Odihnă în Hristosînfloritor al Americii. Era vremea avântului economic declanşat de Revoluţia industrială, dar şi a mişcărilor în plan ideologic şi spiritual, cum au fost,

BISERICA ADVENTISTĂ DE ZIUA A ŞAPTEA

STUDII BIBLICE EDIŢIA INSTRUCTORI

Odihnă în Hristos

de Gerald şi Chantal Klingbeil

iulie - august - septembrie 2021

evs>^editura viaţă şi sănătate P a n te lim o n 2 0 2 1

Instructori_3_2021.indd 1 4/19/2021 12:22:54 PM

©2020 General Conference of Seventh-day Adventists®. Toate drepturile rezervate.

Titlul în original: Rest in Christ

Studiile biblice pentru Şcoala de Sabat majori, ediţia instructori, integral sau părţi din ele, nu pot fi editate, modificate, adaptate, traduse, reproduse sau publicate de nicio persoană sau instituţie fără un acord scris în prealabil al Conferinţei Generale.

Logoul si numele „Adventist de Ziua a Şaptea" si „Adventist" sunt mărci înregistrate ale Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea si nu pot fi folosite fără autorizarea acesteia.

Studiile Şcolii de Sabat pentru majori, ediţia instructori, sunt pregătite de Departamentul Şcolii de Sabat al Conferinţei Generale sub îndrumarea generală a Comitetului Mondial al Şcolii de Sabat. Ele reflectă contribuţia comitetului şi nu reprezintă în exclusivitate punctele de vedere ale autorului/autorilor.

Autor: Gerald si Chantal Klingbeil

Pentru ediţia în limba română:Traducere: Denisa OlariuRedactare: Gianina FloricelLectura traducerii, adaptare: Florian RisteaCorectură: Lavinia GoranTehnoredactare: Irina ToncuCopertă: Liliana Dincă

Textele biblice sunt preluate din traducerea Cornilescu, Casa Bibliei, Bucureşti, 2012.La citatele din lucrările lui Ellen G. White este indicat numărul paginii din original, care apare şi în ediţia electronică în română şi în unele ediţii tipărite, în text, între paranteze pătrate.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României KLINGBEIL, GERALD

Odihnă în Hristos / de Gerald si Chantal Klingbeil. - Pantelimon : Viaţă si Sănătate, 2021

ISBN 978-606-087-025-8

I. Klingbeil, Chantal

2


Cuprins

Odihnă pentru cei neliniştiţi............................................................................. 4

La început, a fost Şcoala de Sabat....................................................................6

1. Viaţa într-o societate de tipul 24/7.........................................................11

2. Neliniştiţi şi răzvrătiţi................................................................................21

3. Rădăcinile neliniştii....................................................................................32

4. Costul od ihnei............................................................................................43

5. „Veniţi la Mine..."......................................................................................... 54

6. Găsind odihna în legăturile de fam ilie ..................................................65

7. Odihnă, relaţii şi vindecare......................................................................75

8. Liberi să ne odihnim ..................................................................................86

9. Ritmurile odihnei....................................................................................... 97

10. Odihna Sabatu lu i.................................................................................... 108

11. Tânjind după mai m ult........................................................................... 119

12. Profetul neliniştit..................................................................................... 130

13. Odihna suprem ă...................................................................................... 141

3


Odihnă pentru cei neliniştiţi

Zborul fusese lipsit de evenimente până în momentul în care, din cabina de pilotaj, căpitanul a anunţat că avionul trebuia să traverseze o furtună serioasă.

- Vă rugăm să vă cuplaţi centurile de siguranţă. Vom avea parte de furtună o bună parte din călătorie, spuse vocea din carlingă, încheind anunţul.

Curând după aceea, avionul a început să se zguduie cu violenţă în timp ce îşi croia drum prin furtună. Compartimentele de deasupra capului s-au deschis; oamenii stăteau încordaţi pe locurile lor. După o zguduitură deosebit de violentă, cineva din spatele avionului a scos un ţipăt strident. Imagini cu o aripă care se rupea şi cu avionul care se înclina într-o parte, îndreptându-se spre pământ, au trecut ca un fulger prin mintea câtorva pasageri. Toţi priveau tensionaţi şi înspăimântaţi. Toţi, cu excepţia unei fetiţe care stătea pe primul rând de scaune de la clasa economică. Era ocupată să deseneze o imagine pe măsuţa pliabilă deschisă în faţa ei. Din când în când, ea mai privea prin micul hublou la câte un fulger deosebit de impresionant, dar apoi îşi relua liniştită activitatea ei de desenat.

După un timp care a părut o eternitate, avionul a aterizat, în sfârşit, la destinaţie. Pasagerii au ovaţionat şi au bătut din palme, fiind foarte recunoscători că se aflau iarăşi pe pământ. Fetiţa îşi pregătise geanta şi aştepta ca oamenii să iasă din avion, când unul dintre călători a întrebat-o dacă nu îi fusese frică. Cum a putut să rămână atât de calmă în timpul unei asemenea furtuni mari şi cu avionul care se clătina atât de tare?

- Nu m-am speriat, îi spuse fetiţa omului surprins. Tatăl meu este pilotul şi ştiam că mă va duce acasă.

Neliniştea şi frica merg deseori mână în mână. Faptul de a trăi într-o lume care îi ţine pe majoritatea oamenilor ocupaţi 24/7 poate duce la nelinişte şi la frică în vieţile noastre. Cine nu s-a luptat uneori cu teama, cu îngrijorarea, cu groaza de ceea ce îi rezervă viitorul? Trecutul s-a dus, prezentul este acum, dar viitorul este plin de întrebări, iar în această lume instabilă răspunsurile s-ar putea să nu fie ceea ce ne dorim să auzim. Ne întrebăm dacă vom fi în stare

4


să respectăm un termen-limită iminent, să achităm următoarea chirie sau taxă şcolară, să facem să supravieţuiască unei alte furtuni căsnicia noastră cu probleme. Ne întrebăm dacă Dumnezeu poate continua să ne iubească în ciuda faptului că L-am „dezamăgit" iarăşi şi iarăşi.

În acest trimestru vom aborda fără ocolişuri o parte dintre aceste temeri. Odihnă în Hristos nu este doar un titlu pentru un ghid de studiu sau logoul captivant al unei campanii de evanghelizare sau al unei tabere. A ne odihni în Hristos este cheia făgăduinţei despre felul de viaţă pe care Isus îl promite urmaşilor Săi: „Hoţul nu vine decât să fure, să înjunghie şi să prăpădească. Eu am venit ca oile Mele să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug" (loan 10:10).

În timp ce pregăteau aceste studii, dintr-odată autorii au înţeles cât de omniprezent este conceptul de odihnă în textura teologiei biblice. Odihna se leagă cu mântuirea, cu harul, cu Creaţiunea, cu Sabatul, cu înţelegerea noastră despre starea morţilor, cu apropiata revenire a lui Isus - şi cu multe altele.

Când ne-a invitat să venim şi să găsim odihnă în El (Matei 11:28), Isus S-a adresat nu doar ucenicilor Săi sau bisericii creştine primare. El a văzut generaţii viitoare de fiinţe umane bolnave de păcat, istovite, frânte şi chinuite, care aveau nevoie de accesul la sursa odihnei. Pe măsură ce parcurgi studiile din fiecare săptămână, în acest trimestru, adu-ţi aminte să vii şi să te odihneşti în El. La urma urmei, Tatăl nostru ceresc deţine controlul şi este gata să ne ducă acasă în siguranţă.

Chantal si Gerald Klingbeil se bucură de o căsnicie interculturală si de lucrul în echipă. Chantal, care este director asociat al Patrimoniului Ellen G. White, este originară din Africa de Sud, în timp ce Gerald, editor asociat al Adventist Review Ministries si profesor de cercetare în Vechiul Testament si în Studiile despre Orientul Apropiat antic, s-a născut si a crescut în Germania.

5


La început, a fost Şcoala de Sabat...

La începutul adventismului, James White şi soţia sa, Ellen, locuiau în Rochester, o aşezare apărută după Revoluţia Americană (1765-1783), pe malul sudic al Lacului Ontario, la graniţa cu Canada. Întemeiată de descendenţii puritanilor englezi veniţi din Noua Anglie, a fost cartografiată ca oraş în 1834 şi, datorită creşterii explozive a economiei şi a populaţiei, a devenit primul oraş înfloritor al Americii. Era vremea avântului economic declanşat de Revoluţia industrială, dar şi a mişcărilor în plan ideologic şi spiritual, cum au fost, de exemplu, mişcarea de abolire a sclaviei, mişcarea pentru drepturile femeilor sau redeşteptările protestante din America. Aici, în Rochester, s-a petrecut una dintre cele mai mari redeşteptări religioase, sub conducerea lui Charles Finney, „părintele redeşteptărilor moderne"; aici apărea ziarul de largă circulaţie Steaua Nordului (forum al mişcării aboliţioniste), al fostului sclav Frederick Douglass, în strânsă legătură cu mişcarea reformelor sociale, condusă de activista Susan B. Anthony, tot din Rochester, care avea să dea numele celui de al 19-lea Amendament al Constituţiei Statelor Unite, care statua dreptul femeilor de a vota. Suflul înnoirii se simţea în orice domeniu al vieţii noului oraş, unde locuiau James şi Ellen White. În această atmosferă efervescentă în care trăiau avea să se nască una dintre cele mai măreţe şi mai durabile idei care au influenţat şi încă influenţează Biserica Adventistă din întreaga lume.

Prin 1852, pe când el avea 31 de ani, iar ea 25, au pornit într-o călătorie de peste 600 mile (aproximativ 1 000 km), de la Rochester până la Bangor, statul Maine, pentru întâlniri organizate pe parcursul a două luni. Astăzi i-am spune „o călătorie misionară". Pe drumuri de ţară, prăfuite, într-o trăsură acoperită, trasă de un cal, pe care îl primiseră de la fraţii din Vermont, era o călătorie lungă şi obositoare, mai ales pentru copilul lor de trei ani, Edson, care era bolnav. Într-una dintre zilele acelei călătorii, pe la prânz, James a tras trăsura la umbra unui copac, a legat calul să pască în apropiere şi s-au aşezat să mănânce. După ce au mâncat, a luat stilou, cerneală şi hârtie şi, punând pe genunchi cutia de lemn în care ţineau alimentele, a scris patru studii biblice pentru tineri, fiecare

6


având între 18 şi 28 de întrebări, scrise unele după altele, fără referinţe biblice sau note explicative (acestea trebuiau găsite şi formulate de cei care studiau). A publicat aceste patru serii de întrebări biblice în luna august a acelui an, în numărul inaugural al revistei The Youth Instructor (Instructorul tineretului), care apărea la Rochester în 1 500 de exemplare, a câte 8 pagini (cost total: 20 de dolari sau 75 de cenţi bucata). Pe ultima pagină, în ceea ce corespunde „casetei tehnice", era inserat şi scopul publicaţiei: „Să înveţe pe tineri poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus şi, astfel, să-i ajute la o înţelegere corectă a Sfintelor Scripturi." Pentru adventiştii de ziua a şaptea, acele lecţii scrise de James White pe cutia trăsurii au fost începutul a ceea ce, astăzi, cunoaştem ca „Studiile Şcolii de Sabat".

În anul următor, 1853, James şi Ellen White au organizat prima grupă (clasă) a Şcolii de Sabat, în casa lor din Rochester. La scurt timp după iniţiativa lor, o altă grupă a Şcolii de Sabat a fost organizată de John Byington, în Bucks Bridge, statul New York, cel care a construit şi prima biserică adventistă pe proprietatea sa, cu zece ani înaintea organizării oficiale a Bisericii Adventiste, al cărei prim preşedinte avea să devină.

În prezent, programul Şcolii de Sabat se desfăşoară în circa 90 000 de biserici, în 216 ţări şi teritorii din cele 237 existente1, fiind frecventat de peste 8 200 000 de membri2, care contribuie cu circa 78 000 000 de dolari la misiunea Bisericii. Cine ar fi crezut lucrul acesta în anul 1853? Care este explicaţia acestei creşteri explozive? Chiar de la început, Şcoala de Sabat a pus accentul pe dezvoltarea părtăşiei, pe studiul biblic, pe implicarea socială şi pe misiunea externă. Câtă vreme va rămâne orientată spre aceste direcţii, Şcoala de Sabat va rămâne vie, vibrantă, aşa cum trebuie să fie „inima comunităţii", care hrăneşte întregul trup al Bisericii. Poate tocmai de aceea fostul preşedinte al Bisericii, Jan Paulsen, spunea că Şcoala de Sabat este ca micul dejun: furnizează hrana spirituală necesară pentru a face faţă provocărilor întregii săptămâni.

Florian Ristea,Departamentul Şcoala de Sabat/Lucrarea Personală

1 https://www.adventistreview.org/1515-182 https://documents.adventistarchives.org/Statistics/ASR/ASR2019A.pdf, p. 9.

7


https://www.adventistreview.org/1515-18

https://documents.adventistarchives.org/Statistics/ASR/ASR2019A.pdf

NU UITAŢI:

PĂRTĂŞIE (5-10 minute)

1. Fiecare membru al Şcolii de Sabat se poate bucura de un salut, de un zâmbet, de un bun venit, chiar şi musafirii!

2. Fiecare poate să-i încurajeze pe ceilalţi, povestindu-le despre un răspuns primit la rugăciune sau o activitate misionară în care a fost implicat(ă).

3. Fiecare le poate împărtăşi celorlalţi nume de pe lista sa de rugăciune, de la pagina următoare, ca să se roage împreună pentru persoanele respective.

© DEZBATERE (20-25 de minute)

1. Putem dezbate ideea principală a fiecărei zile, căutându-i semnificaţia practică!

2. Este de dorit ca fiecare să se implice în dezbatere, dar fără să acapareze discuţia!

3. Citirea zilnică a Bibliei şi a Spiritului Profetic, cu ajutorul celor cinci întrebări, poate menţine vie viaţa spirituală!

MISIUNE (5-10 minute)

1. Dezbaterea studiului se încheie întotdeauna cu decizii de ordin practic!2. Fiecare grupă poate planifica o activitate misionară în care să se implice

toţi membrii.3. Ştirile video ale Şcolii de Sabat, care pot fi descărcate şi vizionate acce

sând adresa de internet: resurse.adventist.pro, conţin idei misionare valoroase, care pot fi aplicate!

8


LISTĂ DE RUGĂCIUNE

MA ROG pentru:

Cineva din familie

Cineva dintre rude

Cineva dintre prieteni

Cineva dintre vecini

Cineva din biserică

9


Cercetaţi Scripturile„Dacă Biblia ar fi citită mai mult, dacă adevărurile ei ar fi înţelese mai bine, noi am fi un popor mult mai luminat si mai inteligent. Sufletul capătă putere prin cercetarea paginilor Scripturii." - Sfaturi pentru biserică, p. 113

IULIE AUGUST SEPTEM BRIE1. Luca 13 1. Ioan 20 1. Romani 22. Luca 14 2. Ioan 21 2. Romani 33. Luca 15 3. Faptele 1 3. Romani 44. Luca 16 4. Faptele 2 4. Romani 55. Luca 17 5. Faptele 3 5. Romani 66. Luca 18 6. Faptele 4 6. Romani 77. Luca 19 7. Faptele 5 7. Romani 88. Luca 20 8. Faptele 6 8. Romani 99. Luca 21 9. Faptele 7 9. Romani 10

10. Luca 22 10. Faptele 8 10. Romani 1111. Luca 23 11. Faptele 9 11. Romani 1212. Luca 24 12. Faptele 10 12. Romani 1313. loan 1 13. Faptele 11 13. Romani 1414. Ioan 2 14. Faptele 12 14. Romani 1515. Ioan 3 15. Faptele 13 15. Romani 1616. Ioan 4 16. Faptele 14 16. 1 Corinteni 117. Ioan 5 17. Faptele 15 17. 1 Corinteni 218. Ioan 6 18. Faptele 16 18. 1 Corinteni 319. Ioan 7 19. Faptele 17 19. 1 Corinteni 420. Ioan 8 20. Faptele 18 20. 1 Corinteni 521. Ioan 9 21. Faptele 19 21. 1 Corinteni 622. Ioan 10 22. Faptele 20 22. 1 Corinteni 723. Ioan 11 23. Faptele 21 23. 1 Corinteni 824. Ioan 12 24. Faptele 22 24. 1 Corinteni 925. Ioan 13 25. Faptele 23 25. 1 Corinteni 1026. Ioan 14 26. Faptele 24 26. 1 Corinteni 1127. Ioan 15 27. Faptele 25 27. 1 Corinteni 1228. Ioan 16 28. Faptele 26 28. 1 Corinteni 1329. Ioan 17 29. Faptele 27 29. 1 Corinteni 1430. Ioan 18 30. Faptele 28 30. 1 Corinteni 1531. Ioan 19 31. Romani 1

10

Instructori_3_2021.indd 10 12:22:55 PM

26 iunie-2 iulie

Viaţa într-o societate de tipul 24/7

Sabat după-amiază

Text de memorat: „Sufletul meu suspină şi tânjeşte de dor după____________ ; inima şi carnea mea strigă către _____________ !"(Psalmii 84:2)

Tic-tac, tic-tac, tic-tac. Ceasul bătea continuu si fără milă. Mai erau două ore până la deschiderea Sabatului. Mary oftă în timp ce inspecta micul apartament. Jucăriile copiilor zăceau încă peste tot în sufragerie; bucătăria era un dezastru; Sara, fetiţa lor cea mai mică, zăcea în pat cu febră, iar ea acceptase să slujească în ziua următoare ca diaconeasă care întâmpina oamenii în biserică, ceea ce însemna că trebuia să plece de acasă cu treizeci de minute mai devreme decât de obicei. Îmi doresc să pot găsi puţină linişte mâine, gândea Mary cu îngrijorare.

În acelaşi timp, în partea cealaltă a oraşului, Josh, soţul ei, stătea la rând ca să achite cumpărăturile săptămânale. Traficul fusese din nou un coşmar. Cozile de la casele de marcat erau lungi. Fiecare părea că îşi făcea cumpărăturile exact în momentul acela. Am nevoie de puţină odihnă, nu mai pot merge înainte aşa, gemu în sinea lui. Viaţa trebuie să fie mai mult decât atât.

Vieţile noastre sunt dominate de ore de vârf, ore de lucru, programări medicale, conversaţii pe Skype, cumpărături şi serbări şcolare. Fie că folosim mijloacele publice de transport, că mergem cu scuterul sau că suntem la volanul propriei maşini pentru a ne transporta familia, bătăile ca de tobă ale angajamentului nostru constant faţă de lumea din jur ameninţă să înăbuşe ce este cu adevărat important.

Cum putem găsi odihnă într-o atât de mare agitaţie?

11


Duminică, 27 iunie Obosiţi

1. De ce a creat Dumnezeu o zi de odihnă chiar înainte să fi fost cineva obosit?

Geneza 2:1-3_______________________________________________________Chiar înainte ca omul să se repeadă să-şi făurească o viaţa stresantă,

Dumnezeu a stabilit un semn pentru a ne împrospăta memoria. Ziua aceasta avea să fie un timp în care să ne oprim şi să ne bucurăm de viaţă; o zi în care să fim, şi nu să facem; o zi în care să sărbătorim în mod deosebit darul ierbii, al aerului, al faunei sălbatice, al apei, al oamenilor şi, mai presus de orice, al Creatorului oricărui dar bun.

Aceasta nu a fost o invitaţie valabilă o singură dată şi care a expirat odată cu exilarea din Eden. Dumnezeu voia să Se asigure că ea putea trece testul timpului şi, astfel, chiar de la început, a împletit odihna de Sabat în însăşi ţesătura timpului.

S-ar putea crede că, întrucât dispunem de numeroase dispozitive şi maşinării care ne uşurează munca, ar trebui să fim mai puţin obosiţi din punct de vedere fizic decât erau oamenii acum două sute de ani. În realitate, odihna pare să fie greu de găsit chiar şi în ziua de azi. Până şi momentele în care nu lucrăm sunt petrecute într-o acţiune frenetică. Pare că suntem mereu, cumva, în urmă; oricât am reuşi să realizăm, există întotdeauna mai mult de făcut.

De asemenea, cercetările demonstrează că dormim mai puţin şi mulţi oameni sunt într-o mare măsură dependenţi de cofeină pentru a merge mai departe. Deşi avem telefoane celulare mai rapide, computere mai rapide şi conexiune de internet mai rapidă, totuşi pare că nu avem niciodată timp suficient.

2. Ce ne învaţă următoarele texte despre importanţa odihnei?

Marcu 6:31________________________________________________________Psalmii 4:8_________________________________________________________Exodul 23:12_______________________________________________________Deuteronomul 5:14_________________________________________________Matei 11:28________________________________________________________

Dumnezeul care ne-a creat a ştiut că avem nevoie de odihnă fizică. El a întocmit nişte cicluri în timp - noaptea şi Sabatul - ca să ne ofere şansa la odihnă fizică. Recunoaşterea lui Isus ca Domn peste viaţa noastră implică, de asemenea, asumarea responsabilităţii de a ne face timp să ne odihnim. La urma urmei, porunca despre Sabat nu este doar o sugestie. Este o poruncă!

Si viaţa ta se desfăşoară într-o continuă alergare? Ce poţi face pentru a experimenta mai bine odihna pe care Dumnezeu vrea să o avem, atât fizic, cât şi spiritual?

12


Luni, 28 iunie Când rămânem fără energie

Lipsa de somn şi epuizarea din cauza suprasolicitării constituie probleme reale. Totuşi, mai îngrijorător este atunci când simţim că mergem înainte cu „rezervorul emoţional" gol. Şi, bineînţeles, când la încercările emoţionale se adaugă lipsa somnului, putem ajunge să fim dureros de descurajaţi.

Baruc, scribul lui Ieremia, trebuie să se fi simţit deseori astfel, în timpul ultimilor ani zbuciumaţi ai Ierusalimului, înainte de haosul, suferinţa şi prăpădul care aveau să urmeze după distrugerea cetăţii de către babilonieni.

3. Care era starea emoţională a lui Baruc?

Ieremia 45:1-5 _____________________________________________________

Îţi poţi imagina cum ar fi dacă Dumnezeu ţi-ar trimite un mesaj personalizat, special pentru tine? Baruc a primit un mesaj direct din sala tronului lui Dumnezeu (Ieremia 45:2). Ni se spune că aceasta s-a întâmplat în „al patrulea an al lui loiachim, fiul lui losia", cam prin 605 sau 604 î.Hr. Ieremia 45:3 este o descriere concisă a modului în care se simt oamenii când rămân fără energie sau fără putere.

Din tot ce ştim din Scriptură despre această perioadă, este clar că plângerile lui Baruc nu erau tânguiri superficiale. El avea motive întemeiate să se simtă descurajat şi epuizat din punct de vedere emoţional. Multe lucruri rele se întâmplau şi multe altele urmau să vină.

4. Cum răspunde Dumnezeu la durerile lui Baruc?

Ieremia 45:4,5______________________________________________________

Răspunsul lui Dumnezeu la durerea reală a lui Baruc ne reaminteşte că disperarea şi durerea lui Dumnezeu trebuie să fi fost exponenţial mai mari decât ale scribului lui Ieremia: El zidise Ierusalimul; El era pe punctul de a-l dărâma. Dumnezeu sădise poporul Israel ca pe o vie (Isaia 5:1-7); tot El era pe punctul de a-l dezrădăcina şi a-l duce în exil. Nu aceasta dorise Domnul pentru poporul Său, dar lucrurile evoluaseră astfel din cauza răzvrătirii lor împotriva Sa.

Însă pentru Baruc exista o speranţă. Dumnezeu avea să-i păstreze viaţa - chiar şi în mijlocul distrugerii, exilului şi pierderii.

Citeşte din nou cuvintele lui Dumnezeu adresate lui Baruc. Ce mesaj general putem extrage din ele pentru noi înşine? Ce spun ele despre faptul că, în ultimă instanţă, Dumnezeu este acolo pentru noi, indiferent de situaţia în care ne aflăm?

13


Marţi, 29 iunie Odihna în Vechiul Testament

Cu toate că Dumnezeu ne-a creat pentru activitate, ea trebuie să fie întreruptă de odihnă. Vechiul Testament ebraic include mai mulţi termeni care exprimă ideea de odihnă. În descrierea pe care Geneza 2:2,3 o face despre Dumnezeu, care Se odihneşte în ziua a şaptea creată de curând, se foloseşte verbul shabbat, „a înceta munca, a se odihni, a-şi lua o vacanţă". Aceasta este forma verbală a substantivului „Sabat". Acelaşi verb este folosit în Exodul 5:5 la forma cauzativă şi este tradus cu „a face/determina pe cineva să se odihnească" de munca sa. Faraonul cel mânios îl acuză pe Moise că „îl [face] să-şi înceteze lucrările".

În porunca a patra a Decalogului, actul odihnei lui Dumnezeu din ziua a şaptea este exprimat prin forma verbală ebraică nuakh (Exodul 20:11; Deutero- nomul 5:14). Verbul este tradus cu „a se odihni" în Iov 3:13 sau, în sens figurat, cu „a aşeza", cu referire la chivotul legământului din Numeri 10:36. În 2 împăraţi 2:15 se precizează că duhul lui Ilie „a venit" [în engl. „s-a odihnit"] peste Elisei.

O altă formă verbală importantă este shaqat, „a se odihni, a primi alinare, a fi liniştit". Se foloseşte în losua 11:23, unde se spune că ţara s-a odihnit de război după cucerirea iniţială a lui losua. Termenul apare deseori cu sensul de „pace" în cărţile losua şi Judecătorii.

Şi verbul raga' este folosit pentru a exprima ideea de odihnă. În avertizările din Deuteronomul cu privire la neascultare, Dumnezeu le spune copiilor lui Israel că nu vor găsi odihnă în exil (Deuteronomul 28:65). Acelaşi verb apare şi la forma cauzativă, în leremia 50:34, descriind incapacitatea de a oferi odihnă.

5. Despre ce fel de odihnă se vorbeşte în Deuteronomul 31:16 („vei adormi")şi în 2 Samuel 7:12 („vei fi culcat")?_____________________________

Ambele versete folosesc o expresie idiomatică derivată din verbul shakab şi care înseamnă „a se întinde, a dormi". În legământul pe care îl face cu David, Dumnezeu îi promite viitorului rege al lui Israel: „Când ţi se vor împlini zilele şi vei fi culcat cu părinţii tăi, Eu îţi voi ridica un urmaş după tine" (2 Samuel 7:12).

Lunga listă a verbelor ebraice care denotă odihna ne ajută să înţelegem că noţiunea teologică de odihnă nu este legată doar de unul sau două cuvinte specifice. Noi ne odihnim la nivel individual şi la nivel colectiv. Odihna are un impact asupra noastră din punct de vedere fizic, social şi emoţional şi nu se limitează la Sabat.

Negreşit, moartea este un duşman si, într-o zi, va f i nimicită. Oricât de mult i-am jeli pe morţii noştri şi le-am duce lipsa, de ce este încurajator să ştim că ei se odihnesc, cel puţin pentru acum?

14


Miercuri, 30 iunie Odihna în Noul Testament

O formă verbală deseori întâlnită în Noul Testament este anapauo, „odihnă, relaxare, reînviorare". Este folosită într-una dintre cele mai cunoscute afirmaţii ale lui Isus, în Matei 11:28: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă." Ea poate să se refere la odihna fizică (Matei 26:45). În salutul final adresat corintenilor, prin aceeaşi formă verbală Pavel îşi exprimă bucuria pentru sosirea prietenilor care i-au „răcorit duhul" (1 Corinteni 16:18).

Un alt verb folosit pentru a exprima ideea de odihnă este hesychazo. El descrie odihna de Sabat de care au avut parte ucenicii în timp ce Isus Se odihnea în mormânt (Luca 23:56), dar mai este folosit şi pentru a descrie un mod de vieţuire liniştit (1 Tesaloniceni 4:11) şi poate indica faptul că cineva nu are nicio obiecţie şi, deci, păstrează liniştea (Faptele 11:18).

Atunci când descrie faptul că Dumnezeu S-a odihnit la crearea lumii în a şaptea zi, Evrei 4:4 foloseşte verbul grecesc katapauo, „a face să înceteze, a face să se odihnească, a se odihni", evocând folosirea Septuagintei, adică a traducerii greceşti a Vechiului Testament. În mod curios, cele mai multe întrebuinţări ale acestui verb în Noul Testament se găsesc în Evrei 4.

6. De ce le spune Isus ucenicilor să vină deoparte şi să se odihnească, având în vedere numeroasele ocazii de misiune pe care le aveau atunci? În timp ce meditezi la această întrebare, ia în considerare contextul mai amplu din Marcu 6.

Marcu 6:30-32 _____________________________________________________

Versetul: „Veniţi singuri la o parte [...] şi odihniţi-vă" (Marcu 6:31) nu este formulat ca o invitaţie. Este exprimat sub forma unui imperativ, care este un ordin sau o poruncă. Isus este preocupat de ucenicii Săi şi de starea lor fizică şi emoţională. Aceştia tocmai se întorseseră dintr-o lungă călătorie misionară în care Isus îi trimisese doi câte doi (Marcu 6:7). Marcu 6:30 descrie întoarcerea lor emoţionantă. Inimile trebuie să le fi fost pline. Ei voiau să împărtăşească biruinţele şi eşecurile lor cu Isus; totuşi, Isus întrerupe totul, chemându-i mai întâi să se odihnească. Marcu include şi o notă explicativă: „Căci erau mulţi care veneau şi se duceau şi ei n-aveau vreme nici să mănânce" (Marcu 6:31). A fi copleşiţi şi prea ocupaţi în lucrarea lui Dumnezeu este o adevărată provocare şi pentru ucenici. Isus ne reaminteşte că trebuie să ne protejăm sănătatea şi starea de bine emoţională planificând perioade de repaus.

Care sunt acele modalităţi prin care îl poţi ajuta si despovăra pe pastor, pe prezbiter sau pe o altă persoană despre care stii că ar putea f i epuizată îndeplinind lucrarea Domnului? Ce ai putea face pentru a-ţi exprima aprecierea si a ajuta această persoană să găsească odihnă?

15


Joi, 1 iulie „Un pribeag şi fugar"

7. Ce l-a făcut pe Cain să devină un „pribeag şi fugar" pe pământ?

Geneza 4 :12_______________________________________________________

Textul biblic nu afirmă în mod clar de ce Dumnezeu a avut plăcere de Abel şi de jertfa lui, dar nu a avut plăcere de Cain si de jertfa lui (Geneza 4:4,5). Dar noi ştim de ce: „Cain se înfăţişă înaintea lui Dumnezeu având în inima sa nemulţumire şi necredinţă cu privire la jertfa făgăduită şi la nevoia de a aduce jertfe ca daruri. Darul său nu dovedea pocăinţă faţă de păcat. El gândea, aşa cum mulţi gândesc astăzi, că ar fi o dovadă de slăbiciune să urmeze exact planul rânduit de Dumnezeu, de a se încrede în totul, pentru mântuire, în ispăşirea Mântuitorului făgăduit. El a ales calea încrederii în sine. El avea să se înfăţişeze în virtutea propriilor merite" - Ellen G. White, Patriarhi si profeţi, p. 72

Dumnezeu a zis despre Cain că avea să fie „un pribeag şi un fugar" pe pământ nu pentru că El l-a făcut să devină astfel, ci, mai degrabă, ca o consecinţă a propriilor fapte păcătoase ale acestuia. Negăsind odihnă în Dumnezeu, Cain a descoperit că nu putea să o găsească în niciun alt mod, cel puţin nu adevărata odihnă.

Termenul ebraic tradus cu „a privit cu plăcere" (Geneza 4:4) ar putea fi redat şi ca „a privit de aproape, a luat în considerare cu mare grijă". Dumnezeu Îşi îndreaptă privirea atent şi minuţios nu atât de mult asupra jertfei, cât asupra atitudinii celui care o aduce. Respingerea jertfei de mâncare a lui Cain nu a fost o reacţie arbitrară a unui Dumnezeu capricios. Mai degrabă, ea descrie procesul de examinare şi de cântărire atentă a caracterului, a atitudinii şi a motivaţiilor celui care aduce jertfa. Este un bun exemplu de judecată de cercetare.

8. Citeşte Geneza 4:13-17 şi descrie reacţia lui Cain faţă de judecata luiDumnezeu._________________________________________________

Când încercăm să fugim din prezenţa lui Dumnezeu, devenim neliniştiţi. Căutăm să umplem dorinţa arzătoare după harul divin cu lucruri, cu relaţii omeneşti sau cu o viaţă ocupată peste măsură. Cain a început să întemeieze o dinastie şi o cetate. Ambele lucruri reprezintă mari realizări şi vorbesc despre determinare şi energie, dar dacă este o dinastie lipsită de Dumnezeu şi o cetate răzvrătită, în cele din urmă nu vor însemna nimic.

Chiar dacă vom ajunge să suferim consecinţele păcatelor noastre asa cum facem de obicei, cum putem învăţa să acceptăm iertarea păcatelor care ne este oferită prin jertfa lui Isus?

16


„După aprecierea rabinilor, esenţa religiei consta în a fi întotdeauna într-o activitate intensă. Ei se legau de unele fapte exterioare pentru a-si arăta înalta lor evlavie. În felul acesta, se despărţeau de Dumnezeu si se zideau în mulţumirea de sine. Pericolul acesta există si astăzi. Pe măsură ce activitatea creste si avem succes într-o ramură oarecare a lucrării pentru Dumnezeu, apare pericolul de a ne încrede în planurile si metodele omenesti. Există tendinţa de a ne ruga mai puţin si de a avea credinţă puţină. Ca si ucenicii, suntem în primejdia de a pierde din vedere dependenţa noastră de Dumnezeu si de a căuta să facem un mântuitor din activitatea noastră. Trebuie să privim fără încetare la Isus si să ne dăm seama că puterea Lui este aceea care săvârşeşte lucrarea. Desi trebuie să lucrăm cu râvnă pentru mântuirea celor pierduţi, trebuie să ne luăm timp si pentru meditaţie, pentru rugăciune si pentru studierea Cuvântului lui Dumnezeu. " - Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viaţa lui lisus, p. 362

Vineri, 2 iulie Un gând de încheiere

Studiu la rând1:

Luca 8-14Evanghelizare, subcapitolul „Femeile în lucrarea publică"

1. Cine si ce anume a spus în faţa întregului norod?

2. Unde si ce a spus Domnul despre o „parte întunecată a trupului"?

3. Ce anume si cui îi dă Domnul cu plăcere?

4. Despre cine si de ce a spus Domnul că nu poate fi ucenicul Lui?

5. Cu ce condiţie pot femeile inteligente să ia parte la conducerea grupelor de studiu biblic?

1 Întrebările sunt alcătuite pentru stimularea lecturării zilnice a Bibliei si a scrierilor lui Ellen G. White, si nu în mod necesar pentru aprofundarea anumitor subiecte.

17


M ATERIAL PEN TRU IN STRU CTO RI

I. Privire generalăAcest trimestru inaugurează o serie de studii intitulată „Odihnă în Hristos".

Societatea noastră din secolul al XXI-lea este plină de oameni neliniştiţi. Îngrijorarea şi anxietatea, combinate cu incertitudinea cu privire la viitor, contribuie la această nelinişte a sufletului. Există o îngrijorare crescândă în rândul profesioniştilor din domeniul sănătăţii mintale cu privire la numărul tot mai mare de oameni deprimaţi pe care îi tratează. Se estimează că în lume există peste 300 de milioane de oameni care suferă de depresie şi că, în câteva decenii, această afecţiune va depăşi bolile de inimă ca principală cauză a morţii. Se preconizează că vânzările de antidepresive vor depăşi, la nivel mondial, cifra de şase miliarde, potrivit previziunilor Thomson Reuters Pharma, pe baza estimărilor concordante ale analiştilor. Peste 270 de milioane de prescripţii medicale de antidepresive sunt vândute doar în Statele Unite în fiecare an. Studiile noastre din acest trimestru, şi mai ales studiul din săptămâna aceasta, se concentrează asupra adevăratei surse a odihnei şi oferă sfaturi practice despre cum să găsim odihnă în iureşul vieţilor noastre.

În această săptămână vom călători înapoi în timp până la Creaţiune şi vom descoperi mementoul veşnic al odihnei în Hristos, Sabatul. Vom studia mâhnirea adâncă a unui scrib din Vechiul Testament şi impactul ei asupra sănătăţii lui fizice, mintale şi emoţionale. Pe parcursul acestui studiu ni se va aminti constant de invitaţia lui Isus de a ne odihni. În timp ce învăţăm semnificaţia cuvântului „odihnă" din Vechiul şi din Noul Testament, vom înţelege mai bine neliniştea lui Cain şi vom descoperi cum să ne odihnim pe deplin în Hristos.

II. Comentariu

Pasajul biblic cel mai cuprinzător despre odihna Sabatului se găseşte în Geneza 2:1-3. La sfârşitul săptămânii Creaţiunii, Isus, Creatorul nostru iubitor, a înălţat un palat în timp, după cum afirmă Abraham Heschel, un autor evreu. În fiecare Sabat, Isus ne invită să lăsăm în urmă grijile, frământările şi anxietăţile şi să intrăm în palatul Lui, ca să ne odihnim în El. Palatele pământeşti sunt locaţii geografice distincte. De exemplu, Palatul Versailles, din Franţa, are 700 de camere şi o suprafaţă de peste 67 000 de metri pătraţi. Făcând parte din Patrimoniul Mondial, palatul este catalogat drept una dintre cele mai mari realizări ale secolului al XVII-lea.

Sabatul - palatul lui Dumnezeu în timp - este cu mult mai plin de semnificaţie şi mai minunat decât acest palat construit de oameni. El datează nu din secolul al XVII-lea, ci de la începutul lumii, de la Creaţiune. Sabatul îmbrăţişează

18


secole şi înfrumuseţează pământul cu timpul lui sacru în fiecare săptămână. Este o continuă aducere-aminte despre locul în care se găseşte adevărata odihnă. Sabatul vorbeşte despre un Dumnezeu care este profund familiarizat cu nevoile noastre de bază. „În ziua a şaptea [El] S-a odihnit şi a răsuflat" nu pentru că era obosit, ci pentru că ştia că noi aveam să fim obosiţi. Geneza 2:2 spune: „În ziua a şaptea, Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea pe care o făcuse." Timpul nu este un ciclu fără sfârşit de evenimente care presupun numai muncă. Dumnezeu a binevoit să ne dea o pauză divină - un timp în care să aprofundăm relaţia noastră cu El, să ne reînnoim mintea, să ne întărim corpurile şi să avem parte de relaţii bune în cadrul familiei.

Odihna divină de Sabat aduce cu sine simţământul siguranţei, în grija iubitoare a Creatorului faţă de noi. În El avem pace. Sabatul este un anihilator al stresului. Este o garanţie că Dumnezeul care a creat lumea aceasta nu a uitat-o şi nu ne-a uitat nici pe noi. După cum noi ne aducem aminte de ziua de odihnă ca s-o sfinţim, şi Creatorul nostru Îşi aduce aminte de noi în această zi şi revarsă bogăţia de binecuvântări cereşti în vieţile noastre ca să ne elibereze din robia fricii, din lanţurile angoasei şi din închisoarea îngrijorării.

Invitaţia lui Dumnezeu de a ne odihniÎn Scriptură, Dumnezeu ne invită să ne odihnim luând o pauză de la progra

mul nostru încărcat. Când viaţa, cu tot zbuciumul ei, ne copleşeşte, se întâmplă trei lucruri:

• Începem să ne pierdem concentrarea. Evenimentele din prezent par să ne doboare. Provocările vieţii par mult mai mari şi noi ne concentrăm asupra problemelor, în loc să ne îndreptăm atenţia spre Dumnezeu, care le poate rezolva. În iureşul activităţilor şi al îndatoririlor noastre, ne concentrăm asupra răspunsurilor omeneşti pentru situaţiile noastre dificile, în loc să ne concentrăm asupra soluţiilor divine.

• Devenim epuizaţi din punct de vedere fizic, mintal şi emoţional. Spunem şi facem lucruri pe care mai târziu le regretăm. Faptul de a fi ocupaţi duce la oboseală. Oboseala duce la epuizare, care, la rândul ei, duce la descurajare. Oamenii ocupaţi iau decizii în pripă şi nu mai reuşesc să vadă imaginea de ansamblu din cauză că sunt atât de solicitaţi. Ei trebuie să treacă la următoarea problemă ca s-o rezolve sau la următoarea îndatorire de pe agenda lor. Astfel, au prea puţin timp să reflecteze la soluţia cea mai bună pentru problema cu care se confruntă.

• Începem să neglijăm rugăciunea şi studiul Bibliei. Drept urmare, viaţa noastră devoţională are de suferit. Faptul de a fi ocupaţi cauzează oboseală, iar oboseala, ineficienţă, lipsă de disciplină, neputinţa de a ne mai controla simţămintele şi o eroziune a vieţii devoţionale semnificative.

19


Ellen G. White spune astfel: „Toţi cei care sunt învăţaţi de Dumnezeu au nevoie de ora liniştită de comuniune cu ei înşişi, cu natura si cu Dumnezeu. În ei trebuie să fie descoperită o viaţă care nu este în armonie cu lumea, cu obiceiurile sau cu practicile ei; şi ei au nevoie de o experienţă personală în obţinerea unei cunoaşteri a voinţei lui Dumnezeu. Trebuie să-L auzim în mod individual adresându-Se inimii. Când orice zgomot este adus la tăcere şi aşteptăm în linişte înaintea Sa, tăcerea sufletului scoate şi mai mult în evidenţă glasul lui Dumnezeu. El ne porunceşte: «Opriţi-vă şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu» (Psalmii 46:10). În felul acesta, se face pregătirea pentru orice lucrare eficientă pentru Dumnezeu. În mijlocul agitaţiei şi al îngrijorărilor zilnice, cel care este revigorat astfel va fi învăluit de o atmosferă de lumină şi pace. El va primi o nouă doză de forţă fizică şi mintală. Viaţa sa va răspândi un miros plăcut şi va evidenţia o putere divină, care va ajunge la inimile oamenilor." - Ellen G. White, Divina vindecare, p. 58

Ai simţit vreodată că alergi de la o responsabilitate la alta copleşit de iureşul vieţii? Mai este încă un e-mail la care trebuie să răspunzi, încă un mesaj de trimis, încă un telefon de dat, încă un comitet la care trebuie să participi, încă o persoană cu care trebuie să te vezi... Viaţa ta pare să fie guvernată de „încă ceva de făcut". Pur şi simplu ai prea multe în agendă ca să le termini pe toate şi, când te pui în pat noaptea, te gândeşti la tot ce ai lăsat nefăcut. Cu siguranţă, munca ta nu e terminată. Lista cu treburi de făcut este doar pe jumătate bifată, în cel mai bun caz. Mintea ta este într-o continuă alergare. Somnul nu vine în timp ce încerci cu disperare să te gândeşti la o modalitate de a face loc la şi mai multe în programul tău de a doua zi, şi aşa supraaglomerat.

Invitaţia lui Hristos se adresează în special oamenilor ocupaţi, istoviţi şi obosiţi, care trăiesc într-o lume de 24/7. Ucenicii lui Isus erau îngrijoraţi şi tulburaţi după decapitarea lui loan Botezătorul. Isus i-a invitat: „«Veniţi singuri la o parte, într-un loc pustiu, şi odihniţi-vă puţin.» Căci erau mulţi care veneau şi se duceau şi ei n-aveau vreme nici să mănânce" (Marcu 6:31). În tumultul activităţilor lor, Isus le-a oferit odihnă. El nu i-a încurajat să se arunce orbeşte într-o muncă istovitoare. Invitaţia Lui ca ei să se odihnească nu era un eveniment care să se petreacă o singură dată, doar pentru ucenici. El a rostit aceste cuvinte de asigurare mulţimilor care Îl urmau: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă" (Matei 11:28). Odihna pe care o oferă Isus nu este o eliberare de încercări. Este asigurarea lăuntrică a faptului că suntem în siguranţă în El. Isus nu ne va lăsa sau părăsi niciodată. Una dintre cele mai grele experienţe din viaţă este simţământul că suntem singuri atunci când trecem prin vremuri grele. Exact în acest fel s-a simţit şi Baruc, scribul lui Ieremia.

20


Mâhnirea lui Baruc, neliniştea lui Cain si răspunsul lui DumnezeuBaruc a fost scribul lui Ieremia. Potrivit pasajului din Ieremia 45:3-5, acest

sărman om a trecut printr-un timp de adâncă durere emoţională. Ierusalimul urma să fie în curând atacat de armatele duşmane. Viaţa, aşa cum Baruc ştia, avea să se schimbe pentru totdeauna. Suferinţa, durerea şi nenorocirea se apropiau cu grăbire. L-a cuprins teama. Îngrijorarea l-a lovit ca un torent. Dar Dumnezeu a vorbit şi l-a asigurat iarăşi că El „[îi va] da ca pradă de război viaţa [lui] în toate locurile unde [va] merge" (Ieremia 45:5). Promisiunile lui Dumnezeu sunt sigure. Ne putem odihni chiar şi în mijlocul celor mai mari dificultăţi, în virtutea asigurării pe care făgăduinţele lui Dumnezeu ne-o dau.

În Vechiul Testament există multe cuvinte traduse cu „odihnă". Semnificaţia lor este foarte variată: uşurare, linişte, pace sau stabilitate. În Noul Testament, ele pot fi interpretate ca reprezentând odihnă, relaxare sau stabilitate. Toate aceste cuvinte au un sens comun: ele implică o pace lăuntrică, un simţământ de calm şi de tihnă. Această odihnă este un dar de la Dumnezeu oferit copiilor Săi trudiţi, atunci când ei vin la El prin credinţă.

Istoria lui Cain demonstrează că nu există odihnă atunci când fiinţele umane se răzvrătesc împotriva poruncilor lui Dumnezeu şi se încred în judecata lor. Cain a nesocotit instrucţiunile clare ale lui Dumnezeu. Religia lui era una a faptelor. El şi-a înălţat propria părere mai presus de descoperirea divină a lui Dumnezeu. Pe de altă parte, Abel a avut pace chiar şi în moarte pentru că şi-a pus încrederea în Dumnezeul vieţii. Studiul de astăzi ne oferă câteva lecţii practice de mare importanţă pentru a face faţă în lumea noastră de 24/7.

III. Aplicaţie

• Când nu reuşim să ne odihnim în grija Creatorului nostru iubitor, viaţa noastră se umple de stres şi de anxietate. Stresul acesta poate duce la boală fizică sau la suferinţă emoţională.

