Ministerul Educaţiei a R.M

Liceul Teoretic “ Ion Vatamanu”

“ Muncă, talent şi cutezanţă”

Teză de investiga ţ ie ş tiin ţ ifică

Tema: “Dintre toate religiile cea mai frumoasa este mama”

A realizat: Silivestru Anastasia

eleva clasei a XI-a “B”

A evaluat : Burlacu Elena

profesor de limba şi

literatura română

CuprinsDintre toate religiile cea mai frumoasa este mama………….

& 1. Mama este începutul tuturor începuturilor……………

1.1Definiţie1.2Poeţii care au valorificat această

religie în opera literare1.3Cugetări despre mamă1.4Viziunea de ansamblu: “Mama

este începutul tuturor începuturilor

& 2. Structura operelor lirice ..........................................................

2.1 Opera lirică „Mama” de Dumitru Matcovschi

2.2 Opera lirică „Mamă, tu eşti... ” de Grigore Vieru

2.3 Opera lirică „ Nu la lume ,ci la tine,Mamă” de I. Vatamanu

2.4 Opera lirică „Cămăşile ” de Grigore Vieru

& 3. Mama cea mai dragă fiinţă de pe pămînt……………

Anexa 1: Mama e dragostea noastră!

Introducere “ Mama! ”ce cuvînt înălţător! Primul nostrum cuvînt! Ce sentiment de dragoste ne învăluie sufletul şi un chip sfînt ne apare în faţa ochilor atunci cînd îl rostim! O privire caldă şi ocrotitoare ne urmăreşte fiecare pas al vieţii, făcînd-o astfel sigura pentru noi să sorbim fără grijă din pîntecul ei fermecat, cu sufletul împăcat şi cu siguranţă că orice greşeală va fi imediat îndreptată. Atunci cînd ne simţim nesiguri, cînd ne este frică şi nu avem lîngă noi ajutor de nădejde, cînd ne este foame, cînd ne este frig, cînd simţim nevoia ca cineva să ne îngrijească rănile sufleteşti şi trupeşti, cînd avem nevoie de ocrotire şi de iubire, cînd suntem singuri şi ne este teamă, vrem ca lîngă noi să se afle mama, să ne ocrotească şi să ne ofere ceea ce nu mai ea poate în modul cel mai sincer şi cel mai curat: dragostea. Orice frunză se află ocrotită în copacul ei, orice rază doreşte să ştie că soarele o are în grijă, cum orice copil îşi doreste mama alături. Mama este fiinţa căreia îi suntem datori cu un respect profund, căreia îi mulţumim pentru faptul că ne-a adus pe lume şi că alături de Dumnezeu a

contribuit la existenţa noastră, dăruindu-ne cel mai frumoas cadou pe care îl putem primi cu inima deschisă: viaţa. Tot ceea ce avem şi tot ceea ce vom avea, viitorul, prezentul şi trecutul îl datorăm mamei, celui mai bun prieten pe cre îl avem alături în clipe grele. Primul zîmbet, primul pas, primul cuvînt, o carte de poveşti frumoase, copilăria cu toate tainele ei sunt strîns legate de aceeaşi persoană care descrisă cu ajutrul cuvintelor pare ireală. Orice copil, orice fiu vede în mama lui o fiinţă măreaţă, fără de păcat, puternică precum os tîncă în marea învolburată şi totuşi, în acelaşi timp, o fire blîndă, o zînă ce a coborît din tărîmul basmelor pentru a fi alături de noi. Mi-am propus ca în lucrarea mea să determin şi să dovedesc că valenţele în poeziile despre mamă sunt nişte forţe înălţătoare şi făuritoare, care se depozitează în colţul sufletului, dînd rod tezaurului cultural al fiecărui om. M-am simţit fascinată de atmosferă acestor texte, deoarece mi-au provocat o sete spirituala de frumos.

Capitolele ce se conţin în această lucrare au la bază demonstrarea importanţei de a ne iubi şi făuri mamele, de a preţui aceste fiinţe ,fiinţe atît de valoroase! Fiecare paragraf din capitole conţine în sine o retrăire în adevăr, o lume şi mai ascunsă, un efect de purificare şi de înălţare spirituală a celui mai puternic sentiment-dragostea faţă de mamă!

M-am bazat pe operele lirice „Cămăşile” de Grigore Vieru, „ Mama” de Dumitru Matcovschi, „Mamă, tu eşti... ” de G.Vieru, „ Nu la lume,ci la tine, Mamă” de Ion Vatamanu .

„O, mamă, dulce mamă, din negura de vremiPe freamătul de frunze la tine tu mă chemiDeasupra criptei negre a sfîntului mormînt

Se scutură salcîmii de toamnă şi de vînt,Se bat încet din ramuri, îngînă glasul tău

Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.”

Cît de frumos spus! O comoară ce trebuie preţuită şi slăvită mereu! Mama e privită ca un izvor deosebit al moralităţii şi ca un motiv propriu al simţămintelor,

totodată ea are multe în privirea împlinirii chemării noastre omeneşti. Este o îmbinare deosebit de intimă cu frumuseţea.

& Mama este începutul tuturor începuturilor

1.1 Definiţie Mama este singura persoană din lume care te iubeşte înainte de a te cunoaşte. Este persona pe care o cauţi cînd toţi te-au părăsit. Este persoana care te iubeşte indifferent de ce faci, care te sprijina în tot ceea ce faci. E cea care te iubeşte necondiţionat şi îţi este alături mereu.

1.2 Poeţii care au valorificat această religie în opere literare

Dragostea pentru Femeie în sensul mai larg al cuvîntului înseamnă de fapt, la Grigore Vieru, dragostea pentru Mama. De la motivul biografic, la înţelesurile metafizice, realitatea mamei şi ideea de mamă primesc multiple semnificaţii, împlinind un itinerariu existenţial în realitatea pămîntului şi a patriei, în idea de viaţă şi destin istoric, într-o superioară şi eternă expresie morală, a marii poezii. Femeia şi ea, rămasă văduvă de tînără, s-a sacrificat pentru copiii ce erau de crescut - cum însuşi poetul îşi aminteşte, aproape direct, ne-metaforic, dar disctret ironic “De unde ştii,mamă, Cum arătai tînără, …………………………. Că nu te-ai uitat. În oglindă nicicînd Cînd apa Peste care te aplecai Era plină mereu de cămăşi;

Cînd a zilei oglindă Zăcea bucăţi la pămînt Sub furtuna de foc A războiului; Cînd pe ochii copiilor tăi Scrumul secetei se aşternuse, Umbrele foamei; Cînd geamul La care aşteptai Era, mamă, cernit De jalea ochilor tăi, De singurătate”.

( De unde).

