NEGOCIEREA ÎN DREPTUL PENAL COMPARAT

Instituţia negocierii a apărut pentru prima dată în Statele Unite ale Americii, la

începutul secolului al XX-lea, din raţiuni de ordin pragmatic, pentru a uşura munca

depusă de tribunale.Audierile penale începuseră să devină lungi şi obositoare, în special

începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea.Date fiind circumstanţele, practicienii nu mai

puteau soluţiona toate cauzele printr-un „full trial”, adică printr-un proces în faţa unor

juraţi, încercându-se găsirea unor soluţii alternative.Din această necesitate s-a născut

„plea bargaining”-ul.Instituţia este cunoscută în Italia sub denumirea de „pattegiamento”,

iar în Franţa sub denumirea de „comparution sur reconnaissance préalable de culpabilité”

sau „plaider-coupable”.Oricare ar fi denumirea utilizată, această instituţie, aşa cum o

afirma şi Ioannis Papadopoulos, „s-a instaurat deja ca fiind unul dintre instrumentele

principale ale politicii penale”1.

Instituţia negocierii a suscitat numeroase controverse, cele mai aprinse putând fi

regăsite în SUA, unde un autor a calificat-o chiar ca fiind un dezastru.Dacă

„patteggiamento” nu a atras prea multe critici, în Franţa a putut fi resimţită o adevărată

ostilitate cu ocazia dezbaterilor parlamentare privind introducerea în Codul de procedură

penală a procedurii recunoaşterii vinovăţiei.Una dintre obiecţiile aduse a fost cea potrivit

căreia se încalcă principiul contradictorialităţii care este un principiu fundamental al

procesului penal.Dar trebuie avut în vedere faptul că acest principiu nu trebuie să se

manifeste la fel în toate cauzele, întrucât cauzele simple unde faptele au fost recunoscute

nu pot fi tratate de aceeaşi manieră cu cele mai complexe, în cazul cărora inculpaţii nu şi-

au recunoscut vinovăţia.Pe de altă parte, nu poate fi ignorat faptul că instituţia negocierii

a dus la scurtarea duratei proceselor, iar la ora actuală nu poate fi negat faptul că, aproape

peste tot, justiţia penală este puţin cam lentă.De aici şi necesitatea de a se dezvolta

alternative la urmărirea penală şi forme simplificate de urmărire.Soluţionarea târzie a

cauzelor, adeseori sancţionată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a fost şi

motivul pentru care italienii au implementat, în Codul lor de procedură penală, proceduri

speciale printre care se numără judecata de scurtă durată („jiudizio abreviato”) şi

1 „Le „plaider coupable” ou l’instauration d’une „justice négociée” în Le Monde, http://www.fairelejour.org/article.php3?id_article=215

1

„patteggiamento”.Aceleaşi necesităţi au determinat şi legiuitorul francez să prevadă

procedura „plaider coupable”, fiind unul dintre ultimii legiuitorii europeni care au

instituit-o.Un alt principiu care s-a susţinut a fi încălcat este cel al prezumţiei de

nevinovăţie.Dar susţinătorii instituţiei negocierii au susţinut nu fără temei că nimeni nu

este obligat să se acuze, precum nimeni nu poate fi împiedicat, dacă doreşte, să-şi

recunoască culpabilitatea.Pe de altă parte ce s-ar putea reproşa acestei instituţii, având în

vedere, pe de-o parte, că acordul este acceptat de inculpat în mod liber, în prezenţa unui

avocat, iar pe de altă parte faptul că acordul este încheiat în interesul inculpatului care

beneficiază de celeritatea procedurii şi de o sancţiune mai blândă?O altă obiecţie care a

fost adusă acestei instituţii este cea potrivit căreia aceasta implică riscul de a fi săvârşite

erori judiciare.De altfel, practicienii americani au afirmat că există posibilitatea ca până la

10% dintre inculpaţi, având în vedere circumstanţele cauzei, să mărturisească fapte pe

care nu le-au comis.Acest risc este totuşi destul de redus, mai ales în Franţa, datorită

prezenţei avocatului apărării.Un alt risc adus în discuţie a fost cel al aplicării unei

pedepse injuste, chiar dacă acuzatul este vinovat.Totuşi în majoritatea cazurilor, această

procedură s-a dovedit a fi justă.Aşa cum a reliefat un autor2, conform unui proces

echitabil, „plaider-coupable” duce astăzi la estomparea graniţelor dinre sistemul de drept

anglo-saxon şi sistemul romano-germanic.

