Universitatea Al. I. Cuza

Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor

Specializarea: Finanţe şi Bănci

Modalităţi de înfăptuire a

funcţiei finanţelor de reglare a

economiei şi efectele lor

Iaşi 2011

CAPITOLUL 1. CONCEPTE FUNDAMENTALE PRIVIND FUNCŢIA DE REGLARE.................................2

1.1 DEFINIŢII..........................................................................................................................3

1.2 ALTE ABORDĂRI ALE FUNCŢIEI DE REGLARE/STABILIZARE............................................................5

CAPITOLUL 2. DIRECŢII DE MANIFESTARE A FUNCŢIEI DE REGLARE.............................................7

2.1 REGLAREA SAU STABILIZAREA ANTICICLICĂ.................................................................................8

2.2 STIMULAREA EXPANSIUNII (CREŞTERII) ECONOMICE...................................................................10

2.3 MODERNIZAREA, RESTRUCTURAREA ŞI ADAPTAREA ECONOMIEI...................................................11

LA CERINŢELE PIEŢEI INTERNE ŞI EXTERNE......................................................................................11

CAPITOLUL 3. MODALITĂŢI DE REGLARE A ECONOMIEI ÎN CONTEXTUAL CRIZEI ACTUALE......12

3.1 CONTRACARAREA CRIZEI ÎN EUROPA......................................................................................12

3.3 CONTRACARAREA CRIZEI ÎN ROMÂNIA....................................................................................14

CONCLUZII..............................................................................................................................17

Bibliografie..........................................................................................................................18

Capitolul 1. Concepte fundamentale privind funcţia de reglare

2

1.1 Definiţii

„Atributul finanţelor publice nu trebuie să fie numai acela de asigurare cu resurse

financiare a necesităţilor statului, ci odată cu acest lucru un mijloc eficient de intervenţie a

statului în economie”.1

Pe baza doctrinei intervanţionist-statală s-a fundamentat teoretic funcţia finanţelor de

reglare(stabilizare) a economiei, atunci s-a manifestat tot mai intens eşecul mecanismelor

pieţei, iar statul a fost nevoit să se implice din ce in ce mai mult în activitatea economică şi în

problemele sociale.

În perioada Primului Război Mondial statele beligerante au fost puse în situaţia de a

concentra la dispozitia lor un mare volum de resurse şi de a le dirija pentru a face faţă

efortului de război. O mare parte din aceste resurse trebuia procurată şi alocată în formă

bănească, ceea ce a determinat amplificarea sferei de manifestare a finanţelor publice.

În contexul crizei economice mondiale din anii 1929-1933 a fost recunoscută prezenţa

statului în economie ca fiind una indispensabilă în rezolvarea unor probleme economico-

sociale cu impact profund în societate, ca urmare a unor disfuncţionalităţi majore ale

mecanismelor economiei de piaţă, confruntată cu fenomene perturbatoare grave (criză,

şomaj). Astfel, sfera de manifestare a finanţelor publice se extinde, statul angajându-se cu

mijloacele de care dispune pentru a contracara fenomenele destabilizatoare ale vieţii

economice(criză, şomaj) şi stimularea factorilor de dezvoltare a societăţii şi de creştere

economică.

Caracterul obiectiv al existenţei finanţelor ca şi a altor categorii se remarcă prin

funcţiile şi rolul ce revin acestora în viaţa economică şi socială, concretizată sintetic prin

producerea, repartiţia, schimbul şi consumul produsului intern brut.

Pentru a putea vorbi despre funcţia finanţelor de reglare trebuie definite câteva

concepte de bază.

Noţiunea de funcţie reprezintă capacitatea unei categorii economice de a mijloci, în

mod obiectiv, înfăptuirea unor procese.

Ansamblul deciziilor referitoare la implicarea categoriei respective în înfăptuirea unor

procese economice poartă numele de politică. Politica economică constituie ansamblul

deciziilor adoptate de către autorităţile publice în vederea orientării activităţii economice într-

un sens rezonabil pe teritoriul naţional. Principalele politici componente ale politicii

1 Gabriela Anghelache, Pavel Belean, Finanţele Publice ale României, Ed. Economică, Bucureşti, 20033

economice sunt cea financiară şi monetară. Politica financiară reprezintă totalitatea metodelor

şi mijloacelor concrete privind procurarea şi dirijarea resurselor financiare, precum şi

instumentele, institiţiile şi reglementările financiare utilizate de stat pentru influenţarea

proceselor economice şi a relaţiilor sociale într-o etapă determinată. Faţă de politica monetară,

care este eficientă doar în combaterea inflaţiei, politica financiară este mai eficientă în

stimularea creşterii economice decat în stabilizarea preţurilor.2 De aceea, “conceptul de

politică financiară este folosit în sensul de politica finanţelor publice, pentru a desemna

fenomenele generate de interese publice şi prezenţa statului, care dau naştere unei sarcini

publice având la bază factorul financiar”.3 În cadrul politicii financiare întâlnim politica

bugetară şi politica fiscală, ambele reprezentând “ansamblul de instrumente la dispoziţia

statului, prin care acesta implementează obiectivele de intervenţie în mediul economic şi

social.”4 Atunci când vorbim despre funcţia finanţelor de reglare economiei problematica

politicii bugetare este complemetară politicii fiscale. Politica bugetară este expresia alegerilor

bugetare ale unui centru de decizie publică, referitoare la scopurile esenţiale economice şi

sociale, care implică utilizarea cheltuielilor financiare publice şi a deficitului financiar public

consolidate, pe când politica fiscală se referă la ultilizarea veniturilor fiscale ale statului ca

instrumente de intervenţie a autorităţilor publice în economie şi în viaţa socială.

