Distrugerea Manastirii Vacaresti

Autor: Cristina MARCULESCU, Gabriel MATEESCUSursa: CrestinOrtodox.ro 

Se implinesc doua decenii de la unul dintre cele mai mari asasinate culturale din istoria Romaniei: distrugerea Manastirii Vacaresti. La galeria Uniunii Arhitectilor din Romania, din Calea Victoriei 126, Nicolae Ghinea, arhitect de profesie, martor al acelor evenimente dramatice, a prezentat o expozitie de fotografii inedite (prima de acest gen), infatisand ultimele momente de verticalitate ale bisericilor demolate de "Geniul Carpatilor". Nu mai putin de 22 de lacasuri de cult, unele monumente de o inestimabila valoare, au cazut prada, in anii '80, furiei totalitare, fiind rase de pe fata pamantului, translatate, ascunse dupa blocuri, din ordinul diabolic al unor oameni fara frica de Dumnezeu. Multi dintre cei care au contribuit, intr-un fel sau altul, la ruperea acestor pagini din cartea de identitate a poporului roman se plimba azi linistiti printre noi. Au vile si masini luxoase, copii si nepoti bine vazuti in societate. Cateodata, insa, in somnul lor putin si adesea cotropit de cosmare, le apar chipurile blande ale sfintilor de pe peretii batrani ai bisericilor, loviti nemilos de fierul buldozerelor...

Cea mai mare manastire din sud-estul Europei Constructia Manastirii Vacaresti a fost inceputa la 1716 de Nicolae Mavrocordat, primul domnitor fanariot din Tara Romaneasca, om de mare cultura si rafinament. In anul 1730 acesta moare din cauza ciumei si este inmormantat chiar in biserica ridicata de el. La conducerea tarii vine insa fiul sau, Constantin, cel care continua lucrarea tatalui. Construieste inainte de 1736 paraclisul de pe latura estica a incintei si o noua curte. Ansamblul astfel format se intindea pe 18.000 mp si era cel mai important monument de arhitectura al secolului 18 si, totodata, cea mai mare manastire din sud-estul Europei. In 1848 Vacarestiul devine loc de detentie pentru capii revolutiei. Din 1864 se transforma in inchisoare oficiala de stat. Urmeaza apoi anii declinului. Zidurile sunt zguduite de cutremure, iar lipsa de interes a autoritatilor determina degradarea continua a edificiului. Totusi, prin anul 1973 lumea arhitectilor bucuresteni avea sa primeasca o veste imbucuratoare: inchisoarea Vacaresti este dezafectata si se demareaza preoiectul de restaurare a lacasului. Lucrarea a fost incredintata unui colectiv de specialisti condus de arh. Liana Bilciurescu. Arh. Gheorghe Leahu, cel care raspundea de numeroase lucrari de arhitectura din zona Berceni, Oltenitei, Piata Sudului, a vizitat santierul impreuna cu cativa colegi entuziasti, dornici sa afle ce se ascundea de atata timp in spatele zidurilor de cetate ale manastirii. Pe vremea aceea, Gh. Leahu nici nu banuia ca va fi autorul celei mai dramatice marturii despre distrugerea importantului monument.

Vacarestii inainte de furtuna Cu putin timp inainte de cutremurul din 1977, latura de est, cuprinzand Casa Domneasca, Galeria pe doua nivele, Paraclisul si partial Staretia erau aproape in intregime restaurate, urmand ca lucrarile sa continue si la biserica. Seismul din '77 avea sa produca cateva stricaciuni lacasului de cult, dar care, se pare, nu i-ar fi afectat structura de rezistenta, astfel incat sa necesite demolarea. Tot in acel an, Directia Monumentelor Istorice a fost desfiintata si patrimoniul arhitectural al tarii a ramas la discretia clanului ceausist. Harta Bucurestiului devenise o tabla de joc pe care Nicolae Ceausescu se juca de-a edilul, punand la pamant cartiere intregi, mutand sau distrugand biserici dupa bunul lui plac. In spatele lui, o suita de oameni de incredere ii cantau in struna, in frunte cu primarul Capitalei de atunci, Gheorghe Pana, vicepresedintii primariei Dumitru Necsoiu si Nicolae Iordache, directorul Proiect Bucuresti, Constantin Jugurica si arh. Sef al orasului, Paul Focsa. Pe nepusa masa, dictatorul

descindea in anumite cartiere. Dadea de cateva ori din mana si, peste cateva zile, totul era sters de pe suprafata pamantului. Asa au fost distruse, numai in Bucuresti peste 22 de biserici.

Pentru Manastirea Vacaresti ziua fatidica a fost in 2 decembrie 1984. Ceausescu, insotit de apropiatii lui, a facut aici o vizita inopinata. Urand cu patima aceasta zona, el a ordonat sa se studieze amplasarea unui nou tribunal peste ansamblul Manastirii Vacaresti. Pentru intelectualii responsabili de soarta acestui monument istoric de o valoare inestimabila au urmat zile si nopti de cosmar, in incercarea disperata de a-l salva. S-a apelat la toate mijloacele omenesti posibile: memorii, proteste scrise, unele dintre ele citite chiar la "Europa Libera", in paralel cu propunerea unor solutii tehnice in masura sa evite demolarea edificiului. Zadarnic! "Marele ctitor" era de neclintit. Memorii

semnate de personalitati culturale ale vremii (Constantin Noica, Geo Bogza, Mihai Sora, Dan Nasta, Zoe Dumitrescu-Busulenga, Dinu C. Giurescu, Grigore Ionescu, Victor Ivanovici, Florin Rotaru, Razvan Theodorescu, Peter Derer) nu au putut sensibiliza in nici un fel clanul dictatorial, care incepuse practic distrugerea. Se credea ca Ceausescu ura Vacarestiul pentru ca aici fusese inchis, ca detinut de drept comun sau politic, in tinerete. In lupta pentru salvarea monumentului a fost implicata si presedinta de onoare a Uniunii Arhitectilor din Romania, nonagenara doamna Henriette Delavrancea-Gibory, fiica marelui clasic Delavrancea. Ea a cerut sprijinul tovaraselor Suzana Gadea si Tamara Dobrin, figuri de trista amintire ale "epocii de aur", carora putin le pasa de biserici, de monumente, icoane sau de spiritualitate. Doamna Delavrancea a fost plimbata prin C.C. in bataie de joc, de la un birou la altul, obligata sa suporte obraznicia zelosilor ofiteri de Securitate postati la fiecare usa.

