Norwegian Financial Mechanism 2009-2014 Programul RO 24 ... controversate privind mijloacele de proba 2.pdfprivind aspecte de practică neunitară intervenite de la intrarea in vigoare

Proiectul este co-finanŃat prin Mecanismul Financiar Norvegian 2009-2014 şi are ca obiectiv general consolidarea capacității

sistemului judiciar din România de a face față noilor provocări legislative ți instituționale

Norwegian Financial Mechanism 2009-2014 Programul RO 24 „Întărirea capacităŃii judiciare şi cooperare”

Proiectul “Consolidarea capacităŃii sistemului judiciar din România de a face faŃă noilor provocări legislative

şi instituŃionale/Strengthening the capacity of the Romanian judicial system to face new legislative and institutional challenges”

CONFERINłĂ/CONFERENCE

privind aspecte de practică neunitară intervenite de la intrarea in vigoare a Noului Cod penal și Noului Cod de procedură penală/ on aspects of non-unitary jurisprudence occurred after the entry into force of the new

Criminal Code and the New Code of Criminal Procedure

Bucureşti, 3-4 noiembrie 2014 / Bucharest, 3-4 November 2014 Aula Institutului NaŃional al Magistraturii (Bd. Regina Elisabeta, nr. 53, sector 5)

PROBLEME CONTROVERSATE PRIVIND MIJLOACELE DE PROBĂ

- Metodele speciale de supraveghere -

Noul Cod de procedură penală a realizat gruparea și structurarea metodelor speciale de

investigație, care au fost unificate într-un capitol distinct intitulat ”Metode speciale de

supraveghere sau cercetare”. Noua reglementare este mult mai completă, dar și mai accesibilă

și mai previzibilă, având în vedere că a fost actualizată în conformitate cu jurisprudența în

domeniu a Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO).

Deși probele obținute prin aceste procedee probatorii sunt supuse principiului liberei

aprecieri a organelor judiciare, dezvoltarea tehnologiei și evoluția modului de manifestare a

diverselor forme de criminalitate, în special a celei organizate, a infracțiunilor de corupție și de

terorism face ca metodele speciale de supraveghere sau cercetare să fie larg utilizate pentru

obținerea probelor în cursul urmăririi penale.

Cu toate că actuala reglementare a adus multe clarificări, caracterul tehnic al acestor

procedee probatorii, a căror aplicare necesită uneori și minime cunoștințe de specialitate,

precum și complexitatea situațiilor de fapt și unele neclarități sau omisiuni prezente în textele

normative au făcut ca deja în practica judiciară să existe aspecte controversate cu privire la

utilizarea metodelor speciale de supraveghere sau cercetare. Dat fiind timpul relativ scurt de la

intrarea în vigoare a noilor coduri în materie penală este vorba, desigur, în special de practica

parchetelor și de doctrină, deoarece, la acest moment, doar unele dintre problemele apărute au

fost înfățișate instanțelor de judecată. În aceste condiții, problemele de drept ce vor fi abordate în



continuare sunt cele rezultate, în primul rând, din activitatea parchetelor

unde ne desfășurăm activitatea, din discuțiile cu colegii judecători sau procurori, dar și din

analiza lucrărilor publicate care au ca obiect Codul de procedură penală, în cuprinsul cărora

autorii au exprimat deja opinii diferite privind aspecte legate de metodele speciale de

supraveghere sau cercetare.

Pe lângă aceste aspecte controversate, mai există și alte probleme punctuale, care, deși

nu au stârnit controverse, necesită unele clarificări sau precizări, dată fiind relevanța lor practică,

în special în activitatea de urmărire penală.

Pentru ușurința înțelegerii, aceste precizări și problemele controversate din practică și/sau

din doctrină vor fi analizate în ordinea lor cronologică în cadrul procedurilor, cu precizarea că nu

avem pretenția de a epuiza subiectul în discuție și că opiniile expuse sunt legitimate doar prin

argumentele prezentate, instanțele de judecată fiind cele care, în cele din urmă, vor tranșa toate

problemele de drept apărute în practică.

A. METODELE SPECIALE DE SUPRAVEGHERE TEHNICĂ

1) Obiectul mandatului de supraveghere tehnică

Poate face obiectul unui mandat de supraveghere emis de judecătorul de drepturi și libertăți

(JDL) sau al autorizării supravegherii tehnice de către procuror, în cazul interceptării

comunicațiilor, accesului la un sistem informatic, supravegherii video, audio sau prin

fotografiere ori al localizării sau urmăririi prin mijloace tehnice:

a) orice persoană (cu restricții privind raportul avocat-persoană asistată sau reprezentată și

raportul avocat-suspect sau inculpat);

b) un număr de telefon – în rețele fixe sau mobile (abonament sau cartelă pre-pay, inclusiv

în roaming) identificate după numărul abonatului (rețele fixe) sau după codul IMSI (rețele

mobile);

c) un telefon mobil (terminal mobil identificat după codul IMEI);

d) comunicațiile radio sau efectuate prin alt mijloc de comunicare (cordless, fax, telex, etc.);

e) comunicații de voce, SMS (Short Message Service), MMS (Multimedia Messaging

Service), comunicații efectuate prin sisteme și aplicații informatice (e-mail, Facebook,

Messenger, Skype, WatsApp, Viber, etc.);

f) un sistem informatic și de comunicații (inclusiv telefon mobil SMART), un terminal al

acestuia sau o staţie de lucru (computer) identificată după adresa IP statică sau dinamică

(Internet Protocol Address).



2) Înregistrarea convorbirilor purtate nemijlocit (în mod direct) în

spațiile publice sau private

Potrivit prevederilor art. 138, alin. (2) din Codul de procedură penală, prin interceptarea

comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare se înțelege interceptarea, accesul

monitorizarea, colectarea sau înregistrarea comunicărilor efectuate prin telefon, sistem

informatic ori prin orice alt mijloace de comunicare. Întrucât definiția nu este explicită (spre

exemplu, noțiunea de ”interceptare” este definită prin ea însăși) redăm definiția acestui

termen, astfel cum este formulată în dicționarul limbii române: ”interceptare - acţiunea de a

intercepta şi rezultatul ei”, respectiv, ”a surprinde şi a controla o convorbire telefonică, o

corespondenţă între două persoane, etc.”1. La rândul său, termenul ”a înregistra” semnifică

”a imprima (cu mijloace tehnice) sunetele, fenomenele luminoase, etc.; acţiunea de a

înregistra şi rezultatul său, ceea ce a fost înregistrat reprezintă o înregistrare”2.

În aceste condiții, înregistrarea comunicațiilor reprezintă o acțiune ulterioară și subsecventă

interceptării acestora, acțiune care, așa cum am văzut, este înglobată în definiția legală dată

interceptării.

Procedeul probatoriu al interceptării comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanță

este utilizat în cazul în care sunt vizate comunicările purtate în mod mijlocit, prin intermediul

telefonului sau al altor mijloace de comunicare la distanță. În situația în care conversațiile

sunt purtate în mod direct, nemijlocit (cum ar fi așa-numitele discuții ambientale, purtate față

în față în spații publice sau private) procedeul probatoriu folosit va fi supravegherea video

sau audio și nu interceptarea comunicațiilor.

3) Organele care pot pune în executare mandatul de supraveghere tehnică

Conform prevederilor art. 142, alin. (1) din Codul de procedură penală, procurorul pune în

executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul

de cercetare penală sau de lucrători specializați din cadrul poliției ori de alte organe

specializate ale statului. Față de reglementarea anterioară, sfera organelor care pot pune în

aplicare măsurile de supraveghere tehnică s-a lărgit, prin adăugarea lucrătorilor specializați

din cadrul poliției și a altor organe specializate ale statului (servicii sau structuri

departamentale specializate în culegerea, analizarea și valorificarea informațiilor). De

menționat, însă, faptul că, în ceea ce privește interceptarea comunicațiilor telefonice, în cele

din urmă, din punct de vedere tehnic, acestea sunt puse efectiv în aplicare de către sau prin

1 Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998, pag. 498

2 Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998, pag. 535



intermediul Serviciului Român de Informații, care administrează

Centrul Național de Interceptare a Comunicațiilor.

