ÎNTRE DEMERSURI DE INTEGRARE POLITICĂ ŞI REZISTENŢĂ … · pentru strategia conducerii UPM, pe de altă parte a reimpus clivajul dintre liderii comunităţii maghiare din Transilvania

ÎNTRE DEMERSURI DE INTEGRARE POLITICĂ ŞI REZISTENŢĂ INTELECTUALĂ.

STRATEGII POLITICE ALE ELITELOR INTELECTUALE MAGHIARE DIN ROMÂNIA (1968-1989)

Lönhárt Tamás*

Abstract: One can observe as studying the political and intellectual debate on representing the Hungarian national minority in the Romanian state, that already in the interwar period there had been the elements of a plural debate, several models, different perspectives and political agendas entering the public scenery, which was still trying to survive in the times of the establishment of the Communist regime. After the consolidation of the new regime, the political realities, the economic and social transformations, the opportunities and restrictive dimensions as well, all had been the results of the political inputs of a single party-state, aiming the entire society as a whole. The first part of the present study is dedicated to the specific way of political integrating of the Hungarian etno-cultural community in the Romanian state, after 1944 and up to 1960’s, a period of time that was marked also by accumulating specific experiences, that defined the Hungarian elites’ perspective upon the community’s vital interest. The second part is dedicated to the defining moment of 1968 and its impact upon the Hungarian intellectuals’ own perspective over the realities they had to meet by their public agenda. The third part is an analysis of the two different pannels of interaction between the Romanian socialist state and the Hungarian intellectuals who tried to present the options and outcries of their community in the years between 1969-1989: on one hand, it was aimed to influence the political regime’s decision making centre through the acting of Hungarian personalities integrated in those cadres of the regime; on the other hand, one have to address also the protest groups, the phenomena of intellectual resistance, expressed also in the samizdat publications edited in Romania between 1982-1989, in Hungarian language. The above mentioned pannels of interaction had influenced also the perspective of the immediate post-1989 elites upon the solutions for the problem of integrating the Hungarian minority in the new Romanian political reality. Keywords: Communism, political regim, national minorities, cultural reproduction, intellectuals, representation, political integration, collaboration, cooperation, protest, intellectual resistance, samizdat, political transition.

Realităţile cu care se confrunta comunitatea maghiară după instaurarea regi-mului comunist în România – transformările economice şi sociale, oportunităţile, restricţiile şi persecuţiile laolaltă, evaluate şi din perspectiva definită de convinge-rile marxiste ale unui segment important a noii elite al numitei comunităţi – au însemnat metamorfoze structurate de un stat dominat de un singur partid, cu

* Lect. univ. dr., Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de Istorie şi Filozofie;

e-mail: [email protected]

„Anuarul Institutului de Istorie «George Bariţiu» din Cluj-Napoca”, tom LIV, 2015, p. 265-287

Lönhárt Tamás 2 266

valenţe totalitare, pe baza unei viziuni hegemonice impus întregii societăţi. Pe de altă parte, acestea erau completate de un alt set de politici administrative şi culturale, ce se ancorau în interesul conducerii regimului comunist pentru redimensionarea locului şi rolului acestei comunităţi ce se definea în termeni etno-culturali. Această definire proprie a comunităţii minoritare maghiare a fost percepută după consolidarea regimului comunist ca o sursă alternativă de legitimare a construcţiei de solidarităţi intracomunitare, ce intra în conflict cu viziunea privind redimensionarea întregii societăţi în termenii „luptei de clasă” şi a naţiunii socialiste, definită ca derivat al narativei hegemonice a unei singure surse de legitimare ideologică a oricărei identităţi, dimensionat şi interpretat exclusiv de nivelul superior al conducerii partidului-stat.

Strategia de după momentul 1968 a elitelor maghiare din România, în sensul reprezentării intereselor specifice ale acestei minorităţi naţionale în cadrul statului român, a fost (re)definită sub influenţa mai multor elemente determinante – structura, poziţionarea, evaluările proprii privind realităţile contemporane – dintre care am insistat mai ales pe evaluarea experienţelor anterioare, care au influenţat coagularea ideatică ce a definit demersurile de reprezentare a doleanţelor de către intelectualitate şi în perioada marcată de ascensiunea la putere a lui Nicolae Ceauşescu. Partea a doua este dedicată fenomenelor determinante ale momentului 1968, argumentând percepţia proprie reprezentanţilor comunităţii maghiare. A treia parte este axată pe cele două nivele ale interacţiunii dintre statul socialist român şi intelectualitatea ce iniţia demersuri de reprezentare a doleanţelor proprii minorităţii maghiare în perioada 1969-1989: cea a încercării de influenţare a procesului decizional din cadrul structurilor acestui stat, precum şi cea a demersurilor de protest, de rezistenţă intelectuală şi contestare expresă a regimului.

I. În perioada instaurării regimului comunist în România, minoritatea maghiară a cunoscut o formulă specială de organizare a reprezentării intereselor proprii. După trecerea frontului de război, fostul MADOSZ – organizaţia de masă a PCdR – a fost transformat sub egida strategiei frontului naţional, redenumit Uniunea Populară Maghiară, devenind o organizaţie ce-şi revendica dreptul exclusiv de a reprezenta întreaga comunitate maghiară în cadrul statului român, declarativ propunând un cadru politic de integrare a curentelor alternative concurente (stânga populară – reprezentată prin excelenţă de Kós Károly, Balogh Edgár, Kacsó Sándor; social-democraţi – de ex. Nagy Géza, Pásztai Géza, Bruder Ferenc, Jordáky Lajos; comunişti – ex. Bányai László, Nagy István, Csákány Béla etc.), arogându-şi şi dreptul de control şi îndrumare asupra asociaţiilor şi organizaţiilor culturale şi economice ale comunităţii maghiare. Conducerea organizaţiei a fost de la bun început controlată de liderii fostului MADOSZ, experienţa colectivă marcantă a perioadei războiului fiind faptul că o parte considerabilă a comunităţii maghiare din România, chiar şi după Arbitrajul de la Viena, a rămas sub suveranitatea statului român; revizuirea frontierei exarcerbând sentimentele vindicative ale majorităţii naţionale, liderii UPM se delimitau de orice

3 Strategii politice ale elitelor intelectuale maghiare din România (1968-1989) 267

soluţionare similară a chestiunii Transilvaniei1. Ideea centrală a strategiei propuse: instituţionalizarea drepturilor minorităţilor naţionale ca urmare a sprijinirii accederii la putere a stângii politice româneşti era în concordanţă cu convingerile ideologice ale acestor lideri ai UPM. Această strategie şi-a găsit expresia în Hotărârea conducerii UPM adoptată la Târgu Mureş în 17 noiembrie 19452, precum şi în strategia de alianţă cu coaliţia condusă de Partidul Comunist Român (schimbarea denumirii, survenită la Congresul din octombrie 1945, ilustra şi manifestarea unei dorinţe de ancorare mai explicită a partidului în corpul majorităţii naţionale). Cea mai importantă realizare derivată din această strategie a UPM a fost instituţionalizarea reţelei de învăţământ în limba maternă proprie comunităţii maghiare – inclusiv a universităţii maghiare de stat, a două inspectorate şcolare maghiare, precum şi a şcolilor maghiare din microregiunea ceangăilor –, ce a servit în perioada următoare ca o veritabilă reţea ce garanta reproducerea culturală a comunităţii.

În perioada 12 octombrie 1944 – 6 martie 1945, după experienţa acţiunilor vindicative soldate cu atrocităţi ale „gărzilor Maniu”, trăind sub impactul deciziei sovietice de a introduce o administraţie specială sub controlul direct al Comandamentului Armatei Roşii3 – cu scopul realizat în cele din urmă de a forţa astfel numirea unui guvern al coaliţiei conduse de comunişti în România – un segment important al comunităţii maghiare din Transilvania de Nord gândea la instituţionalizarea unei formule de administrare specială (autonomia, chiar ideea unei „republici” a Transilvaniei de Nord4), precum şi la şansele reale ale unei revizuiri parţiale a frontierei. Instaurarea administraţiei speciale sub controlul Armatei Sovietice în Transilvania de Nord, pe de o parte a furnizat argumente pentru strategia conducerii UPM, pe de altă parte a reimpus clivajul dintre liderii comunităţii maghiare din Transilvania de Sud şi Nord. Cei din urmă s-au exprimat în termenii negocierii poziţiilor proprii, evaluând ca realiste şansele

1 Balogh Béni (ed.), Kiszolgáltatva. A dél-erdélyi magyar kisebbség 1940-1944 között, Csíkszereda, Pro-Print Könyvkiadó, 2013, passim; L. Balogh 2013, passim; Kacsó Sándor, Nehéz szagú iszap felett, Bukarest, Kriterion Könyvkiadó, 1993, p. 377-394; Csatári Dániel, Forgószélben. Magyar-román viszony, 1940-1945, Budapest, Akadémiai Kiadó, 1968, p. 143-144; Lönhárt Tamás, Uniunea Populară Maghiară în perioada instaurării regimului comunist în România (infra: Lönhárt Tamás, Uniunea Populară Maghiară …), Cluj-Napoca, Edit. Argonaut, 2008, p. 157-161, 227-301.

2 Lönhárt Tamás, Uniunea Populară Maghiară..., p. 237-240. 3 Sălăgean Marcela, Administraţia sovietică în Nordul Transilvaniei (noiembrie 1944-martie

1945). Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, Fundaţia Culturală Română, 2002, passim; Lönhárt Tamás, 2008; Uniunea Populară Maghiară în perioada instaurării regimului comunist în România (1944-1948), Cluj-Napoca, Edit. Argonaut, 2008, p. 166-179; Nagy Mihály Zoltán, Vincze, Gábor (ed.), Autonómisták és centralisták. Észak-Erdély a két román bevonulás között (1944 szeptember – 1945 március), Kolozsvár, Csíkszereda, 2004, passim.

4 Molnár Gusztáv, Önrendelkezési törekvések az «Észak-erdélyi Köztársaság» idején, în Bíró Gáspár, Hamberger Judit et al. (ed.), Autonómia és integráció, Budapest, Magyar Szemle Könyvek, 1993, p. 92-130.


continuării unui regim special de administraţie a zonelor locuite în majoritate de maghiari (în sensul autonomiei regionale) şi după 9 martie 1945, idei formulate şi în memorandul înmânat de Jordáky Lajos Guvernului Dr. Petru Groza la Cluj, cu ocazia impunerii simbolice a acordului dat de către I.V.Stalin revenirii Transilvaniei de Nord sub suveranitate românească.