Aşa cum s-a susţinut3, interpretată în mod literar, expresia de „plaider coupable” este

destul de neutră, presupunând faptul că persoana acuzată pedează recunoscând faptele ce-

i sunt imputate.De-a lungul timpului, au fost întâlnite numeroase cazuri în care inculpaţii

îşi recunoşteau faptele datorită unor cauze multiple.Printre aceste cauze putem

enumera:lipsa unei alte opţiuni având în vedere circumstanţele cazului, dorinţa de a-şi

elibera conştiinţa sau dorinţa de a atrage mila judecătorului sau a juriului, obţinând în

acest fel o pedeapsă mai mică.Or, având în vedere tocmai această speranţă de a primi o

pedeapsă redusă, noţiunea de „plaider coupable” comportă un al doilea sens, evocând de

această dată înţelegerea care are loc între ministerul public şi făptuitor, înţelegere ce

vizează reducerea pedepsei susceptibile de a fi aplicată.

2 J.Pradel, „Le plaider coupable.Confrontation des droits américain, italien et fraçnais”, în R.I.D.C., nr.2/2005, pg.490 3 J.Pradel, op.cit., pg.473

2

Pentru o lungă perioadă de timp, statele nu au cunoscut decât simpla mărturisire făcută

în faţa instanţei, fără ca pentru aceasta să existe un statut juridic.Începând însă cu secolul

al XX-lea, legiuitorul şi practica recurg tot mai des la acordurile realizate între părţile

procesului penal, acord care este ulterior controlat de un judecător, dezvoltându-se astfel

un anumit consensualism în procedura penală, o justiţie negociată.

Recunoscută în mod oficial în anul 1960, această instituţie apărută în sistemul de

common law a fost preluată şi în sistemul de drept romano-germanic.Dacă principiile

sunt peste tot la fel-un acord între părţi care este supus aprecierii unui judecător-tehnicile

de alicare diferă de la un stat la altul.Principalele deosebiri pot fi reliefate în ceea ce

priveşte domeniul de aplicare şi mecanismul procedural.Ca şi trăsătură comună, plaider-

coupable nu se aplică minorilor.Aceasta datorită faptului că minorii nu au capacitate

deplină pentru a consimţi, iar simpla prezenţă a unui avocat nu este de natură să

suplinească acest viciu.În Statele-Unite această regulă este de natură pretoriană.În Italia,

de exemplu, aceasta decurge din prevederile Decretului privind minorii delincvenţi, iar în

Franţa o atare reglementare poate fi regăsită în Codul de procedură penală.O altă

asemănare poate fi regăsită în ceea ce priveşte faptul că această instituţie interesează cel

mai adesea pedepse privative de libertate.

În cele ce urmează vom prezenta modalitatea de aplicare şi de funcţionare a acestei

instituţii în diferite state.

STATELE-UNITE ALE AMERICII

În decursul secolului al XX-lea, recunoaştereaa culpabilităţii a devenit un element

esenţial al procedurii penale, atât la nivel federal, cât şi în diferitele state.Aşa cum s-a

arătat4, „plea bargaining”-ul are la bază creşterea considerabilă în decursul ultimelor

decenii a luării în considerare a voinţei inculpatului. În SUA mai bine de 90% dintre

condamnări se bazează pe acest tip de recunoaştere.Recunoaşterea culpabilităţii atrage o

negociere între acuzare şi apărare.Astfel, în schimbul recunoaşterii, acuzatul obţine din

partea procurorului o revizuire a faptei sau promisiunea de a recomanda judecătorului să-i

acorde clemenţă. „Plea bargaining”-ul a fost recunoscut, în 1970, de către Curtea

supremă ca fiind o „componentă esenţială a justiţiei”, care „dacă este administrată corect,