Așadar, organele care pot pune în aplicare mandatul de supraveghere tehnică sau

ordonanța prin care procurorul autorizează măsurile de supraveghere tehnică sunt

următoarele:

a) procurorul, personal;

b) organele de cercetare penală:

� poliția judiciară;

� organele de cercetare penală speciale;

c) lucrători specializați din cadrul poliției:

� Direcția Națională Anticorupție – Serviciul tehnic;

� Departamentul de Informații și Protecție Internă;

� Direcția de Combatere a Criminalității Organizate;

� Direcția Generală Anticorupție;

� Direcția Operațiuni Speciale;

d) alte organe specializate ale statului:

� Serviciul Român de Informații (Centrul Național de Interceptare a Comunicațiilor);

� Direcția Generală de Informații a Apărării din cadrul Ministerului Apărării Naționale.

4) Mijlocul de probă în cazul supravegherii tehnice

În doctrină s-au conturat două opinii cu privire la mijloacele de probă în cazul supravegherii

tehnice:

a) Mijloacele de probă care rezultă în cazul procedeului probatoriu al supravegherii

tehnice sunt procesele verbale în care sunt redate activitățile de supraveghere tehnică

efectuate3.

b) Înregistrările comunicărilor sau convorbirilor constituie mijloace de probă. La acestea

se adaugă procesele verbale de consemnare sau de transcriere a înregistrărilor, care

au tot valoarea de mijloc de probă, ca instrumentum, proba constituind-o conținutul

propriu-zis al acelor convorbiri, comunicări, etc.4.

Prima opinie este susținută de prevederile art. 97, alin. (2) din Codul de procedură penală,

care enumeră printre mijloacele de probă doar procesele verbale, nu și înregistrările, așa

3 M. Udroiu, Procedura penală. Partea generală. Noul Cod de procedură penală, Editura CH Beck, 2014, pag. 318

4 N. Volonciu (coordonator) - Noul Cod de procedură penală adnotat. Partea generală. analiză comparativă. Noutăți, explicații,

comentarii, Editura Universul Juridic, București, 2014, pag. 226



cum se prevedea în cuprinsul art. 64, alin. (2) din vechiul Cod de

procedură penală. Argumentul invocat pentru susținerea celei de-a doua opinii este acela

că art. 139, alin. (3) din Codul de procedură penală prevede că "înregistrările efectuate de

părți sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri

sau comunicări pe care le-au purtat cu terții. De asemenea, orice alte înregistrări pot

constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege" (s.n). Prin urmare, conchid

autorii, rezultă că, deși nu sunt cuprinse în enumerarea mijloacelor de probă prevăzute în

art. 97, alin. (2), aspect care apare ca o omisiune, înregistrările comunicărilor sau

convorbirilor de orice fel constituie mijloace de probă.

Nu împărtășim opinia potrivit căreia împrejurarea că înregistrările nu sunt enumerate ca

atare printre mijloacele de probă constituie o simplă omisiune, mai ales că acestea erau

prevăzute ca atare în vechea reglementare și nu mai apar în enumerarea din actualul Cod

de procedură penală. Mai curând, legiuitorul le-a exclus în mod expres din enumerarea

respectivă, întrucât potrivit prevederilor art. 143, alin. (2) o copie a suportului se atașează, în

plic sigilat, la procesul verbal în care se consemnează fiecare activitate de supraveghere

tehnică, întocmit conform prevederilor art. 143, alin. (1). Așadar, înregistrările (suportul

acestora) sunt anexate la procesul verbal, făcând corp comun cu acesta; prin urmare,

înregistrările fac parte din procesul verbal, care conform legii reprezintă mijloc de probă,

constituind, în acest mod, ele însele împreună cu înscrisul respectiv mijloc de probă.

De asemenea, constituie mijloc de probă procesul verbal prevăzut de art. 143, alin. (4) în

care sunt redate convorbirile, comunicările sau conversațiile relevante, care au fost

interceptate și înregistrate în baza mandatului de supraveghere tehnică.

Cât privește situația reglementată în art. 139, alin. (3), aceasta este una specială, în sensul

că înregistrările efectuate de părți sau de alte persoane, precum și oricare alte înregistrări

nu sunt rezultatul unor activități de supraveghere tehnică efectuate de organele de urmărire

penală și nu sunt atașate unor procese verbale. Prin urmare, pentru a putea fi folosite în

cadrul procesului penal, era necesar ca aceste tipuri de înregistrări să fie declarate în mod

expres ca fiind mijloace de probă. Precizăm faptul că procesele verbale nu sunt singura

modalitate de materializare a rezultatelor supravegherii în mijloace de probă, deoarece, spre

exemplu, rezultatele supravegherii video, audio sau prin fotografiere pot fi materializate în

planșe foto, care constituie, prin ele însele, mijloace de probă (fotografii), conform art. 97,

alin. (2), lit. e) din Codul de procedură penală, dar care, în acest caz, se atașează la

procesul verbal în care sunt consemnate rezultatele activităților de supraveghere tehnică.



5) Durata supravegherii video, audio sau prin fotografiere în spații

publice

Art. 144, alin. (3) din Codul de procedură penală prevede că durata totală a măsurilor de

supraveghere tehnică, cu privire la aceeaşi persoană şi aceeaşi faptă, nu poate depăşi, în

aceeaşi cauză, 6 luni, cu excepţia măsurii de supraveghere video, audio sau prin

fotografiere în spaţii private, care nu poate depăşi 120 de zile. Textul se referă în mod

exclusiv la spațiile private, prin urmare, măsura supravegherii audio, video sau prin

fotografiere în spații publice poate avea durata totală comună celorlalte măsuri de

supraveghere tehnică, adică durata de 6 luni.

Singurele texte, în afara art. 144, unde se face vorbire despre ”spații private” sunt art. 140,

alin. (2) și (5), lit. h) unde, referitor la conținutul cererii formulată de procuror și al încheierii

judecătorului se arată acestea trebuie să conțină ”în cazul măsurii supravegherii video,

audio sau prin fotografiere în spaţii private, menţiunea privind încuviinţarea solicitării ca

organele de urmărire penală să pătrundă în spaţii private pentru a activa sau dezactiva

mijloacele tehnice ce urmează a fi folosite pentru executarea măsurii supravegherii tehnice”.

Prin urmare, apreciem că atunci când se referă la ”supravegherea video, audio sau prin

fotografiere în spații private” legiuitorul are în vedere numai supravegherea efectuată

utilizând mijloacele tehnice care au fost activate sau dezactivate în urma pătrunderii

organelor de urmărire penală în respectivele spații private.

În aceste condiții, apreciem că nu constituie supraveghere efectuată în spații private, în

înțelesul legii penale, situația când, ulterior întâlnirii într-un spațiu public dintre două

persoane, una dintre acestea o invită pe cealaltă pentru a continua discuția în cabinetul său

profesional. Înregistrările obținute în acest spațiu privat vor putea fi folosite în procesul

penal, întrucât acestea nu au fost obținute ca urmare a activării (montării) unor mijloace

tehnice în respectivul spațiu privat, ci prin montarea mijloacelor tehnice pe corpul unuia

dintre interlocutori.

Întrucât legea prevede durate maxime diferite, modalitatea de supraveghere (în spații private

și/sau publice) va trebui totdeauna menționată ca atare în cuprinsul mandatului de

supraveghere tehnică, iar alegerea modalității de supraveghere va trebui să fie făcută având

în vedere toate circumstanțele cauzei. În situația când, pentru efectuarea supravegherii,

organele de urmărire penală trebuie să pătrundă în spații private pentru a activa sau

dezactiva mijloacele tehnice folosite, încuviințarea necesară va fi solicitată și, după

acordare, menționată ca atare în cuprinsul mandatului de supraveghere tehnică.

6) Prelungirea mandatului de supraveghere tehnică



Spre deosebire de prevederile art. 911, alin. (4) din Codul de

procedură penală din 1968, conform căruia autorizația putea fi reînnoită înainte sau după

expirarea celei anterioare, actualul Cod de procedură penală face vorbire de ”prelungirea”

mandatului de supraveghere tehnică (art. 144). Această modificare terminologică produce

următoarele consecințe5:

a) pentru a putea fi dispusă prelungirea supravegherii tehnice este necesar să nu fi expirat

durata mandatului de supraveghere tehnică anterior;

b) în cazul în care durata mandatului de supraveghere tehnică anterior a expirat deja, iar

durata maximă legală a măsurii de supraveghere tehnică nu a fost încă atinsă, procurorul

poate solicita, în condițiile legii, emiterea unui nou mandat de supraveghere tehnică și nu

prelungirea mandatului vechi, ale cărui efecte au încetat deja.

7) Modul de calcul al termenelor

Codul de procedură penală stabilește, în materia supravegherii tehnice mai multe termene,

cele legate de durata măsurilor de supraveghere tehnică fiind următoarele:

a) termenul de cel mult 30 zile pe care supravegherea tehnică poate fi dispusă inițial - art.

