UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE MANAGEMENT FINANCIAR CONTABIL CONSTANŢA

PROGRAM DE STUDII: MANAGEMENT ANUL UNIVERSITAR: 2016-2017

MICROECONOMIE – Sinteză de curs –

Titular curs: Conf. univ. dr. Patache Laura

2

Obiectivele disciplinei

Obiectivul general al

disciplinei

crearea ABC-ului economistului prin familiarizarea cu termenii economici

de specialitate coroborat cu înţelegerea conceptelor, proceselor,

fenomenelor, regularităţilor şi limitărilor pe care se sprijină activitatea

economică prin prisma conexiunilor care apar între diferitele categorii de

agenţi economici, a comportamentelor consumatorului şi, respectiv,

producătorului şi manierei de combinare eficientă a factorilor de producţie,

a mecanismului de funcţionare al pieţei prin prisma componentelor ei:

cererea, oferta, preţul şi concurenţa etc.

Obiectivele specifice însuşirea de către studenţi, într-o manieră riguroasă, a conceptelor şi

categoriilor acestei ştiinţe;

explicarea aspectelor de bază ale vieţii economice a societăţii;

acumularea de către studenţi a unui set de cunoştinţe care să le permită

înţelegerea şi descifrarea mecanismelor economiei ca sistem real;

înţelegerea metodelor de cunoaştere şi analiză utilizate în teoria şi practica

economică care stau la baza înţelegerii proceselor economice reale, a

mecanismelor de funcţionare a economiei la nivel microeconomic precum

şi formarea unei culturi economice solide, indispensabilă viitorilor

specialişti.

3

Introducere

Termenul de economie politică a fost consacrat în anul 1615 de economistul francez

Antoine de Montchrestien, prin Tratatul său de economie, şi desemna pe atunci ştiinţa

producţiei şi distribuţiei bogăţiei la nivel de ţară.

Ideile şi teoriile economice au apărut încă din Evul Mediu, însă cunoştinţele economice

erau integrate în diferite sisteme de gândire. La început, economia politică a fost cultivată de

filozofi precum Thomas Hobbes, John Locke, Joseph Hume etc., oameni de afaceri şi oameni

politici: Thomas Morus, John Temple, Duc de Sully, Johan de Witt, Richard Cantillon,

Benjamin Franklin etc. şi de medici ca Nicholas Barbon şi François Quesnay ş.a..

Identificându-se cu ştiinţa economică în ansamblul ei, economia politică este

considerată ştiinţa despre faptele şi comportamentele economice, procese, prin care oamenii

tind să-şi satisfacă nevoile cu ajutorul resurselor rare.

Numele de economie provine de la grecescul „oikonomia”, cuvânt compus din „oikos”

şi „nomos” („oikos” = casă, gospodărie; „nomos” = lege, ordine):

ansamblul activităţilor umane desfăşurate în sfera producţiei, distribuţiei şi consumului

bunurilor materiale şi serviciilor;1

ştiinţă care se ocupă cu studiul activităţii economice a societăţii umane;2

totalitatea relaţiilor de producţie dintre oameni care alcătuiesc baza societăţii într-o

anumită epocă.3

Economia reală a evoluat în ritmuri, proporţii şi coordonate diferite de la o epocă la alta,

astfel încât atunci când omul devine liber, din punct de vedere economic fiind înstrăinat de

mijloacele de producţie, şi juridic, în special, prin garantarea dreptului la muncă4 economia

reală devine ceea ce este şi astăzi:

economie de piaţă liber concurenţială;

economie puternic marcată de diviziunea muncii şi specializarea în muncă;

economie în care munca fizică a omului este înlocuită treptat de munca maşinilor,

activitatea creativă fiind prioritară;

economie în care statul îşi face simţită prezenţa, atât în calitate de element al

suprastructurii, cât şi de agent economic;

economie cu randamente şi eficienţă crescânde;

economie fondată pe profit, câştig, bunăstare materială şi spirituală şi mai ales pe

dezvoltare durabilă ş.a.

Economia faptică, reală este baza apariţiei şi existenţei economiei teoretice, care este

rezultatul observării şi cercetării sistematice şi permanente, efectuate de specialişti, şi despre

care se poate vorbi, în mod îndreptăţit, după ce economia teoretică devine ştiinţă de sine

stătătoare. Apariţia economiei teoretice ca ştiinţă se datorează clasicilor englezi Adam Smith

şi David Ricardo, care sunt consideraţi adevăraţii părinţi ai economiei politice ca şi ştiinţă.

Ca exponenţi ai capitalismului matur şi ai burgheziei industriale în continuă ascensiune,

ei au rămas partizanii ordinii naturale şi ai liber schimbismului, incluzând în sfera muncii

producătoare de bunuri şi venit net toate ramurile şi, pe primul loc, industria manufacturieră,

înţelegând şi explicând relaţiile de determinare dintre diviziunea manufacturieră,

1 Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Dicționarul explicativ al limbii române DEX, Ed.

Univers Enciclopedic, 1998 2 ***, Noul dicționar explicativ al limbii române NODEX, Ed. Litera Internațional, 2002

3 Marcu F. și Maneca C., Dicționar de neologisme, Editura Academiei, București, 1986

4Dreptul la muncă este una dintre libertăţile fundamentale înscrise în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului

din 1948 (articolul 23), în Pactul privind drepturile economice, sociale si culturale din 1966 (articolul 6) şi în

numeroase legi fundamentale, inclusiv în Constituţia României din 2003, (articolul 41)

4

productivitatea muncii şi avuţia naţională. Smith şi Ricardo fundamentează ştiinţific comerţul

exterior prin teoria avantajelor absolute şi comparative (relative). Prin ei, economia devine

ştiinţă în adevăratul sens al cuvântului, întrunind cele trei condiţii de bază pentru a fi socotită

ca atare: obiect de studiu propriu, metodă de cercetare proprie şi sistem propriu de categorii şi

legi economice.

Ştiinţa economică are ca obiect studierea vieţii economice reale, a fenomenelor şi

proceselor economice care au loc în domeniul producţiei, schimbului, repartiţiei, şi

consumului de bunuri şi servicii, a relaţiilor cauzale, a legilor şi categoriilor economice, pe

diferite trepte ale evoluţiei societăţii, oferind un mod economic ştiinţific de gândire şi acţiune,

putere de anticipare şi raţionalitate, ţinând seama de confruntarea nevoilor nelimitate cu

resursele limitate.