Confruntat cu Hotărârea de la Tg. Mureş din 17 noiembrie 1945, rezultat al strategiei UPM de alianţă cu guvernul Dr. Petru Groza, frustrările celor ce nu agreau linia strategică impusă de conducerea acestei organizaţii au răbufnit: au fost contestate reprezentativitatea şi legitimitatea conducerii UPM de a se exprima în numele întregii comunităţi maghiare, iar gruparea „autonomistă” (reprezentată de Jordáky Lajos, Pásztai Géza, Nagy Géza, Lakatos István etc.) a încercat să coaguleze o parte a opiniei publice –, dar au fost izolaţi şi stigmatizaţi, ca urmare a controlului absolut al spaţiului public de către stânga radicală aflată la putere5. La al doilea Congres al UPM, organizat la Odorheiul Secuiesc în iunie 1946, s-a ajuns la o manifestaţie de stradă a celor nemulţumiţi de linia adoptată de conducerea UPM6. În perioada lucrărilor Conferinţei miniştrilor de externe de la Paris, în ajunul Conferinţei de Pace, s-a format un grup (Szász Pál, Korparich Ede, Teleki Ádám, Nagy Géza etc.) ce dorea formularea unei poziţii alternative cu privire la chestiunea Transilvaniei faţă de cea adoptată de conducerea UPM, proprii unui segment larg al comunităţii maghiare. Reunită în jurul episcopului romano-catolic Márton Áron, această grupare a contactat şi opoziţia politică românească în ajunul alegerilor din 19 noiembrie 19467, iar după 1948 s-a opus clar campaniei antireligioase. Cei cu convingeri social-democrate au reuşit formarea unei Comisii Maghiare în cadrul PSDR, militând pentru un Bloc electoral maghiar cuprinzător, în care să fie inclus şi UPM, contestând lipsa reprezentării opţiunilor plurale existente în cadrul acestei organizaţii.

După alegerile din 1946 şi semnarea Tratatului de Pace de la Paris, poziţia partinică a fost stabilită prin articolele semnate de Vasile Luca în sensul denunţării „unităţii fără de principii”, impunând reorganizarea UPM pe baza logicii „luptei de clasă”. Preşedintele organizaţiei, Kurkó Gyárfás, a fost înlăturat, membrii au fost trecuţi prin valuri succesive de epurări, iar organizaţia instrumentată ca o „curea de transmisie” a PCR, aservită campaniilor împotriva credinţei şi bisericii (1948) şi pentru promovarea colectivizării (1949-1953).

În 1949, atât liderii grupărilor contestatare, cât şi membrii conducerii UPM au fost arestaţi, anchetaţi, condamnaţi într-un proces instrumentat pe ideea „trădării” intereselor naţionale. La începutul anilor ’50, la nivelul forurilor de

5 Vezi studiul introductiv la vol. Nagy Mihály Zoltán, Vincze Gábor, Autonomisták és

centralisták...op. cit. 2004. 6 Lönhárt Tamás, Uniunea Populară Maghiară..., p. 323. 7 Ibidem, p. 318-320.


conducere au rămas integraţi doar reprezentanţii stângii radicale, loiale liniei impuse de conducerea PMR, ca de ex. Bányai László8.

Supusă politicii de inginerie socială a regimului comunist instaurat – materializat prin naţionalizarea industriei, comerţului, reforma monetară, demersul de colectivizare a agriculturii, aplicarea planului de industrializare şi urbanizare socialistă –, această comunitate se vedea lipsită de instrumentele economice ale susţinerii traiului propriu. Dizolvarea asociaţiilor, campania împotriva bisericii, precum şi promovarea „luptei de clasă”, pe fondul denunţării ideii de „unitate fără de principii” a oricărei încercări de organizare bazată pe ideea de comunitate etno-culturală au însemnat pierderea reperelor în privinţa unei eventuale structurări oficiale a relaţiilor intracomunitare la nivelul anilor 1950.

Evoluţia, în deceniile ce au urmat după 1948, a segmentului comunităţii maghiare din centrele urbane din centrul Transilvaniei a fost marcată de efectele politicilor de industrializare şi urbanizare forţată, ceea ce, cuplat cu efectele colectivizării agriculturii, a dus la o creştere foarte rapidă a elementului etnic românesc în aceste oraşe, relocat în mare parte în cartierele noi muncitoreşti, apărute ca derivate a planului de inginerie socială propriu regimului comunist9. Rămânând în afara Regiunii Autonome Maghiare – instaurată ca efect al ingerinţei sovietice în momentul introducerii noii Constituţii R.P.R în 1952, ce reproducea modelul de integrare administrativă a minorităţilor prin regiunile autonome, ca parte a sistemului administrativ-teritorial la nivelul republicilor unionale ale URSS – reţeaua instituţiilor proprii comunităţii în afara acestei unităţi administrativ-teritoriale, mai ales cele ce asigurau reproducerea culturală a elitelor, au cunoscut o regresie accentuată, ca urmare a politicilor de relocare, de unificare şi reorganizare sau chiar desfiinţare a unor instituţii. Aceste demersuri au dus la acumularea unor noi frustrări, exprimate în forme variate în momentul 195610, în primul rând de intelectualitatea din aceste centre urbane.

Instituţionalizarea reprezentării minorităţii maghiare la nivel administrativ a condus la ideea desfiinţării organizaţiei politice de reprezentare a acestei minorităţi, Uniunea Populară Maghiară încheindu-şi existenţa prin actul (auto)dizolvării din

8 Vezi şi consideraţiile finale din studiul: Ţârău Virgiliu, Consideraţii cu privire la evoluţia compoziţiei etnice a Partidului Comunist Român în unele judeţe din Transilvania (1944-1947), în Mioara Anton, Florin Anghel, Cosmin Popa (coord.), Hegemoniile trecutului. Evoluţii româneşti şi europene. Profesorului Ioan Chiper la 70 de ani (infra: Mioara Anton et al. (coord.), Hegemoniile trecutului....), Bucureşti, Curtea Veche, 2006, p. 322-323.

9 Lönhárt Tamás, Ţârău Virgiliu, Remembering the Old City, Building a New One: The Plural Memories of a Multiethnic City, în Todorova Maria, Dimou Augusta, Troebst Stefan (eds.), Remembering Communism. Private and Public Recollections of Lived Experience in Southeast Europe, Budapest-New York, CEU Press, 2015, p. 307-324.

10 Vezi în Bottoni, Stefano (ed.), Az 1956-os forradalom és a romániai magyarság (1956-1959), Csíkszereda, Pro-Print Könyvkiadó, 2006; Dávid Gyula, Bura László, Pál-Antal Sándor, Veress Sándor, 1956 Erdélyben. Politikai elítéltek életrajzi adattára 1956-1965, Kolozsvár, Erdélyi Múzeum-Egyesület , Polis Könyvkiadó, 2006.


195311. În această nouă paradigmă, totalitatea interacţiunilor sociale, economice, politice trebuiau organizate exclusiv în cadrul instituţional-administrativ al statului, pe baza discursului legitimizator al „luptei de clasă”, internaţionalismul proletar fiind reinterpretat în termenii demersurilor educative şi culturale de instituire a unei noi definiri identitare: „naţional în formă, socialist în conţinut” , ceea ce trebuia interpretat ca un demers de reaşezare a valorilor identitare, pe baza promovării „solidarităţii de clasă” în locul celei etno-culturale, limba naţională fiind vehicolul diseminării noii identităţi socialiste anaţionale, nicidecum un agent al identificării comunitare, în termeni etno-culturali12. Logica acestei gândiri a fost punctată atât prin declaraţia făcută de însuşi liderul suprem al partidului-stat, Gheorghe Gheorghiu-Dej, la 29 ianuarie 1953 – în sensul statuării faptului că problema minorităţilor a fost rezolvată –, cât şi de valul de represiune ce a urmat momen-tului afirmării în 1956 a doleanţelor proprii comunităţii maghiare din România, fenomen evaluat ca efect deosebit de periculos al supravieţuirii ideii de solidarizare pe bază etno-culturală a acestei comunităţi.

Unii reprezentanţi ai elitei culturale maghiare, după ce au cunoscut direct represiunea, în perioada 1949-1954/1955, au fost amnistiaţi şi, în parte, chiar reintegraţi în circuitul instituţiilor culturale, fiind personalităţi de vocaţie intelectuală înaltă, ca Jordáky Lajos, Balogh Edgár, Méliusz József etc. Dar după momentul 1956 un segment important a fost din nou arestat, anchetat, reîncarcerat sau supus domiciliului obligatoriu. Din această perspectivă soarta profesorului Jordáky este edificatoare. Însuşi segmentul elitei culturale maghiare cu convingeri clare de stânga a trăit aceste realităţi ce au marcat profund profilul unei generaţii.

Reevaluând situaţia în anii de după 1958, elitele maghiare constatau o imagine de ansamblu a realităţilor contemporane marcate de efectele acţiunilor represive, suferite ca urmare a momentului 1956, a depoziţionării şi izolării tot mai accentuate, relocarea unor edituri şi redacţii maghiare la Bucureşti şi Târgu Mureş, dizolvarea cadrelor instituţionale de sine-stătătoare ale educaţiei superioare maghiare prin unificarea Universităţii „Bolyai” cu Universitatea „Babeş”, precum şi recuperarea elementelor unui discurs naţional român, paralel cu creşterea până la paroxism a tensiunilor româno-sovietice (1959-1964). În condiţiile în care reinstaurarea regimului comunist în Ungaria a reaccentuat dependenţa expresă a conducerii de stat a R.P. Ungare de URSS, acest fenomen era evaluat ca o premisă extrem de negativă pentru agregarea unui instrumentar adecvat reuşitei negocierii

11 Orice formă de afirmare a unor surse de legitimare a identităţii şi reprezentativităţii proprii unei colectivităţi, în afară de statul condus de partidul unic (re-denumit Partidul Muncitoresc Român, ca efect al „unificării” PCR cu PSDR, în ideea eliminării unei ultime forme alternative de legitimare a unui alt partid, fie şi muncitoresc) era evaluată ca o sursă posibilă de pericol faţă de legitimitatea însăşi a regimului. Vezi Lönhárt Tamás, Uniunea Populară Maghiară..., p. 355-356.