Mai departe, după alegerea politicilor putem vorbi despre funcţionarea unui

mecanism, care este format din ansamblul metodelor, tehnicilor, instrumentelor, instituţiilor

implicate în înfăptuirea acelor procese economice. Mecanismul financiar, parte integrantă a

mecanismului economic, este constituit din totalitatea structurilor, formelor, metodelor,

principiilor şi pârghiilor economico-financiare, prin intermediul cărora se constituie,

administrează şi utilizează fonduri băneşti publice ale statului necesare îndeplinirii funcţiilor

şi sarcinilor sale, direcţionate în special pentru o dezvoltare economică durabilă şi pe această

bază a asigurării unui standard de viaţă corespunzător. Altfel spus, el exprimă modul de

organizare şi conducere a fluxurilor financiare prin care se realizează constituirea, repartizarea

şi utilizarea fondurilor financiare publice în societate.

Efectele funcţionării mecanismului poată numele de rol.

2 Iulian Viorel Braşoveanu, Analize ale politicii fiscale în Romania şi în statele membre ale Uniunii Europene,

Ed ASE, Bucureşti, 2009

3 Dan Chirleşan, Metodele acţiunii bancare & gestiunea finanţelor publice, Vol. II Politicile financiar-monetare,

Editura Universității “Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 20084 Tatiana Moşteanu(coordonator), Politici şi tehnici bugetare, Ed. Universitară, Bucureşti, 2009

4

Funcţia de reglare/stabilizare a economiei exprimă capacitatea finanţelor de a

mijloci exercitarea unor influenţe reglatoare asupra activităţilor economico-sociale. Prin

îndeplinirea acestei funcţii, finanţele publice mijlocesc contracararea unor fenomene cu

caracter destabilizator care perturbă procesele economice şi sociale, respectiv stimularea

evoluţiei pozitive a acestor procese.

Manifestarea funcţiei finanţelor de reglare (stabilizare) are ca suport obiectiv

interdependenţa dintre procesele financiare(băneşti) şi procesele materiale. Astfel, procesele

financiare pot induce modificări în procesele reale (ca dimensiuni valorice, momente de

derulare). De exemplu, atunci când se doreşte să se realizeze o investiţie publică, mai intâi

trebuie procurate resursele băneşti cu care se vor finanţa achiziţiilie, lucrările etc. De

asemenea, dimensiunile cantitative şi calitative ale proceselor materiale creatoare de valoare

nouă se intercondiţionează cu cele ale formării şi utilizării resurselor financiare publice.

Direcţiile principale de manifestare a funcţiei finanţelor de reglare a economiei sunt:

reglarea sau stabilizarea anticiclică

stimularea expansiunii (creşterii) economice

modernizarea, restructurarea şi adaptarea economiei la cerinţele pieţei interne şi

externe

1.2 Alte abordări ale funcţiei de reglare/stabilizare

Iulian Văcărel aminteşte în cartea sa, “Finanţe Publice” doar două funcţii ale finanţelor,

şi anume, cea de repartiţie, respectiv cea de control. El este, însă, de părere că “finanţele

publice sunt utilizate în scopul realizării unei dezvoltări economice şi sociale a ţării pe cât

posibil într-un cadru echilibrat”. În cadrul funcţiei de repartiţie acesta menţionează că

modificările “cantitative si structurale ale fondurilor publice – şi care determina modificări ale

fluxurilor financiare- pot favoriza accelerarea ritmului creşterii economice, satisfacerea mai

deplină a nevoilor materiale şi spirituale ale populaţiei, păstrarea echilibrului ecologic,

creşterea calităţii vieţii în general, sau, dimpotrivă, pot provoca o încetinire a dezvoltării, sau

chiar o anumită involuţie, înrăutăţirea condiţiilor de trai ale populaţiei, degradarea mediului

inconjurator etc”. Asigurarea dezvoltării şi modernizării unor ramuri(subramuri) economice

de interes naţional, protecţia mediului, limitarea efectelor crizei economice, reducerea

şomajului se pot realiza “prin facilităţi financiare acordate (reduceri sau scutiri de impozite,

credite cu dobânzi subvenţionate etc.) sau prin finanţare directă de la buget (pentru obiective

5

economice, infrastructură, acţiuni de protecţie a mediului înconjurător, cercetare ştiinţifică,

formarea sau recalificarea muncitorilor etc)”.

Gabriela Anghelache şi Pavel Belean vorbesc în „Finanţele publice ale României”, pe

lângă funcţiile de repartiţie şi control, despre funcţia de intervenţie a statului în economie,

spunând că „una dintre cele mai importante funcţii ale finanţelor publice este cea de

intervenţie în economie, funcţie care-i dă statului posibilitatea să influenţeze decisiv procesele

economice şi, pe această cale, relaţiile sociale între membrii acelei societăţi”.