• Creatorul ne-a creat pentru o viaţă de odihnă. Aceasta este mai mult decât o odihnă fizică, oricât de importantă este şi aceasta. Ea include pacea minţii care derivă din a crede Cuvântul Său, din a ne încrede în făgăduinţele Sale şi din a intra în binecuvântarea odihnei Sale de Sabat.

• A trăi separaţi de Creatorul nostru, aşa cum ne ilustrează experienţa lui Cain, nu face decât să zădărnicească încercările noastre de a avea pace lăuntrică şi o bucurie trainică. Odihna provine din a avea o relaţie de încredere cu Cel care ne-a creat. În Hristos este odihnă. În făgăduinţele Sale există asigurare. În prezenţa Sa suntem liberi de anxietate, de îngrijorare şi de griji.

21


S T U D I U L

Neliniştiţi si răzvrătiţi

Sabat după-amiază

Text de memorat: „Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujeas-

De-a lungul secolelor, mulţi oameni au semnalat un comportament ciudat, neliniştit, la câini şi la alte animale domestice înaintea unor cutremure majore.

În prezent, oamenii de ştiinţă au stabilit că animalele sunt în stare să detecteze prima dintre undele seismice ale unui cutremur - unda de presiune, care ajunge înaintea undei secundare, de cutremur. Probabil acest lucru explică motivul pentru care s-a raportat că animalele manifestă confuzie şi agitaţie chiar înainte ca pământul să înceapă să se zguduie. Unele animale, precum elefanţii, pot percepe unde sonore de frecvenţă joasă şi vibraţii ale unui preşoc sau cutremur care are loc înaintea unui cutremur de magnitudine mai mare, pe care oamenii nu le pot sesiza deloc.

Cu câteva minute înainte ca seismul cu magnitudine 5,8 să lovească zona Washington, D.C., pe 23 august 2011, unele animale de la Grădina Zoologică Smithsonian au început să se comporte ciudat. Printre ele s-au numărat lemu- rii, care au început să scoată ţipete puternice cu aproape cincisprezece minute înainte ca pământul să înceapă să tremure.

În studiul din săptămâna aceasta vom analiza unele exemple de nelinişte umană ciudată, cauzată nu de dezastre naturale iminente, precum cutremurele, ci, mai degrabă, de starea de păcat intrinsecă a fiinţelor umane căzute - oameni care şi-au găsit odihna în ceea ce Hristos le oferă tuturor celor care vin la El în credinţă şi în ascultare.

10 iulie - Ziua evanghelistului laic

că drept___care au venit

şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste ______________ ." (1 Corinteni 10:11)

22


Copiii lui Israel trebuie să se fi simţit neliniştiţi si nefericiţi când au plecat de la Sinai, pe drumul spre Canaan. Trecuse mai mult de un an de când părăsiseră Egiptul (Numeri 1:1). Erau gata să intre în Ţara Promisă. Fuseseră număraţi şi organizaţi. Fuseseră martori la manifestările incredibile ale favorii divine şi la semnele evidente ale prezenţei lui Dumnezeu. Şi, cu toate acestea, primul loc în care au ajuns după ce au plecat de la Sinai îi găseşte văitându-se.

1. De ce se văitau israeliţii?Numeri 11:1-15_____________________________________________________

Israeliţii pofteau după carnea, castraveţii, pepenii, prajii, ceapa şi usturoiul din Egipt. „Cine ne va da carne să mâncăm? Ne aducem aminte de peştii pe care-i mâncam în Egipt şi care nu ne costau nimic, de castraveţi, de pepeni, de praji, de ceapă şi de usturoi. Acum ni s-a uscat sufletul: nu mai este nimic! Ochii noştri nu văd nimic decât mana aceasta" (Numeri 11:4-6). Ei trebuie să fi avut grave probleme şi cu memoria selectivă, când şi-au amintit de hrană, dar au uitat de robie şi de suferinţa îngrozitoare (compară cu Exodul 1).

Ei se hrăniseră cu mana lui Dumnezeu pentru mai mult de un an; şi totuşi, nu aveau linişte şi doreau altceva. Până şi Moise a fost afectat. Să încerci să conduci un grup de oameni agitaţi nu este uşor. Dar Moise ştia la cine să apeleze: „Pentru ce mâhneşti Tu pe robul Tău şi pentru ce n-am căpătat eu trecere înaintea Ta, de ai pus peste mine sarcina acestui popor întreg?" (Numeri 11:11).

2. Care este răspunsul lui Dumnezeu la aceste plângeri?

Numeri 11:16-33____________________________________________________

Duminică, 4 iulie Nelinişte în pustie

Dumnezeu nu este surd la nevoile noastre atunci când ne simţim agitaţi, fără linişte. În cazul copiilor lui Israel, El le-a dat prepeliţe să-şi satisfacă pofta după carne. Dar, de fapt, nu carnea era ceea ce poporul îşi dorea. Când suntem nefericiţi, neliniştiţi şi mânioşi, motivul pentru care suntem supăraţi este, de cele mai multe ori, doar factorul declanşator, şi nu cauza conflictului. Ne luptăm pentru că este ceva în neregulă mai în profunzime, care afectează relaţiile noastre de bază. Poporul Israel s-a răzvrătit împotriva conducerii lui Dumnezeu, ceva la care toţi trebuie să fim atenţi, indiferent de situaţia şi de contextul în care ne găsim, deoarece este mai uşor să ajungem aici decât am gândi.

De ce este atât de uşor să ne amintim de trecut ca fiind mai bun decât a fost în realitate?

23


3. De ce erau supăraţi Maria şi Aaron?

Numeri 12:1-3______________________________________________________

În aparenţă, Maria şi Aaron erau nemulţumiţi de soţia cuşită a lui Moise. Sefora era o străină, fiind originară din Madian (vezi Exodul 3:1). Până şi în rândul „elitei" lui Israel decăderea naturii umane iese la iveală.

Cu toate acestea, textul biblic arată clar că acesta era un pretext. Principalul motiv al nemulţumirii lor este legat de darul profetic. În capitolul precedent, Dumnezeu îi spusese lui Moise să desemneze şaptezeci de bătrâni din Israel care să-l ajute să ducă povara administrativă a conducerii (Numeri 11:16,17,24,25). Aaron şi Maria aveau şi ei roluri-cheie în conducere (Exodul 4:13-15; Mica 6:4), dar acum se simţeau ameninţaţi de noua evoluţie din cadrul administraţiei şi au zis: „Oare numai prin Moise vorbeşte Domnul? Nu vorbeşte oare şi prin noi?" (Numeri 12:2).

4. Cum a răspuns Dumnezeu la această nemulţumire? De ce crezi că a făcut-o atât de tranşant?

Numeri 12:4-13_____________________________________________________

Răspunsul lui Dumnezeu este imediat şi nu lasă loc de interpretare. Darul profetic nu este o armă folosită pentru a exercita mai multă putere. Moise era cât se poate de potrivit pentru poziţia de conducător deoarece înţelesese cât de dependent era de Dumnezeu.

Faptul că Maria este menţionată înaintea lui Aaron în versetul 1 sugerează că ea ar fi putut fi instigatorul atacului asupra lui Moise. La momentul acela, Aaron slujea deja ca mare-preot al lui Israel. Dacă ar fi fost lovit cu lepră, nu ar mai fi putut intra în Cortul Întâlnirii ca să slujească în favoarea poporului. Pedepsirea Mariei cu o lepră temporară transmite fără echivoc dezaprobarea lui Dumnezeu faţă de amândoi şi ajută la schimbarea de atitudine de care această familie avea nevoie. Pledoaria lui Aaron pentru ea confirmă că şi el era implicat (Numeri 12:11), iar acum, în loc de critică şi de nemulţumire, îl vedem pe Aaron pledând pentru Maria şi pe Moise, mijlocind pentru ea (Numeri 12:11-13). Aceasta este atitudinea pe care Dumnezeu vrea să o vadă la poporul Său. El aude şi o vindecă pe Maria.

Deşi este întotdeauna uşor să critici conducerea bisericii la orice nivel, cu cât mai bună ar f i viaţa noastră spirituală şi de biserică dacă, în loc să ne plângem, am mijloci pentru liderii noştri chiar şi atunci când nu suntem de acord cu ei?

Luni, 5 iulie Nemulţumirea este contagioasă

24


Relatarea biblică începe într-un mod pozitiv. În sfârşit, israeliţii au ajuns la hotarele Canaanului şi douăsprezece iscoade sunt trimise să cerceteze ţara. Raportul lor este extraordinar.

5. Citeşte raportul iscoadelor în Numeri 13:27-33. În ce punct aşteptările israeliţilor au fost spulberate?_________________________________

Marţi, 6 iulie Neliniştea duce la răzvrătire

În ciuda intervenţiei lui Caleb, glasurile celor neîncrezători şi ale scepticilor predomină. Poporul Israel nu porneşte să cucerească ceea ce Dumnezeu îi promisese. Cu inima neliniştită şi cuprinsă de îndoială, ei aleg să murmure, în loc să mărşăluiască şi să scoată strigăte de biruinţă.

Când inima ne este agitată, ne este greu să înaintăm prin credinţă. Totuşi, neliniştea nu ne afectează doar emoţiile. Oamenii de ştiinţă spun că există o relaţie directă cauză-efect între liniştea sau odihna insuficientă (inclusiv lipsa somnului) şi alegerile greşite, ceea ce duce la obezitate, la adicţii, la mai multă nelinişte şi la nefericire.

6. Ce s-a întâmplat după aceea?

Numeri 14:1-10_____________________________________________________

Lucrurile au mers din rău în mai rău. Rugămintea disperată a lui Caleb: „Numai nu vă răzvrătiţi împotriva Domnului" (Numeri 14:9) nu a fost luată în seamă şi întreaga adunare s-a pregătit să îi omoare cu pietre pe liderii ei. Neliniştea duce la răzvrătire si răzvrătirea duce, în cele din urmă, la moarte.

„Iscoadele necredincioase îi învinuiau în gura mare pe Caleb şi pe losua şi cineva a strigat că trebuie să fie omorâţi cu pietre. Gloata nebună a pus mâna pe pietre cu care să-i omoare pe bărbaţii aceştia credincioşi. S-au aruncat asupra lor cu ţipete de nebunie, când, deodată, pietrele le-au căzut din mâini. Au amuţit şi au început să tremure de spaimă. Dumnezeu intervenise pentru a opri planurile lor ucigaşe. Slava prezenţei Sale, asemenea unei flăcări arzătoare, a luminat Cortul Întâlnirii. Tot poporul a văzut semnul acesta de la Domnul. Cineva mai puternic decât ei Se descoperea şi nimeni n-a îndrăznit să se mai împotrivească. Iscoadele care aduseseră raportul rău se încovoiară lovite de groază şi, abia suflând, îşi căutară drumul spre corturile lor." - Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, p. 390

Dumnezeu a înţeles că, deşi pietrele le erau destinate lui Moise, lui Caleb şi lui losua, rebeliunea era, de fapt, îndreptată împotriva Lui.

25


Miercuri, 7 iulie Un mijlocitor

7. Ce ocazie i-a oferit Dumnezeu lui Moise în faţa acestei răzvrătiri?

Numeri 14:11,12____________________________________________________

Dumnezeu S-a oferit să-i nimicească pe israeliţi şi să întemeieze o nouă naţiune, cu Moise ca părinte al ei.

8. Cum a răspuns Moise la această rebeliune făţişă, îndreptată nu doar împotriva lui, ci şi împotriva lui Dumnezeu?

Numeri 14:13-19____________________________________________________

Acesta este momentul în care îl putem vedea pe adevăratul om al lui Dumnezeu. Răspunsul lui Moise, îngheţat în timp, Îl anticipează pe Mijlocitorul care, cu peste 1 400 de ani mai târziu, avea să Se roage pentru ucenicii Săi, în necazurile lor (loan 17). De fapt, mulţi teologi şi cercetători ai Bibliei au văzut în ceea ce a făcut Moise aici un exemplu a ceea ce Domnul Hristos face pentru noi. Vina lor, vina noastră, nu este nici măcar contestată. Şi totuşi, Moise pledează spunând: „«După mărimea îndurării Tale» (Numeri 14:19), Te rog să-i ierţi pe aceşti oameni." Şi, ceea ce Dumnezeu a făcut atunci datorită mijlocirii lui Moise face pentru noi astăzi datorită lui Isus, în virtutea morţii, a învierii şi a mijlocirii Sale pentru noi.

Aşadar, Moise stăruie: „Iartă dar fărădelegea poporului acestuia, după mărimea îndurării Tale, cum ai iertat poporului acestuia din Egipt până aici" (Numeri 14:19). Harul combate răzvrătirea şi neliniştea în esenţa lor. Iertarea oferă noi începuturi.

Şi totuşi, sunt nişte costuri. Harul nu poate fi niciodată ieftin. Deşi sunt iertaţi, oamenii vor avea de înfruntat consecinţele răzvrătirii lor şi acea generaţie nu va intra în Ţara Promisă (Numeri 14:20-23).

Da, Dumnezeu îi va susţine pentru alţi treizeci şi opt de ani în pribegie. Îi va hrăni. Le va vorbi din Cortul Întâlnirii. Va fi alături de ei în pustie. Dar apoi, ei vor muri şi o nouă generaţie va prelua ştafeta şi va găsi odihnă în Ţara Promisă.

Sună a judecată; şi totuşi este, realmente, har. Cum avea această generaţie să fie în stare să cucerească puternicele oraşe-state ale Canaanului, dacă încă nu învăţase să se încreadă în El? Cum aveau să fie israeliţii o lumină pentru neamuri, când ei înşişi se poticneau în întuneric?

Ce lecţii dificile ai învăţat despre consecinţele păcatului iertat?

26


Joi, 8 iulie Credinţa în contrast cu încumetarea

9. Ce asemănări observi între peregrinările poporului Israel prin pustie şi poporul lui Dumnezeu care trăieşte chiar înainte de a doua venire a lui Isus?

(Vezi 1 Corinteni 10:1-11.)____________________________________________

De-a lungul istoriei, poporul lui Dumnezeu a pribegit prin pustie, în drumul lui către Ţara Promisă. Pustia aceasta are multe feţe. Acum, ea poate fi o avalanşă media nesfârşită, cu bipurile constante ale mesajelor primite si cu strigătul nesfârşit al divertismentului. Pustia încearcă să ne vândă pornografia ca fiind dragoste şi materialismul ca fiind răspunsul la problemele noastre: Dacă am fi puţin mai în formă, puţin mai tineri, puţin mai avuţi, puţin mai arătoşi - ni s-ar rezolva toate problemele.

Asemenea israeliţilor, şi noi suntem neliniştiţi în căutarea după pace şi atât de des o căutăm în locurile greşite.

10. Cum au reacţionat israeliţii faţă de judecata lui Dumnezeu?

Numeri 14:39-45____________________________________________________

Reacţia poporului faţă de judecata divină este tipică: Am păcătuit", au spusei. „Suntem gata să ne suim în locul de care a vorbit Domnul" (Numeri 14:40).

Un angajament cu jumătate de inimă este ca un vaccin administrat necorespunzător - nu funcţionează. Astăzi, medicii recomandă vaccinarea contra hepatitei B imediat după naştere, în primele douăzeci şi patru de ore de viaţă. Este un început bun. Cu toate acestea, după prima doză, dacă nu există şi primul sau al doilea rapel la timpul potrivit şi cu doza potrivită, nu există nicio protecţie împotriva hepatitei B.

Întorsătura adusă de răzvrătirea poporului Israel raportată în Numeri 14 a avut drept consecinţe dezamăgirea şi moartea. Israeliţii au nesocotit noile îndrumări ale lui Dumnezeu şi, cu încăpăţânare, au lansat un atac asupra ţării pe care voiau să o cucerească fără să aibă chivotul legământului sau conducerea lui Moise.

Încumetarea costă; încumetarea duce la moarte. Prea adesea, ea este generată de teamă. Pentru că ne este teamă de ceva, luăm decizii pe care mai târziu le regretăm.

Gândeste-te la un moment când ai acţionat prin credinţă si la un moment când ai acţionat din încumetare. Care a fost diferenţa crucială?

27


„Poruncindu-le să se retragă din ţara vrăjmaşilor lor, Dumnezeu a pus la probă aparenta lor supunere şi s-a dovedit că nu era reală. Erau conştienţi că au păcătuit mult prin faptul că îngăduiseră furiei să-i stăpânească şi că încercaseră să ucidă iscoadele care îi îndemnau să asculte de Dumnezeu; dar au fost cuprinşi de groază când şi-au dat seama că făcuseră o greşeală teribilă, ale cărei consecinţe aveau să se dovedească a fi dezastruoase pentru ei. Inima lor era neschimbată şi n-aveau nevoie decât de un motiv care să le prilejuiască o izbucnire asemănătoare. Şi se ivi când Moise, cu autoritatea dată de Dumnezeu, le porunci să se întoarcă în pustie." - Ellen G. White, Patriarhi si profeţi, p. 391

„Căci încumetarea este credinţa contrafăcută de Satana. Credinţa cere împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu şi duce roade în ascultare. Încumetarea se întemeiază şi ea pe făgăduinţe, dar le foloseşte la fel ca Satana, pentru a scuza nelegiuirea. Credinţa i-ar fi făcut pe primii noştri părinţi să se încreadă în iubirea lui Dumnezeu şi să asculte de poruncile Lui. Încumetarea i-a făcut să calce Legea Lui, crezând că iubirea Lui cea mare îi va scăpa de urmările păcatului lor. Aceea nu este credinţă, care cere favoarea Cerului, dar nu împlineşte condiţiile pe baza cărora urmează să se acorde harul. Adevărata credinţă se întemeiază pe făgăduinţele şi pe rânduielile Sfintei Scripturi." - Idem, Hristos, Lumina lumii/ Viaţa lui Iisus, p. 126


Studiu la rând:

Luca 15-21Evanghelizare, subcapitolul „Educaţia şi pregătirea profesională"

1. Ce a spus Domnul să facem cu ajutorul bogăţiilor nedrepte?

2. Ce făceau cei pentru care Domnul a spus special o pildă?

3. Cui i-a spus Domnul că nu a cunoscut vremea când a fost cercetată?

4. Cu ce anume a spus Domnul că ar putea să ni se îngreuneze inimile?

5. Care este marele obiectiv al educaţiei?

28



I. Privire generalăStudiul din săptămâna aceasta, intitulat „Neliniştiţi şi răzvrătiţi", se con

centrează asupra relaţiei dintre păcătoşenia naturii noastre umane decăzute şi lipsa păcii interioare. Starea de nelinişte este acea nemulţumire sâcâitoare faţă de viaţă. Neliniştea luptă împotriva circumstanţelor vieţii atunci când ele nu sunt aşa cum se aşteaptă să fie. Neliniştea nu reuşeşte cu niciun chip să accepte viaţa în alte condiţii decât cele ideale. Nu este mulţumită cu ce are şi încearcă din răsputeri să obţină mai mult.

Această nemulţumire este descoperită în atitudinea de răzvrătire a poporului Israel în pustie. În îndurarea Sa, Dumnezeu le dăduse mană pentru a le potoli foamea în timp ce peregrinau prin pustie în drumul lor spre Canaan. Nemulţumiţi, ei i s-au plâns lui Moise şi au cerut stăruitor „oalele cu carne" din Egipt (Exodul 16:3). Starea de nelinişte şi răzvrătirea lor i-au determinat să implore să se întoarcă în Egipt. Răzvrătirea duce la nelinişte, iar neliniştea intensifică răzvrătirea.

Această asociere de nelinişte şi răzvrătire este adesea urmarea lipsei de credinţă. În studiul din săptămâna aceasta vom reflecta asupra experienţei celor zece iscoade care au cercetat Ţara Promisă. Trimişii israeliţilor au văzut minunatele bogăţii ale ţării, au recunoscut că era o „ţară unde curge lapte şi miere", dar nu au avut credinţa că Dumnezeu putea să-i înfrângă pe duşmanii lor care ocupau acel teritoriu. Această lipsă de credinţă a izbucnit într-o răzvrătire făţişă. Apoi, în timp ce Dumnezeu le prezenta consecinţele, ei s-au aruncat în luptă contrar îndrumărilor date de Dumnezeu şi au suferit o înfrângere îngrozitoare. În acest studiu vom analiza cu mare atenţie şi diferenţa dintre credinţă şi încumetare.

Neliniştea şi răzvrătirea duc la decizii pripite şi la consecinţe cumplite. Întâlnim acest lucru şi în experienţa lui Aaron şi a Mariei, care s-au răzvrătit împotriva autorităţii lui Dumnezeu şi a conducerii lui Moise. În loc să-şi lase fratele şi sora să suporte tot impactul consecinţelor răzvrătirii lor, Moise a mijlocit pentru ei. Dumnezeu a auzit rugăciunea lui. Mijlocirea schimbă considerabil lupta dintre bine şi rău.

II. Comentariu

Există o poveste sugestivă despre un rege credincios care era foarte deranjat de ingratitudinea celor de la curtea sa. El a pregătit pentru ei un mare ospăţ. Imediat ce invitaţii de rang înalt s-au aşezat la masă (după ordinea prestabilită), un cerşetor a intrat în sală, târându-şi picioarele, s-a aşezat şi el la masa regelui

29


şi a început să ia din toate mâncărurile, înfulecând fără nicio reţinere. După ce s-a îmbuibat, a părăsit încăperea fără să spună nimic. Plini de indignare şi furioşi, oaspeţii au cerut permisiunea să pună mâna pe vagabond şi să-l rupă în bucăţi pentru lipsa lui de recunoştinţă. Atunci, regele le-a spus: „Cerşetorul i-a făcut o singură dată unui rege pământesc ceea ce voi Îi faceţi lui Dumnezeu de trei ori în fiecare zi. Vă aşezaţi la masă şi mâncaţi până vă săturaţi. Apoi plecaţi fără să-L recunoaşteţi pe Dumnezeu sau să exprimaţi un cuvânt de mulţumire la adresa Lui."

Exact aceasta era problema poporului Israel. Lipsa de recunoştinţă este chiar miezul studiului „Neliniştit şi răzvrătit". Când uităm ce a făcut Dumnezeu pentru noi în trecut, ce face în prezent şi ce va face în viitor, urmarea naturală este nemulţumirea. Într-o declaraţie remarcabilă, Ellen G. White vorbeşte direct despre problema uitării binecuvântărilor lui Dumnezeu din viaţa noastră.

„Ei au uitat amara lor experienţă din Egipt. Ei au uitat bunătatea şi puterea lui Dumnezeu desfăşurate în favoarea lor, atunci când i-a eliberat din sclavie. Ei au uitat cum le-au fost salvaţi copiii atunci când îngerul nimicitor i-a lovit pe întâii născuţi ai Egiptului. Ei au uitat marea manifestare a puterii divine la Marea Roşie. Ei au uitat că, în timp ce au trecut cu bine pe drumul care fusese deschis pentru ei, armatele vrăjmaşilor lor, care au încercat să-i urmărească, au fost acoperite de apele mării. Au văzut însă numai prezentele lor neajunsuri şi încercări; şi, în loc să spună: «Dumnezeu a făcut lucruri mari pentru noi; deşi am fost sclavi, El face din noi o mare naţiune», ei vorbeau numai de greutăţile drumului, întrebându-se când oare se va sfârşi peregrinajul lor obositor." - Ellen G. White, Patriarhi si profeţi, p. 293 (subliniere adăugată)

Lipsa de recunoştinţă denotă imaturitate spirituală. Ai observat ce memorie de scurtă durată au bebeluşii? Ei vor ca nevoile să le fie satisfăcute imediat. Nu au răbdare. Nu îşi amintesc cum părinţii lor le-au împlinit nevoile ieri şi nu au încredere că li le vor împlini şi mâine. Ei trăiesc pentru prezent. Într-o anumită măsură, israeliţii erau ca nişte copii, imaturi. Ei voiau ca nevoile lor să le fie îm - plinite imediat, uitând ce făcuse Dumnezeu pentru ei în trecut.

În timp ce mergeau prin deşertul arid, traversând nisipuri arzătoare, străbătând trecători înguste prin munţi şi parcurgând regiuni deluroase şi accidentate, israeliţii, istoviţi, se gândeau numai la nevoile lor imediate. Uitaseră de bogăţia binecuvântărilor lui Dumnezeu. Le lipsea maturitatea spirituală. Ingratitudinea duce întotdeauna la nelinişte. Nemulţumirea ia naştere atunci când nu suntem recunoscători şi este cauzată, în mare parte, de lipsa de credinţă. Când Moise s-a căsătorit cu Sefora, o străină din Madian, Maria şi Aaron au fost nemulţumiţi. Nu au avut încredere în călăuzirea lui Dumnezeu.

30


Când Dumnezeu le-a oferit mană în deşert, mulţi israeliţi au fost nemulţumiţi şi au vrut să se întoarcă în Egipt. Ajungem să fim neliniştiţi atunci când pierdem din vedere obiectivul. Psalmistul David ne încurajează „să nu [uităm] niciuna din binefacerile Lui" (Psalmii 103:2). Când păstrăm clar în minte bunătatea lui Dumnezeu aceasta aduce pace inimilor noastre. În fiecare zi, timp de patruzeci de ani în pribegiile lor prin pustie, israeliţii au avut ocazia să se bucure de bunătatea lui Dumnezeu atunci când cădea mana.

Mana: un simbol pentru Pâinea vieţiiMana din pustie a fost un simbol grăitor al grijii constante a lui Dumnezeu. A

fost, de asemenea, o aducere-aminte despre Mesia care trebuia să vină pentru a împlini foamea lor spirituală şi pentru a le da adevărata odihnă. Profeţii evrei au văzut în reprezentarea pâinii un simbol al lui Mesia care avea să vină şi să împlinească toate nevoile lui Israel. Profetul Isaia declară: „Voi, toţi cei însetaţi, veniţi la ape, chiar şi cel ce n-are bani! [...] De ce cântăriţi argint pentru un lucru care nu hrăneşte? De ce vă daţi câştigul muncii pentru ceva ce nu satură?" (Isaia 55:1,2). Aici, pâinea este în mod clar un simbol al hranei spirituale care împlineşte sufletul. După ce a hrănit cinci mii de oameni adunaţi pe un deal din Galileea, printr-o minune care le reamintea de modul în care Israel fusese hrănit de Dumnezeu cu mană, Isus a declarat: „Eu sunt Pâinea vie, care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta va trăi în veac" (loan 6:51). Mana care cădea zilnic în pustie pentru a satisface nevoile poporului lui Dumnezeu avea un mesaj mai profund. După cum Dumnezeu le potolise foamea fizică, tot astfel El avea să le potolească foamea sufletului. El tânjea să dea odihnă minţii şi trupului lor, dacă, prin credinţă, ei aveau să se încreadă în purtarea Lui de grijă. Dar ei nu au apreciat binecuvântările Cerului, şi spiritul lor neliniştit i-a făcut să se răzvrătească împotriva planurilor lui Dumnezeu pentru viaţa lor.

Experienţa pribegiei lui Israel prin pustie este o istorie clasică a lipsei de recunoştinţă, a nemulţumirii şi a necredinţei. Starea de nelinişte, anxietatea paralizantă şi îngrijorarea excesivă sunt, de cele mai multe ori, semne ale necredinţei. Există şi excepţii. Uneori, o suferinţă emoţională adânc înrădăcinată este cauzată de o problemă fizică sau mentală şi necesită o rezolvare medicală. Dar, de cele mai multe ori, ca în cazul poporului Israel, la originea neliniştii şi a anxietăţii se află necredinţa.

Cele zece iscoade: nelinişte si încumetareCu siguranţă, acest lucru este adevărat în dreptul iscoadelor pe care Moise

le-a trimis ca să spioneze ţara care îi fusese făgăduită lui Israel. Investigaţia lor

31


trebuia să fie completă. Armatele lui Israel trebuiau să fie bine informate. Un raport bun avea să-i conducă la o cucerire cutezătoare. Cei trimişi în cercetare au urmat cu mare grijă instrucţiunile lui Moise. Au fost credincioşi însărcinării date. Au explorat ţara timp de patruzeci de zile, apoi s-au întors. Iscoadele au prezentat un raport splendid. Plini de entuziasm, ei au povestit despre o ţară bogată şi roditoare, cu recolte îmbelşugate. Dar apoi, anxietatea încărcată de frică a început să avertizeze cu privire la ceea ce ei percepuseră a fi nişte uriaşi, cu privire la cetăţi întărite de nepătruns şi armate masive de vrăjmaşi. Erau neliniştiţi, cuprinşi de teamă, şi le lipsea încrederea că Dumnezeu îi putea izbăvi. Au devenit atât de frustraţi, încât au ameninţat că-i vor ucide cu pietre pe cei doi spioni, Iosua şi Caleb, care au adus un raport pozitiv despre şansele lor de a cuceri ţara. În cele din urmă, într-un act nesăbuit, după ce Dumnezeu le-a interzis să meargă mai departe, s-au avântat în luptă şi au suferit o înfrângere zdrobitoare.

Credinţa i-ar fi condus înainte încrezători în Dumnezeu pentru victorie. Încumetarea i-a condus înainte încrezători în propriile capacităţi pentru a împlini misiunea şi au fost complet înfrânţi. Credinţa are încredere în Dumnezeu, Îl crede pe Dumnezeu pe cuvânt şi merge mai departe spre biruinţă.

Moise: mijlocireaUn aspect important subliniat în acest studiu este mijlocirea lui Moise pen

tru poporul lui. În ciuda răzvrătirii şi necredinţei copiilor lui Israel, Moise nu i-a abandonat. El a mijlocit pentru ei până când a obţinut asigurarea că Dumnezeu avea să-Şi cruţe poporul şi să-l ducă în Ţara Promisă. Moise este un tip al lui Hristos. Isus ne conduce din sclavia Egiptului acestei lumi, prin pustie, către Ţara Promisă. El nu ne va abandona niciodată. Nu ne va părăsi pentru că I-am înşelat aşteptările. Azi, El mijloceşte pentru tine. Eşti în gândul Lui. Eşti în inima Lui. Dacă Îi permitem, puternicul nostru Mijlocitor ne va duce acasă pentru a trăi veşnic cu El.

III. AplicaţieEllen G. White face următorul comentariu profund, care scoate la iveală

cauza nemulţumirii şi a nerecunoştinţei noastre: „Facem noi bine când suntem necredincioşi în felul acesta? De ce am fi oare nerecunoscători şi lipsiţi de încredere? Isus este prietenul nostru: întregul cer este interesat de binele nostru; iar neliniştea şi temerea noastră nu fac decât să-L întristeze pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. N-ar trebui să ne complăcem în griji care nu fac decât să ne roadă şi să ne uzeze, dar nu ne ajută să putem trece cu bine încercările. N-ar trebui să i se acorde niciun loc în viaţa noastră acelei neîncrederi în Dumnezeu

32


care ne conduce să facem din pregătirea pentru nevoile viitoare scopul principal al vieţii, ca şi când fericirea noastră ar consta în aceste lucruri pământeşti. Nu este voia lui Dumnezeu ca poporul Său să fie doborât de griji." - Ellen G. White, Patriarhi si profeţi, p. 294. Apostolul Petru ne invită să aruncăm „asupra Lui toate îngrijorările [noastre], căci El Însuşi îngrijeşte de [noi]" (1 Petru 5:7).

Cum putem învăţa să ne încredem cu adevărat în Dumnezeu şi în făgăduinţele Sale altfel decât acţionând prin credinţa în acele făgăduinţe? Împărtăşiţi exemple din experienţa voastră făcând exact acest lucru: acţionând pe baza promisiunilor lui Dumnezeu.

33


S T U D I U L

Rădăcinile neliniştii»

Sabat după-amiază

Text de memorat: „Căci acolo unde este estetulburare şi tot felul de fapte rele." (lacov 3:16)

Plopii tremurători sunt copaci frumoşi, care ating si 15-30 de metri înălţime. Le prieşte cel mai bine clima rece, cu veri răcoroase. Lemnul lor este folosit pentru fabricarea mobilei, precum şi a chibriturilor şi a hârtiei. În timpul iernilor grele, căprioarele şi alte animale se hrănesc de multe ori din plopii tremurători tineri, deoarece scoarţa lor conţine multe substanţe nutritive. Aceşti copaci au nevoie de mult soare şi cresc tot timpul - chiar şi pe durata iernii - , ceea ce face din ei o sursă importantă de hrană în acest sezon, pentru diverse animale.

Totuşi, plopii tremurători sunt cei mai renumiţi pentru că au unul dintre cele mai mari sisteme radiculare din lumea plantelor. Rădăcinile se întind cu ajutorul unor ventuze subterane şi formează colonii care se pot răspândi relativ repede, acoperind suprafeţe mari. Plopii propriu-zişi pot trăi până la o sută cincizeci de ani, dar organismul mai extins de sub pământ poate trăi mii de ani.

În studiul din săptămâna aceasta vrem să descoperim o parte din rădăcinile stării noastre de nelinişte. Există multe lucruri care ne pot împiedica să găsim adevărata odihnă în Isus. Unele sunt evidente şi nu necesită multă atenţie. Altele pot fi mai puţin evidente şi, asemenea organismului imens al plopilor tremurători care nu se vede sub pământ, s-ar putea să nu fim întotdeauna conştienţi de atitudinile şi de acţiunile care ne separă de Mântuitorul nostru.

17 iulie - Ziua misiunii mondiale (colectă misiunea mondială)

34


Duminică, 11 iulie Isus aduce divizare

Foarte puţini oameni se bucură când există un conflict. Tânjim după armonie şi după pace. În bisericile sau în instituţiile noastre chiar ţinem seminare despre reconciliere şi despre gestionarea conflictelor.

1. Ce vrea să spună Isus când afirmă că El nu a venit să aducă pacea, ci sabia?Ce înseamnă aceasta ţinând cont că Isus este „Domn al păcii" (Isaia 9:6)?

Matei 10:34-39_____________________________________________________

Afirmaţia lui Isus din Matei 10:34-39 este şocant de ilogică. Mântuitorul, care a venit ca un prunc neajutorat, în loc să vină ca un împărat puternic înconjurat de gărzi de elită, care le-a predicat despre dragoste atât prietenilor, cât şi duşmanilor, le spune acum urmaşilor Săi că aduce dezbinare şi lupte. Ucenicii şi ascultătorii Lui s-au întrebat, probabil, aşa acum ne întrebăm şi noi: Cum este posibil aşa ceva?

Pasajul din Matei 10:35-39 vorbeşte cu adevărat despre supunere şi despre loialitate. Când citează din Mica 7:6, Isus Îşi somează audienţa să ia hotărâri care vizează veşnicia. Un fiu ar trebui să-şi iubească şi să-şi cinstească părinţii. Aceasta era o cerinţă a Legii pe care Moise o primise pe munte. Era parte a modului de operare prevăzut de Dumnezeu. Şi totuşi, dacă dragostea aceasta ar fi mai mare decât angajamentul lui faţă de Isus, ar necesita o decizie grea. Un tată şi o mamă ar trebui să-şi iubească nespus copiii şi să le poarte de grijă. Totuşi, dacă acea dragoste ar trece dincolo de angajamentul părinţilor faţă de Isus, ar necesita o decizie dificilă. Mai întâi ce este mai important, ne reaminteşte Isus în acest pasaj.

Domnul Hristos exprimă clar această alegere prin intermediul a trei fraze în care foloseşte termenul „vrednic". Calitatea de a fi vrednic nu se bazează pe standardele morale înalte şi nici pe biruinţa asupra păcatului. Vrednicia se bazează pe relaţia unui om cu Isus. Suntem vrednici atunci când Îl alegem pe El înaintea oricărui alt lucru - inclusiv a mamei, a tatălui sau a copiilor. Alegem suferinţa crucii şi Îl urmăm pe Isus.

„Nu am altă dorinţă mai fierbinte decât să îi văd pe tinerii noştri însufleţiţi de spiritul religiei curate, care îi va conduce să-şi ia crucea şi să-L urmeze pe Isus. Mergeţi înainte, tineri ucenici ai lui Hristos, stăpâniţi de principii, îmbrăcaţi în haina curăţiei şi a neprihănirii! Mântuitorul vă va îndruma în poziţia care se potriveşte cel mai bine talentelor voastre şi din care puteţi fi cel mai mult de folos." - Ellen G. White, Mărturii, vol. 5, p. 87

Uneori suntem constrânşi sâ ducem o cruce, iar alteori alegem singuri sâ ducem una. În ambele cazuri, care este secretul pentru a duce acea cruce cu credincioşie?

35


Luni, 12 iulie Egoismul

Ca şi în cazul plopului tremurător şi al sistemului lui subteran atât de extins, egoismul este parte din uriaşul sistem subteran numit „păcat", care ne împiedică să găsim adevărata odihnă în Isus. Dintre toate manifestările păcatului în viaţa noastră, egoismul pare să se manifeste cel mai uşor, nu-i aşa? Pentru majoritatea dintre noi, egoismul este la fel de natural ca respiraţia.

2. Descrie care este problema evidenţiată în parabola lui Isus. Faptul de a face planuri pentru viitor este un lucru egoist şi exprimă nepăsare faţă de Împărăţia lui Dumnezeu? Dacă nu este aşa, atunci cu privire la ce ne avertizează Isus?

Luca 12:13-21______________________________________________________

Parabola aceasta apare doar în Evanghelia după Luca şi este relatată ca răspuns la o întrebare anonimă venită din mulţime. Întrebat cu privire la moştenire, Isus răspunde prin a refuza rolul de arbitru între fraţi. În schimb, alege să meargă direct la problema de fond cea mai mare, şi anume egoismul. El sapă mai adânc pentru a arăta multitudinea de rădăcini care se află la baza acţiunilor noastre.

3. Gândeşte-te la manifestările egoismului în viaţa ta. Cum afectează egoismul relaţia noastră cu Dumnezeu, cu partenerul de viaţă şi cu familia apropiată, cu familia noastră mai mare - biserica - , cu vecinii şi cu colegii noştri de muncă? Ce secret descoperim în Filipeni 2:5-8?

Pentru că s-a concentrat doar pe propriile nevoi şi ambiţii, bogatul anonim din parabola lui Isus a uitat să ia în considerare realităţile cereşti nevăzute. Mai mare, mai bun şi mai mult nu constituie principiile fundamentale ale Împărăţiei lui Dumnezeu. Pavel ne oferă o frântură din ceea ce L-a motivat pe Domnul Isus atunci când S-a hotărât să devină Înlocuitorul nostru.

Filipeni 2:5-8 descrie prototipul altruismului, al smereniei şi al dragostei. Dacă dragostea pentru Dumnezeu şi pentru alţii nu stă la baza alegerilor şi a priorităţilor noastre, vom continua să construim mai multe grânare pentru noi aici şi să adunăm mai puţine comori în ceruri (Matei 6:20).

De ce este aşa de uşor să ne lăsăm prinşi de dorinţa după bogăţie si după posesiuni materiale? Deşi toţi avem nevoie de bani pentru a supravieţui, de ce pare că oricât am avea, vrem întotdeauna mai mult?

36


Marţi, 13 iulie Ambiţia

Studierea ultimei săptămâni din lucrarea de slujire a lui Isus pe pământ, dinaintea crucificării Sale, este întotdeauna un izvor de încurajare şi de inspiraţie. Aceasta ne oferă şi un exemplu despre modul în care neliniştea şi ambiţia îi conduc pe oameni să facă şi să spună lucruri nechibzuite.

4. Citeşte Luca 22:14-30 şi gândeşte-te ce a simţit Isus când i-a auzit pe ucenici certându-se, în timpul acelei cine solemne, cu privire la care dintre ei trebuia socotit cel mai mare (Luca 22:24). De ce ucenicii s-au lăsat distraşi de la această ocazie memorabilă şi s-au concentrat pe măreţia omenească?

Rareori vorbim cu alţii despre cine este cel mai mare în biserica noastră, în familia noastră sau la locul nostru de muncă. S-ar putea să ne gândim mult la acest lucru, dar, în realitate, cine vorbeşte deschis?

Nu era prima dată când această întrebare era ridicată în comunitatea celor care-L urmau pe Isus. În Matei 18:1 o regăsim formulată de ucenici într-un mod mai abstract: „Cine este mai mare în Împărăţia cerurilor?" Răspunsul lui Isus implică o lecţie practică, un exemplu concret. Cheamă un copil şi îl aşază în centrul grupului. Ochii sunt larg deschişi; sprâncenele sunt ridicate. Acţiunea lui Isus necesită o explicaţie şi, în Matei 18:3, Învăţătorul o oferă: „Adevărat vă spun că, dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor."

Convertirea este fundamentală pentru găsirea adevăratei odihne în Isus. Realizăm că avem nevoie de ajutor din afară. Dintr-odată ne dăm seama că nu ne putem baza pe noi înşine, ci avem nevoie să ne bizuim pe Isus. Trăim experienţa transformării valorilor şi a ambiţiilor noastre. Isus le spune ucenicilor: Aveţi încredere în Mine si bizuiţi-vă pe Mine ca acest copil. Adevărata măreţie înseamnă să renunţi la drepturile tale si să îmbrăţişezi valorile Împărăţiei.

Din nefericire, se pare că ucenicii nu învăţaseră lecţia aceasta la momentul în care Isus a luat cu ei ultima cină. Ciorovăiala şi conflictele interne au stricat un moment de comuniune desăvârşită care nu avea să se mai repete niciodată.

Toate acestea chiar şi după ani petrecuţi cu Isus, lucrând cu Învăţătorul, ascultând şi învăţând la picioarele Lui? Ce exemplu trist despre cât de coruptă continuă să fie inima omului! Totuşi, dintr-o perspectivă mai pozitivă, gândeşte-te la realitatea mereu prezentă a harului Domnului, care, în ciuda discuţiei patetice din rândul urmaşilor Lui, nu renunţă la ei.

De ce aţintirea privirii asupra lui Isus pe cruce ar trebui să fie un remediu puternic împotriva dorinţei de înălţare de sine căreia îi cădem pradă cei mai mulţi?

37


Miercuri, 14 iulie Ipocrizia

Un ipocrit (sau făţarnic) este cineva care se preface, care vrea să pară că este cine de fapt nu este. Termenul este folosit de şapte ori în Matei 23, într-un discurs prin care Isus îi face să roşească în mod public pe cărturari şi pe farisei, conducătorii religioşi ai iudeilor (Matei 23:13,14,15,23,25,27,29). Evangheliile ni-L prezintă pe Isus ca fiind Cel care le oferă har şi iertare desfrânaţilor, vameşilor, prostituatelor şi chiar ucigaşilor, dar care nu manifestă nicio înţelegere faţă de cei făţarnici (vezi numeroasele referinţe suplimentare în Matei 6:2,5,16; 7:5; 15:7-9; 22:18).

5. Citeşte Matei 23:1-13 şi fă o listă cu patru caracteristici principale ale unui făţarnic menţionate de Isus.

Isus le asociază fariseilor şi cărturarilor patru caracteristici. În sistemul iudaismului din primul secol î.Hr., fariseii reprezentau aripa religioasă conservatoare. Ei erau interesaţi de legea scrisă şi orală şi accentuau puritatea rituală. La capătul celălalt erau saducheii, un grup de lideri în mare parte bogaţi, adesea asociaţi cu clasa preoţească de elită. Ei erau foarte elenizaţi (adică vorbeau limba greacă şi erau foarte familiarizaţi cu filozofia greacă) şi nu credeau în judecată sau în viaţa de apoi. I-am descrie ca fiind liberali. Ambele grupări erau vinovate de ipocrizie.

Potrivit lui Isus, noi suntem ipocriţi dacă nu facem ceea ce spunem, dacă facem ca religia să fie mai grea pentru ceilalţi fără să aplicăm aceleaşi standarde la noi înşine, dacă vrem ca alţii să aplaude zelul nostru religios şi cerem onoarea şi recunoaşterea care Îi aparţin doar Tatălui nostru ceresc.

Indiferent cât de tăioase şi la obiect erau cuvintele Lui, implicarea lui Isus faţă de cei pe care i-a numit făţarnici a fost, negreşit, plină de dragoste şi de grijă, chiar şi pentru ei.

„O milă dumnezeiască s-a arătat pe faţa Fiului lui Dumnezeu când a aruncat o lungă privire de regret asupra templului şi apoi asupra ascultătorilor Lui. Cu vocea înecată de durere şi de lacrimi amare, a exclamat: «Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi, cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut!»" - Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viaţa lui lisus, p. 620

Nu trebuie neapărat să fii un lider religios ca să te faci vinovat de genul de făţărnicie pe care Isus îl condamnă vehement aici. Cum putem învăţa să vedem ipocrizia în noi, dacă este, si cum putem scăpa de ea?

38


6. Care este secretul pentru a birui dezbinarea, egoismul, ambiţia şi ipocrizia şi a găsi adevărata odihnă?

loan 14:1-6________________________________________________________

Joi, 15 iulie Îndepărtarea neliniştii

Biruinţa asupra neliniştii începe întotdeauna cu Isus. El este Calea, Adevărul si Viaţa. El ştie direcţia corectă atunci când noi rătăcim fără nicio ţintă prin pustiul lumii noastre saturate de media; în calitate de Dătător al Legii, El Însuşi este personificarea adevărului, iar Duhul Său ne va călăuzi în tot adevărul (loan 16:13). Când suntem răniţi, obosiţi, epuizaţi, bolnavi şi descurajaţi, El este Viaţa - şi nu orice fel de viaţă. De fapt, El ne-a promis viaţă din belşug (loan 10:10). Aceasta include căminul nostru veşnic şi viaţa noastră veşnică, dar implică şi o calitate diferită a vieţii de aici. Cu siguranţă, Creatorul poate să ne dea binecuvântări din belşug şi peste măsură chiar acum.

„Să nu vi se tulbure inima" este o invitaţie de a trăi în anticiparea acelei lumi mai bune. Când suntem la pământ, El ne poate aşeza pe un loc mai înalt. Când ne luptăm cu întunericul şi cu păcatul, El este Cel care nu doar începe, dar va şi încheia în noi buna Lui lucrare (Filipeni 1:6).

Indiferent cât de mult se înrăutăţesc lucrurile aici (şi, da, ele se pot înrăutăţi), să privim la făgăduinţele care ne-au fost date în Isus. El pregăteşte „un loc" pentru noi, un loc în care durerea, neliniştea şi suferinţele noastre vor fi alungate pentru totdeauna.