"Cea mai izbutita biserica din lumea ortodoxa" In acelasi timp, in presa vremii apareau articole care-l omagiau pe Ceausescu si "faptele lui de vitejie". La inceputul anului 1986, pe numai putin de 9 coloane, apare in revista Saptamana articolul "Minciuna are picioare scurte", semnat de Corneliu Vadim Tudor. Iata un fragment: "Hotararea conducerii de partid si de stat de a construi un centru civic, pe masura imperativelor epocii pe care o traim, a fost intampinata cu reala bucurie de locuitorii Capitalei [...]. Nu este nici un motiv de suparare, ci dimpotriva, cetatenii orasului se mandresc sa participe in mod direct la o lucrare pe cat de nobila, pe atat de utila". Iar la sfarsitul textului scrie: "Capitala Romaniei traieste acum cel mai frumos moment urbanistic din intreaga sa existenta, iar bucuria locuitorilor sai nu poate fi adumbrita de nici o propaganda ostila si mincinoasa"! Atunci, pe vremea celui "mai frumos moment urbanistic", cum il denumea Vadim, au fost distruse, translatate sau mutilate zeci de biserici, a disparut o cincime din suprafata construita a vechiului Bucuresti, s-au distrus Spitalul Brancovenesc, Institutul Medico-Legal "Mina Minovici", capela acestuia si inegalabila Manastire Vacaresti, pe care marele arhitect G. Cantacuzino o numea "cea mai izbutita biserica din lumea ortodoxa". La sfarsitul lui martie 1985, profesorul Panait I. Panait, directorul Muzeului de Istorie si Arta a Municipiului Bucuresti sesizeaza Studioul Buftea ca in timpul operatiunilor de filmare conduse de regizorul Sergiu Nicolaescu pentru un film cu subiect de razboi, a fost afectat grav monumentul istoric Vacaresti. In incinta manastirii s-au folosit aruncatoare de flacari, petarde si o mare masa de ostasi si vehicule grele, tunuri si tancuri. In adresa se mentionau fapte grave de vandalism in timpul filmarilor, printre care: "fracturarea crucii din marmura a unuia dintre ctitorii manastirii, domnitorul Constantin Mavrocordat; fortarea lacatelor si a drugilor de fier care inchideau paraclisul, precum si a usii altarului Bisericii Mari". Aceasta opera de distrugere a fost intregita de niste tigani pripasiti in zona, care au gasit usile lacasului deschise. Au intrat si au pus mana pe tot ce le-a iesit in cale. In carutele lor s-au descoperit ulterior valoroase icoane pe lemn datand din secolul 18. Din fericire, acestea au putut fi recuperate.

Orasul fara inima Luna decembrie a anului 1986 a fost trista pentru bucuresteni. Manastirea Vacaresti, inima care batea pentru ortodoxia romaneasca, dispare pentru totdeauna de pe pamant, ramanand doar in fotografii si in amintirile

oamenilor. Orasul parea asediat, cu sufletul smuls din piept. Rani adanci rasareau zilnic in trupul lui, buldozerele sfartecau cu dintii lor mari bucati din biserici vechi, sfaramau sfintii pictati pe ziduri, zdrobeau icoane. Bucurestenii stateau pe margini si plangeau neputinciosi. In cartea sa Distrugerea Manastirii Vacaresti, arh Gh. Leahu consemneaza emotionant: "Pe 11 decembrie 1986, dupa-amiaza, inainte de inserare, cand nu te mai puteai apropia de fosta manastire din cauza cordoanelor de securisti si de militari ce inconjurau zona, am trecut cu jale in suflet prin Piata Sudului, sa-mi iau ramas bun de la fostul monument. Intreaga incinta din fata nu mai exista; Casa sau Palatul Domnesc si Staretia erau fara acoperisuri si fara zidurile de la etaje, din biserica se smulgeau ferestrele, lasand mari orbite negre in zidurile sfaramate. Pana la 15 decembrie 1986, in preajma Craciunului, terenul pe care fusese ridicata intre 1716-1740 falnica manastire era complet liber, totul fusese ras de pe fata pamantului".

Ultimul preot de la Vacaresti Dumitru Argint a fost ultimul preot ortodox care a slujit aici inainte de distrugerea sfantului lacas. Povestea vietii acestui om cu suflet de heruvim, milos, darnic, tata iubitor, ar putea face subiectul unui roman, dureros de adevarat. Fiica sa, doamna Elena Visinescu, ne-a povestit prin ce calvar a trecut preotul Argint in timpul terorii comuniste. "Tata s-a nascut la 16 iunie 1907 in comuna Siscani, judetul Husi. A fost pe front in cel de-al Doilea Razboi Mondial, in regimentul 2 Dorobanti. Era preot capitan. A primit multe decoratii, printre care Steaua Romaniei cu spada, pentru pretioasele servicii spirituale. Tot timpul cat a stat pe front, in genunchi prin transee, in frig, ploaie si zloata, cu bombele explodand deasupra lui, a avut la piept o fotografie de-a noastra, cu mama, cu sora mea si cu mine. O pastrez si acum. E mototolita pentru ca a tinut-o la inima, intr-un buzunar". Dupa terminarea razboiului preotul Argint slujeste, incepand cu 17 iulie 1947, la Manastirea Vacaresti. Tot in acelasi perimetru se afla si temuta inchisoare. Din cand in cand, detinutii erau lasati sa vina la slujba in biserica. In timpul spovedaniei unii dintre ei ii dadeau preotului biletele pentru familie. Urmarit indeaproape de Securitate, parintele Argint este acuzat la un moment dat ca duce corespondenta intre puscariasi si rudele lor. El mai este invinut si de tiparirea unor manifeste anticomuniste. "Imi amintesc perfect,

de parca ar fi fost ieri", marturiseste fiica preotului. "Tata ma trimitea adesea la parintele Nica Tuta, langa Patriarhie, sa duc literele de plumb, cu care se tipareau manifestele. Eu atunci nici nu stiam ce fac, pentru ca nu-mi spunea. Imi zicea atat: nu te uita in stanga, nu te uita in dreapta! Mergi inainte si nu te opri decat atunci cand il vezi pe parintele Tuta!"