12 Lönhárt Tamás, Representing an Ethnic Community in a Communist State: Transylvanian Hungarian Intellectuals between Cohabitation and Resistance, „Analele Universităţii Bucureşti, Ştiinţe Politice”, Bucureşti, an XVI, 2014, nr. 2, p. 63-64.


intereselor proprii acestei comunităţi în cadrul statului român. Aceste percepţii ale realităţilor deceniului imediat anterior anului 1968 sunt prezente în memoria colectivă, confruntându-se cu memoria unui trecut ce se contura oarecum în contrast. Tendinţa acestui proces a fost evaluată ca o decădere constantă a condiţiilor afirmării intereselor proprii comunităţii maghiare şi chiar ca o destructurare a rezultatelor instituţionalizării drepturilor acestei comunităţi în termenii reuşitei realizate în acest sens în anii 1944-1948. Astfel, în anii 1960, ideea reinstituirii Uniunii Populare Maghiare, reevaluată ca un instrument eficace al reprezentării intereselor proprii comunităţii maghiare din România, a fost un deziderat explicitat în demersurile de pe lângă forurile decizionale ale regimului politic13.

II. În perioada imediat anterioară momentului 1968 se remarcă câteva fenomene ce au avut un rol determinant în evoluţia realităţilor ultimelor două de-cenii.

În deceniul şase, municipiul Târgu Mureş a fost dezvoltat ca un nou centru regional, având un profil diferit faţă de Cluj – „capitala culturală” tradiţională a Transilvaniei – sau Oradea, mai ales ca rezultat al relocării unei părţi a instituţiilor culturale importante14. Acest nou centru a fost gândit ca un pol alternativ de afirmare a unei elite comunitare, înrâurirea noii puteri politice fiind asigurată de la bun început asupra noilor personalităţi reprezentative, paralel cu izolarea, periferizarea şi dezagregarea reţelelor elitei tradiţionale.

Totodată, trebuie notată şi afirmarea unei noi generaţii de intelectuali – Sütő András, Kányádi Sándor, Földes László, Huszár Sándor, Domokos Géza etc. –, crescuţi sub privirea organelor noii puteri, intelectuali ce au îmbrăţişat nu numai ideile narativei legitimizatoare a sistemului socialist, dar şi a afirmării unei colectivităţi noi, a „poporului”, ce trebuia îndrumat şi educat prin intelectualitatea

13 Vincze Gábor (ed.), Történelmi kényszerpályák – kisebbségi reálpolitikák II. Dokumentumok

a romániai magyar kisebbség történetének tanulmányozásához 1944-1989, Csíkszereda, Pro Print Könyvkiadó, 2003, p. 295, 305, 306.

14 În 1953 redacţia revistei în limba maghiară a Uniunii Scriitorilor din România a fost relocată din Cluj la Târgu Mureş, urmată în 1954 de Institutul de Artă Teatrală. Începând din anul universitar 1953/1954, linia maghiară de studiu din Institutul Politehnic a fost dizolvată. La admiterea în anul universitar 1955/1956 nu s-au mai alocat locuri pentru linia maghiară de studiu în cadrul Institutului de Agronomie din Cluj. Doar după intervenţia directă a intelectualilor maghiari la nivelul centrului decizional de la Bucureşti s-a redeschis linia maghiară în cadrul acestei instituţii de învăţământ în vara anului 1956. Rezoluţia P.M.R. din 15 iulie 1956 a anunţat restructurarea educaţiei în limba minorităţilor naţionale, în sensul reaşezării într-un cadru instituţional mixt, instituţionalizarea coeducaţiei tinerilor de naţionalitate română şi maghiară în reţeaua de şcoli fiind evaluată de liderii comunităţii maghiare ca un demers de dizolvare a reţelei instituţiilor de educaţie în limba maternă, realizată ca efect al colaborării UPM cu guvernul Dr. Petru Groza în perioada instaurării regimului comunist. În acelaşi timp, circulau zvonuri şi despre o posibilă relocare a Universităţii „Bolyai” din Cluj la Târgu Mureş. Vincze Gábor, Illúziók és csalódások. Fejezetek a romániai magyarság második világháború utáni történetéből (infra: Vincze Gábor, Illúziók és csalódások...), Csíkszereda, Státus Könyvkiadó, 1999, p. 81-82.


care trebuia să-şi asume responsabilitatea reprezentării „celor mulţi, din rândul cărora s-au ridicat”. Intelectualitatea nouă a fost percepută ca produs al societăţii noi, ale cărei aspiraţii trebuiau să fie formulate şi diseminate întocmai de această pătură, care era educată în conştiinţa acestui rol.

Socializată ca atare, noua generaţie de scriitori maghiari şi-a alcătuit imaginea asupra rolului propriu sub forma unui surogat al unei reţele repre-zentative, cu rol de comunicare între puterea politică şi „popor”, tradus în cazul specific al intelectualilor maghiari ca fiind comunitatea etno-culturală maghiară. Acest demers putea să scape parţial chiar de sub controlul puterii politice, fenomen demonstrat de momentul 1956, când Miron Constantinescu s-a întâlnit personal cu delegaţia scriitorilor maghiari, fiind surprins de vehemenţa cu care aceştia au prezentat frustrările şi doleanţele comunităţii maghiare15. Aceşti intelectuali şi-au interpretat rolul propriu în sensul de negociator al realizării aspiraţiilor de conservare şi reproducere a identităţii culturale ale acestei comunităţi în faţa reprezentanţilor puterii centrale politice.

Conducerea regimului politic a făcut unele demersuri menite să detensioneze situaţia: reinstituirea liniei maghiare de studiu la Institutul de Agronomie din Cluj, instituirea unei comisii directoare pentru naţionalităţi în cadrul Ministerului Educaţiei, precum şi a unor noi foruri/spaţii publice culturale, produse mass-media în limba maghiară. Începând din 1957, revista „Korunk” de orientare marxistă, cu o tradiţie afirmată deja în perioada interbelică, a putut fi în sfârşit reeditată – la conducerea redacţiei fiind numiţi Gáll Ernő şi Balogh Edgár. A apărut şi revista pentru tineret în limba maghiară „Napsugár”, condusă iniţial de Asztalos István (între 1957-1960), urmat de Farkas János (1960-1987)16. Această tehnică de gestionare a tensiunilor acumulate a fost reeditată în 1968 de Nicolae Ceauşescu – obiectivul fiind instalarea redacţiilor maghiare ale Radioului public la Cluj şi Târgu Mureş, a TVR la Bucureşti şi Cluj, a Editurii Kriterion, condusă de Domokos Géza17, precum şi înfiinţarea redacţiei revistei „A Hét” la Bucureşti, redactor şef fiind numit Huszár Sándor (1970-1983), urmat de Lázár Edit (după 1983)18.

În momentul 1956 se reinaugura demersul petiţionar către puterea politică: demersul de înfiinţare a organelor locale ale noii organizaţii de tineret la nivelul universitar a dat naştere unor fenomene scăpate total de sub controlul puterii. La Cluj, în cadrul Universităţii „Bolyai”, s-au ţinut şedinţe, s-au redactat programe proprii, precum şi un Memoriu ce reclama dreptul organizării unei structuri

15 Vezi studiul introductiv la Benkő Levente (ed.), Az őszinteség két napja. 1956. szeptember 29-30, Kolozsvár, Polis Könyvkiadó, 2008.

16 Vincze Gábor, Illúziók és csalódások..., p. 82; Despre revista pentru copii în limba maghiară „Napsugár”, vezi: http://www.napsugar.ro/tortenet.php

17 Tóth Sándor, Quo vadis, Românie?, Hungarian Human Rights Foundation, Katalizátor Iroda, p. 53.

18 Balogh Edgár, Benkő Samu, Dávid Gyula et al. (ed.), Romániai Magyar Irodalmi Lexikon, vol. II, Bukarest, Kriterion Könyvkiadó, 1991, p. 238.


independente de controlul partidului, regândirea bazelor ideatice ale programului educaţional şi reintegrarea asumării identitare culturale a comunităţilor etnice în programa universitară etc.19 Studenţi români au organizat şedinţe şi au redactat memorii similare în centrele universitare din Timişoara, Iaşi, Bucureşti20. Reprezentanţi ai elitelor tradiţionale – seculare şi bisericeşti – au evaluat momentul ca propice activării unor demersuri de reafirmare a organizării politice proprii, cazul Partidului Muncitoresc Creştin şi al „grupului Szoboszlay” fiind edificator în acest sens21. Şi chiar intelectualii cu convingeri de stânga au înţeles momentul ca unul referenţial, participând la demersul de asumare a criticii realităţilor contemporane – acest ethos fiind întrupat mai ales de personalităţi de marcă ale stângii intelectuale ca Jordáky Lajos şi Földes László, acesta din urmă supus ulterior retorsiunilor, parte a unei campanii de represalii ce a durat între 1956 şi 1965.

Dar o parte a intelectualilor maghiari au evaluat aceste demersuri ca punând în pericol realizările acumulate în deceniul anterior, limitele impuse de regim fiind criticate făţiş prin demersuri precum cele mai sus prezentate. Au formulat „declaraţii de loialitate” faţă de conducerea politică, s-au delimitat de programul revoluţiei din Ungaria, calificându-l drept „contrarevoluţie”. Au încercat să frâneze demonstrarea publică a frustrărilor faţă de regim, demersul de solidarizare cu fenomenul protestatar fiind evaluat ca total contraproductiv din perspectiva strategiei proprii, gândită în termenii acţionării în cadrul instituţional politic şi administrativ al regimului în vederea influenţării din interior a actului decizional. Această gândire a fost reprezentată în primul rând de Fazekas János, Bugyi Pál, Gere Mihály, Kovács György22. Campania de represiune din perioada următoare23 a fost interpretată de acest segment al elitei comunităţii maghiare ca o reconfirmare a veridicităţii convingerilor şi strategiei proprii, precum şi a pericolului suprem reprezentat de actele de protest făţiş împotriva realităţilor impuse de regimul politic pentru reuşita propriei agende.

19 Dávid Gyula et al., 1956 Erdélyben. Politikai elítéltek életrajzi adattára 1956-1965, Kolozsvár, Erdélyi Múzeum Egyesület, Polis Könyvkiadó, 2006, p. 22-23.