Totuşi, secretul este să venim oricum la Dumnezeu, în slăbiciunea şi în durerea noastră, în zdrobirea şi în starea noastră căzută, ştiind că El ne acceptă în ciuda acestor lucruri. Aceasta înseamnă harul şi iată de ce trebuie să credem că ne-a fost dat, dacă îl căutăm prin credinţă.

7. Ce ne cere Dumnezeu să facem? Ce va face El pentru noi ca răspuns?

Ieremia 3:22_______________________________________________________

Gândeşte-te la cuvintele lui Isus din loan 14:3. Ce ar trebui să ne spună ele despre importanţa făgăduinţei revenirii Lui? De ce este ea cu atât mai preţioasă pentru noi, ca adventişti (cu înţelegerea pe care o avem despre moarte)?

39



„Într-o viaţă al cărei centru este propriul eu, nu poate exista nicio creştere şi nicio rodire. Dacă L-ai acceptat pe Hristos ca Mântuitor personal, trebuie să uiţi de tine însuţi şi să încerci să-i ajuţi pe alţii. Vorbeşte cu ei despre Domnul Hristos şi spune-le despre bunătatea Sa. Îndeplineşte fiecare îndatorire care se iveşte. Poartă în inima ta povara salvării de suflete şi caută prin orice mijloace care îţi stau în putere să-i mântuieşti pe cei pierduţi. Pe măsură ce vei primi Spiritul lui Hristos - Spiritul iubirii neegoiste şi al slujirii pentru binele altora - vei creşte şi vei fi roditor. Roadele Duhului se vor dezvolta în caracterul tău. Credinţa ta se va mări, convingerile tale vor deveni tot mai profunde, iubirea ta va fi făcută desăvârşită. Vei reflecta din ce în ce mai mult asemănarea cu Hristos în tot ce este curat, nobil şi vrednic de iubit." - Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, pp. 67-68

Studiu la rând:

Luca 22-Ioan 4Evanghelizare, subcapitolul „Însuşiri care îi califică pe lucrătorii biblici"

1. În ce mod L-a cercetat Pilat pe Domnul Isus?

2. Ce a făcut norodul care venise la priveliştea răstignirii, când s-a întors în cetate?

3. Când au crezut ucenicii Scriptura şi cuvintele pe care le spusese Isus?

4. Despre cine se spune că „a crezut el şi toată casa lui"?

5. Pe ce bază s-au hotărât unele femei nobile în favoarea adevărului?

40



I. Privire generalăUn pastor povesteşte o întâmplare interesantă dintr-o ocazie când a vizitat

un vechi fort al indienilor americani, undeva la nort-vest de New York. Era o zonă izolată, dar fortul era încă bine întreţinut. Această zonă fusese populată de indieni timp de secole. În fiecare an, mii de turişti vizitau fortul. Pastorul l-a întrebat pe ghid dacă vreun turist găsise vreodată vârfuri de săgeţi. Ghidul a zâmbit şi a răspuns: „Da, la poarta principală a fortului, chiar în locul în care staţi acum." Pastorul se întreba cum putea fi posibil aşa ceva. Zeci de oameni păşeau pe-acolo zilnic. Cum de nu găsiseră niciun vârf de săgeată indian, atât de preţios? Apoi, ghidul i-a explicat că vârfurile de săgeţi se aflau la foarte mică adâncime în pământ. Timpul cel mai potrivit pentru a le găsi era exact după sezonul de iarnă, în timpul dezgheţului de primăvară. Ele se aflau acolo tot timpul. În condiţiile optime, apăreau.

În studiul din această săptămână vom analiza atitudinile care sunt deseori ascunse vederii şi care îşi ridică din când în când capul lor urât. Atitudini precum mândria, egoismul, ambiţia nesănătoasă şi ipocrizia caracterizează prea des vieţile creştinilor şi întinează mărturia noastră. Apostolul Pavel ne spune să luăm „seama bine ca nimeni să nu se abată de la harul lui Dumnezeu, pentru ca nu cumva să dea lăstari vreo rădăcină de amărăciune, să vă aducă tulburare şi mulţi să fie întinaţi de ea" (Evrei 12:15). Rădăcinile răului rămân în inimile tuturor. Aceste rădăcini, dacă nu ne ocupăm de ele, produc lăstari, care apoi dau roade rele. În această săptămână vom analiza cu atenţie câteva dintre aceste rădăcini şi vom studia căile prin care să le recunoaştem. Apoi, prin harul lui Dumnezeu, să le dezrădăcinăm din vieţile noastre.

II. Comentariu

O privire superficială la afirmaţiile lui Isus din Matei 10:34-39 poate produce confuzie. Dacă Isus este Prinţul păcii, de ce a spus că El nu a venit să aducă pacea pe pământ, ci sabia (Matei 10:34)? De ce a arătat că „omul va avea de vrăjmaşi chiar pe cei din casa lui" (Matei 10:36)? Şi de ce a spus: „Cine iubeşte pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine" (Matei 10:37)? Există trei aspecte principale aici. Isus a vrut ca adepţii Lui să-şi dea seama de costul uceniciei. Când un om Îl acceptă pe Hristos şi se angajează să-L urmeze, Diavolul este mânios. Nu ar trebui să fim surprinşi atunci când există opoziţie faţă de Evanghelie. Noi i-am declarat război lui Satana şi suntem angajaţi într-o luptă cu toate forţele iadului. Isus subliniază în aceste pasaje că pacea, pacea adevărată, derivă din a-L urma pe El în toiul bătăliei. Aici impor

41


tante sunt loialitatea şi supunerea. Deşi Isus ne invită pe fiecare să ne respectăm familiile, noi avem de dovedit o loialitate mai înaltă. Pacea ne inundă inima doar atunci când Îl aşezăm pe Hristos pe primul loc şi când avem asigurarea prezenţei Sale.

Bunăvoinţa lui Hristos

Apostolul Pavel face cunoscută una dintre cele mai detaliate descrieri ale bunăvoinţei lui Hristos din toată Scriptura. Unii teologi au numit-o „cascada dragostei lui Dumnezeu". În Filipeni 2:5-7, Pavel declară: „Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat de Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor" (subliniere adăugată). Observă contrastul dintre aceste două expresii: „chipul lui Dumnezeu" şi „chip de om". Termenul grecesc pentru „chip" sau „formă" este morphe, care mai poate fi tradus şi cu „esenţa" sau „natura" (unui lucru). Isus era egal cu Tatăl în însăşi esenţa naturii Sale. Hristos a existat împreună cu Tatăl din veşnicii, ca egal şi veşnic cu El. „S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi" sau, potrivit unei traduceri literale, Hristos „S-a golit de privilegiile şi de prerogativele de a fi egal cu Dumnezeu şi a devenit om". El nu doar că S-a făcut om, ci a acceptat poziţia celui mai de jos, a celui mai umil om - aceea de rob. Şi nu doar rob, ci un rob supus şi ascultător. Şi nu doar că S-a făcut un rob supus şi ascultător, ci a şi murit de moartea de cruce - cea mai îngrozitoare dintre toate tipurile de moarte. Isus, Domnul nostru veşnic, Creatorul nostru atotputernic, Cel slujit de toţi, a devenit slujitorul tuturor. Viaţa lui Isus ilustrează cât se poate de grăitor faptul că o viaţă de sacrificiu de sine este o viaţă de linişte şi de bucurie durabilă.

Viaţa lui Hristos de slujire iubitoare şi plină de sacrificiu de sine se află în contrast total cu istoria a doi fraţi pe care Isus a relatat-o în Luca 12:13-31. Aceşti doi tineri egoişti se certau pentru moştenirea pe care urmau să o primească din averea tatălui lor. Au venit la Isus şi L-au rugat să medieze disputa lor. Isus a refuzat, arătând clar că adevărata pace şi bucuria autentică provin din a da, şi nu din a lua. Suntem cu adevărat fericiţi atunci când îi facem fericiţi pe alţii, şi nu când încercăm să-i manipulăm pe oameni ca să dobândim noi fericirea.

Ambiţia, mândria si esenţa creştinismului

La Cina cea de taină, într-unul dintre cele mai solemne momente din istorie, ucenicii încă dezbăteau cine avea să fie cel mai mare în Împărăţie. În pragul trădării şi al încercării prin care avea să treacă Domnul lor, ei credeau în

42


continuare că El urma să întemeieze o împărăţie pământească. Nu era prima dată când se manifesta rivalitate între ei cu privire la cine să fie cel mai mare în Împărăţia Sa. În Matei 20:20-28 este relatată o întâmplare care dezvăluie care este cu adevărat esenţa creştinismului. Aceasta descrie elocvent ce înseamnă să fii un urmaş al lui Hristos.

Iată contextul întâmplării: Isus se afla în drum spre Ierusalim pentru ultima dată. El încercase, dar fără succes, să le explice ucenicilor că în curând avea să fie renegat, judecat, acuzat pe nedrept şi crucificat. Din anumite motive, prejudecăţile pe care le aveau cu privire la Mesia îi împiedicau să înţeleagă natura misiunii Lui. Ei filtraseră vorbele lui Isus prin filtrul ideilor greşite care se învârteau în capul lor în legătură cu măreţia lumească. Concepţiile lor despre întâietatea în noua împărăţie şi despre măreţia omenească se aflau la baza cererii adresate de mama lui lacov şi a lui loan, care se găseşte în Matei 20:20,21.

„«Porunceşte», l-a zis ea, «ca în Împărăţia Ta, aceşti doi fii ai mei să şadă unul la dreapta şi altul la stânga Ta»" (Matei 20:21).

lacov şi loan, împreună cu Petru, făceau parte din cercul restrâns al lui Isus. Ei erau unii din cei mai apropiaţi de El. Nu spusese Isus Însuşi cu puţin înainte: „Adevărat vă spun că, atunci când va sta Fiul omului pe scaunul de domnie al măririi Sale, la înnoirea tuturor lucrurilor, voi, care M-aţi urmat, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune de domnie şi veţi judeca pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel" (Matei 19:28)?

Nu era de aşteptat ca Iacov şi Ioan să creadă că, dacă Isus mergea la Ierusalim să-Şi aşeze Împărăţia veşnică, ei, mai mult decât oricine altcineva, meritau să fie lângă El, pe tron?

Ei fuseseră cel mai aproape de Isus de-a lungul misiunii Sale. Erau confidenţii Lui, cei mai apropiaţi prieteni. Iacov şi Ioan credeau că meritau această poziţie de onoare şi de privilegiu.

Evident, ceilalţi ucenici au fost tulburaţi din cauza acestei încercări a lui Iacov şi a lui Ioan de a da din coate pentru a-şi croi drum către locul lor dintâi în împărăţie. Răspunsul lui Isus este atemporal. El abordează esenţa creştinismului autentic. Chemându-i pe ucenici la Sine, Isus le-a zis: „Ştiţi că domnitorii neamurilor domnesc peste ele, şi mai-marii lor le poruncesc cu stăpânire. Între voi să nu fie aşa. Ci oricare va vrea să fie mare între voi să fie slujitorul vostru; şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi să vă fie rob. Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci EL să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi" (Matei 20:25-28).

Principiul acestei lumi este de a lua, de a profita. Principiul Împărăţiei lui Hristos este de a da. Principiul acestei lumi este înălţarea de sine. Principiul

43


Împărăţiei lui Hristos este sacrificiul de sine. Principul acestei lumi este preocuparea pentru sine. Principiul Împărăţiei lui Hristos este preocuparea pentru alţii. Isus ştia ce se petrecea în mintea ucenicilor şi a vorbit despre însăşi esenţa vieţii creştine. În lume, a zis Isus, este destul de adevărat că omul mare este cel care îi controlează pe alţii. Un astfel de om mare este un stăpân, de a cărui poruncă ceilalţi trebuie să asculte cu promptitudine. Printr-un singur cuvânt, un astfel de om poate să poruncească şi cea mai neînsemnată nevoie sau pretenţie îi va fi împlinită imediat. În lume era guvernatorul roman cu însemnele regalităţii şi cu suita lui, autocratul din Răsărit cu sclavii lui, negustorul cel bogat cu servitorii lui şi proprietarul de pământ cu moşiile lui. Lumea îi considera mari, dar din perspectiva lui Isus doar slujirea este însemnul măreţiei. Măreţia nu constă în a le porunci altora să facă lucruri pentru noi, ci în a face noi lucruri pentru alţii. Aceasta este revoluţia creştină; ea constă în inversarea totală a standardelor lumii. Promovează un nou set de valori.

„În împărăţiile lumii, o poziţie înaltă înseamnă înălţare de sine. S-ar fi putut spune că oamenii de rând nu trăiau decât pentru folosul claselor conducătoare. Influenţa, bogăţia, educaţia erau tot atâtea mijloace de a subjuga masele în folosul conducătorilor. Clasele de sus aveau dreptul să gândească, să hotărască, să se bucure şi să stăpânească; cele de jos, doar să asculte şi să slujească. Religia, ca şi toate celelalte lucruri, era o chestiune de autoritate. Se aştepta ca poporul să creadă şi să facă aşa cum spuneau mai-marii. Dreptul omului ca om, să gândească şi să acţioneze pentru sine, nu era recunoscut nicicum. Hristos Îşi întemeia Împărăţia pe principii cu totul diferite. El îi chema pe oameni nu să stăpânească, ci să slujească, cel mai tare să poarte neputinţele celui slab. Puterea, poziţia, talentul, educaţia îl puneau pe posesorul lor sub o mai mare obligaţie de a sluji semenilor săi." - Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viaţa lui lisus, p. 550

III. AplicaţieÎn timp ce medităm la viaţa lui Isus, viaţa noastră este schimbată. Devenim

asemenea Celui pe care Îl admirăm cel mai mult. Suntem schimbaţi după chipul Său atunci când vedem harul, îndurarea, mila şi bunătatea în Cuvântul Său. Viaţa Lui de sacrificiu de sine ne inspiră să privim în afara noastră, la nevoile celorlalţi. Cineva a spus pe bună dreptate: „Cine este înfăşurat în sine este ceva foarte mic." Pentru a adânci şi mai mult impresia lăsată de acest studiu, iată mai jos o temă practică pentru această săptămână:

• Găseşte un loc liniştit ca să fii singur şi roagă-L pe Dumnezeu să te ajute să vezi o nevoie specifică a cuiva dintre cei apropiaţi.

44


• Odată ce Duhul Sfânt produce o impresie asupra minţii tale cu privire la nevoia din viaţa acelei persoane, întreabă-L pe Dumnezeu ce poţi face pentru a o împlini. Ar putea fi vorba despre un lucru simplu, precum a invita un vecin vârstnic la masă, a sta cu copilul/copiii unei mame singure, a susţine emoţional sau fizic pe cineva care a fost diagnosticat cu cancer, a încuraja un tânăr sau a face meditaţii cu un copil.

• Ia decizia fermă că vei aloca din timpul tău ca să fii de ajutor cuiva din sfera ta de influenţă. Atunci când eşti o binecuvântare pentru alţii vei fi şi tu, la rândul tău, binecuvântat peste măsură.

45


Sabat după-amiază

Text de memorat: „Zideşte în m ine_________________, Dumnezeule,pune în mine__________________________ !" (Psalmii 51:10)

Mulţi oameni par disperaţi să găsească puţină pace şi linişte. Ei sunt dispuşi să şi plătească pentru pace. În multe oraşe mari există camere dotate cu conexiune gratuită la internet care pot fi închiriate pentru o oră. Regulile sunt stricte: fără zgomot, fără vizitatori. Oamenii sunt dispuşi să plătească pentru a putea să stea în linişte şi doar să se gândească sau să tragă un pui de somn. Există cabine de dormit care pot fi închiriate în aeroporturi, iar căştile care reduc zgomotul sunt articole populare. Există şi glugi de pânză sau paravane pliabile pentru păstrarea intimităţii, pe care le poţi trage pe cap şi pe piept pentru o pauză rapidă la locul de muncă.

Adevărata odihnă are şi ea un cost. Consilierilor de imagine ai lumii media, care te încurajează să faci totul prin propriile puteri, le-ar plăcea să ne facă să credem că ne putem hotărî propriul destin şi că odihna este doar o chestiune de alegere şi de planificare; totuşi, cel puţin atunci când ne gândim la aceasta în mod onest, ne dăm seama că suntem incapabili să găsim odihnă pentru inima noastră. Augustin, părintele bisericii din secolul al IV-lea, a formulat ideea aceasta în mod succint în faimoasele sale Confesiuni (cartea 1), într-o reflecţie asupra harului lui Dumnezeu: „Căci ne-ai făcut pentru Tine şi neliniştite sunt inimile noastre până ce nu îşi găsesc odihna în Tine."

Săptămâna aceasta vom analiza pe scurt viaţa omului care era după inima lui Dumnezeu, pentru a afla cum a descoperit el adevăratul cost al odihnei divine.

46


Duminică, 18 iulie Istovit şi zdrobit

Într-o seară înmiresmată de primăvară, neliniştitul rege David se plimba pe acoperişul palatului său. Ar fi trebuit să fie cu armata lui de cealaltă parte a Iordanului. Ar fi trebuit să conducă poporul lui Dumnezeu ca să-i înfrângă pe amoniţi şi să aducă în sfârşit pace în împărăţia sa.

1. Faptul că nu a fost unde ar fi trebuit să fie a deschis uşa ispitei pentru David. Citeşte istoria aceasta în 2 Samuel 11:1-5. Ce s-a întâmplat şi ce păcat grav a comis David?_______________________________________________

David a văzut „o femeie foarte frumoasă la chip" care îşi făcea baie pe acoperişul casei ei. Impulsurile lui păcătoase au pus stăpânire pe el în acea seară şi el s-a culcat cu Bat-Şeba, soţia unui ofiţer de nădejde din armata sa. Ca rege, în contextul vremii, poate considera că nu trebuia să urmeze regulile care stăpâneau vieţile celorlalţi. Şi totuşi, istoria dureroasă a familiei lui David după acest moment de răscruce în viaţa lui ne aduce aminte de faptul că nici măcar ca rege el nu era deasupra Legii lui Dumnezeu.

Într-adevăr, Legea este acolo ca să ofere protecţie, apărare, iar, când a păşit în afara ei, regele a înfruntat consecinţe îngrozitoare. Imediat ce a nesocotit limitele Legii lui Dumnezeu, el a început să simtă efectele ei asupra tuturor aspectelor vieţii sale. David a crezut că aventura lui pasională trecuse neobservată; totuşi, Bat-Şeba era de-acum însărcinată, iar soţul ei era departe.

2. Cum a încercat David să-şi acopere păcatul?

2 Samuel 11:6-27___________________________________________________

Până şi cele mai încâlcite uneltiri ale lui David de a-l aduce pe Urie acasă, la soţia lui, au dat greş. Urie era un om de o reputaţie impecabilă, care a răspuns la aluziile subtile ale lui David astfel: „Chivotul şi Israel şi Iuda locuiesc în corturi, domnul meu Ioab şi slujitorii domnului meu sunt tăbărâţi în câmp, iar eu să intru în casă să mănânc, să beau şi să mă culc cu nevastă-mea?" (2 Samuel 11:11). În cele din urmă, un David disperat recurge la asasinarea „de la distanţă" pentru a-şi acoperi păcatul.

Este greu de crezut că David, căruia Dumnezeu îi dăduse atâtea, a putut să coboare atât de jos. Indiferent cine suntem, ce avertizare ar trebui să luăm pentru noi din această istorie?

47


Luni, 19 iulie Un semnal de alarmă

În mijlocul celor mai întunecate momente ale vieţii lui David, există o veste bună: Dumnezeu Îşi trimite profetul. Natan şi David se cunoşteau bine. Odinioară, Natan îl sfătuise pe David cu privire la planurile de zidire a templului (2 Samuel 7). Dar acum, profetul vine cu o misiune diferită pe care o are de îndeplinit pentru rege.

3. De ce crezi că Natan a ales să spună o poveste, în loc să-i spună mai degrabă pe nume lui David şi să-l facă să roşească de ruşine pe loc?

2 Samuel 12:1-14___________________________________________________

Natan ştia ce să spună şi a spus-o într-un mod pe care David îl putea înţelege. A relatat o întâmplare la care David, păstorul de odinioară, se putea raporta. Prorocul cunoştea simţul dreptăţii şi al integrităţii foarte dezvoltat al lui David. Când, fără să vrea, David şi-a pronunţat propria sentinţă de moarte, Natan i-a spus: „Tu eşti omul acela!" (2 Samuel 12:7). Există diferite moduri de a spune: „Tu eşti omul acela." Se poate striga, se poate acuza şi îndrepta degetul direct spre faţa celuilalt sau se poate manifesta preocupare, grijă. Cuvintele lui Natan trebuie să fi fost îmbinate cu har. În acel moment, David trebuie să fi simţit durerea pe care a simţit-o Dumnezeu atunci când unul dintre fiii sau una dintre fiicele Sale păşeşte cu bună ştiinţă în afara voinţei Lui.

4. De ce David răspunde astfel: „Am păcătuit împotriva Domnului", în loc să spună: „Am păcătuit împotriva Bat-Şebei" sau „Sunt un ucigaş"?

2 Samuel 12:13; vezi şi Psalmii 51 :4____________________________________

David a recunoscut că păcatul, care face ca inima să ne fie neliniştită, este în primul rând un afront la adresa lui Dumnezeu, Creatorul şi Răscumpărătorul. Ne rănim pe noi înşine; le facem rău celorlalţi. Aruncăm ocară asupra familiei sau asupra bisericii noastre. Dar, în ultimă instanţă, Îl rănim pe Dumnezeu şi batem încă un cui în lemnul aspru îndreptat spre cer, de pe Golgota.

„Mustrarea profetului a atins inima lui David; conştiinţa lui a fost trezită; vinovăţia i s-a arătat în toată grozăvia ei. Sufletul lui s-a plecat în pocăinţă înaintea lui Dumnezeu. Cu buzele tremurânde a spus: «Am păcătuit împotriva Domnului.» Tot răul pe care-l săvârşim loveşte, pe lângă cel căruia îi facem rău, în Dumnezeu în primul rând. David a făcut un păcat îngrozitor faţă de Urie şi faţă de Bat-Şeba şi îşi dădea foarte bine seama de aceasta. Dar nemărginit de mare era păcatul lui împotriva lui Dumnezeu." - Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, p. 722

48


Marţi, 20 iulie Iertat şi uitat?

După ce David a pronunţat fără să vrea judecata asupra lui (2 Samuel 12:5,6), Natan l-a pus faţă în faţă cu grozăvia păcatului său. Inima lui David s-a frânt şi el şi-a mărturisit păcatul. Imediat, Natan l-a asigurat: „Domnul îţi iartă păcatul" (2 Samuel 12:13). Nu există niciun timp de aşteptare când vine vorba de iertarea lui Dumnezeu. David nu trebuia să dovedească faptul că este sincer înainte să-i fie acordată iertarea.

Totuşi, Natan, care anticipase deja consecinţele păcatului lui David în 2 Samuel 12:10-12, îi spune că fiul care i se va naşte va muri.

5. Ce înseamnă că Dumnezeu i-a iertat păcatul lui David? A şters totul cu buretele şi-atât? Toată lumea uită pur şi simplu ce s-a întâmplat? Citeşte 2 Samuel 12:10-23 în timp ce meditezi asupra acestor întrebări.

Şi David trebuie să-şi fi pus aceste întrebări în timp ce vedea cum lumea lui se destrăma - copilaşul, mort; familia, în neorânduială (întâmplările cu Amnon şi cu Absalom sunt două exemple potrivite despre problemele de familie din viaţa reală); viitorul lui, nesigur. Şi totuşi, în ciuda urmărilor păcatului său care au afectat oameni inocenţi, ca Urie şi ca bebeluşul de curând născut, David începe să înţeleagă şi el că harul lui Dumnezeu va acoperi totul şi că toate consecinţele păcatului vor fi îndepărtate. Între timp, el poate găsi odihnă, pentru conştiinţa lui chinuită, în harul lui Dumnezeu.

6. De ce simţea David că avea cu adevărat nevoie? După ce tânjea el?

Psalmii 51:1-6______________________________________________________

Prin Psalmul 51, David îşi deschide inima şi îşi mărturiseşte păcatele. Strigătul lui după îndurare face apel la dragostea statornică a lui Dumnezeu şi la marea Sa îndurare. El tânjea după reînnoire.

Când ne gândim la costul odihnei în Hristos, trebuie să recunoaştem mai întâi că avem nevoie de ajutor din afară; suntem păcătoşi şi avem nevoie de un Mântuitor; ne recunoaştem păcatele şi strigăm la Singurul care ne poate spăla, curăţa şi reînnoi. Când facem astfel, putem avea curaj: aici avem un om care a comis adulter, un manipulator, un ucigaş, unul care a încălcat cel puţin cinci dintre Cele Zece Porunci şi care strigă după ajutor - şi cere făgăduinţa iertării lui Dumnezeu.

Dacă Dumnezeu l-a iertat pe David, ce speranţă există pentru tine?

49


Miercuri, 21 iulie Ceva nou

7. După ce David şi-a mărturisit păcatul fără să încerce să-l scuze sau să-l muşa- malizeze, el şi-a continuat rugăciunea. Ce I-a cerut lui Dumnezeu mai departe?

Psalmii 51:7-12_____________________________________________________

Vorbind despre curăţirea cu isop, David foloseşte terminologia cunoscută fiecărui israelit care fusese vreodată la sanctuar. Amintind despre curăţirea descrisă în legea lui Moise (Leviticul 14:4), el recunoaşte puterea unei jertfe - a Jertfei - care avea să vină în viitor să ridice păcatul lumii.

De asemenea, David merge mai departe cerând „bucurie" şi „veselie". Cu toată grozăvia păcatului său, nu este un pic îndrăzneaţă cererea aceasta?

Poate ar putea fi de ajutor să luăm aminte la această parafrazare: „Spune-mi că sunt iertat ca să pot intra iarăşi în sanctuarul Tău, acolo unde pot auzi bucuria şi veselia acelora care Ţi se închină."

8. Când au păcătuit, Adam şi Eva s-au ascuns de prezenţa lui Dumnezeu (Geneza 3:8). De ce crezi că cererea lui David, chiar şi după ce a păcătuit, este atât de diferită?

Psalmii 51:11,12____________________________________________________

David nu vrea să piardă simţământul că trăieşte în prezenţa lui Dumnezeu. Îşi dă seama că fără Duhul Sfânt este neputincios. Ştie că, la fel de uşor cum a alunecat în păcat cu Bat-Şeba, poate aluneca din nou. Încrederea lui în sine este năruită.

David înţelege că biruinţele sale din viitor nu vor veni de la el, ci doar de la Dumnezeu, pe măsură ce depinde în totalitate de El.

Viaţa creştină de biruinţă nu este despre noi. Este în întregime despre Isus. Noi tânjim după prezenţa Sa; dorim cu ardoare Duhul Său cel Sfânt; vrem bucuria mântuirii Lui. Ne recunoaştem nevoia după înnoire şi după restaurare. Avem nevoie de odihna Lui - un act divin de re-creare. Odihna Creaţiunii nu este departe de iertare. Versetul 10, care spune: „Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic" (Psalmii 51:10), foloseşte terminologia aferentă Creaţiunii. În Vechiul Testament doar Dumnezeu poate „crea" (bara') - şi, odată ce am fost re-creaţi, ne putem odihni.

Dacă nu ai trăit încă bucuria si veselia eliberării de o conştiinţă vinovată, ce anume te reţine? Dacă este vinovăţia, ce poţi învăţa din această istorie?

50


Probabil că cel mai natural lucru pe care îl facem după ce am trecut printr-un eşec ruşinos si după ce am experimentat iertarea este să încercăm să uităm că evenimentul acela s-a întâmplat. Amintirile despre eşecuri pot fi dureroase.

9. Ce vrea să facă David cu experienţa lui dureroasă?

Psalmii 51:13-19____________________________________________________

Când un vas sau o vază scumpă cade şi se sparge, de obicei oftăm şi aruncăm cioburile, considerându-le inutile. În Japonia există un gen de artă tradiţională numită kintsugi, care are drept obiect refacerea vaselor de ceramică sparte. Un metal preţios, precum aurul sau argintul lichid, este folosit pentru a lipi piesele sparte, transformând un lucru ce părea distrus în ceva frumos şi de valoare.

De fiecare dată când Dumnezeu ne iartă greşelile şi ne re-creează, ceva se schimbă. Iertarea preţioasă a lui Dumnezeu lipeşte la loc frânturile din noi şi fisurile vizibile pot să atragă atenţia spre harul Său. Putem deveni portavocea lui Dumnezeu. „Şi limba mea va lăuda îndurarea Ta!" (Psalmii 51:14). Noi nu încercăm să ne reparăm singuri sau să devenim mai buni prin noi înşine (nici măcar treptat). Duhurile noastre zdrobite, inimile noastre mâhnite sunt o laudă suficientă la adresa lui Dumnezeu şi raze de lumină pe care lumea le poate vedea. Experienţa noastră de a fi iertaţi îi atrage pe alţii care sunt în căutare după iertare.

10. Ce relaţie există între Psalmii 51 şi 1 loan 1:9?

Joi, 22 iulie Oameni care reflectă lumina lui Dumnezeu

1 loan 1:9 este un scurt rezumat al Psalmilor 51. În timp ce David ştie că Dumnezeu nu dispreţuieşte „o inimă zdrobită şi mâhnită" (Psalmii 51:17), loan ne asigură că, „dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire" (1 loan 1:9). Putem să-L credem pe Dumnezeu pe cuvânt.

David nu putea repara răul teribil pe care îl făcuse familiei sale prin faptele şi prin exemplul lui. El a suferit consecinţele propriilor decizii şi acţiuni. Şi totuşi, David ştia că fusese iertat. Ştia că trebuia să spere prin credinţă că, într-o zi, adevăratul Miel al lui Dumnezeu avea să vină şi să stea în locul lui.

Cum poţi învăţa chiar acum să aplici făgăduinţele din 1 loan 1:9 la propria viata?

51



„Pocăinţa lui David a fost sinceră şi profundă. El n-a căutat să-şi acopere crima. Rugăciunea lui nu era inspirată de dorinţa de a scăpa de pedepsele cu care era ameninţat. [...] El a văzut cât de murdar îi era sufletul şi îi era scârbă de păcatul său. El nu se ruga numai pentru a i se ierta păcatul, ci şi pentru a avea o inimă curată. [...] În făgăduinţele lui Dumnezeu pentru păcătosul pocăit, el a văzut dovada iertării şi a primirii sale. [...] «Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit; Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită» (Psalmii 51:16,17). Cu toate că David căzuse, Domnul l-a ridicat. [...] David s-a umilit şi şi-a mărturisit păcatul, în timp ce Saul a dispreţuit mustrarea şi şi-a împietrit inima în nepocăinţă. Această parte din istoria vieţii lui David este [...] unul dintre cele mai puternice exemple care ne-au fost date cu privire la luptele şi ispitele oamenilor şi cu privire la adevărata pocăinţă. [...] Acela care [...] îşi umileşte sufletul prin mărturisire şi pocăinţă, asemenea lui David, poate fi sigur că există nădejde pentru el... Domnul nu va lepăda niciun suflet care se pocăieşte cu adevărat." - Ellen G. White, Patriarhi si profeţi, pp. 725-726

Studiu la rând:

loan 5-11Evanghelizare, subcapitolul „Metode pentru lucrarea biblică"

1. Completează: dar spun lucrurile acestea ca să

2. Din ce regiune se spunea că nu s-a ridicat niciun proroc?

3. Cine şi despre ce a spus că nu s-a auzit „de când este lumea"?

4. De ce a plecat Domnul Isus într-o cetate numită Efraim?

5. Ce suntem sfătuiţi să facem mai puţin şi ce să facem mai mult?

52



I. Privire generalăStudiul din săptămâna aceasta se concentrează asupra unuia dintre cele

mai triste capitole din viaţa lui David. Regele lui Israel a abuzat de autoritatea care-i fusese dată de Dumnezeu şi a atras-o în păcat pe soţia unuia dintre soldaţii lui. Urie era un războinic loial din armata lui David, care mersese la luptă pentru regele său. David a profitat de absenţa lui.

Când Bat-Şeba a rămas însărcinată în urma adulterului cu David, regele a încercat să-şi acopere păcatul. L-a chemat înapoi pe Urie din vâltoarea luptei ca să petreacă timp cu soţia lui. Credinciosul soldat şi-a dovedit caracterul de valoare, refuzând să meargă liniştit acasă în timp ce camarazii lui erau pe câmpul de luptă.

Când a văzut că planul său iniţial nu a funcţionat, David i-a cerut lui loab, căpitanul armatei sale, să-l pună pe Urie în prima linie a bătăliei ca să înfrunte o moarte sigură. Privirea senzuală a lui David l-a condus spre un act desfrânat, care l-a determinat să pună la cale un complot pentru a ucide un om inocent. Ispitele Diavolului sunt concepute ca să ne prindă pe fiecare în punctul nostru cel mai slab. Dacă există un punct vulnerabil în caracterul nostru, Diavolul îl va exploata pentru a ne face să păcătuim.

David şi-a recunoscut vina în urma unei parabole pe care i-a spus-o prorocul Natan. Cu inima frântă, regele a izbucnit într-o mărturisire sfâşietoare. Pocăinţa lui a fost profundă, autentică şi sinceră. Psalmul 51 reprezintă cererea lui arzătoare după iertare şi după o inimă schimbată. Dumnezeu a răspuns la rugăciunea lui David. Regele a fost iertat, dar iertarea nu duce la anularea consecinţelor tragice ale păcatului. Într-un mod sau altul, David a experimentat în viaţa lui urmările teribile ale nelegiuirii comise. Ca un copil al lui Dumnezeu iertat, el a intrat în odihna divină, dar tot a avut parte de angoasa provocată de fapta lui păcătoasă.

II. Comentariu

O întrebare care ne vine imediat în minte atunci când studiem despre experienţa legăturii ilicite, adultere, a lui David cu Bat-Şeba este următoarea: De ce Dumnezeu a lăsat în Biblie o astfel de istorie dezgustătoare? De ce să fie dezvăluite detaliile intime ale vieţii lui David? De ce să nu se fi spus decât că a păcătuit şi a fost iertat şi aceasta să fie tot?

Să analizăm ce ne învaţă Dumnezeu prin această relatare.Există cel puţin patru lecţii pline de semnificaţie. 2 Samuel 11:1 este un ver

set grăitor, care ne descoperă un detaliu important. În câteva cuvinte, prorocul

53


denunţă un defect din caracterul lui David. Era primăvară şi poporul Israel se afla într-un conflict grav cu duşmanii. În general, împăraţii îşi conduceau armata la luptă, dar David l-a trimis în locul lui pe loab, unul dintre căpitanii săi. Textul afirmă: „Dar David a rămas la Ierusalim." Împăraţii curajoşi luptă alături de armatele lor. Ei îşi inspiră soldaţii istoviţi de bătălii să lupte mai departe. Însă David a ales să rămână în palatul său, bucurându-se de privilegiile pe care i le oferea statutul regal, în timp ce oamenii lui sufereau şi mureau în război. Aici este prima lecţie din căderea lui David. Când nu îţi îndeplineşti datoria, când îţi îngădui dorinţe şi plăceri în detrimentul a ce este bine, devii vulnerabil în faţa ispitelor seducătoare ale lui Satana.

A doua lecţie o urmează imediat pe prima. Atacurile lui Satana vin atunci când te aştepţi cel mai puţin. În seara aceea, când se plimba pe acoperişul palatului său, David nu se aştepta să rămână fermecat de frumuseţea soţiei unui alt bărbat. În Proverbele 4:23 stă scris: „Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii." Solomon, cel de-al doilea fiu al lui David cu Bat-Şeba, a scris aceste cuvinte. Ca adult, trebuie să fi aflat despre păcatul lui David. Când lăsăm garda jos, Satana atacă. De aceea, Isus le-a spus ucenicilor Săi: „Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită; duhul este plin de râvnă, dar trupul este neputincios" (Marcu 14:38). Tocmai aceasta a fost problema lui David. Într-un moment de neveghere, slăbiciunea cărnii l-a târât într-un păcat care avea să-i schimbe întreg cursul vieţii.

Gânduri păcătoase conduc la acte păcătoasePăcatul începe sau ia naştere în minte. Privirea voluptuoasă a lui David a

dus la următorul pas, acela de a se complăcea în imaginaţia lui senzuală. El s-a aventurat pe terenul lui Satana atunci când a dat curs gândurilor sale şi şi-a trimis slujitorii să se intereseze de Bat-Şeba. Impulsurile lui, necontrolate de Duhul Sfânt, au dus la un demers nepotrivit, cu intenţia de a-şi satisface dorinţa printr-un act păcătos. Aceasta ne îndreaptă spre a treia lecţie: Deşi David a încercat să ascundă legătura lui ilicită cu Bat-Şeba, păcatul nu poate fi acoperit pentru mult timp. Cuvintele lui Moise adresate israeliţilor cu multe secole înainte s-au adeverit în experienţa lui: „Dar, dacă nu faceţi aşa, păcătuiţi împotriva Domnului şi ştiţi că păcatul vostru vă va ajunge" (Numeri 32:23). Faptele păcătoase făcute sub acoperământul întunericului vor ieşi la iveală într-o zi, la lumina orbitoare a soarelui. Căci „totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face" (Evrei 4:13).

Fapta păcătoasă a lui David nu a mai putut fi ascunsă. Bat-Şeba era însărcinată. Urie era mort. Prorocul Natan l-a pus pe David faţă-n faţă cu calea rea pe care o alesese. Cuvintele lui Moise răsună peste veacuri: „Păcatul vostru vă va

54


ajunge" (Numeri 32:23). Cea de-a patra lecţie pe care o descoperim aici este că, deşi David a plâns şi şi-a mărturisit fapta, deşi s-a pocăit si a fost iertat de Dumnezeu, consecinţele păcatului aveau să rămână.

Păcatul este ca un cancer care distruge tot ce atinge„Edwin Cooper era renumit în America, şi totuşi aproape nimeni nu îi

cunoştea numele real. Venind dintr-o familie de clovni, Cooper a început să dea reprezentaţii încă de la vârsta de nouă ani. După un stagiu la Barnum şi Bailey Circus, el a ajuns să fie o figură permanentă în televiziune în anii '50, cunoscut ca Bozo, clovnul. Pe lângă faptul că îi amuza pe mari şi mici, Cooper avea în fiecare săptămână un mesaj pentru «amicii şi partenerii lui»: Faceţi-vă analize pentru depistarea cancerului. Şi totuşi, Cooper a fost atât de ocupat cu munca, încât a neglijat să-şi urmeze propriul sfat. Când cancerul său a fost depistat, era prea târziu ca să mai fie tratat. Edwin Cooper a murit la doar 41 de ani de o boală cu privire la care îi avertizase pe mulţi alţii. Păcatul este mult mai mortal decât cea mai agresivă formă de cancer. Păcatul ucide şi distruge tot ce atinge. De la căderea lui Adam în Grădina Edenului şi până acum ... acesta este obiectivul din spatele a tot ce face Satana. Isus a zis: «Hoţul nu vine decât să fure, să înjunghie şi să prăpădească» (loan 10:10)." („No Laughing Matter", in Reading Eagle, 5 iulie, 1961)

Păcatul lui David a avut consecinţe mortaleUrmările păcatului lui David se văd de-a lungul propriei vieţi şi al celei a

familiei sale. Copilul pe care l-a avut cu Bat-Şeba, ca rod al adulterului său, s-a îmbolnăvit şi a murit. Fiul lui Amnon a forţat-o pe sora lui vitregă, Tamar, să aibă relaţii cu el şi a necinstit-o. Plin de furie, Absalom, fratele lui Tamar, a pus să-l ucidă pe Amnon, doi ani mai târziu. Viaţa lui David a fost plină de mâhnire, de durere şi de dezamăgire. Absalom, cel de-al treilea fiu al lui David, a cărui mamă se numea Maaca, era preferatul tatălui. Chipeş, sociabil, aventuros din fire şi cu un farmec aparte, el a câştigat inima poporului. În cele din urmă, Absalom s-a răzvrătit împotriva conducerii lui David şi a fost ucis într-o luptă. Inima lui David a fost frântă. Ca un cancer, păcatul îi afectase viaţa. Deşi a fost iertat de Dumnezeu, consecinţele păcatului l-au apăsat greu. Una dintre marile lecţii din această istorie este că păcatul are consecinţe tragice. Cu toate acestea, în ciuda lor, Dumnezeu este mereu gata să ne ierte şi să ne refacă viaţa. Una dintre cele mai elocvente rugăciuni din Biblie se găseşte în Psalmul 51.

O analiză a cererii lui David pentru iertare: Psalmul 51Psalmul 51 reprezintă strigătul din inimă al lui David după iertare, în urma

păcătuirii cu Bat-Şeba. În timp ce citim rugăciunea, suntem imediat impresionaţi

55


de autenticitatea mărturisirii lui. David este dureros de sincer. Nu aduce nicio scuză pentru păcatul său. Apelează la Dumnezeu pentru milă, pentru iertare şi pentru restaurare, din îndurarea Sa. Dacă urmărim verbele folosite în rugăciune, observăm că ele sunt nişte indicatori clari ai motivaţiilor lui David. El se roagă: „Ai milă de mine ... şterge fărădelegile mele" (Psalmii 51:1). Spală-mă ... curăţeşte-mă" (vers. 2). „Îmi cunosc bine fărădelegile şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea" (vers. 3). „Curăţeşte-mă", „spală-mă" (vers. 7). „Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule" (vers. 10). „Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale" (vers. 12). Când citim rugăciunea lui David, aproape că putem auzi strigătul lui izvorât din inimă. Şi inimile noastre sunt atinse de mărturisirea aceasta. Vestea bună este că Dumnezeu onorează „o inimă zdrobită şi mâhnită" (Psalmii 51:17). Ellen G. White afirmă: „Lui Isus Îi face plăcere să venim la El chiar aşa cum suntem: păcătoşi, neajutoraţi, simţind că depindem de El. Noi putem veni la El cu toată slăbiciunea noastră, cu ignoranţa şi păcătoşenia noastră, căzând la picioarele Sale plini de căinţă. Slava Lui se manifestă tocmai prin faptul că ne cuprinde în braţele dragostei Sale, ne vindecă rănile şi ne eliberează de orice păcat." - Ellen G. White, Calea către Hristos, p. 50. David a experimentat puterea curăţitoare a iertării lui Hristos. Relaţia lui cu Dumnezeu a fost restaurată. Duhul său a fost reînnoit. El a început din nou o viaţă de slujire pentru Acela care l-a iubit, l-a iertat, l-a curăţit şi l-a transformat.

III. AplicaţiePăcatul este ca o sabie cu două tăişuri. Aduce nu doar vină, ruşine şi con

damnare, ci şi neputinţă şi descurajare.• Hristos te aşteaptă să vii la El aşa cum eşti. Dacă vii ca David, cu o ini

mă sinceră, fără să îţi scuzi păcatul, şi tu vei experimenta iertarea lui Dumnezeu.

• Isus nu a alungat şi nu a respins niciodată pe nimeni care a venit sincer să caute harul Său. De fapt, El ne asigură că „pe cel ce vine la Mine nu-l voi da afară" (loan 6:37).

• Făgăduinţele lui Hristos de iertare şi de restaurare sunt la fel de sigure ca scaunul Său de domnie. Nu simţămintele tale sunt criteriul care stabileşte dacă eşti iertat sau nu. S-ar putea să nu simţi că eşti iertat. S-ar putea să ai încă simţăminte de vinovăţie, dar poţi avea în continuare asigurarea bazată pe Cuvântul lui Dumnezeu că păcatele tale sunt iertate şi că eşti un copil al lui Dumnezeu.

56


//

Sabat după-amiază

Text de memorat: „Veniţi la Mine, toţi cei şi Eu vă voi da odihnă." (Matei 11:28)

Ce promisiune minunată ne-a oferit Isus! La urma urmei, cine dintre noi nu s-a simţit din când în când împovărat, dacă nu din cauza muncii (deşi de multe ori aşa este), măcar din cauza trudei şi a greutăţilor pe care viaţă însăşi le aduce cu sine? Şi aici Isus ne spune că ştie prin ce trecem şi că ne poate ajuta, dacă Îi permitem să o facă. Iar apoi, după ce ne spune să luăm jugul Lui, Isus continuă: „Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară" (Matei 11:30). Cu alte cuvinte: Lasă jugurile si poverile pe care le cari (dă-Mi-le Mie) si ia-le în schimb pe ale Mele asupra ta, căci ale Mele sunt mai usor de dus.

Cum putem experimenta odihna despre care vorbeşte Isus? Până la urmă, trăim într-o lume în care, după căderea în păcat, Domnul i-a spus lui Adam: „În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea" (Geneza 3:19). Aşadar, am cunoscut ce înseamnă să munceşti şi să cari poveri care par mult prea greu de dus, cel puţin dacă le ducem singuri.

57


1. În Matei 11:20-28, Isus spune: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi,şi Eu vă voi da odihnă." Care este contextul acestei afirmaţii? Cum ne dă Isusodihnă?____________________________________________________

Aşa cum facem si noi, Isus nu a vorbit niciodată în afara unui context. Pentru a-L înţelege, avem nevoie să pricepem contextul specific al fiecărei afirmaţii particulare, în special dacă vrem să evităm să înţelegem greşit.

Matei 11 constituie un punct de cotitură în evanghelia cu acelaşi nume. Afirmaţiile prin care sunt denunţate importante cetăţi din Galileea sunt cele mai dure întâlnite până acum în această carte. Isus nu linguşeşte; pune degetul pe rană, acolo unde doare; El Se asociază cu oamenii „greşiţi", cu cine nu trebuie (Matei 9:9-13); afirmaţia Lui că poate ierta păcatele este scandaloasă în ochii liderilor religioşi (Matei 9:1-8).

De fapt, Isus le spune oamenilor nişte cuvinte extrem de condamnatoare, până acolo că îi compară, în mod defavorabil, cu Sodoma, văzută atunci (ca şi astăzi) ca un loc al nelegiuirii crunte. „De aceea vă spun că, în ziua judecăţii, va fi mai uşor pentru ţinutul Sodomei decât pentru tine" (Matei 11:24).

Tensiunile cresc - şi totuşi, în mijlocul tuturor acestor lucruri, Isus linişteşte situaţia şi oferă adevărata odihnă. El poate face astfel pentru că „toate lucrurile Mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu" (Matei 11:27). Puterea şi autoritatea lui Isus de a da odihnă se întemeiază pe divinitatea Lui şi pe faptul că El este una cu Tatăl. Ca să putem veni la El să ne descărcăm poverile, trebuie ca, mai întâi, să înţelegem că nu le putem duce singuri. De fapt, cei mai mulţi dintre noi nu vom veni dacă nu ne vom recunoaşte adevărata stare. Invitaţia lui Isus se bazează pe sentimentul nevoii, al insuficienţei personale.