140, alin. (1);

b) termenul de cel mult 30 zile cu care supravegherea tehnică și dispusă inițial poate fi

prelungită, de fiecare dată - art. 144, alin. (1);

c) termenul de maxim 48 ore pe care procurorul poate autoriza măsuri de supraveghere

tehnică (art. 141, alin. (1);

d) termenul de cel mult 120 zile, care reprezintă durata totală a măsurii de supraveghere

video, audio sau prin fotografiere în spații private, cu privire la aceeași persoană și

aceeași faptă - art. 144, alin. (3);

e) termenul de cel mult 6 luni, care reprezintă durata totală a celorlalte măsuri de

supraveghere tehnică, cu privire la aceeași persoană și aceeași faptă - art. 144, alin. (3).

Termenele menționate au ca obiect, după caz, luarea, prelungirea sau durata maximă a

măsurilor de supraveghere tehnică, fiind măsuri restrictive de drepturi întrucât aduc atingere

unor drepturi, cum ar fi cel la corespondență și la viață privată. În consecință, aceste

termene sunt termene substanțiale, care, spre deosebire de termenele procedurale, se

calculează conform prevederilor art. 271 din Codul de procedură penală.

Așa fiind, dacă în ceea ce privește modul de calcul al termenelor pe luni nu sunt probleme

deosebite, referitor la calculul termenelor pe ore sau pe zile este necesară precizarea că ora

sau ziua de la care începe termenul și cea la care se sfârșește termenul intră în durata




acestuia (termenul se calculează pe ore, respectiv, pe zile pline).

Precizarea este importantă deoarece un eventual calcul greșit, efectuat din eroare, care ar

conduce la menționarea în cuprinsul mandatului de supraveghere tehnică a unor durate mai

mici decât cele prevăzute de lege nu ar avea efecte imediate în planul punerii în aplicare a

mandatului, eroarea putând fi îndreptată ulterior pe cale procedurii îndreptării erorilor

materiale, prevăzută de art. 278 din Codul de procedură penală. Probleme deosebite ridică

mandatele de supraveghere tehnică emise pe o durată mai mare decât cea prevăzută de

lege (spre exemplu, cele emise sau prelungite pe o perioadă de 32 zile calendaristice, în loc

de 30 zile), care nu pot fi puse în aplicare imediat, ci numai după îndreptarea erorii

materiale, deoarece nu se poate stabili când începe și unde anume este poziționată

perioada corectă de 30 zile: în primele sau în ultimele 30 zile ale intervalului de 32 zile

stabilit în mod greșit prin mandat.

8) Obligația de sesizare a JDL de către procuror în cazul autorizării de către acesta a

supravegherii tehnice

În situația în care autorizarea unor măsuri de supraveghere tehnică este efectuată de către

procuror, acesta are obligația de sesiza, în termen de cel mult 24 ore, JDL de la instanța

prevăzută de lege, în vederea confirmării măsurii, înaintând totodată un proces verbal de

redare rezumativă a activităților de supraveghere tehnică efectuate și dosarul cauzei (art.

141, alin. (3)). Fiind o obligație, sesizarea JDL trebuie făcută și în ipoteza în care din

activitățile de supraveghere tehnică autorizate de procuror nu au rezultat probe cu privire la

pregătirea sau săvârșirea unor infracțiuni, cu precizarea că JDL nu se va pronunța asupra

eficacității măsurilor de supraveghere tehnică, ci asupra legalității și temeiniciei ordonanței

procurorului (cu alte cuvinte, poate fi confirmată și o măsură de supraveghere în urma

căreia procurorul nu a obținut niciun rezultat sub aspectul probatoriului).

O dată cu solicitarea de confirmare a măsurii autorizării sau separat de aceasta, procurorul

poate solicita JDL luarea, pentru o perioadă de cel mult 30 zile, a măsurii supravegherii

tehnice. Mai mult, solicitarea procurorului poate fi făcută și măsura de supraveghere poate fi

dispusă de către judecătorul competent și în situația în care acesta a infirmat măsura luată

de către procuror, spre exemplu atunci când nu a existat urgență, nefiind întrunită condiția

prevăzută de art. 141, alin. (1), lit. a) din Codul de procedură penală.

9) Supravegherea tehnică a raportului avocat-persoană asistată sau reprezentată și a

raportului avocat-suspect sau inculpat



Conform prevederilor art. 139, alin. (4) din Codul de procedură penală,

”raportul dintre avocat și persoana pe care o asistă sau o reprezintă nu poate forma obiectul

supravegherii tehnice decât dacă există date că avocatul săvârșește ori pregătește

săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139, alin. (2). Dacă pe parcursul sau

după executarea măsurii rezultă că activitățile de supraveghere tehnică au vizat și

raporturile dintre avocat și suspectul ori inculpatul pe care acesta îl apără, probele obținute

nu pot fi folosite în cadrul niciunui proces penal, urmând a fi distruse, de îndată, de către

procuror”.

Având în vedere opiniile sau comentariile formulate în doctrină se impun unele clarificări cu

privire la modul și limitele aplicabilității acestui text. O primă remarcă este aceea că pentru a

fi dispusă supravegherea raportului dintre avocat și persoana pe care o asistă este

necesară îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 139, alin. (1) din Codul de

procedură penală. Singura mențiune este aceea că prima condiție, referitoare la existența

unei ”suspiciuni rezonabile” cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni dintre cele

prevăzute expres și limitativ de lege este înlocuită cu cerința „existenței datelor” cu privire la

pregătirea sau săvârșirea unei astfel de infracțiuni. Observăm că textul privindu-l pe avocat

este mai restrictiv decât cel general, în sensul că cerința existenței ”datelor”, şi nu a unei

„suspiciuni rezonabile” presupune un mai mare grad de certitudine și un aspect mai concret

al informațiilor existente cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni de către

avocat. În acest sens, împărtășim opinia formulată de către M. Udroiu6, potrivit căreia

supravegherea tehnică ”nu se poate dispune pentru a fi descoperite aceste date, ci ele

trebuie să existe la momentul în care se dispune procedeul probatoriu”.

O altă precizare, pe care nu am regăsit-o formulată în mod clar în nicio lucrare până acum

este aceea că, indiferent de datele existente, nu se poate dispune în nicio situație,

supravegherea tehnică a raportului dintre avocat și suspectul sau inculpatul pe care acesta îl

apără. În ipoteza în care s-a dispus deja, în condițiile legii, supravegherea raportului dintre

avocat și persoana pe care o asistă sau o reprezintă, iar pe parcursul sau după executarea

măsurii rezultă că activitățile de supraveghere tehnică au vizat și raporturile dintre avocat și

suspectul ori inculpatul pe care îl apără, probele obținute nu pot fi folosite în cadrul niciunui

proces penal și vor fi distruse, de îndată, de către procuror, care va încheia, desigur, proces

verbal în acest sens. Prin urmare, într-o asemenea situație, probele astfel obținute se

exclud și nu pot fi utilizate nici în cadrul cauzei penale în care a fost dispusă măsura de




supraveghere tehnică, nici în cadrul unei alte cauze penale,

constituind o excepție de la prevederile art. 141, alin. (5).

A fost exprimată şi opinia potrivit căreia în cuprinsul art. 139, alin. (4) există „unele omisiuni

ale legiuitorului”, evidenţiindu-se terminologia diferită utilizată: „raportul dintre avocat şi

persoana pe care o asistă”, pe de o parte, şi „raporturile dintre avocat şi suspectul ori

inculpatul pe care acesta îl apără”, pe de altă parte7. Autorii consideră că, în condiţiile în

care secretul profesional al avocatului este de ordine publică, fiind opozabil tuturor

participanţilor la procesul penal, fără a se face distincţie între subiectul procesual penal

principal sau partea căreia i se acordă asistenţă juridică ori care este reprezentată,

excluderea probelor obţinute în acest mod ar trebui dispusă în toate cazurile în care au fost

supravegheate raporturi ale avocatului cu cel căruia îi acordă asistenţă juridică sau pe care

îl reprezintă, indiferent de calitatea procesuală.