Ei sunt de părere că politicile fiscale şi bugetare reprezintă „instrumentele şi tehnicile de

stat pentru a interveni în viata economică a ţării, prin a-i stimula pe unii subiecţi economici şi

a-i inhiba pe altii”. Metodele şi tehnicile sistemului fiscal şi bugetar sunt cele mai importante

prin intermediul cărora statul acţionează asupra factorilor economici din societate.

Aceştia consideră că prin sistemul de reglementări fiscale statul poate să acorde

„înlesniri, reduceri, sau alte facilităţi fiscale în domeniul taxelor, impozitelor, sau a

majorărilor de întârziere pentru neplata în termen a acestora”. Instrumentele şi pârghiile

politicii bugetare prin care „statul poate sprijini direct ramuri, sectoare şi unităţi productive,

sau persoane fizice, domenii şi activităţi care îl interesează sau apreciază că prezintă

importanţă pentru societate” pot fi „subvenţiile bugetare, transferurile bugetare, acoperirea

unor diferenţe de preţ (când preţul de vânzare e mai mic decât costul de producţie) pentru

unele produse sau servicii, prime pentru export, producţie etc.”

O abordare distinctă a funcţiilor finanţelor publice este realizată de Richard Musgrave

şi Peggy Musgrave, care susţin că politica bugetară îndeplineşte trei funcţii, şi anume:

funcţia de alocare – necesitatea pentru bunuri sociale, sau procesul prin care utilizarea

totală a resurselor este împărţită între bunuri private şi sociale şi

prin care este ales mixul de bunuri sociale

funcţia de distribuire – ajustarea distribuirii veniturilor şi a averilor pentru a se asigura

conformitatea cu ceea ce societatea consideră „echitabil” sau

„corect”

funcţia de stabilizare – folosirea politicii bugetare pentru a urmări atingerea unui grad

înalt de ocupare a forţei de muncă, pentru a menţine un grad

rezonabil de stabilitate a preţurilor, o situaţie solidă a balanţei

de plăţi externe şi o rată acceptabilă a creşterii economice.

Economiştii americani afirmă că nu există un proces automat de ajustare care să ducă

la un grad înalt a ocupării forţei de muncă şi să asigure, în acelaşi timp, stabilizarea

6

economiei. De aceea, instrumentele disponibile pentru a rezolva aceste probleme implică atât

măsuri monetare cât şi fiscale.

În ceea ce priveşte instrumentele monetare, masă monetară trebuie controlată de banca

centrală si ajustată la nevoile economiei, atât pentru a asigura stabilitatea pe termen scurt, cât

şi pentru a asigura o creştere economică pe termen lung. Politica monetară – incluzând rata

rezervelor minime obligatorii, rata de actualizare şi politica de open-market – este o

componentă indispensabilă în politica de stabilizare. Creşterea masei monetare va duce la

creşterea lichidităţilor, reducerea ratei dobânzii, şi astfel sporirea cererii, cu restricţii monetare

care lucrează în direcţia opusă.

De asemenea, şi politica fiscală influenţează cererea. Creşterea cheltuielilor publice

vor duce la o creştere a cererii, iniţial din sectorul public şi apoi transmiţându-se în cel privat.

Reducerea impozitelor, în mod similar, vor duce la un venit mai mare rămas la dispoziţia

contribuabililor, venit care se asteaptă să fie cheltuit. La fel de mult influenţează si modul în

care va fi finanţat deficitul bugetar. Daca se recurge la împrumut, datoria astfel facută va duce

la creşterea ratei dobânzii şi va avea ca efect reducerea tranzacţiilor de pe piaţă.

Capitolul 2. Direcţii de manifestare a funcţiei de reglare

2.1 Reglarea sau stabilizarea anticiclică

7

Manifestarea acestei funcţii funcţii constă în utilizarea tehnicilor şi instrumentelor

financiare publice ca mijloace pentru contracararea crizei economice ca fenomen real sau

posibil a se produce şi a şomajului care o însoţeşte, urmărind asigurarea unei anumite

stabilizări a activităţii de producţiei şi a ocupării forţei de muncă, respectiv atenuarea

oscilaţiilor ciclice, determinate de alternarea perioadelor de prosperitate cu cele de declin

economic. Ea presupune facilităţi sau restricţii financiare menite să favorizeze evitarea

sincopelor majore.5

Impactul reglator al finanţelor publice, îşi găseşte reflectarea în variabile economice şi

financiare ale căror dimensiuni condiţionează atingerea obiectivelor urmărite, iar principalele

instrumente folosite în acest scop sunt impozitele, cheltuielile publice, bugetul public. Aşa, de

pildă, ca premise obiective ale reglării economiei prin finanţele publice trebuie considerate

interrelaţiile dependente venitului total, compus din venit disponibil şi impozit pe de o parte,

cu mărimea consumului (cheltuielilor) total, format din consum personal şi investiţii, pe de

altă parte, conform relaţiilor următoare:

Vt = Vd + T

Ct = Cp + I

unde: Vt = venit total; Vd = venit disponibil; T = impozite, taxe, contribuţii; Ct = consum total;

Cp = consum personal; I = investiţii.

