Calusarii foloseau ritualuri speciale pentru tamaduire. Spre exemplu: "Cand joaca jocul lor la vreun satean, cer sa li se aduca pelin, usturoi si sare, pe care le pun in mijlocul horei si in timpul jocului le calca cu varful opincilor". Adrian Fochi Pentru a-si face pe deplin efectul, plantele de leac trebuie culese doar in anumite zile ale anului. Se spune ca cele mai tamaduitoare plante sunt culese in noaptea de dinaintea Sanzienelor si in timpul echinoctiilor (de toamna sau de primavara). In schimb, plantele care raman neeficiente sunt cele culese de Rusalii. Despre acestea se zice ca ar fi piscate de ielele furioase, fostele stapane ale plantelor de leac, care se plang ca oamenii le-ar fi furat ierburile. Cei mai cunoscuti "hoti" mitici ai plantelor de leac sunt Calusarii.

In timpul dansului specific, Calusarii foloseau ritualuri speciale pentru tamaduire. Spre exemplu: "Cand joaca jocul lor la vreun satean, cer sa li se aduca pelin, usturoi si sare, pe care le pun in mijlocul horei si in timpul jocului le calca cu varful opincilor". (Adrian Fochi) Legendele cosmogonice romanesti mentioneaza diferite plante, unele benefice, altele cu o anume incarcatura malefica. Se zice ca Dumnezeu a lovit cu piciorul in pamant si a creat vegetatia: "Dar unde calca Maritul Stapan, crestea numai iarba si flori, iar pe unde calca Scaraotchi, numai palamida, cucuta, urzici, ciumafaie, masalarita, spini, matraguna". (Elena Niculita Voronca) Plantele cu virtuti terapeutice sau magice se utilizeaza in mai multe feluri: in magiaalba, legata de medicina si leacuri, sau in magia neagra, legata de farmece de dragoste ori de ursita. Exista chiar si animale mitice despre care se crede ca ar cunoaste calitatile vindecatoare ale unor plante, cum ar fi sarpele, ariciul si albina. Cateva dintre cele mai cunoscute plante de leac sunt busuiocul, feriga, macul si usturoiul.

Busuiocul reprezinta prin excelenta o planta magica, aducatoare de noroc. Se spune chiar ca lumea sta pe patru stalpi de busuioc, de aceea nu trebuie ingropate crengutele acestei plante, pentru ca altfel lumea s-ar zgudui. Busuiocul este totodata si o planta sfanta, cu origine divina, despre care se crede ca s-ar fi ivit din lacrimile Maicii Domnului sau din sangele lui Isus, ca a rasarit acolo unde s-a nascut Isus, ca ar fi "mana lui Dumnezeu". Busuiocul este larg utilizat in medicina populara magica. Spre exemplu: "Pentru nebuneala sau tifos, cand vorbeste cineva intr-aiurea, sa iei sambata dimineata trei crengute de busuioc, caci fiecare crenguta are trei cracusori ca crucea". Sau: "Cand iti cade ceva in ochi, sa iei un fir de busuioc si sa-l pui in ochi si firul acela va merge de jur imprejurul ochiului si scoate afara fie musca, fie ce va fi". (Elena Niculita Voronca). In traditia unor popoare, busuiocul apare si ca planta demonizata. Vechii polonezi credeau, de pilda, ca este periculos sa-l mirosi pentru ca are capacitatea de a invia duhurile rele. In traditia romaneasca, busuiocul apare ca element indispensabil descantecelor. O alta planta considerata magica si sacralizata este feriga. Ea apare in stransa legatura cu ceea ce presupune bogatia: banii, aurul si comorile. Despre floarea de feriga se zice ca infloreste doar in noaptea de Sanziene, intre ceasurile 10-12, si tine pana la primul cantat al cocosilor.

1

Feriga ar avea si proprietati oraculare: fetele tinere incearca sa-si citeasca soarta mergand sa sape la radacina unei ferigi - daca radacina este una ramificata, inseamna ca se vor marita in curand, daca este una simpla, dimpotriva. Usturoiul este folosit impotriva bolilor, dar mai ales a duhurilor necurate, a strigoilor si a altor nenorociri. Pentru a tine strigoii la distanta, se ung usile si pragurile grajdurilor cu usturoi, de Sfantu Andrei si Sfantu Gheorghe. Usturoiul este remediul cel mai popular folosit pentru protectia in fata fortelor demonice. "Mirosul usturoiului este grozav de nesuferit atat duhurilor rele, cat si strigoaicelor". (Candrea)

De asemenea, ne spune Simion Florea Marian, pe un om care capata o "pocitura de noapte" (congestie cerebrala, epilepsie, paralizie faciala), descantatorul il poate vindeca luand un fir de usturoi si strapungandu-l pe toate partile cu varful unui ac. In acest timp se descanta. Cu o parte a catelului de usturoi descantat este uns corpul celui bolnav, iar cealalta parte i se da sa o manance. Mai mult decat atat, usturoiul ajuta la gasirea lucrurilor furate: "Cand ti se fura ceva, ca sa gasesti iute lucrul furat, sa faci iute cruci cu usturoi la usi si ferestre pe afara si in mijlocul casei, sa freci de pamant cu piciorul gol un fir de usturoi, ca indata trebuie sa auzi unde ti-e paguba". (Niculita-Voronca)

La randul sau, macul reprezinta o planta utilizata in ritualurile de protectie. In ziua de Sfantu Gheorghe e bine sa se presare mac inainte de rasaritul soarelui in jurul vacii pentru ca nimeni sa nu-i poata lua acesteia laptele, asa cum nici macul presarat nu poate fi cules. O capsula plina cu seminte de mac poate functiona ca un talisman pentru tinerii casatoriti, aparandu-i de farmecele vrajitorilor, intrucat acestia nu vor putea cunoaste niciodata numarul exact al semintelor si nu ar putea avea astfel putere asupra celor care le poarta. Macul este totodata un element important al alimentatiei rituale. Macul se presara pe colacii impartiti cu diferite ocazii.

Angelica

Denumiri populare: AGLICĂ, ANGHELICĂ, ANGELINĂ, ANTONICĂ, BUCINIŞ, CUCUTĂ MARE

ANGELICA OFFICINALIS, ARCHANGELICA OFFICINALIS familia UMBELLIFERAE/APIACEAE

Considerata in unanimitate de traditiile populare ale diferitelor popoare europene si asiatice, o adevarata “poarta”/punte de legatura cu planurile superioare ale universului, angelica este planta cea mai puternica din continutul elixirului vietii.

Radacina de angelica bauta in alcool tare, dimineata pe stomacul gol, sau chiar mestecata zilnic cate o bucatica aduce si pastreaza tineretea si puterea la orice varsta. De bei radacina cu sirop de brad, in care au fost strivite si macese, ochii tai vor stralucii mereu.

Maurice Messegue (fitoterapeutul francez) scrie despre aceasta planta:

“Angelica creste rezistenta psihica si fizica. Revitalizeaza intregul organism, combate spasmele si oboseala, previne starile depresive. Este foarte utila iarna, ajutandu-i sa se apere de bolile microbiene si virotice. Se pare ca ei i se datoreaza exceptionala rezistenta a eschimosilor, angelica fiind singura lor leguma”.