20 Ibidem, p. 23; Sitaru Mihaela, Oaza de libertate. Timişoara, 30 octombrie 1956, Iaşi, Polirom, 2004, passim.

21 A Belügyminisztérium összefoglaló jelentése a Szoboszlay-féle Keresztény Dolgozók Pártjáról, Bukarest, 1958. [szeptember 1. után]”, în Bottoni, Stefano (ed.), Az 1956-os forradalom és a romániai magyarság (1956-1959), Csíkszereda, Pro Print Könyvkiadó, 2006, p. 363-369; Péterszabó Ilona, 56 után 57-en...a Temesvári Perben. Arad, Edit. Publi Ştirea Expres, 2002, passim.

22 Vincze Gábor, Illúziók és csalódások..., 1999, p. 83. Fazekas a fost convins de corec-titudinea acestei abordări, asumându-şi meritul de a fi „salvat” astfel un segment important al intelectualităţii maghiare şi al legitimităţii înseşi a integrării reprezentanţilor comunităţii maghiare în cadrul regimului politic.

23 Dávid Gyula et al., op.cit., 2006, passim, Pál-Antal Sándor, Áldozatok – 1956. A forradalmat követő megtorlások a Magyar Autonóm Tartományban, Marosvásárhely, Mentor Kiadó, 2006, passim. Fenomenul represiunii post-1956 a însemnat cca. 34 000 de arestaţi, 5000 condamnaţi de tribunale militare, foarte mulţi neavând parte nici măcar de un proces formal, fiind încarceraţi pe perioade îndelungate, unii chiar executaţi.


Puterea politică a folosit acest fenomen pentru a denunţa „erorile grave” şi „naţionalismul, poziţia reacţionară” forurilor culturale maghiare. Însăşi legiti-mitatea existenţei unei reţele de instituţii de învăţământ în limba maternă a minorităţii maghiare a fost contestată ca urmare a nereuşitei „însuşirii unui spirit adecvat internaţionalismului socialist prin forme naţionale”24. Dizolvarea prin unificare a instituţiei de învăţământ superior proprie comunităţii maghiare, inter-venită în 1959 – urmată de gestul de protest suprem a doi profesori universitari, Csendes Zoltán şi Szabédi László –, a fost o consecinţă a acestei reevaluări a situaţiei făcute de conducerea regimului comunist român.

Liderii regimului comunist din R.P. Ungară, reinstaurat după 1956, manifestau sincere sentimente de recunoştinţă pentru aportul tovarăşilor români la acel demers25. Declaraţiile publice în acest sens, făcute cu ocazia vizitei în România a delegaţiei conduse de Kádár János, nu au lăsat niciun dubiu: liderii comunităţii maghiare din România trebuiau să activeze în lumina acestei realităţi, a lipsei totale de suport din partea conducerii superioare de stat a Ungariei, cel puţin în deceniul şapte26. Chiar după reevaluarea poziţionării României relativ la centrul de putere al blocului comunist din Europa de Est, afişată manifest mai ales după 1963/1964, şi manifestarea unei poziţionări a liderilor URSS clar în dezavantajul conducerii partidului-stat român după 1968, conducerea regimului politic din Ungaria săvârşea doar gesturi pline de echivoc faţă de chestiunea minorităţii maghiare din România27.

Retragerea trupelor Armatei Sovietice de pe teritoriul statului român28, divergenţele româno-sovietice privind restructurarea relaţiilor din cadrul C.A.E.R.29, precum şi reorientarea prin deschiderea unor noi cooperări cu China, dar şi cu Occidentul au avut un impact major şi asupra reevaluării situaţiei proprii a comunităţii minoritare maghiare, a cărei izolare se accentua. Convingerea unor lideri ai acestei comunităţi, că prin distanţarea României de URSS se pierdea un instrument major de influenţare a politicii regimului comunist din România, a fost dublată de impactul resetării ideii de naţiune şi reevaluării proiectului de construcţie a unei naţiuni unitare, reunite în jurul conducerii centrale a partidului-

24 Vincze Gábor, Illúziók és csalódások... 1999, p. 83. 25 Bodor András, Az egyetem felszámolása, în A Kolozsvári Bolyai Tudományegyetem 1945-

1959. Megszüntetésének 40. évfordulóján, Budapest, Bolyai Egyetem Barátainak Egyesülete, Bolyai Egyetemért Alapítvány, 1999, p. 295-301.

26 Földes, György, Magyarország, Románia és a nemzeti kérdés 1956-1989, Budapest, Napvilág Kiadó, 2007, p. 34-41.

27 Ibidem, p. 50-61. 28 Scurtu Ioan, 1958. Retragerea trupelor sovietice de ocupaţie din România, în Ecobescu,

Nicolae (coord.), România. Supravieţuire şi afirmare prin diplomaţie în anii Războiului Rece. Comunicări, articole, studii, vol. I., Bucureşti, Fundaţia Europeană Titulescu, 2013, p. 439-453.

29 Cătănuş Dan, Divergenţele româno-sovietice din CAER şi consecinţele lor asupra politicii externe a României, 1962-1963, în Ecobescu, Nicolae (coord.), România. Supravieţuire şi afirmare prin diplomaţie în anii Războiului Rece. Comunicări, articole, studii (infra: Ecobescu Nicolae (coord.), România …), vol. I., Bucureşti, Fundaţia Europeană Titulescu, 2013, p. 503-570.


stat – proiect ce a dobândit o importanţă tot mai mare în a doua jumătate a anilor 1960. Declaraţia din aprilie 1964, urmată de relansarea proiectului „naţiunii socialiste” de noul lider de la Bucureşti, Nicolae Ceauşescu – care în discursul ţinut la 45 de ani de la înfiinţarea P.C.R., rostit la 7 mai 1966, atrăgea deja atenţia că însăşi istoria demonstra nevoia imperativă a afirmării naţiunii ca formă de organizare şi dezvoltare economică şi socială a comunităţii umane, respectând „mersul lăuntric” al evoluţiei sociale, etapă ce nu poate fi prematur scurtată fără afectarea interesului poporului şi a păcii mondiale30. Ceauşescu investea resurse semnificative în a crea imaginea unei „personalităţi unificatoare naţional”, ca parte a lansării elementelor fondatoare a unui nou cult al personalităţii, susţinut de efortul de edificare a unui nou construct legitimizator, a cărui sursă primordială era identificată în naţionalism, neamestecul în treburile interne ale unui stat suveran; toate aceste idei erau în contrast cu internaţionalismul evaluat ca fond legitimator al intervenţionismului sovietic, în accepţiunea „doctrinei Brejniev” privind suveranitatea limitată.

În altă ordine de idei, apropierea româno-iugoslavă31, precum şi gesturile publice făcute de Nicolae Ceauşescu în 1968 ce puteau fi interpretate drept asumarea unui reformism, chiar dacă nu în sensul celui din Cehoslovacia32, şi de instituţionalizare a unui nou dialog cu societatea integrală, implicând şi comuni-tatea maghiară (vezi vizitele efectuate în decursul acelui an de Ceauşescu în zonele în care maghiarii constituiau o majoritate) – au fost evaluate ca premise pozitive ale unei interacţiuni posibile între reprezentanţi ai acestei comunităţi şi liderul suprem al regimului politic. Reforma administrativă din 1968 – ce a însemnat dispariţia Regiunii Autonome Maghiare şi revenirea la unitatea tradiţională de organizare administrativ-teritorială reprezentată de judeţ –, a fost gândită ca o tehnică de instituţionalizare a controlului direct la toate nivelele administraţiei de stat, prin poziţionarea grupării coagulate în jurul noului lider, înlocuind „vechea gardă” instaurată la putere de defunctul Gh. Gheorghiu-Dej. Momentul a fost abil folosit de noua conducere a regimului politic şi în sensul stârnirii unor concurenţe intraregionale – obiectul fiind denumirea municipiului reşedinţă de judeţ, precum şi desemnarea limitelor administrative ale judeţelor –, între centrele locale ale comunităţii maghiare din zona secuiască, construind loialităţi noi, precum şi deprinderea reprezentanţilor acestei comunităţi etno-culturale de a aştepta o soluţie favorabilă intereselor proprii tocmai de la liderul

30 Iacob Bogdan C., Defining the Nation: History, Identity, and Communism in Romania (1964-1966), „Studia Universitatis Babeş-Bolyai”, Historia, vol. 56, nr. 2, Cluj-Napoca, December 2011, p. 25-26.

31 Stanciu Cezar, Geneza apropierii româno-iugoslave (1963-1964), în Ecobescu, Nicolae (coord.), România …, vol. III., Bucureşti, Fundaţia Europeană Titulescu, 2013, p. 204-226; Croitor Mihai, Relaţiile româno-iugoslave între interese naţionale şi imperative internaţionale, în Ecobescu, Nicolae (coord.), România…, vol. III., Bucureşti, Fundaţia Europeană Titulescu, 2013, p. 177-202.

32 Vezi studiul Betea Lavinia, Primăvara de la Praga, vara de la Bucureşti, în Betea Lavinia et al. (coord.), 21 august 1968. Apoteoza lui Ceauşescu, Iaşi, Polirom, 2009, p. 9-63.


absolut, posesor al puterii supreme de partid şi de stat: ideea acceptării intervenţiei directe şi discreţionare a puterii politice centrale a fost astfel inserată, pe fondul unui nou orizont de aşteptare privind realizarea unor doleanţe proprii direcţionată exclusiv spre verticala puterii – idee asimilată ca proprie de Fazekas János şi Gere Mihály33.

III. Reprezentanţi ai elitei culturale maghiare – intelectuali reprezentativi pentru convingerile marxiste manifeste încă din perioada interbelică cum au fost Balogh Edgár, Méliusz József, Géll Ernő, precum şi exponenţi ai noii generaţii ca Sütő András, Bodor Pál, Domokos Géza, Huszár Sándor, Király Károly –, personalităţi care în deceniul anterior redactaseră memorii şi circulare ca forme de protest faţă de reducerea reţelei instituţionale de învăţământ în limba maghiară, valorificată ca garanţie a reproducerii culturale a comunităţii maghiare din România, şi care practicau acel „ius murmurandi” omniprezent în comunităţi aflate la cheremul puterii discreţionare din toate timpurile, au putut constata, cu o oarecare precauţie, că noua conducere a regimului politic a agreat în cele din urmă la nivelul anului 1968 reinstituirea unei organizaţii cadru pentru integrarea politică a comunităţii maghiare: Consiliul Naţional al Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară (Magyar Nemzetiségű Dolgozók Országos Tanácsa) constituit în acel an, prima şedinţă plenară fiind ţinută la 8 iulie 196934. Această realitate a fost considerată salutară, dând naştere unor iluzii parcă reasigurate de evoluţia situaţiei la trecerea în noul deceniu, fiind totodată folosită ca argument cu privire la corectitudinea propriilor convingeri ale acelui segment al elitei maghiare ce gândea în paradigma integrării în cadrul regimului politic existent şi în şansele reale de influenţare din interior a procesului decizional.