“Reacţiile fundamentale ale liricii lui Vieru – mişcările sufletului, cu acea “curgere de grîu”, solemnă ca şi mişcările ciclice cosmice- se adună într-un centru nuclear. Mama care este Marele Simbol şi Marea ei temă. Celelalte motive-cheie se ţes şi se întreţes într-un întreg, datorită acestui unic fir structurat.” La rîndul său, criticul Eugen Simion observa “Nu-i uitată mitica Mioriţă şi nici dorinţa eminesciană de întoarcerea la <<roditoarea humă>>. Limba română este limba unui bocet general ca la Goga, un clopot prevestitor se aude, izvoarele poartă o veche, copleşitoare durere nenumită, iar în mijlocul acestui peisaj de suferinţă dospită se ridică chipul mamei, icoana statorniciei în tragedie: “Iar buzele tale sunt, mamă, O rană tăcută, mereu, mereu presurată cu ţărna Mormîntului tatălui meu.

O, buzele ce sărutară Al tatei mormînt Mai mult ca pre dînsul, Pre tata-n Puţinii lui ani pre pămînt. Acuma, cînd nu te poţi, mamă, De sarea din şale pleca, Cine ridică mormîntul Spre gura uscată a ta?!”

“Făptura mamei” are, pentru Grigore Vieru, o proiecţie cosmică: “Uşoară, maică, uşoară,/ C-ai putea să mergi călcînd/ Pe seminele ce zboară/ Între ceruri şi pămînt!// În priviri c-un fel de teamă,/ Fericită totuşi eşti,-/ Iarba ştie cum te

cheamă,/ Steaua ştie ce gîndeşti.” ( Făptura mamei). Mama trăieşte, deci, fără metaforisme, între iarbă şi cer. Şi mai ales, munceşte, fără zăbavă. “Doar Duminica era “altfel/ Şi totul parcă nou/ La alba-ne căsuţă/ Curată ca un ou.” Copilul aştepta cu nerăbdare aceste duminici: Ca tu, măicuţă dragă,/ Spinarea să-ţi dezdoi/ Şă să mai stai acasă/ Cu tine şi cu noi”. Oricît de mare era sărăcia, odihna de duminică are, în mijlocul familiei, un aer idilic:” O cană tu cu apă/ să-mi spui ca să-ţi aduci,/ Iar eu pîn-la fîntînă/ Cu cofa să mă duc.” Parcă totul s-ar transfera pe un alt continent, pe un “tărîm” de vis frumos: “Nu pot uita mireasma De floare de salcîm- Era un fel de lapte Din parcă alt tărîm.

Un dulce zvon de clopot Curgea pe-ntregul sat, Putea fi-ntins ca mierea Pe pîine şi mîncat”.

Şi pentru Vieru, ca şi pentru Blaga, “fericirea s-a născut la sat”. Altminteri, femeie muncită, Mama îşi plimbă doar făptura între slujba “La Doamna şi domnul”, slujba pîinii la cuptor şi… slujba tăcerii- de piatră. Ai două inimi, Mamă!- exclamă poetul într-un cîntec “Ai doua inimi,mamă-/ Se văd în ochii tăi/ Ca spice mari şi coapte/ Ce sub un cer de arşiţi/ Se scutură uitate/ Pe sfintele lor văi.” Îmbătrînită, cu vederea împuţinată, desigur că Mama devine şi o “povară” în casa băiatului, dar o povară infinit mai dulce, mai puţin dramatic, ba chiar, ingenios aureolată de o undă de duios…humor: “ Ne supărăm pe ea/ Că nu vede bine/ Atunci cînd/ Strică paharul/ De cristal.” “Ne supărăm…”, “ne supărăm…”, mai repetă, dar şi… “Ne bucurăm Că nu vede bine, Atunci cînd ne sărutăm soaţele tinere. Ne bucurăm Că n-aude bine Atunci cînd Ne spunem cuvinte De dragoste.”

Fără a fi bigotă, Mama poetului a crezut neîncetat în Dumnezeu şi această credinţă a ajutat-o:

“Mama mea viaţa-ntreagă/ A trăit fără bărbat./ Singuri prea eram în casa/ Ploi cu grindină cînd bat”. Croitoreasă, Mama făcea “cămăşi de stele/ La guler înflorate/ Cu lacrimile mele” Mama are, desigur, o “floare” (Floarea mamei- “Singură/ E numai îngîndurarea”); o “stea” (Steaua mamei)- şi evident un “dor” (“ Cînd sunt eu lîngă ea,/mama adoarme cu capul/ pe tremurul frunzei de poamă”, căci: ” S-a lipit de ceruri Luna/ Ca obrazul meu de muma”- Cînd sunt eu lîngă mama). Se poate spune că, în eminescianismul său structural, tocmai aici- în dragostea pentru femeie, în genere, şi în cea pentru Mama, în special, se individualizează poezia lui Grigore Vieru. Ceea ce caracterizează poezia a poetului născut pe malul stîng al Prutului, e un anumit panteism. Poetul îşi evocă Mama în termeni atît de simpli, încît poate fi tradus în orice limbă. Vorba unui prozator, el scrie despre Mama (sa) ca la “gura cuptorului”- cînd se făcea pîinea; “Nu mai vine,mamă nimeni din urmă, afară de pîinea ta învelită-n ştergar şi cerul din spate eliberat de frunzele mari.

Doamne,

cît cer deasupra unei singure pîini!”

(Dar tu).

Cosmosul participă la facerea fiecărei pîini- cînd trece prin mîinile Mamei.Căci: “Într-o pită/ mierla cînta-/ în miezul ei./ Afară cîntecul/ nu răzbătea.// Să cînţi într-o pîine/ Nu e uşor…( Într-o pită mierla…) Deoarece: “Pîinea care-o am cîntat/ E ca ochiul tău cel sfînt,/ Neînchis, îngîndurat,/ Cînd nu ştie unde sunt/…/ Şi cu dor cum altul nu-I,/ Mă aşteaptă pînă-n zori/ Dulce-dulce şi căprui…( Pîinea care) - Mama lucrează la stăpîni- noaptea, pînă la insuportabilul somn: “Te chinuie nesomnul, Durerea în oase. Ai aprinde lumina

Şi-ai coase. Dar dorm Doamna şi domnul.