În prezent devine tot mai evidentă discrepanţa dintre nevoile nelimitate şi resurse

limitate, rare şi unele pe cale de epuizare. Indivizii, firmele, guvernele, societatea în întregul

ei conştientizează că nu pot avea totul, iar pentru a produce ceva trebuie să renunţe la altceva.

Neexistând destul din toate, s-a impus o alegere raţională a lucrurilor care urmează a fi

produse şi consumate iar întrebări precum ce, cât, cum şi cine să producă au devenit

imperative. Economia încearcă să dea un răspuns prompt şi cert, impunându-se ca o ştiinţă

socio-umană a opţiunii, a alegerii resurselor insuficiente pentru satisfacerea cerinţelor

individuale şi sociale în continuă creştere şi diversificare.

Obiectivele cursului

Obiectivul general avut în vedere prin cuprinderea în planul de învăţământ a disciplinei

Microeconomie predată studenţilor din primul an de studiu în semestrul I, constă în crearea

ABC-ului economistului prin familiarizarea cu termenii economici de specialitate coroborat cu

înţelegerea conceptelor, proceselor, fenomenelor, regularităţilor şi limitărilor pe care se sprijină

activitatea economică prin prisma conexiunilor care apar între diferitele categorii de agenţi

economici, a comportamentelor consumatorului şi, respectiv, producătorului şi manierei de

combinare eficientă a factorilor de producţie, a mecanismului de funcţionare al pieţei prin

prisma componentelor ei: cererea, oferta, preţul şi concurenţa etc.

Principalele obiective specifice au în vedere însuşirea de către studenţi, într-o manieră

riguroasă, a conceptelor şi categoriilor acestei ştiinţe; explicarea aspectelor de bază ale vieţii

economice a societăţii; acumularea de către studenţi a unui set de cunoştinţe care să le permită

înţelegerea şi descifrarea mecanismelor economiei ca sistem real; înţelegerea metodelor de

cunoaştere şi analiză utilizate în teoria şi practica economică care stau la baza înţelegerii

proceselor economice reale, a mecanismelor de funcţionare a economiei la nivel microeconomic

precum şi formarea unei culturi economice solide, indispensabilă viitorilor specialişti.

Competenţe specifice (5 credite)

identificarea şi definirea conceptelor, teoriilor, metodelor şi instrumentelor de natură

economică - 1 credit;

cunoașterea din punct de vedere ştiinţific a vieţii economice - 1 credit;

incitarea pentru o abordare multidisciplinară a fenomenului economico - social - 1

credit;

cutuma de a interpreta orice situaţie şi fapt din perspectiva economistului - 1 credit;

aplicarea principiilor, normelor şi valorilor eticii profesionale în cadrul propriei

strategii de muncă riguroasă, eficientă şi responsabilă - 1 credit.

5

Structura cursului

Cursul este compus din 11 capitole:

Capitolul 1. Economia şi ştiinţa economică. Noţiuni introductive (2 ore)

Capitolul 2. Piaţa. Cererea şi oferta (4 ore)

Capitolul 3. Comportamentul consumatorului (4 ore)

Capitolul 4. Comportamentul producătorului. Combinarea factorilor de producţie (4

ore)

Capitolul 5. Costul de producţie (2 ore)

Capitolul 6. Piaţa muncii şi salariul (2 ore)

Capitolul 7. Profitul şi renta (2 ore)

Capitolul 8. Piaţa monetară. Dobânda (2 ore)

Capitolul 9. Piaţa capitalului (2 ore)

Capitolul 10. Piaţa valutară (2 ore)

Capitolul 11. Externalităţile şi bunurile publice (2 ore)

6

CAPITOLUL 1. ECONOMIA ŞI ŞTIINŢA ECONOMICĂ.

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Obiectul economiei ca ştiinţă îl constituie studierea vieţii economice reale, a fenomenelor

şi proceselor economice care au loc în domeniul producţiei, schimbului, repartiţiei şi

consumului de bunuri materiale şi servicii, a relaţiilor cauzale, a legilor şi categoriilor

economice, pe diferite trepte ale evoluţiei societăţii, oferind un mod economic ştiinţific de

gândire şi acţiune, putere de anticipare şi raţionalitate, ţinând seama de confruntarea nevoilor

nelimitate cu resursele limitate.

Legea rarităţii constă în aceea că, volumul, structurile şi calitatea resurselor economice şi

a bunurilor se modifică mai încet decât volumul, structurile şi intensitatea nevoilor umane.

Costul de oportunitate al alegerii constă în valoarea bunurilor alternative sacrificate

pentru a alege un anume bun spre a fi produs sau consumat, sau costul de oportunitate al unei

alegeri reprezintă preţul (estimarea) celei mai bune alternative sacrificate (la care se renunţă),

atunci când se face o alegere între mai multe variante posibile, în alocarea resurselor.

Economia naţională reprezintă un ansamblu de resurse materiale şi umane, de activităţi de

producţie, de schimb, de servicii, care s-au constituit în ramuri, sectoare de activitate,

subramuri, între care se stabilesc legături reciproce, pe baza cărora se înfăptuieşte mişcarea

valorilor materiale şi spirituale, se asigură dezvoltarea şi funcţionarea economică a societăţii.

Fenomenul economic reprezintă forma exterioară a activităţii economice, respectiv acele

aspecte şi acte economice care apar şi se manifestă la suprafaţa acesteia şi pot fi cunoscute de

oameni în mod direct. Privite în mişcarea lor temporală, fenomenele devin procese

economice.

Procesul economic exprimă transformările cantitative, structurale şi economice în timp şi

spaţiu, ce se desfăşoară pe baza unor relaţii de interdependenţă proprii şi a legăturilor de

interdependenţă cu cele de alta natură precum tehnologică, ecologică, socială, psihologică.

Legile economice exprimă raporturi stabile, cu un grad ridicat de repetabilitate, între

procese si fenomene economice. În viziunea celor mai mulţi dintre specialiştii contemporani,

legile economice au un caracter obiectiv, dar acţiunea lor diferă de cea a legilor naturii.

Procedeele ce caracterizează metoda în domeniul ştiinţelor economice sunt următoarele:

abstractizarea, inducţia, deducţia, metoda istorică, analiza cantitativă, analiza calitativă.

Analiza economică poate fi pozitivă, atunci când explică faptele aşa cum sunt şi

normativă, atunci când stabileşte norme, reguli de comportament, iar după criteriul temporal

poate fi: statică (la un moment dat), dinamică (luând în calcul timpul) şi static-comparativă

(compară două sau mai multe perioade). Cu toate că analiza este actul cel mai important în

procesul de cercetare, ea trebuie completată cu sinteza, care înseamnă cunoaşterea pe baza

reunirii mentale a elementelor obţinute de analiză, prin stabilirea legăturilor dintre ele.