2

Exista o reteta secreta? Da.

Va pot spune doar jumatate din reteta.

intr-un vas de lut de, de vale netrecuta de picior de barbat, se piseaza mac vested, angelica si frunze de zmeura. Peste ele se arunca doua lingurite de argint cu varf de sare…

Iarba Sarpelui si Floarea albastrie

Cunoscuta si sub numele de Feriga. In mod obisnuit, iarba sarpelui infloreste o singura data pe an, in noaptea Sanzienelor, de la 22 noaptea in sus, iar floarea dispare la cantatul cocosilor. De infloreste de 2 ori intr-un singur an, cel/cea in a carei curte/casa/pamant rasare primeste vesti proaste de bani si sanatate.

Numai persoanele alese pot vedea sau atinge floarea. Batranii spun “Nimeni din cei nechemati de putere vrajitoreasca nu poate vedea floarea ierbii sarpelui, necum s-o poata atinge sau smulge din glie”.

Ca sa gasiti o floare de iarba sarpelui trebuie sa stati treji toata noapte de Sanziene ulterior momentului cand se deschid cerurile nu trebuie sa o pierdeti din ochi, orice ati auzi/vedea in jur, chiar daca veti simti impunsaturi, inghionteli sau veti auzi tipete (ne)omenesti.

Daca veti reusi aceasta fara a adormi sau a intoarce o clipa privirea de la planta, o veti vedea inflorind cu o floare alba-albastruie, stralucitoare ca Luna Rosie. Daca meritati luati o singura floare, si ascundeti-o in san ca sa nu o vada privirea de om neales si aduceti-o in casa.

Lucrul trebuie sa se faca intr-o padure, departe de orice casa, pentru ca nu cumva sa se auda in timpul acestei nopti vreun cantat de cocos, iar floarea sa piara.

Floarea de iarba sarpelui aduce bogatie celui care o are, iar cel ce o inghite intreaga poate sa vada soarta sa si a altor oameni pe care ai atinge cu mana.

Dorintele se implinesc fara repercursiuni, atata timp cat binele este inclus.

In “Scrierile lui Florence Scovel Shinn, vol. I: Jocul vietii. Cuvantul este bagheta ta magica”, se gaseste o referire la floarea Lunii. DIn motive personale autorul nu dezvolta ideea.

Leacuri de dragoste din medicina magica romaneasca

 

Busuiocul

     Este probabil cea mai indragita „iarba de dragoste” la romani. Se spunea ca femeia care va bea apa de busuioc (o cana de apa in care s-au macerat de seara pana dimineata 3 ramurele de busuioc) in fiecare zi, pe nemancate, va ramane mereu tanara si va fi iubita ca in prima zi de catre alesul ei.      Adolescentii, fete si baieti, care-si pun o ramurica de busuioc sub perna isi vor visa peste noapte ursitul. Acest lucru este valabil mai ales in anumite zile ale anului:

3

Sf. Andrei, Dragobete, 1 Martie, Sanzienele.      Busuiocul purtat in par si in san aduce noroc in dragoste fetelor.

Iasomia

     Florile de iasomie sunt elixir de dragoste mai ales pentru femei. Planta uscata pisata era pusa in lapte cu miere si se dadea pentru „dezlegarea cununiei” (pentru fetele care nu se maritau), contra deochiului, precum si pentru a (re)destepta iubirea fata de sot.

Sanziana galbena (dragaica)

     Are faima de planta magica pentru femei, care mentine tineretea si frumusetea, trezeste dragostea, fereste de rele si de diferitele patimi. Cununa impletita in ziua Sanziene se pastreaza tot anul la capul patului, pentru ca fata sa fie ravnita de flacai, pentru a o apara de zburatori pe timpul noptii si a-i da vise frumoase.      Scaldatorile (baile) cu apa in care a macerat iarba de sanziana dau pielii si ochilor o stralucire aparte, care actioneaza fara gres in a-i atrage pe barbati. Cele mai eficiente sunt scaldatorile facute cu doua zile inainte de luna plina, precum si cele facute vinerea.

Napraznicul

     Este un elixir de dragoste mai ales pentru barbati. Cu o camasa inmuiata in fiertura de iarba de napraznic erau imbracati adolescentii si barbatii tineri, pentru a le mari vigoarea, pentru a-i face placuti in fata femeilor. Sucul si fiertura de napraznic administrate intern erau si un leac recunoscut impotriva neputintei (impotentei), inclusiv a celei produse de deochiuri si blesteme.      Un alt leac impotriva acestor facaturi era cununa de usturoi, pusa la capul patului.

Branca-ursului

     Se spunea ca floarea si samanta acestei plante intretin dragostea intre soti, le intaresc cununia si ii ajuta sa aiba multi copii. In unele zone, nasul dadea in taina, dupa cununie, mirilor o plosca cu plamadeala de branca-ursului in vin sau in tuica, ca sa aiba „noroc si spor in casa”.

Marul inflorit

     La casele cu flacai si fete de maritat, parintii sau rudele aruncau seara in fantana o ramura inflorita de mar, ca sa „fie copiii curati si neprihaniti pana la cununie, ca florile de mar”. Ramura de mar inflorit era simbolul puritatii, al stabilitatii si trainiciei unei relatii de dragoste. Exista si acum obiceiul, in unele sate romanesti, ca doi tineri care se iubesc foarte mult si nu vor sa se desparta niciodata sa se sarute in taina, sub o ramura de mar inflorit.

4

Tamaia

     Este un leac magic de protectie a cuplului in fata interventiilor malefice. Tamaia tinuta in dormitor, sub perne si la icoane, ii impiedica pe soti sa se certe si ii face sa „fie cu frica de Dumnezeu”. Apoi, tamaia era tinuta de soti intr-un saculet aproape de corp, mai ales cand plecau la drum lung, ca sa „nu cada la vreo ispita care sa strice casa”.

Odoleanul (valeriana)

     Radacina este cunoscuta mai ales ca leac de protectie in fata diferitelor facaturi si ispite. Radacina pisata se amesteca intr-o mancare speciala de grau, care era data adolescentilor, pentru a-i feri de iele si de zburatori. Femeile consumau aceasta radacina pisata cand erau plecati barbatii cu oile in munte, ca sa fie ferite de diversele patimi in care ar fi putut sa cada. Ciobanii tineri purtau mereu intr-un saculet aceasta radacina, impreuna cu iarba neagra si iarba creata, ca sa fie feriti de Fata Padurii si de alte aratari care sa-i duca la pierzanie.

SANZIENELE SI PLANTELE MAGICE

In ziua de 24 iunie (Sanziene), care cade in imediata apropiere a Solstitiului de vara, se produc in natura fenomene biologice spectaculoase: infloresc, se parguiesc si se coc recoltele si plantele.