Pe 10 august 1948 preotul Argint a fost arestat. In miez de noapte, o masina neagra a Securitatii a urcat scrasnind din roti Dealul Mitropoliei, acolo unde locuia el cu familia. "Ce faci parintele, te tii de corespondente cu detinutii?", l-au intrebat agentii in timp ce-l urcau in masina. De atunci, sotia si cele doua fiice nu l-au mai vazut multa vreme. Parintele Dumitru Argint a fost "arestat pentru multiplicarea de publicatii interzise" si condamnat de Tribunalul Militar Bucuresti la 4 ani si 6 luni inchisoare. Ulterior i s-a mai adaugat o pedeapsa suplimentara de 5 ani. Pentru familie a urmat o perioada crancena. Preoteasa era invatatoare de profesie, dar nu mai avea voie sa practice aceasta meserie. Asa ca a fost nevoita sa se angajeze ca muncitoare la Uzinele Chimice Romane. Trebuia sa-si intretina cele doua fiice. "Biata mama, niciodata nu s-a plans, dar noi stiam ce e in sufletul ei. Venea acasa franta de oboseala, cu mainile tremurand. Avea bratele ei albe si frumoase pline de vanatai si de rani, pentru ca trebuia sa care zeci de suluri de linoleum singura". Viata a fost nemiloasa. Elena si-a "serbat" majoratul fiind la "vorbitorul" de la Poarta-Alba, privindu-si tatal incatusat, dupa garduri de sarma ghimpata. Apoi a fost mutat la Aiud, Caransebes, Jilava. Torturat, batut, umilit, preotul Dumitru Argint a indurat ca un martir totul. Cand s-a eliberat, era o mana de om. Slab si trist. Niciodata nu a vorbit familiei despre durerile suferite in inchisoare. Niciodata nu s-a plans. A lucrat ulterior ca zilier, muncitor necalificat, tamplar, apoi gestionar de materiale. In cele din urma i s-a permis sa fie preot din nou, in 1966 dandu-i-se parohia 23 August. Din 1967 pana in 1977 a fost preot paroh la o biserica din Balta Alba. A fost chemat la Domnul in data de 16 mai 1988, la 81 de ani.

Rana vie Azi, locul unde se ridica spre cer Manastirea Vacaresti e pustiu si rece. Ceausescu, in paranoia lui, ar fi vrut sa construiasca acolo ceva ce nu s-a mai pomenit in toata lumea! Un edificiu grandios al "epocii de aur", un complex care sa aiba o sala de sport si

congrese, cu 12.000 de locuri. Pana in decembrie 1989 au fost realizate lucrarile de infrastructura si subsoluri multiple, care, insa, au ramas in forma de santier. Tiganii au furat tot ce au gasit. Au taiat fiare, au rupt caramizi. Acum, mormane de gunoaie, cadavre de animale si uneori de oameni, fiare si bucati de mobila putrezesc intr-o lumina agonizanta si iute, aratand cat de mult le pasa guvernantilor de aceasta zona. Sau poate altceva se ascunde in spatele acestei indiferente? Vom afla, poate, curand. Pana atunci, rana de nevindecat, situata pe Calea Vacaresti 391-393, inca doare.

Sursa: http://www.miculparis.ro/newsletter/issues/2006-octombrie/distrugerea_manastirii_vacaresti.html

Văcăreştii, palat domnesc, mănăstire şi temniţă 15 august 2012

Loc simbolic pentru Bucureşti, ansamblul Văcăreşti a fost demolat în 1986. Mavrocordat, „un despot şi un tiran“,  a ctitorit Văcăreştii. Ceauşescu, alt despot şi tiran, a dărâmat-o .

Întemeierea Mănăstirii Văcăreşti este legată de numele lui Nicolae Mavrocordat, primul domn fanariot al Ţării Româneşti. Iar sfârşitul ei - de Nicolae Ceauşescu, ultimul lider al României comuniste. Istoria mănăstirii devenită închisoare s-a scris între 1716, anul când s-a pus piatra de temelie, şi 1986, când Văcăreştii au fost demolaţi. Ctitorul, „despot şi tiran" „Tiran" i s-a spus lui Ceauşescu după 1989. Dar la fel s-a scris şi despre Nicolae Mavrocordat. „Despot şi aprig tiran", îl caracteriza preotul Marin Dumitrescu, autorul lucrării „Istoricul a 40 de biserici din România", în patru volume, apărute în jurul anului 1900. Preotul Dumitrescu n-a avut multe cuvinte de laudă pentru fanarioţi, chit că erau creştin-ortodocşi, şi au înălţat biserici devenite ulterior fală şi emblemă în oraşul lui Bucur. Prelatul dădea glas, de altfel, opiniei majorităţii elitelor autohtone: domnii „nepământeni", grecii venetici, i-au scos din dregătorii pe boierii neaoşi şi i-au instalat pe fidelii lor. La cumpăna dintre cele două veacuri, când şi-a scris preotul Dumitrescu lucrarea, părea să conteze mai puţin că fanarioţii fuseseră tot creştin-ortodocşi, ci doar că nu fuseseră români. Fiul ministrului de externe Otoman Nicolae Mavrocordat a ajuns la Bucureşti în ianuarie 1716. Primul domn fanariot al Ţării Româneşti se născuse în cartierul Fanar din Constanti-nopol, într-o familie influentă. Dinspre tată, se trăgea din insula Chios, iar după mamă - din Petru Rareş, scrie A.D. Xenopol în „Istoria românilor din Dacia Traiană", vol. IV. Tatăl lui, Alexandru Mavrocordat Exaporitul, fusese mare dregător otoman (dragoman al Porţii, demnitate asemănătoare celei de ministru de Externe). Ambiţios şi lacom, „toată viaţa lui nu umblase decât după bani, onoruri şi glorie", îl portretizează Xenopol pe părintele primului domn fanariot din Ţările Române. Pentru că religia le interzicea otomanilor să înveţe limbi străine şi să intre într-un teritoriu altfel decât cu sabia în mână, sarcina diplomaţiei Imperiului le-a revenit grecilor din Fanar. Culţi şi abili, aceştia s-au remarcat în slujba sultanilor. Dintre aceştia au fost recrutaţi ulteriori domni pentru Ţările Române. Pe Nicolae, tatăl lui l-a vrut domn. Şi a reuşit să-l impună mai întâi pe tronul Moldovei, de două ori, apoi şi în scaunul de la Bucureşti. Prima ctitorie De-a lungul secolului al XVIII-lea, domnitorii fanarioţi au ridicat multe biserici. Dar au şi grecizat cultul. Abia ajuns la Bucureşti, noul domn a început ridicarea unui palat pentru folosul domnului şi a unei biserici. Viitorul ansamblu Văcăreşti s-a ridicat pe o moşie donată domnitorului de boierul român Constantin Văcărescu. Ca o ironie a sorţii, o veche familie de boieri autohtoni a dat numele ctitoriei unui „nepământean". Mai mult de nevoie, decât de voie, şi-a donat Văcărescu terenul domnului, lasă părintele