Egalând cele 2 relaţii, sub forma Vt = Ct, se ajunge la constatarea unor interacţiuni

specifice, atât între cele două relaţii, cât şi între variabile cuprinse în cadrul acestora. Apare

evidentă relaţia inversă dintre impozit şi investiţii, în sensul că modificarea mărimii

impozitului favorizează modificarea în sens invers a investiţiilor.

În consecinţă, reglarea economiei prin impozite presupune adaptarea dimensiunii

impozitului faţă de venitul total cu impactul său asupra venitului disponibil şi prin acesta

asupra volumului investiţiilor. Astfel, atunci când economia este în stagnare sau în recesiune

se poate recurge la reducerea impozitelor (sau eliminarea unora). În acest caz va rămâne la

dispoziţia contribuabililor un venit disponibil mai mare, care va putea fi folosit pentru

finanţarea investiţiilor. În acest fel vor creşte capacităţile de producţie, se vor crea noi locuri

de muncă şi se va reduce semnificativ şomajului. O asemenea intervenţie prin mijloace

financiare este specifică situaţiei când se manifestă un declin al activităţilor economice, însoţit

de restrângerea investiţiilor private şi creşterea numărului şomerilor în totalul populaţiei

active.

5 Gheorghe Filip, Finanţe Publice, Ed. Junimea, Iaşi, 20028

În cazul în care se constată un ritm prea accelerat al producţiei (cu o rata scăzută a

şomajului), care poate genera supraîncălzirea economiei şi crearea premiselor pentru intrarea

acesteia în declin, devine posibilă intervenţia reglatoare în sens invers prin mărirea

impozitelor (sau introducerea de noi impozite) care va duce la scaderea veniturilor

disponibile, respectiv a investiţiilor private şi a producţiei şi temperând astfel ritmul prea înalt

de creştere economică.

În mod similar are loc si intervenţia reglatoare prin cheltuielile publice, cu impact

asupra mărimii consumului total, al cererii agregate şi prin aceasta asupra ofertei. Ea se

concretizează prin adaptări ale dimensiunii şi structurii acestora, în funcţie de cerinţele asigurării

unei evoluţii ascendente, continue, a economiei. Astfel, atunci cand economia este în stagnare

sau în recesiune se va recurge la creşterea cheltuielor publice, care va duce la creşterea cererii

de consum public şi a investiţiilor publice, antrenând dezvoltarea investiţiilor totale, a

producţiei şi a economiei, în final.

În cazul unui ritm prea înalt de creştere economică se vor reduce cheltuielile publice

care vor duce la o scădere a cererii de consum public, a investiţiilor publice, antrenând

scăderea investiţiilor totale, încetinirea ritmului activităţilor economice şi atenuarea

oscilaţiilor ciclice de sens invers.

Un rol important în reglarea anticiclica îl are şi finanţarea deficitului bugetar, care

poate fi făcută prin două modalităţi:

- emisiune monetară suplimentară, care are consecinţe inflaţioniste sigure, deoarece afectează

echilibrul macroeconomic dintre cantitatea de monedă aflată în circulaţie şi volumul bunurilor

şi serviciilor create şi aduse pe piaţă;

- împrumuturi publice (interne şi externe), care constituie surse neinflaţioniste, dar nu pot fi

folosite fără restricţii deoarece duc la creşterea datoriei publice şi, implicit, a costurilor

concretizate în dobânzile aferente acesteia. În plus, o creştere a cererii de credite pentru

finanţarea deficitului poate determina dezechilibrarea pieţei monetare şi a capitalurilor,

provocând astfel majorarea ratei dobânzii cu efecte negative asupra creşterii economice;

2.2 Stimularea expansiunii (creşterii) economice

Această direcţie “vizează folosirea tehnicilor şi instrumentelor financiare ca factori

propulsori ai activităţilor economice, prin stimularea investiţiilor şi impulsionarea ritmului de

9

creştere a producţiei asigurând, nu numai relansarea economiei sau combaterea tendinţelor de

încetinire a ritmului creşterii, ci şi o expansiune a acesteia”. 6

Scopul principal al politicilor financiare al fiecărei ţări este acela de a asigura

bunăstarea cetăţenilor săi şi de a le oferi un standard de viaţă ridicat, adică dezvoltarea

economică a societăţii.

Prin creştere economică se înţelege sporirea produsului naţional real global şi pe

locuitor al unei ţări, realizată pe termen lung. Între creştere şi dezvoltare economică există o

strânsă interdependenţa, ca de la parte la întreg. Astfel, dezvoltarea economică presupune şi

înglobează creşterea economică; în plus, primul concept include şi modificările structurilor

economice, politice şi sociale, transformarea modului de viaţă, a calităţii acesteia, a conştiinţei

şi mentalităţii umane, a mediului înconjurător etc.

Dintre indicatorii folosiţi pentru punerea în evidenţă a rezultatelor creşterii economice,

se consideră că PNB, ca medie pe locuitor, oferă o imagine de mai mare claritate asupra

veniturilor care rămân rezidenţilor unei ţări pentru consumul prezent şi viitor, asupra

potenţialului uman şi al bunăstării

Statul intervine prin impozite şi cheltuieli pentru a susţine o politică de expansiune

economic.

