O minune numitã mireasã

“Folclorul nostru…nu numai cã este sublim, dar te face sã înţelegi totul. E mai savant decât toatã muzica aşa-zis savantã. Şi asta într-un fel cu totul inconştient. E mai melodic decât orice melodie, dar asta fãrã sã vrea. E duios, ironic, trist, vesel şigrav.”(George Enescu).

Dupã ce îşi adunã apele din munţii împãduriţi şi dintre dealurile scãldate de soare, Trotuşul le poartã pe o lungime de peste 150 km, pentru a le vãrsa în albia largã a Siretului. Aceasta este Valea Trotuşului, cu frumoasele plaiuri şi sate de munte, care a fost numitã pe bunã dreptate de Alexandru Vlahuţã “Prahova Bacãului”.

În aceastã zonã etnograficã, deosebit de frumoasã, cu peisaje de vis şi oamenii deosebiţi, tradiţiile încã mai sunt respectate, chiar dacã nu în totalitate, ecouri ale obiceiurilor strãmoşeşti se mai regãsesc şi în zilele noastre la diferite ocazii din viaţa oamenilor şi in special la nunţi.

Datoritã sfãtoşilor locuitori ai Vãii Trotuşului, informaţii despre cea mai frumoasã zi din viaţa unei fete- ziua în care este mireasã s-au rãspândit pânã în zilele noastre.

Deşi miresele zilelor noastre de pe Valea Trotuşului poartã moderne şi sofisticaterochii de mireasã, deşi nunţile se desfaşoarã in locaţii elegante si strãlucitoare, deşi locul cailor şi trãsurilor sau sãniilor în funcţie de anotimp a fost luat de maşini luxoase, unele obiceiuri tradiţionale persistã şi în prezent în satele situate în aceastã zonã.

Astfel, obiceiuri ca “luatul miresei” din casa pãrinteascã cu alai, cu persoana însãrcinatã cu citirea “conocãriei”, gãtitul miresei, iertarea miresei şi înlocuirea voalului miresei cu eşarfa pentru a marca trecerea ei în rândul femeilor, încã mai persista şi azi in satele Vãii Ţrotuşului în cadrul acestui moment important din viaţa a doi tineri- nunta.

Miresele din trecut aveau un farmec aparte. Piese specifice din îmbrãcãmintea miresei: rochia albã de mireasa adecvatã anotimpului, cu piese de port tradiţional sau de cele mai multe ori costum naţional, cãmaşa cât mai înfloratã, batista în brâu. La gât dacã aveau, purtau salbã de galbeni, mãrgele, brãţarã la mânã.

Dacã nunta era iarna, mireasa purta scuteicã de postav, suman sau dulamã de postav cãptuşita cu blanã.

Gãtitul miresei se fãcea duminicã la prânz. Luau parte fete, rude şi alte persoane apropiate. Naşa o împodobea, iar fetele ţineau oglinda şi pieptenele. Pe lângã naşã mai erau şi alte rude ale miresei şi prietene. Naşii erau cei care aduceau gãteala miresei. Mireasa era pieptãnatã de o fatã cu mama şi tata în viaţã. Lãmâiţa şi voalul i le punea naşa. Voalul se punea înainte de cununia religioasã, nu mai devreme. Se cânta cântecul miresei. De obicei plângeau ca la mort când se îmbrãca mireasa din cauzã cã se depãrta de surori, de pãrinţi. În timp ce mireasa era gãtitã in casã, afarã în curte se jucau hore, sârbe. Duminicã seara, naşa o îmbrobodea cu marama si-i punea salbã de argint. Dupã masa mare naşa dezvelea mireasa şi îi punea batic pe cap. Naşa îi lua voalul, îi despletea coada şi îi împletea douã cozi, pe care le înfãşura în coc.