La şedinţa plenară din 1971, Nicolae Ceauşescu anunţa ideea că naţiunea e o realitate contemporană cu perspective de a dăinui pe termen lung, moment ce a fost evaluat de cei prezenţi ca fiind propice pentru prezentarea doleanţelor cu caracter naţional, care pe de o parte reafirmau acumularea unor frustrări majore pe fondul regresului constatat privind drepturile anterior dobândite şi în domeniul reţelei instituţiilor de învăţământ în limba minorităţilor naţionale, pe de altă parte şi persistenţa iluziei posibilităţii reale de a găsi sprijin din partea conducerii supreme de partid şi de stat în soluţionarea problemelor exprimate deschis în cadrul structurilor regimului politic35.

În 1972, Nicolae Ceauşescu anunţa relansarea construcţiei naţiunii socialiste, gândită şi în termenii aplicării unui plan de inginerie socială ce includea reluarea

33 Novák Csaba Zoltán, Pregătirea reformei administrative din 1968 şi problema naţională în România, în Mioara Anton et al. (coord.), Hegemoniile trecutului...., p. 397-409; vezi şi cazul demonstraţiilor din Miercurea Ciuc din 1968: Sarány István, Szabó Katalin, Megyecsinálók, Csíkszereda, Státus Könyvkiadó, 2001, 21-65.

34 Lipcsey Ildikó, Utak és tévutak az erdélyi magyarság huszadik századi történetében (infra: Lipcsey Ildikó, Utak és tévutak …), Budapest, 2008, p. 307.

35 Vincze Gábor, Illúziók és csalódások..., 1999, p. 88.


industrializării şi urbanizării forţate. În raportul prezentat la Conferinţa Naţională a PCR din 19-21 iulie 1972, naţiunea socialistă era invocată în raport cu chestiunea minorităţilor naţionale ca un deziderat absolut, cu precizarea: „Având în vedere că în România există naţionalităţi conlocuitoare, este evident că în condiţiile dezvoltării naţiunii socialiste se vor menţine şi păstra multă vreme şi caracterele distinctive ale naţionalităţilor. Dar, totodată, trebuie să luăm în considerare procesul istoric de apropiere care se va accentua şi mai mult în viitor. În legătură cu aceasta, trebuie să avem permanent în vedere necesitatea de a acţiona neabătut pentru asigurarea deplinei egalităţi în drepturi între toţi oamenii muncii, fără deosebire de naţionalitate, pentru realizarea unei omogenizări tot mai pronunţate a societăţii, atât cu caracter social, cât şi naţional, pe calea făuririi unei orânduiri unice comuniste.”36

Se resimţeau şi efectele „revelaţiei” trăite de liderul suprem în vizitele ofi-ciale din China şi Coreea de Nord, acesta înfierând „ideile cosmopolite” şi „revizionismul”, împotriva cărora trebuia luptat la toate nivelele existenţei sociale şi culturale, campanie ce anunţa debutul „micii revoluţii culturale”37.

Ceauşescu manifesta un apetit deosebit pentru controlul personal asupra tuturor palierelor puterii, Securitatea fiind aservită conducerii superioare a partidului-stat, implicând şi eliminarea din zona puterii a lui Alexandru Drăghici, urmată în 1974 de instituirea instituţiei Preşedinţiei Republicii, asumată personal de acelaşi Nicolae Ceauşescu, personalitate politică al cărei cult era relansat odată cu ideologizarea tot mai expresă a spaţiului public, cu lansarea tezelor proto-croniste, cu festivismul specific stalinismului târziu38.

Vigilenţa ideologică şi tezele naţionaliste îmbrăţişate de structurile de conducere şi control al spaţiului public din România, precum şi afirmarea tezistă a planului de realizare a unei naţiuni socialiste multilateral dezvoltate au fost evaluate ca elemente ale unui ansamblu ce periclitau chiar şansele afirmării viziunilor şi doleanţelor proprii elitei culturale maghiare. Exprimate prin memoriul prezentat de Takács Lajos în cadrul plenarei Consiliului Naţional al Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară din 1974, aceste doleanţe au primit răspunsul rostit de însuşi Nicolae Ceauşescu în sensul identificării „obiectivelor reale” ale acestui cadru instituţional: nu în monitorizarea şi afirmarea drepturilor acestei comunităţi, ci în diseminarea şi punerea în practică a planului social, economic şi cultural al făuririi unei societăţii socialiste multilateral dezvoltate în cadrul „membrilor poporului muncitor din România, vorbitori de limbă maghiară”39.

36 Ceauşescu Nicolae, Raport la Conferinţa Naţonală a PCR. 19-21 iulie 1972, Bucureşti, Edit. Politică, 1972, p. 91-12; Tóth Sándor, Quo vadis, Românie?, Hungarian Human Rights Foundation, Katalizátor Iroda, 1990, p. 72-73.

37 Ibidem, p. 91; Lipcsey Ildikó, Utak és tévutak..., p. 305-311. 38 Marin Manuela, Originea şi evoluţia cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu

(1965-1989), Alba Iulia, 2008; Idem, The Nationalistic Discourse in Communist Romania. A General Perspective, „Studia Universitatis Babeş-Bolyai”, Historia, vol. 56, nr. 2, Cluj-Napoca, December 2011, p. 95-100.

39 Vincze Gábor, op.cit., 1999, p. 88-89.


În acea perioadă, Securitatea a dat de înţeles că urmărea şi supunea represiunii pe oricine încerca să formuleze în spaţiul public dezideratele proprii ce intrau în conflict cu planurile anunţate de liderul suprem al regimului politic: cazurile tragice ale lui Szikszay Jenő, Zsuffa Zoltán etc. prevesteau zorii unei ere noi, marcată de ascensiunea represiunii faţă de orice manifestare a unor surse de legitimare a unor proiecţii alternative privind afirmarea identităţii şi aspiraţiilor proprii unei comunităţi specifice, cetăţeni ai statului român40. Semnarea la Helsinki, în august 1975, a Acordului Final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare din Europa, ce includea şi afirmarea garantării şi monitorizării dreptu-rilor omului, nu a însemnat o piedică în vederea afirmării acestui instrumentar represiv în România controlată de regimul totalitar condus de Ceauşescu. Iar asocierea cu demersul protestatar lansat în arealul est-central-european de grupul de iniţiativă al Chartei ’77, sau aplicarea ideii de organizare a unei mişcări sindicale libere, precum şi a unor manifestări protestatare deschise faţă de degradarea condiţiilor de trai au fost urmate de acţiuni represive, expulzare etc. (cazurile Paul Goma, Calciu Dumitreasa şi al minerilor din Valea Jiului sunt elocvente).

Astfel, şedinţa plenară din 1977 a Consiliului Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară era dedicată delimitării cerute expres reprezentanţilor comunităţii maghiare faţă de „revizionismul, iredentismul, horthysmul fascist ce ameninţă integritatea ţării”41. Acest act se proiecta pe fundalul afirmării propa-gandei naţionaliste române în mass-media, dublată de „planul de omogenizare” – de fapt, un amplu plan de inginerie socială ce însemna dislocarea localităţilor tradiţionale rurale, relocate în parte în „centre agro-industriale”, precum şi în arealul „cartierelor muncitoreşti de blocuri” din centrele urbane prin care relansarea industrializării forţate transforma ţara într-un „şantier permanent”. Realitatea imediată era proiectată de societate şi în sensul unei temeri exprese pentru satul tradiţional, depozitar inclusiv al elementelor definitorii ale culturii comunităţii maghiare, evaluat ca fiind supus pericolului dezagregării forţate totale. Protestele faţă de această proiecţie, la începutul intrării în deceniul nouă, au avut forme diverse, implicând şi intelectualitatea din Ungaria (cazul interviului dat de Illyés Gyula presei franceze), precum şi emigraţia din Occident.

Problema „repartizării” absolvenţilor de studii universitare efectuate în limba maghiară în zone din afara arealului locuit de membrii acestei comunităţi minoritare a stârnit memorii şi circulare de protest, ce formulau dezideratul folosirii eficiente a forţei de muncă ce dobândise o pregătire superioară şi putea să comunice în limba maternă cu publicul – medici, învăţători, profesori –, totodată în zonele locuite de maghiari fiind o lipsă acută de cadre calificate. „Repartizările” făcute de centrele universitare, cu valoare obligatorie pentru absolvenţi pentru o

40 Ibidem, p. 89. 41 Lipcsey Ildikó, Utak és tévutak...., p. 316.


perioadă determinată pentru fiecare domeniu în parte, erau realizate pe baza Decretului nr. 54 din 1975 al Consiliului de Stat pentru repartizarea în producţie a absolvenţilor de la secţiile de zi ale instituţiilor de învăţământ superior. Această problemă a fost pusă pe tapet în mod demonstrativ de unii delegaţi la Consiliul Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară şi Germană din 17 martie 1978, încât Ceauşescu a trebuit să o retracteze42. Însă la nivelul anilor ’80 se putea constata că aceste cuvinte rostite au rămas doar pe hârtia documentelor editate ale consfătuirii din 1978, problema agravându-se. În anul 1985 de exemplu, cu doar două excepţii, toţi cei 22 de absolvenţi ai Facultăţii de Limbă şi Literatură Maghiară ai Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca au fost „repartizaţi” în afara arealului Transilvaniei – în Moldova, Dobrogea, Bărăgan şi Oltenia – în memoriul colectiv de protest înaintat ministerului de resort fiind enumerate tot atâtea catedre vacante de limba şi literatura maghiară43.