Dupa cum destinele oamenilor sunt trasate de zodiacuri diferite, asa si plantele, dupa puterile tamaduitoare, utilizare si semnificatii ritualice, isi au perioade calendaristice propice dezvoltarii.

In traditia populara, plantele de leac se culeg dupa un calendar exact, in anumite zile favorabile, in momente speciale(noaptea, la rasaritul soarelui) si in anumite locuri (terenuri neumblate, unde nu se aud cainii latrand). Utilizand plantele culese de Sanziene, practicile de medicina populara au o sansa in plus de a se implini.

Puterea magica a plantelor, depinde nu numai de recoltarea lor in mijlocul anului (solstitiul de vara), ci si in puterea noptii; conform unor credinte arhaice romanesti, intre caderea serii si miezul noptii se desfasoara un timp enigmatic, populat de numeroase forte malefice. In acest moment, vechii practicieni ai medicinei populare credeau posibila transformarea fortelor malefice in puteri de vindecare a

5

bolilor.

La trei zile dupa solstitiul de vara, ziua incepe deja sa scada iar intreaga vegetatie isi pierde cate putin sevele si aromele. De aceea, ultima zi de culegere a plantelor vindecatoare este ziua de Sanziene, fiind socotita pana la urma si cea mai buna zi din an, florile potentandu-si puterile si mirosurile inainte sa le inceapa declinul.

Multe din florile si ierburile care se culeg in aceasta zi se duc la biserica cu credinta ca vor fi sfintite si astfel vor fi curatate de influentele negative ale Ielelor, zanele rele ale padurilor. Numai astfel plantele vor fi bune de leac.

Fiecare planta culeasa in ziua de Sanziene, are o putere "magica":

FLOAREA DE SANZIANA(Gallium verum sau Gallium mollugo – dupa culoarea galbena sau alba)Este o floare frumos mirositoare cu numeroase intrebuintari in medicina si cosmetica. Misterul acestei plante - folosita de sute de ani in tratamentul bolilor de ficat, a reumatismului, a bolilor tiroidiene, renale si nervoase - nu a putut fi patruns deocamdata de catre stiinta, drept pentru care mitologia populara i-a acordat si proprietati mistice (fiind folosita in practicile magice efectuate in noaptea premergatoare zilei Sfantului Ioan Botezatorul).

Se spune ca daca o fata nemaritata o pune sub perna in noaptea respectiva, isi va visa cu siguranta ursitul. Daca isi pun in par sau in san floarea respectiva, atat fetele cat si femeile devin mai atragatoare si mai dragastoase. Daca se spala la ivirea zorilor cu roua cazuta pe Sanziene sau se imbaiaza in apa curgatoare devin mai frumoase. 

VERBINACunoscuta in popor si cu numele de “spornic”, verbina se culege in noaptea de Sanziene si este mult folosita in ritualurile de dragoste. Se spune ca nu e voie sa o scoti din pamant cu un obiect din fier, ci doar cu unul din argint, iar pe locul de unde a fost scoasa se toarna cearasi miere. 

In medicina populara se mai spune ca daca culegi aceasta planta inainte de asfintitul soarelui, tot anul urmator nu vei avea dureri de cap. Pusa pe camp, verbina aduce prosperitate si recolta bogata; in pantof, iti ia oboseala pe loc.

Majoritatea bolilor pe care aceasta planta le trateaza tin de sistemul nervos si de psihic, domeniu in care verbina are proprietati de-a

6

dreptul miraculoase. Ea nu doar calmeaza si alina durerea, reduce tensiunea psihica si diferitele tulburari de tip depresiv, ci joaca si un rol de protectie, preintampinand tulburarile la acest nivel.

USTUROIULUsturoiul poarta semnul sfinteniei, crucea, "arma cea mai temuta si puternica a lui Hristos", dar si a omului impotriva duhurilor noptii. Spiritele malefice nu suporta mirosul usturoiului si nu se apropie de casele imbibate cu aroma acestuia, motiv pentru care oamenii de la tara il folosesc la ungerea ferestrelor, usilor, coarnelor vacilor.

IARBA FIARELORIn miez de noapte, de Sanziene, infloreste pentru putin timp si iarba fiarelor. Cu ea se pot descuia lacatele si incuietorile, oricat de mestesugite ar fi. Cei care o gasesc o poarta la brau sau in jurul degetului mic de la mana stanga. Oamenii care intra in posesia ei nu sunt atinsi de sageti si gloante si inteleg limba animalelor si plantelor.

Iarba fiarelor era descoperita numai printr-un viclesug: se tragea prin iarba o sfoara de care erau legate lacate de fier; cand lacatele se descuiau, insemna ca s-au atins de planta.

In medicina populara, planta este folosita pentru vindecarea taieturilor si vatamaturilor.

Printre plantele care se culeg de Sanziene, ar mai fi de mentionat cicoarea,cimbrisorul, trifoiul alb, spanzul si sulfina. Dincolo de adevar sau legenda, plantele simbolizeaza energia solara condensata, captand fortele necunoscute ale pamantului, ca si pe acelea, tot atat de necunoscute ale soarelui. Ele inglobeaza toate aceste forte, transformandu-le in virtuti tamaduitoare.

În mitologiile europene, vâscul are un loc cu totul aparte. Este o plantă încărcată de magie, simbol al curăţeniei spirituale, al libertăţii şi armoniei. Semn de bun augur al dragostei, apărător şi protector al casei şi al familiei, vâscul, căruia i se mai spune şi "creanga de aur", este recunoscut acum drept simbol al Sărbătorilor de iarnă. Vâscul era considerat o plantă sacră atât de norvegieni şi druizii celţi, cât şi de indienii nord-americani.

Atârnat deasupra uşii, vâscul aduce noroc în casă, bunăstare şi fericirePotrivit unei tradiţii mult răspândite (în special în ţările anglo-saxone) cei care se sărută în noaptea Anului Nou sub o ramură de vâsc vor avea bucurie şi fericire tot timpul anului următor.

7

Celţii au fost cei care au iniţiat un adevărat cult al acestei plante pe care o considerau de esenţă divină. În viziunea lor, cel mai preţios vâsc era cel crescut pe stejar; îl numeau "lacrima stejarului" şi însoţeau culegerea unui astfel de vâsc de ceremonii fastuoase.

Druizii, preoţii celţi înveşmântaţi în alb, tăiau vâscul numai cu o seceră de aur, şi-l înveleau apoi cu grijă într-o mantie albă. Cu acel prilej se adunau ofrande şi se jertfeau doi tauri albi, înălţându-se rugi către zeii atotputernici, pentru a fi îndepărtate duhurile rele.

O altă legendă spune că, Balder, fiul zeiţei norvegiene Frigga, ar fi fost ucis de o săgeată din vâsc. Lacrimile albe ale zeiţei l-au readus la viaţă, iar ea a binecuvântat planta. Vâscul este un simbol pentru pace şi bucurie.

În alte legende medievale se spune că vâscul era atât de mult venerat, încât, dacă doi duşmani se întâlneau din întâmplare sub un pom în care era vâsc, ei trebuiau să înceteze imediat duşmănia şi să se împace spre cinstirea vâscului, a cărui putere magică o recunoşteau astfel.