Afirmaţia Sa din Matei 11:28 începe cu un imperativ, în textul grecesc original. „Veniţi" nu este opţional; „veniţi" constituie precondiţia pentru a găsi odihnă. „Veniţi" înseamnă că avem nevoie să predăm controlul. Într-un timp când putem să controlăm foarte comod multe lucruri în viaţa noastră cu ajutorul telefoanelor inteligente, a veni la Isus nu este tendinţa firească. De fapt, predarea reprezintă pentru majoritatea oamenilor partea cea mai grea din viaţa de creştin.

Ne place să vorbim, şi pe bună dreptate, despre tot ce face Dumnezeu pentru noi în Hristos şi despre faptul că nu ne putem salva singuri, iar lucrul acesta este adevărat. Dar, în cele din urmă, noi tot trebuie să facem alegerea conştientă de a „veni" la Isus, ceea ce înseamnă să ne predăm Lui. Aici este punctul în care realitatea liberului-arbitru devine centrală în viaţa creştinului.

Ce povară duci? Cum poţi învăţa să I-o predai lui Isus si să experimentezi odihna pe care El o oferă si care L-a costat atât de mult?

Duminică, 25 iulie „Şi Eu vă voi da odihnă"

58


2. De ce Isus ne porunceşte să luăm jugul Lui imediat după ce ne-a invitat să-Idăm poverile noastre şi să găsim odihnă în El?

Matei 11:29,30_____________________________________________________

După primul imperativ din Matei 11:28 („veniţi"), urmează alte două verbe la imperativ în Matei 11:29. „Luaţi" şi „învăţaţi" concentrează atenţia ascultătorilor de atunci (şi a cititorilor de astăzi) asupra lui Isus. Noi trebuie să luăm jugul Lui şi să învăţăm de la El. Relaţia strânsă din cadrul Dumnezeirii, dintre Tatăl şi Fiul (care ne-a fost deja pusă în vedere în Matei 11:25-27), reprezintă un exemplu elocvent care poate să explice metafora jugului din aceste versete. Atât Tatăl, cât şi Fiul lucrează împreună pentru salvarea omenirii. În timp ce jugul este un simbol al supunerii (vezi Ieremia 27), el este şi o metaforă care ilustrează un scop unitar. Ne supunem jugului Său şi acceptăm sarcina pe care El ne-o încredinţează de a fi o binecuvântare pentru cei din jurul nostru. Noi nu ducem jugul Său; noi doar suntem înjugaţi la el pentru că jugul Lui este „bun" (în KJV, „uşor de dus") şi „sarcina" Lui este uşoară.

Cel de-al doilea imperativ, „învăţaţi de la Mine", repetă acest concept. În greacă, verbul „a învăţa" este legat de termenul „ucenic". Când învăţăm de la Isus, suntem cu adevărat ucenicii Lui. Ascultarea şi angajamentul sunt trăsăturile uceniciei.

3. Care este diferenţa dintre a fi „împovăraţi" (Matei 11:28) şi a lua jugul Lui(Matei 11:29)?______________________________________________

În iudaism, jugul a fost o metaforă obişnuită pentru lege. În Faptele 15:10 se foloseşte cu referire la legea circumciziei. Galateni 5:1 pune în contrast libertatea pe care o oferă Isus cu jugul robiei, care este o referire la Lege ca mijloc de mântuire. A fi înjugat sau a lua jugul lui Isus subliniază ascultarea şi angajamentul de a merge pe urmele Sale şi a fi părtaşi la misiunea Sa. Deşi nu putem spera să adăugăm ceva la mântuirea pe care Isus a câştigat-o pentru noi la cruce, putem deveni ambasadorii Lui, spunându-le vestea bună celor din jurul nostru. Aşa cum o demonstrează Predica de pe Munte (Matei 5-7), interpretarea lui Isus cu privire la Lege este chiar mai radicală decât cea a fariseilor. Aceasta necesită o operaţie de inimă şi transformă motivaţiile noastre - căci jugul Lui este bun şi sarcina Lui este uşoară (Matei 11:30).

Ce promisiune minunată: „ Odihnă pentru sufletele voastre." Ai trăit experienţa acestei odihne? Cum putem începe să o cunoaştem, concentrându-ne asupra lui Isus şi asupra a ceea ce El ne oferă?

Luni, 26 iulie „Luaţi jugul Meu asupra voastră"

59


Marţi, 27 iulie „Căci Eu sunt blând şi smerit cu inima"

Blândeţea este o calitate subestimată în ziua de azi. Smerenia este luată în râs. Reţelele sociale ne învaţă să acordăm atenţie la ce este gălăgios, zgomotos, ciudat, sălbatic şi bombastic. Cu adevărat, prea multe dintre standardele lumii se află în opoziţie cu ceea ce Dumnezeu consideră a fi important şi de valoare!

„Cunoaşterea adevărului nu depinde atât de mult de capacitatea intelectuală, ci de sinceritatea scopului şi de simplitatea şi fervoarea unei credinţe care se bazează pe ajutorul lui Dumnezeu. Îngerii lui Dumnezeu se apropie de toţi cei ce caută călăuzirea divină într-un spirit de umilinţă. Ei primesc Duhul Sfânt pentru a le dezvălui comorile adevărului." - Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, p. 594. Cum ai defini blândeţea şi smerenia pe baza acestor texte?Matei 5:5 _________________________________________________________1 Petru 3:4 _______________________________________________________Isaia 57:15 ________________________________________________________

În 2 Corinteni 10:1, Pavel vorbeşte despre „blândeţea şi bunătatea lui Hristos". Blândeţea şi smerenia nu sunt descrieri ale unui om naiv sau uşor de amăgit, ale unor persoane care nu pot rămâne ferme pe poziţie. Isus nu a căutat conflictul şi deseori l-a evitat pentru că misiunea Lui nu se împlinise încă (loan 4:1-3). Dar, când momentul confruntării a sosit, El a înfruntat-o cu mult curaj. Şi totuşi, în acelaşi timp, Isus a vorbit cu bunătate. De exemplu, vaiurile rostite de El cu privire la Ierusalim chiar înainte de cruce nu au fost blesteme, ci imagini ale unui viitor catastrofic, descrise în cuvinte pline de lacrimi (Luca 19:41-44).

În Noul Testament, Isus este deseori descris ca fiind un al doilea Moise. El vorbeşte de pe un munte, unde expune principiile Împărăţiei Sale (Matei 5:1). Oferă hrană unei mari mulţimi printr-o minune (Matei 14:13-21). Numeri 12:3 îl descrie pe Moise ca fiind „blând", un aspect care se regăseşte în Matei 11:29. Oamenii care sunt martori ai hrănirii celor cinci mii exclamă cu uimire: „Cu adevărat, aceste este prorocul mult aşteptat în lume" (loan 6:14) - o trimitere la Deuteronomul 18:15 şi la rolul de proroc al lui Moise. Smerenia şi blândeţea lui Isus le întrec în mod evident pe cele ale lui Moise. El este Mântuitorul nostru divin. Deşi Moise s-a oferit pe sine ca să-şi salveze poporul (Exodul 32:32), moartea lui nu ar fi realizat nimic, deoarece Moise era el însuşi un păcătos care avea nevoie de un Mântuitor. Deşi putem învăţa de la Moise şi din istoria vieţii lui, nu putem găsi salvare în el. Noi avem nevoie de un Mântuitor care să ne reprezinte, să stea în locul nostru nu doar ca un Mijlocitor, ci şi ca Înlocuitor al nostru. Numai Dumnezeu atârnat pe cruce ca Purtător al păcatului ne poate salva de urmările legale pe care păcatele noastre le atrag după ele.

60


Am observat deja că întrebuinţarea termenului „jug" de către Matei, în secţiunea aceasta, face trimitere la folosirea acestui termen în iudaism şi în celelalte texte din Noul Testament care se referă la o înţelegere greşită a Legii.

5. Termenul grecesc tradus cu „bun" în Matei 11:30 (trad. Cornilescu) mai poate însemna şi „uşor, plăcut, folositor şi binefăcător". Mulţi oameni din jurul nostru consideră că Legea lui Dumnezeu este aspră, greu de ţinut şi, uneori, irelevantă. Cum îi putem ajuta să descopere frumuseţea Legii şi cum le putem inspira dragoste faţă de Dătătorul ei?

Miercuri, 28 iulie „Căci jugul Meu este uşor"

Părinţii îşi amintesc mereu de momentul în care copiii lor au făcut primii paşi. Un prim pas şovăitor este urmat de un al doilea pas de probă, ezitant, apoi de un al treilea - şi cam în punctul acesta este foarte probabil ca puiul de om să se împiedice şi să cadă. S-ar putea să curgă câteva lacrimi şi poate chiar să apară o vânătaie, dar, odată ce copilul a simţit libertatea mişcării, se va ridica şi va încerca din nou. Face câţiva paşi, cade, se ridică; face câţiva paşi, cade, se ridică. Secvenţa se va repeta de multe ori înainte ca un copil să meargă sigur. Şi totuşi, în mijlocul poticnirilor şi al căderilor, se vede o feţişoară încântată, care declară triumfătoare: Mami, tati, pot să merg!

A umbla cu Isus s-ar putea să nu fie uşor, dar este întotdeauna cel mai bun şi mai potrivit lucru de făcut. S-ar putea să ne poticnim; s-ar putea chiar să cădem; şi totuşi, ne putem ridica şi putem continua să mergem împreună cu El.

6. În Galateni 5:1, Pavel scrie: „Rămâneţi dar tari şi nu vă plecaţi iarăşi sub jugul robiei." În ce fel ne-a eliberat Isus? Care este diferenţa dintre jugul pe care ne cere El să-l ducem şi „jugul robiei" despre care vorbeşte Pavel?

Putem fi siguri că, orice ar fi avut în minte prin expresia „jugul robiei", Pavel nu se referea la ascultarea de Legea lui Dumnezeu, la Cele Zece Porunci. Dimpotrivă, putem avea adevărata odihnă şi libertate prin ascultare, prin credinţă şi prin înţelegerea faptului că mântuirea noastră este sigură nu pe baza Legii, ci în virtutea neprihănirii Domnului Hristos, care ne acoperă.

De ce o viaţă de supunere faţă de Legea lui Dumnezeu are mai multă odihnă decât o viaţă de neascultare?

61


Ultima afirmaţie a lui Isus din Matei 11:30 foloseşte imaginea purtării unei poveri sau a unei sarcini. „Căci jugul Meu este [uşor de purtat - KJV] şi sarcina Mea este uşoară."

7. Citeşte Exodul 18:13-22. Ce învăţăm de aici cu privire la a ne ajuta unii pealţii în purtarea poverii?______________________________________

Exodul 18:13 ne spune că poporul venea la Moise ca să fie judecat de dimineaţă până seara. Când letro a văzut lucrul acesta, l-a rugat stăruitor pe ginerele lui să creeze un cadru care să îi permită să se concentreze pe lucrurile mari şi să-i desemneze pe alţii să aibă grijă de lucrurile mai mărunte. Scriptura ne spune că Moise a ascultat de glasul lui letro şi a implementat acele schimbări dătătoare de viaţă.

Când ne spune că sarcina Lui este uşoară, Isus vrea să ne reamintească de faptul că ne putem bizui pe El, Purtătorul suprem de poveri. Asemenea lui Moise, trebuie să învăţăm că avem nevoie de ceilalţi pentru a ne împărţi poverile. În 1 Corinteni 12:12-26, imaginea trupului lui Hristos pe care o foloseşte Pavel ne oferă un bun exemplu despre ce ar putea să însemne împărţirea sarcinilor sau a poverilor. Avem nevoie de un trup care să funcţioneze bine, pentru a fi în stare să ducă greutăţile. Avem nevoie de picioare, mâini, umeri, muşchi şi putere fizică pentru a putea căra orice.

8. Cum ne ajută purtarea sarcinilor unii pentru alţii să împlinim Legea lui Hristos?

Galateni 6:2 _______________________________________________________

Contextul imediat al acestui pasaj poate să ne ajute. În Galateni 6:1, Pavel afirmă că dacă un frate sau o soră cade în ispită, noi trebuie să-l ridicăm cu duhul blândeţii (adu-ţi aminte de afirmaţia lui Isus că El este blând, din Matei 11:29). Purtarea sarcinii înseamnă ridicarea cuiva care s-a abătut de la calea dreaptă pentru a-l ajuta să vadă harul divin. Dar mai înseamnă şi să ne ajutăm unul pe altul atunci când trecem prin greutăţi. Termenul grecesc pentru „sarcină, povară" se poate referi la o greutate mare sau la o piatră. Imaginea aceasta ne reaminteşte că toţi ducem poveri şi avem nevoie de cineva care să ne ajute să le purtăm. Împărţirea responsabilităţilor şi a greutăţilor este o lucrare poruncită bisericii de Dumnezeu - o activitate care necesită blândeţe şi care generează compasiune.

Gândeste-te la ultima ocazie când cineva te-a ajutat să duci o povară sub greutatea căreia te luptai. De ce acel ajutor a însemnat atât de mult pentru tine? Tu pe cine poţi ajuta acum să-si ducă povara?

Joi, 29 iulie „Şi sarcina Mea este uşoară"

62



„Când constataţi că lucrarea voastră este grea, când vă plângeţi de dificultăţi şi încercări, când spuneţi că nu aveţi putere să vă împotriviţi ispitei, că nu puteţi să biruiţi nerăbdarea şi că viaţa de credinţă este o lucrare anevoioasă, fiţi siguri că nu purtaţi jugul lui Hristos. Voi purtaţi jugul unui alt stăpân." - Ellen G. White, Îndrumarea copilului, p. 267

„Noi nu putem să facem nimic, absolut nimic, pentru a ne recomanda bunăvoinţei lui Dumnezeu. Nu trebuie să ne încredem de loc în noi înşine sau în faptele noastre bune, dar, atunci când venim la Domnul Hristos ca nişte făpturi păcătoase şi supuse greşelii, putem să găsim odihnă în iubirea Sa. Dumnezeu îi va primi pe toţi cei care vin la El cu încredere deplină în meritele Mântuitorului răstignit. Iubirea răsare în inimă. Poate că nu simţim nicio stare de extaz, dar este o încredere statornică şi plină de pace. Orice povară este uşoară, pentru că jugul pe care ni-l pune Hristos este uşor. Datoria ajunge să fie o încântare, iar sacrificiul, o plăcere. Calea care înainte părea să fie învăluită în întuneric devine strălucitoare, pentru că este luminată de razele ce vin de la Soarele Neprihănirii. Aceasta este umblarea în lumină, după cum Hristos este în lumină." - Idem, Credinţa si faptele, pp. 38-39

Studiu la rând:

loan 12-18Evanghelizare, subcapitolul „Lecţiile Marelui Învăţător"

1. Care profet a scris despre oamenii care aveau „să nu înţeleagă cu inima"?

2. Cum a motivat Domnul faptul că avea să Se arate ucenicilor, şi nu lumii?

3. De ce uită femeia suferinţa produsă de durerile naşterii?

4. Ce a spus Domnul că face oricine este din adevăr?

5. Cum era Domnul Isus, când trecea prin oraşe şi sate?

63



I. Privire generalăAi simţit vreodată că poverile pe care le duci sunt efectiv prea grele? Ai

simţit vreodată că nivelul tău de stres a ajuns la limită şi că nu mai poţi face faţă deloc? Studiul din săptămâna aceasta ne oferă un ajutor practic pentru atunci când ajungem în punctul critic. De fapt, fie că poverile noastre sunt extrem de grele sau relativ uşoare, Isus ne invită să venim la El ca să găsim alinare.

Pasajul biblic principal din săptămâna aceasta este Matei 11:26-30: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară." Ai observat cele trei porunci specifice din afirmaţia lui Isus? În primul rând, El spune: „Veniţi la Mine!" Isus este sursa păcii noastre. El este izvorul tăriei noastre. Doar El ne poate ridica poverile. El este cu adevărat singurul care ne poate elibera de stresul copleşitor pe care, din când în când, îl trăim. A doua poruncă este: „Luaţi jugul Meu!" Boii care sunt înjugaţi sunt uniţi pentru slujire. Când suntem uniţi cu Hristos pentru slujirea altora, poverile noastre devin mai uşoare. Vom studia mai în profunzime săptămâna aceasta despre ce înseamnă să fim „înjugaţi" la jugul lui Hristos. A treia poruncă este: „Învăţaţi de la Mine!" Isus purta pe umerii Lui greutatea acestei lumi, şi totuşi a trăit într-o atmosferă de pace divină. El nu S-a stresat din cauza provocărilor pe care le-a înfruntat. În acest studiu vom explora mult mai în detaliu pasajul menţionat şi vom pune accentul pe dorinţa lui Isus ca noi să ne odihnim în El şi să găsim pacea inimii şi a minţii.

II. Comentariu

Se povesteşte despre un fermier bătrân care îşi târa cu greu picioarele pe un vechi drum îngust şi murdar de ţară, cărând în spate un sac cu cartofi. Umerii erau pe cale să-i cedeze. Pasul îi era ostenit şi încetinit. Era o zi de vară extrem de fierbinte şi sudoarea îi curgea şiroaie pe frunte. Sufletul lui s-a mai înviorat puţin când un vecin s-a apropiat cu căruţa trasă de cal şi l-a întrebat dacă nu avea nevoie de transport. Fericit, bătrânul s-a urcat în căruţă. În timp ce mergeau, vecinul a observat că bătrânul încă ţinea în spate sacul cu cartofi. S-a întors şi i-a spus: „Prietene, eliberează-te şi odihneşte-te puţin! Lasă sacul jos!" Şi, după cum spune povestea, omul a răspuns surprinzător: „Ai fost atât de bun cu mine să mă iei în căruţă; măcar atât să fac şi eu, să-mi car încărcătura." Fără îndoială, povestea este fictivă, dar ilustrează foarte bine ideea principală a studiului din această săptămână. Este posibil ca noi să ne purtăm în continu-

64


are poverile chiar şi după ce am venit la Isus. Mântuitorul nostru tânjeşte să ne elibereze de stresul acesta. El doreşte să ne poarte greutăţile. Să studiem împreună despre modul în care ne putem elibera de poverile care deseori ne strivesc bucuria.

Veniţi la Isus!

Isus ne invită să venim la El. Ce înseamnă aceasta, practic? A veni este o decizie care ţine de voinţă. A veni implică o alegere personală. Isus ne-a dat fiecăruia dintre noi libertatea de alegere. El nu ne va forţa voinţa. Nu va pune presiune pe noi ca să venim. El ne invită plin de bunăvoinţă, ne impresionează prin Duhul Său, dar a veni la El este alegerea noastră. A veni înseamnă să ne punem încrederea în puterea Lui de a ne ridica povara. Venim prin credinţă, crezând că El este mai mare decât problema, mai tare decât dificultatea şi mai puternic decât provocarea. Ellen G. White are pentru noi aceste gânduri încurajatoare: „«Veniţi la Mine» este chemarea Lui. Oricare ar fi grijile şi încercările, înfăţişează cazul tău înaintea Domnului. Inima ta va fi întărită, ca să poată rezista. Se va deschide o cale ca să poţi scăpa din greutăţi şi încurcături. Cu cât îţi dai seama că eşti mai slab şi mai fără ajutor, cu atât vei deveni mai puternic în tăria Lui. Cu cât este mai grea povara, cu atât este mai binecuvântată odihna, când le arunci pe toate asupra Purtătorului de poveri." - Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viaţa lui lisus, p. 329

Înjugaţi la jugul lui Isus

Când venim la Isus, El ne invită să luăm jugul Lui. Aceste cuvinte, care erau cunoscute de ascultătorii Săi din primul secol, par ciudate în urechile noastre. William Barclay, în comentariul său biblic asupra pasajului din Matei 11:2628, explică astfel cuvintele lui Isus cu privire la jug: „Isus ne invită să luăm pe umeri jugul Său. Evreii foloseau expresia referitoare la jug cu sensul de «a fi supus cuiva». Ei vorbeau despre jugul Legii, despre jugul poruncilor, despre jugul Împărăţiei şi despre jugul lui Dumnezeu." A lua jugul lui Hristos înseamnă a ne supune voinţei Lui. Când jugul era pus pe gâtul unui bou, animalul se supunea de-acum direcţiei indicate de stăpân.

Potrivit lui Barclay, cuvintele lui Isus ar putea avea o semnificaţie mai profundă: „Este posibil ca Isus să Se fi inspirat în privinţa cuvintelor acestei invitaţii din ceva mult mai aproape de universul domestic decât de cel al religiei. El spune: «Jugul Meu este uşor.» În greacă, termenul pentru «uşor» este chrestos, care ar putea însemna «ceva care se potriveşte bine». În Palestina, jugurile pentru boi erau făcute din lemn; se aducea boul şi se luau măsurile. Apoi, jugul era prelucrat după dimensiunile luate. Ulterior, boul era adus din nou la ateli

65


er pentru „probă". Jugul era ajustat cu grijă ca să se potrivească bine şi să nu irite grumazul animalului, care suporta răbdător. Era făcut pe măsură, ca să se potrivească bine."

„Jugul" pe care Isus îl pune în jurul gâtului nostru pentru a ne uni cu El în slujire ni se potriveşte bine. El devine partenerul nostru de „trudă", fiind înjugat împreună cu noi. Cu alte cuvinte, El vrea să ne spună: „Viaţa pe care ţi-am dat-o nu este o povară; misiunea ta îţi este dată pe măsură, ca să ţi se potrivească." Tot ce ne trimite Dumnezeu este făcut ca să se potrivească exact cu nevoile şi cu abilităţile noastre. Apostolul Pavel afirmă: „Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre, ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda" (1 Corinteni 10:13). Fiind înjugaţi la acelaşi jug cu Isus, avem asigurarea absolută că El ne va întări ca să suportăm orice ispită, încercare sau necaz cu care ne confruntăm. Odihna pe care Isus ne-o dă este asigurarea că El este lângă noi pentru a ne ajuta să creştem prin oricare dintre provocările vieţii.

Ellen G. White adaugă: „«Luaţi jugul Meu asupra voastră»", zice Isus. Jugul este un instrument al servirii. Vitele sunt înjugate pentru muncă şi jugul este absolut necesar pentru ca lucrul lor să fie eficient. Prin ilustraţia aceasta, Hristos ne învaţă că noi suntem chemaţi să servim tot timpul vieţii noastre. Trebuie să luăm jugul Lui asupra noastră, ca să putem fi împreună-lucrători cu El. Jugul care ne leagă în slujire este Legea lui Dumnezeu. Marea lege a iubirii, descoperită în Eden, proclamată pe Sinai, iar în Noul Legământ, scrisă în inimă, este cea care îl uneşte pe lucrătorul omenesc cu voinţa lui Dumnezeu. Dacă am fi lăsaţi să ne urmăm pornirile, să mergem acolo unde ne duce voinţa noastră, ne-am alinia în rândurile lui Satana şi am ajunge să avem trăsăturile lui. De aceea, Dumnezeu ne conduce prin voinţa Sa, care este nobilă şi înălţătoare. El doreşte ca noi să ne îndeplinim cu răbdare şi înţelepciune toate îndatoririle slujirii." - Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viaţa lui lisus, p. 329. A lua jugul Său înseamnă a ne supune voinţei Sale, iar atunci când ne supunem voinţei Sale avem cel mai înalt simţământ de libertate şi de pace.

Învăţaţi de la IsusUltima din cele trei porunci ale lui Isus în Matei 11:29 este: „Învăţaţi de la

Mine!" Atunci când studiem viaţa lui Isus, o temă predominantă apare în mod repetat. Hristos S-a dedicat pe deplin să facă voia Tatălui Său. În Ioan 8:29, Isus spune: „Totdeauna fac ce-I este plăcut Lui." În ultima Sa rugăciune de mijlocire, din Ioan 17, Isus spune: „Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu, în Tine" (Ioan 17:21). A existat o unitate neîntreruptă între Isus şi Tatăl Său.

66


Niciodată în viaţa Lui de pe pământ Isus nu a decis să acţioneze sau să gândească în vreun fel contrar voinţei Tatălui Său. Chiar şi în momentul cel mai greu al vieţii Sale, Isus Şi-a predat voinţa Sa voinţei Tatălui Său. În Ghetsimani, când destinul lumii a tremurat în balanţă şi Satana I-a chinuit inima cu cele mai aprige ispite, Isus S-a rugat: „Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta. Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu!" (Matei 26:39). Pacea desăvârşită vine atunci când inima şi mintea ne sunt una cu gândul lui Hristos. După cum spune un vechi cântec, atunci când „nu există nimic între sufletul meu şi Mântuitorul meu", avem pace. O relaţie ruptă între noi şi Isus ne tulbură pacea. Când venim la El, dorind să facem voia Sa şi fiind înjugaţi cu El în slujire, Isus promite: „Veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre" (Matei 11:29).

III. AplicaţieTe-ai putea gândi la ceva din viaţa ta care te împiedică să te predai cu totul

lui Isus? Este ceva ce te opreşte să vii la El? Sunt mulţi oameni care cred că nu pot să vină la Isus decât dacă mai întâi se pocăiesc de păcate şi renunţă la obiceiurile lor rele. Adevărul este că venim la Isus exact aşa cum suntem, cu toate lipsurile noastre, chinuiţi de vină şi afectaţi de slăbiciunea firii pământeşti. Când venim, El ne acceptă cu braţele deschise. Ne oferă darul pocăinţei. Acceptă mărturisirea noastră. Ne primeşte ca fii şi fiice ale Sale. El ne dă putere să biruim. Înjugaţi la acelaşi jug cu El, noi devenim făpturi noi în Hristos. Săptămâna aceasta, ia în considerare să începi ziua cu aceste două afirmaţii:

• Isuse, azi vin la Tine. Recunosc smerit că Tu eşti sursa păcii mele, a scopului şi a bucuriei mele în viaţă. Îmi supun voinţa Ţie şi aşez toate planurile mele la picioarele Tale.

• Isuse, descoperă-mi în viaţa mea tot ce nu este în armonie cu voinţa Ta! Acolo unde am atitudini, simţăminte, dorinţe şi obiceiuri care sunt în opoziţie cu voia Ta, Te rog, descoperă-mi-le! Astăzi, dorinţa mea supremă este să Îţi fiu pe plac.

67


în legăturile de familie

Sabat după-amiază

Text de memorat: „Voi, deci, preaiubiţilor, ştiind mai dinainte aceste lucruri, păziţi-vă, ca nu cumva să vă lăsaţi târâţi_____________________şi să vă pierdeţi tăria, ci creşteţi______________________Domnuluişi Mântuitorului nostru Isus Hristos. A Lui să fie slava acum şi în ziua veşniciei. Amin!" (2 Petru 3:17,18)

Tânărul scruta orizontul. Apoi, în sfârşit, i-a văzut. De câteva zile îi căuta pe fraţii lui. Pe când se apropia, făcând cu mâna şi strigând la grupul de bărbaţi cu feţele încruntate, a primit orice, numai un salut călduros, nu. De fapt, fraţii lui voiau să-l omoare. Dacă nu ar fi fost Ruben, poate nu ar mai fi existat nicio istorie de povestit. Ruben i-a convins pe restul fraţilor doar să-l intimideze puţin şi să-l arunce într-o fântână fără apă. Mai târziu, Iuda a venit cu marele plan de a scăpa de el şi de a face şi ceva bani, vânzându-l unor negustori de sclavi care treceau pe acolo.

Ce exemplu de disfuncţionalitate familială!Putem alege multe lucruri în viaţă, dar nu şi propria familie. Nimeni nu

este perfect şi niciunul dintre noi nu are o familie perfectă şi nici relaţii de familie perfecte. Unii dintre noi suntem binecuvântaţi cu părinţi, fraţi şi alţi membri ai familiei care reflectă dragostea lui Dumnezeu, dar mulţi trebuie să ne mulţumim cu mai puţin decât idealul. Relaţiile de familie sunt adesea complicate şi dureroase, lăsându-ne neliniştiţi, răniţi şi împovăraţi cu o mulţime de bagaje emoţionale pe care, la rândul nostru, le descărcăm asupra altora.

Cum putem găsi odihna lui Dumnezeu în acest domeniu al vieţii noastre? Săptămâna aceasta ne vom îndrepta atenţia spre istoria lui losif şi a legăturilor lui de familie, ca să-L vedem pe Dumnezeu la lucru, cum aduce vindecare şi odihnă emoţională în ciuda relaţiilor de familie disfuncţionale.

68


losif ştia câte ceva despre familiile disfuncţionale. Începuse deja cu străbunicii săi, Avraam şi Sara. Când şi-a dat seama că era stearpă, Sara l-a convins pe Avraam să meargă la slujitoarea ei, Agar. Imediat ce Agar a rămas însărcinată, a început rivalitatea. Crescând în această atmosferă, Ismael şi Isaac au preluat tensiunea în propriile familii. Isaac a avut grijă să-l favorizeze pe Esau, iar lacov şi-a petrecut viaţa încercând să câştige dragostea şi respectul tatălui său. Mai târziu, lacov a fost păcălit să se însoare cu două surori care nu s-au înţeles între ele şi care s-au luat la întrecere într-o cursă a fertilităţii, înrolându-le până şi pe slujitoarele lor pentru a-i face copii lui lacov.

1. Reciteşte desfăşurarea evenimentelor în Geneza 34. Ce fel de impact emoţional şi relaţional aveau să aibă acestea asupra familiei, în general, şi asupra tânărului losif, în special?

Duminică, 1 august Disfuncţionalităţi în cămin

Evident, rivalitatea dintre mame s-a revărsat asupra copiilor, care au crescut gata să se ia la harţă. Ca tineri adulţi, fraţii mai mari ai lui losif îi masacraseră deja pe toţi bărbaţii din Sihem. Fratele cel mai mare, Ruben, a manifestat un spirit de supremaţie şi de sfidare la adresa tatălui său în vârstă când s-a culcat cu Bilha, servitoarea Rahelei şi mama mai multora dintre copiii lui lacov (Geneza 35:22). Între timp, luda, fratele lui losif, a confundat-o pe nora lui văduvă cu o prostituată şi a sfârşit prin a avea gemeni cu ea (Geneza 38).

lacov a alimentat şi mai mult această tensiune familială prin favoritismul lui vădit faţă de losif, atunci când i-a dat copilului preferat o haină pestriţă scumpă (Geneza 37:3). După toate criteriile pe care am vrea să le luăm în considerare, cu siguranţă familia patriarhului era una disfuncţională.2. De ce crezi că Avraam, Isaac şi lacov sunt enumeraţi ca eroi ai credinţei în

Evrei 11:17-22, când te gândeşti cât de încurcate erau relaţiile lor de familie?

Adesea, campionii credinţei în Dumnezeu nu au fost la înălţimea propriilor aşteptări şi cu atât mai puţin la înălţimea aşteptărilor lui Dumnezeu. Bărbaţii aceştia sunt menţionaţi în Evrei 11 nu datorită relaţiilor lor de familie dezordonate, ci în ciuda acestora. Ei au învăţat - deseori pe propria piele - despre credinţă, dragoste şi încredere în Dumnezeu în timp ce se luptau cu aceste probleme de familie.

Ce probleme sau disfuncţionalităţi familiale ai moştenit? Cum te poate ajuta credinţa în Dumnezeu să rupi acel tipar, cel puţin pentru viitor?

69


Luni, 2 august Alegerea unei noi direcţii

losif ia cu el durere, relaţii complicate şi anxietate în timp ce călătoreşte spre Egipt, unde urma să fie vândut ca sclav. Nu a fost deloc o călătorie tihnită, în timp ce îşi înghiţea lacrimile.

„Între timp, losif şi cei ce l-au cumpărat se aflau pe drumul spre Egipt. Pe când caravana călătorea spre miazăzi, către hotarele Canaanului, băiatul a putut zări în depărtare colinele printre care se aflau şi corturile tatălui său. El a plâns amar, gândindu-se la tatăl său iubitor, în singurătatea şi durerea lui. Din nou i-a venit în minte scena de la Dotan. l-a văzut pe fraţii săi plini de mânie şi a simţit privirile lor furioase aţintite asupra lui. Cuvintele înţepătoare şi insultătoare, cu care ei au răspuns rugăminţilor lui disperate, răsunau în urechile lui. Cu inima tremurândă, privi înainte, spre viitor. Ce schimbare avusese loc în situaţia lui - de la poziţia sa de fiu preaiubit la aceea de sclav dispreţuit şi neajutorat! Singur şi fără prieteni, care avea să-i fie soarta în ţara străină în care era dus? Pentru un timp, losif căzu pradă unei dureri şi unei groaze nestăpânite. [...]

În situaţia aceasta, gândul i s-a îndreptat spre Dumnezeul tatălui său. în copilărie, el fusese învăţat să-L iubească şi să se teamă de El. Adesea, în cortul tatălui său, el ascultase istorisirea visului pe care lacov îl avusese când fugise în exil. [...] Toate aceste lecţii preţioase îi veneau acum cu putere în minte. losif credea că Dumnezeul părinţilor săi va fi şi Dumnezeul lui. Atunci si acolo, el s-a consacrat pe deplin lui Dumnezeu si s-a rugat ca Păzitorul lui Israel să fie cu el în ţara exilului său" - Ellen G. White, Patriarhi si profeţi, pp. 213-214 (subliniere adăugată)

Unele culturi accentuează rolul pe care îl are comunitatea asupra individului, în timp ce altele sunt înclinate să accentueze rolul individului asupra comunităţii. Deşi în Scriptură găsim un echilibru între cele două, e limpede că există atât o chemare personală, cât şi una colectivă la angajament faţă de Dumnezeu. losif începe să găsească linişte în relaţiile sale prin luarea unei hotărâri personale de a-L urma pe Dumnezeu.3. Ce ne învaţă următoarele versete despre angajamentul nostru personal?Deuteronomul 4:29_________________________________________________losua 24:15________________________________________________________1 Cronici 16:11_____________________________________________________Psalmii 14:2________________________________________________________Proverbele 8 :10____________________________________________________

Ca să găsim odihnă, fiecare dintre noi trebuie să ia o hotărâre personală de a-L urma pe Dumnezeu. Chiar dacă străbunii noştri au fost nişte uriaşi din punct de vedere spiritual, credinţa şi spiritualitatea lor nu se transmit genetic. Relaţia cu Dumnezeu se dezvoltă doar prin experienţă directă, personală, nu printr-una de împrumut.

70


Marţi, 3 august Adevărata valoare de sine

Dacă losif a nutrit vreo speranţă de a fugi şi de a găsi drumul înapoi spre casă, aceasta s-a spulberat odată ce a ajuns în Egipt, unde a fost revândut unei familii importante. În Geneza 39:1 se spune că „Potifar, dregătorul lui Faraon, căpetenia străjerilor, un egiptean, l-a cumpărat de la ismaeliţii care-l aduseseră". Dintr-odată, tânărul băiat a fost aruncat într-o cultură şi o limbă noi şi ciudate.

Familia şi relaţiile noastre apropiate sunt cruciale în dezvoltarea propriei stime de sine. losif crescuse crezând că era special - fiul cel mai mare al celei mai iubite soţii (Geneza 29:18). Fără îndoială, el era favoritul tatălui şi singurul cu o haină frumoasă, în multe culori (Geneza 37:3,4).

Dar cine era el acum? Un sclav, cineva care putea fi cumpărat sau vândut după bunul plac al altora. Cât de repede s-a schimbat întreaga lui condiţie. Cât de repede viaţa s-a întors împotriva lui.

Într-adevăr, losif învaţă lecţia pe care noi toţi trebuie să o învăţăm. Dacă depindem de alţii ca să ni se spună cât valorăm, atunci vom fi prinşi într-o cursă dură şi vom fi îngrozitor de confuzi, pentru că nu toţi vor aprecia cine suntem sau cum suntem. În schimb, noi trebuie să ne găsim propria valoare în ceea ce Dumnezeu gândeşte despre noi - în modul în care ne priveşte Dumnezeu - şi nu în rolurile pe care le avem în prezent.

4. Cum ne vede Dumnezeu pe fiecare dintre noi?Isaia 43:1__________________________________________________________Maleahi 3:17_______________________________________________________loan 1:2___________________________________________________________loan 15:15_________________________________________________________Romani 8:14_______________________________________________________1 loan 3:1,2________________________________________________________

Dumnezeu vede în fiecare dintre noi un potenţial, o frumuseţe şi un talent pe care noi nici măcar nu ni le putem imagina. În cele din urmă, El a fost gata să moară pentru ca noi să putem avea ocazia de a deveni tot ceea ce am fost creaţi să fim - de a ne atinge potenţialul maxim. Deşi ne arată cât de îngrozitor este păcatul nostru şi cât de mare a fost preţul plătit ca să fim răscumpăraţi din el, crucea ne mai arată şi marea valoare pe care o avem în ochii lui Dumnezeu. Indiferent de ceea ce gândesc alţii despre noi sau chiar noi despre noi înşine, Dumnezeu ne iubeşte şi caută să ne răscumpere nu doar din puterea păcatelor de acum, ci şi din moartea veşnică pe care păcatele o aduc cu sine.

Există multe voci care ne spun să ne iubim pe noi înşine aşa cum suntem si să ne acceptăm necondiţionat. De ce este această realitate o autoamăgire?

71


Miercuri, 4 august Relaţii principiale

Iniţial, istoria lui losif în Egipt ia o întorsătură favorabilă. El şi-a încredinţat viaţa în mâna lui Dumnezeu şi Dumnezeu îl binecuvântează, ridicându-l pe nişte culmi pe care fiul lui lacov nu şi le imaginase, în casa lui Potifar.

5. Cum ar putea fi văzute binecuvântările lui Dumnezeu în viaţa lui Iosif în modpractic? Cum sunt relaţiile lui interpersonale?

Geneza 39:1-6______________________________________________________

Deşi losif pare să se înţeleagă foarte bine cu Potifar şi relaţiile sale cu personalul casei par să fie bune, necazul pândeşte la uşă. Cineva din casă nu are linişte.

6. Cu ce problemă de relaţie se confruntă Iosif? Cum alege el să o gestioneze?

Geneza 39:7-10_____________________________________________________

losif are o problemă cu soţia lui Potifar. Poate că ar trebui să reformulăm astfel: Soţia lui Potifar are o problemă. Ea se uită la ceilalţi ca la nişte „lucruri" care pot fi manipulate şi folosite. Ea vrea să îl „folosească" pe losif. losif este descris ca fiind „frumos la statură şi plăcut la chip" (Geneza 39:6). Rareori Biblia menţionează trăsăturile fizice ale oamenilor, pentru că Dumnezeu „nu se uită la ce se uită omul; omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul se uită la inimă" (1 Samuel 16:7). În ciuda insistenţelor acestei femei nelegiuite, losif face ceva în aparenţă în dezavantajul lui. El aplică principiile biblice la toate relaţiile - în cazul acesta, la cea cu soţia lui Potifar. Principiile biblice referitoare la relaţii nu sunt demodate, după cum oricine a suferit consecinţele păcatului poate să adeverească (adică toţi).

Relatarea biblică subliniază că acesta nu era un caz izolat, o ispită cu care se confrunta doar atunci. Soţia lui Potifar îl urmărise în repetate ocazii (Geneza 39:10). losif a încercat să-i explice motivaţia deciziei sale (Geneza 39:8,9), dar aceasta nu a părut să funcţioneze.

losif şi-a dat seama că nu poate controla alegerile celorlalţi. Totuşi, el s-a hotărât să trăiască, să iubească şi să-i trateze pe cei din jurul lui într-un mod care să-L onoreze pe Dumnezeu. losif a învăţat să trăiască în prezenţa lui Dumnezeu. Această cunoaştere l-a ajutat să reziste ispitei.

A i încercat sä aplici principiile biblice la toate relaţiile tale, chiar si la cele în care celălalt nu le aplică? Ce s-a întâmplat? Citeşte Matei 5:43-48. De ce este important să trăieşti astfel?

72


Joi, 5 august Marea luptă în viaţa personală

După cum ştim din lectura relatării (Geneza 39:11-20), losif are de suferit din cauza deciziei sale bazate pe principii. El este aruncat în închisoare. Ca proprietate a lui Potifar, ar fi putut să fie omorât pe loc, fără comentarii. Evident, Potifar nu a crezut-o pe soţia lui, dar a trebuit să-şi apere reputaţia luând atitudine. Şi totuşi, în ciuda circumstanţelor îngrozitoare, Scripturile spun că „Domnul a fost cu losif" (Geneza 39:21).

Viaţa pe planeta Pământ nu este dreaptă. Binele nu este întotdeauna răsplătit şi răul nu este întotdeauna pedepsit. Totuşi, există şi o veste bună: losif poate să găsească odihnă, chiar în închisoare fiind, pentru că Dumnezeu este cu el. El ar fi putut să mediteze la nedreptatea pe care o suferise, să se retragă în sine şi chiar să renunţe la Dumnezeu.

7. Ce face losif în timp ce se află în închisoare? Cum relaţionează cu cei dinjurul lui?

Geneza 39:21-40:22_________________________________________________

În temniţă, losif are de-a face cu realitatea, nu cu idealul. El creează legături; îi ajută pe ceilalţi, chiar dacă relaţiile în închisoare erau departe de idealul pe care trebuie să şi-l fi dorit. lar losif nu este mai presus de situaţie: el cere ajutor şi se face vulnerabil. Îi cere ajutor paharnicului, atunci când îi interpretează visul.

8. Care este perspectiva generală asupra relaţiilor pe care Pavel o prezintă înEfeseni 6:1-13?______________________________________________

Relaţiile noastre sunt reflexii în miniatură ale marii lupte dintre Dumnezeu şi Satana, care răcneşte ca un leu, de-a lungul veacurilor. Prin urmare, aceasta înseamnă că nu există relaţii perfecte. Fiecare relaţie trebuie să aibă o dinamică de creştere, iar Satana are un mare interes în a folosi toate relaţiile noastre - în special pe cele mai apropiate - în avantajul său, pentru a ne răni şi pentru a zădărnici voia lui Dumnezeu pentru viaţa noastră. Putem fi recunoscători că nu suntem lăsaţi să ducem bătăliile acestea de unii singuri. Cuvântul lui Dumnezeu defineşte care sunt principiile pentru relaţiile noastre. Promisiunea Lui de a ne da înţelepciune (lacov 1:5) se extinde şi la relaţiile noastre. Şi aşa cum a fost cu losif, El promite să fie şi cu noi, când relaţiile noastre se dovedesc a fi dificile.

Gândeşte-te la făgăduinţa lui Dumnezeu din lacov 1:5 si ia-ţi un moment să te rogi pentru înţelepciune în relaţiile tale. Cum cauţi să fii deschis la îndemnurile Duhului Sfânt în timp ce relaţionezi cu aceşti oameni?

73


Vineri, 6 august Un gând de încheiere

În contextul experienţei lui losif în casa lui Potifar, Ellen G. White a scris: „Aici se află un exemplu pentru toate generaţiile care vor trăi pe pământ. [...] Dumnezeu va fi un ajutor mereu prezent în vreme de nevoie, iar Duhul Său îi va ocroti. Deşi vor fi înconjuraţi de ispitele cele mai aspre, există un Izvor al puterii la care pot să apeleze pentru a li se împotrivi. Cât de nemilos a fost atacul asupra caracterului moral al lui losif. [...]

El a suferit pentru că nu a renunţat la integritatea lui. Însă şi-a pus reputaţia şi interesele în mâinile lui Dumnezeu. Cu toate că Dumnezeu a îngăduit ca losif să sufere pentru un timp spre a-l pregăti să ocupe o poziţie importantă, totuşi El a păzit reputaţia aceea care fusese înnegrită de acuzatoarea nelegiuită şi, în cele din urmă, în momentul rânduit de El, a făcut ca reputaţia aceea să strălucească. Dumnezeu a făcut ca până şi închisoarea să fie o cale pentru înălţarea lui losif. În timp, virtutea îşi va aduce propria răsplată. Apărarea inimii lui losif a constat în temerea de Dumnezeu, care l-a făcut să fie credincios şi drept faţă de stăpânul său şi loial faţă de Dumnezeu. El a dispreţuit acea lipsă de recunoştinţă care l-ar fi determinat să abuzeze de încrederea stăpânului său, deşi era posibil ca acesta să nu afle niciodată de cele petrecute." - Ellen G. White, The Spirit of Profecy, vol. 1, p. 132

Studiu la rând:

loan 19-Faptele 4Evanghelizare, subcapitolul „Rezultatele lucrării biblice"

1. Cum scrie loan că au iudeii obiceiul să îngroape (morţii)?

2. Când S-a arătat Isus a treia oară ucenicilor?

3. Unde se afirmă faptul că David era proroc?

4. Cum se împărţeau banii sau lucrurile care erau „de obşte"?

5. Cum este sufletul care se consacră lui Hristos?

74



I. Privire generalăS-ar putea ca multor oameni să li se pară ciudat titlul studiului din această

săptămână. Cum poţi găsi odihnă în legăturile de familie, dacă familia ta este disfuncţională? Ce faci dacă ai un tată autoritar, dictatorial? Poate că nu ai o relaţie prea apropiată cu mama ta? Sau ce faci dacă există mari rivalităţi între fraţi? Bineînţeles, există multe familii care au legături strânse, de afecţiune. Căminul ar trebui să fie un loc de susţinere, în care dragostea să fie exprimată deschis. Dar nu aşa stau lucrurile mereu.

Putem să prindem curaj din experienţa lui losif. Respins de fraţii săi invidioşi, vândut ca rob, despărţit de familie, condamnat pe nedrept şi întemniţat, losif şi-a păstrat în continuare credinţa. Încercările prin care a trecut nu l-au umplut de resentimente; ele l-au determinat să se încreadă şi mai mult în Dumnezeu. Prin aceste încercări, Dumnezeu îi modela caracterul şi îl pregătea pentru o poziţie de onoare în împărăţia egipteană. Într-o zi, el avea să stea alături de faraon pe tronul Egiptului, în calitate de consilier de încredere şi supraveghetor al vastelor resurse.