În acelaşi timp, memoriile redactate de Takács Lajos şi Király Károly44 marchează trecerea de la încrederea în soluţionarea problemelor comunitare prin dialogul instituţionalizat în cadrul organelor regimului politic, la manifestarea explicită a pierderii încrederii în eficacitatea acestui demers şi înstrăinarea de regimul condus de Ceauşescu a înseşi intelectualităţii de stânga, ce se delimita de naţionalismul neostalinist expres al anilor 1980.

În perioada 1977-1982 relaţiile interstatale româno-maghiare s-au depreciat considerabil, impactul acestui fenomen asupra situaţiei minorităţii maghiare din România fiind considerabil. Interpretarea istoriei a devenit un „teritoriu al confruntării” în genere politice, intelectualii fiind instrumentalizaţi de regimul politic în acest demers. Trebuie notat că liderul regimului comunist maghiar, Kádár János, credea în posibilitatea realizării unei înţelegeri reale cu partea română, iniţiind cele două întâlniri bilaterale, atât cea din 1972, cât şi din 1977. Kádár căuta activ soluţii de a detensiona agenda relaţiilor româno-maghiare, precum şi paci-ficarea presiunii interne pentru sporirea atenţiei regimului faţă de maghiarii din afara Ungariei, temerile lui îndreptându-se constant în anii 1968-1977 spre posibila coagulare internă a unei agende şi mişcări naţionale maghiare, alimentată de retorica privind responsabilitatea faţă de comunităţile maghiare din afara frontierelor statului maghiar, care, prin difuzarea în societatea din Ungaria şi spiritul protestatar al generaţiei noi, reprezenta pericolul suprem, un posibil demers

42 „De asemenea, trebuie să se urmărească îndeaproape încorporarea corespunzătoare a tinerilor în învăţământ şi repartizarea lor în judeţe şi localităţi unde ei cunosc limba respectivă. În general trebuie să se insiste pentru îndrumarea absolvenţilor – mai ales a cadrelor didactice, dar şi a celor din reţeaua medico-sanitară şi din agricultură – la locul de baştină, spre a nu fi trimişi dintr-un capăt al ţării sau al judeţului, în altul. Fără îndoială, toate aceste probleme trebuie rezolvate mai bine la nivel naţional şi în cadrul acestuia, în învăţământul desfăşurat în limbile naţionalităţilor”, in Tóth Sándor, op.cit., 1990, p. 95-96, 181 (vezi şi notele de final nr. 82, 83 şi 84).

43 Ibidem, p. 98-99. 44 Vincze Gábor, op. cit., 1999, p. 92.


protestatar, ce amintea obsesiv de 195645. Astfel, în cadrul pregătirii întâlnirii din 1977, el avertiza ferm: „Punerea în discuţie a unor elemente negative ale relaţiilor, orice demers verbal confruntativ putea avea loc doar după consideraţii anterioare şi îndrumări exprese date de conducerea la cel mai înalt nivel”, totodată concluzionând că invocarea chestiunii minoritare în cadrul forurilor internaţionale nu este posibilă, dar nici „demonstrarea faptului că PSMU se ocupă de aceste realităţi, pentru că nu este productivă cauzei. Din acest motiv, pot tot felul de cercuri reacţionare să ne pună în lumină proastă că noi nu ne-am ocupa deloc de aceste realităţi; dar noi nu putem să respingem aceste demersuri.”46 Această situaţie complexă, fiind „prins între două focuri”, a pus conducerea de partid şi de stat maghiară într-o situaţie precară, din care o posibilă ieşire putea fi reuşita unei soluţii negociate şi agreate la nivelul cel mai înalt al relaţiilor bilaterale. Astfel, la întâlnirea din iunie 1977, din Oradea şi Debrecen, partea maghiară a insistat pe ideea „rolului de punte” al minorităţii maghiare între cele două „naţiuni socialiste”, partea română insistând cu succes pentru principiul neamestecului în treburile interne ale statelor suverane – problema minorităţilor naţionale fiind parte intrinsecă a acestui plan în accepţiunea liderului suprem al regimului politic din R.S. România47.

După 1972, la fiecare 15 martie autorităţile maghiare se confruntau cu demersuri protestatare ale noii generaţii, ce folosea aniversarea revoluţiei din 1848 pentru demonstraţii împotriva regimului, explicând atât critica realităţilor sociale şi economice, cât şi coagularea unei agende naţionale, cu referiri clare la situaţia „confraţilor de limbă şi cultură maghiară” din afara frontierelor. Pentru a integra în discursul public oficial ideea demersului modernizator şi eludarea criticii tot mai stridente de identitate naţională a conducerii regimului, în acel deceniu Academia de Ştiinţe a R.P. Ungare anunţa reintegrarea în discursul istoric oficial a memoriei Monarhiei austro-ungare, valorificată ca un model de compromis politic eficient; din includerea în aceste structuri supranaţionale a rezultat o modernizare rapidă asimilată de societatea maghiară, accentuată în noua istoriografie maghiară ca o alternativă la spiritul kossuthist de prioritizare absolută a independenţei naţionale. Însă la nivelul conducerii regimului politic din România, acest demers a fost interpretat ca o reafirmare a spiritului naţional, a ideii de imperiu, la şedinţa Comitetului Central al PCR din 22 septembrie 1975, Nicolae Ceauşescu invitând istoricii pe un ton foarte sever „să răspundă la atacurile” venite din partea „iredentismului maghiar”48. Noul „teritoriu” al confruntării devenind interpretarea istoriei, participanţii foloseau nu numai publicaţiile ştiinţifice („Történelmi Szemle”, „Századok”, „Magazin istoric” etc.), conferinţele şi sesiunile de comunicări

45 Földes György, op.cit., p. 160-167, 216-221. 46 Ibidem, p. 216-217. 47 Ibidem, p. 221; Vincze Gábor, Gúzsba kötött kisebbség. Magyarok a 20. Századi Romániában

(infra: Vincze Gábor, Gúzsba kötött kisebbség…), Nagyvárad, Partium Kiadó, 2009, p. 114-115. 48 Vincze Gábor, Gúzsba kötött kisebbség..., p. 113.


ştiinţifice (ex.: al doilea Congres Internaţional de Tracologie, organizat la Bucureşti în septembrie 1978), dar şi publicaţiile în reviste ideologizante (ex.: „Era Socialistă”), precum şi periodice internaţionale. Consideraţiile formulate într-un eseu publicat de Illyés Gyula cu privire la temerile, din perspectiva trecerii unui secol de la tezele enunţate de Herder privind dispariţia naţiunii maghiare, dublat de un interviu dat unui cotidian din Paris de acelaşi autor, cu referinţe clare la situaţia precară a comunităţii maghiare din România, au incitat partea română ce a relansat tezele proprii, folosind forme de expunere tot mai explicite49. Au urmat memoriile de protest faţă de regresul drepturilor şi reţelei instituţionale cultural-educative ale comunităţii maghiare din România, publicate în occident de Tordai Zádor şi Király Károly, cu ajutorul unor asociaţii de imigranţi maghiari din Statele Unite ale Americii şi Canada.50 Incidentele de la New York, demonstraţia organizată de Hungarian Human Rights Foundation şi World Union of Hungarians – ce atrăgeau atenţia asupra realităţilor din R.S. România condusă de Ceauşescu, în special asupra „campaniei de măsuri antimaghiare”51 –, dublate de eşecul vizitei oficiale în S.U.A. cea a avut loc în aprilie 1978, au dus la paroxism nivelul invectivelor inserate în publicaţiile ce au urmat: una dintre acestea, semnată de Ion Spălăţelu, publicată în revista „Contemporanul” din 4 mai 197852, a introdus tema „fascis-mului horthyst” şi a memoriei pline de suferinţă a comunităţii din Transilvania anilor 1940-1944, tăiată în două de Arbitrajul de la Viena, semnat de liderul Germaniei naziste şi de acela al Italiei fasciste. A urmat cartea semnată de Ion Lăncrănjan în 1982, ce a fost evaluată de conducerea regimului politic din Ungaria drept un atac direct, formulat într-un ton ultranaţionalist şi xenofob, îndreptat şi împotriva prestigiului şi persoanei lui Kádár János, publicată cu aprobarea nivelului superior al conducerii unui stat socialist, element agravant în viziunea liderilor maghiari.53

Intelectualii maghiari din România abordau din propri perspectivă soluţiile posibile la situaţia astfel creată: Balogh Edgár, unul dintre intelectualii cu convingeri marxiste exprimate încă din deceniul patru al secolului trecut, personalitate formatoare de opinie în cadrul comunităţii maghiare din România, a fost adeptul soluţiilor de compromis negociate direct cu conducerea regimului politic, în interesul asigurării drepturilor şi intereselor proprii acestei comunităţi, ca parte a asigurării funcţionării efective a unei societăţi socialiste egalitare. Balogh gândea încă la 1982 în perspectiva unei posibile reuşite a încercării de influenţare a

49 Illyés Gyula, Válasz Herdernek és Adynak, „Magyar Nemzet”, 1 ianuarie 1978, Budapesta;

vezi şi interviul acordat revistei „Le Monde”, la 1 noiembrie 1977; Vincze Gábor, Gúzsba kötött kisebbség..., p. 117, 158.

50 Vincze Gábor, Gúzsba kötött kisebbség..., p. 158. 51 Ibidem, p. 116. 52 Spălăţelu Ion, Ocupaţia horthystă în Nordul Transilvaniei (1940-1944). Lunga noapte a

Sfântului Bartolomeu, „Contemporanul”, Bucureşti, 4 mai 1978. 53 Lăncrănjan Ion, Cuvînt despre Transilvania, Bucureşti, Edit. Sport-Turism, 1982.


cadrului decizional politic prin contacte directe, în sensul detensionării relaţiilor româno-maghiare. Însă trebuia să constate că la nivelul autorităţilor de stat era deja văzut ca un personaj izolat, periferizat, ce nu prezenta interes. În aceeaşi ordine de idei, Balogh a încercat şi influenţarea Consulatului R.P. Ungare din Cluj în privinţa opririi unor demersuri posibile ca răspuns la cele întâmplate, în vederea stopării escaladării situaţiei deja ajunse la paroxism.54 Lipsit de alte instrumente, Balogh a conceput planul de a cumpăra cât mai multe exemplare din cartea semnată de Lăncrănjan, pentru a o face să nu ajungă la public. Considerăm că, cu toată naivităţii lui, acest demers a fost un act clar de rezistenţă intelectuală în faţa demersurilor explicite ale regimului politic.