Nivelul impozitelor trebuie astfel conceput încât să influenţeze pozitiv agenţii

economici şi cetăţenii, să îmbine interesele generale cu cele locale, să stimuleze, să încurajeze

dezvoltarea liberei iniţiative. Impozitele sunt astfel reglementate încât asigură alimentarea

suficientă a bugetului, dar şi crearea interesului contribuabililor de a munci mai mult.

Cheltuielile publice ajută la dezvoltarea economiei naţionale. Cu aceste cheltuieli se

finanţează dezvoltarea echilibrată a economiei naţionale, înfăptuindu-se sistematic reproducţia

socială, se finanţează cercetarea ştiinţifică, se introduce progresul tehnic în toate ramurile

naţionale.

Stimularea expansiunii (creşterii) economice poate fi realizată prin aplicarea politicii

bugetare expansioniste, ceea ce înseamnă:

- reducerea impozitelor – caz în care la dispoziţia contribuabililor va ramâne un

venit disponibil mai mare, care va duce la sporirea nivelului investiţiilor, deci o

creştere a PIB-ului. De asemenea, atunci când are la dispoziţie un venit mai

mare, populaţia va consuma mai mult, ducand la o creştere a cererii şi mai

departe a ofertei, realizându-se astfel marirea capacităţile de producţie, de unde

rezultă din nou creşterea nivelului PIB-ului. 6 Gheorghe Filip, Finanţe Publice, Ed. Junimea, Iaşi, 2002

10

- creşterea cheltuielilor publice – caz în care va creşte cererea de consum public,

care va duce la o creşterea a ofertei şi în final a PIB-ului. Pe de altă parte are

loc creşterea nivelului investiţiilor publice, antrenând dezvoltarea investiţiilor

totale, a producţiei şi a economiei, în final.

2.3 Modernizarea, restructurarea şi adaptarea economiei

la cerinţele pieţei interne şi externe

Sub acest aspect se are în vedere implicarea finanţelor publice prin tehnici şi

instrumente specifice pentru realizarea proceselor de modernizare şi restructurare a

economiilor naţionale, fie susţinând eforturile agenţilor economici privaţi sau dezvoltând

direct în cadrul sectorului public, anumite segmente, ramuri sau subramuri economice, fie

restricţionând alta şi asigurând adaptarea la evoluţia cererii pe pieţele interne şi externe.

Tehnologia a favorizat o dezvoltare spectaculoasă a producţiei şi, în ultimă instanţă, o

îmbunătăţire considerabilă a nivelului de trai al populaţiilor din ţările în care a fost promovată.

Este evident că fără maşini, instalaţii, utilaje complexe, fabrici etc. o ţară nu-şi poate asigura

producţia de bunuri şi servicii destinată satisfacerii nevoilor locuitorilor săi. Cu cât forţa de

muncă dispune de o dotare tehnică mai corespunzătoare, adică de un volum mai mare de

capital, cu atât productivitatea sa este mai ridicată, iar resursele naturale pot fi utilizate mai

complet şi mai eficient.

Statul sprijină procesul de restructurare a ramurilor şi sectoarelor economiei naţionale

pe criterii de eficienţă economică, prin promovarea unor politici industriale adecvate,

încurajarea investiţiilor productive şi atragerea investiţiilor străine. De asemenea, asigură

refacerea şi dezvoltarea infrastructurii prin utilizarea resurselor bugetare şi prin atragerea unor

resurse de finanţare externe

Capitolul 3. Modalităţi de reglare a economiei în contextual

crizei actuale

3.1 Contracararea crizei în Europa

11

Economia globală a intrat în anul 2008 în cea mai mare criză economică după marea

recesiune din anul 1930, care a afectat atât ţările dezvoltate, cât şi ţările emergente,

demonstrând gradul de interdependenţă a economiilor lumii.

Gradul de afectare al economiilor lumii de către criză depinde de vulnerabilităţile

fiecărei economii, iar modul în care Guvernele răspund depinde de resursele disponibile, de

instituţiile şi instrumentele folosite. Câteva lecţii mai importante oferite de manifestarea

crizei financiare mondiale merită să fie supuse atenţiei:

În actualul context de ieşire din criză, perspectivele economice europene sunt incerte

şi supuse unor riscuri deloc neglijabile. Procesul de redresare este dependent de măsurile

strategice ale statelor membre şi de eficienţa acestora.

  Fostele ţări sovietice Estonia, Lituania şi Letonia au înregistrat cele mai mari scăderi

economice. Faţă de nivelul sever înregistrat de aceste state, România este departe, dar totuşi

ţara noastră a fost printre ultimele şapte state din UE pe baza acestei scăderi. Letonia,

Lituania, Estonia si Ungaria au răspuns crizei prin adoptarea unor măsuri fiscale care variază

după caz de la creşteri ale taxelor şi impozitelor la crearea de altele noi.

În 2009, Estonia a implementat ca măsură fiscală de combatere a deficitului bugetar

creşterea taxei pe valoarea adăugată la 20%, iar a ratei reduse TVA de la 5 la 9%. Astfel,

contribuţia celor două a atins valorile de 0,15% şi, respectiv, 0,35% din PIB.

