Nichita Stanescu - Cântec de primăvară Desigur, primăvara mi-a ţâşnit din tâmple. De umbre, umerii îmi şiroiesc, tăcut, prea bine mi-e şi nu mă mai pot rumpe de aerul rotund ce m-a-ncăput. E-ntâia oară când rămân fără de viaţă, de primăvară-ncercuit cu frânghii, până miresmele îmi dau un pumn în faţă, trezindu-mă, le-adulmec şi le mângâi. i mor a doua oară, când îmi taie chipul pala de raze atârnând de crengi şi iar mi se roteşte-n păsări timpul, când pasul tău răsună pe sub crengi. !u văzu-nchis, simt cum îmi bat peste sprâncene imaginile tale, clinchetând. "or sacadat şi reînviu din vreme-n vreme, de-otrava morţii su#etu-mi eliberând. $, primăvara #ăcări roşii-nalţă. %e rugul lor mi-e su#etul întins până miresmele îmi dau un pumn în faţă, şi mă trezesc, şi-nving şi sunt învins.