Experimentul economic presupune ca, înainte de extinderea sau generalizarea unor

măsuri de perfecţionare a organizării, gestiunii etc., la nivelul firmelor sau al ramurilor, să

aibă loc experimentarea acestora, prin care se verifică eficacitatea aplicării lor.

Nevoile umane reprezintă ansamblul cerinţelor care se manifestă ca dorinţe subiective ale

omului pentru consumarea, utilizarea, contemplarea unor factori de satisfacţie, acestea

devenind nevoi efective-reale în funcţie de gradul atins în dezvoltarea societăţii şi nivelul de

cultură şi civilizaţie la un moment dat.

Resursele reprezintă totalitatea bunurilor oferite de natură sau produse de om şi utilizate

de acesta în activităţile sale în scopul satisfacerii nevoilor.

Activitatea economică poate fi definită ca fiind lupta împotriva rarităţii, proces complex

care reflectă faptele, actele, comportamentele şi deciziile oamenilor cu privire la atragerea şi

utilizarea resurselor economice în vederea producerii, circulaţiei, repartiţiei şi consumului de

7

bunuri în funcţie de nevoile şi interesele economice. Participanţii la activitatea economică

poartă numele de agenţi economici.

Diviziunea socială a muncii, reprezintă procesul obiectiv de desprindere, diferenţiere,

separare-autonomizare şi combinare a diferitelor genuri de activităţi şi de fixare a acestora,

prin funcţiile îndeplinite, ca momente inseparabile ale acţiunii social-economice.

Ca rezultat al dezvoltării societăţii, al adâncirii diviziunii sociale a muncii, structura

economiei reale cuprinde patru mari grupuri de activităţi care s-au format şi funcţionează pe

baza unor relaţii orizontale: producţia, distribuţia (repartiţia), circulaţia (schimbul) şi

consumul.

Economia naturală (autarhică) reprezintă acea formă de organizare şi funcţionare a

economiei în care nevoile individuale sau colective se satisfac prin autoconsum, fără a fi

nevoie de schimb.

Economia de schimb se defineşte ca fiind acea formă de organizare a activităţii

economice în care agenţii economici, specializaţi şi autonomi, produc bunuri destinate

tranzacţionării pe piaţă.

Economia de comandă este întâlnită în ţări precum Cuba, China, Coreea de Nord şi

prezintă câteva caracteristici: este o economie etatizată deoarece proprietatea publică este

dominantă, aproape toate mijloacele de producţie se află în proprietatea statului, resursele

fiind alocate prin plan; este caracterizat printr-un stil de muncă formalist; era apreciată mult

timp ca fiind o economie ineficientă deoarece bunurile nu sunt produse în raport cu cererea

existentă, producătorii realizând bunuri decise de planificatori, dar, în contextul unei economii

orientate spre export evoluţia fulminantă a Chinei din ultimii ani generează noi moduri de

abordare a acestui tip de economie şi deschide noi porţi de dezbateri

Economia de piaţă se defineşte ca fiind acea formă modernă de organizare şi funcţionare

a economiei de schimb în care întreprinzătorii îşi desfăşoară activitatea economică în mod

liber, autonom şi raţional, corespunzător cerinţelor pieţei în scopul satisfacerii unor nevoi

existenţiale tot mai sporite, cu resurse economice limitate.

8

CAPITOLUL 2. PIAŢA, CEREREA ŞI OFERTA

Piaţa exprimă relaţii economice dintre oameni, dintre agenţii economici, ce se desfăşoară

într-un anumit spaţiu în cadrul cărora se confruntă cererea cu oferta de mărfuri, se formează

preţurile, au loc negocieri şi acte de vânzare-cumpărare, în condiţii de concurenţă.

Concurenţa reprezintă o confruntare deschisă între agenţii economici pentru realizarea

unei poziţii cât mai avantajoase pe piaţă, corespunzătoare intereselor proprii.

În cadrul pieţei cu concurenţă perfectă, maximizarea profitului se poate asigura numai

prin dimensionarea optimă a capacităţii de producţie şi minimizarea costurilor, încât încasările

să fie mai mari decât cheltuielile totale.

Concurenţa perfectă cumulând următoarele caracteristici: atomicitatea agenţilor

economici şi pieţei, care presupune un mare număr de vânzători şi cumpărători; omogenitatea

extrinsecă şi intrinsecă a produselor fabricate şi vândute, în care cumpărătorii sunt indiferenţi

faţă de unitatea care vinde; mobilitatea perfectă (teritorial, sectorial, dar şi ca substituibilitate)

a factorilor de producţie şi a bunurilor de consum; transparenţa perfectă a pieţei, producători

şi consumatorii fiind perfect informaţi.

Piaţa cu concurenţă imperfectă este un ansamblu de pieţe care au unele trăsături comune,

dar se şi deosebesc între ele. Din acest ansamblu fac parte: piaţa monopolistă, piaţa

duopolistă, piaţa oligopolistă, piaţa monopolistică, piaţa tip monopson.

Cererea de mărfuri reprezintă nevoile de bunuri şi servicii care se satisfac prin

intermediul pieţei, prin vânzare-cumpărare. Cu alte cuvinte, cererea reprezintă cantitatea

totală dintr-o anumită marfă dorită, care poate fi cumpărată de un individ, într-o perioadă de

timp, la un preţ unitar dat.

Legea cererii este principiu conform căruia, dacă celelalte condiţii nu se schimbă,

cantitatea dintr-un bun cerută de cumpărători tinde să crească atunci când preţul scade sau

tinde să scadă atunci când preţul creşte.

Cererea de mărfuri nu este o mărime fixă. Sensibilitatea cererii faţă de variaţia preţului

sau a venitului reprezintă elasticitatea cererii în funcţie de preţ sau de venit.

Elasticitatea cererii în funcţie de preţ exprimă modificarea cantităţii cerute determinată de

modificarea preţului.

Elasticitatea cererii faţă de venit exprimă modificarea cantităţii cerute dintr-un bun

determinată de modificarea venitului consumatorilor, celelalte condiţii rămânând

neschimbate.

Oferta de mărfuri reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii destinate vânzării pe piaţă, la

un moment dat.

Legea ofertei: exprimă relaţia dintre ofertă şi preţ, în cadrul căreia oferta evoluează în

acelaşi sens cu preţul.

Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ exprimă raportul modificării procentuale a cantităţii

oferite dintr-un bun ca urmare a modificării procentuale a preţului său, celelalte condiţii

rămânând neschimbate.

Expunerea bănească a valorii mărfii sau suma de bani care se plăteşte pentru

achiziţionarea unor bunuri şi servicii în cadrul tranzacţiilor de piaţă, reprezintă preţul.

Preţul de echilibru, este preţul spre care tind preţurile practicate pe piaţă.

În sens general, echilibrul pieţei reflectă situaţia în care cantităţile oferite şi cele cerute

sunt egale, la preţul pieţei, când cumpărătorii obţin cantităţile cerute, iar ofertanţii îşi vând

mărfurile.

9

CAPITOLUL 3. COMPORTAMENTUL CONSUMATORULUI

Existenţa umană este condiţionată de consumul unor elemente din natură, transformate

sau nu, care sunt denumite bunuri.

Utilitatea reprezintă capacitatea unui bun de a satisface o nevoie sau o dorinţă, capacitate

dată de proprietăţile, însuşirile şi caracteristicile bunului respectiv.

Utilitatea este cardinală atunci când fiecărui bun i se atribuie o valoare directă şi exactă

acestei utilităţi.

Utilitatea se numeşte ordinală dacă numerele de utilitate atribuite pachetelor nu au altă

semnificaţie decât acela de a desemna rangul acestor preferinţe din punctul de vedere al

consumatorului.

Utilitatea economică reprezintă satisfacţia pe care o resimte o persoană ca urmare a

consumului unei cantităţi determinate dintr-un bun, în anumite condiţii de timp şi spaţiu.

Utilitatea individuală reprezintă satisfacţia pe care o resimte o persoană în urma

consumării unei unităţi dintr-un bun.

Utilitatea totală reprezintă utilitatea pe care o resimte o persoană în urma consumării

unor cantităţi succesive dintr-un bun într-o perioadă dată.

Utilitatea marginală reprezintă sporul utilităţii totale resimţite de o persoană ca urmare a

consumării unei unităţi suplimentare dintr-un bun.

Legea utilităţii marginale (formulată de H. Gossen în 1854) care arată că atunci când

cantitatea consumată dintr-un bun creşte, utilitatea marginală a bunului respectiv tinde să se

diminueze, până la adeveni nulă în punctul de saturaţie.

Curba de indiferenţă (izoutilitate) este curba care exprimă ansamblul combinărilor

posibile în consumul a două bunuri, astfel încât nivelul utilităţii consumatorului să fie

acelaşi.Linia bugetului (constrângerea bugetară) exprimă limitele băneşti ale consumatorului.

Dreapta bugetului semnifică linia posibilităţilor maxime de consum (demarcaţia dintre

opţiunile accesibile şi cele imposibile).

Rata marginală de substituţie între două bunuri Y şi X (RMSY/X = rata marginală de

substituţie a bunului Y prin bunul X) reprezintă cantitatea din bunul Y la care consumatorul

poate renunţa în schimbul achiziţiei unei unităţi suplimentare din bunul X, astfel încât

utilitatea resimţită de subiectul economic să rămână neschimbată (în condiţiile conservării

satisfacţiei consumatorului).

10

CAPITOLUL 4. COMPORTAMENTUL PRODUCĂTORULUI. COMBINAREA

FACTORILOR DE PRODUCŢIE

Întreprinderile sunt organizaţii cu scop economic care în urma desfăşurării unei activităţi

eficiente şi eficace pot obţine profit.

Mişcările permanente de bunuri materiale şi servicii, de resurse economice,

disponibilităţi băneşti etc. între agenţii economici şi mediul exterior în calitate de participanţi

la activitatea economică concretizează fluxurile economice.

Munca reprezintă activitatea specific umană, normală sau/şi intelectuală, prin care

oamenii îşi folosesc aptitudinile, cunoştinţele şi experienţa ajutându-se de instrumente

corespunzătoare în scopul producerii bunurilor necesare satisfacerii nevoilor imediate şi de

perspectivă.

Factorul natural al producţiei se referă la toate resursele brute din natură care pot fi

folosite în producerea bunurilor şi serviciilor.

Capitalul reprezintă ansamblul bunurilor reproductibile, rezultate ale unei activităţi

anterioare, utilizate în producerea de bunuri materiale şi servicii destinate realizării ca mărfuri

pe piaţă, în scopul obţinerii unui profit.

Capitalul tehnic folosit în activitatea economică, denumit şi capital fizic, productiv sau

net este constituit din capitalul fix şi capital circulant.

Procesul de consumare a capitalului fix prezintă o anumită specificitate, care constă în

diminuarea treptată a calităţilor lui tehnice şi economice şi portă numele de uzură.

Amortizarea reprezintă procesul de recuperare treptată a cheltuielilor de achiziţionare a

capitalului fix prin includerea în costul produsului a unei părţi din producţie.

Rata marginală de substituţie între factorii de producţie este cantitatea dintr-un factor de

producţie la care trebuie să se renunţe pentru a spori creşterea cu o unitatea a celuilalt factor,

astfel încât volumul producţiei să rămână constant.

11

CAPITOLUL 5. COSTUL DE PRODUCŢIE

Factorii de producţie utilizaţi în activitatea economică provin, de regulă, de la alţi agenţi

economici, pentru care producătorul face cheltuieli cu cumpărarea lor. Totodată, în economia

de piaţă, întreprinzătorul producător poate utiliza resurse proprii pentru care nu face cheltuieli

către terţe persoane. Pentru a delimita cele două surse de provenienţă a factorilor de producţie,

se utilizează noţiunile de cost explicit şi cost implicit.

Costurile de oportunitate care iau forma unei plăţi monetare explicite către proprietarii

factorilor de producţie se numesc costuri explicite.

Costurile de oportunitate care nu necesită o plată monetară de către firmă se numesc

costuri implicite.

Actualizarea costurilor semnifică aducerea la acelaşi moment de referinţă a tuturor

cheltuielilor incluse în cost; aceasta deoarece o sumă de bani nu are aceeaşi valoare

economică în momente diferite de timp.

Costul global reprezintă ansamblul cheltuielilor necesare obţinerii unui volum de

producţie dat, dintr-un bun. El poate fi privit structural, divizat în cost fix şi cost variabil şi pe

ansamblu, adică drept cost global total.

Costul mediu sau costul unitar, exprimă costurile globale pe unitatea de produs. Similar

costului global, distingem costul mediu fix, costul mediu variabil şi costul total.