4 J.Pradel, „Droit pénal comparé”, Précis Dalloz, Paris, 1995, pg.151

3

trebuie încurajată”.În ceea ce priveşte infracţiunile, în cazul cărora poate opera

negocierea, s-a subliniat că, de regulă, orice infracţiune poate fi obiectul unei

recunoaşteri.Cu toate acestea, există state care refuză să acorde acuzatului dreptul de a

pleda vinovat în cazul în care a comis o infracţiune gravă pentru care este aplicabilă

pedeapsa închisorii cu perpetuitate.Alte state exclud recunoaşterea în cazul aşa-numitelor

infracţiuni „sensibile”.Astfel, Codul penal californian interzice explicit orice tranzacţie

între acuzare şi apărare în ipoteza în care făptuitorul a fost acuzat de utilizarea unei arme

de foc sau de conducere sub influenţa alcoolului ori a produselor stupefiante.De

asemenea, o circulară datând din 22 septembrie 2003 tinde să excludă aplicarea „plea

bargaining”-ului în cazul infracţiunilor federale care sunt, de principiu, infracţiuni grave,

cum ar fi infracţiunea de trădare sau de spionaj.

Acuzatul sau avocatul acestuia poate lua iniţiativa recunoaşterii vinovăţiei, dar de cele

mai multe ori procurorul este cel care stă la baza negocierilor.Aceasta se explică prin

faptul că el este cel care deţine exerciţiul acţiunii publice.Cererea sau oferta se poate

exprima în ajunul sau chiar în dimineaţa audierii, cu ocazia strigării cauzelor de pe

ordinea de zi sau chiar în momentul imediat anterior pronunţării verdictului de către

juraţi.Uneori chiar, iniţiativa se manifestă cu mult înaintea audierii.Pe parcursul

negocierii inculpatul trebuie să fie asistat de un avocat care să-l consilieze.Se poate

remarca că în Statele-Unite avocatul inculpatului poate chiar să negocieze acordul

încheiat de clientul său cu reprezentantul ministerului public.Aşa cum s-a reliefat, rolul

avocatului în cadrul acestei proceduri este destul de delicat dacă acesta îşi consiliază

clientul să refuze propunerea făcută de parchet, iar ulterior pedeapsa pronunţată de

instanţă se dovedeşte a fi mai mare decât cea care i-a fost propusă.

În general, recunoaşterea poate avea loc în orice moment al procedurii.În unele state

însă posibilitatea „plea bargaining”-ului este limitată la anumite faze ale procedurii.Pe de

altă parte, negocierea este, în general, cu atât mai avantajoasă cu cât are loc mai repede,

ceea ce incită făptuitorul să facă o mărturisire rapidă.Cel mai adesea, recunoaşterea

culpabilităţii are loc cu ocazia primei apariţii în faţa judecătorului, în cazul infracţiunilor

mai puţin grave, sau după audierea preliminară, în cazul infracţiunilor mai

grave.Negocierea care are loc consecutiv recunoaşterii vinovăţiei se derulează de-o

manieră informală, dar acordul care rezultă în urma acesteia trebuie să fie prezentat în

4

şedinţă publică judecătorului, care îl va analiza şi omologa.Întinderea acestui control

exercitat de judecător poate varia de la un stat la altul sau chiar de la o instanţă la alta.Cu

toate acestea, la nivel federal, regulile de procedură precizează care sunt obligaţiile

judecătorului.Astfel, acesta trebuie să verifice dacă recunoaşterea culpabilităţii este

fondată; trebuie să se asigure că acuzatul înţelege toate implicaţiile pe care aceasta le are

şi că nu a acţionat sub imperiul ameninţării, a forţei sau a unei promisiuni, alta decât cea

la care se referă „plea bargaining”-ul.De asemenea, judecătorul nu trebuie să participe la

negocierile purtate între acuzat şi procuror (pentru motivul întemeiat că fiind însărcinat

cu „judecarea” acordului nu este logic să şi participe la realizarea acestuia); nu este

obligat să accepte negocierile.Aşa cum am afirmat deja, principiile alicabile în diferitele

State, diferă uneori:unele permit sau chiar impun ca judecătorul să participe la

negocieri.Indiferent dacă participă sau nu, judecătorul nu este obligat să accepte termenii

negocierii.În cea mai parte a situaţiilor, o face totuşi, estimându-se că doar în proporţie de

10%, judecătorii resping negocierile.În plus, dacă judecătorul condamnă inculpatul pe

baza unui „plea bargaining”, poate să pronunţe şi un „order of restitution”, ordin care

include nu doar restituirile datorate victimei, ci şi repararea prejudiciului.