Conform jurisprudenţei Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) privind controlul

corespondenţei profesionale purtată de avocat cu clientul său, nu numai scrisorile sunt

protejate de secretul profesional, dar şi corespondenţa efectuată prin mijloace moderne de

comunicaţii, cum ar fi telefonul. Mai mult, încă din anul 1978, în cauza Klass şi alţii contra

Germaniei8, Curtea a admis că în noţiunile de „corespondenţă” şi de „viaţă privată” sunt

incluse şi comunicaţiile telefonice, fie că sunt efectuate de la domiciliul unei persoane, fie că

sunt efectuate din localuri profesionale (cum ar fi sediile cabinetelor de avocatură, de

exemplu)9. De asemenea, Curtea nu face nicio distincţie între diferitele categorii de

corespondenţă a avocatului10.

În sfârşit, conform jurisprudenţei Curţii, interceptarea corespondenţei sau a convorbirilor

telefonice ale avocatului, prezenţa personalului penitenciar sau a ofiţerilor de poliţie judiciară

la întrevederile dintre avocat şi clientul său sunt măsuri excepţionale, care cu greu pot fi

justificate pe terenul Convenţiei11.

Revenind la cuprinsul art. 139, alin. (4), la redactarea acetuia, ca şi a întregului Cod de

procedură penală, au fost avute în vedere elementele rezultate din jurisprudenţa în materiile

7 I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2014, pag. 494

8 CEDO, Cauza Klass şi alţii contra Germaniei, 6 septembrie 1978

9 În sensul că termenul de „domiciliu” poate include şi cabinetul unui membru al unei profesii liberale, a se vedea cauzele

Niemietz contra Germaniei, 1 decembrie 1992 şi Kopp contra Elveţiei, 25 martie 1998 10

CEDO, Cauza Campbell contra Regatului Unit, 25 martie 1992 11

D. Bogdan și M. Selegean, Drepturi și libertăți fundamentale în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Editura All Beck, București, 2005, pag. 287, unde sunt citate hotărârile CEDO Campbell contra Marii Britanii, 25 martie 1992, D. contra Austriei, precum şi rapoartele Comisiei în materie



respective a CEDO. Astfel, dacă este să ne referim la raportul avocat-

suspect sau inculpat, potrivit prevderilor art. 89, alin. (2) din Codul de procedură penală,

persoana reţinută sau arestată are dreptul să ia contact cu avocatul, asigurându-i-se

confidenţialitatea comunicărilor, cu respectarea măsurilor necesare de supraveghere

vizuală, de pază şi securitate, fără să fie interceptată sau înregistrată convorbirea dintre ei.

Probele obţinute cu încălcarea acestor prevederi se exclud. Faţă de prevederile art. 139,

alin. (4) teza a II-a (supravegherea tehnică a raportului avocat-suspect sau inculpat), textul

art. 89, alin. (2) nu este redundant deoarece, în timp ce primul articol se referă la

interceptarea sau înregistrarea accidentală a convorbirilor dintre avocat şi suspect sau

inculpat, constatată pe parcursul sau după executarea măsurii, textul art. 89, alin. (2) are ca

situaţie premisă împrejurarea că suspectul sau inculpatul este deja reţinut sau arestat,

situaţie în care supravegherea tehnică a raportului dintre acesta şi avocatul său este

interzisă.

Concluzia este aceea că, potrivit Codului de procedură penală, nu poate forma obiectul

raportului de supraveghere tehnică raportul dintre avocat şi suspect sau inculpat, iar în

măsura în care au fost, totuşi, obţinute probe în acest mod, acestea se exclud. Pentru

identitate de raţiuni considerăm că şi probele obţinute prin supravegherea raportului avocat-

persoana reţinută sau arestată trebuie distruse, de îndată, de procuror. Totodată, semnalăm

faptul că interdicţia prevăzută de art. 89, alin. (2) este mai largă, în sensul că aceasta nu

cuprinde numai raportul dintre avocat şi suspect sau inculpat, ci şi raportul dintre avocat şi

alte persoane care sunt reţinute sau arestate, fără a avea calitatea de suspect sau inculpat

conform Codului de procedură penală român, cum ar fi persoanele supuse măsurii arestării

provizorii în vederea extrădării.

Cum am menţionat, în general, jurisprudenţa CEDO face referire la raporturile dintre avocat

şi „clientul” său şi nu la cele dintre avocat şi suspect sau inculpat; totuşi, jurisprudenţa Curţii

nu exclude, ca măsură excepţională, interceptarea corespondenţei sau a convorbirilor

telefonice dintre avocat şi clientul său, ci exclude, spre exemplu, înregistrarea convorbirilor

purtate de o persoană privată de libertate cu avocatul său ales12. O atenuare a acestui drept,

spre exemplu, este prevăzută în Cauza Campbell contra Regatului Unit, unde Curtea a

considerat că citirea corespondenţei unui deţinut destinată unui avocat sau provenind de la

acesta nu ar trebui autorizată decât în cazuri excepţionale, dacă autorităţile pot crede că prin

conţinutul scrisorii se ameninţă securitatea instituţiei sau a altora sau îmbracă un caracter de

12

CEDO, Cauza S. contra Elveţiei



delict într-o altă manieră13. De asemenea, în Cauza Andre şi alţii

contra Franţei, Curtea a arătat că, în ceea priveşte avocaţii, Convenţia nu interzice

impunerea unor obligaţii susceptibile de a privi relaţiile cu clienţii lor, în special în cazul

constatării existenţei unor indicii plauzibile de participare a avocatului la săvârşirea unui

infracţiuni sau în cadrul luptei contra unor anumite practici, cum ar fi cele de spălare a

banilor14.

Ca principiu, Jurisprudenţa Curţii admite ingerinţele în viaţa privată, cu condiţia ca legislaţia

internă să indice cu claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a

autorităţilor naţionale în acest domeniu15. În contextul interceptărilor telefonice, Curtea a

arătat că este esenţială stabilirea unor reguli clare şi detaliate, în special în ceea ce priveşte

durata, păstrarea, utilizarea, accesul terţilor, procedurile de păstrare a integrităţii şi

confidenţialităţii datelor obţinute şi procedurile de distrugere a acestora, de aşa manieră

încât justiţiabilii să dispună de suficiente garanţii împotriva riscului de abuz şi a arbitrariului16.

Având în vedere modul de formulare a art. 139, alin. (4) din Codul de procedură penală,

precum şi jurisprudenţa CEDO în materie, nu împărtăşim opinia potrivit căreia excluderea

probelor ar trebui să opereze în toate cazurile în care au fost supravegheate raporturi ale

avocatului cu persoana căreia îi acordă asistenţă sau pe care o reprezintă, indiferent de

calitatea procesuală, şi nu numai în cazul supravegherii raportului dintre avocat şi suspect

sau inculpat sau al raportului avocat – persoană reţinută sau arestată. Apreciem că

deosebirea de formulare între cele două teze ale art. 139, alin. (4) – raportul dintre avocat şi

persoana pe care o asistă sau o reprezintă şi, respectiv, cel dintre avocat şi suspect sau

inculpat – nu constituie o simplă omisiune a legiuitorului, ci se bazează pe garanţiile oferite

de legea română în materia supravegherii tehnice, care, în cazul supravegherii relaţiei

avocat-persoană asistată/reprezentată sunt suplimentate de cerinţa existenţei datelor privind

pregătirea sau săvărşirea uneia dintre infracţiunile expres şi limitativ prevăzute de lege. În

plus, această concluzie rezultă indubitabil din interpretarea literală a textului, în condiţiile în

care legea procesual penală este de strictă interpretare. În opinia noastră textul asigură în

totalitate protecţia secretului profesional care acoperă relaţia avocatului cu suspectul sau

inculpatul pe care îl asistă sau îl reprezintă şi asigură suficiente garanţii în ceea ce priveşte

asigurarea secretului profesional al relaţiei dintre avocat şi celelalte persoane asistate sau

13

CEDO, Cauza Campbell contra Regatului Unit, 25 martie 1992 14

CEDO, Cauza Andre şi alţii contra Franţei, 24 iulie 2008 15

Cauzele Kopp contra Elveţiei, 25 martie 1988 şi Kruslin contra Franţei, 24 aprilie 1990 16

CEDO, Cauza S. şi Marper contra Regatului Unit, 4 decembrie 2008



reprezentate. Nu în ultimul rând amintim existența în Codul de

procedură penală a unei alte limitări adusă secretului profesional al avocatului, prevăzută de

art. 147, alin. (2) potrivit căruia în situația în care există date că avocatul săvârșește sau

pregătește săvârșirea unor infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139, alin. (2), poate fi

dispusă, în condițiile legii, reținerea, predarea și percheziționarea corespondenței sau a

trimiterilor poștale trimise ori primite inclusiv în raporturile dintre avocat și suspect sau

inculpat.