Costul total exprimă, în formă bănească, consumurile totale de factori de producţie

realizate pentru obţinerea unui volum dat al producţiei.

Costul fix reflectă acele cheltuieli care, privite în totalitatea lor, sunt independente de

volumul producţiei (amortizarea capitalului fix, chirii, salariile personalului administrativ,

cheltuielile de întreţinere, iluminat, încălzit, dobânzi, etc.).

Costul variabil exprimă acele cheltuieli ale întreprinderii care se modifică în funcţie de

volumul producţiei. Se înscriu în această categorie de cost următoarele: cheltuieli de materii

prime, materiale, combustibil, energie, salariile directe, etc. Costul variabil este o funcţie

crescătoare faţă de producţie.

12

CAPITOLUL 6. PIAŢA MUNCII ŞI SALARIUL

În cadrul pieţei muncii se întâlnesc şi se confruntă persoanele dispuse să tranzacţioneze

şi să presteze în anumite condiţii (legale şi/sau ilegale – în contextul pieţei gri şi negre a

muncii) muncă fizică, intelectuală şi, cu o pondere per ansamblu din ce în ce mai mare,

activitate creativă, cu acele persoane fizice sau juridice care îşi exprimă nevoia de muncă

salariată; toate acestea pe fondul unei eterogenităţi de situaţii, piaţa muncii nefiind nici unică

şi nici unitară.

Oferta de muncă într-un spaţiu economico-social determinat (oraş, zonă, regiune, ţară,

comunitar) reprezintă resursele de muncă existente în societate, la un moment dat, şi care se

delimitează pe baza unor criterii, cum ar fi: remunerarea, posesia unor aptitudini fizice şi

intelectuale necesare prestării unor anumite activităţi specifice, căutarea susţinută a unui loc

de muncă, şi disponibilitatea imediată de a-l ocupa. Persoanele care nu îndeplinesc cumulativ

aceste criterii nu se includ în oferta de forţă de muncă.

Efectul de substituţie este caracterizat prin faptul că o mărime a salariului determinată

generează tendinţa de a spori cantitatea de muncă depusă de către cei angajaţi, dar, şi prin

transformarea unor situaţii de ocupare nesalariale în ocupaţii salariale; veniturile sporind mai

rapid decât cantitatea de muncă, timpul liber fiind sacrificat. Este acel comportament

caracteristic pentru anumite categorii profesionale şi de vârstă, în special tineri, persoane care

consideră venitul bănesc unul dintre cele mai importante criterii de realizare profesională.

Efectul de venit se manifestă atunci când o persoană atinge nivelul de venit care îi

permite să aibă condiţii de viaţă apropiate de aspiraţiile sale, el optând să înlocuiască timpul

de muncă cu timp liber. Altfel spus, are o putere de cumpărare care îi permite „să cumpere”

timp liber.

Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salariată, condiţionată de remunerare, care

se formează într-o economie de piaţă, la un moment dat sau pe o anumită perioadă, exprimată

prin numărul locurilor de muncă asigurate de către angajatori (persoane fizice şi juridice,

publice şi private).

Salariul reprezintă suma de bani cu care este remunerat factorul de producţie muncă

pentru participarea sa la obţinerea rezultatelor unei activităţi economice.

Salariul-cost reprezintă cheltuielile suportate de agenţii economici pentru plata muncii,

contribuţiile la asigurările sociale şi fondul de şomaj.

Salariul-venit, revine factorului de producţie muncă, este o formă de venit personal, de a

cărui mărime depinde satisfacerea nevoilor fiecărui salariat. În literatura economică salariul-

venit este abordat în mod diferit.

Salariul nominal reprezintă suma de bani pe care salariatul o primeşte şi este cel

negociat. Salariul nominal în care este inclus impozitul este salariul nominal brut.

Salariul net este acela pe care îl primeşte salariatul ca venit, din care s-a scăzut impozitul

şi alte reţineri prevăzute prin lege.

Salariul real exprimă cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi cumparată cu salariul

nominal, la un nivel dat al preţurilor, într-o anumită perioada de timp. Mărimea salariului real

se calculează ca raport între salariul nominal şi nivelul preturilor.

Salariul direct reprezintă remuneraţia efectivă primită de salariat, care corespunde cu

salariul net plus sumele corespunzătoare pentru concediul legal.

Salariul indirect este acea parte a salariului plătită familiei în funcţie de alte criterii decât

consumul efectiv de muncă.

Salariul minim garantat este salariul fixat prin lege, în urma negocierilor sindicate-

guvern.

13

Salariul colectiv este atribuit tuturor salariaţilor unei firme când rezultatele economico-

financiare ale acesteia sunt deosebit de bune (prime, al 13-lea salariu, facilităţi făcute

salariaţilor la anumite servicii precum creşe, case de odihnă, cantine, etc.).

Salariul social reprezintă acele venituri care completează salariul nominal şi care provin

de la bugetul de stat sub forma alocaţiei pentru copii, diferite ajutoare sociale.

Efectul de substituţie constă în reducerea timpului liber şi creşterea corespunzătoare a

timpului muncii, care îi asigură salariatului venituri mai mari. Are deci loc o substituţie a unei

părţi din timpul liber prin timp de muncă.

Efectul de venit exprimă situaţia în care salariatul obţine un venit suficient de mare,

astfel încât are loc micşorarea timpului destinat muncii.

Relaţia efect de substituţie-efect de venit pune în evidenţă cerinţa ca mărimea salariului

să fie astfel determinate, încât să stimuleze pe salariat la muncă. Principiile şi modalităţile

concrete prin care se determină mărimea salariului pentru fiecare salariat exprimă forma de

salarizare.

Salarizarea în regie reprezintă remunerarea salariatului după timpul lucrat (ora, zi,

săptămână, lună) şi se practică atunci când munca este complexă şi dificil de normat.

Salarizarea în acord este acea formă de remunerare a individului sau grupului în funcţie

de cantitatea de produse realizate, de numărul operaţiunilor executate.

Salarizarea în remiză, sau cote procentuale, se aplică de regulă, în comerţ şi în activitatea

de prestări servicii. Costul variabil exprimă acele cheltuieli ale întreprinderii care se modifică

în funcţie de volumul producţiei. Se înscriu în această categorie de cost următoarele: cheltuieli

de materii prime, materiale, combustibil, energie, salariile directe, etc. Costul variabil este o

funcţie crescătoare faţă de producţie.