Dumitrescu să se înţeleagă. Pământurile se aflau în marginea de miazăzi a capitalei, pe malul drept al luncii Dâmboviţei. În continuare, preotul Dumitrescu explică de ce-a preferat Mavrocordat acest amplasament: „ca să fie mai la adăpost de poporul Bucureştiului, care nu-l voia, şi să fie şi mai în apropiere de Dunăre, ca la un semn de rebeliune să fugă mai repede la Constantinopol". Nu poporul Bucureştiului, indiferent la treburile celor mari, avea nemulţumiri faţă de Vodă, ci boierii ţării, îngrijoraţi de propria lor soartă sub noua stăpânire. „Cetăţuie cu ziduri groase" Dar spre capătul anului, începea războiul austro-turc, sfârşit în 1718 prin pacea de la Passarowitz. Nicolae Mavrocordat, omul turcilor, a fost luat prizonier de trupele austriece, care au ocupat Bucureştiul. Astfel, lucrările au fost întrerupte până în 1719, când domnitorul a revenit din captivitatea unde fusese ţinut la Sibiu. La ansamblul Văcăreşti s-a mai lucrat trei ani, până în septembrie 1722. Târnosirea (sfinţirea bisericii) a avut loc la 24 septembrie 1724, cu mare pompă. Noul lăcaş a fost închinat Patriarhiei Ierusalimului şi avea hramul Sfânta Treime. Primul egumen al mănăstirii a fost mitropolitul Anania, de la Bethleem. La origine, ansamblul Văcăreşti avea aspectul „unei cetăţui cu ziduri groase", scrie Al. Fălcoianu în „Călăuza istorică a Mănăstirei şi Închisorii Centrale Văcăreşti", apărută în 1929. Zidurile solide protejau atât obştea monahală, cât şi palatul domnesc ridicat în acelaşi perimetru. La restriştile pricinuite de om sau de furia naturii, populaţia Bucureştiului îşi găsea refugiul în „cetăţuia" Văcăreştilor. La poartă exista o clopotniţă solidă din zid. A rezistat deselor cutremure care s-au abătut asupra Bucureştiului în veacul al XVIII-lea. În clopotniţă existau patru clopote de mărimi diferite. Ce n-a izbutit natura, le-a reuşit oamenilor. Sub ocupaţia germană din timpul Primului Război Mondial, clopotele au dispărut. În anii '20, soţii Mitică şi Elena Dona au donat mănăstirii două clopote mai mici. În mijlocul incintei era biserica cu hramul Sfânta Treime. Palatul domnesc se afla în spatele curţii. După transformarea mănăstirii în temniţă, palatul lui Vodă a servit drept spital al închisorii. După obicei, noul lăcaş a fost înzestrat de ctitor cu bunuri din belşug. Cârciumi şi mori cu apă, averea mănăstirii Uneori, a apelat la mijloace mai puţin creştineşti, susţine Fălcoianu. „După zidirea Mănăstirei, Nicolae Mavrocordat a început să o înzestreze cu bogăţii imense luând din dreapta şi din stânga averi, pe care i le hărăzea, începând cu luarea moşiilor din jurul Mănăstirei, ale moştenitorilor lui Constantin Aga Bălăceanu, pe care-l deposedă. An de an îngrămădea şi dăruia Mănăstirei şi Egumenilor greci, ce-i pusese în capul ei, nenumărate averi, locuri în mahalalele Sârbi şi Tabaci, prăvălii şi case în mahalaua Sf. Gheorghe Vechiu, vii în dealul Văcăreştilor şi dreptul de a avea cârciumi până şi pe podul Beilicului (azi, Calea Şerban Vodă). Veniturile cele mai mari le avea de la morile ce stăpânea pe malurile Dâmboviţei şi cari produceau mai mult decât moşiile". Teoretic, înzestrarea mănăstirii cu felurite averi avea scop nobil caritabil. În hrisovul solemn dat de domn scria că, din veniturile sale, mănăstirea trebuia „streinii să-i primească, pre goi să-i îmbrace, flămânzii să-i sature, bolnavii să-i caute, pre cei din temniţi să-i cerceteze cu milă" (Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureştilor. Din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966). În realitate, majoritatea profitului scos de pe urma administrării uriaşei averi a mănăstirii lua calea Patriarhiei Ierusalimului, căreia îi fusese închinaţi Văcăreştii de către ctitor. În 1730, Nicolae Mavrocordat murea răpus de ciumă. A fost înmormântat în biserica mănăstirii. După moartea lui, sfântul lăcaş a rămas în grija fiului său Constantin, domn al Ţărilor Române în mai multe rânduri, care a continuat daniile şi a adăugat noi construcţii. De la mijlocul secolului al XIX-lea, Mănăstirea Văcăreşti a devenit închisoarea centrală a Bucureştiului. A fost dezafectat în 1973. Cutremurul din 1977 a afectat serios biserica. Ansamblul Văcăreşti a fost demolat între noiembrie 1985 şi ianuarie 1987.  Sfinţirea Văcăreştilor, cu mare pompă Sfinţirea Mănăstirii Văcăreşti a fost descrisă de cronicarul Radu Popescu. Au luat parte mitropolitul Daniil, Ştefan, Episcopul de Buzău, arhierei străini, egumeni şi preoţi nenumăraţi. Înaltul cler l-a primit pe domn la poarta aşezământului, Mitropolitul având pe cap moaştele. Nicolae Mavrocordat (foto) a descălecat şi a înconjurat biserica de trei ori, urmat de strălucitul alai. Cu acel prilej, s-a săvârşit prima liturghie şi s-a dat un mare praznic. Din mănăstire, temniţă Pentru prima oară, Mănăstirea Văcăreşti a fost folosită ca temniţă în 1848, pentru capii revoluţiei din Ţara Românească. Ulterior, spaţiile sfântului locaş au servit drept loc de detenţie pentru alţi deţinuţi politici. Închisoarea centrală a capitalei funcţiona într-o clădire primitivă, din Piaţa Sf. Anton. Incendiul din 1847 a afectat-o serios, astfel că s-a pus problema găsirii unui alt loc. Prima opţiune a fost pentru Mănăstirea Radu-Vodă. Însă acolo funcţiona o şcoală teologică. În plus, cheltuielile pentru adaptarea spaţiului pentru noua funcţie s-au dovedit a fi prea mari. Transformarea mănăstirilor în închisori a fost favorizată de secularizarea averilor mănăstireşti, în vremea lui Cuza-Vodă. Atunci, averile mănăstireşti au intrat în proprietatea statului român, care a decis să dea spaţiilor astfel căpătate o nouă destinaţie. În acest fel, Văcăreştiul a devenit închisoarea Capitalei. Victoria ortodoxiei O bună bucată de vreme, veacul al XVIII-lea şi domnii fanarioţi au fost descrişi în cele mai sumbre culori. La începuturi erau greci, deci „nepământeni", străini de datinile ţării. Năvăleau în Principate cu suite degrabă dornice de îmbogăţire. Şi curtenii, dar şi domnul, interesat să recupereze cât mai repede „investiţia" făcută la cumpărarea tronului. Grecizarea administraţiei de stat şi îndepărtarea boierilor pământeni din funcţiile importante au fost alt motiv de frustrare pentru elitele autohtone. Desele războaie între turci, austrieci şi ruşi duse pe teritoriul Ţărilor Române au accentuat instabilitatea. Pentru că, de cele mai multe ori, din faţa oştilor străine, domnul grec scăpa cu fuga. Pentru oamenii de rând, „vacanţa" mai lungă sau mai scurtă a tronului n-avea mare importanţă. Contau mai mult epidemiile de ciumă, aduse cel mai adesea de oştile otomane. Calamităţile naturale - cutremure,