( Nopţile mamei)

…deşi “lecţia” hermetismului, musical şi ortodox, al lui Ion Barbu se resimte pe alocuri în aşa-zisul “vers pur”, de “poezie-n poezie”: “Mai sunt în seara cea de aur… Şi ascult pe malul de nisip Cum lin, ca stelele pe munte, Îmi curgea liniştea pe chip Cum iese raza din găoace Ciocnind al stelei limpezi ou, Şi cum se-acoperă,mut,apa De roua unui cîntec nou”

( Mai sunt)

Mama, ca motiv fundamental al poeziei lui G.Vieru, cunoaşte numeroase întrupări stilistice- de la confesiunea directă, abia ascunsă sub mantia versului, şi “studiul” diverselor motive, pînă la o anumită jubilaţie estetică, ba chiar la un specific hermeteism folcloric,-fundamental la acest poet cu un atît de acut simţ musical, al esenţelor. În Casa mea, de pildă, poetul se disculpă pentru o vină care nu-i aparţine; “ Să-ţi trag radio şi lumină/ Ţi-am făgăduit cîndva/ Şi că fi-vom împreună/ Pieptul meu cît va sulfa”. Dar “regretful” nu ia aspect dramatice, ci, dimpotrivă, cunoaşte o “îndulcire” domestică, vag burlescă “Ţi-am luat-o şi pe mama/ Şi-aţi rămas acuma, ia/ Vai nici tu în rînd cu lumea/ Şi nici orăşancă ea.” Finalul poeziei este, desigur , meliorist, alungînd tristeţea, într-o notă de tonic humor, dar nu fără o undă de nostalgie: “ Las’ că vin eu cu bătrîna/ Şi nepotu-ţi o să-l iau/ Care pe neprins de veste/ Speria-va-ţi bezna: << Hau!>>// Şi vei ride cu băiatul/ Ca doi prunci prea mititei/ Şi vei plînge cu bătrîna/ De dor ca două femei”. Dacă la O. Goga, gestul “absurd”, romantic- al mutării Oltului- avea un sens exclamativ, imperativ, la Grigore Vieru “absurdul” invocat are un sens interogativ, dubitativ. Ceva din sfîşierea eminesciană din Oda s-a insinuat, aşadar, şi în versul lui G. Vieru. Lirismul e mai pur, mai interiorizat. Eventualul zîmbet condescendent de la citirea titlului poeziei se resoarbe finalmente prin fiorul metafizic al gestului ipotetic: deopotriă prometeic, dar şi sisific. ( Buzele mamei). Deşi împovărate de “sarea” din oase, Mîinile mamei sunt, în schimb, o “coroană-mpărătească”- şi pentru copilul care s-a născut, şi pentru feciorul îndragostit ( “ Mîna ei întîi/ Cu mina dragei mele fete/ S-au întîlnit la mine-n

plete”), şi pentru bărbatul matur, el însuşi cu copii: “ O, mîna ei, ca ramul veşted,/ A-mbătrînit la mine-n creştet.” Cu Părul mamei se face trecerea de la portretul fizic spre cel moral şi social,- al Mamei. În “părul tău,mamă”, poetul găseşte “Varul acel de demult”, al muncii grele, neîncetate din tinereţe. (“Cîte case ai uns tu, mamă,/ Cu var şi cu lut!”), precum şi “Sarea lacrimilor mele vechi” de pe vremea secetei postbelice: ” Cît am plîns eu/ Strîns în a foamei cleşte!”. Oricît de grele, muncile mamei capătă aură de basm în universal satului şi al familiei. Aici, în acest univers, se simte fericirea, oricît de simplă, a sufletului de ţăran. Bunăoară, Pîinea mamei, cu mireasma ei dulce, te transport într-un edenic peisaj de vis: “O,tu, luminate de taină, cuptorule de copt,- împărăţie a noastră, şi voi, cele nouă pite,- împărătese-ale noastre, şi tu, fumule cald,- suflet al vetrei părinteşti, la cer înalţîndu-te, în univers risipindu-te!

Pîine de casă. Pîine de coasă!”

Cu, adeseori, miros de mere coapte, casa părintească din poezia lui G. Vieru este casa îmbelşugată, toamna, din lirica lui Ion Pillat- “vecinul” din Miorcanii de peste Prut. Chinuitor nu devine decît…dorul de casă: “ Te chinuie nesomnul,/ Durerea în oase// Un glas tămăduitor/ Te cheamă/ În sat/ Lîngă grijile humii. / Ieşi în balcon cu teamă/ Ca la marginea lumii./ Aduni pănî-n zori, / În pîrg,/Spice de nehodină./ Lumini pe tîrg:/Mirişte străină.” Pe o linie metafizică, poetul cîntă apoi Tăcerea mamei. Cele cinci terţine în sens ascendant, cantabile, fiecare cu repetiţia, în versul al III-lea, a primului, creionează, zidesc un monument al tăcerii cosmic a ţăranului, al înfrăţirii lui mute cu “rîul, ramul”- ca-n lirica lui Eminescu “Tăcută Eşti draga mea mamă, Tăcută.

Ca mierla Ce-nhamă, deshamă,

Ca mierla. Ca frunza. Cînd merge la scoasă. Ca frunza. Ca iarba Cînd şede la masă, Ca iarba. Ca steaua La moară cînd duce, Ca steaua.”

( E, cred, vorba acolo de lumina stelei pe cărarea ce duce la...moară laconismul expresiei conduce spre ambiguităţi, dar cert rămîne faptul că, oricît de „stîngace” ar fi aceste metafore, poezia se impune- măcar prin muzica ei lăuntrică, structurală, unde cuvîntul aproape că devine de prisos. Ultima terţină a poemei cade greu, ca o piatră de mormînt, dar prin umanizarea pietrei( „ Ca piatra/ Ce-aminte-şi aduce Ca piatra”), capătă şi ea un sens ascendent, încornînd întregul monument cu, parcă, o mistică aureolă a... „tăcerii mamei”. Cuvîntul mamei are o prezenţă ubicuă şi o proiecţie cosmică. Aforistic, poetul constată „Pruncii îl zuruie. Bătrînii îl visează. Bolnavii îl şoptesc. Munţii îl gîndesc.”

Cu evlavie de preot-aşadar: dar şi cu fină ironie” „Fricoşii îl strigă. Orfanii îl lacrimă. Răniţii îl cheamă. Iar ceilalţi îl uită.”

Versul final („O Mamă/ O,mamă!”), parcă vrea să trimită spre elegia eminesciană, dar se opreşte doar la oftatul mono-cuvîntului-şi aici iar ar trebui să se vadă modernismul poeziei lui G. Vieru; el ştie,deci, şi să răsucească gîtul retoricii, să-şi cenzureze efuziunea romantică, să apeleze la sugestie- precum cere Verlaine. Că e aşa o „demonstrează” în continuare: în Izvorul mamei (cu „val de bine”), cuvîntul magic „mamă” nici nu mai apare. De ce ar fi, atunci, izvorul al... Mamei? Pentru că el are „val de verde” (adică dragoste!), căldură umană („Suflet sună, gînd se vede”),” doină” şi „dor” care „tot vine”, adîncime,

eternitate, frumuseţe şi măreţie voievodală: „Tot ce-i veşnic şi frumos./ Ce-i frumos e os domnesc”. Şi mai ales pentru că „dorul de mamă” este o povară pe cît de dulce, pe atît de grea- a sufletului omenesc: „Tot ce-i dor e neuşor./ Chiar de vine pe izvor!” Izvorul natal are, deci, această povară în cristalul apei sale. În sfîrşit, în Steaua mamei, fiinţa maternă este vazută într-o indisolubilă alianţă cu astrul care-i călăuzeşte drumul pe pămînt: „Ziua, noaptea, la apus, Ardeţi către tot ce-i sfînt, Luminînd pe rînd,de sus, Faţa cestui vechi pămînt.”