Această plantă nu este doar un simbol al sărbătorilor, ci şi un bun remediu pentru hipotensiune şi astm. Infuzia şi siropul de vâsc pot fi folosite în tratarea afecţiunilor cardiace, renale sau pulmonare şi în prevenirea apariţiei tumorilor.

Oricât de ciudată ar părea evoluţia credinţelor despre vâsc, de la cea a celţilor şi până în zilele noastre, fiecare doreşte să aibă în casă în aceste zile o cât de mică crenguţă de vâsc, căci de noroc, sănătate şi zile senine are nevoie tot omul.

Plante care te poate te protejeaza de spiritele rele.

Frunze de dafin. Daca pui in fiecare colt al casei cate o frunza de dafin, se spune ca atat locuinta, cat si persoanele care stau in ea vor fi pazite de fortele rele. Daca porti cu tine o frunza de dafin, te protejeaza de vraji.

Ulm. Pentru a alunga blestemele, pune cateva frunza de ulm intr-o cutie, cu o hartie pe care ai scris numele celui care te-a blestemat. Astfel, blestemului nu-si va face efectul.

Trifoi. Pune o lingurita de trifoi uscat si macinat intr-o cana de otet, 3 zile. Stropeste cu acest amestec in fiecare colt din casa. Spiritele rele vor parasi incaperile.

Pentru noroc la serviciu, la bani, in procese

Musetel. Bea un ceai de musetel sau spala-te cu el pe maini inainte de a merge la un joc de noroc sau de a completa numerele la loto. Poarta noroc!

Lucerna. Daca tii un buchetel de lucerna in casa, vei fi ferita de saracie.

Busuioc. Pune o lingurita cu varf de busuioc uscat si macinat intr-o cana cu apa. Asaza apoi cana in locul unde lucrezi si vei avea mai multi bani si succes. Daca ai un interviu, varsa continutul

8

acestei cani in fata cladirii institutiei unde speri sa fii angajata (ai grija insa sa nu fii vazuta de cineva, caci efectul nu va fi acelasi!)

Violete. Imprastie cateva petale in colturile casei tale. Se spune ca asduc norocul si atrag energiile pozitive.

Pentru sanatate

Coriandru. Poarta cu tine un pliculet cu coriandru. Te protejeaza de durerile de cap si scade vulnerabilitatea.

Eucalipt. Se spune ca te protejeaza de raceala in timpul somnului, daca picuri sub fata de perna cativa stropi.

Boabe de mustar. Daca porti tot timpul asupra ta cateva boabe de mustar, vei fi protejata de accidente.

Rozmarin. Verde sau uscat, daca il ai prin preajma atunci cand citesti sau scrii, ajuta la imbunatatirea memoriei.

Cimbru. Arde putin in casa si energiile pozitive vor aduce sanatate tuturor celor ce locuiesc acolo.

9

DESCÂNTECUL LA ROMÂNI - TRADIŢIE ŞI IZVOR DE ÎNŢELEPCIUNE 

 

1. RĂDĂCINILE ISTORICE ALE DESCÂNTECULUI LA ROMÂNI

Descântecul este o specie a literaturii populare ritmate conţinând formule magice care,

acompaniate de practici corespunzătoare, serveau de obicei ca auxiliar al medicinii primitive.

Descântecele sunt o formă încă vie de folclor: mulţi sunt cei care îşi aduc aminte de descântecele

de "deochi" la care au asistat - ca spectatori sau chiar "beneficiari"- în cazul unor dureri de cap

sau stări de slăbiciune apărute "din senin" şi practicate, de obicei, de persoane în vârstă, poate

chiar membri ai familiei. 

Multe din credinţele şi obiceiurile populare româneşti provin, fără îndoială, dintr-un substrat

traco-getic. Exemple se găsesc în folclorul obiceiurilor, tradiţiilor şi ritualurilor agrare legate de

diferite momente ale anului sau de fenomene ale naturii. Astfel sunt riturile magice pentru

invocarea ploii, a fecundităţii vitelor, a fertilităţii ogoarelor, persistând până de curând în unele

regiuni ale ţării: Sângeorzul, Plugarul, Paparudele, Drăgaica ş.a.

La meglenoromâni se descânta de deochi în apa de sub roţile unei mori ce se întoarce spre

stânga, adusă fără a vorbi cu nimeni pe drum; tot ei întrebuinţau şi apa mută. 

În acelaşi substrat traco-getic ar trebui căutată şi originea unor dansuri populare- a horei şi,

îndeosebi, a spectaculosului dans al căluşarilor, în care stăruie amintirea unor rituri de medicină

magică, a unor rituri de iniţiere, a unui străvechi cult al Soarelui, precum şi simboluri mitice ale

unor fenomene ale naturii. 

După Ion Ghinoiu, "Căluşul reprezintă un ritual preistoric, atestat în sudul Ţării, privind

vânătoarea calului sălbatic, un proces multimilenar de adorare a unei zeităţi populare: calul."

Istoricul roman Pomponius Mela consemna obiceiul traco-dacilor (notat şi de Herodot) de a-şi

cinsti funeraliile prin cântece şi jocuri: sunt evidente analogiile cu obiceiul priveghiului,

odinioară foarte răspândit la români, însoţit şi de portul unor măşti comice, de veselie, glume şi

bufonerii.

Urme ale moştenirii dacice se pot bănui şi în diverse producţii de literatură populară, de pildă în

descântece, cimilituri sau unele colinde.

Oralitatea, calea principală de transmitere a descântecelor, are avantajul de a conserva esenţialul,

strict utilul pentru naşterea, conservarea şi perfecţionarea vieţii, inclusiv necesităţile de

comunicaţie între oameni. Este în afară de orice îndoială că tradiţia orală este o garanţie mai

10

sigură pentru păstrarea identică a textului original decât transcrierea şi retranscrierea

manuscriselor, care a dat loc la atâtea greşeli în operele autorilor greci şi latini.

O bogată sursă de informaţii o constituie lucrarea lui S. Fl. Marian -"Descântecele poporane

române" - apărută pentru prima dată la Suceava în 1886. Autorul a făcut o muncă de pionierat în

domeniu, după cum o afirmă el însuşi: "Dintre toate ramurile de poezie poporană, câte ni-s până

acum cunoscute, cel mai nebăgat în seamă a fost, fără îndoială, acela al descântecelor, farmecelor

şi vrăjilor. Încă nici o singură colecţie, fie cât de mică, nu avem până acum din acest ram." 

Printre culegătorii de descântece, autorul îi menţionează pe: P.S. Episcopul Melchisedec, G.

Săulescu, V. Alecsandri, Gr. G. Tocilescu, T.T. Burada, I. Minescu ş.a.

Împărtăşirea acestui meşteşug către "profani" se efectuează, în general, cu multă prudenţă de

către descântătoare, căci acestea riscă să li se ia darul de a-l practica. Pe de altă parte,

descântecele trebuie demistificate din dorinţa ca acestea să iasă din sfera simplei superstiţii

populare deoarece sunt unul din izvoarele importante, preţioase şi pure pentru istoria şi limba

poporului nostru.