Recunoscându-şi vinovăţia, inculpatul renunţă şi la proces.Astfel, în cazul afacerii

Brady contra Statele-Unite, Curtea supremă a Statelor-Unite a statuat că „plea

bargaining”-ul reprezintă mai mult decât o recunoaştere a unei conduite trecute, este

consimţământul celui acuzat pentru ca pronunţarea pedepsei să se facă fără proces-o

renunţare la dreptul inculpatului la un proces în faţa unui juriu sau a unui

judecător”.Altfel spus, acuzatul îşi recunoaşte faptele, angajându-se totodată într-o

procedură rapidă.În SUA, acordul poate duce la reducerea numărului capetelor de

acuzare sau la o încadrare juridică mai uşoară.

Jurisprudenţa americană a statuat că în ipoteza în care procurorul nu-şi respectă

promisiunea făcută inculpatului, acesta din urmă nu mai este ţinut de eventuala sa

acceptare a propunerii.Aşa se întâmplă, de exemplu, în ipoteza în care „prosecutor” a

promis atât o încadrare juridică mai uşoară, cât şi lipsa unei recomandări făcute

judecătorului în vederea aplicării maximului pedepsei prevăzute de lege, iar ulterior, în

faţa instanţei, acesta din urmă solicită aplicarea pedepsei maxime.Pe de altă parte, Curtea

supremă a statuat, în cazul afacerii Santobello contra New-York, că acuzatorul trebuie să

5

convingă judecătorul că propunerea făcută inculpatului este rezonabilă şi convine

intereselor justiţiei.Dacă însă inculpatul, după ce a promis procurorului că va mărturisi

totul în faţa judecătorului, ascunde acestuia anumite fapte, procurorul nu va fi nici el

obligat să-şi respecte promisiunea.

În literatura de specialitate5 s-a pus problema de a şti care este natura acordului încheiat

între acuzat şi ministerul public.Există o discuţie reală între aceste părţi?S-a susţinut că

răspunsul nu poate fi decât unul pozitiv.Astfel, după preluarea iniţiativei şi propunerea

făcută de către inculpat procurorului, acesta face contrapropuneri care pot la rândul lor să

genereze alte propuneri din partea inculpatului, până la perfectarea unui evetual

acord.Chiar expresia de „plea bargaining” confirmă faptul că este vorba de o adevărată

negociere, verbul „to bargain” semnificând a se târgui, a negocia.

FRANŢA

În Franţa, negocierea a fost introdusă în Codul de procedură penală prin legea din 9

martie 2004, cunoscută sub denumirea de „Loi Perben II”.De altfel, un autor6 a susţinut

că „plea bargaining”-ul reprezintă „o formă de contractualizare a justiţiei penale care şi-a

făcut intrarea în dreptul francez” tocmai prin intermediul acestei legi.Prima întrebare care

s-a pus a fost dacă „plaider-coupable” reprezintă semnul unei evoluţii spre o justiţie de tip

american sau doar o modalitate complementară de a gândi, eficace şi rapidă, adusă în

procedura penală?Această instituţie nouă, fiind reglementată într-o lege care vizează o

creştere a puterii coercitive a poliţiei şi a capacităţii de a desfăşura urmărirea penală de

către ministerul public, a suscitat temeri atât în rândul avocaţilor, cât şi în rândul unor

magistraţi. Susţinătorii acestei instituţii reliefează faptul că aceasta ţine cont de interesele

victimei şi uşurează munca instanţelor.