A albit şi steaua, încît „semeni azi cu ea”. Le-a unit în cosmos şi în eternitate un destin comun şi, mai cu seamă, un „tragic nenoroc”:- „Ardem. Căci în lung şi-n lat

Nu-i mai tragic nenorocStea cu foc înstrăinatŞi durere fără loc.”

Precum se vede, precum au remarcat şi criticii şi prietenii poetului, motivul „Mamei” accede, pas cu pas, spre simbolul Patriei rotunde: România. Ideea este, mai întîi, sugerată în... Ghicitoare fără sfîrşit, o suită de 6 terţine fără rimă, dar de o muzicalitate memorabilă „Ce izvor/ Se ia după om? Glasul mamei.

Ce e dulce Şi nu se aduce? Buzele mamei.

Care spice cresc Cu vîrful în jos? Braţele mamei.

Care stele pe cer Cad amîndouă odată? Ochii mamei.

Ce se ară Cu lacrima? Chipul mamei.

Ce este nemărginit Şi nu calcă iarbă străină? Sufletul mamei.

Ce este nemărginit Şi nu calcă iarbă străină? Sufletul mamei.” Apoi este chiar afirmată şi explicitată deschis de poetul însuşi: „Mamă,/ Tu eşti patria mea!/ Creştetul tău- /Vîrful muntelui/ Acoperit de nea./ Ochii tăi- Mări albastre./ Palmele tale- Arăturile noastre./ Respiraţia ta-/Nor/ Din care curg ploi/ Peste cîmp şi oraş./ Inelul/ Din degetul tău- /Cătare/ Prin care ochesc/ În vrăjmaş./ Basmaua- /Steag,/ Zvîcnind Ca inima.../ Mamă,/ Tu eşti patria mea!” Identitatea Mamă- Patrie îşi găseşte „stîlpul” de la cap,vorba lui Brîncuşi, în imperiul plin de dor al Limbii, pe care copilul o învaţă de la mama sa, iar mama sa o ştie de la neamul el, de la patria ei- este, desigur, vorba de Limba Română: „Mierea şi ghimpii Pe frunte,ce dor, Cinstirea limbii În care ţi-e dor,

Pe-un picior de plai.

Din ceruri, de-aproape, Din floarea de tei, Adun sub pleoape Cuvintele ei.

Pe-o gură de rai.

Iar două de-o samă, Cuvinte-n amurg (Iubită şi mamă) Pe faţă îmi curg.

Mioriţă laie.”

Dacă, după cum s-a spus adesea, limba reprezintă supremul argument al existenţei, al istoriei, al trăiniciei unui popor, fiind chiar logos-ul divin( „ La-nceput a fost Cuvîntul” şi, duh sfînt, „plutea pe deasupra apelor”) al întrupării în existenţa fizică, limba lui G. Vieru, cel puţin din această cantilenă, demonstrează- a cîta oară?- trăirea sa întru această Limbă.

Cine vrea să-l (mai) despartă pe Poet de limba sa maternă comite nu numai un păcat de neiertat, dar şi cea mai odioasă crimă împotriva ideii de Om. Ridicarea, in corpore, a marilor poeţi basarabeni de azi Vieru, Lari, Ciocanu, Dabija, Damian, Matcovchi, Vodă şi toţi ceilalţi, pentru „limba română” şi alfabetul ei „latin” reprezintă nu doar o aventură poeticească, sublimă, dar „aeriană”, ci un act revoluţionar, demiurgic. Căci iată ce mărturiseşte, de pildă, poetul Dumitru Matcovschi” „Sărmană limbă, cum ai fot strîmbată De farisei, de lepre, de năuci. Şi totuşi, totuşi, ai rămas curată, Izvoarele cum sunt pe la răscruci...” „... Sărmana limbă, cum ai fost trădată Şi din cenuşă cum ai renăscut- Barsarabeană, dulce, minunată Ca şi aceea de dincolo de Prut!”

E limba maternă. Izvorul viu al lacrimii de Mamă... de care nu te poate despărţi nici chiar moartea. Căci, iată, oricît de mult şi de des „vreme trece, vreme vine”, „umbra sufletului „ei hălăduieşte, dezinvolt, pretutindeni, în toate anotimpurile: „A venit primăvara. Umbra sufletului tău Pe setea inimii mele În chip de ploaie albastră, coboară.

Vreme trece, vreme vine...

A venit vara. Umbra sufletului tău Pe tăcerea inimii mele În chip de spice de aur Se-apleacă.

Vreme trece, vreme vine.

A venit toamna. Umbra sufletului tău Pe tremurul inimii mele În chip de măr roşu Se clatină”...

Lipseşte ce-i drept, iarna: poate pentru că-i aminteşte poetului de îngheţatele Siberii în care au fost deportaţi atîţia basarabeni. „Există o pasăre singură”- zice poetul- o pasăre care „cîntă sus pînă cînd/ mama devine şi piere...” Există nişte pui singuratici/, există,o, nişte pui/ care ţipă sus pînă cînd/ mama le-nvie”. Este clar la ce „pasăre-mamă” meditează poetul G. Vieru: „forma” blagiană a versului transcrie, de fapt „dorul” lui Octavian Goga din Ne cheamă pămîntul. Atît de mult „ne cheamă” pămîntul natal, „casa”, încît aceasta ia, aproape, chipul Mamei: „Tu mă iartă,o, mă iartă,/ Casa mea de humă, tu,/ Despre toate-am scris pe lume, /Numai despre tine nu.” Oricît de tristă, casa aceasta a fost şcoala sfîntă în care poetul a învăţat Limba în care, cum zice în capodopera poemelor sale, În limba ta, a învăţat să şi tacă: „ În aceeaşi limbă Toată lumea plînge, În aceeaşi limbă Rîde un pămînt. Ci doar în limba ta Durerea poţi s-o mîngîi, Iar bucuria S-o preschimbi în cînt. În limba ta Ţi-e dor de mama, Şi vinul e mai vin, Şi prînzul e mai prînz. Şi doar în limba ta Poţi rîde singur, Şi doar în limba ta Te poţi opri din plîns.

Iar cînd nu poţi Nici plînge şi nici rîde, Cînd nu poţi mîngîia Şi nici cînta, Cu-al tău pămînt, Cu cerul tău în faţă, Tu taci atunce Tot în limba ta.”

1.3 Cugetări despre mamă

“Am reuşit să înţeleg cu adevărat, de-a lungul vieţii, mesajul mamei: “ Voi fi mereu cu tine!”, adică pentru totdeauna, în eternitate, orice-ar fi”.

“Cea mai veche carte din lume este o mamă, cea mai frumoasă carte din lume este o mamă”.