inundaţii, desele incendii -completează tabloul unui secol complicat, unde haosul şi dezorganizarea păreau a fi regula. Cu timpul, opiniile despre fanarioţi s-au mai nuanţat, iar în timp li s-au recunoscut şi unele merite. Cei desemnaţi de sultan să ocupe tronul Ţărilor Române erau la origine diplomaţi. Grecii din Fanar reprezentau interesele sultanului în marile capitale europene. Vorbeau mai multe limbi străine, erau înzestraţi negociatori, unii posedau o cultură temeinică. Constantin Mavrocordat, Alexandru Ipsilanti, Ioan Caragea, Scarlat Callimachi s-au străduit să pună ordine în administraţie, finanţe, justiţie şi au încercat reforme. În general, cu puţin folos. Însă nici talentul diplomatic şi nici cultura înaltă nu i-au calificat pentru a ocupa tronul Ţărilor Române. Grecii din Fanar erau creştini şi ortodocşi. Aveau, aşadar, religia majoritară a populaţiei din Principate, pe care sultanul nu le-a vrut islamizate. Cucerirea de noi teritorii presupunea costuri administrative importante pe care Poarta, intrată în declin, nu şi le mai permitea la începutul veacului al XVIII-lea. Şi a socotit că, dând Ţările Române pe mâna fanarioţilor, putea scoate maximum de profit, cu minimum de efort.  Cele şapte taine ale Bisericii În 1940, Constantin Rădulescu-Motru a publicat „Catehismul mititel cuprinzând dogmele şi tainele bisericii Răsăritului pentru învăţătura pruncilor", scris de Eufrosin Poteca. Lucrarea îi fusese dăruită tatălui filosofului de Poteca însuşi, şi s-a aflat în posesia familiei mai multe decenii. Radulescu-Motru a fost cucerit de claritatea şi simplitatea „fără pereche" a manualului, pe care-l considera „un giuvaer al literaturii noastre bisericeşti". Redăm, în continuare, un fragment din lecţia despre tainele Bisericii, aşa cum le erau ele explicate copiilor în secolul al XIX-lea. „Cele şapte taine ale Bisericii Ortodoxe sunt Botezul, Mirul, Cuminecătura, Pocăinţa, Preoţia, Nunta, Maslul. Botezul e o taină, întru care, când trupul celui ce se botează se spală cu apă, atunci sufletul lui, prin credinţă se spală de păcate pentru preacuratul sângele lui Hristos, care s-a vărsat pre cruce pentru mântuirea noastră. Prin această taină, cel ce se botează intră în soţietatea Hristianilor, care e turma lui Hristos. Însuşi Domnul Hristos a aşezat această taină, când a zis ucenicilor săi: «Ducându-vă învăţaţi toate neamurile, botezându-i pe dânşii în numele Tatălui şi al fiului, şi al Sfântului Duh». Noi la botez ne făgăduim înaintea lui Dumnezeu să fugim de toate faptele cele rele, şi să facem cele bune, după pilda Domnului Hristos. Aceasta e ceea ce mărturiseşte cel ce se botează: că el se leapădă de Satana şi se împreună cu Hristos, adică leapădă răul şi alege binele. Mirul e o taină, întru care, când se ung cu mir părţile trupului celui ce se botează, atunci prin credinţă se revarsă peste dânsul darurile Sfântului Duh, zicându-se de către preot cuvintele acestea: Pecetea darului Duhului Sfânt. Această ungere se face îndată după botez de către preot. Nota bene: Catolicii nu dau această ungere până nu învaţă pruncul Catehismul lor".