Negocierea permite procurorului republicii să propună direct o pedeapsă persoanei care

îşi recunoaşte faptele care-i sunt imputate, fără ca în acest sens să se mai desfăşoare un

proces.Această procedură poate viza doar faptele pentru care legea prevede pedeapsa

închisorii de maxim 5 ani şi/sau amendă.Este vorba aşadar de infracţiuni de o gravitate

medie, instituţia „plaider coupable” nefiind niciodată aplicabilă infracţiunilor grave.De

5 J.Pradel, „Le paider coupable.Confrontation des droits américain, italien et français”, în R.I.D.C., nr.2/2005, pg.4806 I.Papadopoulos, „ „Plaider coupable”.La pratique américaine, le texte français”, PUF, Paris, 2004, pg.5

6

asemenea, sunt excluse şi anumite delicte care pot pune dificultăţi în ceea ce priveşte

proba acestora.Este vorba în special de delictele de presă (datorită probei verităţii care

poate fi făcută), ucidere din culpă (dat, delictele politice, precum şi cele în cazul cărora

urmărirea penală este reglementată de o lege specială.

În ceea ce priveşte iniţiativa de a recurge la instituţia analizată, procurorul republicii

este cel care, de cele mai multe ori, propune în cabinetul său o pedeapsă

inculpatului.Lăsând iniţiativa la îndemâna parchetului se face aplicarea principiului

potrivit căruia dacă procurorul hotărăşte să înceapă urmărirea penală, tot el este cel care

trebuie să decidă forma urmăririi7.În momentul în care procurorul propune pedeapsa

inculpatului, acesta din urmă trebuie să fie asistat de un avocat.J.Danet, conferenţiar la

Facultatea de Drept din Nantes, a susţinut că ar trebui chiar să se prevadă o sancţiune în

cazul absenţei avocatului8.Dacă se propune o pedeapsă cu închisoarea, aceasta nu poate

depăşi 1 an, dar nici jumătatea pedepsei susceptibile de a fi aplicată Pedeapsa poate fi

aplicată cu suspendare.În ceea ce priveşte pedeapsa amenzii şi acesta poate fi aplicată cu

o eventuală suspendare.De asemenea, poate fi reţinută şi o pedeapsă

complementară.Legiuitorul francez nu a prevăzut o limită a pedepsei ce poate fi propusă

decât în cazul pedepsei cu închisoarea.Dar în practică reprezentanţii parchetului propun

pedepse care sunt mai mici decât cele pe care le pronunţă în general judecătorii.Aşa cum

s-a susţinut, este normal ca pedepsele să fie reduse pentru a determina persoana să

accepte.Făptuitorului i se acordă ulterior 10 zile pentru a accepta sau refuza.Dacă acesta

acceptă condiţiile, acordul este omologat în şedinţă publică de către judecătorul

libertăţilor.Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate franceză9, este întru totul normal

ca şedinţa de omologare să fie publică, deoarece ar fi un paradox ca pentru persoana

prezumată vinovată să se organizeze o audiere în Camera de Consiliu, iar pentru o

persoană prezumată inocentă, audierea să aibă loc în şedinţă publică.Judecătorul nu are

posibilitatea de a modifica acordul încheiat între procuror şi inculpat.El poate doar să-l

omologheze sau nu.Legiuitorul francez a prevăzut în Codul de procedură penală care sunt

drepturile şi obligaţiile judecătorului.Astfel, dacă în SUA nu este absolut interzis ca

judecătorul să participe la negocierea dintre inculpat şi procuror, în Franţa lucrurile nu

7 J.Pradel, op.cit., pg.4808 G.Roussel, „La comparution sur reconnaissance préalable de culpabilité”, în RSC, nr.1/2204. pg.2779 G.Roussel, op.cit., pg.279

7

stau aşa, judecătorului fiindu-i interzisă, fără nicio excepţie, participarea.Judecătorul

trebuie să se asigure cu privire la realitatea mărturisirii făcute de inculpat, a acceptării

pedepsei propuse de parchet.De asemenea, judecătorul trebuie să se asigure că pedeapsa

este justificată în raport de împrejurările în care a fost săvârşită fapta şi de persoana

făptuitorului.În plus, chiar dacă legea nu prevede expres acest lucru, judecătorul trebuie

să verifice dacă parchetul a făcută o încadrare juridică corectă a faptei.Consiliul

constituţional a reiterat faptul că judecătorul trebuie să refuze omologarea acordului dacă

consideră că natura faptei comise, personalitatea inculpatului, situaţia victimei sau

interesele societăţii ar justifica un proces10.Ordonanţa prin care judecătorul omologhează

sau nu acordul trebuie să fie motivată, iar avocatul apărării trebuie să fie prezent pe

parcursul audierii.Ordonanţa are efectele unei condamnări ordinare şi este executorie11.