14

CAPITOLUL 7. PROFITUL ŞI RENTA

Prin profit se înţelege partea rămasă din venitul total ce revine întreprinzătorului după ce

s-au scăzut toate cheltuielile aferente venitului respectiv.

Profitul brut reprezintă partea ce rămâne din venitul total după scăderea cheltuielilor de

producţie.

Profitul net reprezintă partea din venitul brut care rămâne după ce au fost deduse

dobânda la capitalul propriu al întreprinzătorului, salariul ca recompensă pentru activitatea sa,

arenda şi chiria pentru terenul şi clădirea care îi aparţin, impozitele şi taxele ce se suportă

direct din profit.

Profitul normal, legitim sau justificat reprezintă câştigul minim acceptat de întreprinzător

ca să organizeze activitatea.

Profitul pur sau supraprofitul este profitul generat de împrejurări deosebite, care nu au

legătură cu activitatea întreprinzătorului şi se realizează, de regulă, pe baza unor preţuri de

vânzare mai ridicate, în condiţii de monopol.

Profitul marginal este reprezentat de profitul asigurat de producţia marginală şi este egal

cu diferenţa dintre venitul marginal şi costul marginal.

Pragul de rentabilitate reprezintă volumul producţiei pentru care nu se înregistrează nici

pierderi nici profit, încasările sunt egale cu costurile.

Viteza de rotaţie a capitalului se exprimă fie prin durata unei rotaţii, fie prin numărul de

rotaţii în unitatea de timp.

Rentă economică, reprezintă plata pentru folosirea unei resurse economice

nesubstituibile, a cărei ofertă totală este insuficientă în raport cu cererea, constituind un venit

pentru posesorul acestuia.

Renta funciară constituie un venit ce revine proprietarului terenului în virtutea

monopolului asupra pământului de la care sunt excluşi ceilalţi agenţi economici.

Renta absolută care este încasată de toţi proprietarii funciari indiferent de calitatea

terenului pe care îl deţin. Plata rentei se face sub formă de arendă.

Renta diferenţială provine din diferenţa de fertilitate dintre terenuri fiind numită şi renta

de fertilitate, sau din diferenţe de productivitate generate de investiţii succesive pe aceeaşi

suprafaţă de teren.

Renta de monopol este supraprofitul realizat de posesorul unor suprafeţe de teren cu

însuşiri speciale care produc în cantităţi reduse produse cu calităţi deosebite.

Renta de poziţie rezultă din diferenţele de cheltuieli de transport şi exploatare pe care le

generează terenurile ce au poziţie diferită faţă de pieţele de desfacere şi/sau căile de

comunicaţie.

Renta minieră, încasată de proprietarii minelor, sondelor se datorează diferenţei de

conţinut în substanţă utilă a zăcământului sau poziţiei zăcământului.

Renta în construcţii provine de la terenurile destinate construcţiilor şi este în funcţie de

diferenţa de calitate (terenuri mai bine echipate cu elemente de suprastructură – surse de apă,

energie, mijloace de transport, servicii comunale) sau poziţie (ex. situate în centrul

localităţilor).

Renta de monopol este un venit excedentar încasat de întreprinzătorii care dispun şi

folosesc factorii de producţie cu însuşiri excepţionale, rari şi nesubstituibili, de la utilizarea

cărora sunt excluşi ceilalţi.

Renta de abilitate reprezintă venituri suplimentare ce se obţin ca urmare a aptitudinilor şi

calităţilor unui individ.

15

Renta consumatorului este un plus de venit rezultat din preţul mai ridicat, pe care

consumatorul ar fi dispus să-l plătească pentru a cumpără marfa dorită, faţă de preţul real, mai

redus.

Renta producătorului este câştigul suplimentar realizat de întreprinzătorii care pot să-şi

vândă marfa la un preţ superior celui estimat.

Renta conjuncturală, comercială şi industrială, este renta legată de folosirea unor

împrejurări favorabile, care permit obţinerea de câştiguri suplimentare.

Renta de marcă, de autor sau model, este renta care reflectă dreptul deţinătorilor de a

încasa venituri de la care sunt excluse celelalte persoane.

Preţul pământului reprezintă suma de bani plătită pentru transferarea dreptului de

proprietate asupra unei suprafeţe de teren prin actul de vânzare-cumpărare.

16

CAPITOLUL 8. PIAŢA MONETARĂ. DOBÂNDA

În pofida diversităţii de opinii asupra funcţiilor banilor pot fi identificate următoarele:

mijloc de măsurare a activităţii economice, banii măsoară cheltuielile efectuate şi rezultatele

obţinute în activitatea economică prezentă şi trecută precum şi cele avute în vedere în

perioada următoare; mijloc de schimb, atunci când mărfurile se achită în momentul livrării

lor; mijloc de plată, atunci când drepturile şi obligaţiile economice sunt evaluate în bani şi se

sting prin cedarea (primirea) sumei corespunzătoare. Ca mijloc de plată, banii servesc însă, şi

pentru stingerea altor obligaţiuni; mijloc de rezervă de valoare, atunci când obţinerea banilor

prin vânzarea bunurilor sau serviciilor oferă deţinătorilor posibilitatea să facă economii,

denumite rezerve de valoare.

Băncile, ca agent economic autonom, reprezintă instituţii financiare care concentrează

mijloacele de plată şi acordă credite, oferind clienţilor săi, deponenţi şi împrumutători, servicii

diverse, în schimbul cărora primeşte o plată.

Băncile de emisiune au rolul de a emite monedă şi de a asigura controlul asupra masei

monetare, de a acorda credite altor bănci şi de a coordona întreaga politică monetară a

statului.

Băncile comerciale de depozit, întâlnite sub forma băncilor de depozit propriu, care

primesc depuneri la vedere şi pe termen şi care nu fac împrumuturi decât pe termen scurt şi a

băncilor de afaceri, care dispun de capitaluri proprii însemnate şi îşi pot procura mijloacele

necesare pentru finanţarea întreprinderilor prin emisiunea de obligaţiuni şi de acţiuni.

Băncile specializate care acordă credite speciale anumitor genuri de activitate: case de

credit agricol, bănci de credit financiar, bănci de credit naţional, bănci de comerţ exterior,

societăţi de asigurări. Există şi bănci specializate în operaţiuni internaţionale.

Sistemul financiar bancar din România cuprinde: Banca Naţionala a României, Băncile

comerciale, Casele de economii, Cooperativele de Credit, Societăţile de Asigurare,

Trezoreria.