10) Deosebirea dintre obținerea datelor privind tranzacțiile financiare și obținerea datelor

privind situația financiară ale unei persoane

Obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane constituie o metodă

specială de supraveghere; conform definiției legale prevăzută de art. 138, alin. (9) din Codul

de procedură această metodă constă în operaţiunile prin care se asigură cunoaşterea

conţinutului tranzacţiilor financiare şi al altor operaţiuni efectuate sau care urmează să fie

efectuate prin intermediul unei instituţii de credit ori al altei entităţi financiare, precum şi

obţinerea de la o instituţie de credit sau de la altă entitate financiară de înscrisuri ori

informaţii aflate în posesia acesteia referitoare la tranzacţiile sau operaţiunile unei persoane.

Pe de altă parte, art. 153 din Codul de procedură penală reglementează un alt procedeu

probatoriu intitulat ”obținerea de date privind situația financiară a unei persoane” constând în

faptul că procurorul poate solicita, cu încuviinţarea prealabilă a JDL, unei instituţii de credit

sau oricărei alte instituţii care deţine date privind situaţia financiară a unei persoane

comunicarea datelor privind existenţa şi conţinutul conturilor şi a altor situaţii financiare ale

unei persoane în cazul în care există indicii temeinice cu privire la săvârşirea unei infracţiuni

şi există temeiuri pentru a se crede că datele solicitate constituie probe.

Deși această ultimă metodă nu este enumerată ca atare printre metodele speciale de

supraveghere sau cercetare, conținutul său și poziționarea în cadrul capitolului specific din

Codul de procedură penală o legitimează ca fiind o metodă specială de cercetare.

Se constată faptul că cele două procedee probatorii sunt distincte și au un obiect diferit:

a) Obținerea datelor privind tranzacțiile financiare are ca obiect operaţiunile prin care se

asigură cunoaşterea conţinutului tranzacţiilor financiare şi al altor operaţiuni efectuate

sau care urmează să fie efectuate, precum şi obţinerea de înscrisuri ori informaţii

referitoare la tranzacţiile sau operaţiunile unei persoane;



b) Obținerea datelor privind situația financiară are ca obiect datele

privind existenţa şi conţinutul conturilor şi a altor situaţii financiare ale unei persoane.

De asemenea, în timp ce condițiile necesare pentru dispunerea primei măsuri sunt cele

necesare pentru dispunerea supravegherii tehnice, pentru obținerea datelor privind situația

financiară a unei persoane este necesar să existe indicii temeinice cu privire la săvârșirea

unei infracțiuni, precum și temeiuri pentru a se crede că datele solicitate constituie probe.

Așadar, se observă că din punctul de vedere al gravității ingerinței în viața privată a

persoanei, procedeul probatoriu al obținerii datelor privind tranzacțiile financiare permite o

ingerință mai mare, motiv pentru care și condițiile de dispunere sunt mult mai restrictive,

această măsură, spre exemplu, putând fi dispusă doar cu privire la infracțiunile limitativ

prevăzute de art. 139, alin. (2) din Codul de procedură penală, și nu cu privire la orice

infracțiune, așa cum poate fi dispusă cealaltă metodă aflată în discuție.

O altă deosebire, ce rezultă din cuprinsul art. 153, alin. (2), este aceea că obținerea datelor

privind situația financiară se poate dispune doar față de suspect sau inculpat (numele

suspectului sau inculpatului fiind enumerate printre elementele suplimentare pe care trebuie

să le conțină ordonanța procurorului care dispune măsura), în timp ce una dintre condițiile

cumulative care trebuie îndeplinită în cazul obținerii datelor privind tranzacțiile financiare

este aceea a începerii urmăririi penale în cauză (față de faptă), neexistând cerința ca

persoana față de care se dispune măsura să aibă o anumită calitate procesuală. Apreciem

că existența acestei condiții suplimentare este justificată de împrejurarea că procedeul

probatoriu poate fi folosit cu privire la orice infracțiune și nu doar în cazul unor infracțiuni de

o anumită gravitate.

Cât privește obiectul celor două procedee probatorii, și în acest caz în lucrările de

specialitate au fost emise două opinii diferite:

a) datele privind situația financiară a unei persoane se referă la datele pentru o

perioadă trecută, spre deosebire de metoda de supraveghere, care presupune

cunoașterea conținutului tranzacțiilor financiare și al altor operațiuni efectuate și al

celor care urmează să fie efectuate17;

b) datele privind situația financiară a unei persoane se referă doar la datele privind

existența și conținutul conturilor și a altor situații financiare ale unei persoane la

momentul solicitării, nu și a conținutului tranzacțiilor financiare și al altor operațiuni

17

A. Uzlău, Noul Cod de procedură penală. Ghid pentru practicieni, Editura Hamangiu, 2014, pag. 134



efectuate în trecut (indiferent de perioada de timp în care au

fost efectuate) sau care urmează să fie efectuate în viitor, pe perioada autorizată18.

Împărtășim prima dintre cele două opinii, principalul argument fiind distincția trebuie operată

sub aspectul naturii metodei utilizate: obținerea datelor privind tranzacțiile financiare este o

metodă de supraveghere, iar obținerea datelor privind situația financiară a unei persoane

constituie o metodă de cercetare.

Fiind o metodă de supraveghere, obținerea datelor privind tranzacțiile financiare poate privi

atât operațiuni din trecut, cât și din viitor, care vor fi supuse supravegherii; există în acest

sens și un argument de text, din definiția legală dată obținerii datelor privind tranzacțiile

financiare, respectiv faptul că această metodă are ca obiect cunoașterea conținutului

tranzacțiilor financiare și al altor operațiuni ”efectuate sau care urmează să fie efectuate”.

Cât privește metoda specială de cercetare, aceasta poate avea în vedere nu numai datele

actuale, ci și pe cele din trecut privind existenţa şi conţinutul conturilor şi a altor situaţii

financiare.

O altă distincție este aceea că, în timp ce supravegherea presupune o oarecare durată în

timp, o monitorizare care poate privi și operațiunile prezente și viitoare, cercetarea poate

avea ca obiect numai aspecte din trecut sau din prezent. În continuare, intervine, însă,

deosebirea esențială, care este de ordin terminologic, privind obiectul celor două metode: în

timp ce sintagma ”tranzacții financiare” se referă la convenții prin care se transmit anumite

drepturi cu privire la sume de bani, se fac schimburi financiare, ”situația financiară” se referă

la datele existente la un moment dat, situația fiind un document în care se prezintă o stare

de lucruri19. Așadar, în timp ce datele privind tranzacțiile financiare se referă la operațiuni

financiare, la acțiunile titularului unui cont aflate în dinamica lor și include obținerea de

înscrisuri ori informaţii, datele privind situația financiară se constituie într-o ”radiografie” ce

are ca obiect doar existenţa şi conţinutul conturilor şi a altor asemenea situaţii financiare, la

momentul solicitării sau pentru trecut. Astfel de date ar putea fi, de exemplu, date privind

existența, tipul și soldul unui cont, extrase de cont, dar și anumite situații financiare privind

activitatea unei persoane juridice, cum ar fi bilanțul, contul de profit și de pierdere.

Pe de altă parte, prin metoda obținerii datelor privind tranzacțiile financiare ar putea fi

obținute, de la instituții de credit sau de la alte entități financiare, cum ar fi băncile

18

M. Udroiu, Procedura penală. Partea generală. Noul Cod de procedură penală, Editura CH Beck, 2014, pag. 305 19

Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998,, pag. 994 și 1106



comerciale sau organizațiile cooperatiste de credit, date de genul celor

enumerate în continuare:

� datele de identificare a conturilor - natura şi tipul conturilor, numerele conturilor;

� rulajele, persoanele împuternicite, situaţia financiară a conturilor;

� date privind creditele contractate şi situaţia rambursării lor;

� date privind cardurile de debit sau de credit active/inactive;

� informații privind serviciul de internet banking si modalitatea de logare;

� înscrisuri, cum ar fi contractele de credit și anexele acestora, documentele în baza

cărora s-au deschis/inchis conturile, ordinele de plată ori fişele specimenelor de

semnatură ale titularilor de conturi sau împuterniciților.

11) Deosebirea dintre accesul într-un sistem informatic și percheziția informatică

Întrucât accesul la un sistem informatic și percheziția informatică prezintă unele similitudini,

în special în ceea ce privește obiectul material (sistemul informatic sau suportul de stocare)

și scopul final al acțiunilor (obținerea de probe) este necesară efectuarea unei distincții între

cele două instituții, pentru evitarea eventualelor confuzii.