Alte măsuri includ amânarea reducerii impozitului pe venit de la 21% la 20% şi a

creşterii venitului neimpozabil anual. În plus, 2010 a adus anularea venitului adiţional

neimpozabil oferit pentru primul copil. Nici taxele sociale nu au fost scutite de reformele

guvernului de la Tallinn, astfel încât pragul minim pentru acestea a fost stabilit la 340 dolari

de la 210 dolari, valoarea precedent.

Pentru a contracara riscurile şomajului ridicat, guvernul a decis creşterea ratei de

asigurare de şomaj în două etape, astfel: pentru salariaţi la 2% până în iunie 2009, şi 2,8%

până în august 2009 (faţă de 0,6%) din salariul brut, iar pentru angajatori la 1% din salariul

brut al angajaţilor, în prima perioadă, şi 1,4% în a două (faţă de 0,3%). Dobândind statutul de

taxe cu cea mai mare pondere la buget, măsurile aduc o contribuţie de 0,45%, respectiv 0,46%

din PIB. Modificări au mai fost făcute şi la accizele la carburant, tutun şi acool. Estonienii au

trebuit să se confrunte în 2009 cu o creştere a accizei la carburant cuprinsă între 10 şi 127%,

în 2010 această tendinţa continuând prin augmentari de la 5 până la 64 %, însă aplicate şi

asupra tutunului şi alcoolului.

12

Lituania a luat măsuri focalizate pe stimularea sectorului agricol şi cel al sănătăţii,

precum şi reducerea şomajului. Dacă TVA-ul a cunoscut o creştere de 3 puncte, atingând

valoarea de 21%, rata preferenţială a fost anulată complet, astfel toate produsele fiind supuse

aceluiaşi nivel al taxei.

Impozitul pe venit în cazul persoanelor fizice a fost tăiat la 15%, cu menţiunea

introducerii unei contribuţii obligatorii la asigurarea de sănătate de 6%, ducând în final la

obţinerea unei rate combinate de 21%. În cazul persoanelor juridice, impozitul pe venit a

crescut la 20%, urmând să scadă înapoi la 15%, întreprinderile mici bucurându-se de rate

diferenţiate ce variază între 5 şi 13%. De un tratament favorabil se bucură companiile din

sectorul agriculturii, în cazul cărora impozitul pe venit va fi până în 2011 de numai 10%.

Ca în cazul majorităţii ţărilor din UE, Lituania a majorat şi ea accizele la carburanţi,

acool şi tutun încă din 2009. Motorina a beneficiat însă de un o scădere a accizelor până în

2011.

Letonia a adoptat în 2009 o majorare a TVA-ului cu 3 puncte procentuale, până la

valoarea de 21%. O modificare semnificativă a avut-o rata redusă a taxei pe valoarea

adăugată, această dublându-se de la 5 la 10%. Impactul a fost cu atât mai mare, cu cât o parte

din bunurile ce beneficiau de acest tratament favorabil au fost excluse de pe listă.

Deşi iniţial, guvernul letonian s-a orientat spre o scădere a impozitului pe venit cu

2%, în 2010 a revenit asupra deciziei obţinând o creştere a acestuia de la 23 la 26%.

Câştigurile de capital, dividendele şi veniturile din dobânzi vor fi şi ele impozitate, noua taxă

fiind aplicată diferenţiat: 15% în primul caz şi 10% pentru ultimele două. Nou implementate

au fost taxa progresivă pe proprietatea rezidenţială, taxa pe platforme şi alte structuri similare,

precum şi cea pe pământul agricol necultivat.

Creşterea accizelor în cazul Letoniei a afectat nu numai carburanţii, tutunul şi

alcoolul, dar şi cafeaua, băuturile non-alcoolice şi gazul natural utilizat pentru încălzirea

locuinţelor. Modificări au avut loc şi în cazul taxei auto şi al celei aplicate terenurilor şi

clădirilor utilizate în scop comercial, amândouă situându-se pe o pantă ascendentă.

Încă din iulie 2009, Ungaria a horatat creşterea TVA cu 5%, atingând o valoare de

25%. Pentru a stimula totuşi economia naţională, guvernul a decis implementarea unei taxe

reduse de 18% asupra lactatelor şi produselor de panificaţie.

În ceea ce priveşte impozitul pe venit, pentru persoanele fizice, majoritatea excepţiilor

de la plata acestei taxe au fost eliminate, iar valorile au cunoscut fluctuaţii de la 18 la 17% şi

13

de la 36 la 32%. Rata impozitului pe venit pentru companii a crescut, şi ea, atingând valoarea

de 19%. Guvernul ungar a adoptat şi o creştere a accizelor în două etape

De asemenea, o rată de 5% va fi aplicată încălzirii districtelor, măsură estimată a avea

un impact negativ anual asupra bugetului nu mai mare de 0,1%. Nu numai sistemul de

contribuţie către sănătate a suferit modificări. Contributia la sistemul de securitate socială a

fost redusă cu 5 procente de la 1 ianuarie 2010. 7

În Austria a avut loc o scaderea a ratei de impozitare progresiva in ceea ce priveste

impozitul pe venit.  S-au redus impozitelor pentru familii (reduceri de impozite pentru familii

cu copii, deductibilitate fiscala a costurilor cu ingrijirea copilului etc.) şi anumite donatii in

scop caritabil pot fi deductibile.