Citeste mai mult: adevarul.ro/news/societate/vacarestii-palat-domnesc-manastire-temnita-1_50aeca7a7c42d5a663a077cb/index.html

anastirea Vacaresti (1)

Manastirea Vacaresti (1)Posted by : MARIVS IMPERATOR27 Jun 2011

Biserica Manastirii Vacaresti la inceputul secolului XX

Sa fi fost prin 1991 sau 1992 cand am vazut prima data locul unde s-a aflat candva Manastirea Vacaresti. Inceput de toamna, cu soare arzator si miros de pamant prafuit, iar in apropiere vuiau multime de masini, asa cum nu vazusem in satul in care copilarisem pana atunci. Se chema acum ca eram la oras si nu trebuia sa las pe cei ce insoteam sa vada uimirea mea. Incepusem scoala primara, dar gandurile mele se intorceam mereu catre trenul ce ma adusese in capitala. Vazusem din goana sa o biserica in ruina, nu stiam atunci ca-i zice Manastirea Chiajna, iar acum unul dintre baietii alaturi de care ne aventurasem la cateva strazi departare de casa ne povestea ca acolo a fost candva de asemenea o alta mare biserica. Era mai mare decat noi, sa fi avut vreo 16 ani, era fratele unuia din blocul vecin, iar noua ni se parea un adevarat urias. Ascultam cu mare bagare de seama cum povestea ca Ceausescu a darmat tot ce era acolo si a vrut sa faca un tribunal si mai apoi o sala de sport. Ca lacul Vacaresti, cu malurile sale betonate, tot atunci a fost facut si ca erau case pe locurile acelea. Toate se invarteau repede in mintea mea, mi se pareau vechi de cand lumea, precum stalpii de lumina aceia mari de la marginea satului unde-mi lasasem prietenii. De Ceausescu imi aminteam vag, amintiri despre chipuri de oameni fericiti cand intr-o iarna acesta a plecat. "Macaralele astea mari tot de atunci sunt, de pe timpul lui Ceausescu. Se zvoneste ca vor fi demontate, adica date jos" imi zicea acel baiat mare cand ma uitam in sus cu palmele streasina la frunte. Erau mari si ma faceau sa ma simt

neinsemnat. "Sa vorbesti frumos la scoala si sa ii spui invatatoarei "doamna invatatoare", nu "tovarasa", ca nu mai e ca pe vreamea lui Ceausescu", imi aminteam de proasptele invataminte ale tatalui meu in vreme ce ma uitam la multime de ziduri de beton din care ieseau fiare negre si amenintatoare. Apoi, am luat creta pentru care venisem. Altii au luat carbit, tevi pentru cornete. Cei mari luau fier. Noi luam creta si desenam teren de fotbal cu ea pe asfalt. Nu era creta buna, ca cea de la scoala, ci una mare ca o caramida. Mereu se intampla in acel timp sa aud "pe vremea lui Ceausescu" zis de unii si de altii, incat ajunsesem sa cred ca era altfel atunci, ca-n vremurile de demult din povesti. Printre blocuri vedeam franturi din lumea de demult: aici, pe maidan, o temelie de casa, in lacul Vacaresti tot felul de sparturi de zid, stalpi de lemn printre blocuri, asa cum vazusem ca erau intre sate pentru firele de telefon, degete si brate de marmura pe maidanul unde jucam fotbal si unde tata imi spunea ca ar fi fost inainte casa unui sculptor. Le dezgropam si le priveam ca pe mari comori. Apoi toamna a trecut si eu am uitat. Macaralele acelea inalte au disparut, fiarele si creta s-au imputinat in fiecare zi, zidurile de beton au fost scoase, ramanand doar unele in pamant. Stalpii din lemn au disparut si ei, maidanele au fost inlocuite cu parcari pentru masini tot mai multe sau blocuri noi, iar mai apoi obisnuiam sa merg acolo nu pentru creta, ci pentru a cumpara adidasi si "casete" de Terminator. Capitalismul transformase locul in Complexul Comercial Aleea Castanilor.

Despre Manastirea Vacaresti se cunosc putine, s-au scris si mai putine si se vor afla si mai putine in deceniile ce vor urma. Nu fac part dintre cei optimisti, ce cred ca insanatosirea morala a acestui popor se va produce curand si o sa aduca cu ea si recladirea Vacarestilor. Am ales sa scriu despre ctitoria lui Mavrocordat tocmai ca este putin stiuta de publicul larg si face parte din istoria mai putin turistica a acestui oras.

Nu putem vorbi despre aceasta Manastire fiind rupti din context, fara a cunoaste targul Bucurestilor din acei ani si felul in care istoria alegea sa-si plamadeasca vremea. Stim ca anii aceia, tocmai inaintea epocii fanariotilor pe tronurile Tarii Romanesti si Moldovei, au fost unii marcati de un scurt reviriment cultural, economic si demografic sub importanta domnie a lui Constantin Brancoveanu.

Orasul Bucuresti la 1717

Del Chiaro, secretarul lui Constantin Brancoveanu, ne-a lasat o descriere succinta, dar obiectiva a orasului Bucuresti din acea vreme. "Lipsit de locuri intarite, aproape rotund, acest oras are o suprafata foarte mare. Totusi, numarul celor ce traiesc aici nu este pe masura intinderii locului, caci casele sunt rare si foarte separate, fiecare avand curte mare cu grajduri, acareturi, bucataria sa, dar mai ales cu livada sa cu felurite soiuri de pomi, ceea ce da orasului o infatisare linistita si vesela. Din toate cele puse la indemana mea nu cred sa fie aici mai mult de 50.000 de suflete". Avem, asadar, in fata ochilor imaginea unui oras ce seamana mai degraba cu un sat urias, decat cu urbele ce gasim in acea perioada in apusul Europei. Din cate cunosc eu pana acum, nu stiu sa fie existat atunci alt proiect de urbanism in afara taierii soselei ce lega orasul de la nord la sud, menita sa inlesneasca negotul si drumurile Brancoveanului de la Curtea Domneasca la mosia acestuia de la Mogosoaia. Soseaua aceasta s-a numit mai intai Podul Mogosoaiei, numit asa de la trunchii de copaci ce erau folositi pentru pavaj, iar mai apoi Calea Victoriei, spre gloria armatei romane victorioase la 1878. Cat legat despre faptul ca nu se mentioneaza ziduri de aparare, acest lucru se datoreaza faptului ca in acea perioada Tara Romaneasca si Moldova faceau parte din Imperiul Otoman, avand statut de provincii privilegiate, iar turcii nu mai tolerau eventuale fortificatii ce ar fi putut adaposti pe rasculatii impotriva lor. Ca romanii plateau tribut anual si la 3 ani, ca ofereau sprijin militar, informatii despre imperiile vecine, hrana armatelor turcesti ce treceau prin tara catre Ungaria sau acceptau ca domnii sa le fie numiti de catre turci (initial dintre cei pamanteni, apoi numiti direct de catre Poarta dintre grecii din Fanar si asimilati in administratia centrala otomana cu rang de inalti functionari) ori sa nu ducem politica externa de capul nostru, aceasta era partea noastra din invoiala. In schimb, otomanii se obligau sa nu aiba armate ce stationau/iernau pe teritoriul celor 2 provincii romanesti, sa nu construiasca aici moschei, sa nu detina pamant, case si alte averi in aceste locuri, sa nu stramute aici populatii din imperiu si sa ofere libertate in administratia interna.