Astfel, în privinţa lingvisticii, descoperim în descântece o mulţime de cuvinte, forme de cuvinte,

termeni tehnici şi arhaisme întâlnite extrem de rar, dacă nu deloc în limba română contemporană.

În privinţa medicinei populare - versurile din descântece sunt deseori un indiciu al plantelor,

obiectelor utilizate pentru tratarea/vindecarea unor afecţiuni, cât şi o descriere simptomelor

acestora. 

În ceea ce priveşte mitologia, descântecele descriu o mulţime de fiinţe mitologice, precum şi

atributele lor principale.

Unele descântece pot fi împrumutate de la alte popoare care au intrat în contact cultural cu cel

român, ele indicându-ne perioada şi împrejurările în care au fost preluate. 

Pe când creştinătatea întrebuinţează împotriva acestor spirite rele care tulbură şi bântuie oamenii

- diferite rugăciuni, poporul apelează la descântece. 

Am ales ca exemplificare un descântec de fapt cules de S.Fl. Marian de la o româncă din

Suceava şi descris în "Descântecele poporane române". 

"Fapt" numesc românii din Bucovina un fel de pete roşii ce apar pe corpul omului, ustură foarte

tare şi apoi de prefac în bube care dor. Despre "fapt" oamenii din popor cred că i se aruncă

omului în cale de către duşmani cu o oală spartă sau cu nişte rufe murdare. Cine calcă peste

acestea se umple de "fapt". 

Pentru a se vindeca, bolnavul de "fapt" se trezeşte dis-de-dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui,

şi se duce la o apă curgătoare. Pe drum, încearcă să nu fie văzut de nimeni căci altfel descântecul

nu mai are efect. Ajuns la malul apei, bolnavul rosteşte de trei ori la rând cuvintele descântecului

11

şi de tot atâtea ori se spală pe obraz sau, şi mai bine, pe tot trupul. Când se întoarce de la apă,

poate fi văzut de oricine. Dacă bolnavul nu se poate deplasa singur, descântătoarea poate să

aducă apă neîncepută (dintr-o apă curgătoare sau chiar dintr-o fântână), să rostească cuvintele

descântecului şi să-l spele cu ea pe bolnav de trei ori.

Descântecul acesta se poate practica în orice zi în afară de luni, miercuri sau vineri:

Duminică dimineaţă m-am sculat,/ La fântâna lui Iordan am alergat,/ Sfântă apă în mâna dreaptă

am luat/ Şi frumos pe obraz m-am spălat./ De fapt,/ De dat,/ De ură,/ De pură,/ De făcătură,/ De

strigare,/ De căscare,/ De faptul cel mare;/ De făpturile cele rele/ Şi de boalele cele grele./ Şi m-

aş ruga D-tale, sfântă apă curată,/ Să mă speli, să mă curăţeşti,/ Şi să mă limpezeşti/ Cum ai

spălat malurile de tină/ Şi bolovanii de rugină,/ Aşa să mă speli şi pe mine:/ De fapt,/ De dat,/ De

ură,/ De pură,/ De făcătură,/ De strigare,/ De căscare,/ De faptul cel mare./ De toate fapturile cele

rele/ Şi de boalele cele grele,/ Să rămân curat,/ Luminat,/ Ca aurul cel curat,/ Ca argintul cel

strecurat,/ Ca Dumnezeu ce m-o dat./ De la mine descântecul,/ De la Dumnezeu leacul!

2. DESCÂNTECELE ROMÂNEŞTI ÎN CONTEMPORANEITATE

Profesoara Parasca Făt - eleva profesorului şi folcloristului Mihai Pop - stabilită la Deseşti, un sat

străvechi de dincolo de Gutâi, este o adevărata "iniţiată" în fabuloasa tradiţie a credinţelor

populare din Maramureş. Vechi credinţe şi practici magice ţărăneşti, continuă să existe în unele

zone ale Bucovinei, mai ferite de tăvălugul civilizaţiei tehnice. 

Maramureşul, afirmă dna Parasca Făt, este o zonă extrem de interesantă din punctul de vedere al

folclorului, o zonă de interferenţă în care se regăsesc aproape toate motivele şi elementele

specifice marilor culturi ale lumii. 

Se pierd şi aici, în Maramureş, multe lucruri, din pricina progresului tehnic, a mass-media. Dar

chiar dacă şi-au schimbat portul cu haine de la oraş, în sufletul lor ţărăncile noastre au rămas tot

ţărănci: practică fumigaţiile în cazul unor boli ale copiilor (copiii care au dureri, sunt nervoşi sau

nu pot să doarmă trebuie să inspire fumul rezultat în urma arderii firelor de sânziene pe jar),

cunosc puterile plantelor, ştiu descântece pe care le şi spun în anumite momente, se roagă în

câmp pentru ploaie...

Interesant este că magia nu e practicată de bătrânele satelor, ci de femeile tinere. Ele au

probleme, au ambiţii, sunt nerăbdătoare, sunt interesate. 

Sunt multe obiceiuri care se practică la sate numai o dată pe an. De aici e şi expresia "la zi la

anul", căci pentru multe practici există doar câte o singură zi menită. E o simbioză, o mentalitate

extraordinară, curajoasă, care, iată, perpetuează până în pragul mileniului trei aceste practici

străvechi. 

12

Aceste lucruri trebuie scoase în evidenţă de folcloriştii de azi, consideră dna Parasca Făt. Sunt

lucruri sacre, pe care numai cei cu deschidere şi către cultura altor popoare le pot stăpâni.

Trebuie cercetate fără părtinire, fără răutate, fără ranchiună. Poate că mai avem şi alte rădăcini,

pe care le putem descoperi dacă cercetăm cu sfială şi respect aceste daturi, cărora le putem spune

supranaturale, care zac în noi şi care, într-un fel sau altul, au fost relevate, simţite, experimentate,

trăite. Nu ştim cum s-a ajuns la ele, dar din moment ce există, funcţionează şi au supravieţuit prin

vreme până la noi, înseamnă că nimic nu este în ele gratuit. 

Înainte de religia creştină a existat cealaltă religie, cea păgână, care pentru acest mare merit de a

fi ajuns până la noi, trebuie văzută cu alţi ochi. Această altoire, această fuziune între religie şi

practicile păgâne, această formidabilă interferenţă, a fost posibilă datorită faptului că omul a fost

religios de la începutul începuturilor, după cum afirmă şi Eliade. A fost credinţa în apă, foc,

copac, floare, o religie la fel de frumoasă şi la fel de curată ca cea de azi. Firul care a legat cele

două tipuri de religie a fost puritatea sentimentelor, a trăirilor, şi din această cauză ele

convieţuiesc foarte bine. 