Accesul la un sistem informatic reprezintă, potrivit art. 138, alin. (3) din Codul de procedură

penală, pătrunderea într-un sistem informatic sau mijloc de stocare a datelor informatice fie

direct, fie de la distanţă, prin intermediul unor programe specializate ori prin intermediul unei

reţele, în scopul de a identifica probe. Pe de altă parte, percheziția informatică este un

procedeu probatoriu, care, potrivit art. 168, alin. (1), constă în activitățile de cercetare,

descoperire, identificare şi strângere a probelor stocate într-un sistem informatic sau suport

de stocare a datelor informatice, realizate prin intermediul unor mijloace tehnice şi proceduri

adecvate, de natură să asigure integritatea informaţiilor conţinute de acestea.

Deosebirea esențială dintre cele două metode este dată de natura și, implicit, de scopul

utilizării acestora. Astfel, în timp ce accesul la un sistem informatic constituie o metodă

specială de supraveghere, percheziția informatică este o metodă de cercetare. Așa fiind,

metoda accesului la un sistem informatic oferă acces la resursele sistemului informatic la un

anumit moment, dar permite și supravegherea acestuia pe viitor, în timp ce percheziția

informatică permite doar cercetarea resurselor sistemului informatic la momentul efectuării

percheziției informatice. Accesul la un sistem informatic permite o monitorizare pasivă a

sistemului, în condiții de confidențialitate, fără știrea titularului sau utilizatorului, pe când

percheziția informatică poate fi efectuată, potrivit art. 168, alin. (11) numai în prezența

suspectului sau inculpatului. Accesul la un sistem informatic se dispune pentru a identifica



probe, în timp ce percheziția informatică este dispusă pentru

descoperirea, identificarea și strângerea probelor.

Desigur, ambele procedee pot avea în vedere totalitatea resurselor și informațiilor existente

într-un sistem informatic, dar accesul la sistem permite obținerea unor date care, la

momentul percheziției informatice, ar putea să nu mai fie găsite. Pe de altă parte,

percheziția informatică permite strângerea, în acest cadru procesual, a unor probe

identificate anterior pe calea accesului la sistemul respectiv. În practică, accesul la sistemul

informatic este utilizat pentru accesul la anumite tipuri de informații, spre exemplu, servește

pentru accesarea și supravegherea mesajelor mail stocate sau transmise prin intermediul

calculatorului. În același scop poate fi utilizată și percheziția informatică, cu precizarea că

această metodă presupune copierea tuturor datelor existente în computer și permite doar

citirea mesajelor deja expediate și stocate pe computerul respectiv.

12) Obținerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de rețele publice de

comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate

publicului, altele decât conținutul comunicațiilor

La data de 08.04.2014 Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a pronunțat hotărârea

preliminară în cauzele conexate C-293/12 (Digital Rights Ireland) și C-594/12 (Seilinger și

alții), prin care a invalidat Directiva 2006/24/CE privind reținerea datelor generate sau

prelucrate de către furnizorii de rețele și servicii de comunicații electronice destinate

publicului. În esenţă, Curtea a conchis că, deşi păstrarea datelor în cauză răspunde unui

interes general, contribuind la combaterea criminalităţii grave şi, prin urmare, la siguranţa

publică, măsurile dispuse prin directivă, cu toate că sunt de natură a realiza obiectivul

urmărit, reprezintă o ingerinţă în drepturile garantate prin art. 7 (respectarea vieţii private şi

de familie), art. 8 (protecţia datelor cu caracter personal) din Carta drepturilor fundamentale

a Uniunii Europene, ingerinţă care nu respectă principiul proprţionalităţii între măsurile luate

şi interesul public ocrotit. În acest mod, directiva lasă în marja de apreciere a statelor

posibilitatea de a institui măsuri interne care, la rândul lor, să contravină Cartei.

În România directiva a fost transpusă prin Legea nr. 82/2012 privind reținerea datelor

generate sau prelucrate de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și de

furnizorii de servicii de comunicații de comunicații electronice destinate publicului, precum şi

pentru modificarea şi completarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter

personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice. Prin Decizia nr. 440

din 08.07.2014 Curtea Constituțională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat

că dispozițiile legii menţionate sunt neconstituționale, considerentele hotărârii CJUE fiind



aplicabile și legii. Prin aceeași decizie, însă, Curtea Constituțională a

hotărât și că prevederile art. 152 din Codul de procedură penală sunt constituționale.

Conform prevederilor art. 147, alin. (4) din Constituția României, de la data publicării în

Monitorul Oficial, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. În aceste

condiții s-a pus problema dacă, după publicarea deciziei prin care Curtea a constatat

neconstituționalitatea prevederilor Legii nr. 82/2012, datele de natura celor care făceau

obiectul legii și care fac obiectul procedurii prevăzută de art. 152 din Codul de procedură

penală20 mai sunt accesibile organelor de urmărire penală.

Într-o notă de studiu, întocmită la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție21, ce-i drept, înainte de publicarea deciziei Curții Constituționale, s-a emis opinia

potrivit căreia accesul la aceste probe va fi posibil și în continuare, dar exclusiv după

procedura prevăzută de art. 152 din Codul de procedură penală, raționamentul fiind

următorul:

a) după publicarea deciziei Curții Constituționale Legea nr. 182/2012 devine inaplicabilă,

principalul efect fiind înlăturarea obligației legale a furnizorilor la care se referă legea de a

reține datele respective;

b) inexistența obligației legale nu echivalează, însă, cu interdicția ca furnizorii să rețină astfel

de date, cu respectarea legislației specifice privind prelucrarea datelor cu caracter

personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice (Legea nr.

506/2004);

c) ca orice informație care poate constitui probă într-o cauză penală, aceste date aflate în

posesia persoanelor îndreptățite să le rețină nu pot rămâne inaccesibile organului de

urmărire penală și instanței de judecată, astfel încât accesul la aceste probe se va face

după procedura prevăzută la art. 152 din Codul de procedură penală, despre care Curtea

a statuat în mod expres că este constituțional;

d) în lipsa unei intervenții legislative prompte, conținutul sintagmei ”categoriile de infracțiuni

prevăzute de legea privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de

rețele publice de comunicații electronice și de furnizorii de servicii de comunicații

20

Este vorba, conform art. 152 din Codul de procedură penală, despre datele generate sau prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, altele decât conţinutul comunicaţiilor, şi reţinute de către aceştia; potrivit art. 3, alin. (2) din Legea nr. 182/2002 aceste date erau cele necesare pentru: urmărirea și identificarea sursei și a destinației unei comunicări, determinarea datei, orei și duratei comunicării, identificarea tipului de comunicare și a echipamentului de comunicație al utilizatorului sau a dispozitivelor ce servesc utilizatorului drept echipament, precum și pentru identificarea locației echipamentului de comunicații mobile

21 Nota de studiu nr. 1171/C/2014 din 12.08.2014 privind aplicarea dispozițiilor art. 152 din Codul de procedură penală



electronice destinate publicului” utilizată în cuprinsul art. 152 va

avea în vedere orice infracțiune, cu precizarea că, potrivit art. 20, alin. (2) din Constituție,

art. 152 va trebui interpretat, și în ceea ce privește categoriile de infracțiuni, în

conformitate cu criteriile de necesitate și proporționalitate prevăzute de Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, care trebuie satisfăcute pentru a justifica ingerința în

exercițiul drepturilor fundamentale, sens în care și considerentele deciziei CJUE

constituie repere importante; prin urmare, se va aprecia de la caz la caz dacă fapta

cercetată constituie un temei suficient de serios pentru autoriza ingerința constând în

obținerea datelor.