Constantin Brancoveanul la 1696

Meritele domnitorului mai sus numit sunt multe si cunoscute, dar am sa pomenesc totusi cateva: incercarea unei reforme fiscale si a aparatului de stat, sporirea puterii domnului, incercarea timida de reforma si modernizare a armatei, sprijinirea artelor si incurajarea creeari unui nou stil arhitectural. Acestea sunt lucrurile pentru care romanii il stimau in epoca. Lucrurile pentru care turcii au decis sa-l scurteze de cap in anul 1714 sunt acelea ca a incercat sa duca o politica externa independenta, cat si faptul ca in timpul razboiului ruso-otoman din 1711 a incercat sa se alieze cu rusii. Din nefericire pentru el, acest lucru nu s-

a mai petrecut, turcii ajungand mai repede in tara si le-a oferit acestora ajutorul. Armata sultanului a castigat razboiul, iar in urma celor ce s-au cercetat despre domnitorul roman s-a aflat si despre incercarea acestuia de tradare.

Acesta a fost momentul in care sultanii otomani au hotarat ca e periculos sa lase in tronul celor doua provincii domnitori pamanteni, asa ca s-a hotarat inlocuirea lor cu greci din cartierul Fanar din Istanbul. Avantajele erau multiple: acesti greci isi cumparau domnia (in fapt numirea in functie), erau loiali si mai ales nu erau legati de tara unde urmau sa domneasca.

Nicolae Mavrocordat, primul domnitor fanariot al Tarii Romanesti

Dupa inlaturarea Brancoveanului, pe tronul Tarii Romanesti a fost adus Nicolae Mavrocordat. Acesta inaugurase secolul fanariot, fiind intre 1709-1710 si 1711-1714 domn al Moldovei. Pentru ca in prima sa domnie din Moldova a vrut sa usureze viata taranilor si a cam taiat unii boieri, iar in cea de a doua a fost mai cumpatat, reusind ca scoata din tara armatele poloneze si suedeze, dar nu si-a apropiat boierii, incepand cu 1716 cand debuteaza domnia sa in Tara Romaneasca, Mavrocordat alege sa-si schimbe stilul de conducere, dorind sa-si apropie atat norodul, cat si pe boieri. Stiind de o dorinta mai veche a Brancoveanului, decide sa inceapa in acelasi an constructia unei grandioase Manastiri in apropierea Bucurestiului, pe locul numit Calea Vacarestilor in dreptul comunei Popesti, pe un deal ce domina imprejurimile. Lucrul acesta il ajuta sa-si spele din pacate, dar si sa-si atraga de partea sa si clerul tarii. Pentru ca acest grandios proiect sa aiba o cat mai mica opozitie, stilul constructiei este o continuare a celui brancovenesc, ajungand chiar sa fie o bijuterie a acestui stil deoarece s-au folosit mesteri care au lucrat si la alte manastiri zidite de Brancoveanul. Despre locul ales pentru zidire, coama dealului Vacaresti, se spune ca numele i se trage ori de la boierii Vacaresti ce ar fi avut in vechime o mosie aici, ori de la indeletnicirea localnicilor sau de la impozitul pe care acestia il plateau pe vacarit.

Localizarea Manastirii Vacaresti, conform unui plan din 1842

Chiar daca la scoala ni s-a repetat obsesiv ca acest secol fanariot a fost cel mai negru din istoria milenara a poporului roman, anii in care am tocit biblioteca Facultatii de Istorie, a celei Centrale Universitare sau a Arhivelor Nationale mi-au confirmat ceea ce credeam inca din liceu, anume non-sensul acestei afirmatii mostenita din manualele tiparite in 1988 si folosite cu succes in scoala romaneasca si la multi ani dupa asa-zisa revolutie din Decembrie 1989. Adevarat, in aceasta perioada s-a inmultit cuantumul darilor ori s-au creat altele noi, Oltenia a fost practic o regiune scufundata in haos administrativ, unde prerogativele lui voda erau indeplinite dupa bunul plac de potentatii locali sau ciuma a bantuit prin tara, insa tot in aceasta perioada se pun bazele primelor industrii, se stabilesc primele regulamente urbane, se incearca adoptarea primelor seturi de reguli care sa inlocuiasca obiceiul pamantului, iar cativa dintre fanarioti au fost oameni scoliti, cu mult peste nivelul lui Constantin Cantemir, tatal mult mai celebrului Dimitrie Cantemir, care, asa cum ne spune Neculce, nu stia carte, doar iscalitura stia sa o faca.

Nicolae Mavrocordat era fiul lui Alexandru Mavrocordat (1641 - 1709) supranumit Exaporitul, adica consilier secret. Alexandru a fost medic, filosof si fiziolog, cu studii la Padova si Bologna, profesor la Academia din Constantinopole si Mare Dragoman al Inaltei Porti, iar in limba latina a scris lucrarea "Instrumentul pneumatic al circulatiei sangelui", fiind primul medic in rasaritul Europei ce sustinea teoria lui Harvey despre circulatia sangelui.Nicolae Mavrocordat s-a nascut la Constantinopole, la 1680, si la fel ca si tatal sau era un om cu o pregatire intelectuala foarte inalta, studiind filosofia si teologia, cunoscand limbile turca, latina, slavona si romana, scriind numeroase lucrari de filosofie si telogie (unele publicate chiar si la Londra). Prima s-a domnie in Tara Romaneasca este scurta, caci in acelasi an, 1716, izbucneste razboiul turco-austriac, iar Nicolae este capturat si dus in inchisoare la Sibiu. In locul sau a venit pe tron fratele acestuia, Ioan. Acesta a reusit sa incheie pace cu austriecii, dar a cedat vremelnic Oltenia in favoarea Imperiului Habsburgic. Din pacate pentru acestia, aceasta provincie s-a dovedit a nu fi usor de controlat si putin aparata in fata pericolului turcesc, astfel incat a fost repede recuperata de catre Tara Romaneasca. Ioan Mavrocordat, bolnav fiind, moare in 1719 si astfel lasa loc pe tron lui Nicolae, care isi incepe cea de a doua sa domnie in Valahia, pana la moartea sa in 1730, in urma unei epidemii de ciuma.

