MODALITĂŢI DE VALORIFICARE A NOILOR EDUCAŢII ÎN ŞCOALĂ

Prin finalităţi şi prin conţinut, educaţia trebuie să se adapteze exigenţelor şi evoluţiilor realităţii naţionale şi internaţionale şi să contribuie la soluţionarea problemelor cu care se confruntă diferite societăţi. Astfel, pe lângă dimensiunile/ laturile tradiţionale ale educaţiei (educaţia intelectuală, educaţia morală, educaţia estetică, educaţia religioasă, educaţia fizică şi educaţia profesională ), au apărut, ca răspunsuri ale educaţiei la problematica tot mai complexă a lumii contemporane, „noile educaţii”: educaţia pentru pace, educaţia ecologică, educaţie pentru participare şi democraţie, educaţie pentru comunicare şi mass-media, educaţie nutriţională, educaţie pentru timpul liber, educaţie interculturală.

Modalităţi de promovare a obiectivelor „ noilor educaţii”

Se cunosc mai multe modalităţi de introducere a „ noilor educaţii” în cadrul planurilor şi programelor şcolare (fiecare dintre ele cu avantaje şi dezavantaje ): demersul infuzional („aprroche infusionelle”), module integrate, discipline şcolare distincte, sinteze interdisciplinare.

Demersul infuzional presupune efortul tuturor educatorilor în promovarea conţinuturilor „noilor educaţii”, diseminarea informaţiei prin intermediul disciplinelor de învăţământ. Principalul avantaj rezidă în faptul că nu este nevoie de modificarea planurilor şi programelor şcolare. Dificultăţile provin din problemele formării tuturor educatorilor în această tematică; s-ar putea ca unii dintre educatori să le neglijeze şi, de asemenea, nu se precizează clar cine va realiza sintezele. Această pulverizare a cunoştinţelor nu va conduce întotdeauna la modificări importante în sistemul atitudinal şi comportamental al individului.

O altă direcţie de acţiune în vederea promovării conţinuturilor „noilor educaţii” o constituie modulele integrate. Problemele care se ridică în acest context ţin mai ales de faptul că are loc o multiplicare a disciplinelor de învăţământ, educatorii având nevoie de o pregătire specială.

În numeroase ţări (de regulă, cu un standard economic ridicat) problematica noilor educaţii se realizează prin discipline specifice. În planul de învăţământ pot figura educaţie pentru democraţie şi pentru drepturile omului, educaţia nutriţională, educaţie ecologică, educaţia pentru sănătate.

Cea mai promiţătoare, mai interesantă modalitate, dar şi mai greu de pus în aplicare( G. Văideanu) o reprezintă sintezele interdisciplinare (team- teaching) semestriale şi finale. Aceaste sinteze pot completa demersul infuzional sau pot constitui activităţi didactice de sine şi stătătoare.

Educaţia relativă la mediu

Trăim într-o epocă în care e imperios necesar ca omul să se implice tot mai mult în activităţi responsabile de protejare a mediului înconjurător. De la natură avem mereu ce învăţa, avem nenumărate motive de a o admira atât datorită frumuseţii ei, cât şi mai ales datorită dărniciei faţă de noi, care în ultima vreme ne-am cam îndepărtat de ea . Dar tot ea, natura ne va

reprimi şi poate că această reîmpăcare a omului cu natura să înceapă cu cei care au suflet deschis. Şi cine sunt aceştia dacă nu copiii? Cei pe care îi educăm şi îi instruim noi astăzi vor reuşi, poate, să îndrepte ce am distrus noi, să facă Pământul mai curat, mai favorabil vieţii.

De aceea, pentru orice educator formarea conştiinţei şi conduitei ecologice a elevilor trebuie să devină un obiectiv deosebit de important în cadrul demersului educativ şcolar şi extraşcolar. Este ştiut faptul că multe disciplinele incluse în procesul de învăţământ pot oferi cadrul necesar pentru formarea unor convingeri şi deprinderi de protejare a mediului înconjurător. În cadrul lecţiilor de ştiinţe şi de educaţie tehnologică elevii învaţă despre interacţiunea organismelor vegetale şi animale cu mediul lor de viaţă, despre rolul omului în menţinerea echilibrului creat de natură, faptul că există legi locale, naţionale şi internaţionale care reglementează acţiunile faţă de mediul înconjurător. Ocazional , lecţiile de educaţie civică, limba şi literatura română , educaţie plastică pot fi folosite în acelaşi scop. În cadrul activităţilor extraşcolare , care pot purta denumire generice de tipul „De la resemnare la implicare”, „ 9 ne pasă”, atât şcolarii mici, cât şi cei mai mari pot contribui la acţiuni de estetizare şi ecologizare a claselor şi spaţiilor verzi. Este foarte important ca aceste activităţi să fie sprijinite de părinţi, care eventual pot pune la dispoziţia copiilor pământ pentru ghivece, răsaduri de flori, mănuşi şi saci de unică folosinţă.