La momentul elaborării notei susmenționate am împărtășit acest punct de vedere, precum și

celelalte opinii exprimate în cuprinsul acesteia, considerându-l un exemplu de interpretare

impecabilă și constructivă a legislației într-o situație juridică complexă și inedită, interpretare

ce avea la bază aplicarea dreptului comunitar și respectarea jurisprudenței privind drepturile

omului. Ulterior, însă, în considerentele Hotărârii nr. 440/2014 din 8 iulie 2014, Curtea

Constituțională a precizat următoarele: ”până la adoptarea de către Parlament a unei noi legi

privind reținerea datelor, care să respecte prevederile și exigentele constituționale, așa cum

au fost relevate în prezenta decizie, organele judiciare și organele de stat cu atribuții în

domeniul siguranței naționale nu mai au acces la datele care au fost reținute și stocate deja

în baza Directivei 2006/24/CE si a Legii nr. 82/2012 în vederea utilizării lor în cadrul

activităților definite de art. 1, alin. (1) din Legea nr. 82/2012. De asemenea, organele

judiciare și cele cu atribuții în domeniul siguranței naționale nu au temei legal și

constituțional nici pentru accesarea și utilizarea datelor reținute de către furnizori pentru

facturare, plăți pentru interconectare ori în alte scopuri comerciale, pe care sa le folosească

în cadrul activităților de prevenire, de cercetare, de descoperire si de urmărire penala a

infracțiunilor grave sau pentru rezolvarea cauzelor cu persoane dispărute ori pentru punerea

în executare a unui mandat de arestare sau de executare a pedepsei, tocmai datorită

caracterului, naturii și scopului diferit al acestora, așa cum este prevăzut de Directiva

2002/58/CE. (...) Este evident că, în condițiile inexistentei unei legi care să reglementeze

procedura reținerii si stocării datelor, art. 152 din Codul de procedura penala rămâne fără

aplicabilitate practică, dar această împrejurare nu se constituie într-un viciu de

neconstituționalitate, textul urmând a deveni incident imediat ce este adoptată o noua lege

referitoare la reținerea datelor”.



Conform jurisprudenței constante a Curții Constituționale22, puterea de

lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se

ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Curtea a

reținut că atât dispozitivul, cât și considerentele deciziilor sale sunt general obligatorii și se

impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept. În consecință, până la adoptarea unui

nou act normativ care să reglementeze procedura reținerii si stocării datelor, acestea nu pot

fi obținute de către organele de urmărire penală, procedura prevăzută la art. 152 din Codul

de procedură penală fiind inaplicabilă în lipsa acestui act normativ.

Pe de altă parte, așa cum se arată și în considerentele Hotărârea CJUE din 8 aprilie 2014,

păstrarea datelor în cauză răspunde unui interes general, contribuind la combaterea

criminalității grave și, prin urmare, la siguranța publică. Prin urmare, având în vedere și

cerințele de apărare a intereselor generale ale societății, apreciem că este necesară

depășirea acestei situații de vid legislativ, prin adoptarea de către Parlament, în cel mai

scurt timp, a unei noi legi privind reținerea datelor, care sa respecte prevederile si exigentele

constituționale.

13) Transmiterea dosarului cauzei către JDL o dată cu cererea de emitere a mandatului de

supraveghere tehnică

Art. 140, alin. (2) din Codul de procedură penală prevede că în cazul cererii formulate de

pentru dispunerea unei măsuri de supraveghere tehnică, ”procurorul trebuie să înainteze

dosarul judecătorului de drepturi și libertăți”. La prima vedere, din formularea textului s-ar

desprinde ideea că este vorba despre originalul dosarului cauzei, atât timp cât textul nu

vorbește despre copia certificată a acestuia.

Considerăm, alături de alți autori23 că acest text trebuie interpretat prin raportarea la

prevederile art. 287, alin. (2) din Codul de procedură penală, potrivit căruia ”în cazurile în

care procurorul sesizează judecătorul de drepturi și libertăți (...), în vederea soluționării

propunerilor ori cererilor formulate în cursul urmăririi penale, va înainta copii numerotate și

certificate de grefa parchetului de pe actele dosarului ori numai de pe cele care au legătură

cu cererea sau propunerea formulată”. Adăugăm la argumentele prezentate de doctrină și

pe acela că textul anterior este plasat în capitolul având ca obiect dispoziții generale privind

urmărirea penală, astfel încât se aplică în toate cazurile când procurorul sesizează

22

În acest sens sunt a se vedea Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 din 17 ianuarie 1995, Decizia nr.1415/2009

din 4 noiembrie 2009, Deciziile nr.414/2010 și 415/2010 din 14 aprilie 2010 23

M. Udroiu, Procedura penală. Partea generală. Noul Cod de procedură penală, Editura CH Beck, 2014, pag. 309



judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară

ori alte autorități prevăzute de lege, în vederea soluționării propunerilor ori cererilor

formulate în cursul urmăririi penale. Principalele concluzii care se desprind din această

interpretare sistematică sunt următoarele:

a) în cazul în care procurorul sesizează JDL cu o cerere de emitere a unui mandat de

supraveghere tehnică va înainta judecătorului copii numerotate și certificate ale

dosarului, și nu originalul acestuia. Așa cum prevede art. 287, alin. (2), teza finală

”organul de urmărire penală păstrează originalul actelor, în vederea continuării

urmăririi penale”;

b) procurorul nu are obligația de a înainta copii ale tuturor actelor aflate la dosar, ci numai

copii numerotate și certificate ale actelor care au legătură cu cererea sau cu

propunerea formulată, sens în care procurorul are drept deplin de apreciere asupra

relevanței și utilității actelor ce vor fi transmise, astfel încât să maximizeze șansele de

a-i fi admisă cererea de încuviințare a supravegherii tehnice.

14) Soluția dispusă în cazul în care JDL nu este competent să soluționeze cererea de

supraveghere tehnică

În doctrină a fost emisă opinia potrivit căreia în ipoteza în care judecătorul nu este

competent să soluționeze cererea de emitere a mandatului de supraveghere tehnică, acesta

nu își declină competența, ci va pronunța tot o soluție de respingere a cererii formulată de

procuror, soluție care este de natură să contribuie la păstrarea caracterului confidențial al

metodelor de supraveghere solicitate24.

Ne raliem acestei opinii, cu unele precizări și argumente suplimentare pe care le vom

expune în continuare. Textele în materia competenței și a declinării de competență din

Codul de procedură penală nu prevăd obligația generală a instanței de a dispune declinarea

de competență, ci această obligație rezultă fie în mod implicit din normele privind

competența diferitelor categorii de instanțe, fie în mod explicit din normele privind

competența în cazul ivirii unor incidente procedurale, cum ar fi schimbarea calității

inculpatului, a încadrării juridice sau a calificării dată faptei.

Procedura de soluționare a cererii procurorului de emitere a mandatului de supraveghere

tehnică este o procedură specială, reglementată ca atare în cuprinsul art. 140 din Codul de

procedură penală. Conform acestei proceduri, singurele soluții care pot fi dispuse de către

JDL sunt fie admiterea cererii procurorului, fie respingerea acesteia, atunci când judecătorul 24

A. Uzlău, Noul Cod de procedură penală. Ghid pentru practicieni, Editura Hamangiu, 2014, pag. 121



apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru

emiterea mandatului. Prin urmare, normele speciale privind modul de soluționare a cererii

procurorului nu prevăd și posibilitatea JDL de a dispune declinarea competenței de

soluționare a cererii, în situația în care acesta nu este competent. Un ultim argument în

favoarea opiniei că judecătorul va trebui să dispună respingerea cererii și nu declinarea

competenței este acela că, pe lângă păstrarea confidențialității, respingerea cererii permite o

soluționare mai operativă a acesteia, în condițiile în care, după respingere, procurorul care a

formulat cererea poate, într-un timp mult mai scurt, să se adreseze cu o nouă cerere către

JDL de la instanța competentă conform legii.

15) Limitele amânării motivate a efectuării informării sau persoanei supravegheate

Potrivit prevederilor art. 145, alin. (1) și (2), după încetarea măsurii de supraveghere tehnică,

procurorul informează, în cel mult 10 zile, pe fiecare subiect al unui mandat despre măsura

de supraveghere tehnică ce a fost luată în privința sa, iar după momentul informării,

persoana supravegheată are dreptul de a lua cunoștință, la cerere, de conținutul proceselor

verbale în care sunt consemnate activitățile de supraveghere tehnică, precum și de

conținutul convorbirilor, comunicărilor sau conversațiilor ori al imaginilor rezultate din

activitatea de supraveghere tehnică, prin ascultarea sau vizionarea acestora.