Spre deosebire de plea bargaining-ul american, în Franţa nu se poate negocia şi

încadrarea juridică a faptei.De asemenea, în Franţa regula este aceea a acordului fără

discuţii prealabile.Doar procurorul are dreptul de a propune o pedeapsă, inculpatul

urmând s-o accepte sau s-o respingă.

O serie de discuţii au avut loc cu privire la caracterul obligatoriu sau facultativ al

prezenţei procurorului cu ocazia audierii pentru omologarea acordului încheiat între

inculpat şi procuror.O circulară din 2005 a prevăzut că prezenţa este facultativă.Ca

urmare a apariţiei acestei circulare, sindicatul avocaţilor din Franţa a sesizat Consiliul de

stat care a anulat-o.Discuţiile au fost tranşate de către legiuitor prin legea nr 2005-847 din

26 iulie 2005 care a introdus în art.495-9, Cod de procedură penală, dispoziţia potrivit

căreia prezenţa procurorului la audierea pentru omologare nu este obligatorie12.

La fel ca-n sistemul anglo-saxon, recunoscându-şi culpabilitatea, inculpatul renunţă şi

la dreptul la un proces.

Deşi a atras, aşa cum am arătat mai înainte, numeroase critici, „plaider coupable” a

sedus jurisprudenţa franceză.Astfel, de la 1 octombrie 2004 şi până la 8 aprilie 2005, 139

de jurisdicţii, dintr-un total de 181 au aplicat această instituţie. „Plaider coupable” a fost

utilizat deja în mai bine 6.326 de cazuri, cu un succes de 83,2%.

ITALIA10 V.Bück, „La comparution sur reconnaissance préalable de culpabilité”, în RSC, nr.1/2005, pg.31411 B.Bouloc, „ La comparution sur reconnaissance préalable de culpabilité”, în RSC, nr.1/2005, pg.310 12 E.Allain, „Mise en oeuvre de la procédure de comparution sur reconnaissance préalable de culpabilté”, în Recueil Dalloz, nr.20/2006, pg1332-1334

8

Şi Italia cunoaşte o procedură asemănătoare negocierii anglo-saxone: aplicarea unei

pedepse la cererea părţilor, procedură cunoscută sub denumirea de „pattegiamento”.Acest

„pattegiamento” vizează situaţia în care ministerul public şi acuzatul cer judecătorului să

pronunţe pedeapsa asupra căreia aceştia au convenit.Înainte să intervină reforma din

2003, procedura era aplicabilă infracţiunilor minore, în cazul cărora odată ce au operat

reducerea de 1/3 şi eventualele circumstanţe atenuante, pedeapsa efectiv aplicată nu

trebuia să depăşească 2 ani închisoare.Reforma a introdus un aşa-numit „patteggiamento

în doi timpi”:Astfel, există:

- un „patteggiamento” de drept comun caracterizat prin posibilitatea de a aplica

convenţional o pedeapsă cu închisoarea de până la 5 ani (sau pedeapsa amenzii sau o

pedeapsă substitutivă celei a închisorii), ţinându-se cont de circumstanţe şi de reducerea

pedepsei susceptibile de a fi aplicată cu 1/3.Această nouă reglementare face ca

„patteggiamento” să poată fi alicat infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa

închisorii de până la 7 ani şi jumătate.Doctrina italiană numeşte această procedură

„patteggiamento allargato”.Aşa cum s-a susţinut, acest „patteggiamento allargato” a

„beneficiat de aprobarea tuturor forţelor politice”13.

- mai există şi un „patteggiamento” de excepţie care este mai redus având în vedere faptul

că faptele sunt mai grave sau autorul este periculos;pentru asocierile mafiote, sechestrări

de persoane, acte teroriste sau pentru situaţiile în care inculpatul este recidivist, pedeapsa

cu închisoarea hotărâtă nu poate depăşi 2 ani cu sau fără amendă (art.444, Cod de

procedură penală).