“Ce bine e să ai o mamă! Mamele sunt încîntătoare, iar eu voi fi la fel cînd voi creşte mare.O să-mi iubesc copiii, la fel cum m-au iubit părinţii mei”.

“Decăderea mamei este începutul decăderii unui popor”.

“Dragostea de mamă e cel mai puternic şi cel mai statornic sentiment al femeii”.

“Inima unei mame este un adînc, în străfundul căruia se găseşte totdeauna iertare”.

“Multe minuni sunt în Univers, dar capodopera creaţiunii e tot inima unei mame”.

1.4 Viziunea de ansamblu: “Mama este începutul tuturor începuturilor”

“Dumnezeu nu a putut fi pretutindeni, aşa că a creat mamele!” ( proverb evreiesc)

“Mama este numele lui Dumnezeu pe buzele şi în inimile copiilor.” (William Makepeace Thackeray)

“Mama este banca la care ne depunem toate rănile şi toate grijile.” (Thomas De Witt Talmage)

“O mamă nu este o persoană pe care să te sprijini, ci o persoană care face sprijinul nenecesar.”

(Dorothy Canfield Fisher) “Fără mama nu se poate iubi. Fără mama nu se poate muri.”

(Hermann Hesse) “O mamă bună preţuieşte cît o sută de profesori”.

( Johann Friedrich Herbart) “Adevărata mamă nu este cea care-i dă viaţă copilului, ci buna creştere.”

(Sfântul Ioan Gura de Aur) “Cum aţi putea voi bănui cîte lumi misuna într-o rază de soare, cîte lupte se

dau într-o gaură de furnici, cîte dureri ascunde o inimă de mamă trudită şi cîte daruri se pot naşte într-un suflet de copil!”

( Panait Istrati) “Sufletele de mamă n-au nicio cumpătare la recunoştinţă, cum n-au nici la

iubire.” (Hortensia Papadat-Bengescu)

“Nu cărţile cresc oameni, ci mamele.” (August Strindberg)

“Cand esti mamă, nu eşti niciodată cu adevărat singură în gîndurile tale. O mamă trebuie întotdeauna să se gîndească de 2 ori: o dată pentru ea şi o dată pentru copilul ei.”

(Sophia Loren) “Inima mamei este sala de clasă a copilului.”

(Henry Ward Beecher) “Tot ce sunt sau ce sper să devin îi datorez îngerului care a fost mama.”

(Abraham Lincoln) “Atunci cînd există o mamă în casă, lucrurile merg bine.”

(Amos Bronson Alcott) “Mama a fost prima mea întîlnire cu un înger.”

(Neale Donald Walsch) “Mama, ideal de femeie, fermecător şi venerat.”

(Lev Tolstoi) “Poate că pe nimeni nu chinuim atît de mult ca pe propria noastra mamă;

poate că fiindcă nici o dragoste nu sacrificăm mai puţin: atît de siguri suntem că ne-a fost dată pentru totdeauna şi că întotdeauna ne va ierta.”

(Jacinto Benavente) “Există o fiinţa minunată faţă de care vom rămîne întotdeauna datori:

mama.”(Nikolai Alexeevich Ostrovsky)

“Soţia este necesară pentru un sfat bun, soacra pentru o primire bună, dar nimeni nu este ca o dulce mamă.”

(Lev Tolstoi) “Ruga mamei apără de orice primejdie pe apă şi pe uscat.”

( N. Gogol)

“Mamele au o vîrstă unică, nu există mame tinere, mame bătrîne, mame frumoase sau urîte. Exista doar mame.”

(Alba de Cespedes) “Inima de mamă e singurul loc din lume unde vă puteţi refugia, chiar cînd

părul vă e cărunt. Ferice de aceia cărora le mai trăieşte mama.” (Ad. Stifter)

“Pentru mame nu există spaţiu: o adevarată mamă presimte şi-şi vede copilul de la un pol al pămîntului la altul.”

(Honore de Balzac) “Dragostea de mama e cel mai puternic şi cel mai statornic sentiment al

femeii.” (Bautain)

“Profesorii buni fac şcolari buni; numai mamele bune fac oameni buni.” (Aime Martin)

“Numai o mamă ştie ce înseamnă a iubi şi a fi fericit.” (Chamisso)

“Viitorul unui copil este totdeauna fapta mamei sale.” (Napoleon 1)

“Ce puternică e iubirea de mamă! Chiar dacă vede răutate din partea copiilor ei, ea îndură cu resemnare, dar nu-i poate duşmăni şi urî.”

(Sofocle) “Mama pentru-al ei copil are scumpe dezmierdări, are inima cu ochi, are

ochi cu sărutări.” (Sofocle)

“O mamă e acea persoană care poate lua locul oricui, dar nu poate fi înlocuită cu nimeni.”

( Cardinal Mermillod) “Mama este comoara dumnezeiască, o comoară pe care nici un om n-ar

îndrăzni s-o tîrguiască.” (Helen Hunt Jackson)

“Mama este mult prea inteligentă pentru a înţelege ceva ce nu-i convine.” (Anne Morrow Lindbergh)

“Mîna care mişcă leagănul este mîna care conduce lumea.” (William Ross Wallace)

“Materninatea are un efect foarte spiritual, totul este redus la esenţial.” ( Meryl Streep)

“Munca oamenilor se măsoară cu ziua, dar munca unei mame nu se sfîrşeste niciodată.”

(Anonim) “Nimic nu se compară cu-mbrăţişarea unei mame.”

(Adabella Radici) “O mamă îşi poate ţine doar o vreme copilul de mînă, dar de inimă nu-i dă

drumul pînă la sfîrşitul vieţii.” (Anonim)

“O mamă bună face cît toţi dascălii.” ( George Herbert)

& 2. Structura operelor lirice

2.1 Opera lirică „Mama” de Dumitru Matcovschi Dragostea pentru părinţi şi în general pentru înaintaşi, ale căror năzuinţe, idealuri şi fapte suntem chemaţi să le continuăam, este o temă permanentă a poetului. Evidenţiez, pentru început, poezia Mama, operă plină de duioşie şi recunoştinţă, exemplu de vers sincer şi inspirat: ” Palma ta ne-a mângâiat,/ Vorba ta ne-a legănat,/ Am crescut cu alţi copii de-o seamă./ Lângă pomul cel rotat,/ Lângă pragul casei noastre, mamă...”.

Mama e fiinţa care ne scoate în lume cu tot ce-I trebuie unui om: ” Am fost buni şi răi am fost,/ Tu ne-ai căutat un rost/ Cu poveţe plânse în năframă./ Tu ne-ai învăţat un grai,/ Tu ne-ai dăruit un plai/ Şi-am plecat cu el în lume, mamă…”. Simplitatea versului de sorginte folclorică, tonalitatea baladescă, păstrată pînă la ultima silabă a poeziei, adresarea direct, în poziţie de epiforă ( “mamă”), comparaţia cu “ o floare din grădină ”, veştezită de toamne şi troienită de ierni, apoi alte particularităţi de concepţie şi de compoziţie fac memorabilă imaginea celei mai scumpe fiinţe de pe pămînt.