Educaţia interculturală- un răspuns al educaţiei la diversitate

Indiferent unde am locui, pentru oricare dintre noi este evident că trăim într-o lume multicoloră. Trăim într-un mozaic de structuri, de culturi, de forme. Suntem mai înalţi sau mai scunzi, mai timizi sau mai curajoşi, ne îmbrăcăm, gândim , visăm altfel. Suntem cu toţii diferiţi , într-o uimitoare varietate de manifestări, avem caracteristici şi particularităţi specifice şi tocmai acest lucru ne face unici. Tocmai această diversitate- culturală, religioasă, lingvistică, politică, economică- ne salvează de la monotonie.

Evident că nici şcoala sau educaţia nu sunt excluse din acest proces de expansiune a diversităţii. Universul şcolii este vizibil un spaţiu al pluralităţii, al diferenţelor, al culorilor. În spaţiul şcolii se intersectează personalităţi, priorităţi şi stiluri diferite, valori, comportamente, limbi particulare, oferind astfel multiple provocări abordărilor educaţionale.

Într-un astfel de context , se naşte o întrebare legitimă: care este atitudinea optimă a şcolii faţă de această diversitate pe care trebuie să o gestioneze?Este necesar ca cei diferiţi să se schimbe pentru a se încadra în fluxul majorităţii sau instituţiile şcolare trebuie să se restructureze pentru a le respecta acestora specificul cultural? Are şcoala îndreptăţirea să fie un fel de pat al lui Procust, care forţează conformitatea şi uniformitatea? Nu cei diferiţi trebuie să-şi anuleze specificul pentru a se încadra într-o şcoală dominată de o logică „ mono”. Datoria respectării diferenţelor dintre elevi revine prioritar şcolii şi celor responsabili pentru educaţia tuturor elevilor, indiferent de apartenenţa culturală, etnică, religioasă, socială a acestora. Diversitatea va fi tratată nu ca o povară, ci ca un privilegiu, ca o sursă de îmbogăţire culturală a tuturor, ca un beneficiu reciproc.

Pentru a avea o şcoală interculturală nu este suficientă prezenţa elevilor care provin din grupuri etnice diferite; este nevoie de un climat intercultural care se realizează prin aşteptări

pozitive din partea profesorului, un mediu de învăţare care sprijină interacţiunile pozitive între membrii diferitelor grupuri socio-culturale, care descurajează manifestarea unor stereotipuri şi prejudecăţi rasiale, etnice .

Pentru a satisface cu succes scopurile unei şcoli interculturale, curriculumul trebuie să asigure un loc cert diversităţii în structurile sale, să-i facă vizibili pe minoritari şi să dezvolte capacităţi interculturale în rândul tuturor.În acest sens, educatorii apelează la diverse strategii de redimensionare interculturală a şcolii. Uneori însă, demersurile acestora se opresc la jumătatea drumului, diversitatea devenind doar o prezenţă adăugată, o cosmetizare a unui curriculum care în esenţă rămâne o oglindă a fondului cultural majoritar.

O sinteză ilustrativă a acestor modalităţi de abordare a relaţiei curriculum- diferenţe culturale este descrisă de J. Banks (apud A. Nedelcu, 2004), sub forma unor modele ierarhice de restructurare curriculară:

* Modelul contribuţiilor culturale- în intenţia de „colorare culturală” a curriculumului, educatorii „lipesc” fapte culturale specifice altor grupuri (în general nume de eroi, de festivităţi) la curriculumul principal. Ca o consecinţă, aspecte privind tradiţiile culturale, folclorice, artistice sunt abordate în şcoală. Lipseşte însă o interpretare adecvată a semnificaţiei acestor caracteristici şi obiceiuri în rândul grupurilor minoritare, în timp ce curriculumul principal rămâne în fapt neschimbat şi, în general, dominant etnocentric.

* Modelul trasformaţionist- spre deosebire de modelul anterior, ideile şi valorile grupurile culturale sunt percepute şi înţelese din unghiul de vedere al grupurilor culturale cărora le aparţin. J. Banks oferă un exemplu ilustrativ pentru acest model, referindu-se la transformarea unui capitol dintr-un manual de istorie american din „Columb descoperă America „ în „ Christopher Columb şi indienii Arwak”, lucru care înseamnă mai mult decât o schimbare de titlu. Noua formulă alătură două perspective culturale, considerate egale.