În Suedia a fost redusă rata impozitului pe venit şi contribuţiile de asigurari sociale

ajungând la 29,71% pentru liber profesionisti şi la 31,42% pentru restul angajatilor . Au fost

introduce noi reguli care permit angajatorilor sa amane plata impozitelor pe salarii pentru

doua luni in cursul anului 2009. Au fost reduse impozitele pentru anumite tipuri de servicii

domestice8

3.3 Contracararea crizei în România

Începând cu ultimul trimestru al anului 2008 criza s-a propagat şi în România în

contextul în care economia ţării noastre a înregistrat o creştere nesustenabilă (7,3% în anul

2008) care a alimentat un deficit de cont curent excesiv de circa 11,6% din PIB în anul 2008.

În cazul României, măsurile anticriză întreprinse cu promtitudine în anul 2009 de către

Guvern, sprijinit de FMI, UE şi Banca Mondială au contribuit la normalizarea condiţiilor

financiare. Printre aceste măsuri menite să stabilizeze economia şi să reia procesul de creştere

economică pot fi enumerate: programul ,,Prima casă”, programul ,,Primul siloz”,

programul ,,Bani pentru angajaţi mai mulţi, mai competenţi, mai sănătoşi”.

Măsurile anticriză luate de autorităţile române nu au fost suficiente, fiind influenţate

de evoluţia mediului extern. Ieşirea din recesiune se dovedeşte înceată, pentru că spaţiul fiscal

pentru impulsionarea economiei este mic.Corecţia modelului de creştere dinspre un model

7 http://www.business-forum.ro/actual/externe/6235-ce-masuri-fiscale-au-luat-tarile-ue-aflate-in-dificultate.html,

accesat la 5 mai 20118 http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles%7CdisplayArticle/articleID_20117/Ce-masuri-fiscale-au-

fost-luate-de-alte-tari-care-au-iesit-din-criza-Pot-fi-ele-adaptate-economiei-romanesti.html, accesat la 5mai 201114

bazat pe consum spre un model bazat pe investiţii, exporturi şi atragerea de fonduri europene

este un proces care necesitã timp.

Corecţia bugetară determină un program de ajustare a cheltuielilor bugetare, deoarece

România nu dispune de spaţiu de manevră pentru relaxare fiscală, acesta fiind epuizat de

politicile prociclice din anii anteriori. Corecţia bugetară precum şi măsurile fiscale recente

întreprinse prin modificarea Codului fiscal sunt necesare şi inevitabile deoarece finanţarea

unui deficit fiscal mai mare conduce la creşterea rapidă a datoriei publice, a ratelor dobânzii şi

a cheltuielilor financiare ale bugetului. Necesitatea ajustării în volum şi structură a

cheltuielilor guvernamentale va pune indirect presiune pe termen scurt asupra sistemului

financiar. Consolidarea fiscală are însă un caracter imperativ în condiţiile intoleranţei pieţelor

financiare internaţionale faţă de niveluri semnificative ale deficitelor bugetare şi de creşteri

rapide ale stocului de datorie publică.

În aceste condiţii, Guvernul a pus la punct o strategie de consolidare care să se

concentreze asupra unui amplu proces de reformă pe partea ajustării cheltuielilor în sectorul

public, cât şi măsuri fiscale care vor permite reducerea deficitului bugetar, eliminarea

presiunilor anticipate provenind din îmbătrânirea populaţiei şi va contribui la asigurarea unei

creşteri sănătoase pe termen lung. Eficienţa programului de ajustare fiscală va depinde de

reglementările bugetare naţionale, procedurile bugetare transparente, respectarea regulilor

fiscale, precum şi de statisticile complete şi credibile privind finanţele publice.9

În ceea ce priveşte cadrul fiscal bugetar se urmăreşte:

- menţinerea cotei de 16% a impozitului pe venit si profit

- promovarea unei politici fiscale care să ofere sustenabilitate procesului de creştere

economic prin menţinerea actualelor cote reduse de TVA, respectiv cota de 9% pentru

anumite livrări de bunuri şi servicii prevăzute de Codul fiscal şi cota de 5% pentru

livrarea de locuinţe ca parte a politicii sociale.

- Cota standard de TVA a fost majorată de la 19% la 24% prin intrarea în vigoare a

prevederilor OUG nr. 58/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003

privind Codul Fiscal şi alte măsuri financiar fiscale, publicate în Monitorul Oficial nr.

431/2010, începând cu data de 1 iulie 2010.