Foarte des apare, de exemplu, în descântece, Maica Domnului, care vorbeşte cu oamenii exact

aşa cum vorbea altădată Fata Pădurii, un personaj foarte special, întâlnit în folclorul din

Maramureş. Or descântecele, se ştie, sunt formule magice, în versuri de cele mai multe ori,

însoţite de anumite gesturi, rostite cu scopul de a îndepărta un farmec, o vrajă sau de a vindeca o

afecţiune. 

În acest început de mileniu trei - mileniu care va fi absolut tehnic şi tehnicizat - bătrânii pe care-i

mai avem sunt singurii depozitari ai unei inestimabile comori: tradiţia românească autentică. Este

de datoria noastră să ne apropiem de aceste comori cu sfială şi cu mare dragoste. Primul şi cel

mai important pas trebuie să fie al tinerilor, al absolvenţilor de etnologie şi filologie, care să

pornească cercetarea în teren. Nu există zone sărace în folclor. Sunt multe lucruri nedescoperite

şi necercetate încă, neconsemnate nici măcar în celebrele lucrări despre Maramureş ale lui A.

Fochi ori T. Papahagi. Există, de exemplu, aici Noianul, Tadira, Slăbănoagele şi multe alte

personaje mitologice, neidentificate şi neclasificate. 

Monica Duşan este o altă tânără folcloristă - din Ribiţa - îndrăgostită de creaţia populară din

Zarandul Bradului, o zonă fertilă şi mai conservatoare în acest domeniu, care a dat ţării oameni

de seamă în toate domeniile activităţii social-umane.

Ribiţa este o comună autentic moţească, cunoscută în toată ţara pentru biserica monument de

arhitectură, construită în prima jumătate a secolului al XV-lea. Aici şi în jur s-au afirmat şi

dăinuie încă ocupaţii, tradiţii şi obiceiuri arhaice, care în unele locuri nu se mai practică de mult:

olăritul, spătăritul, lemnăritul ş.a. 

13

Monica Duşan a cules colinde, strigături de nuntă şi joc, cântece şi descântece. Iată un exemplu

de "descântec pentru deochi" din satul Crişan: 

"Pe-o cale, pe-o cărare/ Se duce Cesa în vale,/ Se-ntâlneşte cu "pocitori" în cale./ De-o fi deochi

de fată mare,/ Să-i pice cosiţele,/ Să-i crepe ţâţele;/ De-o fi deochi de nevastă,/ Să-i cadă părul de

pe cap,/ Să-i moară bărbatu';/ De-o fi deochiul de bărbat,/ Păru' de pe cap să-i pice,/ Să-i crepe

călcâiele;/ De-o fi din apă,/ Să se ducă cu ea ca roua de pe floare/ Să nu mai rămâie rău în Cesa,/

Nici un fir de păr crepat./ De nu veţi întoarce mâna înapoi,/ Cu ai (usturoi) roşu oi unge,/ Cu

cuţâtu' oi împunge./ Nu împung vaca,/ Împung strigoii şi strigoaicele,/ Cu sufluşul voi sufla,/ Cu

mătura voi mătura,/ Până îţi umfla şi-ţi crepa".

3. DESCÂNTECE ŞI PRACTICI LEGATE DE ACESTEA ÎN BUCOVINA ŞI ARDEAL

În Bucovina, apa neîncepută se aduce de la o fântână sau de la un pârâu. Apa neîncepută se mai

aduce de la izvor, cu toarta cofei sau a oalei întoarsă îndărăt; se aduce de la fântână în ziua de

Sângeorz, cu gura; se aduce de la trei fântâni, în zorii zilei, înainte ca sa fi luat cineva din ele, iar

prin unele locuri cel ce aduce apa nu numai că nu trebuie să se întâlnească cu nimeni, dar nici nu

trebuie sa vadă pe nimeni. În alte părţi, apa neîncepută se aduce de la trei fântâni, în trei vase noi,

de trei fete mari, fără a se fi uitat înapoi când au luat-o. 

Apa sfinţită, aiasma sau agheasma, e luată de la preot când umblă cu crucea la Bobotează. 

În descântecele de albeaţă, apa sfinţită se aduce într-o sticlă, se aşează jos, împreună cu busuioc,

şi descântătoarea, punând piciorul drept pe ele, spune descântecul, şi cu acea apă udă ochii

bolnavului. În descântece de săgetătură, bolnavul e stropit cu apă sfinţită. 

Ca sa fie dansate şi iubite de feciori, fetele din Bucovina se duc în seara spre Bobotează şi aduc

apă neîncepută de la fântână. După ce au adus-o, pun în ea câteva fire de busuioc şi apoi o pun

într-un loc unde să o bată Soarele, când va răsări a doua zi de dimineaţă. Când se trezesc, în zorii

zilei de Bobotează, încep a descânta. În descântec, fata se vaită la Maica Domnului că lumea o

vorbeşte de rău şi că o ocoleşte. Maica Domnului îi răspunde astfel: 

Taci, N., nu te cânta,/ Nu te văieta,/ Că eu cu mine te-oi lua,/ În apa lui Iordan te-oi spăla,/ Cu

cămeşa de dragoste/ Te-oi îmbrăca,/ Cu brâu de dragoste/ Te-oi încinge,/ Coroană de aur în cap

ţi-oi pune,/ Mândru te voi limpezi,/ Ca argintul strecurat,/ Ca maica ce te-a dat,/ Ca Soarele când

răsare,/ Ca busuiocul cu floare.../ Răsari, Soare, frăţioare,/ Cu nouă răzişoare!/ Nu ştiu Soarele-o

răsărit,/ Ori un crai a ieşit?/ Ba nici crai nu-i, nici crăiasă,/ Ci-i N. cea frumoasă,/ Dintre toate

fetele mai aleasă!/ Când la joc o ajuns,/ Toţi flăcăii înainte i-o ieşit/ Cu cuşmele-n mână,/ Cu

paharele pline,/ Toţi la dânsa au cinstit,/ Toţi la joc o au poftit,/ Toţi cu dânsa o vorbit. 

14

După ce rostesc descântecul, se spală cu apa în care se află busuiocul şi care a fost astfel

descântată. Apoi se îmbracă frumos, se duc la biserică şi după amiază la joc. 

Fetele din Ardeal se duc în ziua de Bobotează, dis-de-dimineaţă, până nu răsare Soarele, la

fântână, şi zic: 

- Bună dimineaţa,/ Apă mândră leuroasă!/ - Sănătate bună,/ Fată mândră şi frumoasă!/ - Eu am

venit la tine,/ Apă mândră leuroasă,/ Să mă faci mândră şi frumoasă,/ Că m-am aflat de ochi

orbită,/ De urechi asurzită,/ De gură amuţită,/ De mânuri legată,/ De picioare-mpiedicată/ Şi-n

gură până-n grumaz băgată!/ - Nu te teme,/ Fată mândră şi frumoasă,/ De ochi dezorbi-te-oi,/ De

urechi dezasurzi-te-oi,/ De gura dezamuţi-te-oi,/ De mânuri dezlega-te-oi,/ De picioare

despedica-te-oi,/ Cu apa Iordanului spăla-te-oi,/ La toţi feciorii arăta-te-oi. 