Studiul din această săptămână se concentrează pe două adevăruri veşnice. În primul rând, faptul că trecem prin încercări şi înfruntăm dificultăţi nu înseamnă nicidecum că Dumnezeu ne-a părăsit sau că ne iubeşte mai puţin. Dragostea Lui ajunge până la noi, acolo unde ne aflăm, indiferent de loviturile vieţii. În al doilea rând, de cele mai multe ori, provocările cu care ne confruntăm ne pregătesc pentru ceva mult mai mare decât ne putem imagina. În toate acestea, Dumnezeu are un plan şi este la lucru pentru a-Şi împlini scopul suprem în viaţa noastră. Istoria lui losif este aceea a unui tânăr care l-a fost credincios lui Dumnezeu în mijlocul unei relaţii de familie disfuncţionale, dar, în cele din urmă, Dumnezeu l-a folosit ca să-i salveze familia şi să restaureze relaţia pe care o pierduse.

II. Comentariu

Studiul inovator intitulat „Cradles of Eminence" [Leagănele eminenţei] analizează experienţele copilăriei a peste 400 de oameni socotiţi „eminenţi", de către autorii psihologi Victor şi Mildred George Goertzel. A fi eminent înseamnă a fi superior sau a atinge excelenţa într-un domeniu în afara talentelor ereditare. Aceştia sunt oameni de ştiinţă, politicieni, vedete de cinema, antreprenori, autori, dramaturgi şi eroi din lumea sportului. Întrebarea pe care autorii Goertzel au ridicat-o a fost următoarea: Ce fel de experienţe din primii ani ai copilăriei au modelat viitorul acestor oameni remarcabili?

75


Ce au descoperit i-a surprins. Mulţi dintre ei au trecut printr-o traumă în copilărie. Unii au fost bolnăvicioşi. Alţii au fost crescuţi în familii disfuncţionale, iar unii au experimentat traumatisme serioase în copilărie. O parte dintre aceşti copii care mai târziu au atins excelenţa au fost crescuţi în familii iubitoare, unde au avut parte de sprijin. Adevărul şocant din cartea aceasta este că alegerile noastre fundamentale şi descoperirea adevăratului nostru scop în viaţă contează mai mult decât mediul sau ereditatea noastră în a stabili înălţimile pe care le atingem şi contribuţia pe care o a ducem în societate.

Cu siguranţă acest lucru a fost adevărat şi în istoria lui losif. Gândeşte-te o clipă la fundalul lui genetic. Venea pe linia genealogică marcată de păcat a lui Avraam, a lui Isaac şi a lui lacov. În arborele acestei familii au existat mincinoşi şi hoţi. Căminul patern a fost caracterizat de disfuncţionalităţi. Favoritismul arătat de tatăl său i-a mâniat pe fraţii lui. Ei au manifestat invidie, lăcomie şi resentimente. Soluţia lor: să scape de losif. Gândeşte-te la călătoria lui losif şi ţine minte moştenirea lui genetică şi mediul lui familial plin de probleme.

Provocările lui losif

losif a fost vândut ca sclav când avea 17 ani (Geneza 37:2). În Egipt, după ce a slujit cu credincioşie în casa lui Potifar, losif a fost condamnat şi întemniţat pe nedrept. Chiar şi după ce a interpretat cu succes visul pitarului şi pe cel al paharnicului, losif a fost lăsat să lâncezească în închisoare alţi doi ani. Când faraonul a avut visele despre şapte vaci grase şi şapte vaci slabe şi despre şapte spice de grâu grase şi şapte spice slabe, paharnicul şi-a amintit de losif. Potrivit pasajului din Geneza 41:46, losif avea acum 30 de ani. Treisprezece ani grei trecuseră. În tot aceste timp, losif Îi rămăsese credincios lui Dumnezeu. Credinţa lui neclintită, integritatea lui autentică şi înţelepciunea lui vizionară l-au aşezat într-o poziţie favorabilă în faţa faraonului şi a devenit al doilea la putere în Egipt.

Credinciosia lui losif/Binecuvântările lui Dumnezeu

Experienţele din ultimii treisprezece ani îl pregătiseră pe losif pentru prezent. Cu treisprezece ani înainte, în casa lui Potifar, Scriptura declară că „Stăpânul lui a văzut că Domnul era cu el şi că Domnul făcea să-i meargă bine ori de ce se apuca" (Geneza 39:3). Trecutul lui losif nu i-a determinat prezentul. El i-a fost credincios lui Dumnezeu şi a primit bunăvoinţa Sa chiar şi în cele mai solicitante circumstanţe. Când soţia lui Potifar i-a făcut continuu avansuri şi aluzii imorale, losif a fugit. Cuvintele pe care i le-a adresat sunt clasice: „Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?" (Geneza 39:9). Când a fost închis pe nedrept, abilităţile lui de lider şi reputaţia lui nepătată l-au impresionat pe temnicer. Din nou, losif a ajuns într-o poziţie de

76


conducere. Dumnezeu i-a purtat de grijă. Relatarea biblică ne spune: „Domnul a fost cu losif şi Şi-a întins bunătatea peste el. L-a făcut să capete trecere înaintea mai-marelui temniţei" (Geneza 39:21). După ce a interpretat visele celor doi foşti demnitari, losif nu s-a agitat în legătură cu rămânerea lui în temniţă. El s-a hotărât să se încreadă în Dumnezeu şi să-şi aducă la îndeplinire cât mai bine îndatoririle pe care le avea atunci. Când, în cele din urmă, a fost chemat să interpreteze visele faraonului, el nu şi-a asumat niciun merit, ci a spus simplu: „Nu! Dumnezeu este Acela care va da un răspuns prielnic lui Faraon" (Geneza 41:16). Când faraonul a înţeles visul şi semnificaţia lui, l-a ales pe losif ca să construiască depozitele pentru păstrarea grâului în timpul celor şapte ani de belşug, pentru că „Duhul lui Dumnezeu" era în el şi losif era „priceput" şi „înţelept" (Geneza 41:38,39). Moştenirea genetică a lui losif şi mediul din care provenea nu i-au determinat viitorul; în schimb, alegerea lui de a se încrede în Dumnezeu, da. Credinţa lui a trecut dincolo de mediul lui de provenienţă. Citatul următor, care îi aparţine lui Aristotel, vorbeşte despre alegerile bune, indiferent de situaţie sau de mediu: „Excelenţa nu este niciodată un accident. Ea este întotdeauna rezultatul obiectivelor înalte, al efortului adevărat, al realizării inteligente; ea reprezintă alegerea înţeleaptă dintre multe alternative - alegerea, nu şansa, determină destinul nostru."

Încercările l-au pregătit pe losif pentru succesCel mai important factor legat de credincioşia lui losif faţă de Dumnezeu

a fost recunoaşterea faptului că circumstanţele nu trebuiau să-i determine relaţia cu Dumnezeu. Dumnezeu a avut grijă de el, l-a iubit şi l-a întărit în orice împrejurare a vieţii. Situaţiile dificile prin care a trecut nu au fost un indicator al grijii lui Dumnezeu pentru el. De fapt, au fost adevărat opusul. Aşa cum Ellen G. White afirmă atât de elocvent: „Încercările şi obstacolele sunt metodele de disciplinare alese de Domnul şi mijloacele hotărâte de El pentru succesul nostru. Cel care citeşte inimile oamenilor le cunoaşte caracterele mai bine decât şi le cunosc ei înşişi. [...] Faptul că suntem chemaţi să răbdăm încercări arată că Domnul lsus vede în noi ceva preţios, pe care doreşte să-l dezvolte. Dacă nu ar vedea în noi nimic prin care să-Şi poată slăvi Numele, nu Şi-ar pierde timpul cu perfecţionarea noastră. Nu aruncă în cuptorul Său pietre lipsite de valoare. El nu rafinează decât minereul valoros. Fierarul pune şi fierul, şi oţelul în foc ca să poată şti ce fel de metale sunt. Domnul îngăduie ca aleşii Săi să fie trecuţi prin cuptorul suferinţei pentru a arăta ce firi au şi dacă pot fi prelucraţi pentru lucrarea Sa." - Ellen G. White, Divina vindecare, p. 471

A fost nevoie de treisprezece ani plini de provocări, dar Dumnezeu l-a pregătit pe losif pentru ceva mai măreţ. losif habar nu avea care erau planurile lui

77


Dumnezeu. Cu greu îşi putea imagina că avea să treacă din groapă în închisoare şi apoi în palat. În înţelepciunea Sa prevăzătoare, Dumnezeu lucra pentru binele suprem al lui losif. Prin acest singur om, Dumnezeu avea să salveze un popor întreg. Şederea lui losif în Egipt nu doar că a păstrat Egiptul pe timp de criză, ci i-a salvat şi pe copiii lui Israel de la foamete.

losif nu a uitat niciodată că Dumnezeu avea un plan veşnic pentru viaţa lui. După cum Isaia avea să scrie, secole mai târziu: „Acum, aşa vorbeşte Domnul, care te-a făcut, lacove, şi Cel ce te-a întocmit, Israele: «Nu te teme de nimic, căci Eu te izbăvesc, te chem pe nume: eşti al Meu. Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine şi râurile nu te vor îneca; dacă vei merge prin foc, nu te va arde şi flacăra nu te va aprinde»" (Isaia 43:1,2). Promisiunea veşnică a lui Dumnezeu pentru losif şi pentru fiecare copil credincios al Său este că avem „preţ în ochii Lui, [suntem preţuiţi] şi [ne iubeşte]" (Isaia 43:4). El nu ne va abandona niciodată (Evrei 13:5). Indiferent de contextul şi de mediul din care provenim, indiferent de situaţia familiei noastre, El este acolo ca să ne încurajeze şi să ne susţină. El este acolo ca să ne ridice privirile de la ce este la ce va fi prin harul Său. El este acolo ca să ne inspire cu planurile Lui pentru viaţa noastră.

III. AplicaţieUnii dintre membrii grupei de la Şoala de Sabat provin din familii minunate,

cu frică de Dumnezeu, în care au avut parte de sprijin. Alţii provin din familii destrămate sau din medii în care condiţiile au fost sau sunt mai puţin decât ideale. Indiferent cum este viaţa noastră de familie (sau cum a fost), toţi vom trece prin experienţe dificile în viaţă, aşa cum a trecut Iosif. Studiul Şcolii de Sabat din săptămâna aceasta are un gând central: Dumnezeu nu ne abandonează atunci când ne confruntăm cu provocările vieţii. Dacă alegem şi noi, aşa cum a făcut Iosif, să Îi fim credincioşi în vremurile grele, El ne va pregăti pentru ceva mult mai măreţ decât ne putem noi imagina.

• Citiţi împreună Psalmii 139:17,18 în cadrul grupei şi roagă-i pe participanţi să spună cum îi ajută acest pasaj atunci când trec prin împrejurări grele.

• Efeseni 2:19,20 descrie o familie primitoare din care facem parte toţi, în Hristos. Citiţi acest pasaj în grupă şi analizaţi ce înseamnă el pentru fiecare, în mod personal. Reflectaţi asupra ideii că prin Hristos toţi suntem membri ai „casei lui Dumnezeu". Ce înseamnă aceasta practic?

În timpul acestei săptămâni, adu-ţi aminte de experienţa lui Iosif. El I-a fost credincios lui Dumnezeu timp de treisprezece ani lungi şi grei. În tot acest timp, binecuvântarea lui Dumnezeu a fost peste viaţa lui. Credincioşia din prezent şi încrederea în Dumnezeu de astăzi te vor pregăti şi vor deschide uşi pentru un viitor care întrece imaginaţia ta.

78


7-13 august

Odihnă, relaţii si vindecare' 9 3

Sabat după-amiază

Text de memorat: „Acum nu vă întristaţi şi nu fiţi mâhniţi că_____________ ca să fiu adus aici, c ă c i_________________________m-a trimis Dumnezeu înaintea voastră." (Geneza 45:5)

Un bărbat fusese acuzat că a agresat sexual o femeie. Aceasta l-a identificat cu certitudine în cadrul unei operaţiuni de identificare a inculpaţilor organizată de poliţie. Deşi dovezile erau discutabile, femeia era convinsă că „Johnny" era cel vinovat.

Aşa că Johnny a mers la închisoare, unde a zăcut timp de paisprezece ani pentru o crimă pe care nu o comisese. Doar atunci când probele ADN l-au disculpat, femeia, Jane, şi-a dat seama de teribila greşeală.

Ea a vrut să-l întâlnească pe Johnny după ce acesta a fost eliberat. Ce avea să facă acest bărbat, care suferise atât de mult, când a ajuns să fie faţă-n faţă cu femeia care îi distrusese viaţa atâţia ani?

Ea se afla într-o cameră, aşteptându-l să vină. Când el a sosit şi s-au uitat unul în ochii celuilalt, Jane a izbucnit în lacrimi.

„Johnny doar s-a aplecat, mi-a luat mâinile, s-a uitat la mine şi mi-a spus: «Te iert.» Nu puteam crede aşa ceva. Acolo era un om pe care îl urâsem şi pe care îl doream mort. Şi totuşi, acum, iată-l acolo, spunându-mi mie, care îi făcusem atât de mult rău, că m-a iertat? Doar atunci am început să înţeleg ce era harul cu adevărat. Şi doar atunci am început să mă vindec şi să am parte de adevărata odihnă."

Săptămâna aceasta vom analiza ce este iertarea şi ce poate face ea pentru inima omenească neliniştită.

79


Duminică, 8 august Confruntarea trecutului

În cele din urmă, lucrurile merg în direcţia cea bună pentru losif, spre punctul culminant al vieţii sale. El nu doar că iese din închisoare, dar este făcut şi prim-ministru al Egiptului, după ce interpretează visele faraonului (Geneza 41). Se căsătoreşte şi are doi copii (Geneza 41:50-52). Depozitele Egiptului sunt pline, iar foametea prezisă începe. Şi apoi, într-o zi, fraţii lui îşi fac apariţia în Egipt.

1. Citeşte despre prima întâlnire dintre losif şi fraţii lui, în Geneza 42:7-20. Care este scopul intrigii atât de elaborate? Ce încerca losif să afle din această primă întâlnire?_____________________________________________

losif deţine puterea şi ar putea să se răzbune pe fraţii săi fără să fie nevoit să se justifice. Dar, în loc de răzbunare, el este preocupat de membrii familiei sale de acasă. Este îngrijorat pentru tatăl lui. Mai era încă în viaţă sau familia disfuncţională devenise o familie fără patriarh? Şi cum stăteau lucrurile cu fratele lui mai mic? Fiind bucuria şi încântarea tatălui său, Beniamin se afla acum în aceeaşi situaţie în care fusese losif. Transferaseră fraţii lui gelozia lor periculoasă asupra lui Beniamin? losif este acum în postura de a avea grijă de aceste persoane vulnerabile din familia sa şi acţionează în consecinţă.

Punerea în practică a principiilor biblice în relaţiile noastre nu înseamnă că ar trebui să acceptăm vreodată abuzul. Toţi suntem preţioşi în ochii lui Dumnezeu. Isus a plătit preţul suprem pe cruce pentru fiecare dintre noi.

2. De ce Isus ia atât de personal abuzarea sau neglijarea altora?

Matei 25:41-46_____________________________________________________

Toţi am fost cumpăraţi prin sângele lui lsus şi, din punct de vedere legal, suntem ai Lui. Oricine se comportă abuziv atacă proprietatea lui Isus.

Abuzul sexual, emoţional sau fizic nu trebuie să facă parte niciodată din dinamica familiei. Aceasta nu este doar o chestiune privată, care să fie rezolvată în sânul familiei. O astfel de situaţie va necesita ajutor şi intervenţie din afară. Dacă tu sau altcineva din familie este abuzat, neapărat, caută ajutor la un specialist de încredere.

Care sunt principiile biblice pe care trebuie să le aplici la oricare dintre relaţiile de familie dificile pe care le ai acum?

80


Luni, 9 august Pregătirea scenei

losif i-a iertat pe fraţii lui. Nu ştim exact când i-a iertat, dar este evident că s-a întâmplat cu mult înainte ca ei să-şi facă apariţia. Probabil că losif nu ar fi prosperat niciodată în Egipt dacă nu ar fi iertat, pentru că, mai mult ca sigur, mânia şi amărăciunea i-ar fi măcinat sufletul şi i-ar fi stricat relaţia cu Domnul.

Numeroase studii făcute pe supravieţuitorii unor tragedii provocate de alţii au subliniat faptul că, pentru victimele celor mai crunte suferinţe, iertarea a fost un factor-cheie în găsirea vindecării şi a refacerii vieţii. Iertarea are mai mult de-a face cu noi înşine decât cu cel sau cu cei care ne-au greşit.

Chiar dacă i-a iertat pe fraţii lui, losif nu este dispus să permită ca relaţiile de familie să se reia de acolo de unde le-a lăsat, şi anume, în groapa din Dotan. El trebuie să vadă dacă în ei s-a schimbat ceva.

3. Ce aude Iosif când trage cu urechea? Ce află despre fraţii lui?

Geneza 42:21-24____________________________________________________

Tot procesul comunicării are loc prin intermediul unui interpret, astfel că fraţii lui losif nu îşi dau seama că el îi înţelege. losif aude mărturisirile lor. Ei crezuseră că, scăpând de losif, nu avea să-i mai pârască nimeni tatălui lor; că nu aveau să mai suporte visele lui sau să-l vadă delectându-se în rolul de favorit al tatălui. Dar, în loc să găsească odihnă, în toţi aceşti ani ei fuseseră bântuiţi de o conştiinţă vinovată. Faptele lor conduseseră la nelinişte şi la o teamă paralizantă de pedeapsa lui Dumnezeu. Lui losif îi pare rău pentru suferinţa lor. El plânge pentru ei.

losif ştie că foametea va mai dura alţi câţiva ani, aşa că insistă ca ei să-l aducă pe Beniamin cu ei în următoarea ocazie când vor veni să cumpere grâu (Geneza 42:20). De asemenea, el îl ţine ostatic pe Simeon (Geneza 42:24).

După ce vede că Beniamin este încă în viaţă, losif organizează o petrecere în care manifestă în mod clar favoritism faţă de Beniamin (Geneza 43:34), ca să vadă dacă vechile tipare de gelozie erau încă prezente în ei. Fraţii nu dau semne că sunt invidioşi, dar losif ştie cât de şireţi pot fi. La urma urmei, ei au înşelat o cetate întreagă (Geneza 34:13), iar losif îşi închipuie că, probabil, îl minţiseră pe tatăl lor în legătură cu soarta lui (Geneza 37:31-34), aşa că plănuieşte un alt test (Geneza 44).

Citeşte Geneza 45:1-15. Ce ne spun versetele acestea despre ce a simţit Iosif în legătură cu fraţii lui şi despre iertarea pe care le-a acordat-o? Ce lecţii putem extrage din această istorie pentru noi înşine?

81


Marţi, 10 august Iartă şi uită?

Iertarea a fost definită ca fiind disponibilitatea de a renunţa la dreptul de a manifesta resentimente, condamnare şi răzbunare faţă de persoana sau grupul care a comis un abuz sau o nedreptate împotriva ta. Dr. Marilyn Armour, un terapeut de familie care a lucrat cu supravieţuitorii Holocaustului pentru a afla cum au procedat aceştia pentru a găsi un sens în tot ce li se întâmplase, scrie: „Întreaga noţiune de iertare este un act deliberat din partea victimei. Nu este ceva ce vine de la sine."

Iertarea nu înseamnă că nu vor fi consecinţe. Ea nu înseamnă să lăsăm abu- zatorul să continue cu comportamentul lui abuziv. Iertarea înseamnă că Îi predăm lui Dumnezeu resentimentele şi dorinţa de răzbunare. Dacă nu, mânia, amărăciunea, ranchiuna şi ura vor agrava tot ce ne-a făcut rău persoana aceea.

4. Cum ne ajută faptul că îi iertăm pe alţii? Ia în considerare pasajul din Matei18:21-35.___________________________________________________

Fără îndoială, unul dintre secrete pentru a învăţa să iertăm este să înţelegem ce ni s-a iertat în Hristos. Noi toţi am păcătuit nu doar împotriva altor oameni, ci şi împotriva lui Dumnezeu.

Fiecare păcat este comis, de fapt, împotriva Domnului şi Făcătorului nostru; şi totuşi, în Isus, putem cere iertare deplină pentru toate păcatele noastre, nu pentru că merităm - fiindcă nu merităm - , ci doar datorită harului lui Dumnezeu manifestat faţă de noi. Odată ce înţelegem acest adevăr sacru, odată ce putem să experimentăm realitatea iertării lui Dumnezeu în propria viaţă, putem începe să ne eliberăm şi să-i iertăm pe alţii. Oferim iertare nu pentru că ceilalţi merită, ci pentru că aceasta am primit şi noi de la Dumnezeu. Şi, de altfel, cât de des merităm noi iertarea?

După cum am văzut, şi losif a oferit o a doua şansă relaţiilor de familie. Nu au fost resentimente aici şi nici o întoarcere la lucrurile care s-au întâmplat în trecut.

Este aproape imposibil să o luăm de la capăt într-o familie în care am devenit toţi experţi în a ne răni cât mai tare unul pe altul. Dar nu aşa a reacţionat losif. Se pare că el a vrut să lase trecutul în urmă şi să meargă înainte cu dragoste şi cu acceptare. Dacă losif ar fi avut o atitudine diferită, istoria aceasta ar fi avut un final diferit, nu atât de fericit.

„«Ferice», zice el, «de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate si ale căror păcate sunt acoperite! Ferice de omul căruia nu-i ţine Domnul în seamă păcatul!»" (Romani 4:7,8). Ce ne spune Pavel despre ce ne-a fost oferit în Isus si despre impactul pe care această făgăduinţă minunată ar trebui să-l aibă asupra modului în care relaţionăm cu cei care ne-au rănit?

82


Miercuri, 11 august Să punem în practică

Ca să iert, trebuie să admit că am fost rănit. Aceasta poate fi greu de făcut, din moment ce suntem uneori mai dispuşi să ne îngropăm sentimentele decât să le rezolvăm. A ne recunoaşte sentimentele necreştine de amărăciune şi chiar de mânie înaintea lui Dumnezeu este în regulă. Vedem acest lucru exprimat deseori în cartea Psalmii. Pot să mă simt liber să-I spun lui Dumnezeu că nu mi-a plăcut ce s-a întâmplat sau cum am fost tratat şi că acest lucru mă întristează sau mă face furios.

Îl vedem pe losif plângând atunci când îi vede iarăşi pe fraţii lui şi când retrăieşte unele sentimente din trecutul său.

5. Ce ne spune declaraţia lui Isus de pe cruce despre acordarea iertării la timp?

Luca 23:34_________________________________________________________

Isus nu a aşteptat ca noi să Îi cerem iertare mai întâi. Nu trebuie să aşteptăm ca acela care ne-a rănit să-şi ceară iertare. Putem să-i iertăm pe ceilalţi fără să le cerem să accepte iertarea noastră.

6. Ce ne învaţă textele de mai jos despre modul în care trebuie să ne raportămla cei care ne rănesc?

Luca 6:28__________________________________________________________

Matei 5:44_________________________________________________________

Asemenea dragostei, iertarea începe cu o alegere, mai degrabă decât cu un sentiment. Putem alege să iertăm chiar dacă emoţiile noastre s-ar putea să nu corespundă acestei decizii. Dumnezeu ştie că alegerea aceasta este imposibil de făcut prin puterea noastră, dar „la Dumnezeu, toate lucrurile sunt cu putinţă" (Marcu 10:27). De aceea ni se spune să ne rugăm pentru cei care ne fac rău. În unele cazuri, persoana aceea poate că a murit deja, dar noi putem încă să ne rugăm pentru puterea de o ierta.

Fără îndoială, iertarea nu este întotdeauna uşor de acordat. Durerea şi răul adus asupra noastră pot fi devastatoare, lăsându-ne răniţi, infirmi, zdrobiţi. Dacă îi vom permite, vindecarea va veni, dar păstrarea amărăciunii, a mâniei şi a resentimentelor va face vindecarea mult mai dificil de obţinut, dacă va mai fi posibilă vreodată.

Jertfa Domnului Isus este exemplul cel mai bun despre ce L-a costat pe Dumnezeu ca să ne ierte. Dacă Domnul a putut să treacă prin aşa ceva pentru noi, chiar dacă a ştiut că mulţi aveau să-L respingă, atunci cu siguranţă şi noi putem învăţa să iertăm.

Pe cine trebuie să ierţi? Ce dificultăţi întâmpini în privinţa aceasta?

83


Joi, 12 august Găsirea odihnei după acordarea iertării

Familia lui losif ajunge, în sfârşit, în Egipt. Nu mai există secrete întunecate în familie. Fraţii lui au fost nevoiţi să admită că l-au vândut pe losif atunci când i-au explicat tatălui lor că fiul pe care îl crezuse mort era acum prim-ministrul Egiptului.

Deşi s-ar putea să nu fie întotdeauna posibil sau înţelept să refacem relaţiile, aceasta nu înseamnă că nu putem ierta. S-ar putea să nu fim în stare să-l îmbrăţişăm pe cel care ne-a făcut rău sau să plângem împreună cu el, dar poate că vom vrea să dăm glas iertării fie verbal, fie printr-o scrisoare. Apoi, este timpul să uităm durerea cât putem de mult. Poate că vor mai rămâne întotdeauna urme, dar cel puţin putem porni pe drumul vindecării.

7. De ce erau îngrijoraţi fraţii lui losif şi de ce ar fi trebuit să fie? Ce spune această teamă despre ei?

Geneza 50:15-21____________________________________________________

Fraţii lui losif locuiau în Egipt de şaptesprezece ani (Geneza 47:28), şi totuşi, când lacov a murit, le-a fost teamă că losif se va răzbuna. Erau conştienţi de cât de mult rău îi făcuseră fratelui lor. losif i-a asigurat din nou de iertarea sa, acum, după moartea tatălui lor. Probabil că această reîmprospătare a memoriei le-a prins bine şi lui losif, şi fraţilor lui.

Dacă rana este adâncă, poate că vom avea nevoie să iertăm de multe ori. Când ne vin în minte amintirile despre răul făcut, va trebui să mergem imediat la Dumnezeu în rugăciune şi să alegem din nou să iertăm.

8. Cum explică versetul de mai jos, cel puţin parţial, disponibilitatea lui losif de a ierta păcatul fraţilor lui săvârşit împotriva sa?

Geneza 50:20 ______________________________________________________

losif a crezut cu tărie că viaţa lui făcea parte din marele plan al lui Dumnezeu de a ajuta la salvarea de la foamete a lumii cunoscute pe atunci şi apoi de a ajuta familia lui să împlinească făgăduinţa lui Dumnezeu de a deveni un neam mare. Cunoaşterea faptului că Dumnezeu răsturnase planurile rele ale fraţilor lui pentru a înfăptui un mare bine l-a ajutat pe losif să ierte.

Istoria lui losif are un final fericit. Cum răspundem noi atunci când sfârşitul unei istorii nu este atât de fericit? Sau am putea spune că, pe termen lung, odată cu încheierea păcatului şi a marii lupte, când toate problemele se vor rezolva, va f i un final fericit? Cum ne poate ajuta această speranţă să facem faţă acelor finaluri mai puţin decât ideale?

84



„După cum losif a fost vândut păgânilor de către propriii fraţi, la fel şi Hristos a fot vândut în mâinile celor mai înverşunaţi vrăjmaşi ai Săi de către unul dintre ucenicii Săi. Lui losif i-au fost aduse acuzaţii neadevărate şi a fost aruncat în temniţă datorită virtuţii sale; tot aşa şi Hristos a fost dispreţuit şi respins pentru că viaţa Lui neprihănită şi plină de lepădare de sine a fost o mustrare pentru păcat. Cu toate că nu se făcea vinovat de niciun rău, el a fost condamnat pe temeiul unor mărturii mincinoase. Iar răbdarea şi blândeţea lui losif, date pe faţă în timp de nedreptate şi de opresiune, bucuria lui de a ierta şi nobila bunăvoinţă faţă de comportarea nenaturală a fraţilor săi reprezintă răbdarea Mântuitorului, care nu S-a plâns în faţa răutăţii şi a necuviinţei oamenilor răi, şi iertarea Sa, acordată nu numai ucigaşilor Săi, ci tuturor acelora care vin la El, mărturisindu-şi păcatele şi căutând iertare." - Ellen G. White, Patriarhi si profeţi, pp. 239-240

„Nimic nu poate îndreptăţi un spirit neiertător. Cel care este lipsit de milă faţă de alţii dovedeşte că nu este părtaş al harului iertător al lui Dumnezeu. Prin iertarea lui Dumnezeu, inima celui greşit este adusă mai aproape de marea inimă a Iubirii Infinite." - Idem, Parabolele Domnului Hristos, p. 251

Studiu la rând:

Faptele 5-11Evanghelizare, subcapitolul „Salariile corespunzătoare

pentru femeile care sunt lucrători biblici"

1. Pe vremea cărui eveniment important s-a ivit Iuda Galileeanul?

2. Ce dorinţă i-a venit în inimă lui Moise?

3. Ce a înţeles Petru că i-a arătat Domnul prin viziunea cu animalele?

4. Ce fenomen a fost în toată lumea, în zilele împăratului Claudiu?

5. Ce metodă nu este în conformitate cu planul lui Dumnezeu?

85



I. Privire generalăÎn studiul din această săptămână vom învăţa despre puterea iertării. Noţi

unea iertării ridică întrebări în mintea multor oameni. Ce este iertarea? Dacă iertăm pe cineva care ne-a greşit foarte tare înainte ca acelei persoane să îi pară rău pentru ce a făcut, prin aceasta îi justificăm comportamentul? Dacă iertăm pe cineva, înseamnă că trebuie să avem o relaţie apropiată cu acea persoană? Iertarea repară întotdeauna relaţiile?

Viaţa lui losif ilustrează puterea iertării. De-a lungul experienţei sale, ar fi putut foarte uşor să nutrească mânie faţă de fraţii lui, amărăciune faţă de negustorii de sclavi şi resentimente faţă de Potifar. Şi totuşi, nu există nici măcar un indiciu despre asemenea atitudini negative în viaţa lui losif. El este un exemplu veritabil al harului iertării.

Pe parcursul acestui studiu, vom vedea modul în care iertarea ne eliberează de otrava amărăciunii. Iertarea ne schimbă. Ne scapă de robia ranchiunei. Inima lui losif a fost plină de iertare înainte ca fraţii lui să i-o fi cerut, pentru că el a simţit că Dumnezeu avea un scop primordial cu viaţa sa. Mulţi ani, fraţii lui au suferit din cauza vinovăţiei faptelor lor. Ei au fost chinuiţi de amintirea acelei ultime priviri stăruitoare din ochii fratelui lor în timp ce era dus departe, în robie. După cum losif avea nevoie să ierte, şi ei aveau nevoie de iertare. Iertarea facilitează vindecarea în relaţiile distruse.

Atât Isus, cât şi Iosif au în comun câteva asemănări. Amândoi au fost trădaţi de cei mai apropiaţi. Amândoi au fost condamnaţi pe nedrept. Amândoi au fost acuzaţi în mod fals şi au suferit consecinţe. Amândoi au iertat şi apoi au fost înălţaţi de Dumnezeu. În timp ce atârna pe cruce, cu cuiele bătute în mâini şi în picioare şi cu sângele şiroind din răni, Isus a strigat: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac" (Luca 23:34). Putem să-i iertăm pe ceilalţi pentru că Isus ne-a iertat pe noi, şi aceasta este tema studiului din această săptămână.

II. ComentariuIertarea este o atitudine de har faţă de cei care ne-au greşit. Ea nu justifică

nicidecum comportamentul lor păcătos. Ea îi eliberează pe cei care au greşit de condamnarea noastră şi îi tratează cu bunătate în ciuda a ceea ce ne-au făcut. Iertarea autentică nu aşteaptă până când persoana care ţi-a greşit îşi cere iertare de la tine. Adevărata iertare alege să îi ierte pe ceilalţi atunci când ei nu merită, pentru că dragostea lui Dumnezeu se apropie de noi atunci când nu o merităm.

Când Iosif s-a întâlnit cu fraţii lui după circa douăzeci de ani de despărţire, atitudinea lui faţă de ei a fost una de iertare înainte ca ei să o ceară. Iacov îi trimisese în Egipt din cauza foametei crunte din ţară. Auzise că erau rezerve de

86


hrană disponibile în Egipt. Deoarece losif supraveghea proviziile de hrană, ei au trebuit să vină la el pentru a cumpăra grâu. De vreme ce losif vorbea cu ei printr-un interpret, se maturizase destul de mult de când fraţii lui nu îl mai văzuseră şi era îmbrăcat ca un egiptean, ei nu l-au recunoscut. După ce i-a testat printr-o serie de întrebări despre trecutul şi despre familia lor, el şi-a dat seama că regretul lor pentru ce făcuseră în trecut era autentic.

În cele din urmă, fiind convins de sinceritatea lor, losif a izbucnit în plâns fără să se mai controleze în prezenţa lor. Geneza 45:2 declară: „A izbucnit într- un plâns aşa de tare, că l-au auzit egiptenii şi casa lui Faraon." Dragostea lui pentru ei a biruit orice ranchiună pentru ceea ce îi făcuseră cu decenii în urmă. Iertarea a fost în inima lui tot timpul, pentru că dragostea iartă. Odată ce losif a dezvăluit cine era, fraţilor lui le-a fost teamă că ar putea să se răzbune pe ei, acum că se afla într-o poziţie de mare putere. losif a văzut imaginea de ansamblu. El a înţeles scopul mai mare al lui Dumnezeu. A răspuns la îngrijorările lor astfel: „Acum, nu vă întristaţi şi nu fiţi mâhniţi că m-aţi vândut ca să fiu adus aici, căci ca să vă scap viaţa m-a trimis Dumnezeu înaintea voastră" (Geneza 45:5). Diavolul sperase să distrugă planul lui Dumnezeu pentru viaţa lui losif, dar Dumnezeu a intervenit în mod miraculos. Chiar şi prin intermediul acţiunilor păcătoase şi înşelătoare ale fraţilor lui losif, Dumnezeu a putut să-Şi împlinească planul. La sfârşitul vieţii sale, losif şi-a asigurat din nou familia că nu îi purta nicio ranchiună: „losif le-a zis: «Fiţi fără teamă, căci sunt eu oare în locul lui Dumnezeu? Voi, negreşit, v-aţi gândit să-mi faceţi rău, dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să împlinească ceea ce se vede azi, şi anume să scape viaţa unui popor în mare număr»" (Geneza 50:19,20). Aspectul minunat legat de harul lui Dumnezeu este acela că acolo unde păcatul se înmulţeşte, harul se înmulţeşte şi mai mult. Răul ne poate răni, dar Dumnezeu este Marele Vindecător. Dumnezeu ne leagă rănile, ne vindecă inima şi reface chipul Său în noi. Diavolul nu poate distruge planul lui Dumnezeu pentru o viaţă consacrată Lui.

Acest lucru nu scuză nicidecum un comportament abuziv. Comportamentul abuziv este îngrozitor în ochii lui Dumnezeu. Cu siguranţă îţi aminteşti că, în Matei 25:40-45, lsus vorbeşte despre cei marginalizaţi, dezavantajaţi şi săraci. Abuzul faţă de oricare copil al lui Dumnezeu este un abuz faţă de Hristos. Prin urmare, lsus a zis: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut" (Matei 25:40). Neputinţa de a-i ierta pe cei care ne-au greşit limitează puterea lui Dumnezeu de a ne vindeca. Dacă losif nu i-ar fi iertat pe fraţii lui, un spirit de amărăciune s-ar fi răsfrânt asupra relaţiei lui cu ceilalţi şi l-ar fi împiedicat să împlinească planul lui Dumnezeu pentru viaţa sa. Ţii minte întrebarea pe care

87


Petru i-a adresat-o lui Isus: „Doamne, de câte ori să iert pe fratele meu când va păcătui împotriva mea?" (Matei 18:21)?

O şcoală de gândire rabinică învăţa că un om trebuia să aibă milă şi să ierte de sase ori. După a şasea abatere se cuvenea să se facă dreptate. Gândind că avea să-I facă pe plac Învăţătorului, Petru a întrebat dacă a ierta pe cineva de şapte ori era suficient. Dând un răspuns clasic, Isus a spus: „Eu nu-ţi zic până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte" (Matei 18:22). Şaptezeci de ori câte şapte fac 490. Isus voia să spună atât: Petru, îndurarea Mea nu are limită. Iertarea Mea este întotdeauna la îndemână. Dragostea Mea nu se poate epuiza niciodată.

Iertăm pentru că suntem iertaţiEfeseni 4:32 este baza iertării autentice: „Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii.

miloşi şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat Dumnezeu pe voi în Hristos." Îi iertăm pe alţii pentru că Hristos ne-a iertat pe noi. Iertarea Lui este baza iertării noastre. Nu uita rugăciunea Lui de pe dealul Golgotei: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac" (Luca 23:34). Dacă Hristos a putut să-Şi ierte duşmanii când aceştia nu au meritat iertarea, şi noi îi putem ierta pe ceilalţi când nu merită. Dacă El i-a putut ierta pe cei care I-au cauzat atâta durere, prin harul Său îi putem şi noi ierta pe cei care ne cauzează durere.

Iată mai jos trei istorii de viaţă adevărate şi minunate despre iertare:

Să-i iertăm pe fiii risipitori adventiştiPrima istorie este despre o familie adventistă activă în biserică şi bine cu

noscută în comunitate. Fiica lor a plecat de-acasă socotind că religia este plictisitoare. Pentru a-şi potoli setea după plăcere, ea a chefuit cu prietenul ei, a devenit dependentă de tutun, a băut mult şi a petrecut o mare parte din timp în cluburile de noapte din oraş. Nereuşind să umple golul din interior, ea şi-a venit în sfârşit în fire. Şi-a sunat părinţii: „Mama şi tata, vreau să vin acasă!" Îi făcuse de ruşine atât de mult! Aveau ei s-o accepte, s-o ierte şi s-o primească înapoi? În lumina crucii, ei au primit-o acasă. Astăzi, ea creşte în har.

Robert este fiul unui pastor, dar, ca adolescent, a ajuns să aibă de-a face cu drogurile. În cele din urmă s-a lăsat de şcoală şi a trăit o viaţă lipsită de sens. Părinţii n-au încetat niciodată să se roage pentru el, să-l iubească şi să-l ierte; şi, în lumina jertfei lui Isus, l-au primit acasă. Astăzi, el este pastor.

Lucia este o tânără care a avut o cădere morală într-o tabără de tineret dintr-un sfârşit de săptămână. S-a simţit vinovată şi ruşinată. Avea să fie ostracizată sau avea să fie iertată? Liderii bisericii au tratat-o cu o iertare plină de iubire. De cele mai multe ori, dar nu întotdeauna, iertarea restaurează relaţiile. Sunt momente când o relaţie este atât de distrusă, încât, chiar dacă iertarea îl vindecă pe cel care a fost rănit, nu poate vindeca şi relaţia.

88


Iertarea, elementul de bază în toate relaţiile umaneIertarea este un atribut al lui Hristos care se revarsă de la Calvar şi este

esenţială în toate relaţiile noastre. Este fundamentală pentru relaţii bune între soţ şi soţie, între părinţi şi copii, între membrii bisericii şi colegii lor de muncă. Dacă nu poţi ierta, vei avea conflicte continue în relaţiile interumane pentru că, într-o zi, cineva te va răni. Dacă porţi pică pe cineva, dacă eşti ranchiunos, dacă nutreşti amărăciune, relaţiile tale se vor otrăvi. Oamenii plini de resentimente şi neiertători împroaşcă venin în cei din jurul lor. Oamenii iertaţi şi iertători sunt o influenţă pozitivă oriunde merg. În jurul lor, ei creează o atmosferă de pace, astfel că oamenii se simt liniştiţi în prezenţa lor. În jertfa lui Hristos ei au experimentat o dragoste care întrece orice măsură, aşa că pot să-i iubească pe cei din jur.

Iertarea a curs din Golgota în acea zi de vineri în care Isus a atârnat pe lemn, murind. Există compasiune în jertfa Mântuitorului. Există har la Golgota. La cruce, iertarea triumfă deasupra fricii, dragostea triumfă deasupra urii, împăcarea triumfă deasupra resentimentului şi harul biruieşte vina.

III. AplicaţieExistă două tipuri de vină: vina morală şi vina psihologică. Vina morală o expe

rimentăm pentru că am păcătuit împotriva lui Dumnezeu şi i-am rănit pe ceilalţi. Când ne mărturisim păcatul lui Dumnezeu, suntem iertaţi. Cuvântul Său declară: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele" (1 loan 1:9). Iertarea ne aparţine de îndată ce ne mărturisim păcatele. Este scris „iertat" în dreptul numelui nostru, în rapoartele veşnice din cer. De ce atunci uneori ne simţim vinovaţi şi după ce ne mărturisim păcatele? Desigur, un motiv este acela că Satana nu vrea ca noi să trăim experienţa bucuriei iertării.

Dar ar mai putea fi şi un alt motiv. Vina noastră morală dispare atunci când ne mărturisim păcatele, dar vina psihologică poate să rămână. Apostolul Pavel s-a rugat pentru un cuget „curat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor" (Faptele 24:16).

Când Dumnezeu ne iartă şi noi experimentăm harul Său, tânjim să facem tot ce putem ca, dacă este posibil, să restaurăm relaţia ruptă. Uneori, aceasta presupune să ajungem la cei pe care i-am rănit şi să le cerem iertare. Poate să însemne un telefon, o scrisoare sau un mesaj pentru a începe o conversaţie

Ai jignit pe cineva recent? Există vreo relaţie destrămată care are nevoie să fie reparată? Este cineva care te-a rănit şi pe care trebuie să-l ierţi? Dacă ai jignit sau ai rănit pe cineva, roagă-L pe Dumnezeu să te ajute să repari acea relaţie. Dacă cineva te-a rănit profund, cere-I lui Dumnezeu să-ţi dea harul Lui ca să poţi ierta acea persoană. Fie că ai nevoie să ceri iertare, fi că tu trebuie să ierţi, vei descoperi că harul lui Dumnezeu îţi este de ajuns.

89


S T U D I U L

14-20 august

Liberi să ne odihnim

Sabat după-amiază

Text de memorat: „Domnul e ste ___________________________ . Decine să mă tem? Domnul este_________________ vieţii mele. De cinesă-mi fie frică?" (Psalmii 27:1)

Mulţi dintre oamenii pe care Isus i-a întâlnit în timpul lucrării Lui pe pământ erau bolnavi, câteodată chiar pe moarte. Ei se îmbulzeau pe lângă El pentru a primi vindecare şi odihnă de suferinţele lor. Şi le-au primit întotdeauna.

Uneori, Isus doar a rostit un cuvânt şi ei s-au refăcut pe deplin. Alteori, El i-a atins pe cei bolnavi şi, în mod miraculos, s-au vindecat. Uneori, Isus îi trimitea de lângă El şi vindecarea avea loc în timp ce ei mergeau în drumul lor. Isus a vindecat bărbaţi, femei, copii, evrei, ne-evrei, bogaţi, săraci, oameni modeşti. Cele mai disperate cazuri, de lepră şi de orbire, nu erau peste puterile Lui.

Săptămâna aceasta vom analiza două exemple de vindecare foarte diferite. Într-un caz, suferindul era atât de bolnav, încât nici nu a putut veni singur la Isus. Simptomele lui erau cât se poate de evidente pentru oricine. În celălalt caz, nu erau simptome vizibile. În ambele cazuri, vindecarea a venit la timpul şi în felul alese de Dumnezeu.

Pe măsură ce vom analiza subiectul odihnei sau al eliberării de durere şi de suferinţă, vom studia şi întrebarea pe care toţi ne-am pus-o la un moment dat în umblarea noastră creştină: Şi ce se întâmplă când rugăciunile noastre pentru vindecare nu primesc răspuns?

Cum găsim odihnă atunci?

90


Duminică, 15 august Odihna vindecătoare

Dacă există vreun timp în care să avem în mod special nevoie de odihnă, atunci acela este când suntem bolnavi. Avem nevoie de odihnă fizică pentru ca trupul nostru să-şi refacă sistemul imunitar.

De asemenea, de multe ori avem nevoie şi de odihnă mintală. Uneori este vorba doar de ceva care nu pune viaţa în pericol, cum ar fi o răceală sau o migrenă. Ne întindem pe pat şi încercăm să nu ne gândim la tot ce ar trebui să facem, dar pur şi simplu nu putem.

Alteori, când e vorba de ceva care ameninţă viaţa, stăm treji în pat şi ne îngrijorăm pentru cum vor fi rezultatele analizelor medicale. Şi apoi, deseori, începem să ne întrebăm de ce ne-am îmbolnăvit. Plătim, în sfârşit, preţul unui stil de viaţă nesănătos? Sunt drogurile pe care le-am luat în urmă cu douăzeci de ani? Este surplusul de kilograme pe care l-am adunat în ultimii câţiva ani? Ne pedepseşte Dumnezeu pentru acel păcat tainic despre care nu ştie nimeni altcineva?

1. Despre ce ni se relatează în pasajul următor?

Marcu 2:1-4 _______________________________________________________

Pentru slăbănogul din această relatare, situaţia era clară. În Hristos, Lumina lumii/Viaţa lui lisus (pp. 286-291) avem şi contextul. Slăbănogul făcuse unele lucruri de care nu era mândru. Viaţa lui păcătoasă îi adusese această boală, iar experţii spirituali trasaseră o linie clară de la cauză la efect. El adusese această boală asupra lui prin propriile păcate şi nu exista nicio cură.

Atitudinea aceasta poate fi foarte tipică. Deseori părem obsedaţi de întrebarea: „Cine este vinovat?" Dar a arăta cine este vinovatul nu aduce vindecarea sau refacerea celui care este bolnav.

Planul de la început al lui Dumnezeu nu a inclus durerea, boala şi suferinţa. Boala a venit doar odată cu intrarea păcatului în lume. Iată de ce Dumnezeu ne dă îndrumări cu privire la sănătate: ca să ne putem bucura de o calitate a vieţii mai bună chiar acum. Dar, atât timp cât suntem în această lume bolnavă de păcat, nu va exista nicio garanţie a sănătăţii, indiferent cât de sârguincios urmăm principiile sănătoase.

Vestea bună este că Dumnezeu ne poate da odihnă fie că suntem bolnavi, fie că suntem sănătoşi; fie că boala noastră este urmarea propriilor acţiuni, fie că a fost cauzată de neglijenţa altora, de moştenirea genetică sau de simplul fapt că trăim în această lume păcătoasă. Dumnezeu ştie cum să ne dea odihnă.

Când cineva se îmbolnăveşte nu este bine să începem să căutăm vinovatul. În acelaşi timp, înţelegerea cauzei unei îmbolnăviri poate fi, în unele cazuri, un pas extrem de important spre vindecare şi recuperare. Poţi exemplifica?