* Modelul luării deciziei şi al acţiunii sociale adaugă celui anterior participarea mult mai intensă a elevilor , solicitaţi să reflecteze, să găsească soluţii, să acţioneze. Aceştia devin proactivi, se autoanalizează, iau decizii de intervenţie socială, se implică şi participă.

Dacă în cazul istoriei sau literaturii prilejurile pentru abordare interculturală sunt considerate mai facil de descoperit, alăturarea imperativelor de valorificare a diversităţii culturale cu profilul unor discipline ca matematica, fizica sau chimia pare mai dificilă şi, cu siguranţă, mai inedită. Se naşte în acest cadru o întrebare : putem face educaţie interculturală în cadrul orelor de matematică, spre exemplu? Este matematica doar un obiect neutru, rece, fără nicio valoare estetică sau legătură cu viaţa reală, cu societatea sau cultura? Evident că nu. Matematica poate fi cu succes multiculturală, atunci când include şi elemente ca:

istoria conţinuturilor matematice (referiri la originea conceptelor, a proceselor, la contribuţiile diferitelor culturi la constituirea conţinuturilor matematice);

personalităţile domeniului (pe lângă unele nume clasice ale domeniului, cel mai frecvent menţionate în combinaţii ca „ Teorema lui Pitagora „, „Teorema lui Tales” sau „ coordonate carteziene”, pot fi adăugate şi alte referiri semnificative, relevante pentru diferite spaţii culturale);

valorile presupuse de limbajul domeniului (explicitarea scopurilor şi precizări terminologice detaliate);

viaţa cotidiană ( nu sunt exploatate exemplele practice, reflecţii asupra rolului matematicii în activităţile curente).

Pentru a ilustra aceste idei de „multiculturalizare a matematicii” cu un exemplu concret, Anca Nedelcu citează un document oficial de politică educaţională editat de Departamentul australian de educaţie şi formare în 1997.Documentul accentuează vizibil elementele interculturale incluse matematicii, ceea ce justifică spaţiul larg de prezentare acordat în continuare:

„ Matematica modernă este produsul mai multor culturi. Ca atare, profesorii vor discuta originea diferitelor cunoştinţe matematice astfel încât elevii să nu presupună că acestea sunt derivate dintr-o

singură cultură. Astfel se va dezvolta o imagine pozitivă despre culturile diverse – de exemplu originea arab-hindusă a sistemului de numerotaţie, contribuţiile Chinei prin 3x3 –Pătratul magic al lui Lo Shu sau a Italiei prin secvenţa lui Fibonacci.”

„ deşi matematica este adesea numită un limbaj universal, conţinuturile sale reflectă de fapt valorile predominante ale unei culturi. Toate culturile numără, localizează, măsoară , desenează, explică idei- clasificând, validând. Conceptele de timp sau accentul pe cantitate sau acurateţe sunt înrădăcinate în cultura vestică, în timp ce alte culturi nu le acordă o valoare atât de mare.”

Observaţii similare pot fi făcute şi pentru predarea unor ştiinţe ca fizica sau chimia. Astfel, elevii vor încerca să înţeleagă faptul că nicio cultură nu are monopol asupra cuceririlor ştiinţifice şi vor cunoaşte diferite căi în care ideile ştiinţifice s-au schimbat de-a lungul timpului şi modul în care aceste idei au fost influenţate de contextele sociale, morale, spirituale, culturale în care s-au dezvoltat.

Educaţie pentru pace şi rezolvarea conflictelor

„Nu a existat niciodată un război bun sau o pace proastă”- Benjamin Franklin

Pacea este un ideal pe care oamenii îl formulează adesea – şi totuşi actele de violenţă par a fi omniprezente. Comportamentul paşnic este, fără îndoială, un scop important al educaţiei. Educaţia pentru pace trebuie să îşi aducă contribuţia la transformarea lumii. Violenţa la nivel individual, structural, în relaţiile interumane şi în toate domeniile sociale trebuie desconspirată şi eliminată.

Din punct de vedere practic, educaţia pentru pace corespunde şirului de activităţi educative, de la simpla menţionare în clasă a nivelurilor diferite ale conflictului şi ale problemelor internaţionale, până la pregătirea oamenilor în vederea participării la consolidarea unei lumi mai drepte şi a unei ordini sociale în care violenţa directă sau structurală este redusă pe cât posibil.