Iniţiativa aparţine acuzatului sau ministerului public, iar partea care nu a avut iniţiativa

trebuie să-şi dea acordul.Dacă ministerul public este cel care propune inculpatului o

pedeapsă iar acesta refuză propunerea, se va aplica procedura de drept comun.Situaţia

este mai complexă dacă propunerea vine din partea acuzatului şi este respinsă de

minister.În concret, acuzatul face propunerea în cursul audierii preliminare.Refuzul

ministerului nu-l împiedică cu nimic pe inculpat să-şi reînnoiască cererea in limine litis în

faţa judecătorului dezbaterilor care o poate accepta.Aşadar, judecătorul poate să nu ţină

cont de opunerea ministerului, în ipoteza în care consideră că aceasta este nefondată, iar

13 C.Brunelli, „Il patteggiamento allargato:bilanci e prospetive a un anno dalla riforma”, http://www.arsg.it/Articoli/Patteggiamento.doc

9

pedeapsa propusă de inculpat este considerată ca fiind convenabilă.Partea căreia îi

aparţine iniţiativa poate să solicite aplicarea unei pedepse cu suspendare.

Dacă cererea este prezentată în cursul audierii preliminare poate fi formulată oral, în

celelalte cazuri forma scrisă fiind necesară.Procedura „pattegiamento” poate fi declanşată

până la deschiderea dezbaterilor contradictorii.Ca o respectare a garanţiilor procedurale,

ulterior realizării acordului, judecătorul verifică admisibilitatea cererii, precum şi

încadrarea juridică care s-a dat faptei săvârşite.De asemenea, acesta mai verifică dacă nu

cumva ar fi posibilă pronunţarea unei soluţii de achitare.Dacă admite cererea, judecătorul

nu poate pronunţa o pedeapsă diferită de cea convenită de părţi.Totuşi, conform unei

decizii a Curţii constituţionale, pronunţată în anul 1990, judecătorul trebuie să verifice

dacă pedeapsa este adaptată faptei, iar în cazul în care consideră că aceasta nu este

corectă poate refuza acordul părţilor, aplicându-se procedura normală de judecată.

Acordul poate viza o sancţiune substitutivă pedepsei închisorii, o pedeapsă pecuniară

diminuată cu 1/3 sau chiar o pedeapsă cu închisoarea diminuată tot cu 1/3, fără a se

depăşi plafonul stabilit de 5 ani.De asemenea, persoana condamnată este exonerată de

plata cheltuielilor procedurii şi nu i se poate aplica nicio pedeapsă accesorie sau măsură

de siguranţă, cu excepţia confiscării speciale.Decizia judecătorului prin care acesta

acceptă acordul încheiat între părţi nu poate fi atacată cu apel, cu excepţia cazului în care

acesta a trecut peste opinia ministerului public, situaţie în care acesta din urmă poate

declara apel.În schimb, decizia poate face obiectul unui recurs în casare.Toate

consecinţele decurgând din comiterea infracţiunii sunt înlăturate dacă persoana

condamnată nu comite o nouă infracţiune de aceeaşi natură în următorii 5 ani, dacă este

vorba de o crimă sau de un delict, sau în următorii 2 ani, dacă este vorba de o

contravenţie.

Spre deosebire de Franţa şi SUA, în Italia, inculpatul nu-şi recunoaşte practic

vinovăţia (chiar dacă aceasta este presupusă), ci renunţă la dreptul de a se apăra, la

dreptul la audiere în cursul căreia ar fi putut să-şi aducă martori.Aşadar, judecătorul nu

pronunţă o decizie de condamnare în sens clasic.Art.445, alin.1 bis, Codul de procedură

penală prevede că sentinţa echivalează cu pronunţarea unei pedepse, ceea ce face ca

aceasta să poată fi înscrisă în cazierul judiciar.De altfel, chiar şi Curtea de casaţie a

statuat că o astfel de decizie poate fi asimilată unei decizii de condamnare.