În doctrină25 s-a emis opinia potrivit căreia momentul amânării motivate a informării

persoanei supravegheate sau chiar al prezentării suporturilor ar putea, practic, să se situeze

la întocmirea rechizitoriului sau a ordonanței de clasare a cauzei. În aceste condiții, autorii

arată că "suspectul sau inculpatul nu va mai avea la dispoziție un termen care să îi

garanteze timpul necesar pentru citirea proceselor verbale sau ascultarea înregistrărilor și

formularea unor eventuale cereri sau plângeri". De aceea, se arată în continuare, "credem

că textul trebuie interpretat în sensul că, dacă procurorul amână informarea atunci când

momentul amânării nu va mai subzista, el va trebui să informeze în scris pe cel în cauză". În

sprijinul acestei opinii sunt invocate următoarele argumente:

a) în actuala procedură nu mai este prevăzută instituția prezentării materialului de

urmărire penală, care constituia în vechea reglementare, momentul până la care

procurorul trebuia să prezinte celui în cauză înregistrările;

b) în ipoteza avută în vedere, reglementarea este de natură să îngrădească exercitarea

drepturilor procesuale ale suspectului sau inculpatului;

25

N. Volonciu (coordonator) - Noul Cod de procedură penală adnotat. Partea generală. analiză comparativă. Noutăți, explicații, comentarii, Editura Universul Juridic, București, 2014, pag. 239



c) interpretarea unui text de lege care nu este suficient de clar

trebuie făcută întotdeauna în sensul exercitării drepturilor care sunt prevăzute, iar nu

în sensul restrângerii acestora, în lipsa unor excepții expres prevăzute.

Problema expusă anterior este una reală, deoarece în practică, potrivit normelor procesual

penale, procurorul poate, dacă ne aflăm într-una dintre ipotezele alternative de la art. 145,

alin. (4)26 să amâne motivat efectuarea informării sau a prezentării suporturilor până, cel mai

târziu, la terminarea urmăririi penale sau până la clasarea cauzei.

În situația în care a fost amânată informarea, la încetarea măsurii amânării, procurorul va

informa în scris persoana supravegheată, care va avea dispoziție un termen de 20 zile de la

data comunicării pentru a cere să ia la cunoștință de conținutul proceselor verbale de

supraveghere tehnică și să asculte convorbirile, comunicările sau conversațiile ori să

vizioneze imaginile rezultate din activitatea de supraveghere tehnică. Când a fost amânată

doar prezentarea suporturilor, persoana supravegheată are la dispoziție 20 zile pentru a

formula cererea, dar ascultarea sau vizionarea suporturilor nu va putea fi efectuată decât

după expirarea termenului până la care a fost amânată prezentarea acestora. Apreciem că,

în orice caz, amânarea motivată a informării și a prezentării suporturilor trebuie dispusă de

procuror numai înăuntrul termenului de 10 zile de la încetarea măsurii de supraveghere,

termen în care procurorul poate opta, în funcție de cerințele urmăririi penale, fie pentru

informarea persoanei supravegheate (cu sau fără amânarea prezentării suporturilor), fie

pentru amânarea motivată a informării.

În ambele cazuri, amânarea poate fi dispusă până la o anumită dată sau, în mod generic,

până la terminarea urmăririi penale sau până la clasarea cauzei. În această ultimă ipoteză,

practic, informarea sau prezentarea suporturilor vor fi efectuate când urmărirea penală va fi

terminată sau, după caz, când se va dispune clasarea cauzei. Apreciem că, deși această

ipoteză nu a fost în mod expres reglementată, reglementarea se aplică în același mod și în

cazul dispunerii renunțării la urmărirea penală.

Revenind la cele două ipoteze menționate, din formularea textului este clar că legiuitorul a

avut în vedere cele două posibilități de finalizare a urmăririi penale: netrimiterea în judecată

(clasarea și, adăugăm noi, și renunțarea la urmărirea penală) și, respectiv, trimiterea în

judecată (terminarea urmăririi penale). Dacă în ceea ce privește soluțiile de netrimitere în

26

Procurorul poate să amâne motivat efectuarea informării sau a prezentării suporturilor pe care sunt stocate activităţile de supraveghere tehnică ori a proceselor-verbale de redare, dacă aceasta ar putea conduce la: a) perturbarea sau periclitarea bunei desfăşurări a urmăririi penale în cauză; b) punerea în pericol a siguranţei victimei, a martorilor sau a membrilor familiilor acestora; c) dificultăţi în supravegherea tehnică asupra altor persoane implicate în cauză



judecată opțiunea legiuitorului este de înțeles (deși, și în această

situație persoana supravegheată are dreptul de a formula plângere conform prevederilor art.

339, alin. (4) și are dreptul să ia cunoștință de întregul material de urmărire penală), în ceea

ce privește soluția de trimitere în judecată, observăm că, teoretic, rechizitoriul se poate

emite de îndată ce urmărirea penală este completă și sunt îndeplinite și celelalte condiții

cumulative prevăzute de art. 327 din Codul de procedură penală.

În opinia noastră, însă, textele menționate trebuie interpretate în coroborare cu prevederile

procesual penale privind dreptul părților și al subiecților procesuali principali de a consulta

dosarul, care este prevăzut de art. 94 din Codul de procedură penală. Astfel, dreptul de a

consulta dosarul, în condițiile legii, este stabilit pentru:

a) suspect - art. 78 rap. la art. 83, lit. b);

b) persoana vătămată - art. 81, lit. e);

c) inculpat - art. 83, lit. b);

d) partea civilă - art. 85 rap la art. 81, lit. e;

e) partea responsabilă civilmente - art. 87 rap. la art. 81, lit. e).

Pentru persoanele menționate, dreptul de a studia procesele verbale și de a obține fotocopii

ale acestora este inclus în dreptul de a consulta dosarul. Cum, însă, suporturile care conțin

convorbiri, comunicări, conversații sau imagini nu pot fi studiate (ci ascultate sau vizionate)

și nici nu pot fi "fotocopiate", apreciem că dreptul părților și al subiecților procesuali penali de

a asculta/viziona suporturile nu este inclus stricto sensu în dreptul de a consulta dosarul, ci

constituie un drept distinct, reglementat ca atare în cuprinsul art. 145, alin. (2) din Codul de

procedură penală. De altfel, utilizarea metodelor speciale de supraveghere sau de cercetare

constituie una dintre situațiile în care avocatul suspectului sau inculpatului nu are dreptul să

asiste în cursul urmăririi penale (art. 92, alin. (1)), iar restricționarea dreptului de a consulta

dosarul, în sens larg, este reglementată distinct în art. 94, alin. (4), aceasta putând fi

dispusă, după propunerea în mișcare a acțiunii penale, pentru cel mult 10 zile. Un alt

argument este acela că sfera persoanelor titulare ale dreptului prevăzut de art. 145, alin. (2)

este mai largă decât a celor care au dreptul de a consulta dosarul, fiind vorba nu numai de

părți și de subiecții procesuali principali, ci de oricare altă persoană care a fost

supravegheată.

Revenind la ipotezele de lucru menționate anterior, în practică este posibil ca, în ceea ce

privește inculpatul sau suspectul să ne aflăm în situația în care prezentarea suporturilor sau

chiar și informarea să fie amânate până la momentul întocmirii rechizitoriului ori a ordonanței

de clasare sau de renunțare la urmărirea penală, astfel încât suspectul să nu mai aibă



posibilitatea sau timpul necesar pentru studierea proceselor verbale și

pentru ascultarea sau vizionarea înregistrărilor, precum și pentru formularea unor eventuale

cereri ori plângeri. O situație analogă ar fi aceea când cererea inculpatului de administrare a

unor probe ar fi respinsă prin rechizitoriu, iar inculpatul nu ar mai putea formula alte cereri

sau plângere cu privire la acest aspect.

Pentru a asigura dreptul suspectului sau inculpatului la dosar îmbrățișăm opinia potrivit

căreia:

a) dacă procurorul amână motivat efectuarea informării, la expirarea termenului pentru

care s-a dispus amânarea sau la dispariția motivului pentru care s-a dispus amânarea,

procurorul trebuie să informeze de îndată (și nu în termenul de 10 zile prevăzut de art.

145, alin. (1)) persoana supravegheată, după care să-i lase acesteia la dispoziție cele

20 zile, înainte de trimiterea în judecată, clasarea sau renunțarea la urmărire penală,

pentru a putea formula cererea de luare la cunoștință a proceselor verbale și/sau de

ascultare/vizionare a suporturilor.

b) dacă procurorul a efectuat informarea, dar a amânat numai ascultarea/vizionarea

suporturilor, atunci, înainte de trimiterea în judecată, clasarea sau renunțarea la

urmărire penală, trebuie să-l cheme pe suspect sau pe inculpat și să-i asigure accesul

la înregistrări, de îndată termenul pentru care a fost dispusă amânare a expirat.

Documents

Norwegian Financial Mechanism 2009-2014 Programul RO 24 ... controversate privind mijloacele de proba 2.pdfprivind aspecte de practică neunitară intervenite de la intrarea in vigoare