91


Luni, 16 august Tratarea problemei de la rădăcină

Slăbănogul fusese coborât şi adus în prezenţa lui Isus şi toţi ochii erau îndreptaţi spre Învăţătorului. Avea El să vindece un păcătos considerat astfel de toţi? Avea El să rostească un cuvânt prin care să alunge boala?

2. Cum procedează Isus în privinţa vindecării slăbănogului? Care este primul lucru pe care îl face pentru bolnav?

Marcu 2:5-12 ______________________________________________________

Pentru că de cele mai multe ori nu suntem conştienţi de boală înainte de a-i observa simptomele, ne gândim la boală ca fiind doar nişte simptome. Credem că dacă scăpăm de simptome înseamnă că ne-am vindecat. Isus abordează boala diferit. El ştie care este rădăcina tuturor suferinţelor şi bolilor şi vrea să o trateze pe aceasta mai întâi.

În cazul slăbănogului, în loc să trateze imediat efectele evidente ale bolii, Isus merge direct la rădăcina a ceea ce îl apasă pe om cel mai mult. Slăbănogul simte greutatea propriei vine şi a separării de Dumnezeu mai cumplit decât îşi simte boala. Un om care se odihneşte în Dumnezeu este în stare să îndure orice fel de suferinţă fizică s-ar abate asupra lui în lumea aceasta bolnavă de păcat. Prin urmare, Isus merge direct la rădăcină şi îi oferă mai întâi iertare.

Liderii religioşi sunt şocaţi când Îl aud pe Isus rostind cuvintele de iertare. Ca răspuns la acuzaţiile lor nerostite, Isus pune o întrebare.

3. Ce provocare le lansează Isus cărturarilor în versetele de mai jos? Ce problemă abordează El de fapt?

Marcu 2:8,9________________________________________________________

Este uşor să vorbeşti, dar nu şi când Dumnezeu vorbeşte. Prin cuvântul plin de putere al lui Dumnezeu, toate lucrurile au luat fiinţă (Geneza 1). Deşi iertarea nu este ceva ce putem vedea, ea este scumpă. Iertarea a costat viaţa Fiului lui Dumnezeu pe cruce. Orice altceva este secundar. Pentru a demonstra puterea şi realitatea iertării, Isus alege după aceea să-l vindece pe slăbănog.

Dumnezeu vrea să ne vindece mai întâi pe dinăuntru. Apoi, El alege uneori să ne dea vindecare fizică imediată, ca în cazul slăbănogului, sau, alteori, va trebui să aşteptăm dimineaţa învierii pentru a avea parte de vindecarea fizică. Oricum ar fi, Salvatorul nostru vrea să ne putem odihni în asigurarea dragostei şi a harului Său chiar acum, chiar şi în mijlocul suferinţei.

Cum putem găsi odihnă si pace chiar si atunci când rugăciunile noastre nu primesc răspuns, cel puţin acum?

92


Marţi, 17 august Fuga

Pe baza datelor oferite de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), cea mai răspândită boală la nivel mondial, care afectează peste 300 de milioane de oameni în fiecare an, nu are întotdeauna simptome vizibile evidente. Depresia este principalul factor de dizabilitate la nivel mondial şi are o contribuţie majoră la povara globală de boli.

Din nefericire, nu se vorbeşte des despre depresie în cadrul creştinismului, deoarece aceasta poate fi privită ca un semn al lipsei de credinţă. La urma urmei, nu se presupune că toţi creştinii ar trebui să fie plini de bucurie, de fericire şi de alte sentimente asemănătoare? Astfel, nu este depresia un semn că ceva nu este în regulă în relaţia noastră cu Dumnezeu?

Multă lume ştie că acest lucru nu este adevărat. Chiar şi creştinii, creştinii credincioşi, pot uneori să lupte cu depresia, mai ales după un eveniment traumatizant, şi nu este un semn al lipsei de credinţă sau de încredere în Dumnezeu. Putem să citim Psalmii şi să vedem durerea, suferinţa şi chinul pe care oamenii credincioşi ai lui Dumnezeu le-au îndurat.

Uneori, depresia pune stăpânire pe noi încet-încet şi ne dăm seama de ea doar când îşi încleştează strânsoarea. Alteori, ea loveşte rapid, mai ales după un eveniment care ne secătuieşte din punct de vedere emoţional sau fizic. De exemplu, Ilie, profetul credincios al lui Dumnezeu, a fost complet secătuit emoţional şi fizic după evenimentul de pe muntele Carmel.

4. În 1 Împăraţi 18, Ilie tocmai văzuse minunea Domnului cu focul coborât din cer. Ca răspuns la rugăciunea lui, el văzuse ploaia venind şi punând capăt celor trei ani de secetă. De ce apoi Ilie reacţionează la ameninţarea Izabelei fugind?

1 Împăraţi 19:1-5___________________________________________________

Ilie a avut parte de douăzeci şi patru de ore istovitoare. Această experienţă, combinată cu o trezire bruscă şi cu o ameninţare cu moartea, serveşte drept factor declanşator al depresiei. De asemenea, profetul a fost acolo atunci când prorocii lui Baal, aproximativ opt sute cincizeci, au fost măcelăriţi, poate că unii dintre ei chiar de mâna sa (1 Împăraţi 18:40). Un asemenea eveniment, chiar şi pentru o cauză dreaptă, poate să conducă foarte uşor la un stres traumatic în aceia care fie privesc, fie, chiar mai rău, iau parte nemijlocit.

Aşadar, Ilie fuge, încearcă să scape. Uneori alergăm la frigider şi încercăm să ne găsim iarăşi fericirea mâncând. Alteori încercăm să scăpăm de epuizarea emoţională dormind. Câteodată căutăm noi relaţii, un loc de muncă nou sau o nouă locuinţă, în încercarea de a fugi. Şi uneori ne afundăm în mai multă muncă, atunci când ne străduim să fugim tot mai departe de acel ceva fără nume care ne secătuieşte de bucurie şi de odihnă. Într-un final, aceste lucruri doar maschează simptomele; nu rezolvă problema şi deseori ajung chiar să o înrăutăţească.

93


Miercuri, 18 august Prea obosit ca să fugă

Ilie este prea obosit ca să mai fugă, aşa că se roagă din nou. Rugăciunea aceasta este foarte diferită de rugăciunea plină de credinţă la care Dumnezeu a răspuns pe muntele Carmel (1 Împăraţi 18:36,37), în faţa preoţilor şi a prorocilor lui Baal, a demnitarilor de la palat şi a oamenilor de rând. Aceasta este o rugăciune simplă, scurtă, de disperare.

5. În 1 Împăraţi 19:4, Ilie afirmă că nu este mai bun decât părinţii lui. La ce sereferă el?___________________________________________________

Când, în sfârşit, Ilie se linişteşte, vina îl zdrobeşte. El îşi dă seama că plecarea lui rapidă a compromis ceea ce putea fi o mare ocazie de reformă în Israel. Realizează că i-a dezamăgit pe cei care aveau nevoie de el şi este neputincios pentru a face ceva în privinţa aceasta. Astfel, într-un moment dureros de reflecţie interioară, cunoscând foarte bine istoria poporului său, se vede pe sine aşa cum este în realitate.

Aceasta poate fi o revelaţie dureroasă pentru oricare dintre noi, nu-i aşa? Şi anume, să ne vedem aşa cum suntem în realitate. Cât de recunoscători ar trebui să fim pentru promisiunea că, în Hristos, Dumnezeu ne vede aşa cum Îl vede pe Isus, oricât de păcătoasă a fost viaţa noastră (vezi Filipeni 3:9).

Cu toate acestea, depresia are un mod aparte de a ne înghiţi într-un vârtej întunecos de dezgust, de dezamăgire de sine. Şi uneori începem să gândim că moartea este singura cale de a scăpa de acolo. Aceasta pare să fie situaţia lui Ilie. E prea mult pentru el. El spune: „Destul! Acum, Doamne, ia-mi sufletul, căci nu sunt mai bun decât părinţii mei" (1 Împăraţi 19:4).

Marele Vindecător nu-l condamnă pe Ilie. Dumnezeu înţelege mai bine decât noi ce avem de înfruntat atunci când ne luptăm cu depresia.

„Poate că nu vom avea, în momentul acela, dovada clară că faţa Mântuitorului nostru este plecată asupra noastră cu o expresie de milă şi dragoste, şi totuşi este aşa. Poate că nu simţim atingerea Sa vizibilă, dar mâna Sa este îndreptată spre noi cu iubire, milă şi înţelegere." - Ellen G. White, Calea către Hristos, p. 97

Dumnezeu ştie şi înţelege că „drumul este prea lung" (1 Împăraţi 19:7) pentru noi, dar, uneori, El trebuie să aştepte ca noi să ne oprim din alergare. Apoi, poate să intervină. Câteodată, oamenii care se îneacă devin atât de confuzi, încât se luptă cu salvamarul. Atunci, salvamarul trebuie să se retragă şi să aştepte cu manevrele de salvare până ce victima îşi pierde cunoştinţa şi renunţă la propriile eforturi.

6. Ce speranţă şi ce mângâiere poţi să găseşti în următoarele texte?

Psalmii 34:18; 73:26_________________________________________________

Matei 5:1-3________________________________________________________

Isaia 53:4-6________________________________________________________

94


Joi, 19 august Odihnă şi nu numai

Dumnezeu ştie că toată cursa aceea l-a obosit pe Ilie. El ştie că, mai mult decât oboseala fizică, Ilie este obosit emoţional şi duce cu el o uriaşă încărcătură de vină. Aşa cum Isus avea să facă în dreptul slăbănogului mulţi ani mai târziu, Dumnezeu şterge totul cu buretele şi îi oferă lui Ilie odihnă. În sfârşit, el poate cu adevărat să doarmă şi să se învioreze.

Ne-am aştepta ca acesta să fie sfârşitul relatării, dar nu este. Odihna lui Dumnezeu nu este un eveniment care se întâmplă o singură dată. Intrarea în odihna lui Dumnezeu are de-a face cu vindecarea - cu dezvăţarea încet-încet de tiparele de gândire negative şi de obiceiurile distructive. Dumnezeu nu realizează vindecarea pe fugă.

7. Unde merge Ilie acum şi de ce?1 Împăraţi 19:5-8___________________________________________________

După ce se odihneşte, Ilie aleargă din nou. Dar, de data aceasta, Dumnezeu îi reorientează alergarea. El ştie că viaţa într-o lume păcătoasă poate şi chiar va aduce depresie. El înţelege impulsul nostru de a fugi, dar doreşte să ne redirecţioneze alergarea. În loc de toate mecanismele distructive pe care le încercăm pentru a face faţă situaţiei, Dumnezeu vrea ca noi să alergăm la El. Şi, odată ce începem alergarea spre El, Domnul vrea să ne înveţe să ascultăm „susurul blând şi subţire" (1 Împăraţi 19:12) care ne va da odihnă.

Ilie nu mai are energie să se ridice singur şi să întreprindă călătoria pentru a-L întâlni pe Dumnezeu. Dumnezeu îi dă putere pentru a ajunge la întâlnire şi îi promite un mâine mai bun.

În timp ce se aşază sub un ienupăr şi îşi doreşte să moară, Ilie crede că zilele cele mai bune din viaţa lui s-au încheiat.

8. Ce mai era încă rezervat pentru Ilie?

1 Împăraţi 19:15,16_________________________________________________

2 Împăraţi 2:11_____________________________________________________

Dumnezeu ştia că zilele mai bune se aflau încă în faţa lui Ilie. Pentru profet, vindecarea avea să vină pe măsură ce învăţa să-şi potrivească viaţa după ritmul lui Dumnezeu şi să accepte odihna Lui. Mai erau încă împăraţi de uns şi un succesor de ales. Dumnezeu ştia deja despre Elisei, care avea să devină la fel de apropiat de Ilie ca un fiu. Dumnezeu ştia că, prin credinţă, Ilie avea să coboare foc din cer (2 Împăraţi 1:10). Ilie nu avea să aibă parte de o moarte disperată sub un ienupăr, ci de un car de foc ce avea să-l ducă spre odihna cerească.

Ce putem învăţa din istoria lui Ilie despre motivul pentru care trebuie să ne străduim să nu renunţăm, indiferent cât de rău ne simţim?

95



„Odată cu circumstanţele care se schimbă continuu, în experienţa noastră vin şi schimbările; şi prin aceste schimbări noi suntem fie în culmea fericirii, fie deprimaţi. Dar faptul că circumstanţele se schimbă nu are nicio putere să schimbe relaţia lui Dumnezeu cu noi. El este acelaşi ieri, astăzi, mâine şi pentru totdeauna şi ne cere să avem o încredere necondiţionată în dragostea Lui." - Ellen G. White, In Heavenly Places, p. 120

„Păstraţi-vă privirile aţintite spre Domnul Isus, înălţând rugăciuni tăcute, cu credinţă şi bazaţi-vă pe puterea Lui, indiferent dacă trăiţi sau nu vreun simţământ deosebit. Înaintaţi ca şi când fiecare rugăciune înălţată este înregistrată la tronul lui Dumnezeu şi ca şi când ar fi primit răspunsul din partea Aceluia ale cărui făgăduinţe nu rămân niciodată neîmplinite. Păşiţi înaintea lui Dumnezeu, chiar şi atunci când vă simţiţi împovăraţi şi cuprinşi de tristeţe şi descurajare. Vă spun din propria experienţă că lumina nu va întârzia să coboare asupra voastră, veţi fi bucuroşi, norii şi întunericul vor fi risipiţi şi sufletul vostru va fi eliberat de sub puterile întunericului şi se va desfăta în lumina limpede a prezenţei lui Dumnezeu." - Idem, Solii alese, cartea 2, pp. 242-243

Studiu la rând:

Faptele 12-18Evanghelizare, subcapitolul „Avertismentele adresate lucrătorilor biblici"

1. În ce mod l-a trezit îngerul pe Petru în temniţă?

2. Pe cine au întărâtat iudeii împotriva lui Pavel şi a lui Barnaba?

3. Cum se numea colonia romană în care au ajuns apostolii?

4. Cum se numea şi ce calităţi avea iudeul de neam din Alexandria?

5. Dragostea şi simpatia cărei categorii sunt lipsite de valoare?

96



I. Privire generalăTe-ai întrebat vreodată de ce în zilele noastre nu mai vedem vindecări mira

culoase atât de des? În studiul din săptămâna aceasta vom descoperi răspunsul la această întrebare şi la multe altele cu privire la vindecare.

Sunt două relatări principale pe care le vom analiza: cea din Noul Testament despre vindecarea slăbănogului şi istoria lui Ilie din Vechiul Testament. Deşi s-au petrecut în timpuri şi locuri foarte diferite şi în circumstanţe diverse, cele două întâmplări se completează una pe cealaltă. Ele ne oferă un tablou mult mai complet despre vindecarea divină decât dacă ar fi studiate individual.

În vindecarea slăbănogului, Isus dă naştere la o controversă atunci când declară că păcatele omului sunt iertate înainte de a-l vindeca de boala fizică. Acesta este un act deliberat al lui Hristos. Boala sufletească a acestui om era mai mare decât suferinţa lui trupească. El suferea sub povara vinii şi a ruşinii din cauza vieţuirii lui păcătoase din trecut. Dacă Isus avea să-i vindece doar trupul, vindecarea ar fi fost incompletă.

Pe de altă parte, Ilie a fost un slujitor devotat al lui Dumnezeu. El a dat mărturie cu credincioşie pentru Domnul, în timpul apostaziei profunde a lui Israel. După ce i-a măcelărit pe profeţii lui Baal pe muntele Carmel, Ilie era epuizat şi, sub ameninţarea Izabelei că avea să-i ia viaţa, s-a descurajat. Dumnezeu l-a căutat şi i-a împlinit nevoile. În săptămâna aceasta vom studia mai mult despre lecţiile spirituale din cele două istorii.

II. ComentariuRelatarea din Marcu 2:1-12 despre vindecarea slăbănogului răspunde la

unele dintre întrebările noastre cele mai profunde cu privire la vindecarea miraculoasă şi ne oferă perspective valoroase legate de creşterea noastră în Hristos. Un prim lucru pe care îl observăm este că slăbănogul nu vine singur la Isus. Îl aduc prietenii lui. Patru bărbaţi îl transportă pe o targă. În mod evident, ei auziseră de puterea vindecătoare a lui Hristos şi credeau că El putea să-l vindece pe prietenul lor.

Aceşti prieteni au fost perseverenţi. Fiindcă nu au putut ajunge aproape de Isus din cauza mulţimii, Evanghelia după Marcu ne spune că „au desfăcut acoperişul casei unde era Isus şi, după ce l-au spart, au coborât pe acolo patul în care zăcea slăbănogul. Când le-a văzut Isus credinţa, a zis slăbănogului: «Fiule, păcatele îţi sunt iertate!»" (Marcu 2:4,5). Există lecţii spirituale profunde în aceste câteva cuvinte. Prietenii acestui om erau preocupaţi de binele lui. Erau atât de hotărâţi, încât au făcut o deschidere în acoperiş şi l-au coborât pe-acolo în încăperea unde Se afla Isus.

97


Noul Testament conţine aproximativ treizeci de exemple distincte de minuni ale vindecării făcute de Isus. În două treimi dintre aceste istorii, cineva aduce pe altcineva la Isus. Deseori, vindecarea fizică, mintală, emoţională sau spirituală are loc în viaţa cuiva deoarece unei alte persoane îi pasă suficient încât să slujească nevoilor celui bolnav, în numele lui Isus. Ai observat cuvintele lui Isus din Marcu 2:5: „Când le-a văzut credinţa..."? Este extraordinar! Credinţa este ceva ce vezi. Nu este ceva imperceptibil. Se manifestă întotdeauna prin acţiune. În această situaţie, Isus a onorat credinţa prietenilor acestui om. Bineînţeles, slăbănogul însuşi trebuie să fi avut o doză de credinţă când a acceptat ca prietenii să-l ducă să caute vindecarea. Noi putem fi agenţii lui Isus de vindecare atunci când îi conducem pe alţii la El.

Isus nu este niciodată prea ocupatCelălalt aspect interesant legat de această istorie este că Isus a avut timp

pentru acest om. El nu a fost deranjat de venirea lui. Niciodată Isus nu este prea ocupat pentru a ne împlini nevoile. Privind la acest sărman suferind, Mântuitorul i-a identificat imediat problemele mai profunde. Ca urmare, El nu a început prin vindecarea fizică. A ştiut că nevoia lui fundamentală era vindecarea spirituală. În cazul acesta, omul îşi atrăsese boala printr-un stil de viaţă păcătos. Era măcinat de vină, iar aceasta îi distrugea sistemul imunitar şi sănătatea. Această realitate este valabilă în dreptul multor oameni al căror organism suferă sub povara vinovăţiei.

Ellen G. White face următorul comentariu: „Slăbănogul a găsit în Hristos vindecare atât pentru suflet, cât şi pentru corp. Vindecarea spirituală a fost urmată de vindecarea fizică. Învăţătura aceasta nu trebuie să fie trecută cu vederea. Astăzi sunt mii de oameni care suferă de boli fizice, care, ca şi slăbănogul, ar dori să audă cuvintele: «Păcatele îţi sunt iertate.» Povara păcatului, cu neliniştea şi cu dorinţele lui neîmplinite, este cauza bolilor lor. Ei nu pot să afle odihnă câtă vreme nu vin la Vindecătorul sufletelor lor. Pacea pe care numai El o poate oferi va da putere minţii şi sănătate corpului." — Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viaţa lui lisus, p. 270

Vindecare din interior spre exteriorIsus ştia că, dacă nu trata cauza principală a bolii, ci îi vindeca doar trupul,

în curând bărbatul avea să se îmbolnăvească iarăşi: „Durerea, neliniştea, nemulţumirea, remuşcarea, vinovăţia, neîncrederea, toate au tendinţa să zdrobească forţele vitale şi să producă degenerare şi moarte." - Ellen G. White, Divina vindecare, p. 241. Din punct de vedere biblic, vindecarea cuprinde întotdeauna întreaga persoană şi implică refacerea chipului lui Dumnezeu în om. Păcatul distruge. El afectează întreaga fiinţă, în fiecare dimensiune a vieţii. Isus

98


l-a vindecat din interior spre exterior. Vindecarea lăuntrică a pregătit calea pentru vindecarea exterioară. În mod evident, omul acesta trebuie să fi avut de ceva vreme convingerea de păcat şi dorinţa de a veni la Hristos. Duhul Sfânt îl atrăsese la Mântuitorul. Acum, în prezenţa Lui, el s-a ridicat de pe patul bolii la o viaţă nouă.

Principala cauză a boliiTrăim într-o lume zdrobită. Prin urmare, boala şi suferinţa sunt la ordinea

zilei. Rădăcina tuturor bolilor este păcatul. Aceasta nu înseamnă că toţi se îmbolnăvesc direct ca urmare a păcatului, ci doar că principala cauză a bolii şi a suferinţei, în lumina marii lupte dintre bine şi rău, este răzvrătirea lui Lucifer din ceruri şi căderea lui Adam şi a Evei în Grădina Edenului. Cu alte cuvinte, Isus este un restaurator al sănătăţii, iar Satana este un distrugător al ei.

Problema bolii este complexă. O bună parte dintre boli este cauzată de alegerile stilului de viaţă. Mai precis, acesta este motivul pentru care Dumnezeu i-a dat Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea instrucţiuni legate de adoptarea unui stil de viaţă sănătos. Aceste principii inspirate de Dumnezeu ne ajută să reducem riscul de a ne îmbolnăvi, însă nu îl elimină complet. Cauza îmbolnăvirii variază. Zestrea genetică şi mediul în care trăim joacă un rol în a determina sănătatea noastră. Câteodată, alegerile altora au un impact grav asupra sănătăţii noastre. Accidentele sunt lucruri pe care nu le putem controla, însă putem controla propriile alegeri. Cu cât facem mai multe alegeri bune, cu atât va fi mai mare probabilitatea de a ne menţine sănătoşi şi de a trăi viaţa din belşug pe care Hristos ne-o oferă. De asemenea, înţelegerea cauzei bolii ne permite să cooperăm cu Hristos în procesul vindecării.

Lucrarea de vindecare a lui Isus în dreptul lui IlieSă luăm în considerare cazul lui Ilie. Iată aici un om de un caracter veri

tabil şi cu o credinţă totală în puterea lui Dumnezeu. Pe parcursul celor trei ani şi jumătate de foamete, el s-a încrezut în Dumnezeu pentru mijloacele de subzistenţă, şi Dumnezeu nu l-a dezamăgit niciodată. Credinţa lui era puternică. După impresionantele evenimente de pe muntele Carmel, când Ilie a stat singur de partea lui Dumnezeu şi a fost martor la intervenţia divină, când i-a somat pe copiii lui Israel să decidă cui se vor închina şi apoi când a văzut ploaia revărsându-se în urma rugăciunii lui, am fi crezut că nimic nu i-ar mai fi putut zdruncina credinţa. Şi totuşi, ceva i-a zdruncinat-o.

După ce Ahab i-a povestit Izabelei tot ce se întâmplase în acea zi, ea a ameninţat că îi va lua viaţa lui Ilie (1 Împăraţi 19:1,2). Şi profetul cel curajos, care stătuse pe muntele Carmel înaintea prorocilor lui Baal, a fugit în grabă la ameninţarea unei regine nelegiuite. Obosit, secătuit de puteri şi parcă fără nicio

99


perspectivă de viitor, el şi-a dorit să moară. A găsit odihnă întinzându-se sub un ienupăr. lenupărul este un fel de tufiş mai mare, foarte răspândit în deşert, în Orientul Mijlociu, care le oferă umbră călătorilor trudiţi. Acolo, descurajat şi singur, llie a dormit până când un înger l-a trezit, i-a pregătit hrană, i-a dat să bea apă şi l-a îndemnat să doarmă iarăşi. Acest lucru s-a întâmplat de două ori şi, cu puterea căpătată prin mâncare, apă şi odihnă, Ilie a călătorit patruzeci de zile.

Există câteva lecţii importante aici. Chiar şi oamenii lui Dumnezeu se descurajează uneori. În curând, llie urma să fie strămutat în cer fără să vadă moartea. Totuşi, şi el a avut momentele lui grele. Să observăm modul în care Dumnezeu a procedat cu dezamăgirea lui llie: Nu i-a ţinut o predică. Nu l-a îndemnat să aibă mai multă credinţă sau să se roage mai mult. Domnul nostru cel iubitor i-a oferit lui llie o masă bună şi sănătoasă, apă răcoritoare şi un somn bun pe timp de noapte. Uneori, cel mai bun lucru pe care-l putem face pentru un prieten care este descurajat este să fim acolo ca să-l susţinem şi să ne îngrijim de nevoile lui.

III. Aplicaţie

Este extrem de important să nu îi judecăm pe oameni atunci când sunt bolnavi. Deşi boala poate fi rezultatul alegerilor unui stil de viaţă nesănătos, nu întotdeauna este aşa. Chiar dacă boala şi suferinţa sunt urmarea alegerilor personale ale acelei persoane, exemplul lui Isus ne descoperă modul în care să-i tratăm pe oameni. Pentru Isus nu conta că slăbănogul trăise o viaţă de păcat. Mântuitorul a fost chemat să le slujească tuturor oamenilor, şi la fel suntem chemaţi şi noi. Prietenii îi aduc pe prieteni la Isus. Atunci când ne rugăm cu credinţă pentru cei care sunt bolnavi, Isus va face minuni. Uneori, vor fi minuni de vindecare instantanee; alteori, vindecarea va veni în mod gradual şi, câteodată, cei pentru care ne rugăm vor muri şi se vor odihni în Isus până la glorioasa înviere de la a doua Sa venire. Cuvântul lui Hristos ne dă asigurarea că ne putem odihni în dragostea Lui pentru că, prin harul Său, vindecarea este certă. Singura întrebare este legată de momentul când se va produce aceasta. Va fi imediat, va fi un proces gradual sau va avea loc la înviere?

Există momente, ca în cazul lui Ilie, în care cel mai bun lucru pe care îl putem face pentru cineva care suferă de descurajare sau de depresie este să fim acolo pentru a-i împlini nevoile. Această preocupare duioasă poate schimba lucrurile. În rugăciunile tale personale din această săptămână cere-I lui Dumnezeu să-ţi impresioneze mintea ca să aduci la El în rugăciune pe cineva care ştii că suferă de o anumită boală. Dacă se poate, fă o vizită acelei persoane şi vezi dacă are o anumită nevoie pe care i-o poţi împlini. Vei fi mult binecuvântat atunci când slujeşti aşa cum a slujit Isus şi va fi binecuvântată şi persoana pe care o ajuţi.

100


S T U D I U L

21-27 august

Ritmurile odihnei

Sabat după-amiază

Text de memorat: „Dumnezeu ________________ ziua a şaptea şi_______________ , pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o zidise şi o făcuse." (Geneza 2:3)

Cine îşi poate imagina cum trebuie să fi fost actele creaţiei lui Dumnezeu de la început - lumina izbucnind în mijlocul întunericului, oceanele umplân- du-se ochi de viaţă, păsări care dintr-odată îşi iau zborul? Şi crearea lui Adam şi a Evei? Nici măcar un crâmpei nu putem pricepe din cum a făcut Dumnezeu aşa ceva.

Dar apoi, după tot acest proces dinamic de creaţie, Dumnezeu Şi-a îndreptat atenţia spre altceva. La prima vedere, nu a părut la fel de spectaculos ca balenele sărind în apă sau ca spectacolele orbitoare ale aripilor colorate fâl- fâind în văzduh. Dumnezeu a făcut pur şi simplu o zi, ziua a şaptea, şi apoi a făcut-o să fie specială. Chiar înainte ca omul să se avânte de bunăvoie spre o viaţă stresantă, Dumnezeu a stabilit un reper, ca o amintire vie a tot ce făcuse. El a vrut ca această zi să fie un timp în care să ne oprim şi să ne bucurăm în mod deliberat de viaţă - o zi în care să fim, şi nu să facem, în care să sărbătorim darul ierbii, al aerului, al naturii sălbatice, al apei, al oamenilor şi, mai presus de toate, să-L sărbătorim pe Creatorul oricărui dar bun.

Invitaţia aceasta avea să continue chiar şi după ce prima pereche a fost izgonită din Eden. Dumnezeu a vrut să Se asigure că invitaţia avea să treacă testul timpului şi, astfel, chiar de la început, a ţesut-o în însăşi ţesătura timpului.

Pe parcursul acestei săptămâni vom studia minunata invitaţie a lui Dumnezeu de a intra într-o odihnă dinamică, iarăşi şi iarăşi, în fiecare a şaptea zi.

101


Duminică, 22 august Preludiul odihnei

Dumnezeu a fost acolo la început. Domnul Dumnezeu a zis şi s-a făcut. Lumina separă ziua de noapte; firmamentul, cerul şi mările au fost aduse la existenţă prin cuvânt, în a doua zi; uscatul şi vegetaţia au urmat în a treia zi. Dumnezeu formează cadrul de bază pentru timp şi pentru geografie şi apoi îl umple, în următoarele trei zile. Lumini care stăpânesc cerul fie ziua, fie noaptea. Spre deosebire de relatările celor mai multe culturi antice, raportul biblic despre Creaţiune clarifică din plin faptul că soarele, luna şi stelele nu sunt zeităţi. Aceşti luminători intră în tablou abia în a patra zi şi sunt supuşi cuvântului Creatorului.

Descrierea lui Moise despre ziua a cincea şi a şasea (Geneza 1:20-31) este plină de viaţă şi de frumuseţe. Păsări, peşti, vieţuitoare terestre - toate umplu spaţiul pregătit de Dumnezeu.

1. Cum Îşi evaluează Dumnezeu creaţia?

Geneza 1:1-31______________________________________________________Acesta nu este doar un spaţiu oarecare pe care Dumnezeu l-a creat; este un

loc desăvârşit. O mulţime de creaturi umplu pământul. Asemenea refrenului unei melodii uşor de reţinut, Dumnezeu continuă să spună după fiecare zi că fiecare lucru era „bun".

2. Ce este diferit în legătură cu crearea omului faţă de restul lumii create?

Geneza 1:26,27_____________________________________________________Geneza 2:7; 21-24___________________________________________________

Dumnezeu Se apleacă şi începe să modeleze lutul. Crearea omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu este o lecţie practică despre intimitate şi despre apropiere. Dumnezeu suflă viaţă în nările lui Adam şi acesta devine o fiinţă vie. Crearea specială a Evei din coasta lui Adam adaugă un alt element important la săptămâna Creaţiunii. Căsătoria face parte din planul lui Dumnezeu pentru omenire - o încredere sacră de parteneriat între ,ish şi ,ishah, „bărbat" şi „femeie".

De data aceasta, când Dumnezeu Se uită la tot ce a făcut în ziua a şasea, refrenul sună diferit: „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse şi iată că erau foarte bune" (Geneza 1:31, subliniere adăugată).

Gândeste-te cât de diferită este istoria biblică despre Creaţiune de ceea ce învaţă omenirea fără călăuzirea Cuvântului lui Dumnezeu. În ce măsură depindem de Cuvântul lui Dumnezeu pentru a înţelege adevărul?

102


Luni, 23 august Porunca de a ne odihni

Creaţia poate fi „foarte bună", dar încă nu este completă. Creaţiunea se termină cu odihna lui Dumnezeu şi cu o binecuvântare specială asupra zilei a şaptea, adică Sabatul. „Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o zidise" (Geneza 2:3).

Sabatul este o parte integrantă din creaţia lui Dumnezeu. De fapt, este apogeul săptămânii creării lumii. Dumnezeu face odihna şi creează un spaţiu pentru comuniune, în care oamenii (în acele zile, mica familie a lui Adam şi a Evei) să-şi încheie activităţile lor de zi cu zi şi să se odihnească unul alături de celălalt, împreună cu Creatorul lor.

Din nefericire, păcatul a intrat în această lume şi a schimbat totul. Nu a mai fost nicio comuniune directă cu Dumnezeu. În schimb, naşteri dureroase, muncă grea, relaţii fragile şi disfuncţionale şi tot aşa - înşiruirea de suferinţe pe care noi toţi o cunoaştem atât de bine ca fiind viaţa în această lume căzută. Şi totuşi, chiar şi în mijlocul tuturor acestora, Sabatul lui Dumnezeu rămâne ca un simbol trainic al creării noastre, precum şi ca speranţa şi promisiunea re-creării noastre. Dacă Adam şi Eva au avut nevoie de odihna Sabatului înainte de căderea în păcat, cu cât mai mult a fost nevoie de ea după aceea?

Mulţi ani mai târziu, când Dumnezeu i-a eliberat pe copiii Lui din robia Egiptului, El le-a reamintit de ziua aceasta specială.

3. Ce ne învaţă versetele de mai jos despre legătura dintre Sabat şi Creaţiune?

Exodul 20:8-11_____________________________________________________

Prin această poruncă, Dumnezeu ne cheamă să ne amintim de originile noastre. Spre deosebire de ceea ce mulţi cred, noi nu suntem produsul întâmplător al unor forţe reci, nepăsătoare şi oarbe. Dimpotrivă, suntem fiinţe create după chipul lui Dumnezeu. Suntem creaţi să avem părtăşie cu Dumnezeu. Nu contează că israeliţii fuseseră trataţi ca nişte sclavi lipsiţi de valoare. Cu fiecare Sabat, într-un mod special ei erau chemaţi să-şi amintească cine erau cu adevărat, şi anume fiinţe făcute după chipul lui Dumnezeu.

„Era un semn de aducere-aminte a lucrării de creaţie şi, în felul acesta, un semn al puterii lui Dumnezeu şi al iubirii Sale." - Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viaţa lui lisus, p. 281

Gândeşte-te cât de importantă este învăţătura despre crearea lumii în sase zile, dacă Dumnezeu ne-a poruncit să punem deoparte a şaptea zi din viaţa noastră în fiecare săptămână, fără nicio excepţie, ca să ne aducem aminte de ea. Ce ar trebui să învăţăm de aici?

103


Marţi, 24 august Noi circumstanţe

După patruzeci de ani de pribegit prin pustie, se ridicase o nouă generaţie de oameni, cu amintiri vagi, dacă mai existau şi acelea, despre Egipt. Ei aveau o experienţă de viaţă diferită de cea a părinţilor lor. Această nouă generaţie fusese martoră la repetatele ocazii în care părinţii lor manifestaseră lipsă de credinţă şi, ca urmare, şi ei au trebuit să rătăcească prin pustie, pe măsură ce generaţia părinţilor lor se ducea.

Ei erau privilegiaţi să aibă sanctuarul în mijlocul taberei şi puteau să vadă norul care indica prezenţa lui Dumnezeu plutind deasupra tabernaculului. Când acesta se mişca, israeliţii ştiau că sosise timpul să-şi strângă lucrurile şi să-l urmeze. Norul acesta, care le oferea umbră ziua şi lumină şi căldură noaptea, era o reamintire constantă a dragostei şi a grijii lui Dumnezeu pentru ei.

4. Ce aducere-aminte personalizată a odihnei de Sabat au avut ei?

Exodul 16:14-31____________________________________________________

Contrar teologiei populare, versetele acestea dovedesc foarte clar că Sabatul zilei a şaptea precedă darea Legii la Sinai.

Ce s-a întâmplat acolo?Hrana specială pe care Dumnezeu le-a asigurat-o era o aducere-aminte zil

nică a faptului că El, Creatorul, Îşi susţinea creaţia. Într-un mod foarte tangibil, Dumnezeu împlinea nevoile lor. Fiecare zi era o minune, cu hrana care apărea şi dispărea la ivirea soarelui. De fiecare dată când cineva încerca să facă provizii pentru a doua zi, ea se strica sau mirosea urât; şi totuşi, în fiecare zi de vineri era suficientă pentru a strânge o porţie dublă, iar ce rămânea pentru a fi consumată în Sabat se păstra, în mod miraculos, proaspătă.

Acum, poporul Israel avea serviciul de la sanctuar şi toate legile şi reglementările consemnate în Leviticul şi în Numeri. Cu toate acestea, Moise, de acum în vârstă, îi adună pe toţi, le repetă istoria lor şi trece iarăşi în revistă legile pe care Dumnezeu le dăduse (vezi Deuteronomul 5:6-22).

Această generaţie era, în sfârşit, pe punctul de a intra în Ţara Promisă. Poporul Israel urma să treacă printr-o schimbare a conducerii şi bătrânul Moise voia să se asigure că această nouă generaţie de oameni avea să-şi amintească cine erau şi care era misiunea lor. Nu voia ca ei să repete greşelile părinţilor lor. Astfel, Moise repetă Cele Zece Porunci pentru ca această generaţie, aflată în pragul cuceririi Canaanului, să nu le uite.

Cum ne reaminteşte păzirea Sabatului nu doar de ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi, ci şi de ceea ce va face când Se va întoarce?

104


Miercuri, 25 august Un alt motiv pentru a ne odihni

Copiii lui Israel au tăbărât în partea de est a Iordanului. Ei luaseră în stăpânire ţinuturile împăratului Basanului şi ale celor doi împăraţi ai amoriţilor. Încă o dată, în acest moment crucial, Moise îi cheamă şi le reaminteşte că legământul făcut la Sinai nu a fost doar pentru părinţii lor, ci şi pentru ei. Apoi, continuă să le repete Cele Zece Porunci, din nou pentru binele lor.

5. Ce diferenţe există la nivel de formulare a poruncii despre Sabat în celedouă pasaje de mai jos?

Exodul 20:8-11 compară cu Deuteronomul 5:12-15________________________

În Exodul 20:8, porunca începe cu „Adu-ţi aminte". Deuteronomul 5:12 începe cu „Ţine". Sintagma „adu-ţi aminte" apare un pic mai târziu în poruncă (Deuteronomul 5:15). În acest verset, israeliţilor li se spune să-şi aducă aminte că au fost robi. Deşi generaţia aceasta crescuse liberă, toţi s-ar fi născut în robie dacă nu ar fi fost salvarea miraculoasă. Porunca despre Sabat trebuia să le aducă aminte că acelaşi Dumnezeu care a avut un rol activ în crearea lumii S-a implicat în mod activ şi în eliberarea lor: „Domnul, Dumnezeul tău, te-a scos din ea cu mână tare şi cu braţ întins" (Deuteronomul 5:15).

Acest adevăr se potriveşte cu circumstanţele în care se aflau israeliţii atunci, când stăteau pentru a doua oară la hotarele ţării promise, la aproape patruzeci de ani după ce prima generaţie eşuase lamentabil. Ei erau la fel de neajutoraţi în cucerirea acestei ţări cum fuseseră strămoşii lor când trebuiseră să fugă din Egipt. Aveau nevoie de acest Dumnezeu care acţionează „cu mână tare" şi „cu braţ întins".

Sabatul este pe punctul de a căpăta o dimensiune în plus. Deoarece Dumnezeu este Dumnezeul eliberării, poporul Israel trebuie să păzească ziua de Sabat (Deuteronomul 5:15).

Bineînţeles, Creaţiunea nu este departe de porunca despre Sabat, chiar şi în Deuteronomul 5, în ciuda motivaţiei diferite. Într-un anumit sens, eliberarea lui Israel din Egipt reprezintă punctul de plecare al unei noi creaţii, asemănătoare cu istoria Creaţiunii din Geneza. Israel, ca popor eliberat, este noua creaţie a lui Dumnezeu (vezi, de exemplu, Isaia 43:15).

Şi deoarece Exodul este văzut ca un simbol al eliberării din păcat, şi anume al răscumpărării, putem găsi în Sabat un simbol atât al creaţiei, cât şi al răscumpărării. Prin urmare, într-un mod foarte real, Sabatul arată spre Isus, Creatorul şi Răscumpărătorul nostru.

Citeşte loan 1:1-13. Ce ne învaţă versetele acestea despre Isus în rolul Său de Creator şi de Răscumpărător?

105


Joi, 26 august Păzirea Sabatului

Dumnezeu îi porunceşte poporului Său să ţină Sabatul. Chiar alături de poruncile de a nu ucide şi de a nu fura, se află porunca de a ne aduce aminte de Sabat, deşi Biblia nu ne oferă detalii cu privire la modul exact în care trebuie să-l păzim.

6. Care ar trebui să fie atmosfera pe care să o creăm şi să o promovăm înSabat?

Vezi Psalmii 92 şi Isaia 58:3.___________________________________________

Fiindcă Sabatul înseamnă celebrarea creării şi a răscumpărării noastre, atmosfera lui ar trebui să fie una de bucurie şi de încântare în Domnul, şi nu una de tristeţe.

Aducerea-aminte despre Sabat nu începe în ziua a şaptea. După cum primul Sabat a fost apogeul săptămânii creării lumii, la fel şi noi ar trebui să ne „aducem aminte de ziua a şaptea" toată săptămâna şi să planificăm totul mai dinainte ca să putem pune deoparte activităţile din timpul săptămânii şi „s-o sfinţim". Pregătirea deliberată din timpul săptămânii, şi în special în ziua pregătirii (Marcu 15:42) sau vinerea, este esenţială, iar bucuria sporeşte pe măsură ce creşte aşteptarea acestei zile speciale.

7. Ce aspect important cu privire la păzirea Sabatului este subliniat în Leviticul19:3?______________________________________________________

Păzirea Sabatului mai înseamnă şi cultivarea relaţiilor cu familia şi cu prietenii. Dumnezeu ne pune la dispoziţie un timp pentru părtăşie cu întreaga familie, şi aceasta include odihnă chiar şi pentru servitori şi pentru animalele pe care familia le deţine (vezi Exodul 20:8-11). Sabatul şi familia merg mână-n mână.

Deşi odihna şi timpul cu familia sunt principii importante, păzirea Sabatului mai înseamnă şi participarea la închinarea colectivă faţă de Dumnezeu, împreună cu familia bisericii noastre. Isus a participat la serviciile de închinare (şi chiar le-a condus) când a fost pe pământ. (Vezi Leviticul 23:3; Luca 4:16 şi Evrei 10:25.)

Chiar dacă rutina şi ritmul nostru din timpul săptămânii pot fi grăbite, totuşi, adânc în inima noastră, există o dorinţă după adevărata odihnă de Sabat, după adevărata comuniune cu Făcătorul nostru. Atunci când ne aducem aminte să ne oprim din preocupările şi din activităţile noastre pentru a petrece timp cu Dumnezeu şi pentru a cultiva relaţiile cu semenii noştri, putem intra în ritmul şi în odihna Sabatului.

Care a fost experienţa ta în legătură cu Sabatul si cu binecuvântările care pot deriva din respectarea lui? Ce ai putea face mai mult pentru a-l transforma în timpul sacru care ar trebui să fie?

106



„Dumnezeu le-a dat oamenilor acest memorial al puterii Lui creatoare, pentru ca ei să-L poată descoperi în lucrările mâinilor Sale. Sabatul ne îndeamnă să contemplăm slava Creatorului, aşa cum este dezvăluită în lucrurile create de El. [...] Mai mult decât în oricare altă zi, în ziua sfântă de odihnă, ar trebui să cercetăm soliile înscrise de Dumnezeu pentru noi în natură. [...] Pe măsură ce ne apropiem de inima naturii, Domnul Hristos ne face să simţim realitatea prezenţei Sale şi vorbeşte inimii noastre despre pacea şi dragostea Lui." - Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, p. 12

„Unul dintre motivele importante pentru care Domnul i-a eliberat pe copiii lui Israel din robia Egiptului a fost ca ei să poată păzi Sabatul. [...]

Totuşi, ţinerea Sabatului nu trebuia să fie o comemorare a sclaviei lor din Egipt. Păzirea lui în amintirea Creaţiunii trebuia să includă o aducere-aminte plină de bucurie a eliberării de sub apăsarea religioasă din Egipt care a îngreunat păzirea Sabatului. În acelaşi fel, eliberarea lor din robie trebuia să trezească mereu în inimile lor o grijă iubitoare faţă de cei săraci şi asupriţi, faţă de orfan şi de văduvă." - Notă din Anexă în Idem, From Eternity Past, p. 549

Studiu la rând:

Faptele 19-25Evanghelizare, subcapitolul „Evanghelizarea prin muzică"

1. Pe cine avea Pavel ca tovarăşi până în Asia?

2. Ce au insinuat iudeii că propovăduia Pavel în toată lumea?

3. De unde ştim că sora lui Pavel locuia în Ierusalim?

4. Ce anume i se părea fără noimă lui Festus?

5. Ce suntem sfătuiţi să facem când suntem ispitiţi?

107



I. Privire generalăApogeul întregii creaţii a lui Dumnezeu este Sabatul biblic. În primele trei

zile ale săptămânii Creaţiunii, Dumnezeu a creat lumina, cerurile şi pământul, apa şi uscatul şi tot felul de plante. În a patra zi, El a făcut soarele, luna şi stelele. În următoarele două zile, Dumnezeu a adus la existenţă peştii mărilor, păsările cerului, vieţuitoarele uscatului şi, în cele din urmă, fiinţele omeneşti. În a şaptea zi, Dumnezeu a sfinţit Sabatul, sau l-a pus deoparte ca o zi sfântă - o zi în care oamenii să-L venereze pe Dumnezeu pentru minunile Creaţiunii, să se bucure de relaţii pline de iubire şi să intre în comuniune cu Făcătorul lor. În studiul din această săptămână vom urmări modul în care Sabatul este ţesut în ţesătura timpului ca un memorial în cinstea Creatorului nostru, pentru darul vieţii pe care ni l-a dat, atât temporar, cât şi veşnic.

De-a lungul veacurilor, Sabatul a fost o permanentă aducere-aminte pentru copiii lui Dumnezeu că El este Creatorul lor. Dacă Sabatul ar fi fost ţinut cu credincioşie în fiecare generaţie, nu ar fi existat atei, agnostici sau umanişti seculari. Sabatul vorbeşte despre un Dumnezeu care ne-a creat, care este preocupat de noi şi care Se îngrijeşte zilnic de nevoile noastre. De asemenea, el este o aducere-aminte a puterii lui Dumnezeu de a ne elibera. Creatorul nostru atotputernic l-a eliberat pe Israel din robia Egiptului şi ne poate elibera şi pe noi din robia obiceiurilor păcătoase care ne subjugă.

În Sabat, noi ne odihnim în binecuvântarea Aceluia care ne-a creat, care ne-a răscumpărat care ne sfinţeşte şi care va veni iarăşi pentru noi. Sabatul este oaza de odihnă cerească în pustiul pârjolit al lumii noastre agitate şi secularizate.