Masa monetară constă din totalitatea instrumentelor de circulaţie şi plată de care dispune

economia unei ţări, la un moment dat sau, în medie, într-un orizont de timp (trimestru, an).

Disponibilităţile monetare cuprind bilete ale băncii de emisiune, monedele divizionare,

moneda scripturală, cecurile la purtător, etc.).

Disponibilităţile semi-monetare cuprind economiile pe bilete bancare, bonurile de casă

ale băncilor, nominative sau la purtător, depunerile pe termen la trezorerie, efectele de comerţ

negociabile, etc.).

Agregatul monetar desemnează părţile constitutive ale masei monetare şi semi-monetare,

ale instrumentelor de schimb şi de plată în totalitatea lor.

Piaţa monetară reprezintă ansamblul tranzacţiilor cu monedă, aşa cum rezultă el din

confruntarea cererii cu oferta.

Cererea de monedă depinde de volumul operaţiunilor, al tranzacţiilor de bunuri şi

servicii intermediate efectiv de monedă şi de viteza de rotaţie a acesteia.

Oferta de monedă reprezintă cantitatea de monedă pusă la dispoziţia agenţilor economici

şi a altor utilizatori de monedă de către sistemul bancar.

Dobânda reprezintă suma de bani plătită pentru dreptul de folosinţă temporară a

mijloacelor băneşti împrumutate, sau dacă banii sunt priviţi ca lichiditate, dobânda reprezintă

preţul consimţit a fi plătit de cel ce se împrumută pentru procurarea lichidităţii.

Masa dobânzii reprezintă mărimea absolută a dobânzii anuale plătită la suma totală

împrumutată. Mărimea ei relativă, numită rata dobânzii anuale, este raportul procentual între

masa dobânzii şi capitalul împrumutat.

17

Politica monetară reprezintă ansamblul obiectivelor, instrumentelor, măsurilor şi

metodelor prin care autorităţile publice abilitate caută să influenţeze condiţiile

macroeconomice prin ajustarea cererii şi ofertei de bani.

Scontarea reprezintă actul prin care o bancă achiziţionează de la clienţii săi, la vedere şi

înainte de scadenţă creanţe pe termen scurt oferindu-le acestora suma de pe înscrisul respectiv

din care se scade dobânda aferenta pe perioadei de timp cuprinsă între momentul

achiziţionării creanţei şi scadenţa ei (scont).

Rescontarea reprezintă operaţiunea de achiziţionare de către Banca Centrală de la

băncile comerciale a efectelor de comerţ deja scontate de acestea, operaţiune efectuată la

vedere şi înainte de scadenţă. Taxa rescontului este rata dobânzii pe care o calculează Banca

Centrală în momentul rescontării portofoliilor de cambii şi alte titluri de credit de către

băncile comerciale.

18

CAPITOLUL 9. PIAŢA CAPITALULUI

Piaţa capitalului este o totalitate de tranzacţii al cărui obiect îl constituie titlurile de

valoare.

Activele reprezintă bunuri care au capacitatea de a genera fluxuri de venituri în viitor.

Active fizice cuprind bunurile de capital fix (clădiri, echipamente, utilaje, etc.), suprafeţe

de terenuri, bunurile constituite în stocuri ţi rezerve materiale, bunuri de consum de folosinţă

îndelungată, inclusiv locuinţele.

Active financiare constau în depozitele monetare şi semi-monetare, inclusiv din hârtiile

de valoare pe termen scurt şi pe termen lung, sau fără termen.

Hârtiile de valoare pe termen scurt sunt acelea care facilitează finanţările, respectiv prin

care se fac plasamente pe perioade mai mici de un an (efecte de comerţ, bonuri de tezaur,

certificate de depozit), care de regulă se consideră ca fac obiectul pieţei monetare.

Hârtiile de valoare pe termen lung se referă la acele active financiare care mijlocesc

finanţări externe, respectiv asigură plasamente pe perioade ce depăşesc un an sau fără termen.

Din această categorie fac parte acţiunile şi obligaţiunile.

Acţiunea este un titlu de proprietate care dă dreptul deţinătorului la o parte din capitalul

social al firmei emitente şi un titlu de valoare care conferă posesorului dreptul la un venit

anual variabil numit dividend.

Dividendul reprezintă o parte din venitul unităţii care a emis acţiunile, distribuită

deţinătorilor acestora.

Acţiunile nominative, au înscrise pe ele în afară de alte date şi numele deţinătorului şi

acţiuni la purtător care nu poartă nici un nume. Ele se mai clasifică şi în acţiuni ordinare care

conferă posesorilor drepturi obişnuite şi acţiuni privilegiate, care conferă deţinătorului

drepturi speciale.

Obligaţiunea este un titlu de credit şi un titlu de valoare, emis de întreprinderi, instituţii

ori de stat, care dă dreptul deţinătorului să încaseze un venit anual fix, numit dobândă

Titlurile de rentă sunt hârtii de valoare, emise de stat, pentru a mobiliza la dispoziţia sa

sume de bani necesari acoperirii unor cheltuieli. Ele sunt nerambursabile, dar sunt negociabile

la bursă.

Bonurile de tezaur sunt titluri de valoare, emise de ministerul finanţelor, ori

administraţia bugetelor de stat, denumită tezaur în majoritatea ţărilor lumii. Prin emisiunea

lor, statul împrumută pe termen scurt, de la populaţie, întreprinderi, bănci sume de bani pentru

acoperirea unor goluri bugetare. Bonurile de tezaur sunt purtătoare de dobândă, rambursabile

la scadenţa şi negociabile la bursă.

Piaţa capitalului (financiară) cuprinde piaţa primară şi piaţa secundară. Piaţa primară

tranzacţionează titlurile de valoare pe termen lung nou emise. Pe piaţa secundară se negociază

titluri de valoare emise anterior.

Comisia Titlurilor de Valoare este un organism guvernamental care are responsabilităţi

în ceea ce priveşte coordonarea acestei pieţe.

Casele de brokeraj îndeplinesc următoarele funcţii: introducerea noilor emisiuni pe piaţa

primară, tranzacţii pe pieţele secundare, tranzacţii pe cont propriu, gestionarea portofoliului

de titluri de valoare, consultanţă în probleme de investiţii şi păstrarea în custodie a titlurilor de

valoare.

Bursa de valori este o instituţie înfiinţată prin lege şi supravegheată de stat. Are ca scop

încheierea de tranzacţii cu titluri de valoare anterior emise, dar poate mijloci şi tranzacţii cu

valute şi metale preţioase.