Cãmãşile purtate de mire şi de mireasã erau pãstrate apoi toatã viaţa ele, fiind şi veşmântul lor de înmormântare. În picioare încãlţãmintea obişnuitã era opinca, pusã peste obiele, învelitoarea din benzi de ţesãturã din lânã, ce apãrã piciorul.

Costumul de mireasã era bogat ornamentat(betealã, fir metalic, mãrgele). Piesele componente ale costumului erau îmbrãcate doar la anumite ocazii, fiind pãstrate pentru înmormântare.

În timpul petrecerii, era nelipsitã cetera, care se asemãna cu o vioarã care scoate sunete înalte, zongora, un instrument cu corzi mai mari şi doba, o tobã din lemn şi piele de caprã, astfel încât nuntaşii petreceau pânã în zori.

Se pare cã obiceiurile şi tradiţiile care se desfãşoarã cu ocazia nunţii au rãdãcini adânci de-a lungul istoriei, multe dintre ele provin chiar din Egiptul antic, Grecia antica si de la romani.

Astfel, schimbul de inele provine din Egiptul antic. Egiptenii, care credeau cã între degetul al treilea al mâinii stângi si inimã existã o venã de legãturã, confecţionau inele din material textile pentru a simboliza unirea inimilor. Romanii, preluând obiceiul de la vechii egipteni, au confecţionat inelele din fier pentru a simboliza trãinicia legãturii dintre cei doi soţi. În Evul Mediu britanicii, accentuând ideea de durabilitate si puritate a cãsãtoriei, au înlocuit fierul cu aur.

Un alt obicei pãstrat pânã în zilele noastre – tortul de nuntã – provine se pare de la romani. Aceştia, la sfârşitul cãsãtoriei, aveau obiceiul de a rupe o pâine deasupra capului miresei. Se credea cã numarul firimiturilor simbolizeazã numãrul de copii pe care îi va avea noul cuplu. Invitaţii culegeau aceste firimituri cu credinţa cã acestea sunt aducãtoare de noroc. Întru-cât numãrul invitaţilor la nuntã era din ce în ce mai mare, pentru ca aceştia sã nu plece cu mâna goalã, se fãceau pâini din ce în ce mai mari, care cu timpul, din rafinament, s-au transfomat în prãjituri, ajungându-se la tortul din zilele noastre.

Vãlul miresei, considerat simbol al dominaţiei masculine îşi are originile in Sparta. Pentru cã femeile nu reprezentau nici un interes pentru spartanii educaţi în spirit militar, aceştia fiind obişnuiţi cu companie masculinã, acestea erau tunse în cap şi acoperite apoi cu vãl. În Evul Mediu, ridicarea vãlului era un drept exclusiv al mirelui, ca semn al autoritãţii sale asupra miresei.

Buchetul miresei, obicei pãstrat pânã în zilele noastre, în vremurile strãvechi avea rolul de protectie împotriva rãului, fiind confecţionat din plante care aveau proprietatea de a alunga rãul. Din simţ estetic plantele au fost înlocuite cu flori şi nu au mai împodobit rochia miresei ci au evoluat in buchetul de mireasã cunoscut în prezent.

Culoarea albã a veşmintelor de nuntã, simboliza în Roma anticã bucuria iar în Evul Mediu puritatea. Concepţia despre lume a oamenilor din trecut s-a schimbat, nu a stat pe loc. Încã din veacul trecut ea s-a destrãmat, încetul cu încetul. În zilele noastre, oamenii nu se mai îmbracã în costume naţionale pentru a umbla cu ploştele prin sat şi a invita oamenii la nuntã. Modernele cartoane frumos colorate şi desenate au cam luat locul acestui frumos obicei. Totuşi, având în vedere farmecul tradiţiilor care încã mai persistã în organizarea nunţilor de pe Valea Trotuşului, este de datoria noastrã sã-l menţinem şi sã-l transmitem mai departe.

Eleva Ciurcanu Cãtãlina C.N.”VASILE ALECSANDRI”,Bacãu