II. Comentariu

Extraordinara minunăţie a spaţiului cosmic vorbeşte despre un Dumnezeu atotputernic, care este Creatorul universului. Frank Borman a fost comandantul primului echipaj spaţial care a călătorit dincolo de orbita Pământului. Privind în jos, spre pământ, de la peste 400 000 de kilometri distanţă, Borman a transmis un mesaj prin radio, citând Geneza 1:1: „La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul." Mai târziu, el a explicat: „Am avut un simţământ copleşitor că trebuie să existe o putere mai mare decât oricare dintre noi - că există Dumnezeu, că a fost într-adevăr un început." Mulţi dintre cei mai mari gânditori ai lumii au fost atât de emoţionaţi de alcătuirea, de complexitatea, de ordinea şi de vastitatea universului, încât au dezvoltat o credinţă temeinică în Dumnezeu. Iată mai jos câteva exemple:

108


Unii oameni cred că ştiinţa se află în opoziţie cu credinţa. Totuşi, majoritatea marilor personalităţi care au modelat progresul ştiinţific au fost de la bun început credincioşi devotaţi - oameni precum Copernic, care a descoperit că Soarele, şi nu Pământul, se află în centrul sistemului nostru solar; Isaac Newton, care a descoperit legea gravitaţiei; Blaise Pascal, cel care a inventat primul calculator, şi James Maxwell, care a formulat legea electromagnetismului. Toţi au fost creştini care şi-au dat seama că studiul naturii nu contrazice credinţa lor, ci, mai degrabă, le-o întăreşte.

Geneza 1:1 este temelia întregii Scripturi. „La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul." Termenul ebraic din acest pasaj pentru „a crea" este bara. El se referă la ceva ce Dumnezeu a făcut. Verbul acesta ebraic este întotdeauna corelat cu activitatea creatoare a lui Dumnezeu. Dumnezeu are capacitatea, puterea extraordinară, de a crea ceva din nimic. Dumnezeu vorbeşte şi pământul ia fiinţă. Rosteşte un cuvânt şi Pământul este acoperit cu un verde viu. Vorbeşte din nou şi copacii şi florile înfloresc. La cuvântul Său, Soarele, Luna şi stelele vin la existenţă instantaneu.

Puterea nelimitată a lui DumnezeuPentru a ne face o mică idee despre cât de nelimitată este puterea lui

Dumnezeu, să luăm în considerare doar un element creat de pe cer: Soarele. A creat Dumnezeu Soarele? Desigur. Geneza 1:14-16 relatează că Dumnezeu a creat doi luminători care să stăpânească pe cer: Soarele, ca să lumineze ziua, şi Luna, noaptea. Noi existăm pe una dintre planetele care se rotesc în jurul Soarelui. Soarele produce într-o secundă mai multă energie decât au produs oamenii în toată istoria lui. Dacă luăm toată puterea electrică şi toată energia produsă prin folosirea diverşilor combustibili de pe Pământ de la începutul timpului, Soarele produce mai mult într-o secundă.

Soarele are un diametru de aproximativ 1,39 milioane de kilometri şi ar putea conţine un milion de planete de mărimea Pământului. Dar Soarele nu este decât una dintre cele peste 100 de miliarde de stele din galaxia noastră, Calea Lactee. O stea numită Steaua Pistol degajă de zece milioane de ori puterea generată de Soarele nostru. Un milion de stele de mărimea Soarelui nostru încap cu uşurinţă în sfera Stelei Pistol. Unii oameni de ştiinţă estimează că în univers există zece miliarde de trilioane de stele. Cineva a spus că numărul stelelor este cam acelaşi cu al boabelor de nisip de pe malul mării.

Prorocul Isaia ne îndeamnă astfel să medităm la puterea creatoare a lui Dumnezeu: „Ridicaţi-vă ochii în sus şi priviţi! Cine a făcut aceste lucruri? Cine a făcut să meargă în şir, oştirea lor? El le cheamă pe toate pe nume; aşa de mare e puterea şi tăria Lui, că una nu lipseşte." Sabatul zilei a şaptea este un memo

109


rial veşnic, un semn nepieritor, o continuă aducere-aminte a puterii creatoare extraordinare a lui Dumnezeu.

La încheierea săptămânii Creaţiunii, Geneza 2:1-3 declară: „Astfel au fost sfârşite cerurile şi pământul şi toată oştirea lor. În ziua a şaptea, Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea pe care o făcuse şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o zidise. Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o zidise şi o făcuse." Dumnezeu nu S-a odihnit pentru că era obosit. El S-a odihnit contemplând mulţumit frumuseţea şi măreţia lumii pe care o făcuse. El S-a odihnit ca să ne fie un exemplu. Sabatul este o pauză săptămânală ca să-L slăvim pe Cel care ne-a creat. Atunci când ne închinăm în Sabat, ne deschidem inima pentru a primi binecuvântarea specială pe care El a aşezat-o doar peste această zi.

Un Creator care poartă de grijăSabatul ne reaminteşte că nu suntem nişte orfani cosmici aşezaţi pe vreun

oarecare glob de rocă ce se învârte în spaţiu. El ne îndreaptă spre un Creator care ne-a creat cu un scop şi care ne-a iubit prea mult ca să ne abandoneze atunci când ne-am îndepărtat de acel scop. Sabatul ne reaminteşte de Cel care ne-a pus la dispoziţie toate lucrurile bune pentru viaţă. Grija lui Dumnezeu este ilustrată în tripla minune care avea loc în Sabat odată cu căderea manei. Vinerea cădea de două ori mai multă mană. În Sabat nu cădea nimic. Dacă în oricare altă zi din săptămână, cu excepţia zilei de vineri, israeliţii strângeau mai multă mană decât puteau să mănânce, aceasta se strica. Vinerea, mana care era păstrată pentru a fi mâncată în Sabat nu se strica. Închinarea în Sabat în timpul celor patruzeci de ani de peregrinări prin pustie le-a reamintit copiilor lui Israel de un Creator care Se îngrijea de ei. Este important să observăm că israeliţii au păzit Sabatul înainte de darea Legii pe muntele Sinai. Porunca despre Sabat din Exodul 20:8-11 începe cu sintagma: „Adu-ţi aminte." Ea arată înapoi spre un Creator care a creat lumea în şase zile şi S-a odihnit în a şaptea. Dacă, aşa cum cred unii oameni, Dumnezeu a pus această lume în mişcare şi apoi a lăsat-o să evolueze singură în decursul a milioane de ani, nu ar fi fost absolut deloc nevoie de Sabat şi nici nu ar fi fost nimic de care să ne aducem aminte.

Sabatul este un simbol veşnic al odihnei noastre în El. Este un semn special de loialitate faţă de Creator (Ezechiel 20:12,20). În loc de o cerinţă legalistă arbitrară, el dezvăluie că adevărata odihnă de la obţinerea unei neprihăniri prin fapte se găseşte în El. Sabatul vorbeşte despre un Dumnezeu care a realizat totul pentru ca noi să ne putem odihni în realizările Lui. Adevărata odihnă a Sabatului este odihna harului în braţele iubitoare ale Celui care ne-a creat, ne-a răscumpărat şi vine iarăşi pentru noi.

110


EliberatorulMai este un aspect important legat de porunca Sabatului. Deuteronomul 5

reafirmă porunca despre Sabat în faţa unei generaţii care era pe punctul de a intra în Ţara Promisă. Pasajul acesta le reaminteşte că au fost sclavi în Egipt şi că puternicul lor Creator i-a eliberat. El este singurul care ne poate elibera din robia păcatului. Singurul care poate rupe lanţurile care ne leagă. Singurul care ne poate elibera din ghearele păcatului. Acesta este mesajul pe care Sabatul îl transmite: despre un Creator atotputernic şi iubitor care vrea să ne re-creeze inimile.

III. AplicaţieÎn timp ce reflectăm la aplicaţia practică a Sabatului la viaţa noastră, să me

dităm şi la următoarele întrebări:• Când ne gândim la odihna de Sabat, ce ne vine în minte? Ce semnificaţie

are noţiunea de Sabat pentru noi?• De ce adevărul biblic despre Creaţiune este important în viaţa noastră,

în contrast cu conceptul evoluţiei?• Ne-am gândit vreodată până acum la Sabat ca la un semn al eliberării?• Sabatul vorbeşte despre odihna într-un Dumnezeu care Se îngrijeşte de

toate nevoile noastre. Căderea manei ilustrează purtarea Lui de grijă în fiecare zi. Cum schimbă lucrurile în viaţa noastră această noţiune despre Sabat?

• Ţinând seama de studiul din săptămâna aceasta, ce credem că vrea să spună Ellen G. White prin următoarea afirmaţie: „Şi, la începutul timpului de strâmtorare, noi am fost umpluţi de Duhul Sfânt pentru a merge şi a vesti cu tot mai multă putere Sabatul." - Scrieri timpurii, p. 33. Ea explică mai departe că, prin expresia „începutul timpului de strâmtorare" se referă chiar la timpul de dinaintea închiderii harului, când harul este încă deschis.

111


S T U D I U L

28 august-3 septembrie

Odihna Sabatului

Sabat după-amiază

Text de memorat: „Şase zile să lucraţi, dar ziua a şaptea este Sabatul,__________________________ . Să nu faceţi nicio lucrare în timpul ei:este ____________________ în toate locuinţele voastre." (Leviticul23:3)

Auzim tot felul de argumente împotriva Sabatului zilei a şaptea, nu-i aşa? De la ideea că Isus a schimbat Sabatul cu duminica sau că l-a anulat la aceea că Pavel sau apostolii au înlocuit Sabatul zilei a şaptea cu duminica, în cinstea învierii, şi multe altele. În ultimii ani, unele argumente au devenit mai sofisticate, pretinzând, de exemplu, că Isus este odihna noastră de Sabat şi, prin urmare, nu trebuie să sfinţim ziua de Sabat sau oricare altă zi. Şi, desigur, va exista întotdeauna argumentul, oricât de ciudat este, că odihnindu-ne în ziua de Sabat noi căutăm cumva să ajungem în cer prin puterile noastre.

Pe de altă parte, unii creştini au devenit mai interesaţi de noţiunea de odihnă, de o zi de odihnă, şi, deşi susţin că acea zi este duminica sau că nu contează care este, au adoptat ideea biblică de odihnă şi faptul că ea este importantă.

Bineînţeles, ca adventişti de ziua a şaptea înţelegem perpetuitatea Legii morale a lui Dumnezeu şi faptul că ascultarea de porunca a patra nu ne ajută să ajungem în cer mai mult decât ascultarea de porunca a cincea, a şasea, prima sau oricare alta dintre cele zece.

Săptămâna aceasta ne vom ocupa mai mult de odihna pe care Dumnezeu ne-a dat-o în porunca Sabatului şi de motivul pentru care ea este importantă.

4 septembrie - Ziua sănătăţii

112


Duminică, 29 august Sabatul şi Creaţiunea

Dintre toate Cele Zece Porunci, doar a patra începe cu expresia verbală „adu-ţi aminte". Nu avem „adu-ţi aminte să nu furi" sau „adu-ţi aminte să nu pofteşti". Este doar „adu-ţi aminte de ziua de odihnă...".

Ideea „aducerii-aminte" presupune o istorie, faptul că în trecut s-a întâmplat ceva de care trebuie să ne aducem aminte bine. Când ne aducem aminte, facem conexiuni cu trecutul şi „Adu-ţi aminte de ziua de odihnă ca s-o sfinţeşti" trasează o linie dreaptă înapoi chiar până la săptămâna Creaţiunii.

1. Cum ne învaţă versetele de mai jos despre cât de unici suntem noi, oamenii, şi cât de radical diferiţi suntem de restul creaturilor pământeşti ale lui Dumnezeu? De ce este important să înţelegem această distincţie?

Geneza 1:26; Geneza 9 :6_____________________________________________

Când ne gândim la Creaţiune, ne aducem aminte că suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu, ceva ce nu se spune despre nimic altceva din toată creaţia. Ca fiinţe umane, este evident că suntem radical diferite de oricare altă creatură de pe planetă, indiferent cât de mult material genetic avem în comun cu unele animale. Şi, contrar concepţiei evoluţioniste, nu suntem simple maimuţe avansate sau nişte versiuni mai evoluate ale unor primate primitive. Ca oameni creaţi după chipul lui Dumnezeu, suntem unici în mijlocul a tot ce a creat Dumnezeu în această lume.

2. Cum ne reaminteşte istoria creării lumii de relaţia noastră cu creaţia? Geneza 2:15,19 _____________________________________________

Înţelegerea faptului că Dumnezeu a creat şi lumea noastră ne reaminteşte de propria responsabilitate faţă de creaţie. Noi trebuie să „stăpânim" peste ea. A o stăpâni nu înseamnă a o exploata. Trebuie să stăpânim în calitate de regenţi ai lui Dumnezeu. Trebuie să interacţionăm cu lumea naturală aşa cum ar face-o Dumnezeu. Da, păcatul a stricat şi a încurcat totul, dar pământul acesta este în continuare creaţia lui Dumnezeu şi nimic nu ne dă dreptul de a-l exploata, mai ales în detrimentul celorlalte fiinţe umane, aşa cum se întâmplă adesea.

În ce fel păzirea Sabatului ne conştientizează de faptul că trebuie să fim buni administratori ai mediului înconjurător?

113


Luni, 30 august Sărbătorind libertatea

După cum am văzut deja, Sabatul nu arată doar spre zilele Creaţiunii, ci spre mai mult decât atât. A doua oară când auzim Cele Zece Porunci este când Moise trece în revistă cei patruzeci de ani ai poporului Israel prin pustie. De data aceasta, propoziţia care introduce motivul pentru ţinerea Sabatului nu este despre Creaţiune, ci mai degrabă despre eliberarea din robia Egiptului (Deuteronomul 5:12-15).

Şi, cu toate că astăzi nu suntem sclavi în Egipt, toţi putem să ne confruntăm cu un alt gen de sclavie, una care, în anumite privinţe, poate fi la fel de apăsătoare.

3. Cu ce alte forme de sclavie ne confruntăm astăzi?

Geneza 4:7; Evrei 12:1 si 2 Petru 2:19___________________________________

Sabatul este celebrarea eliberării din tot ce ne ţine în robie. În Sabat ni se reaminteşte că există eliberare de păcat, nu prin puterea noastră, ci prin puterea lui Dumnezeu, care ne este oferită prin credinţă. De asemenea, ni se reaminteşte că este o libertate pe care nu noi am câştigat-o. Întâi născuţii israeliţilor au fost salvaţi prin sângele mielului mânjit pe uşorii casei în seara dinaintea ieşirii lor din Egipt (Exodul 12). Noi am fost salvaţi prin sângele Mielului, iar acum trebuie să umblăm în libertatea care este a noastră în Hristos Isus.

4. Ce spune Pavel în versetele de mai jos si care poate fi asociat cu ce ni s-a datprin Sabat?

Romani 6:1-7 ______________________________________________________

Prin chiar formularea din Deuteronomul 5:15 - „Adu-ţi aminte că şi tu ai fost rob în ţara Egiptului şi Domnul, Dumnezeul tău, te-a scos din ea cu mână tare şi cu braţ întins" - i se reaminteşte poporului că a fost salvat doar prin lucrarea şi prin puterea lui Dumnezeu. Cu cât mai mult ar trebui ca noi, creştinii, să înţelegem că lucrarea şi puterea lui Hristos sunt cele care ne-au salvat din păcat!

Porunca Sabatului ne spune să ne odihnim în mântuirea pe care Dumnezeu a câştigat-o pentru noi prin braţul Lui puternic. Suntem eliberaţi din strădaniile noastre de a atinge neprihănirea atunci când ne amintim că Dumnezeu este Creatorul nostru şi că ne putem încrede în El şi pentru a ne re-crea şi a ne elibera chiar acum din sclavia păcatului, dacă suntem dispuşi să-L lăsăm să lucreze în noi.

Care a fost experienţa ta cu robia păcatului? Cum putem învăţa să ne însuşim făgăduinţele care ne-au fost date în Isus în legătură cu eliberarea din ea?

114


Marţi, 31 august Străinul care este în casa ta

5. Ce ne spune versetul acesta despre statutul Israelului antic?

Exodul 19:6 _______________________________________________________

Israelul fusese chemat din Egipt ca să fie poporul legământului lui Dumnezeu, naţiunea prin care Evanghelia să fie răspândită în lume. Fără îndoială, copiii lui Israel au fost obiectul grijii speciale a lui Dumnezeu; lor li s-au acordat privilegii deosebite şi, în acelaşi timp, responsabilităţi speciale.

6. Ce ne învaţă următorul text despre modul în care îi priveşte Dumnezeu pe ceilalţi oameni, în afară de evrei?

Exodul 23:9,12_____________________________________________________

Universalitatea Sabatului este un aspect care le scapă multora. Bineînţeles, eroarea cea mai răspândită este că Sabatul a fost valabil doar pentru evrei, o eroare demascată în primele capitole ale cărţii Geneza. La urma urmei, Dumnezeu i-a creat pe toţi oamenii; aşadar, toţi oamenii ar trebui să-şi aducă aminte de ziua de Sabat.

Deşi ar trebui să nu uităm niciodată ce reprezintă Sabatul pentru noi, ar fi bine să ne amintim şi de ceea ce ar trebui să ne spună el despre alţii. Într-un anumit sens, faptul de a ne odihni şi a avea o relaţie cu Creatorul şi Răscumpărătorul nostru ne va conduce automat să-i vedem pe ceilalţi cu alţi ochi, şi anume, ca fiinţe create de acelaşi Dumnezeu de care am fost şi noi creaţi; iubiţi de acelaşi Dumnezeu care ne iubeşte şi care a murit atât pentru noi, cât şi pentru ei. După cum am văzut (Exodul 20:10; Deuteronomul 5:14), robii, străinii, chiar şi animalele ar trebui să aibă parte de odihna Sabatului.

Faptul că şi străinii care erau împreună cu ei (chiar şi cei care nu erau încă părtaşi la făgăduinţele legământului încheiat cu Israel) trebuiau să se bucure de odihna de Sabat spune mult. Fiinţele umane, şi nici animalele, nu ar trebui să fie vreodată exploatate sau abuzate. În fiecare săptămână trebuia să i se reamintească poporului evreu, şi nouă, cât de multe avem în comun cu ceilalţi oameni. Chiar dacă noi ne bucurăm de binecuvântări şi de privilegii de care ceilalţi nu se bucură, trebuie să ne amintim că suntem chemaţi să-i tratăm cu respect şi cu demnitate.

Cum ar putea faptul că tu respecţi Sabatul să devină o binecuvântare si o mărturie pentru cei care nu-l respectă?

115


Miercuri, 1 septembrie Onorăm Sabatul slujindu-le semenilor

În lumea Noului Testament, liderii religioşi făcuseră o adevărată povară din păzirea Sabatului. Erau nenumărate interdicţii şi reguli stabilite care să ajute la sfinţirea lui.

Acestea includeau interdicţii împotriva legării sau dezlegării unui lucru, separării a două fire, stingerii focului, transportării unui obiect între un domeniu privat şi unul public sau transportării unui lucru în spaţiul public pe o distanţă mai mare decât limita stabilită.

7. Ce acuzaţie I se aduce lui Isus în loan 5:7-16? ____________________

Ignorând complet minunea uluitoare pe care Isus o făcuse şi eliberarea de boală pe care o adusese în viaţa acelui om, liderii erau obsedaţi de faptul că omul vindecat îşi căra patul în public într-o zi de Sabat. În loc să vadă modul în care „Domnul Sabatului" (Matei 2:28) folosea această zi specială, conducătorii religioşi erau hotărâţi să ţină la regulile şi la reglementările lor. Trebuie să avem grijă să nu facem şi noi greşeli asemănătoare în contextul în care trăim astăzi.

8. Cum prezintă Isaia 58:2,3 agenda lui Dumnezeu în ce priveşte păzirea Sabatului?

Dumnezeu nu doreşte o închinare searbădă sau o tăcere pioasă. El vrea să-Şi vadă poporul implicat în viaţa altor oameni, mai ales a celor obidiţi şi marginalizaţi.

Isaia explică acest lucru foarte clar în pasajul următor: „«Dacă îţi vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ţi faci gusturile tale în ziua Mea cea sfântă, dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfinţeşti pe Domnul, slăvindu-L, şi dacă-l vei cinsti, neurmând căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale şi nede- dându-te la flecării, atunci te vei putea desfăta în Domnul, şi Eu te voi duce pe înălţimile ţării, te voi face să te bucuri de moştenirea tatălui tău lacov», căci gura Domnului a vorbit" (Isaia 58:13,14).

A căuta să ne facem „gusturile" noastre (sau „treburile noastre", Isaia 58:13) este echivalent cu „a călca în picioare Sabatul". Agenda oamenilor nu face parte din idealul lui Dumnezeu despre Sabat. Mai degrabă, suntem invitaţi să-i căutăm pe cei care se luptă cu greutăţile, care sunt captivi, care sunt înfometaţi şi goi, care umblă în întuneric şi ale căror nume nimeni nu pare că şi le aminteşte. Mai mult decât oricare altă zi, Sabatul ar trebui să ne scoată din noi înşine şi din propriul egoism şi să ne determine să ne gândim mai mult la alţii şi la nevoile altora decât la noi şi la nevoile noastre.

116


În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Anglia aştepta o invazie iminentă din partea armatei germane. S-au făcut pregătiri pentru a apăra insula pe cât posibil. Au fost amenajate fortificaţii suplimentare pe plajă. Cu siguranţă, străzile i-ar fi oferit duşmanului cele mai rapide rute către obiectivele lui şi, prin urmare, au fost instalate blocaje în punctele strategice. Astfel, autorităţile englezeşti au făcut un lucru ciudat. Pentru a-l încetini şi a-l induce în eroare pe vrăjmaş, indicatoarele de cale ferată au fost îndepărtate şi semnele de circulaţie au fost date jos. Marcajele gravate în piatră sau pe clădiri nu au putut fi demolate, dar au fost acoperite cu ciment.

Semnele sunt importante. Ele servesc drept indicatoare şi călăuze. În epoca dinaintea apariţiei GPS-ului, cu toţii aveam hărţi şi eram atenţi la semne.

9. Pentru ce este Sabatul un semn? În ce fel putem aplica astăzi la noi înşine ce scrie în versetele de mai jos, ca oameni care credem în perpetuitatea Legii lui Dumnezeu?

Exodul 31:13,16,17 _________________________________________________

Deşi cuvintele acestea au fost rostite în special pentru Israelul antic, noi, cei care suntem ai lui Hristos, suntem „sămânţa lui Avraam, moştenitori prin credinţă" (Galateni 3:29), iar astăzi Sabatul rămâne un semn între Dumnezeu şi poporul Său. Exodul 31 arată că Sabatul este un semn al legământului veşnic al lui Dumnezeu (Exodul 31:16,17). Acest semn ne ajută să Îl „cunoaştem" pe Creatorul şi Răscumpărătorul nostru, pe Cel care ne sfinţeşte. Este ca un steag care se ridică la fiecare şapte zile şi serveşte drept semn care ne ajută să ne aducem aminte, din moment ce avem tendinţa de a uita. Sabatul lui Dumnezeu este o aducere-aminte constantă a originilor noastre, a eliberării noastre, a destinului nostru şi a responsabilităţii noastre faţă de cei dispreţuiţi şi marginalizaţi. De fapt, Sabatul este atât de important, încât, în loc să venim noi la el, vine el la noi în fiecare săptămână, fără nicio excepţie - o aducere-aminte continuă despre cine suntem, Cine ne-a creat, ce face El pentru noi acum şi ce va face în cele din urmă, când va făuri ceruri noi şi un pământ nou.

Un Dumnezeu sfânt îi invită pe partenerii Săi umani să aibă în vedere ritmul care guvernează tot ceea ce contează cu adevărat - relaţia mântuitoare dintre Creator şi creaţia Sa. În fiecare săptămână, cu puterea şi cu autoritatea care vin de la Dumnezeu, ni se porunceşte să intrăm în odihna care ni s-a dat fără plată în Hristos Isus, „Căpetenia şi Desăvârşitorul credinţei noastre, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea" (Evrei 12:2, traducere după, KJV).

Cum poţi învăţa să ai o experienţă mai profundă cu Dumnezeu în timpul Sabatului?

Joi, 2 septembrie Semnul că Îi aparţinem lui Dumnezeu

117


„Pe tot parcursul săptămânii, noi trebuie să avem în minte ziua de Sabat şi să ne pregătim să o respectăm conform poruncii. Nu este suficient să păzim Sabatul în mod legalist." - Ellen G. White, Mărturii, vol. 6, p. 353

„Tot cerul păzeşte Sabatul, dar nu într-un mod nepăsător, indolent. În această zi, toate energiile sufletului trebuie să fie trezite, deoarece urmează să ne întâlnim cu Dumnezeu şi cu Hristos, Mântuitorul nostru. Îl putem vedea pe Domnul prin credinţă. El doreşte cu ardoare să învioreze şi să binecuvânteze orice suflet." - Ibidem, p. 362

„Cererile adresate lui Dumnezeu în ziua de Sabat sunt mult mai numeroase ca în alte zile. În ziua aceasta, copiii Săi părăsesc lucrurile lor obişnuite şi petrec timpul în meditaţie şi rugăciune. Ei cer îndurarea lui Dumnezeu mai mult în Sabat decât în alte zile. Ei cer atenţia Lui deosebită. Ei imploră binecuvântările Lui alese. Dumnezeu nu aşteaptă întâi să treacă Sabatul, ca numai după aceea să le îndeplinească cererile. Lucrarea Cerului nu încetează niciodată şi nici oamenii n-ar trebui să înceteze să facă bine. [...] Lucrarea lui Hristos de vindecare a bolnavilor era în armonie desăvârşită cu Legea. Ea făcea ca Sabatul să fie onorat." - Idem, Hristos, Lumina lumii/Viaţa lui lisus, p. 207

Vineri, 3 septembrie Un gând de încheiere

Studiu la rând:

Faptele 26-Romani 4Evanghelizare, subcapitolul „Muzica în evenghelizare"

1. Cine şi ce credea despre efectul învăţăturii asupra lui Pavel?

2. Ce gând era străin de Pavel, când a fost silit să ceară să fie judecat de cezar?

3. Ce se va întâmpla cu „cei ce au păcătuit fără lege"?

4. La ce anume nu s-a uitat Avraam?

5. Cum Se bucură Domnul Însuşi pentru biserica Sa?

118



I. Privire generalăAi crezut vreodată că ai pierdut ceva care se afla chiar sub ochii tăi, dar pe

care nu îl vedeai? Să presupunem că ţi-ai pierdut cheile de la maşină. Ai căutat prin toată casa, dar nu le-ai putut găsi. Dintr-odată, îţi aminteşti. Le-ai lăsat în buzunarul de la geaca agăţată în dulap sau în geanta de pe un scaun din bucătărie.

Dumnezeu ne-a oferit darul aducerii-aminte. Ce s-ar întâmpla dacă nu am avea acest dar? Ce-ar fi dacă singurul lucru pe care l-am cunoaşte ar fi prezentul? Viaţa ar fi teribil de complicată. În studiul din această săptămână ne vom întoarce la subiectul despre Sabat şi îl vom analiza dintr-o perspectivă diferită. Ştim că porunca a patra începe cu sintagma „adu-ţi aminte". Niciuna dintre celelalte porunci nu începe aşa. Aducerea-aminte presupune să fi ştiut ceva dinainte. Porunca despre Sabat este o aducere-aminte constantă despre autoritatea creatoare a lui Dumnezeu. Oriunde am fi în lume, fie că recunoaştem sau nu, Sabatul vine la toţi oamenii, oferind binecuvântările sale în fiecare a şaptea zi.

În Scriptură, Sabatul ne reaminteşte că Hristos ne-a creat, ne-a răscumpărat, ne eliberează, ne re-creează şi vine iarăşi pentru noi. Studiul nostru subliniază că, în planul veşnic al lui Dumnezeu, Sabatul este o zi de binecuvântare, de încântare, de închinare şi de slujire. În special în Sabat, când zăbovim în prezenţa Sa, când participăm la închinarea colectivă şi când Îl căutăm mereu şi mereu, El ne re-creează după chipul Său.

II. Comentariu

În 2008 a fost publicat un articol fascinant intitulat „Neurotheology: Are We Hardwired For God?" [Neuroteologia: Suntem conectaţi la Dumnezeu?]. Articolul îl citează pe Dean Hamer, care are un doctorat în genetică comportamentală, dintr-o lucrare apărută în 2004, The God Gene: How Faith Is Hardwired Into Our Genes: „Prima misiune a oricărui om de ştiinţă care încearcă să coreleze genetica cu spiritualitatea este să demonstreze că spiritualitatea poate fi definită şi cuantificată." În continuare, autorul articolului, René J. Muller, afirmă: „Lucrarea lui Hamer nu încearcă să demonstreze că Dumnezeu există, aspect care ţine de domeniul religiei, ci că spiritualitatea este un fenomen real, care poate fi descris şi măsurat. [...] Religia, consideră el, îşi are rădăcinile în educaţie, iar spiritualitatea, în natură." - René J. Muller, Ph.D., Psychiatrie Times, „Neurotheology: Are We Hardwired for God?". Hamer se alătură unui număr mare de oameni de ştiinţă care cred că noi suntem „conectaţi la Dumnezeu".

Geneza 1:26 ne descrie crearea omului:

119


„Apoi Dumnezeu a zis: «Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ."

Ce înseamnă că fiinţele umane au fost create după chipul lui Dumnezeu? În mod sigur este vorba despre mai mult decât o simplă asemănare fizică. Chipul lui Dumnezeu are de-a face cu totalitatea a ce suntem din punct de vedere fizic, mintal, emoţional şi spiritual. Ni s-au dat o conştiinţă, o raţiune şi o judecată ca să luăm decizii morale şi etice. Dar, mai presus de toate, înscris în codul nostru genetic, în ADN-ul nostru, la cel mai adânc nivel, este faptul că suntem fiinţe spirituale. Sabatul umple acel vid dureros din inimile noastre după reconectare cu Creatorul nostru. Sabatul nu este o cerinţă legalistă sau o instituţie exclusiv iudaică. Sabatul este o celebrare a vieţii pe care Hristos ne-a dat-o. Este, totodată, o aducere-aminte pentru a avea grijă de mediul înconjurător, care este şi obiectul grijii Creatorului nostru.

Sabatul si mediul înconjurătorCând i-a aşezat pe Adam şi pe Eva în grădină, Dumnezeu i-a instruit „s-o lucre

ze şi s-o păzească" (Geneza 2:15). De asemenea, lui Adam i s-a oferit şi privilegiul de a da un nume tuturor animalelor (Geneza 2:19,20). Primii noştri părinţi erau în imediat contact cu natura, în grădina care le era cămin şi au fost instruiţi de Dumnezeu să apere ambientul natural. Sabatul era o aducere-aminte săptămânală a relaţiei lor atât cu Dumnezeu, cât şi cu mediul înconjurător. Închinarea la Creator includea şi grija faţă de creaţia Sa. În prezent, poluarea industrială distruge planeta noastră. „Poluarea afectează peste două sute de milioane de oameni în toată lumea, potrivit Pure Earth, o organizaţie de mediu nonprofit. [...] Americanii consumă anual 30 de miliarde de pahare din spumă, 220 de milioane de cauciucuri şi 1,8 miliarde de scutece de unică folosinţă, potrivit Green Schools Alliance. [...] Poluarea din China poate să schimbe tiparele meteorologice în Statele Unite. E nevoie de doar 5 zile pentru ca fluxul de aer de mare viteză să transporte poluarea atmosferică grea din China în Statele Unite, unde blochează norii de a mai produce ploaie şi zăpada. Circa 7 milioane de naşteri premature sunt corelate anual cu poluarea aerului, potrivit OMS. Acestea reprezintă unul din opt decese la nivel mondial." - Alina Bradford, „Pollution Facts and Types of Pollution", Live Science, 28 februarie 2018. Sabatul este sunet de trâmbiţă care ne cheamă de alarmă pentru a avea grijă de creaţia lui Dumnezeu.

Sabatul si eliberareaCând adresează iarăşi porunca despre Sabat către o nouă generaţie, care

era pe punctul de a intra în Ţara Promisă, Moise începe prin a spune: „Ţine ziua

120


de odihnă" şi încheie cu: „Adu-ţi aminte că şi tu ai fost rob în ţara Egiptului, si Domnul, Dumnezeul tău, te-a scos din ea cu mână tare şi cu braţ întins, de aceea ţi-a poruncit Domnul, Dumnezeul tău, să ţii ziua de odihnă" (Deutero- nomul 5:12,15). Sabatul este un semn al izbăvirii. Israeliţii au fost ţinuţi în robie de egipteni timp de secole. În mod miraculos, Dumnezeu i-a eliberat. Nu s-au eliberat singuri. Dumnezeu a făcut-o cu „mână tare". Sabatul este o aducere-aminte a puterii Lui de a ne izbăvi din orice situaţie.

La Creaţiune, Dumnezeu a vorbit şi lumea noastră a luat fiinţă. Cuvântul lui Dumnezeu este atotputernic, creator şi în stare să schimbe lumea. Sabatul este un semn de aducere-aminte săptămânal a faptului că nimic nu este imposibil pentru Dumnezeu. Dacă a creat lumea prin Cuvântul Său, El poate re-crea şi inima noastră. Dacă a făcut lumina din întuneric, El poate lumina şi mintea noastră. Dacă a spus, şi pomii fructiferi au apărut cu fructele lor coapte şi delicioase, El poate aduce şi roada Duhului Sfânt în viaţa noastră. Dacă a suflat suflare de viaţă în nările lui Adam, El ne poate însufleţi cu o viaţă nouă. Romani 6:1-7 vorbeşte despre noua viaţă pe care Hristos ne-o dăruieşte atunci când murim de bunăvoie faţă de vechiul mod de vieţuire, prin ceremonia botezului. Există o legătură directă între viaţa de la început pe care Dumnezeu a creat-o în Eden şi viaţa cea nouă pe care o avem atunci când Dumnezeu re-creează inima noastră. Sabatul este un simbol al Creaţiunii şi al creaţiei celei noi a lui Dumnezeu.

Simbolul reînviorării si al binecuvântăriiDumnezeu a conceput Sabatul pentru toată omenirea. Potrivit Scripturii,

binecuvântarea lui înviorătoare este pentru fiecare dintre noi (Exodul 23:12). Binecuvântările Sabatului nu sunt doar pentru evrei. Conform Vechiului Testament, ele sunt pentru orice om. Sabatul nu este doar o zi de închinare, ci şi una în care să fim o binecuvântare pentru alţii. Isus a înfăptuit mai multe minuni de vindecare în ziua de Sabat decât în oricare altă zi. Pentru El, Sabatul era o zi în care să-i atingă pe oameni cu harul Său vindecător.

Să ne gândim la ologul de la scăldătoarea Betesda, situată în Ierusalim, chiar lângă Poarta Oilor. Betesda înseamnă „casa milei" sau „casa harului". Isus mergea, cu siguranţă, să Se închine în Sabat când a văzut un om care de 38 de ani se afla într-o stare jalnică. Relatând această experienţă, Ellen G. White Îl descrie pe Isus „mergând singur şi părând adâncit în meditaţie şi rugăciune", când a văzut „un caz foarte nenorocit" (Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viaţa lui lisus, pp. 201-202). Era o zi de Sabat şi Isus ştia că acest act de vindecare avea să genereze o controversă însemnată printre farisei. Preoţii aveau 39 de reglementări diferite care guvernau munca acceptabilă în Sabat. „Pretenţiile lor fără sens" şi „tot soiul de restricţii fără rost" erau „o povară greu de suportat". Ni se

121


spune că Isus, „atât prin cuvinte, cât şi prin lucrările milei Sale, distrugea puterea apăsătoare a vechilor tradiţii şi a poruncilor omeneşti şi prezenta iubirea lui Dumnezeu în bogăţia ei inepuizabilă." (Ibidem, p. 204)

Văzând starea lui de neajutorare, Isus l-a întrebat pe sărmanul suferind: „Vrei să te faci sănătos?" (loan 5:6). Era imposibil ca omul acela să se facă singur sănătos. Prin credinţă, el a răspuns la porunca Mântuitorului: „«Scoală-te», i-a zis Isus, «ridică-ţi patul şi umblă»" (loan 5:8). O viaţă nouă vibra în fiecare nerv şi în fiecare celulă din corpul său. În mod miraculos, el se făcuse sănătos. Prin credinţă, el a acceptat cuvântul lui Hristos şi a acţionat întocmai. Această minune făcută în Sabat, aşa cum sunt toate minunile lui Isus de vindecare în Sabat, este strâns legată de un adevăr spiritual mai profund - aceea că Isus este atât Creatorul, cât şi Răscumpărătorul nostru. Cel care ne-a creat poate să ne re-creeze şi să ne facă iarăşi sănătoşi. El vine în întâmpinarea noastră acolo unde suntem, vede nevoile noastre, ne răscumpără prin harul Său şi transformă disperarea noastră în speranţă.

III. AplicaţieProfetul Isaia i-a îndemnat pe copiii lui Israel să facă o reformă hotărâtă în

obiceiurile lor legate de păzirea Sabatului. În Isaia 58:13,14, el îi somează astfel: „Dacă îţi vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ţi faci gusturile tale în ziua Mea cea sfântă, dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfinţeşti pe Domnul, slăvindu-L, şi dacă-l vei cinsti, neurmând căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale şi nededându-te la flecării, atunci te vei putea desfăta în Domnul, şi Eu te voi sui pe înălţimile ţării." Sabatul Îi aparţine lui Dumnezeu. El ne invită plin de har să ne găsim bucuria cea mai profundă şi plăcerea cea mai nobilă în închinarea la El şi în a fi o binecuvântare pentru alţii.

• Cum ar putea Sabatul să devină şi mai semnificativ pentru tine?• Există aspecte care ţin de felul în care păzeşti Sabatul pe care ai vrea să

le schimbi?• În lista de priorităţi, cât este de importantă pentru tine închinarea în

Sabat?• Fă o lista cu cel puţin trei lucruri specifice pe care le poţi face ca să fii o

binecuvântare pentru alţii în Sabat.1 .________________________________________________________________

2 .________________________________________________________________

3 .________________________________________________________________

122


S T U D I U L _ _ _ ^

4 -1 0 septembrie

Tânjind după mai mult

Sabat după-amiază

Text de memorat: „Şi aceste lucruri s-au întâmplat ca să ne slujească

poftit ei." (1 Corinteni 10:6)

Muzeul de Artă Queens din New York, SUA, găzduieşte cel mai mare model arhitectural al unui oraş, înfăţişând toate clădirile din New York. La o scară de 1:1 200 (în care 2 cm corespund cu 33 m), acesta acoperă aproape 870 de metri pătraţi. Iniţial a fost finalizat în 1964 de 100 de meşteri care lucraseră peste trei ani pentru a realiza proiectul. A fost actualizat în anii '90 şi nu reflectă peisajul urban din 2021. Este o copie uimitor de complexă şi de detaliată a originalului. Totuşi, este doar atât: o copie, un model, o reprezentare a ceva mai grandios, mai mare, mai profund şi mult mai complicat decât modelul însuşi.

Aşa sunt toate modelele de fapt. Ele nu sunt originalul, ci servesc doar ca reprezentări ale originalelor. Un model ne ajută să pricepem care este esenţa originalului, dar nu îl poate înlocui niciodată. Mai degrabă, el există pentru a-i ajuta pe oameni să înţeleagă mai bine realitatea.

Scriptura însăşi este plină de modele în miniatură ale activităţilor şi instituţiilor care arată spre realităţi cereşti mai vaste. Evrei 4 ne ajută să descoperim una dintre aceste realităţi deoarece se leagă de noţiunea biblică despre odihnă.

11 septembrie - Ziua educaţiei (colectă)

nouă ,, pentru ca să nu poftim după rele, cum au

123


Duminică, 5 septembrie „Botezaţi... pentru Moise"

1. Ce a vrut Pavel să le comunice cititorilor săi din Corint când s-a referit la„pilde"?

1 Corinteni 10:1-11 _________________________________________________

Termenul grecesc din 1 Corinteni 10:6 (şi adaptat într-o formă asemănătoare în versetul 11) care a fost tradus cu „pilde" este typos. Termenul tip din română se bazează pe acest substantiv grecesc. Un tip sau un model (o pildă) nu este niciodată originalul, ci un fel de simbol sau de reprezentare a sa.

Evrei 8:5 ne oferă un bun exemplu cu privire la acest gen de relaţie: „Ei [preoţii] fac o slujbă care este chipul şi umbra lucrurilor cereşti, după poruncile primite de Moise de la Dumnezeu, când urma să ridice cortul: «Ia seama», i s-a zis, «să faci totul după chipul care ţi-a fost arătat pe munte»".

Pasajul acesta din Evrei subliniază legătura directă dintre realităţile cereşti şi cele pământeşti şi apoi citează din Exodul 25:9, unde Dumnezeu i-a spus lui Moise să ridice Cortul Întâlnirii din pustie „după chipul..." pe care îl văzuse pe munte. Ideea principală este că sanctuarul pământesc şi toate ritualurile şi procedurile sale erau „chipuri", simboluri, modele a ceea se întâmpla în ceruri, avându-L pe Isus ca Marele nostru Preot în sanctuarul ceresc.

Având acestea în minte, putem înţelege mai bine ce spunea Pavel în 1 Corinteni 10. În versetele din acest capitol, apostolul trece în revistă unele experienţe-cheie ale poporului lui Dumnezeu în pustie, în drumul lor spre Ţara Promisă. „Părinţii noştri" se referă la strămoşii lor evrei care au părăsit Egiptul, care au fost sub nor, au trecut prin mare şi, astfel, au fost cu toţii botezaţi pentru o nouă viaţă, de eliberare din sclavie.

Pavel consideră aceste locuri sau momente importante din călătoria prin pustie ca fiind un tip sau un exemplu de botez individual. Urmărind logica lui Pavel, referirea la „mâncarea duhovnicească" trebuie să aibă legătură cu mana (compară cu Exodul 16:31-35). Israel a băut din stânca pe care Pavel a identificat-o cu Hristos (1 Corinteni 10:4). De exemplu, să ne gândim la Isus ca la „pâinea vieţii" (loan 6:48) şi ca la „apa vie" (loan 4:10) şi toate au logică. Astfel, vedem aici cum Pavel foloseşte istoria Vechiului Testament ca pe un exemplu care descoperă adevăruri spirituale şi care poate fi aplicat la fiecare creştin în parte, astăzi.

Gândeşte-te la experienţa ieşirii din Egipt a israeliţilor. Ce lecţii spirituale putem învăţa din „ exemplele" atât bune, cât şi greşite pe care ni le-au lăsat?

124


Luni, 6 septembrie Ritualuri şi jertfe

Sistemul Vechiului Testament de ritualuri şi de jertfe, precum cel care se găseşte în Leviticul, ne oferă mai multe exemple despre ce am văzut în secţiunea de ieri - simboluri ale Vechiului Testament care arată spre adevărurile din Noul Testament. Deşi cititorii moderni ai Bibliei trec adesea cu vederea aceste ritualuri, ele conţin multe adevăruri spirituale care pot fi de mare valoare pentru cei care le studiază.

2. Citeşte în Leviticul 4:32-35 instrucţiunile referitoare la jertfa de ispăşire adusă de un israelit. Ce putem învăţa din acest ritual, chiar dacă noi nu avem un sanctuar sau un templu cu un altar pe care să putem aduce jertfe pentru păcatele noastre? Leagă acest ritual cu pasajele din loan 1:29 şi 1 Petru 1:18-21.____________________________________________________

Un ritual este un excelent transmiţător de valori şi de informaţii şi trebuie să fie înţeles în contextul său. De obicei, necesită un timp specific, o locaţie anumită şi o secvenţă a acţiunilor stabilită dinainte, ca să aibă efect. Într-adevăr, când citim în Vechiul Testament despre dispoziţiile cu privire la jertfe, devine clar că Dumnezeu a oferit detalii specifice despre ce putea fi adus ca jertfă, când şi unde, precum şi ce tipuri de ritual şi de procedură trebuiau urmate.

Desigur, un loc central în cadrul multor ritualuri îl ocupa sângele - vărsarea şi stropirea lui. Nu era ceva plăcut, şi nici nu trebuia să fie, deoarece avea de-a face cu cel mai urât lucru din univers: păcatul. Care era rolul precis pe care îl avea sângele şi de ce trebuia pus pe coarnele altarului? Deşi majoritatea ritualurilor asociate cu sanctuarul apar într-o formă prescriptivă (oferă instrucţiuni despre modul în care să fie desfăşurate), ele nu includ întotdeauna toate explicaţiile. Poate pentru că poporul înţelesese deja ce însemnau ele. În definitiv, israeliţii cunoşteau semnificaţia sângelui (Leviticul 17:11).

Totuşi, exemplul preluat din Leviticul 4:32-35 conţine o explicaţie importantă în Leviticul 4:35: „Astfel va face preotul pentru omul acesta ispăşirea păcatului pe care l-a săvârşit şi i se va ierta." Prin urmare, sângele era esenţial în tot procesul ispăşirii, fiind mijlocul prin care noi, păcătoşii, putem fi făcuţi neprihăniţi înaintea unui Dumnezeu sfânt. Aşadar, vedem că jertfele acestea sunt un model, al morţii şi al lucrării lui Hristos în favoarea noastră.

Gândeşte-te cât de râu trebuie sä fie cu adevărat păcatul, dacă a fost nevoie de sacrificiul unei Persoane a Dumnezeirii ca să facă ispăşire pentru el. Ce ar trebui să învăţăm de aici despre motivul pentru care trebuie să ne bizuim doar pe har şi niciodată pe fapte? La urma urmei, ce am putea adăuga noi la ceea ce Hristos a făcut deja pentru noi?

125


Marţi, 7 septembrie „Exemplul" odihnei

În afară de exemplele pe care le-am analizat deja, ideea aceasta de tipuri şi simboluri se poate aplica şi la conceptul biblic de odihnă. Pentru a vedea acest lucru, mergem în cartea Evrei din Noul Testament.

3. La ce se referă promisiunea care rămâne valabilă despre intrarea în odihna Lui? Prin ce anume experienţa ieşirii israeliţilor din Egipt şi a pribegiei lor prin pustie ne oferă perspective suplimentare despre noţiunea de intrare în odihna lui Dumnezeu? Evrei 4:1-11

Tema perseverenţei şi a credincioşiei este foarte importantă aici. Deşi se vorbeşte despre Sabatul zilei a şaptea, accentul principal al acestor versete (şi al celor de dinainte; vezi Evrei 3:7-19) este cu adevărat o chemare adresată poporului lui Dumnezeu de a persevera în credinţă, şi anume de a rămâne credincioşi Domnului şi Evangheliei.