19

CAPITOLUL 10. PIAŢA VALUTARĂ

Piaţa valutară reprezintă o totalitate de tranzacţii, de acte de vânzare-cumpărare,

încheiate într-un interval de timp determinat, al căror obiect îl constituie valutele.

Cererea şi oferta de valută se formează pe baza unor procese specifice determinate de

economiile naţionale şi de relaţiile internaţionale.

Cererea de valută se formulează de agenţii economici pentru următoarele nevoi:

extinderea activităţii economice, interese speculative, protejarea împotriva unei dinamici

nefavorabile a cursului de schimb al diverselor monede naţionale.

Oferta valutară se formează pe baza deciziilor bancare şi a banilor persoanelor fizice şi

juridice ca agenţi economici care activează în comerţ, industrie, agricultură, turism, asigurări.

Numeralul nu are un rol semnificativ în procesul de formare a ofertei de valută.

Valuta este moneda naţională a unui stat, aflată în posesia unor persoane fizice şi juridice

străine.

Valutele convertibile sunt valutele ce se pot schimba liber cu alte valute, fără restricţii

privind sumele solicitate, scopul pentru care sunt solicitate şi persoanele care efectuează

schimbul (spre exemplu, dolarul american, euro, lira sterlină, yenul japonez etc.).

Valutele neconvertibile sunt valute ce se pot schimba pe alte valute doar în cantităţi

limitate şi în condiţii strict reglementate, din această categorie face parte şi leul românesc.

Cursul valutar reprezintă preţul unei monede naţionale exprimat într-o altă monedă

naţională cu care se compară valoric.

Cursul valutar se exprimă în două moduri, numite metode de cotare: direct şi indirect.

În cazul cotării directe, utilizată în majoritatea ţărilor, în stânga ecuaţiei apare o unitate

din moneda unei ţări străine, iar în dreapta numărul corespunzător de unităţi din moneda

naţională proprie, care asigură echivalenţa.

În cazul cotării indirecte, în stânga ecuaţiei apare o unitate din moneda naţională, iar în

dreapta numărul corespunzător de unităţi din monedele străine care asigură echivalenţa.

Operaţiunile care servesc publicul nonbancar au ca obiect, în principal, schimbul valutei

scripturale şi sunt de trei feluri: operaţiuni la vedere, operaţiuni la termen şi operaţiuni de tip

hedging (hedging – a se pune la adăpost de riscuri).

Operaţiunile la vedere (SPOT) sunt acelea în care transferul efectiv de valută are loc

într-un interval de 48 ore lucrătoare socotite de la încheierea contractului.

Operaţiunile la termen sunt acelea în care valuta se transferă efectiv într-un interval de

timp mai mare de 48 ore lucrătoare, din momentul încheierii contractului.

Operaţiunile valutare de tip Hedging urmăresc evitarea riscurilor de către marii

importatori de mărfuri, care efectuează într-o zi anume o dublă tranzacţie. Cumpărarea la

vedere a cantităţii de valută de care au nevoie şi vânzarea ei la termen.

Balanţa de plăţi externe, este un tablou sintetic sub formă contabilă, care înregistrează

sistematic ansamblul fluxurilor reale, financiare şi monetare între rezidenţii unei economii

naţionale şi restul lumii, în cursul unei perioade de un an.

20

CAPITOLUL 11. EXTERNALITĂŢILE ŞI BUNURILE PUBLICE

Eşecul pieţelor înseamnă imperfecţiuni ale pieţelor, concretizate în situaţiile de

valorificare incompletă a resurselor existente, în eficienţă redusă şi dezechilibre.

Dificultatea individualizării dreptului de proprietate este legată de consecinţele

excluziunii imperfecte şi de limitele obiective ce pot să apară în legătură cu transferul

bunurilor sau al controlului asupra acestora.

Excluziunea imperfectă se manifestă atunci când dreptul de proprietate asupra unui bun

economic nu aparţine unui singur subiect economic, ci este deţinut de un grup de persoane

fizice sau chiar juridice.

Gradul redus de transferabilitate al unor bunuri se concretizează în faptul că limitarea

drepturilor legale de vânzare a acestora îi împiedică pe proprietari să încheie contractele cele

mai avantajoase, prin aceea că îi obligă pe cumpărători să-şi asume anumite riscuri.

Atât excluziunea imperfecta cât şi gradul redus de transferabilitate al unor bunuri şi al

utilizării acestora nu permit o valorificare a oportunităţilor de schimb şi reprezintă situaţii

tipice de eşec al pieţelor.

Eşecul negocierii unor acorduri de schimb reciproc avantajos exprimă faptul că nu s-a

ajuns la un acord convenabil ambilor parteneri.

Externalităţile reprezintă consecinţe sau efecte care afectează viaţa şi activitatea

oamenilor, inclusiv mediul natural.

Costul social exprimă ansamblul cheltuielilor şi şanselor sacrificate, concretizate în

costurile suportate de membrii comunităţii în urma organizării şi desfăşurării unei anumite

activităţi.

Costul privat exprimă numai cheltuielile suportate direct de unităţile implicate în

organizarea şi desfăşurarea acestei activităţi.

Beneficiul social include, în expresie valorică, toate utilităţile de care beneficiază

membrii unei comunităţi ca urmare a organizării şi desfăşurării unei anumite activităţi

economice.

Beneficiul privat include numai venitul obţinut direct de unităţile implicate în

organizarea şi desfăşurarea activităţii.

Bunurile publice sunt unice şi egale pentru utilizatori, în sensul că fiecare individ poate

beneficia de ele.

Nonexcluziunea este generată de indivizibilitatea cererii pentru bunurile publice şi

exprimă posibilitatea ca oricine să beneficieze de un bun public fără ca prin aceasta să fie

afectată capacitatea altcuiva de a face acelaşi lucru.

Nonrivalitatea înseamnă lipsa de rivalitate între utilizatori şi este generată de

indivizibilitatea ofertei de bunuri publice.

21

Bibliografie

1. Patache L., Microeconomie - Note de curs, Biblioteca USH Constanţa, 2016.

2. Patache L., Pivodă R., Microeconomie, Editura Fundaţiei “România de Mâine”,

Bucureşti, 2012.

3. Andrei, L., Economie, Editura Economică, Bucureşti, 2011.

4. Enache, C., Mecu, C., (coord.), Economie Politică, volumul I, Editura Fundaţiei

România de Mâine, Bucureşti, 2009.

5. Iacob (Patache) L., Piața muncii și ocuparea în zona Dobrogei, Editura Economică,

București, 2010.