- aplicarea mecanismului de taxare inversă pentru livrările de bunuri în interiorul ţării

din categoriile: cereale şi plante tehnice, legume fructe, carne, zahăr, făină, pâine, şi

produse de panificaţie între persoane impozabileînregistrate normal în scopuri de

9 Strategia fiscal bugetară pe perioada 2011-2013

15

TVA. Măsura privind aplicarea taxării inverse pentru produsele mai sus menţionate va

fi aplicabilă după obţinerea de către România a autorizării aplicării unei derogări de la

prevederile art. 193 din Directiva 112/2006/CE privind sistemul comun al TVA cu

modificările şi completările ulterioare, şi va fi în vigoare până la data de 31 decembrie

2011

- Asigurarea stabilităţii accizelor ca sursă a veniturilor bugetare necesare realizării

obiectivelor cuprinse în Programul de Guvernare. Creşterea accizelor în vederea

atingerii nivelului minim impus de legislaţia comunitară în domeniu, potrivit

perioadelor de tranziţie acordate României de către Comisia Europeană prevăzute în

tratatul de Aderare şi în Directiva 2010/12/CE de modificare a directivelor de tutun

- Menţinerea cotelor de contribuţii la asigurările sociale pe termen mediu.

- Modificarea legislaţiei fiscale în sensul acordării dreptului autorităţilor locale de a

modifica nivelul impozitelor şi taxelor locale în funcţie de necesităţile locale, şi de

gradul de suportabilitate al populaţiei

- Reducerea deficitului bugetar la 4,4% din PIB în anul 2011, 3,0% din PIB în anul

2012, şi 2,5% din PIB pentru anul 2013

- raţionalizarea cheltuielilor cu salariile în sectorul public, respectiv o revenire medie cu

circa 15% a salariilor, indemnizatiilor, sporurilor şi a altor plăţi de natură salarială

pentru toţi angajaţii din sectorul public, raţionalizarea personalului în lunile următoare.

Continuarea ajustărilor de personal, temperarea semnificativă în perioadele viitoare a

dinamicii câştigurilor salariale din sectorul bugetar, cu efecte favorabile asupra

stabilirii salariilor din sectorul privat, precum şi al disipării şocurilor adverse de ofertă

din perioadele recente ar putea avea ca efect ancorarea mai fermă a aşteptărilor privind

inflaţia ale agenţilor economici;

- îmbunătăţirea procedurilor bugetare şi a managementului cheltuielilor şi asigurarea

unei mai bune transparenţe pentru a se evita reapariţia arieratelor. Astfel, în sectorul

sănătate, se are în vedere instituirea unui nou sistem de participare a pacientului pe

bază de taxă (co-plată), obiectivul fiind acela de a utiliza veniturile provenind din

acest nou sistem pentru stingerea arieratelor aferente acestui sector.

- eficientizarea programelor de asistenţă socială1 printr-o mai bună ţintire a acestora,

precum şi consolidarea celor aproximativ 200 de prestaţii sociale;

16

- reducerea subvenţiilor la 0,8% din PIB până în anul 2013, ceea ce marchează

diminuarea intervenţiei statului în economie, accentul fiind pus pe mecanismele de

reglare ale pieţei şi o mai bună reglementare şi supraveghere a acesteia de către stat

- reforme structurale ce vor genera economii bugetare pentru a ajunge la sustenabilitatea

fiscală pe termen mediu, în domeniul fiscal bugetar, al salarizării personalului bugetar,

al sistemului de pensii, sănătăţii.10

Concluzii

În zilele noastre, intervenţia statului în economie este indispensabilă, pentru o bună

desfăşurare a lucrurilor şi a funcţionării în limite aproximativ normale a mecanismelor pieţei.

Prin funcţia reglatoare a finanţelor publice putem înţelege că statul intervine prin

instrumetele sale, impozite, cheltuieli publice, finanţarea deficitului bugetar pentru a stimula

economia atunci când se află în recesiune, sau pentru a tempera ritmul prea înalt de creştere

economic ce poate duce la supraîncălzirea economiei.

Soluţiile de ieşire din actuala criză economic - financiară ar trebui să fie orientate spre:

stimularea creşterii economice prin cheltuielile guvernamentale, care trebuie să suplinească�

scăderea nivelului cererii private;

creşterea ponderii în PIB a veniturilor bugetare (prin reducerea evaziunii fiscale, a economiei�

subterane, prin creşterea gradului de absorbţie a fondurilor europene, prin creşterea gradului

de colectare a resurselor, printr-o fiscalitate mai ridicată pentru cei cu venituri şi averi peste

medie);

alocarea cheltuielilor pentru priorităţi de dezvoltare durabilă (infrastructură, învăţământ,�

sănătate, cercetare ştiinţifică, protecţie socială, protecţia mediului).

Bibliografie

1. Anghelache Gabriela, Belean Pavel, Finanţele Publice ale României, Ed. Economică,

Bucureşti, 2003

10 Strategia fiscal bugetară pe perioada 2011-201317

2. Braşoveanu Iulian Viorel, Analize ale politicii fiscale în Romania şi în statele membre

ale Uniunii Europene, Ed ASE, Bucureşti, 2009

3. Chirleşan Dan, Metodele acţiunii bancare & gestiunea finanţelor publice, Vol. II

Politicile financiar-monetare,  Editura Universității “Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2008

4. Filip Gheorghe, Finanţe Publice, Ed. Junimea, Iaşi, 2002

5. Moşteanu Tatiana (coordonator), Politici şi tehnici bugetare, Ed. Universitară,

Bucureşti, 2009

6. Musgrave Richard şi Musgrave Peggy, Public finance in theory and practice

7. Strategia fiscal bugetară pe perioada 2011-2013

8. www.business-forum.ro

9. www.euractiv.ro

18