Méliusz József, o altă personalitate reprezentativă a acelei generaţii cu convingeri marxiste şi legături cu cadre decizionale ale regimului politic, a fost acuzat explicit în scrisul lui Lăncrănjan de iredentism, acuzaţie împotriva căreia a protestat printr-un memoriu adresat lui Nicolae Ceauşescu, datat 20 aprilie 1982, în care scria despre posibilitatea intentării unui proces calomniatorului. Simţindu-se urmărit de Securitate, Méliusz József constata cu stupoare că nici măcar răspunsul formulat în sens literar nu a mai putut fi publicat.55

Chiar şi Fazekas János a protestat la o întâlnire personală cu Ceauşescu, cerând o poziţionare explicită din partea acestuia în cazul Lăncrănjan. Dar după ce a protestat împotriva „afirmării naţionalismului” la şedinţa Comisiei Politice Executive din 20 mai 1982, în cadrul căreia se confrunta verbal cu Iosif Banc şi Constantin Dăscălescu, i s-a cerut pensionarea, susţinută şi de Ceauşescu56. În ziua următoare Dăscălescu a fost numit de Ceauşescu prim-ministru al unui nou guvern, în locul lui Ilie Verdeţ. În acelaşi timp, Domokos Géza şi Huszár Sándor s-au gândit că părăsirea capitalei pentru o perioadă este imperativă, pentru a evita eventuala răsfrângere a efectelor campaniei explicit antimaghiare direct asupra persoanei lor.

Alţi intelectuali maghiari au iniţiat acţiunea de a trimite scrisori de protest individuale – le cunoaştem pe cele semnate de Szabó Gyula, Beke György, Gyöngyössy János, Gálfalvi Zsolt, Bitay Ödön, Demény Lajos, Bodor Pál. Kántor Lajos şi Szász Pál au adresat o astfel de scrisoare lui Dumitru Radu Popescu, preşedintele al Uniunii Scriitorilor. Gáll Ernő, redactor şef al revistei „Korunk”, care a atenţionat conducerea de stat de efectul foarte nefericit al publicării cărţii semnate de Lăncrănjan de a „tensiona relaţiile între intelectuali maghiari şi români”, în scurt timp a fost debarcat de pe poziţia de redactor şef al revistei „Korunk” şi înlocuit cu Rácz Győző. Unele personalităţi ale intelectualităţii române s-au solidarizat cu demersul de a protesta faţă de narativa publicată de Lăncrănjan, exemplele profesorului de muzică Marius Tabacu, precum şi al

54 Vincze Gábor, Gúzsba kötött kisebbség..., p. Vincze Gábor, Gúzsba kötött kisebbség..., p.127-129, 157.

55 Ibidem, p. 132-133. 56 Ibidem, p. 135.


profesorului de sociologie de la Universităatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, Ioan Aluaş, fiind elocvente57. În luna mai 1982, Marius Tabacu şi Szőcs Géza au redactat împreună o scrisoare de protest, semnată de zece intelectuali reprezentativi din Cluj, scrisoare dusă de Marius Tabacu direct la sediul din Bucureşti al Comitetului Central al PCR. Scriitorul şi membrul supleant al CC al PCR, Sütő András, a redactat o scrisoare similară la Târgu Mureş în care califica cartea lui Lăncrănjan ca fiind „împotriva liniei promovate de conducerea PCR cu privire la naţionalităţile conlocuitoare”58, scrisoare completată de Gálfalvi György şi Markó Béla şi semnată ulterior de 36 de persoane, inclusiv Domokos Géza, directorul general al Editurii Kriterion. Înmânarea scrisorii către conducerea de la cel mai înalt nivel a fost refuzată de membrii CC al PCR, Gere Mihály şi Fejes Gyula. În cele din urmă a fost dusă la Bucureşti de soţia lui Domokos Géza.

Ca o diferenţă majoră faţă de demersurile intelectualilor afirmaţi şi socializaţi în crezul stângii radicale la mijlocul secolului XX, reprezentanţii noii generaţii de intelectuali care au redactat publicaţiile samizdat din ultimul deceniu al regimului comunist din România nu au împărtăşit acelaşi crez politic, nici convingerea că intervenţia directă în cadrul instituţiilor regimului politic putea avea şanse de succes. Ei au încercat, în primul rând, coagularea unui nou capital de încredere şi manifestarea explicită a aspiraţiilor proprii, adresându-se în primul rând societăţii civile, dar şi spaţiilor publice şi instituţiilor lumii libere pentru sensibilizarea opiniei publice internaţionale. Au încercat să-şi argumenteze propria poziţie pe fondul afirmării drepturilor omului la nivel internaţional – evaluată ca un posibil nou concept de legitimare a protestului faţă de restricţiile impuse de regimul comunist societăţilor din arealul est-central-european – ca parte a efortului pentru afirmarea şi instituţionalizarea unor astfel de drepturi universal umane, inclusiv accepţiunea socială şi culturală a conceptului, de care comunitatea minoritară maghiară era treptat lipsită în România regimului condus de Ceauşescu. Gândind în paradigma drepturilor omului, a realizării unei societăţi structurate pe edificarea unui stat de drept, au folosit ca argument şi unele formule ale regimului la putere ca „respectarea legalităţii socialiste”, denunţând orice derapaj al autorităţilor. În septembrie 1982, o primă grupare a generaţiei noi a intelectualităţii maghiare ce redacta publicaţia samizdat „Ellenpontok” a reuşit să înainteze un Memoriu Conferinţei CSCE de la Madrid59. Această reuşită a demonstrat debutul unei noi forme de concepere şi organizare a rezistenţei intelectuale în sânul comunităţii maghiare din România.

57 Ibidem, p. 133-134. 58 Ibidem, p. 136. 59 Pentru acest scop au putut folosi ajutorul dat de un diplomat american, cunoscut doar de

persoana ce a reuşit scoaterea din ţară a Memoriului. Vezi: Szőcs Géza, Tizenkét képkocka a nyolcvanas évek elejéről, în Tóth Károly Antal (szerk.), Ellenpontok, Csíkszereda, Pro Print Könyvkiadó, 2000, p. 351.


Prezentul studiu nu-şi propune o analiză exhaustivă focalizată pe fenomenul samizdat sau a publicaţiile de acest gen apărute în limba maghiară în România anilor 1980. Însă, fără prezentarea măcar succintă a unor elemente definitorii ale acestui fenomen specific, suntem de părere că nu ne putem forma o idee corectă asupra specificităţii şi a impactului pe termen mediu al reconfigurării strategiei de reprezentare a intereselor comunităţii maghiare, definită ca minoritate naţională, precum şi a profilului personalităţilor reprezentative; o parte a acestora au continuat prin realizarea structurilor de integrare şi reprezentare a comunităţii maghiare în cadrul statului român, alţii prin participarea la dezbaterea privind problemele acestei comunităţi minoritare din perspectiva emigraţiei la sfârşitul regimului comunist şi a scurtului secol XX.

Între 1977 şi 1989 au existat trei grupări ce au editat publicaţii samizdat, formate din reprezentanţi ai generaţiei noi de intelectuali maghiari din România, publicaţiile fiind cunoscute în epocă ca rezultate explicite ale demersului de protest împotriva regimului politic condus de Ceauşescu: „Ellenpontok”60 („Contrapuncte”), condus de Ara-Kovács Attila, Szőcs Géza, Tóth Károly Antal, Molnár Sándor, cu un cerc larg de contributori de ex.: Cs. Gyímesi Éva, Tóth Sándor, Molnár Gusztáv etc., editat între anii 1981-1983; Cercul „Limes”61, care a funcţionat la Bucureşti între 1985 şi 1987, cu participarea lui Molnár Gusztáv, Salat Levente, Tamás Gáspár Miklós, Vekov Károly etc; „Kiáltó Szó”62 („Cuvântul care strigă”), editat la Cluj, condus de Balázs Sándor în anii 1988-1989, la care au contribuit Nagy György, Tóth Sándor, Páll Árpád, Schwartz Róbert şi Anikó, Mester Zsolt, Visky András, Kiss Zoltán, Salat Levente, Jakabffy Tamás, Farkas Bende Ágnes şi Sándor, Fábián László, Marius Tabacu, Tőkés László.

Asimilarea concluziilor privind reuşita sistemului represiv în cazurile revoltei minerilor din Valea Jiului (1977), al aderării la Charta’77 a lui Paul Goma, al încercării organizării sindicatului liber de către Calciu Dumitreasa (1978), precum şi lecţia exemplară şi edificatoare a evoluţiilor din Polonia, privind fenomenul Solidarnosć şi asocierea dintre sindicatele libere şi intelectualitatea poloneză prin K.O.R. (1980-1981) – au dus la o nouă activizare a intelectualităţii şi o direcţionare a interesului propriu în direcţia drepturilor sociale şi economice, a noii narative critice faţă de sistem formulate din această perspectivă.

Modelele recunoscute explicit de editorii „Ellenpontok” au fost publicaţia samizdat „Beszélő” din Ungaria, contactele cu cercurile de intelectuali din jurul

60 Pentru reeditarea numerelor publicaţiei samizdat „Ellenpontok”, rememorări ale fenomenului din perspectiva participanţilor, vezi Tóth Károly Antal (ed.), Ellenpontok, Csíkszereda, Pro Print Könyvkiadó, 2000, passim.

61 Despre fenomenul cercului „Limes”, vezi Molnár Gusztáv (ed.), Transzcendens remény. A Limes-kör dokumentumai 1985-1989 (infra: Molnár Gusztáv (ed.), Transzcendens remény…), Csíkszereda, Pallas-Akadémia Könyvkiadó, 2004, passim.