4. DESPRE SIMBOLISTICA UNOR ELEMENTE FRECVENT ÎNTÂLNITE ÎN

DESCÂNTECELE ROMÂNEŞTI: TIMPUL, APA, PLANTELE, INSTRUMENTARUL

Timpul nopţii - pentru cei mai mulţi, este timpul interzis şi periculos. Semnul începerii timpului

interzis este răsăritul lunii, iar al sfârşitului - cântatul cocoşilor. Despre "cântatul cocoşilor" se

spune că începe când cocoşii aud "toaca în cer". Conform mentalităţii magice ce guvernează

descântecele, tot ce se întâmplă în timpul nopţii poate avea o dublă semnificaţie: o semnificaţie

pe care am putea denumi-o pozitivă, adică în ordinea fizică a naturii şi alta - mistică, în legătură

cu lumea demonilor şi a spiritelor.

În Ţara Lăpuşului există, totuşi, un paznic de noapte bun: acesta este "Omul Nopţii". "Omul

Nopţii este un om cu flori pe el, din cap până în picioare, copite de cal şi mare cât stejaru'". În

ciuda aspectului, este o entitate pozitivă care îi ajută pe oameni să găsească drumul spre casă şi le

dă diferite leacuri.

Aşa cum diferite momente ale zilei au calităţi magice precise, tot astfel şi zilele săptămânii îşi

vor avea rostul lor; zilele săptămânii, deşi sunt egale ca durată, sunt inegale din punct de vedere

al succesului unei acţiuni. Ştim deja că descântecele au zile precise în care se spun. Această

concepţie magică despre un timp neomogen, discontinuu, a stat probabil la baza calendarului,

acesta putând fi privit şi ca o înşiruire de timpuri bune şi rele în care sărbătorile marchează

momentele critice ale timpului.

Durata descântecului diferă în funcţie de foarte mulţi factori: lungime incantaţiei, disponibilitatea

sufletească a descântătorului, instrumentul necesar, gestica. Se spune, de exemplu, că un anumit

descântec trebuie săvârşit în zorii zilei sau la miezul nopţii, fără să indice durata ritualului. 

15

Problema timpului se leagă de cea a numărului. Pentru a fi eficace, un descântec nu e suficient să

fie săvârşit într-un anumit timp şi loc, ci trebuie repetat de mai multe ori. Acesta se repetă de trei-

şase -nouă ori. Această repetare demonstrează valoarea magică a numărului. Se poate vorbi, în

acest sens, de o anume simbolistică a numerelor.

Din timpuri imemoriale, apa - cu străfulgerările ei translucide - exercitând o enigmatică atracţie,

a fost considerată un mijloc de vindecare de prim ordin. În toate culturile lumii se considera

odinioară că apa este un vehicul perfect pentru a aduce misterioasele forţe vindecătoare ale

naturii în fiinţa umană. 

În descântecele româneşti se consideră că apa poate "împrumuta" puterile binefăcătoare al

răsăritului de soare, ale lunii, ale plantelor, ale aurului ori ale cuvântului rostit sau scris. Mergând

pe urmele tradiţiei din diferite zone, descoperi leacuri ale căror frumuseţe, simplitate şi mister te

încântă.

În Munţii Apuseni apa căpăta puterea vindecătoare a aurului, dacă era pregătită astfel: o rădăcină

de morcov se scobea ca un pahar, apoi se puneau în ea apă de fântână şi un ban sau un inel de aur

(importantă se pare că era forma circulară), se lăsa câteva ore, apoi se bea- era un remediu de

excepţie pentru bolile de ficat. 

În mai toate zonele ţării, roua de pe flori, care "vede" lumina răsăritului de soare, era folosită

contra bolilor de piele şi a deochiului. Apoi, cele mai puternice elixiruri de dragoste se făceau în

Bucovina, din apa adusă la ceas de noapte dintr-o fântână în care se oglindea luna.

Dr. farmacist Horia Bucur povesteşte că, pe Valea Frumoasei, cel mai mare tămăduitor cu plante

folosea în leacurile sale apa ţinută într-un vas de lut ars, pe fundul căruia era scris numele lui

Dumnezeu în toate limbile pământului.

Impregnarea apei cu puterea cuvântului rostit al faimoaselor descântece a fost, probabil, practica

de medicină magică cel mai des utilizată la noi în ţară.

De când e lumea şi pământul, apa şi focul sunt elementele fundamentale purificatoare. Focul este

însă mai primejdios, având tendinţa să purifice... total. Menirile lui curate sunt să lumineze şi să

încălzească, asigurând astfel viaţa, podoaba pământului. Viaţa nu se poate însă, nici ea, fără de

apă.

În foarte multe descântece româneşti apa este elementul cel mai important de care se servesc

descântătoarele şi fără de care un asemenea act magic nici nu se poate concepe. Apa

descântecelor este de mai multe feluri: apa-apă, adică aceea care se găseşte în cofa gospodarului;

apa deosebită, adică adusă din mai multe locuri, care-i dau anumite calităţi esenţiale pentru

descântece; apa sfinţită şi apa neîncepută.

Apa-apă se întrebuinţează pentru spălat şi pentru pregătirea aluatului, a leacurilor de care se

16

slujeşte descântătoarea, când nu se cere apă deosebită sau neînceputa. Pentru spălat se mai pun în

apă şi anumite flori sau obiecte, care au menirea de a-i transmite diferite proprietăţi. 

Apele deosebite, luate din anumite locuri, sunt urâte, clocite, puturoase, părăsite sau care se ţin

trei zile în coteţul găinilor, şi după aceea se dau de băut ori se stropesc cu ele straiele celui căruia

i se descântă de urât. 

Apă deosebită este şi apa de la topilă, adică din balta în care se topeşte cânepa; apa din urma de

vită, aruncată cu dosul palmei către ochi, întrebuinţată în descântece de dor de ochi; apa din

sticla care sta lângă o răscruce; apa în care au stat flori luate de la biserica de la înmormântare;

apa strânsă din nouă vaduri; apa sfinţită la Bobotează; apa luată dintr-o apă curgătoare din locul

unde se fac vâltori; apa de la fântâna sfântă; apa din nouă izvoare; apa neînceputa de la trei

izvoare ş.a.m.d. 

Apa neîncepută este aceea care se aduce într-un vas din care nu a băut nimeni, înainte de a se

întrebuinţa. La 1894, episcopul Ghenadie al Râmnicului scria că apa neîncepută este aceea "care

se capătă mai ales din puţuri, şi nu din cişmele, scoţându-se dis-de-dimineaţă, şi nu după alţii, şi

fiind adusă acasă iute (fără a vorbi cu cineva) şi în vase astupate". 

Întrebuinţarea plantelor în scopuri ritualice în România are o tradiţie extraordinară, atât prin

varietatea speciilor folosite şi a ritualurilor, cât şi prin caracterul său unitar: ritualuri identice,

pentru aceleaşi ierburi, sunt întâlnite deopotrivă în Banat şi în Nordul Moldovei ori în

Maramureş.