De la mamă provine cuvîntul matern, o altă permanenţă a universului tematic matcovschian. În creaţia lui Dumitru Matcovschi graiul nostrum are un specific inconfundabil, pe care în poezia Limba maternă îl redă prin detalii concrete şi concludente, ca busuiocul, dorul, doinele, codrii, balada, mioara, luceafărul. Metaforele izvorînd firesc din textul alcătuit din cuvinte neaoşe, au aromă

folclorică, merg drept la inima cititorului îndrăgostit de tot ce e al nostrum frumos şi nemuritor. “ Limba maternă, ca floarea eternă/ De busuioc şi de dor-/ Dor de ţărâne, de doine bătrâne,/ De framătul codrilor” e aceea care “ ne adună cu soare şi lună,/ Cu viitor şi trecut-/ Frunza de laur bătută în aur/ De-un meşter necunoscut”. Poetul recurge la asociaţii neaşteptat de rodnice în context, care sporesc enorm expresivitatea imaginilor sale: ” Limbă de pâine, de neam ce rămâne,/ Casă cu masă în prag./ Cântă şi plânge, când roua o frânge,/ Ramură verde de fag”. Chiar reluarea primei strofe, în finalul poeziei, sugerează dăinuirea în timp, continuarea fiinţării şi evoluţiei limbii- ” floare eternă”.

2.2 Opera lirică „Mamă, tu eşti... ” de Grigore Vieru Îngemănarea organică a sentimentului cu gîndul şi unitatea simplităţii comunicării cu complexitatea naturală a existenţei umane sunt particularităţile esenţiale ale liricii poetului de la chiar începutul creaţiei sale.

Este adevărat că un timp G. Vieru a abordat cu predilecţie motivul poetic al mamei, dînd naştere şi unei discuţii pe tema restrîngerii, apoi a reluării- uneori nu tocmai fericite- a temelor. Aici este oportun să explicăm că limitarea la motivul mamei a avut în contextul timpului concret-istoric o semnificaţie deosebită, poetulsustrăgîndu-se conştient şi ingenios datoriei de a evoca artistic cuceririle şi aspiraţiile omului sovietic, binefacerile prieteniei popoarelor şi altor temel şi sarcini prevăzute de hotărîrile de partid şi de indicaţiile forurilor conducătoare. Asta pe de-o parte. Pe de altă parte, chiar în contextul reluării insistente a motivului poetic al mamei, scriitorul proceda în fiecare poezie în mod original, punea în lumină semnificaţii noi ale motivului, depunea eforturile cuvenite pentru a nu se repeta, aceasta reuşindu-i de cele mai multe ori. Ca şi în poezia pentru copii, în creaţia sa pentru adulţi, G. Vieru pornea de la sacralitatea ori poate mai curînd de la sacralizarea unor fiinţe şi adevăruri pe care literatura realismului socialist, nereuşind să le lichideze definitiv, le trecea cu ostentaţie pe un plac secundar. Mama nu înceta, desigur, să fie mamă, dar în epoca imediat postbelică rolul ei revenea, în mare, Patriei.

În acest context, Grigore Vieru a afirmat poetic şi profund polemic: „Mamă, tu eşti Patria mea!”.

Abordează acest motiv şi alţi poeţi de la noi, unii realizînd opere foarte bune, dar Grigore Vieru a lucrat cu tenacitatea meşterului care îşi propusese răsturnarea unei mentalităţi şi întronarea unui adevărat cult pentru mama, care- spre deosebire de patria sovietică- era în adevăr una, unică şi- principalul-alta decît imperiul de necuprins. Mă văd obligată să citez: ” Mamă,/ Tu eşti patria mea!/ Creştetul tău/ vârful muntelui/ acoperit de nea./ Ochii tăi-/ mări albastre./ Palmele tale-/ Arăturile noastre...”.

Poezia lui Grigore Vieru despre mamă avea o misiune şi un efect revoluţionar. Acest efect a fost cu atît mai mare, cu cît poetul proceda absolut firesc. În multe poezii mama este anume şi numai mama Dochiţa de la Pererita, prin referirea la care autorul exprimă sentimentele adînci şi puternice, care sunt şi ale noastre ale tuturor.” Eu înaintea mamei/ am suflet vinovat-/ iubirea pentru dânsa/ cu braţul am furat...”, ni se destăinuie el în poezia În faţa mamei. Personajul liric furase din dragostea pentru mama şi dăduse cele furate, bineînţeles, iubitei. G. Vieru pune în lumină altruismul mamei, jertfirea benevolă a acesteia de dragul fiului: „Oh, de iubirea-mi mama/ mai mult tot sărăcea,/ dar furtul că nu-l vede/ ades se prefăcea”.

Vine însă clipa cînd din dragostea fiului pentru mama rămîne nimic şi atunci mama porneşte pe urma fiului, ” strângând căzute fire/ de dragoste şi dor”. I le aduce aceluiaşi fiu, ca să se întîmple- în urma idilei de pînă acum- o dramă: ” În păr, strălucitoare/ iubita-mi şi le-a prins./ Să nu mă vadă nimeni,/ cu sufletul am plâns”. Atare poezii nu pot să nu influenţeze cititorul, să nu-l incinte la meditaţii, să nu-i sugereze un comportament etic pilduitor în relaţiile cu mama, şi nu numai.

G. Vieru cultivă şi poezia discursivă, în care mama se dovedea la fel de grijulie, în alt mod, oarecum retoric: „Cadă frunza-n vânt-/ Stele ard cereşti!/ Singur tu nu eşti,/ Dulcele meu sfânt.// Tot ce-i sus, de ram/ Totce-i depărtat,/ O, fiu rourat,/ Ne e nouă neam.// Între doi prea spâni/ Să n-ai ochii trişti,/ Liber să te mişti/ Între două pâini”. Am zis “oarecum” retoric, deoarece poezia are formă de zicere, evidenţiată şi în titlu, dar pe parcurs G. Vieru se exprimă eminamente poetic, prin imagini adecvate autenticei creativităţi. Poetul găseşte forme dintre cele mai originale de glorificare a virtuţilor mamei. La un moment dat ea parcă ar înceta să fie ceva material, devine esenţa a ceea ce domină întreg cosmosul,

întreg universul, ca în Făptura mamei: “ Uşoară, maică, uşoară,/ C-ai putea să mergi călcând/ Pe seminţele ce zboară/ Între ceruri şi pămînt./ În priviri c-un fel de teamă,/ Fericită totuşi eşti-// Iarba ştie cum te cheamă, / Steaua ştie ce

gîndeşti”. Sacralizarea mamei, învestirea ei cu calităţi etice alese, scoaterea din rîndul fiinţelor ordinare sunt permanenţe ale creaţiei vierene. Concomitent iau naştere poezii în care fiul îşi exprimă recunoştinţa pentru tot ce a însemnat şi înseamnă mama: “Măicuţa mea: grădină/ Cu flori, cu nuci şi mere,/ A ochilor lumină,/ Văzduhul gurii mele!/ Măicuţă, tu: vecie,/ Nemuritoare carte/ De dor şi omenie/ Şi cântec fără moarte!”. Dorul de mama nu se stinge în tinereţea personajului liric. Preţuirea sacrificiului mamei este cauza de o viaţă întreagă a fiului recunoscător: “ O stea mi-atinge faţa/ Ori poate-a ta năframă./ Sunt alb, bătrân aproape,/ Mi-e dor de tine mamă”.