62 Cu privire la publicaţia samizdat întitulată „Kiáltó Szó”, vezi Balázs Sándor, Kiáltó Szó. Volt egyszer egy szamizdat, Kolozsvár, Kriterion Könyvkiadó, 2005, passim.


revistei – Kis János, Haraszti Miklós, Konrád György (de orientare liberală), Vajda Mihály, Heller Ágnes, Fehér Ferenc (membri ai Şcolii de la Budapesta, unii trăind în emigraţie în Occident), Radnóti Sándor, Erdélyi Ágnes, Sós Vilmos, Hamburger Mihály (cunoscuţi mai ales pe calea textelor apărute în Párizsi Magyar Füzetek, citate des şi în paginile publicaţiilor samizdat din Ungaria) – fiind motivante şi edificatoare cu privire la demersurile similare proprii ulterioare63. „Ellenpontok”, care a avut o perspectivă largă, orientată explicit spre evoluţiile din Europa Est-Centrală, referirile la ecourile târzii ale revoluţiei din 1956, ale Primăverii de la Praga sau ale evoluţiilor din Polonia certifică această aspiraţie. Însă în România fenomenul asocierii dintre proteste muncitoreşti şi coagularea programatică în jurul intelectualităţii a rămas fără un ecou considerabil, certificat şi de protestul de solidarizare izolată a doamnei Doina Cornea cu revolta muncitorilor din Braşov în 15 noiembrie 1987. Cazurile izolate de rezistenţă intelectuală manifestată de Paul Goma, Dorin Tudoran, Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Doinea Cornea etc. pe de o parte au rămas fără ecou în segmentele largi ale societăţii, pe de altă parte a lipsit coagularea unui grup de iniţiativă gen Charta’77 sau K.O.R. pe orizontala relaţiilor dintre intelectuali. În afara unor semnături adunate pe scrisori de protest, nu sunt cazuri de o reală consolidare ideatică a unui grup cu o viziune comună şi asimilată ca atare64. Iar cu privire la solidarizarea transetnică a intelectualităţii putem cita puţine cazuri, ca acelea dintre Doinea Cornea şi Cs. Gyimesi Éva, colaborarea dintre Marius Tabacu şi Szőcs Géza şi mai târziu Balázs Sándor, editorul publicaţiei samizdat „Kiáltó Szó”.65

După escaladarea conflictului la nivelul dialogului în contradictoriu dintre conducerile de partid şi de stat ale celor două state socialiste, R.S. România şi R.P. Ungară, în 1983 s-a dat aprobarea de la cel mai înalt nivel decizional pentru publicarea unui compendiu de istoria Transilvaniei în trei volume la Budapesta – celebrul Erdély története, publicat de Academia Maghiară de Ştiinţe în cele din urmă în anul 1986 – ceea ce a dus la un nou val al campaniei de denunţare a iredentismului maghiar, incluzând puneri în scenă ale unor şedinţe de înfierare a compendiului, publicarea unor articole, cărţi dedicate indignării exprese privind actul publicării acelor volume, precum şi de telegrame de adeziune şi semnături strânse pe scrisori de adeziune la poziţia adoptată de regimul politic din România. Campania a ajuns la paroxism în anii 1987-1988, oarecum motivată şi de

63 Ara-Kovács Attila, Tétova ellenállás. Román ellenzék, magyar szamizdat”, în Ellenpontok..., p. 362.

64 Vezi analiza în adâncime a fenomenului dizidenţei intelectuale din România în Petrescu, Cristina, From Robin Hood to Don Quixote: Resistance and Dissent in Communist Romania, Bucharest, Edit. Enciclopedică, 2013, passim.

65 Doina Cornea şi Cs. Gyimesi Éva erau denumite în dosarele de urmărire întocmite de agenţii Securităţii: Coca şi Cola (ca referinţă la inamicul cu care lupta socialismului – Coca-Cola, simbol al capitalismului imperialist! Un simţ al umorului oarecum macabru...). Vezi documentul nr. 26 din volumul Cs. Gyimesi Éva, Szem a láncban. Bevezetés a szekusdossziék hermeneutikájába, Kolozsvár, Kom Press Kiadó, 2009, p. 128-129.


necesitatea de a masca impactul catastrofal al politicilor economice şi al izolării internaţionale cvasi-totale a regimului Ceauşescu.

În astfel de condiţii, la Bucureşti s-a întrunit un grup de intelectuali maghiari ce căutau căi posibile de ieşire din impasul ce domina realitatea contemporană, realizând un cerc de dezbateri, denumit grăitor „Limes”. Proiecţiile acestui grup porneau din două direcţii: a gândirii speculative proprii filosofiei, precum şi a nevoii de cunoaştere a realităţilor concrete în termenii cunoaşterii sociologice66. Un segment reprezentativ al acestui grup s-a socializat în centrul universitar clujean la trecerea dintre deceniul şapte şi opt, când ideile marxismului critic post-modern (Herbert Marcuse, Roger Garaudy, Jürgen Habermas), precum şi spiritul momentului 1968 influenţau metoda de lucru a cercului din jurul filosofului Bretter György – personaj important în formarea gândirii, unor membri importanţi ai acelei generaţii ca Molnár Gusztáv, Tamás Gáspár Miklós etc. O altă sursă de inspiraţie a fost arealul ideatic al redactorului şef al revistei „Korunk”, Gáll Ernő. Între referinţele ideatice ale grupului „Limes” se regăsesc idei reprezentative ale şcolii critice neo-marxiste, ale revizionismului intelectual, dar şi certe referinţe liberale.67

Faţă de această critică a realităţilor regimului Ceauşescu din arealul ideilor politice de stânga, în ultimii ani ai acestei ere, închistarea ce domina realitatea contemporană a fost învinsă şi prin reapariţia narativei naţionale, cu accente simbolice ale transilvanismului redescoperit. Publicaţia samizdat concepută şi editată în 1988 în centrul universitar clujean, realizată cu aportul decisiv al lui Balázs Sándor, s-a născut ca un gest de protest într-un moment foarte apăsător, definit de sentimentul de izolare şi lipsa oricăror repere care să anunţe o posibilă soluţionare pozitivă, logică, din interiorul acestui regim68. Este foarte ilustrativă realitatea realegerii în poziţia absolută de putere a lui Nicolae Ceauşescu în noiembrie 1989, la al XIV-lea Congres al PCR. În acel moment chiar gruparea pro-sovietică, internaţionalistă a elitei române contemporane înţelegea să se retragă, ca o lună mai târziu, în momentul răbufnirii revoltei populare de la Timişoara, să se activeze, preluând puterea la 22 decembrie 1989.

Prima opţiune a grupului de iniţiativă al intelectualilor maghiari care au fondat Uniunea Democrată a Maghiarilor din România (Romániai Magyar Demokrata Szövetség) în decembrie 1989 – reunind reprezentanţi ai generaţiei seniorilor cu convingeri marxiste ca Balogh Edgár, Gáll Ernő, Bodor András, Demény Lajos, reprezentanţi ai generaţiei de mijloc socializată în anii ’50 ca Sütő András, Kányádi Sándor, Domokos Géza, Kántor Lajos, precum şi reprezentanţii noii generaţii afirmate în anii ’70 şi ’80 ca Szőcs Géza, Cs. Gimesi Éva, Salat Levente, Balázs Sándor, Tőkés László, Markó Béla, Bányai Péter –, a fost

66 Molnár Gusztáv (ed.), Transzcendens remény..., passim. 67 Analiza ideilor post-iluministe, modelul liberalismului britanic al gândirii despre reformă şi

revoluţie fiind elocvente pentru arealul ideatic al grupului „Limes”, pentru preocupările de acest fel vezi volumul Molnár Gusztáv, Ó Anglia, Anglia, Bukarest, Kriterion Könyvkiadó, 1984.

68 Balázs Sándor, Egy szamizdat születése, în Kiáltó szó... p. 8-20.


negocierea directă cu Frontul Salvării Naţionale, condus de personalităţi cu convingeri clare de stânga, a dezideratelor proprii comunităţii maghiare, care reflectau în parte rezultatele din perioada cooperării dintre guvernul Dr. Petru Groza şi UPM, evaluată ca prodigioasă mai ales în ce priveşte instituţionalizarea reţelei de învăţământ în limba maternă, inclusiv a Universităţii „Bolyai” ca instituţie de învăţământ superior de stat în limba maghiară.69 Această paradigmă contrasta oarecum cu viziunea unei comunităţi autonome, parte a naţiunii maghiare divizate de frontiere statale, dar unitară din punct de vedere cultural, ce se constituia ca minoritate naţională în cadrul statului român – proprie unor personalităţi ale momentului ca Tőkés László şi Szőcs Géza –, dar şi cu convingerile liberale – nutrite de Cs. Gyimesi Éva, Salat Levente, Eckstein Kovács Péter etc. Dar interpretarea acestor date ţine deja de o altă tematică de cercetare, parte a istoriei contemporane, dar definită de realităţi diferite faţă de perioada anterioară, a anilor 1968-1989.

Perioada regimului comunist ca realitate istorică, subiect al prezentului studiu istoric, reprezintă o realitate complexă asupra căreia percepţia contemporanilor, reconstituită din perspectiva rememorărilor edite ale unor personalităţi reprezentative ale diferitelor segmente ale societăţii, în cazul de faţă a intelectualităţii comunităţii minoritare maghiare, diferă de perspectiva definită de logica internă a gestionării puterii de către conducerea regimului politic, oglindită de documentele păstrate în fondurile arhivelor istorice, ceea ce la rândul ei arată o percepţie divergentă faţă de imaginea consacrată de discursurile oficiale rostite în public sau editate în epocă de exponenţi ai aceluiaşi regim, din cauza obiectivului diferit urmărit prin aceste demersuri publice. Însă, în majoritatea cazurilor enumerate mai sus, cercetătorul poate constata apariţia constantă a narativei naţionale, definită în sens etnic şi cultural cu privire la chestiunea minorităţilor naţionale, percepţie aflată la baza conceptuală, atât a strategiilor puterii, cât şi a tuturor narativelor proprii grupărilor intelectuale ale comunităţii maghiare, grupări ce reflectă convingeri şi opţiuni diverse. Naţiunea în sensul unei comunităţi etnice şi culturale a fost un subiect important de reflecţie în toată perioada existenţei unui regim comunist în România, definind atât agenda puterii politice, cât şi pe aceea a intelectualităţii în general şi a elitei comunităţii maghiare în special.

69 Kántor Lajos (ed.), A Hívó Szó és a Vándor Idő. Kolozsvár 1989-1990, Kolozsvár, Kom

Press Kiadó, 2013, passim; vezi şi Fodor János, 89 és a magyarok. A romániai rendszerváltás és a kolozsvári események, în http://itthon.transindex.ro/?cikk=19257

Documents

ÎNTRE DEMERSURI DE INTEGRARE POLITICĂ ŞI REZISTENŢĂ … · pentru strategia conducerii UPM, pe de altă parte a reimpus clivajul dintre liderii comunităţii maghiare din Transilvania