Există mai multe categorii de plante magice menţionate sau folosite în descântece, dintre care

cele mai puternice sunt cele toxice (mătrăguna, omagul, strigoaia, rostopasca), acestea din urmă

fiind şi cele mai periculoase.

În general, puterea unei plante, câştigată de partea descântătorului prin tot felul de ritualuri, este

neutră, ea putând fi folosită deopotrivă pentru a face bine şi pentru a distruge. Mătrăguna, de

exemplu, putea fi un remediu salvator în bolile cu sfârşit letal, atunci când era culeasă şi

administrată cu dragoste, cu post şi rugăciuni, dar şi o armă ucigătoare, atunci când era însoţită

de blesteme şi ocări.

În afara plantelor toxice, mai există o categorie de plante aparte folosite în descântece: plantele

de protecţie psihică şi magică.

Fără îndoială că cei mai în vârstă îşi amintesc de săculeţul pe care li-l punea la gât bunica, atunci

când erau mici, săculeţ care conţinea fel de fel de ierburi care să-i apere de deochi şi de boli.

În întreaga Europă a existat această tradiţie, cu foarte mici variaţii de la un popor la altul. Cel mai

bine era ca aceste plante să fie păstrate cât mai aproape de corp, dar ele puteau fi puse şi într-un

mic săculeţ - purtat la gât pe sub haine, sau puteau fi puse sub pernă ori la capul patului în timpul

17

somnului. Şi astăzi, în satele izolate de munte, se pot întâlni convalescenţi, copii sau fete de

măritat care poartă la gât fel de fel de plante care să-i ocrotească - o tradiţie veche de milenii, cu

o eficienţă inexplicabilă, dar reală. Astfel erau:

- usturoiul: câţiva căţei de usturoi puşi într-o pânză şi purtaţi la gât sunt un remediu infailibil

pentru ocrotirea copiilor de deochi, dar şi de răceli şi de viermi intestinali. Flăcăii care mergeau

singuri prin pădure aveau neapărat la ei o căpăţână de usturoi pentru a-i feri de iele ori de Fata

Pădurii.

- odoleanul, mai cunoscut sub numele de valeriană (Valeriana officinalis): rădăcina de odolean -

purtată în general la brâu - era un remediu folosit pentru protecţia fetelor de măritat împotriva

zburătorilor, care le luau acestora vlaga şi minţile.

- iarba creaţă, cunoscută sub denumirea de mentă dulce (Mentha viridis): era un ingredient

frecvent folosit alături de odolean. Rolul ei era de a calma psihicul, de a reduce iritarea şi de a

alunga demonii maniei, precum şi cei ai pasiunii necontrolate. Solomonarii de odinioară spuneau

că în nopţile întunecate puteau auzi zmeii mergând prin ceruri şi spunând: "De n-ar fi odolean şi

iarbă creaţă,/ Am avea şi noi o viaţă./ Leuşteanul de n-ar fi,/ Atunci noi n-am mai pieri."

- leuşteanul: era odinioară la mare preţ pentru alungarea entităţilor malefice, dar şi pentru

apărarea de "făcături de dragoste". Se folosea împreună cu odoleanul şi iarba creaţă, alcătuind o

triadă invincibilă. Aceste ierburi se puneau într-o mâncare specială care li se dădea tinerelor fete

pentru ocrotire, înainte de a merge singure cu oile la munte.

- iarba neagră sau sânişoara (Sanicula europaea): era folosită pentru protecţia femeilor de

blesteme (pentru a nu le seca sau a nu se otrăvi laptele tinerelor mame, pentru a nu-şi pierde

fertilitatea tinerele soţii etc.).

- vâscul: pe de o parte, aduce norocul şi belşugul în casă, iar pe de altă parte, o apără de blesteme

şi alungă răul.

O mulţime de alte plante se folosesc local pentru protecţia oamenilor, a caselor ori a animalelor:

teiul înflorit, salvia, sânzienele galbene, cimişirul, ramurile de brad.

Multe descântece trimit la o geometrie ocultă, prin folosirea unor figuri geometrice - fie desenate

în spaţiu prin gesturi rituale, fie desenate la propriu cu cuţitul în pământ, ca în cazul

Descântecului de fapt din satul Baba, din Ţara Lăpuşului. Figuri geometrice magice sunt: cercul,

crucea, pentagonul, hexagonul, triunghiul echilateral, pătratul ş.a.

Cercul este figura primordială deoarece exprimă unitatea şi numărul zece; este o linie fără de

sfârşit al cărei început şi sfârşit se află în fiecare punct. Mişcarea circulară este infinită, indiferent

de timp şi loc.

Crucea este o altă figură primordială folosită în descântece chiar înainte de apariţia

18

creştinismului: este locul în care se întâlnesc două linii, dar din care pornesc patru direcţii

infinite, niciodată despărţite, unite pentru totdeauna printr-un centru care devine centrul

infinitului.

Cuţitul, mai ales cel cu mâner de aramă, cărbunele, cleştele, mătura - fac, şi ele parte din

instrumentarul necesar descântecelor, ca şi nuiaua de alun sau de salcie, nuiaua pe care a cântat

cucul ş.a.

Lumânarea de la botez este bună în unele descântece "de tomnit vaci".

Asemenea actelor umane propriu-zise, obiectele lumii exterioare nu au valoare intrinsecă

autonomă în descântece. Un obiect sau o acţiune dobândesc o valoare şi devin în acelaşi timp

reale numai pentru că participă, într-un fel sau altul, la o realitate care le transcende. Obiectul

apare ca un receptacul al unei forţe exterioare care îl diferenţiază de mediul său obişnuit şi îi

conferă sens şi valoare.

Credinţa în supranatural constituie o parte componentă a animismului răspândit în întreaga lume,

care stă la baza tuturor religiilor. Simbolismul poate fi asimilat cu un limbaj al subconştientului,

prin intermediul căruia pot fi atinse nivelurile profunde ale "inconştientului colectiv". În

descântece, ca şi în alte practici magice, există credinţa că reprezentarea simbolică a unei forţe,

element abstract sau energii, formează un canal între inconştientul persoanei şi forţa din spatele

simbolului, precum şi că stârnirea imaginaţiei ajută persoana să intre în contact cu acestea.

Credinţa descântătoarelor constă, în esenţă în convingerea că Invizibilul există, şi anume ca Forţă

Cosmică supremă, acea lume reală aflată dincolo de posibilitatea percepţiei senzoriale. Însăşi

fizica cuantică modernă demonstrează că materia nu este solidă, ci reprezintă - ca şi psihicul - o

formă de energie, că aceste două forme interacţionează şi că nimic nu există în realitate aşa cum

pare să fie.

BIBLIOGRAFIE

S. Fl. Marian, Descântece poporane române, Ed. Coresi, Bucureşti, 1996 

Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol.3, Ed. Vestala-Saeculum I.O., Bucureşti, 2000

Mircea Eliade, Trata de istorie a religiilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992

Serena Roney-Dougal, Ştiinţă şi magie, Ed. Elit, 1991

Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989

Revista Getica, nr. 3-4, Ed. Gândirea, 1992

19

20