Capturarea lui Nicolae Mavrocordat de catre armata austriaca, in 1716

Pare-se ca anii de temnita l-au schimbat la suflet pe Nicolae, caci acesta incepe sa se poarte cu mare grija fata de tara ce o carmuia. Avand influenta la Poarta si fiind stimat de catre otomani, acesta reuseste scaderea tributului fata de turci, se ingrijeste de norod si-i scade anumite dari, iar pe boieri ii tine la mare cinste. Lucrul acesta ii asigura o domnie lunga si lipsita de evenimente. Tot acum isi indreapta atentia spre lucrarea ce a inceput in prima domnie, anume Manastirea Vacaresti. Tocmeste mesteri ce au lucrat pentru Brancoveanul la Manastirea Hurezi (Horezu) si le cere sa faca aici o manastire mai mare si mai frumoasa, ceea ce avea sa devina cea mai izbutita ctitorie ortodoxa din partile de rasarit ale Europei, asa cum urma mai tarziu sa o descrie marele arhitect G.M. Cantacuzino.

Manastirea Hurezi (Horezu)

In anul 1722, luna Septembrie, acesti mesteri au ispravit munca si au chemat pe domnitor si pe mitropolitul Daniil sa vada noua manastire. Sfintirea bisericii s-a facut doi ani mai tarziu, fiind inchinata Sfantului Mormant de la Ierusalim, impreuna cu  pamanturile din jurul sau, unde se cultivau vita de vie si zarzavaturi. Somptuosul lacas de cult, menit sa fie folosit si ca o mica cetate pentru Mavrocordat, era impunator ca dimensiuni si rafinament arhitectural. Pornind de la modelul Manastirii Hurez, ridicata de Brancoveanul pe mosia sa de la Romanii de Jos, actualul Horezu, intre 1690 - 1693, acestia au izbutit sa aduca un suflu nou in creatia lor si sa desavarseasca stilul brancovenesc.

Plan si sectiune a bisericii Manastirii Vacaresti

Ca aspect exterior, biserica Manastirii nu se deosebea prea mult de cea de la Hurezi sau de cea a Mitropoliei. Fatadele erau impartite in doua registre de un brau in trei impletituri, separate de cate un rand de perle. De asemenea, cele doua registre erau si ele ornamentate cu arcade oarbe simple, iar ferestrele terminate in arc plin, erau incadrate in rame de piatra migalos sculptate, asa cum se intalneste si la Hurezi. Similitudinile cu Manastirea Hurezi nu se opresc aici, ci continua. Ambele au un plan foarte asemanator si ambele sunt, in fapt, rafinari ale celui de la Biserica Episcopala Curtea de Arges, ceea ce a facut pe multi sa aseze Manastirea Vacaresti pe treapta finala a evolutiei arhitecturii bisericesti in Tara Romaneasca. Pronaosul, desi supralargit, amintea de naosul unei alte biserici din Curtea de Arges, anume de Biserica Sfantul Nicolae. Turla centrala, foarte inalta pentru standardele epocii si cu un spatiu de luminare larg, se ridica pe patru puncte a caror forta se scurgea prin

intermediul a patru cilindrii care determinau modelarea spatiului interior in forma unei cruci grecesti. Portiunile din plan cuprinse intre bratele crucii si ziduri, care datorita formei triunghiulare a pronaosului aveau si ele aceeasi forma, erau acoperite cu bolti cilindrice, iar cele doua turle mici erau situate deasupra pridvorului, capatand o insemnatate vizuala deosebita. Coloanele aveau capiteluri deosebite, impodobite cu motive vegetale luxuriante, ce faceau trimitere la pacea si indestularea ce o vor primii crestinii in  Gradina Raiului. Totodata, aceste unele dintre coloane erau acoperite cu dantelarii sculpatete in forma de solzi (cele din exterior), altele cu si mai bogate motive florale (cele din interior).

Biserica Manastirii Vacaresti, asa cum arata la sfarsitul secolului al XIX-lea

Detaliu de coloana puternic ornamentata

Coloane decorate cu solzi sculptati

Pe langa infatisarea deosebita, Manastirea s-a bucurat si de un dar important din partea lui Nicolae Mavrocordat. Renumit in epoca pentru biblioteca sa foarte valoroasa, cu multe carti rare, acesta a donat multe dintre ele pentru a se constitui un fond de carte in cadrul bibliotecii ce o construise ca anexa pentru Manastire. Aceste carti au fost grupate intr-un catalog in anul 1723, urmand apoi sa li se adauge si altele.

Biblie tiparita la Geneva in secolul XVII, daruita de Mavrocordat Manastirii Vacaresti

In josul paginii regasim insemnul de donatie facut de Nicolae Mavrocordat Manastirii Vacaresti: "Si aceasta pe langa celelalte daruite Sfintei Manastiri Domnesti a Preasfintei Treimi de la Vacaresti, de catre preainaltul si preainteleptul domnitor al intregii Ungrovlahii Alexandru Nicolae Voievod, la anul 1723, luna iunie".In timpul vietii lui Nicolae Mavrocordat, complexul manastiresc Vacaresti s-a imbogatit cu mai multe anexe si dependinte, chilii si bucatarii, o tiparnita si o scoala in limba elena, dar totusi nu a putut fi terminat pana la moartea sa, survenita la 3 Septembrie 1730, in urma unei epidemii de ciuma. Domnitorul a fost inmormantat chiar in ctitoria sa, cu mare alai, si se spune ca multi l-au plans in acea zi.Desavarsirea Manastirii si imbogatirea fondului de carte s-a datorat fiului lui Nicolae,

Constantin Mavrocordat (1711 - 1769), acesta fiind domn de nu mai putin de sase ori in Tara Romaneasca.

Constantin Mavrocordat, cel care a finalizat lucrarile la Manastirea Vacaresti

PARTEA A DOUA VA URMA IN CURANDSursa: http://arhitecturasiurbanisminromania.blogspot.ro/2011/06/manastirea-vacaresti_27.html

Cum am pierdut Manastirea Vacaresti (2) / BDB (7)Posted by : MARIVS IMPERATOR13 May 2013

http://4.bp.blogspot.com/-bg23DrcOCPo/UZB5Ho3Fx_I/AAAAAAAABf4/96VjYEb3Ces/s1600/Cum+am+pierdut_2.jpg