Demersuri pentru educarea elevilor în spiritul rezolvării nonviolente a conflictelor

Şcoala nu este doar locul unde elevii primesc informaţii, ci, de asemenea, cel mai important spaţiu pentru socializarea tinerilor. Ea este locul unde se fac şi se desfac prietenii ; este locul unde învaţă să comunice eficient, să se întreacă cu alţii, colaborând în echipă. Tot şcoala

este locul unde elevii vor avea de-a face cel mai probabil cu conflicte care le pot afecta maturizarea. Şcoala este de aceea mediul potrivit pentru a-i învăţa pe tineri să facă faţă conflictelor.

Limbă şi comunicare Elevii notează zilnic în jurnalul lor despre conflictele cu care au avut de-a face cu

o zi înainte şi despre modul în care le-au rezolvat; Elevii scriu compuneri sau eseuri despre ce înseamnă pacea pentru ei; Elevii citesc şi discută cărţi în care este vorba de concepte precum prietenia,

compasiunea, responsabilitatea şi strategii nonviolente de rezolvare a problemelor;

Elevii compun şi interpretează jocuri de rol care abordează cauze ale conflictului şi soluţiile lor posibile;

Elevii cercetează şi discută critic povestiri conţinând stereotipuri şi imagini negative despre un anumit grup.

Matematică Se cere elevilor să numere conflictele avute într-o săptămână, apoi să înmulţească

acest număr cu numărul de săptămâni ale unui an; poate fi realizată o investigaţie statistică în şcoala sau comunitatea în care trăiesc elevii.

Se prezintă statistici şi se analizează din punct de vedere matematic şi social, cu relevanţă pentru această temă .De exemplu, câteva date despre războaiele de după 1945:

Din 1945, lumea a cunoscut doar 26 de zile fără război; Incidenţa războaielor a crescut constant : 1945 : 15 războaie, 1975: 21

războaie, 1985: 33 războaie, 1992: 43 războaie; Durata războaielor a crescut : 41 de războaie au durat mai mult de 10 ani,

26 de războaie, mai mult de 5 ani; Între 1945 şi 1992 s-au sfârşit 124 de războaie, dintre care 28 prin

victoria şi 36 prin înfrângerea atacatorului, 7 prin întreruperea luptelor, 16 prin împăcarea părţilor implicate fără ajutorul unui mediator, 37 cu ajutorul medierii unui terţe părţi.

Ştiinţe Se discută despre pericolele violenţei (reacţii corporale, emoţionale), cum

încearcă comunitatea mondială să controleze armele nucleare, etc. Istorie

Elevii discută despre evenimentele istorice în cadrul cărora au fost folosite metode nonviolente pentru producerea unor schimbări. Nonviolenţa a fost şi continuă să fie o forţă de schimbare ( greva, boicotarea unor produse, activitatea ONU);

Discută despre personalităţile istorice şi despre personalităţile contemporane care au militat pentru pace (la nivel local, naţional sau internaţional).

Educaţie fizică- elevii sunt implicaţi în jocuri care încurajează colaborarea, nu competiţia. Jocurile de cooperare sunt cele care pun accentul pe prietenie, în care nimeni nu pierde.

Arte plastice- elevii creează postere pe tema nonviolenţei; se pot organiza expoziţii, concursuri.

Educaţie civică/ Consiliere Elevii creează împreună cu dirigintele clasei o „constituţie”, respectiv un set de reguli

pe care toată lumea este de acord să le respecte; această constituţie ar trebui să se refere şi la ceea ce se poate întâmpla în cazul în care elevii nu respectă aceste reguli;

Elevii devin mediatori în conflictele dintre colegi.

Din perpectiva celor câteva aspecte care au fost puse în evidenţă, rezultă că promovarea „ noilor educaţii” va cere un efort mai mare din partea celor care răspund de proiectarea planurilor , programelor şi manualelor şcolare. La fel de important va fi efortul educatorilor care trebuie să dea viaţă acestor proiecte şi, în final, realizarea obiectivelor urmărite să se concretizeze într-un sistem de cunoştinţe esenţiale în aceste domenii, în atitudini, priceperi şi comportamente responsabile ale indivizilor, în concordanţă cu aceste valori.

Bibliografie:

Cucoş,C.- Pedagogie , Editura Polirom, 2002, Iaşi

Nedelcu, A.- Învăţarea interculturală în şcoală , 2004, Humanitas Educational

Shapiro,D.- Conflictele şi comunicarea, 2002, Edit .Arc

Stanciu, M.- Introducere în pedagogie , Editura „ Ion Ionescu de la Brad”, 2003, Iaşi