Aceste poezii despre mama adeveresc o lume de sentimente şi idei care formează bogăţia poeziei lui Grigore Vieru, constituind în acelaşi timp o încercare grea pentru autor: aceea de a fi de fiecare dată original, nou, surprinzător nu numai în idée, dar şi în expresie. De cele mai multe ori, Grigore Vieru reuşeşte să fie astfel. În creaţia sa mama este un simbol cu multiple semnificaţii etice şi sociale. Ea este o altă Maică Marie, un început a toate cite sunt, devenind Mumă însăşi. Patrie, plai, grai, izvor şi alte realităţi primordial sunt sugerate, la G. Vieru, prin simbolul Mamei.

2.3 Opera lirică „ Nu la lume ,ci la tine,Mamă”

de Ion Vatamanu Debutînd cu o interogaţie retorică menită să ne facă atenţi- „ Ce-ar putea să-ţi pară greu?” poezia e o dezbatere pe teme de morală. Autorul vorbeşte metaforic despre ceea ce „ nu-i greu”. De exemplu, “ că nu-I greu să laşi o

urmă/ Ce te-ntunecă pe urmă”. Tocmai pe fundalul- psihologic şi social- creat de dezvăluirea lirică a ceea ce „ nu-i greu” capătă pondere afirmarea- răspicată, dar lirică şi ea- a ceea ce„e greu” : ” Greu e altceva, şi-I greu/ Mult să dărui ce-I al tău,/ Şi să ştii că lumea vine/ Nu la lume, ci la tine”.

” La tine” presupune o adresare a poetului către cineva imaginar. Forma aceasta- dialogală- a poeziei are menirea de a ne face atenţi la spusele autorului şi chiar de a ne angaja în percepţia activă a mesajului ei etic: să fim deschişi către oameni.

Fire profund poetică, Ion Vatamanu a fost poet şi în eseistica sa, şi în proza din ciclul ” A doua lumină” din cartea ” Nimic nu-I zero”. Un prim şi concludent exemplu: instantaneul MAMA. Chiar începutul lui este o poezie fără versuri în accepţia consacrată a cuvîntului, dar cu un ritm al său, interior şi cu multă metaoră: ” Femeia aceasta care trece prin umbre, această mamă fără opii poartă-n piept patru morminte. Patru lopote negre bat sub patru aripi ale durerii... ”.

Întreg discursul autoricesc este la fel de metaphoric, de poetic: ” Patru vânturi îi leagănă umbra, patru flăcări se-nalţă din inima acestei femei solicitare, care cauta prin cimitirile lumii patru ani de naştere şi-un singur an al morţii: cel de-al doilea război mondial…”.

Impresionante sunt dialogurile- imaginare- ale mamei îndurerate cu cei trei fii şi cu soţul său, tuspatru căzuţi în război. Ca şi în poezii, textul este de o originalitate stilistică sclipitoare. Monologul mamei, trăit adînc, este o autentică poezie în întreaga operă, care şi ea este- repet- poezie: ” dacă-I nevoie să zacă cineva-n pămînt, din neamul nostrum să zacă, mă ia pe mine, bărbate, mă pune-n pămînt să zac trei morţi la rînd, pentru toţi ei, feciorii mei...“.

Ca-n orice poezie, autorul recurge la anaforă şi la epiforă repetînd, de exemplu, acel ” un singur an al morţii: cel de-al doilea război mondial…”.

2.4 Opera lirică „Cămăşile ” de Grigore Vieru S-ar putea spune că Vieru exprimă punctul de vedere al poporului nostru în problema vieţii şi morţii. Întreaga filozofie a existenţei umane a încăput în poeziile de obicei scurte ale scriitorului. Chiar războiul distrugător de viaţă e

văzut de personajul liric vierian într-un mod original. Bunăoară, în poezia Cămăşile:

A fost război

Ecoul lui

Şi-acum mai este viu

Cămăşi mai vechi, mai noi-

Amară amintire de la fiu.

De-atâtea ori fiind

Pe la izvor spălate,

S-a ros de-acum uzorul

Şi, alb, bumbacul

S-a rărit în spate

Şi nu le-a îmbrăcat de mult

Feciorul.

Cămăşi mai vechi, mai noi-

A fost război.

Ci maica lui

De ani prealungi de-a rândul

Tot vine la izvoare,

Ea şi gândul,

Şi iar luând cămăşile în poală,

De cum ajunge sâmbăta,

Le spală.

Căci mâine

Fac băieţii horă-n sat,

Şi fete multe-s:

Câte-n flori albine.

Şi-atuni băiatul ei, cel drag băiat,

Cu ce se-mbracă, bunul,

Dacă vine?

Poezia este răscolitoare prin adevărul plus la temelia ei şi prin expresia lirică original, în stare să ne sensibilizeze puternic în vederea conştientizării adevărului dureros. Pe planul din faţă al lucrării se află expresia sentimentului matern al aşteptării fiului care nu s-a întors din război, motiv abordat de autor şi în alte lucrări. De mult ” a fost război”. Dar ecoul lui ” şi-acum mai este viu”. Un semn al acestui ecou este parabola cu mama care, privind cămăşile fiului plecat la război, ” tot vine la izvoare,/ Ea şi gândul,/ Şi iar luând cămăşile în poală,/ De um ajunge sâmbăta,/ Le spală”.

” Şi gândul”, a precizat poetul. Tot ce se întîmplă în poezie reprezintă o viziune a scriitorului, o plăsmuire, o parabolă. Ca în Mioriţa, unde atitudinea faţă de moarte este exprimată în acelaşi mod, popular, baladesc, cu ecouri ale viziunii daice asupra dispariţiei fizice a omului. În Cămăşile mama trăieşte cu iluzia că fiul său n-a murit, că s-ar putea ca el să se întoarcă ” şi-acum” : ” Căci mâine/ Fac băieţii horă-n sat,/ Şi fete multe-s: / Câte-n flori albine,/ Şi-atunci băiatul ei, el drag băiat,/ Cu ce se-mbracă, bunul,/ Dacă vine? ”

Cămăşile trebuie înţelese aici, în mod metaforic, mai exact- ca o metonimie: mama le îngrijeşte ca şi cum l-ar îngriji pe însuşi fiul are le-a purtat. Un aspect important al formei poeziei în cauză este versul liber, nestingherit de ritmul poeziei tradiţionale. Autorul îşi exprimă sentimentele şi gîndurile în modul dictat de presiunea, intensitatea şi persistenţa acestora. Efectul este o imagine porabolică densă şi originală a dramatismului mamei care şi-a pierdut fiul în război.

