octavian paler / poeme

Singurãtate

Voi care vã întoarceti acasãsi dupã ce-ati închis usaspuneti "bunã seara"voi nu stiti ce-nseamnãsã intri pe o usã tãcînd.

Imposturã

Ceilalti lupi m-ar sfîsia dacã ar sticã urletul meu e în realitate un plîns.

Memorie

O pasãre cu o singurã aripãsi cu alta transformatã în lant,o pasãre cu o aripã rãmasã sã speresi alta pe care o tîrãste în zbor,o pasãre-mi trece noaptea prin somnsi dimineata o gãsesc rãstignitãîn acelasi loc unde searaam lãsat-olovindu-si lantul cu aripa.

Lectie inutilã de logicã

Asa se-ntîmplã logic,plecãm si sosim undeva.Plecãm pentru o clipã, pentru un ceas, pentru o viatã,poate nu trebuia sã plecãm, dar problema nu-i asta,ci faptul cã sosim undeva, totdeauna sosim undeva,poate nu sosim la timp, nu sosim unde trebuie, nu            sosim unde-am vrut,dar sosim undeva si cîtã vreme sosim undeva totul            e logic,

chiar dacã logica si fericirea sînt lucruri total            diferite,totusi am plecat si am sosit undeva,am gresit drumul, dar am sosit undeva,dar cînd nu mai sosim nicãieritotul devine ilogic. Spre ce ne ducemdacã nu sosim nicãieri?

Moartea lui Socrate

Sînt singur.De ce tremurati?Si sentinta e datã.De ce tremurati?Din vorbele pe care n-am apucat sã le spunse scuturã tãcereaîmbãtrînindu-mã.Nu-mi cereti sã mint cu aceste cuvintecu care mi-am descoperit moartea.Si nu înteleg de ce tremurati.Otrava e doar pregãtitã.Si sînteti prea palizipentru niste ucigasi cumsecade.

Focul

Nu-i adevãratã povestea cã oamenii au descoperit            focullovind douã pietre.Focul a apãrut altfel, cînd singurãtatea primului oms-a lovit de prima întrebare,cînd un om s-a gîndit sã prefacã rãnile lui în sperantã,sã-si lumineze mîinilesi teama de el.Poate focul n-a fost decît un mijloc de a lupta            împotriva cenusii,cînd vulturii coboarã în noisi ne temem.

Avem timp

Avem timp pentru toate. Sã dormim,sã alergãm în dreapta si-n stînga,

sã regretãm ce-am gresit si sã gresim din nou,sã-i judecãm pe altii si sã ne absolvim pe noi însine,avem timp sã citim si sã scriem,sã corectãm ce-am scris, sã regretãm ce-am scris,avem timp sã facem proiecte si sã nu le respectãm,avem timp sã ne facem iluziisi sã rãscolim prin cenusa lor mai tîrziu.Avem timp pentru ambitii si boli,sã învinovãtim destinul si amãnuntele,avem timp sã privim norii, reclamele sau un            accident oarecare,avem timp sã ne-alungãm întrebãrile,sã amînãm rãspunsurile,avem timp sã sfãrîmãm un vis si sã-l reinventãm,avem timp sã ne facem prieteni, sã-i pierdem,avem timp sã primim lectii si sã le uitãm            dupã-aceea,avem timp sã primim daruri si sã nu le-ntelegem.Avem timp pentru toate.Nu e timp doar pentru putinã tandrete.Cînd sã facem si asta murim.

Cursã

Mai departe de moarte, mai departe de viatã,mai departe de dragoste, mai departe de mine,mai departe de noi,mai departe de cei care-am fost,de cei care-am fi putut deveni.Si cursa continuã.

Da

Da, nu e totdeauna o întelepciune sã spuicã muzele tac între arme.Cuvintele mele sînt aici si le strîngca pe o lance.Mamã, iartã-mã, nu puteam altfel.Stiu, tu ai tãcut toatã viatasi ar fi trebuit si eu sã fac, poate, la fel,dar trebuia odatã ca din tãcerea noastrãsã tîsneascã un strigãtsi, iatã-l, îmi umple gura de sperantã si lacrimisi de o tristete însoritã

ce-mi apartine, nu mai stiu,mie sau mormîntului meu. Daraceasta aproape nu mai arenici o importantã.

Poveste simplã

Si deodatã amintirile-mi pecetluiesc buzelesi deodatã simt masca de piatrã a sfinxuluisi surîd cu buzele mele de piatrã,totul s-a întîmplat cu milenii sau cu cîteva clipe în            urmãsi surîd chiar acestei dilemesi masca de piatrã mi se lipeste pe fatãsi n-o voi smulgedecît pentru a arãta sfincsilor care dorm în desertobrazul meu viu.

Moartea cuvintelor

Un chip de nisipsi mîini de nisipsi limba în gurã mi-e tot de nisipnu mai pot sã spun nimic în apãrarea meaîn acest tribunal de nisipcu lumini de nisipgrefieri de nisipamintiri de nisipsi cineva care-ntoarce clepsidra.Tot ce-am iubit s-a transformat în nisiptot ce-am gresit s-a transformat în nisipsi judecãtori de nisipmã judecãsi mã condamnã la moartepe un esafod de nisip.

Digul

Marea loveste digul pe care în seara aceean-am avut curajul sã mergem la capãt. Piatra udãluneca si, la un pas de noi, era ruptã. Dacã eram            neatentine puteam prãbusi în apa ce fierbea dedesubt.

Dar am fost atenti. Ca totdeauna, Atît de atentiîncît într-o zi vom renunta sã mai pãtrundem pe dig.Ne vom multumi sã ne-aducem aminte de el,apoi ne vom aduce aminte mai rarsi îl vom uita în cele din urmã,vom uita cã-ntr-o searã eram poate hotãrîti sã            mergem la capãt.Acum chiar dacã as merge pe dig,nu mai pot s-o fac decît singur. Pot alunecasau pot înainta curajos. E totuna.Si-as vrea sã uit în ce zi mã aflu, în ce an si unde,sã ascult marea lovindu-se întruna de dig, sã mã            întrebcine sînt, ce vîrstã am si ce caut aici.Si de ce m-am oprit în fata acestui dig,ca si cum l-as cunoaste?