10

GERMANIA

Chiar dacă Codul de procedură penală nu conţine nici o dispoziţie cu privire la

recunoaşterea prealabilă a culpabilităţii, tranzacţiile privind aplicarea unei pedepse mai

mici în caz de recunoaştere a faptelor imputate nu sunt întru totul necunoscute, fiind chiar

acceptate de jurisprudenţă.Astfel, Curtea Constituţională a admis aceste tranzacţii

începând încă cu anul 1987, însă cu respectarea anumitor condiţii.Acordurile încheiate

între acuzare şi inculpat sunt acceptate în măsura în care nu există nicio îndoială cu

privire la vinovăţia acuzatului în conformitate cu principiul potrivit căruia nimeni nu

poate renunţa la un proces echitabil.De asemenea, este necesar ca şi celelalte principii ale

procesului penal să fie respectate:în conformitate cu principiul publicităţii, negocierea

trebuie să fie comunicată tuturor persoanelor care participă la audiere şi trebuie să fie

consemnată în scris.Spre deosebire de sistemele celorlaltor state analizate, în Germania

acordul nu vizează o determinare precisă a pedepsei aplicate, această îndatorire revenind

instanţei.Acordul poate doar să menţioneze o pedeapsă maximă, pe care judecătorul

trebuie să o respecte, cu excepţia cazului în care în timpul audierii apar împrejurări noi14.

CANADA

Codul criminal canadian prevede posibilitatea ca inculpaţii să-şi mărturisească

culpabilitatea înainte ca aceasta să fie stabilită de instanţă.În urma recunoaşterii,

judecătorul are obligaţia de a înregistra mărturisirea dacă aceasta nu este echivocă şi dacă

demonstrează faptul că inculpatul a înţeles natura faptei imputate, precum şi consecinţele

ce decurg din această recunoaştere.Recunoaşterea culpabilităţii poate fi reţinută ca temei

pentru o atenuare a pedepsei.Pe de altă parte, negocierile dintre apărare şi acuzare cu

privire la revizuirea faptei nu sunt necunoscute.

De cele mai multe ori, în schimbul recunoaşterii comiterii unor infarcţiuni minore,

inculpatului, care nu are nici antecedente penale grave, i se propune o „măsură de

schimb”.Aceste măsuri sunt propuse însă de către judecător dacă acesta consideră că

acestea se justifică având în vedere necesităţile suspectului şi interesul societăţii şi al

victimei.După ce este informat cu privire la posibilitatea aplicării unei măsuri de schimb,

14 http://www.senat.fr/lc/lc122/lc1221.html

11

acuzatul trebuie să-şi exprime liber dorinţa de a colabora pentru ca acestea să poată fi

aplicate.Aceste măsuri trebuie să facă parte dintr-un program autorizat de procuror sau de

guvernul provincial.Cu titlu de exemplu, pot fi enumerate următoarele măsuri: adulţilor

care au săvârşit infarcţiuni minore la legislaţia privind stupefiantele li se poate propune

urmarea unui tratament de dezintoxicare; persoanelor care au condus în stare de ebrietate

li se poate propune o terapie în grup şi o cură de dezintoxicare.

Dacă inculpatul a recunoscut faptele şi a executat în totalitate măsura aplicată, nu se

mai poate declanşa un nou proces cu privire la faptele mărturisite.

Negocierea este aplicată în peste 70% din cazuri şi în Japonia.În Japonia procuratura

are un rol covârşitor în procesul penal.Urmărirea penală face parte din proces, vinovăţia

stabilindu-se în timpul acesteia, iar nu în faţa judecătorului.De asemenea, este cunoscut

faptul că se întâmplă rareori ca judecătorul să infirme rechizitoriul procurorului.Datorită

acestui fapt, inculpaţii preferă de cele mai multe ori să urmeze calea negocierii care se

deschide odată cu recunoaşterea de către inculpat a culpabilităţii sale.În timpul negocierii,

procurorul va ţine seama în primul rând de interesul public.

Având în vedere consecinţele pozitive ale negocierii, reliefate în dreptul penal

comparat, consecinţe favorabile atât dreptului procesul penal, cât şi făptuitorilor, suntem

de părere că o astfel de instituţie ar trebui introdusă şi-n Codul nostru de procedură

penală.

12