& 3. Mama cea mai dragă fiinţă de pe pămînt

Am gîndul acum la dragostea de mamă, care îmi pare cea mai pură formă de iubire, exceptînd dragostea lui Dumnezeu pentru noi. Mama ne aşteaptă dinainte să ne coneapă, dinainte să ne naştem şi chiar dinainte să ne nasă ea însăşi. Pentru că a fi mamă e scris de către Dumnezeu în AND-ul fiecărei femei dintotdeauna. Apoi, în timpul naşterii, o doare, se chinuie, zbiară şi plînge. Iar noi ne naştem plîngînd pentru ea şi pentru durerile pe care le-a suportat. Fiindcă, cumva, durerea ei ne doare şi pe noi. Dar ea nu ne lasă să ne doară ceva. Chiar şi atunci cînd noi încă nu ştim ce ne doare sau ce vrem, ea ştie pentru noi, ea simte pentru noi şi speră pentru noi.

Ne învaţă cu răbdare să mergem, să întrebăm, să mulţumim, să ne rugăm, să ne ferim şi mai ales să ne bucurăm. Căci zîmbetul mamei e primul semn că dragostea există şi că trebuie să ne bucurăm de ea. În timpul acesta, mama preocupată de liniştea şi sănătatea noastră, uită de ea. Uită că e om, uită de ea, uită de moarte, uită de toate friile de pînă atunci, fără să uite, însă, să iubească. Toate cite au fost pînă atunci mama le lasă pentru noi, involuntary. Din dragostea imensă pentru părticica ruptă din ea pe care o leagănă în braţe. Acea mică speranţă că tot ce a avut mai bun şi mai frumos în ea va creşte şi îi va zîmbi cu drag înapoi.

Dar nu aşteaptă nimic în schimb. Nu vrea nici premii, nici răsplată, nici medalii. Totul e în sufletul ei, totul e natural şi fires de aceea oricît de greu ăi este, nimic nu o poate obosi. Nimic nu o lasă fără speranţă. Înet-încet creştem. Am învăţat să mîncăm singuri, am învăţat să luăm o haină în plus cînd e frig şi începem să vedem că lumea e mai mare decît mama. Prati vorbind, căci sufleteşte nimi pe pămînt nu e mai mare decît sufletul mamei.

În drumul vieţii noastre, treptat, înconjuraţi de prieteni, orbiţi de nevoile personale, mereu în căutaea şi descoperirea propriului sens, fermecaţi de vicii sau de faimă, de averi sau de success, uităm de cea care n-a încetat o clipă să ne iubeasă. Aşa uităm de mamă, cum uneori, uităm şi de Dumnezeu. Mama- cea care a privit neputincioasă cum încet, cu timpul, ne-am luat zborul din cuibul ei, după ce tot ea ne-a învăţat să zburăm, să mîncăm şi ne-a hrănit cu tot ce-a avut mai bun. Cea care ne cunoaşte sufletul copilăros în iuda impresiilor noastre de măreţie şi maturizare. Cea care ne aşteaptă să revenim mereu, oricît de departe am fi de ea şi de sufletul ei.

Mama e cea are ne învaţă că dragostea nu cere nimic şi nu aşteaptă nimic. Ba mai mult, e cea care ne iubeşte ştiind că nu va primi nimi în schimb, cea care înţelege în lucrurile mărunte toate misterile vieţii. Mama- cea pentru care, cea mai mare mulţumire a vieţii sale e zîmbetul nostrum, indifferent cît de departe îl ducem de ea.

Mi-am propus ca în lucrarea mea să demonstrez că nu există nimic mai de preţ pentru un individ, decît dragostea maternă, întrucît aceasta este plămînul prin care respiră întregul neam şi suflarea în care se caută peste sufletul român. Mama este cel mai de preţ lucru pe care ni-l oferă viaţa. Ea poate fi arma cu care pot să obţin răspunsurile la întrebările care mă macină şi tot ea este cea mai utilă zi de zi, şi cea mai potrivită pentru a-mi exprima sentimentele, necesităţile, mulţumirile. Alături de ea am început să cunosc viaţa, şi tot alături de ea am plîns, am iubit, am zîmbit şi am visat de mic copil. Dragostea pe care ţi-o dăruieşte o mama... Nu ţi-o va dărui nimeni niciodata !!!

Concluzii

Grigore Vieru, spunea: „Aş vrea să-mi mai trăiesc odată viaţa, numai de aceea ca s-o pot vedea pe mama”,cît de frumos zis. Nu pot să nu menţionez unicitatea mamei mele. Este irepetabilă şi irenovabilă. Pot să afirm cu certitudine că fără ea viaţa ar avea un sens diferit, eu aş fi un alt om şi aspiraţiile mele n-ar fi deloc atît de măreţe. Mă inspiră să fac lucruri formidabile şi cu uşurinţă alungă orice gînd necurat din raţiunea mea tînără, încă. De aceea anume ei, îi spun cel mai sincer te iubes. Iubirea ei nu are limite, puterea ei nu ştie ce-i refuzul, iar tot ce face ea mă motivează să

fiu mai bună, să fiu puternică, să fiu mîndră de ceea ce fac, iar cei din jurul meu să mă iubească. Am impresia că sunt cea mai norocoasă fiinţă de pe pămînt, avînd o asemenea făptură cu suflet extra-terestru. Sunt sigură- e ruptă din rai şi dăruită mie. Mama a fost cel mai bun profesor al meu, un profesor plin de dragoste, compasiune şi lipsit de frică. Mamele au o vîrstă unică, nu există mame tinere, mame bătrîne, mame frumoase sau urîte. Există doar mame.Mama e o fiinţă spirituală sfîntă, dar fizic e totuşi muritoare. De aceea trebuie s-o respectam, s-o slăvim, s-o iubim anume astăzi. Fără a pierde momentul, căci mîine poate fi prea târziu.

BibliografieGrigore Vieru omul şi poetul, Editura IRIANA, Bucureşti, 1995 [12.11.2014]

Ion Ciocanu, Literatura Română contemporană din R.Moldova, Editura Litera, Chişinău, 1998 [12.11.2014]

http://www.grigorevieru.md/creatia/poezii/162-camasile [16.11.2014]

http://www.diane.ro/2010/09/mama-in-citate-aforisme-maxime.html [ 09.11.2014]

http://www.referatexp.com/limba-romana/faptura-mamei-de-grigore-vieru/ [09.11.2014]

Dicţionar de motive şi simboluri literare

Grigore Vieru,”Poezii de seama voastră”, Editura “ Lumina”

Anexa 1: Mama e dragostea noastră!