Pasajele acestea îi reamintesc cititorului să ia în serios lecţiile învăţate din modul de conducere al lui Dumnezeu, „pentru ca nimeni să nu cadă în aceeaşi pildă de neascultare" (Evrei 4:11). Fii atent, aceasta este o ocazie! Poporul Israel a auzit Evanghelia, continuă textul, dar Cuvântul nu a adus rod în ei. În loc să-şi întărească mereu credinţa prin încredere şi prin ascultare, ei au ales să se răzvrătească (compară cu Evrei 3:7-15) şi, astfel, nu au experimentat niciodată odihna pe care Dumnezeu o voia pentru ei.

Evrei 4:3 arată spre relaţia strânsă dintre credinţă şi odihnă. Putem intra în odihna Lui doar atunci când avem credinţă şi încredere în Cel care a promis odihna şi care poate să-Şi ţină această promisiune, şi anume, desigur, Isus Hristos.

4. Reciteşte Evrei 4:3. Care a fost problema principală a oamenilor la care se face referire aici? Ce lecţie putem extrage pentru noi, care avem aceeaşi Evanghelie cu cea care le-a fost propovăduită lor (Evrei 4:2)?

Comunitatea creştină timpurie a acceptat revelaţia de dinainte a lui Dumnezeu (ceea ce numim Vechiul Testament) şi a crezut că Isus a fost Mielul lui Dumnezeu, jertfa pentru păcatele noastre. Prin credinţa în jertfe, ei au putut experimenta mântuirea în Isus şi odihna care ni se oferă în El.

Cum ne ajută înţelegerea faptului că suntem mântuiţi prin har, si nu prin fapte, să intrăm în odihna pe care o putem avea în Isus?

126


5. Ce mesaj de avertizare ne transmit următoarele versete?

Evrei 4:4-7_________________________________________________________

Psalmii 95:8-11_____________________________________________________

Miercuri, 8 septembrie Să nu vă împietriţi inimile

Evrei 4:4-7 citează atât raportul Creaţiunii, cât şi din Psalmii 95:1, în contextul în care vorbeşte despre lipsa de credincioşie a israeliţilor şi, prin urmare, despre eşecul lor de a intra în odihna pe care Dumnezeu o voia pentru ei. Într-adevăr, pasajul din Psalmii 95:8-11 leagă experienţa israeliţilor din pustie cu odihna lui Dumnezeu şi include jurământul divin potrivit căruia necredinciosul popor Israel nu avea să intre în odihna Sa, asociată iniţial cu Ţara Promisă.

Bineînţeles, poporul Israel a intrat în Ţara Promisă. O nouă generaţie a trecut graniţa şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, a cucerit cetăţile întărite şi s-a aşezat acolo.

Totuşi, ei nu au intrat în odihna lui Dumnezeu, ideea fiind că mulţi nu au experimentat realitatea salvării în Isus deoarece lipsa lor de credinţă s-a manifestat printr-o neascultare flagrantă. Chiar dacă odihna a fost asociată cu ţara, ea a inclus mai mult decât locul în care a trăit poporul.

6. Care este legătura dintre neascultare şi a nu intra în odihna lui Dumnezeu?

Evrei 4:6 __________________________________________________________

„Astăzi" exprimă ideea de urgenţă. „Astăzi" înseamnă că nu mai este timp de pierdut. „Astăzi" necesită un răspuns şi o decizie acum.

Pavel insistă asupra cuvântului semeron, „astăzi", şi subliniază cât de important a fost elementul acesta în contextul odihnei. În acelaşi fel, Psalmii 95:7,8 reprezintă o avertizare şi un apel adresate poporului lui Dumnezeu de a nu repeta greşelile strămoşilor săi şi de a nu rata intrarea în adevărata odihnă, care se găseşte doar în mântuirea oferită de Dumnezeu.

Ce ar trebui să însemne pentru noi cuvintele: „O, de aţi asculta azi glasul Lui! «Nu vă împietriţi inima»"? De ce ar trebui să fie la fel de important acest „ astăzi" pentru noi cum a fost pentru cei care l-au auzit cu mii de ani în urmă?

127


Joi, 9 septembrie Cucerirea unei cetăţi cereşti

Dezvoltarea logică a ideilor principale din Evrei 4 devine în mod deosebit clară când citim Evrei 4:8-11. losua nu i-a dat odihnă lui Israel. În consecinţă, din moment ce Dumnezeu nu minte, trebuie să fie o altă „odihnă" care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu. Acest grup nu este alcătuit exclusiv din credincioşi evrei. El îi include pe toţi aceia care L-au acceptat pe Isus ca Mântuitor personal.

7. Citeşte Galateni 3:26-29 şi observă care sunt trăsăturile poporului legământului lui Dumnezeu după evenimentele de la cruce. Ce înseamnă că „nu mai este nici iudeu, nici grec, nici rob, nici slobod, nici parte bărbătească, nici femeiască" în contextul în care scrie Pavel?

Uneori, Evrei 4 a fost folosit pentru a sublinia importanţa Sabatului zilei a şaptea, în timp ce alţii l-au folosit pentru a pune în discuţie valabilitatea acestei odihne de Sabat, în lumina faptului că există o altă odihnă (de la sfârşitul timpului). Niciuna dintre poziţii nu reflectă bine textul biblic. În schimb, textul sugerează că această concentrare din timpul sfârşitului asupra odihnei speciale a lui Dumnezeu a fost prezentă de la Creaţiune şi că celebrarea odihnei de Sabat oferă o mică pregustare săptămânală a odihnei de la sfârşitul timpului. De fapt, evreii au înţeles Sabatul ca fiind un mic precursor al „lumii care urmează să vină" (,olam haba').

Odihna „ca de Sabat" care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu şi care este un ecou al odihnei lui Dumnezeu din primul Sabat al istoriei pământului înseamnă că ne putem opri din lucrările noastre şi putem avea încredere că El Îşi va împlini promisiunea de a ne mântui.

Contrar argumentelor aduse de unii exegeţi, contextul nu susţine ideea că porunca despre Sabat fusese împlinită în odihna mântuirii pe care a adus-o Isus, făcând nenecesară pentru creştini ascultarea de ea. Odihna supremă care ni se promite prin ce a făcut Hristos pentru noi nu înlocuieşte Sabatul biblic al zilei a şaptea; dimpotrivă, îl întăreşte.

Într-o lume care pune preţ nespus de mult pe oamenii care se realizează prin propriile puteri, pe munca asiduă şi pe oamenii ambiţioşi, de succes, a ne odihni în Isus şi a avea încredere că harul Său este suficient pentru a ne salva şi a ne transforma constituie, într-adevăr, un concept anticultural.

Cum îi poţi ajuta pe ceilalţi să găsească odihna în Isus atunci când se gândesc că păcatele lor sunt prea grele, că inimile lor nu se pot schimba si că sunt un caz cu adevărat fără speranţă? Ce referinţă biblică ai împărtăşi cu ei?

128



„Nu suntem întotdeauna dispuşi să venim la Isus cu încercările şi cu dificultăţile noastre. Adesea, ne vărsăm sufletul cu problemele lui înaintea urechilor omeneşti, le spunem necazurile noastre acelora care nu ne pot ajuta şi neglijăm să-I încredinţăm totul lui Isus, care este în stare să schimbe calea plină de durere în cărări de bucurie şi de pace. Tăgăduirea şi sacrificiul de sine aduc slavă şi biruinţă crucii. Făgăduinţele lui Dumnezeu sunt foarte preţioase. Noi trebuie să studiem Cuvântul Său, dacă vrem să cunoaştem voia Sa. Dacă sunt atent studiate şi puse în practică prin ascultare, cuvintele inspiraţiei vor conduce paşii noştri pe o cărare netedă, pe care vom putea umbla fără să ne poticnim. O, dacă toţi, predicatori şi membri, ar aduce poverile şi frământările lor la Isus, care aşteaptă să-i primească şi să le dea pace şi odihnă! El nu îi va părăsi niciodată pe cei care îşi pun încrederea în El." — Ellen G. White, The Signs of the Times, 17 martie 1887, p. 161

„Cea mai bună pregătire pe care o puteţi face pentru a doua venire a lui Hristos este să vă odihniţi cu o credinţă neclintită în măreaţa mântuire pe care ne-a adus-o la prima Sa venire." - Idem, Our High Calling, p. 368

Studiu la rând:

Romani 5-11Evanghelizare, subcapitolul „Evanghelistii care au darul cântatului"

1. Completează: „Socotiţi-vă morţi______ si vii

2. Ce anume face ca Legea să fie fără putere?

3. Completează: „Ei au râvnă pentru Dumnezeu, dar fără

4. Ce scrie Pavel că a adus lepădarea iudeilor? (11:15)

5. Ce lucrare este mai dificilă decât dezvoltarea darului rugăciunii şi al pre- dicării?

129



I. Privire generalăVechiul Testament este plin de tipuri, umbre şi ritualuri care, deşi sunt ade

sea neglijate de creştinii secolului al XXI-lea, au o semnificaţie spirituală profundă. Lecţiile predate prin aceste tipuri sunt pline de sens. Dacă sunt înţelese corect, ele ne îmbunătăţesc în mod determinant viaţa spirituală.

Întreaga istorie a lui Israel este un exemplu al umblării noastre creştine cu Dumnezeu. Aşa cum israeliţii au fost scoşi ca prin minune din robia egipteană, au traversat Marea Roşie, au mâncat mană în pustie şi au băut apă din stâncă în călătoria lor, şi noi ne aflăm într-o călătorie spirituală. În mod providenţial, Hristos ne eliberează din sclavia păcatului, ne conduce prin apa botezului, ne hrăneşte cu mana Cuvântului Său şi ne potoleşte setea cumplită, din deşertul acestei lumi, prin însăşi viaţa Sa.

Dumnezeu a dat instrucţiuni poporului Israel cu privire la construirea unui sanctuar în pustie, ca El să locuiască în mijlocul lor (Exodul 25:8). Acest sanctuar trebuia fie ridicat după „modelul" realităţii cereşti (Exodul 25:40). Întreg sistemul preoţesc, fiecare piesă de mobilier şi fiecare serviciu oficiat în el arătau spre Hristos. Sistemul sacrificial al vărsării de sânge prefigura sângele vărsat al lui Hristos.

Scopul eliberării şi ieşirii lui Israel din Egipt a fost strămutarea în Canaan. Ţara Promisă avea să le ofere odihna cerului. Odihna Sabatului prefigura această odihnă în Hristos mai cuprinzătoare şi era un precursor al odihnei pe care Dumnezeu o plănuise pentru ei în Ţara Promisă (Evrei 4:1-11).

II. ComentariuApostolul Pavel s-a referit deseori la experienţa poporului Israel, în călă

toria lui spre Ţara Promisă, ca la un exemplu pentru credincioşii creştini. În 1 Corinteni 10:11, el spune: „Aceste lucruri li s-au întâmplat ca ne slujească drept pilde şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor." Exemplele, sau pildele, Vechiului Testament ne oferă perspective valoroase asupra vieţuirii creştine.

Cu ajutorul imaginaţiei, să facem o vizită în sanctuar! Vedem un om care se apropie de altar cu un miel în braţe şi îşi pune mâna pe animalul de jertfă. Leviticul 4:33 clarifică sensul: „Să-şi pună mâna pe capul jertfei." Gestul acesta implică mărturisirea, iar mărturisirea autentică este una specifică: să menţionezi păcatul pe nume. În descrierea jertfei pentru ispăşirea păcatelor, Leviticul 5:5 subliniază acest lucru: „Trebuie să-şi mărturisească păcatul."

În mod simbolic, păcatul lui a fost transferat de la el asupra mielului şi, astfel, mielul trebuie să moară. De ce? Cu ce a greşit mielul? Cu nimic, cu abso

130


lut nimic. Dar în aceasta constă mesajul central al sanctuarului: Când noi ne mărturisim păcatele, ele sunt transferate asupra lui Isus, Mielul lui Dumnezeu. Cine înjunghie victima? Păcătosul pocăit, care şi-a transferat păcatul asupra înlocuitorului său. „Şi s-o junghie ca jertfă de ispăşire în locul unde se înjunghie arderile-de-tot" (Leviticul 4:33).

Cartea Tragedia veacurilor, la pagina 418, descrie astfel scena: „Păcătoşii pocăiţi aduceau zilnic animalele pentru jertfă la uşa Cortului Întâlnirii şi, punân- du-şi mâinile pe capul victimei, îşi mărturiseau păcatele, transferându-le astfel, în mod simbolic, asupra jertfei nevinovate. Animalul era apoi înjunghiat."

După aceea, preotul lua din sângele animalului înjunghiat şi stropea cu el perdeaua din Sfânta, din interiorul Sanctuarului. În anumite ocazii speciale, preotul mânca din carnea jertfei şi apoi intra în Cortul Întâlnirii. Astfel, păcatul era transferat asupra preotului care mâncase carnea. Bineînţeles, omul de rând nu putea să intre în sanctuar. Atunci când păcatele credinciosului erau transferate asupra sanctuarului, acestea rămâneau ascunse de ochii omeneşti. Nimeni nu le putea vedea. Ele erau acoperite de sângele lui Hristos.

În Psalmii 32:1, David exclamă: „Ferice de cel cu fărădelegea iertată şi de cel cu păcatul acoperit!" Cuvântul „ferice" înseamnă „fericit, mulţumit, împlinit, în pace sau în linişte". Când venim la Isus şi ne mărturisim păcatele pe nume, inima noastră are pace. De fapt, păcatele noastre sunt transferate în sanctuarul din ceruri. Astfel, psalmistul poate exclama plin de bucurie: „Cât de departe este răsăritul de apus, atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi" (Psalmii 103:12). Nu mai purtăm povara, vina, ruşinea, condamnarea aduse de păcat. Păcatul a fost transferat asupra mielului de sacrificiu. Preotul nostru îl duce, prin intermediul sângelui, în sanctuarul ceresc.

Lecţii de la mielÎn serviciul de la sanctuar, atunci când păcătosul pocăit îşi transfera păcatul

asupra mielului nevinovat, acesta din urmă devenea un purtător al păcatului. Astfel, Scripturile afirmă următoarele, cu privire la Hristos: „El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn" (1 Petru 2:24). Aşa cum păcătosul pocăit aducea un înlocuitor care murea în locul lui, tot astfel fiecare om care se pocăieşte poate să vină la Calvar şi, privind la Fiul răstignit al lui Dumnezeu, să spună: El „m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine" (Galateni 2:20).

Harul lui Hristos este nemeritat, necuvenit, necâştigat. Isus a murit de moartea agonizantă şi dureroasă de care vor muri păcătoşii pierduţi. El a trăit experienţa mâniei depline a Tatălui sau a judecăţii împotriva păcatului. El a fost respins şi părăsit pentru ca noi să fim acceptaţi. El a murit de moartea care era a noastră pentru ca noi să trăim viaţa care era a Lui. El a purtat cununa de

131


spini pentru ca noi să purtăm coroana de slavă. El a fost ţintuit pe cruce, în dureri chinuitoare, pentru ca noi să putem împărăţi pe un scaun de domnie împreună cu toţi cei mântuiţi din toate veacurile, purtând pentru totdeauna hainele regalităţii. În ruşinea şi în vina noastră, Isus nu ne-a respins; El a venit până la noi din dragoste, ca să ne primească. Mielul care murea reprezenta trupul frânt, zdrobit, bătut şi sângerând al Mântuitorului nostru. El vorbea despre o iubire atât de uimitoare, atât de minunată, atât de dumnezeiască, încât ar lua mai degrabă condamnarea, vina şi pedeapsa păcatului asupra ei, decât ca vreunul dintre copiii Lui să fie pierduţi pentru veşnicie. Ellen G. White explică semnificaţia crucii în Hristos, Lumina lumii/Viaţa lui lisus, la pagina 753: „Asupra Domnului Hristos, ca Înlocuitor şi Garant al nostru, a fost aşezată nelegiuirea noastră, a tuturor. El a fost aşezat în rândul celor fărădelege, ca să ne poată răscumpăra de sub condamnarea Legii." Aceasta este povestea harului. Aceasta este povestea iubirii care întrece orice măsură.

Odihna de Sabat în HristosAdevărata odihnă de Sabat este odihna harului în braţele iubitoare ale Celui

care ne-a creat, ne-a răscumpărat şi va reveni pentru noi. Să ne gândim la acea expresie unică din Geneza 2:3: „În [Sabat] S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o zidise şi o făcuse." Sabatul este odihna lui Dumnezeu. El S-a odihnit în ziua a şaptea ca o recunoaştere divină că lucrarea Lui era completă, desăvârşită.

Evrei 4:9,10 aseamănă odihna de Sabat de la sfârşitul săptămânii Creaţiunii, când Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea, cu încetarea lucrării noastre şi cu intrarea în odihna mântuirii lui Hristos. În cartea Evrei este scris astfel: „Rămâne dar o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu. Fiindcă cine intră în odihna Lui se odihneşte şi el de lucrările lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale." Potrivit Scripturii, odihna noastră de Sabat este un act de închinare supremă în care ne odihnim complet în Isus în ce priveşte mântuirea noastră. Comentând asupra pasajului din Evrei 4:4, The SDA Bible Commentary face următoarea afirmaţie plină de profunzime: „Aşa cum planul iniţial al lui Dumnezeu pentru această lume - «odihna» Lui - rămâne neschimbat, tot astfel şi Sabatul zilei a şaptea, ziua «odihnei» pe care El a rânduit-o să fie un memorial al Creaţiunii şi, astfel, o aducere-aminte a planului Său în legătură cu crearea lumii, rămâne neschimbat. În felul acesta, păzirea Sabatului zilei a şaptea dă mărturie nu doar despre credinţa în Dumnezeu ca fiind Creatorul tuturor lucrurilor, ci şi despre credinţa în puterea Sa de a transforma viaţa şi de a ne da dreptul să intrăm în odihna «veşnică» pe care El a intenţionat-o de la început pentru locuitorii pământului" (vol. 7, p. 420). Pentru autorul cărţii Evrei, odihna divină implică o relaţie cu Isus bazată pe credinţă, relaţie care ne

132


dă siguranţa că El nu ne va abandona niciodată. A ne odihni în Hristos înseamnă a ne încrede în harul Său pentru mântuirea noastră; dar odihna din Evrei 4 cuprinde mai mult decât atât. Obiectivul lui Hristos pentru copiii lui Israel a fost să-i ducă în Ţara Promisă. Inimile lor aveau să fie mereu frământate până când aveau să sosească în siguranţă în patria lor. Când făgăduinţa legământului avea să fie împlinită, ei aveau să găsească pace şi odihnă cerească. Indiferent de provocările cu care ne confruntăm acum, odihna pe care ne-o oferă Hristos nu este temporară. Odihna de Sabat prefigurează odihna veşnică pe care Isus o doreşte pentru noi în Ţara Promisă din cer. Atunci şi doar atunci inimile noastre vor avea o pace deplină. Odihna noastră în Hristos de astăzi este o etapă preliminară până la glorioasa zi în care ne vom odihni în El pentru veşnicie.

III. AplicaţieDiscutaţi întrebările de mai jos în contextul studiului de astăzi:• Ce înseamnă să intri în odihna lui Hristos?• Cum ne ajută serviciul de la sanctuarul din vechime să înţelegem odihna

în Hristos?• Meditează asupra celor trei evenimente din istoria mântuirii: Creaţiunea,

crucea şi a doua venire a lui Hristos. În ce fel o înţelegere mai profundă a lor constituie baza pentru pacea şi odihna în Hristos?

• Ce motiv este menţionat în Evrei 3:9 şi Evrei 4:13 pentru care Israel nu a intrat în odihna lui Dumnezeu şi cum putem intra noi în odihna Lui?

133


S T U D I U L _ _ _ _ -

1 / 11-17 septembrie

Profetul neliniştit»

Sabat după-amiază

Text de memorat: „Şi Mie să nu-Mi fie milă de Ninive, cetatea cea

Una dintre cele mai interesante relatări din Scriptură este, probabil, cea despre lona. lată-l acolo, un profet al lui Dumnezeu, chemat de Dumnezeu, şi totuşi ce face? El fuge de chemarea Domnului. Apoi, după ce este convins într-un mod dramatic să se răzgândească şi să asculte, el se supune, însă numai pentru a se plânge că poporul la care a fost chemat să dea mărturie s-a pocăit şi a fost cruţat de la nimicirea pe care, după cum gândea el, ar fi meritat-o.

Ce exemplu de om fără linişte, fără pace interioară - până la punctul în care, la un moment dat, strigă: „Acum, Doamne, ia-mi viaţa, căci vreau mai bine să mor decât să trăiesc!" (lona 4:3).

Isus Însuşi a făcut referire la istoria lui lona, spunând: „Bărbaţii din Ninive se vor scula alături de neamul acesta în ziua judecăţii şi-l vor osândi, pentru că ei s-au pocăit la propovăduirea lui lona; şi iată că aici este Unul mai mare decât lona" (Matei 12:41). Într-adevăr, mai mare decât lona! Dacă nu, El nu putea fi Mântuitorul nostru.

Săptămâna aceasta vom studia despre lona şi vom vedea ce putem învăţa din lipsa lui de linişte, de pace.

mare, în care se află deosebească______

__________________ , care nu ştiu săafară de o mulţime de vite?" (loan

4:11)

134


Duminică, 12 septembrie Fuga

lona a fost un misionar de mare succes. În acelaşi timp, a fost şi unul foarte reticent, cel puţin la început. Nu ştim ce făcea lona atunci, dar, indiferent ce era, chemarea lui Dumnezeu i-a întrerupt viaţa în mod covârşitor. În loc să ia misiunea lui Dumnezeu pe umeri şi să descopere că jugul Său este bun şi sarcina Lui este uşoară (Matei 11:30), lona a decis să-şi găsească propria „odihnă" fugind în direcţia opusă celei în care îl chema Dumnezeu să meargă.

1. Unde spera lona să găsească linişte şi odihnă, departe de chemarea luiDumnezeu? Cât de bine a funcţionat planul său?

lona 1 ____________________________________________________________

lona porneşte în direcţia opusă celei în care îl chemase Dumnezeu. El nici măcar nu s-a oprit să discute cu Dumnezeu, aşa cum au făcut mulţi profeţi ai Bibliei când au fost chemaţi să fie mesagerii Săi (vezi, de exemplu, Exodul 4:13).

Destul de interesant, nu este prima dată când lona este chemat să vorbească pentru Dumnezeu, aşa cum sugerează 2 Împăraţi 14:25. Totuşi, în cazul acela, lona pare să fi făcut ceea ce Domnul îi ceruse să facă. Dar nu şi de data aceasta. De ce?

Mărturiile arheologice şi istorice atestă cruzimea despoţilor neo-asirieni care au dominat Orientul Apropiat antic în secolul al Vlll-lea î.Hr., adică în perioada în care lona a fost profet în lsrael. Cam şaptezeci şi cinci de ani mai târziu, regele neo-asirian Sanherib a atacat luda. lsrael şi Samaria fuseseră deja cucerite cu aproximativ 25 de ani înainte, iar împăratul Ezechia se pare că s-a alăturat unei coaliţii locale antiasiriene.

Acum sosise timpul ca asirienii să-şi încheie socotelile. Biblia (2 Împăraţi 18, lsaia 36), documentele istorice asiriene şi reliefurile de pe zidul palatului lui Sanherib din Ninive ne spun povestea cruntă despre căderea Lachisului, una din cele mai importante şi bine fortificate cetăţi ale lui Ezechia de la graniţa de sud. Într-o inscripţie, Sanherib susţine că a luat peste două sute de mii de prizonieri din patruzeci şi şase de cetăţi întărite despre care el afirmă că le-a distrus. Când împăratul asirian a luat Lachisul, sute de mii de prizonieri au fost traşi în ţeapă; susţinătorii îndârjiţi ai regelui Ezechia au fost jupuiţi de vii, în timp ce restul oamenilor au fost trimişi în Asiria ca sclavi - o mână de lucru ieftină.

Asirienii puteau fi incredibil de cruzi chiar şi pentru standardele lumii de atunci. Şi Dumnezeu îl trimitea pe lona chiar în inima imperiului? Mai este de mirare că lona nu a vrut să meargă?

Să fugi de Dumnezeu? Ai făcut-o în trecut? Dacă da, cât de bine ţi-a reuşit? Ce lecţii ar trebui să f i învăţat din acea greşeală?

135


Luni, 13 septembrie O odihnă de trei zile

Fuga lui lona de Dumnezeu nu a fost fără probleme. „Liniştea" lui de scurtă durată a fost deranjată atunci când Dumnezeu a intervenit în mod miraculos printr-o furtună. lona este salvat din mormântul de apă de către Dumnezeu, care îi porunceşte unui peşte să-l scoată la mal.

Totuşi, doar atunci când se trezeşte într-o odihnă forţată de trei zile, în burta marelui peşte, lona realizează cât de dependent este de Dumnezeu. Uneori trebuie să fim duşi într-un loc în care nu avem nimic pe care să ne bizuim din ce oferă lumea aceasta, ca să ne dăm seama că Isus este Cel de care avem cu adevărat nevoie.

2. Citeşte rugăciunea lui lona înălţată din burta peştelui. Pentru ce se roagă el?lona 2:1-9__________________________________________________

Deşi se afla acolo, în adânc, într-o situaţie foarte periculoasă, lona vorbeşte în rugăciunea lui despre sanctuar. El speră să vadă din nou „Templul Tău cel sfânt".

Templul constituie punctul central al acestei rugăciuni şi ar trebui să fie şi al rugăciunii în general. Există un singur loc în Vechiul Testament în care Dumnezeu poate fi găsit: în sanctuar (vezi Exodul 15:17; 25:8). Sanctuarul este punctul central al rugăciunii şi al comuniunii cu Dumnezeu.

lona nu se referă la Templul din Ierusalim. Mai degrabă, el vorbeşte despre sanctuarul ceresc (lona 2:7). Acolo este speranţa lui pentru că, într-adevăr, de acolo vine Dumnezeu împreună cu mântuirea pe care o oferă. lona înţelege, în sfârşit, acest adevăr important. El experimentează harul lui Dumnezeu. Este salvat. Când peştele cel mare îl varsă la mal, el înţelege din proprie experienţă dragostea lui Dumnezeu faţă de el, un profet fugar. lona învaţă (chiar dacă nu fără nişte ocoluri pe drum) că singurul parcurs sigur pentru oricine crede este să caute să fie în cadrul voinţei lui Dumnezeu.

Aşadar, el decide acum să-şi facă datoria şi să asculte de porunca lui Dumnezeu mergând, în sfârşit, la Ninive. Fără îndoială, el porneşte prin credinţă, deoarece se îndreaptă spre o cetate extrem de nelegiuită, ai cărei cetăţeni s-ar putea să nu-l placă pe acest profet străin care le spune direct cât de răi sunt.

Uneori s-ar putea să avem nevoie să lăsăm totul în urmă ca să dobândim o perspectivă nouă asupra lucrurilor. Deşi istoria lui lona, care a supravieţuit în mod miraculos în burta peştelui, este mai degrabă un caz extrem, cum s-ar putea ca ieşirea din mediul tău obişnuit să îţi permită să priveşti totul dintr-o perspectivă nouă şi, poate, necesară?

136


Marţi, 14 septembrie Misiune îndeplinită

În comparaţie cu oricare altă cetate sau localitate din Israel, Ninive era un oraş imens. Era „o cetate foarte mare, cât o călătorie de trei zile" (lona 3:3).

3. Care este răspunsul care vine din acest loc nelegiuit? Ce lecţii putem extrage din această istorie pentru noi înşine, în strădaniile noastre de a da mărturie altora?

lona 3:1-10________________________________________________________

În timp ce merge prin cetate, lona proclamă mesajul lui Dumnezeu: „Încă patruzeci de zile, şi Ninive va fi nimicită!" (lona 3:4). Mesajul soseşte la fix. Deşi nu ne sunt oferite detalii, este clar că avertizarea ajunge la nişte urechi receptive, iar oamenii din Ninive (în masă!) cred cuvintele profetului.

Într-un mod tipic practicilor din Orientului Apropiat, împăratul cetăţii Ninive dă un decret pentru a demonstra schimbarea inimii. Toţi - inclusiv animalele - trebuie să postească şi să se căiască. Împăratul se dă jos de pe tronul lui şi se aşază pe ţărână, un gest cu o mare importanţă simbolică.

4. Ce elemente sunt prezente în discursul împăratului, care arată că el înţelege ce înseamnă adevărata pocăinţă? lona 3:6-9. Compară cu Ieremia 25:5; Ezechiel 14:6 şi Apocalipsa 2:5.

Predica a fost scurtă, la subiect, dar impregnată de teologia corectă cu privire la adevărata pocăinţă. În timp ce lona predica, Duhul Sfânt trebuie să fi lucrat din greu la inimile ninivenilor. Locuitorii cetăţii Ninive nu beneficiaseră de binecuvântările şi de călăuzirea duioasă a lui Dumnezeu de care israeliţii avuseseră parte; şi totuşi ei l-au răspuns pozitiv lui Dumnezeu. Ei au spus, de fapt: „Să ne îmbrăcăm cu mila lui Dumnezeu, şi nu cu realizările noastre! Să ne bizuim în totalitate pe bunătatea şi pe harul Său." În mod ciudat, lona, care experimentase personal harul lui Dumnezeu, pare să creadă că acesta este atât de exclusivist încât doar unii au şansa să se odihnească în el.

De ce este pocăinţa o parte atât de importantă în experienţa creştină? Ce înseamnă să ne pocăim cu adevărat de păcatele noastre, mai ales de păcatele pe care le comitem în mod repetat?

137


Din nefericire, istoria lui lona nu se termină cu capitolul 3.

5. Care este problema prorocului? Ce lecţie putem învăţa din caracterul lui destul de deficitar?

lona 4:1-11________________________________________________________

lona 4 începe cu mânia profetului împotriva lui Dumnezeu din cauză că misiunea lui a avut un atât de mare succes. lona este îngrijorat că va părea ridicol. Îl vedem pe Dumnezeu cum Îşi ia timp să-i vorbească si să-l convingă pe profetul Lui, care se comportă ca un copil care are un acces de furie.

Aici avem dovada că adevăraţii închinători ai lui Dumnezeu - chiar şi profeţii - mai au încă de crescut şi de biruit unele lucruri.

„Când lona a aflat planul lui Dumnezeu de a cruţa cetatea care, în ciuda nelegiuirii ei, fusese determinată să se pocăiască în sac şi cenuşă, ar fi trebuit să fie primul care să se bucure de harul minunat al lui Dumnezeu; dar el a îngăduit minţii să zăbovească asupra posibilităţii ca el să fie privit ca un proroc mincinos. Gelos pentru renumele lui, el a pierdut din vedere valoarea infinit mai mare a fiinţelor din cetatea aceea nenorocită." - Ellen G. White, Profeţi si regi, p. 271

Răbdarea lui Dumnezeu manifestată faţă de profetul Său este uimitoare. El pare hotărât să-l folosească pe lona, iar când acesta fuge, Dumnezeu trimite furtuna şi peştele să-l aducă pe fugar înapoi. Şi chiar când din nou lona este împotrivă, Dumnezeu caută să poarte o discuţie cu el, spunându-i: „Bine faci tu de te mânii?" (lona 4:4).

6. Cum se asemănă relatarea din pasajul de mai jos cu ce s-a întâmplat în istoria lui lona?

Luca 9:51-56_______________________________________________________

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică" (loan 3:16), sau, cum formulează Dumnezeu în lona 4:11: „Şi Mie să nu-Mi fie milă de Ninive, cetatea cea mare, în care se află mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni, care nu ştiu să deosebească dreapta de stânga lor, afară de o mulţime de vite?" Cât de recunoscători ar trebui să fim că, în final, Dumnezeu, şi nu noi înşine, este Judecătorul suprem al inimii, al minţii şi al motivaţiilor.

Cum putem învăţa să avem aceeaşi milă si aceeaşi răbdare faţă de cei din jur pe care le are Dumnezeu (sau cel puţin să învăţăm să reflectăm compasiunea şi răbdarea Lui)?

Miercuri, 15 septembrie Un misionar mânios şi neliniştit

138


Joi, 16 septembrie O stradă cu dublu sens

lona pare să aibă mai multă bătaie de cap decât era cazul. Ninive era o cetate periculoasă, dar în experienţa lui lona nu locuitorii cetăţii par să fie problema. Ei înţeleg mesajul şi se pocăiesc repede. lona, misionarul, pare să fie veriga slabă în această istorie de misiune.

În această relatare, Dumnezeu este pe urmele unui profet şovăielnic pentru că ştie că lona are nevoie de călătoria misionară la Ninive la fel de mult cum au locuitorii cetăţii nevoie să audă solia misionară.

7. Citeşte cartea Iuda. Cum putem „să ne ţinem în dragostea lui Dumnezeu"(Iuda 21)? Ce înseamnă acest lucru?

În această scurtă carte din Noul Testament, luda ne îndeamnă astfel în versetul 21: „Ţineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu şi aşteptaţi îndurarea Domnului nostru lsus Hristos pentru viaţa veşnică."

Experimentarea personală a dragostei şi a îndurării lui Dumnezeu nu este un eveniment care se întâmplă o singură dată. O modalitate sigură de a ne ţine în dragostea lui Dumnezeu este de a-i căuta şi a-i atinge pe ceilalţi cu mesajul Evangheliei. În versetele următoare, luda ne spune să-i mustrăm pe cei ce se despart de noi („aveţi milă de cei ce se îndoiesc", NTR) şi să căutăm să-i mântu- im pe unii, „smulgându-i din foc" (vers. 22).

8. Ce se spune în versetele de mai jos şi care este legătura cu istoria lui lona?

Iuda 20-23_________________________________________________________

Dumnezeu l-a chemat pe lona să meargă la Ninive pentru că, probabil, înainte de această chemare deosebită profetul nu se gândise prea mult la relaţia lui cu asirienii. Poate că lona ştia că nu îi plăcea pe asirieni, dar habar nu avea cât de mult îi ura sau în ce extreme avea să cadă pentru a-i evita, chiar şi după ce a primit chemarea. lona nu era pregătit să aibă un locuitor din Ninive ca vecin în cer. El nu învăţase să iubească aşa cum iubeşte Dumnezeu. Dumnezeu l-a chemat pe lona să meargă la Ninive pentru că El îi iubea pe locuitorii acestei cetăţi şi îi voia în Împărăţia Sa. Dar Dumnezeu l-a chemat pe lona pentru că îl iubea şi pe el. El voia ca lona să crească şi să se asemene tot mai mult cu El, pe măsură ce lucrau împreună. Dorea ca lona să găsească adevărata odihnă, care derivă doar dintr-o relaţie mântuitoare cu El şi din a face Sa, care include şi legătura cu alţii şi îndreptarea lor spre credinţa şi nădejdea pe care noi le avem.

Cât de mult timp petreci lucrând pentru salvarea altora? În sens spiritual, cum ne conduce acest gen de lucrare să găsim adevărata odihnă în Isus?

139



„Prin însărcinarea dată, lui lona i se încredinţase o grea răspundere; cu toate acestea, Acela care-i poruncise să meargă era în stare să-l susţină pe slujitorul Lui şi să-i dea reuşită. Dacă prorocul ar fi ascultat fără îndoieli, ar fi fost scutit de unele experienţe amare şi ar fi fost binecuvântat din belşug. Şi totuşi, în ceasul încercării lui lona, Dumnezeu nu l-a părăsit. Printr-o serie de încercări şi de providenţe uimitoare, încrederea prorocului în Dumnezeu şi în puterea Sa infinită de a mântui avea să fie înviorată." - Ellen G. White, Profeţi si regi, p. 266

„Mii de persoane pot fi abordate în maniera cea mai simplă şi mai umilă. Adesea, intelectualii cei mai educaţi, cei care sunt priviţi de lume ca fiind oamenii cei mai talentaţi, sunt învioraţi de cuvintele simple ale unei persoane care Îl iubeşte pe Dumnezeu şi care poate vorbi despre iubirea Sa, la fel de natural precum vorbesc oamenii lumeşti despre lucrurile de care sunt profund interesaţi." - Idem, Parabolele Domnului Hristos, p. 232

Studiu la rând:

Romani 12-1 Corinteni 2Evanghelizare, subcapitolul „Accentul pus pe cântatul cu întreaga adunare"

1. Ce anume spune Pavel că „atârnă" de noi?

2. Ce suntem sfătuiţi să facem în privinţa părerilor îndoielnice?

3. Cum se numea biserica unde sora Fivi era diaconeasă?

4. Ce lucruri sunt o nebunie pentru omul firesc? (2:14)

5. De ce anume trebuie să ne străduim să ne apropiem cât mai mult?

140



I. Privire generalăStrategia lui Dumnezeu de salvare a omenirii pierdute pare uneori ciuda

tă. Ninive, o cetate cu o sută douăzeci de mii de locuitori, era capitala Asiriei. Armatele asiriene au fost printre cele mai pline de vicii din Orientul Apropiat. Cruzimea lor era bine cunoscută în tot bazinul mediteranean. Ele nu doar atacau fortăreţele duşmanului, dar le şi distrugeau. Asirienii îi omorau cu brutalitate pe adversarii lor şi luau mii de tineri ca sclavi.

Nu este greu să ne imaginăm reacţia lui lona când Dumnezeu l-a trimis din Israel la Ninive, ca să adreseze o avertizare şi un apel la pocăinţă în acest loc nelegiuită. În loc să se încreadă în puterea lui Dumnezeu pentru a împlini porunca, el s-a lăsat cuprins de anxietate. În timp ce fugea în direcţia opusă misiunii lui, lona nu avea pace; mintea lui nu era liniştită. Unul dintre aspectele extraordinare care reies din această istorie este dorinţa sinceră a lui Dumnezeu de a-i salva pe locuitorii cetăţii Ninive. Dumnezeu este pasionat de salvarea oamenilor. El va face orice este nevoie ca să-i mântuiască. Istoria lui lona nu este doar despre salvarea cetăţii Ninive, ci şi despre salvarea lui lona, un profet reticent, şovăitor.

Probabil că lona nu şi-a dat seama de profunzimea duşmăniei lui faţă de niniveni. Fugind de Dumnezeu, el a sfârşit în burta unui peşte uriaş şi a avut trei zile ca să mediteze asupra relaţiei lui cu Dumnezeu. Într-un act de disperare, lona a strigat către Dumnezeu. Când peştele cel mare l-a aruncat la mal, fugarul şovăitor a devenit un misionar dispus să coopereze. Dar istoria nu se termină aici. lona a predicat la Ninive, iar când ninivenii s-au pocăit, prorocul s-a mâniat. El s-a gândit mai mult la propria reputaţie decât la onoarea lui Dumnezeu şi la dragostea Lui pentru oamenii din Ninive. În studiul din această săptămână descoperim acest adevăr minunat: lona avea nevoie de Evanghelie tot atât de mult cât aveau oamenii din Ninive. La fel şi noi.

II. Comentariu

lona era cetăţeanul unei mici cetăţi numite Gat-Hefer, aflată la o mică distanţă de oraşul portuar lope (2 Împăraţi 14:25). Speriat de cruzimea locuitorilor din Ninive, lona a fugit de chemarea lui Dumnezeu de a da mărturie înaintea lor. Urcându-se la bordul unei corăbii care mergea la Tars, el a dorit să se îndepărteze cât mai mult posibil de Ninive. Deşi nu se ştie sigur, Tars este considerat de mulţi comentatori ai Bibliei ca fiind Tartessus, oraşul din sudul Spaniei, din apropierea Gibraltarului. Periplul din lope spre Tartessus era de aproximativ 3 540 de kilometri. Ninive, pe de altă parte, era situat cam la 1 126 de kilometri de lope.

141


Gândul de a fi ridiculizat, respins sau, chiar mai rău, persecutat l-a copleşit pe profet. Dificultăţile din faţa lui i-au părut de netrecut. Comentând asupra lipsei de credinţă a lui lona, Ellen G. White spune: „Când prorocul s-a gândit la greutăţile însărcinării lui şi la ceea ce părea imposibil, el a fost ispitit să pună la îndoială înţelepciunea chemării. Din punct de vedere omenesc se părea că nu se poate câştiga nimic din vestirea unei asemenea solii în această cetate trufaşă. El a uitat pentru o clipă că Dumnezeul pe care-L slujea era atotînţelept şi atotputernic. În timp ce ezita în îndoială, Satana l-a copleşit cu descurajarea. Prorocul a fost cuprins de o mare frică şi «s-a sculat să fugă la Tars». Ajungând la lope, a găsit o corabie, «ca să meargă împreună cu călătorii» (vers. 3).

Prin însărcinarea dată, lui lona i se încredinţase o grea răspundere; cu toate acestea, Acela care-i poruncise să meargă era în stare să-l susţină pe slujitorul Lui şi să-i dea reuşită. Dacă prorocul ar fi ascultat fără îndoieli, ar fi fost scutit de unele experienţe amare şi ar fi fost binecuvântat din belşug." - Profeţi si regi, p. 266

lona nu şi-a rezolvat problema fugind de ea. Fuga doar l-a afundat şi mai mult în greutăţi. Dumnezeul care îl trimisese să predice mesajul pocăinţei în Ninive era perfect capabil să-l susţină şi să-l întărească. Dumnezeu nu încredinţează niciodată o misiune fără să ne dea şi capacitatea de a o îndeplini. „Când cooperează cu voinţa lui Dumnezeu, voinţa omului devine atotputernică. Tot ce trebuie făcut ca urmare a poruncii Sale, poate fi adus la îndeplinire prin puterea Sa. Toate poruncile lui Dumnezeu transmit şi puterea necesară pentru împlinirea lor." - Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, p. 333. lona s-a gândit mai mult la slăbiciunea lui decât la puterea lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu încă nu isprăvise cu el.

lona era în drum spre Tars, dar Dumnezeu era în drum spre lona. Când profetul a fugit de chemarea lui Dumnezeu, Dumnezeu l-a chemat pe profet. Scriptura spune: „Dar Domnul a făcut să sufle pe mare un vânt năprasnic şi a stârnit o mare furtună. Corabia ameninţa să se sfărâme" (lona 1:4). Furtuna era atât de violentă, încât ameninţa să rupă corabia în bucăţi. Când se părea că încărcătura şi întreg echipajul aveau să fie pierduţi, în disperarea sa, lona i-a implorat pe corăbieri să-l arunce în mare. Pe când se scufunda sub valuri, el a fost înghiţit de un peşte mare. Biblia spune: „Domnul a trimis un peşte mare să înghită pe lona şi lona a stat în pântecele peştelui trei zile şi trei nopţi" (lona 1:17).

Sunt oameni care cred că povestea lui lona este prea fantezistă ca să fie adevărată. Ei cred că este mai degrabă un mit, care ţine de domeniul ficţiunii, decât o naraţiune istorică. Totuşi, dovezile Scripturii, ale istoriei şi ale arheologiei sunt împotriva acestei păreri. Printre alte motive pentru a crede că istoria lui lona a fost reală se numără şi faptul că, potrivit cu 2 Împăraţi 14:25, lona este un personaj istoric. Evreii consideră cartea lui lona ca fiind o carte istori

142


că. Descoperirile arheologice de la Ninive confirmă mărimea cetăţii aşa cum este descrisă în Biblie. Isus Însuşi face referire la Ninive şi la istoria lui lona (Matei 12:39,40; Luca 11:29,30). Unul dintre argumentele majore împotriva veridicităţii raportului biblic se referă la episodul cu peştele, dacă acesta poate înghiţi un om şi dacă omul poate supravieţui.

Dr. John D. Morris, cercetător la Creation Institute, explică astfel posibilitatea ca lona să fi fost înghiţit de un peşte mare: „Există astăzi numeroase specii de balene şi de rechini care au un gâtlej suficient de larg încât să înghită un om în întregime. Despre animalele extincte, cum ar fi pleziozaurul, s-ar putea spune acelaşi lucru şi poate că acesta era până acum un peşte de dimensiuni mari necunoscut. Totuşi, cel mai important este că Biblia afirmă următorul lucru: „Domnul a trimis un peşte mare să înghită pe lona" (lona 1:17). În mod clar, acesta a fost un eveniment miraculos, şi nu un fenomen natural. Astfel, nu trebuie să dăm vreo explicaţie limitată de experienţa sau de cunoştinţele moderne.

Ar putea un om să supravieţuiască în burta unui peşte? S-a demonstrat limpede că expresia ebraică «trei zile şi trei nopţi», atât din Scriptură, cât şi din alte surse, înseamnă o perioadă care începe într-o zi şi se încheie în ziua de după următoarea zi. Nu înseamnă neapărat trei zile şi trei nopţi pline. Mai mult, au existat numeroase cazuri raportate de marinari din zilele noastre sau de alţi oameni care au fost înghiţiţi de un astfel de animal, ca să fie recuperaţi multe ore mai târziu." - „Did Jonah Really Get Swallowed by a Whale?", un articol de Morris preluat de pe website-ul Creation Research Institute, 1 decembrie 1993. Morris continuă spunând că noi, creştini fiind, credem în supranatural, în ceea ce ţine de domeniul miraculos, astfel că acceptăm Cuvântul lui Dumnezeu exact aşa cum spune relatarea din cartea lona.

Acolo, în burta acelui peşte mare, lona a putut să se gândească ceva mai serios. Cuprins de o disperare cruntă, el a strigat către Dumnezeu: „Când îmi tânjea sufletul în mine, mi-am adus aminte de Domnul, şi rugăciunea mea a ajuns până la Tine, în Templul Tău cel sfânt" (lona 2:7). lona a privit dincolo de întuneric la lumina strălucitoare care a strălucit din sanctuarul ceresc. El şi-a îndreptat atenţia asupra lucrurilor veşnice. Psalmistul David declară: „Dumnezeule, căile Tale sunt sfinte. [...] Tu eşti Dumnezeul care face minuni: Tu Ţi-ai arătat puterea printre popoare. Prin braţul Tău, Tu ai izbăvit pe poporul Tău" (Psalmii 77:13-15). lona L-a descoperit pe Dumnezeul care face minuni. Oricare ar fi circumstanţele în care ne-am afla, încrederea noastră în Dumnezeu şi în puterea Lui infinită va creşte atunci când ne uităm spre templu şi privim slava lui Dumnezeu, aşa cum a făcut lona. Ellen G. White face următorul comentariu asupra experienţei lui lona: „Şi totuşi, în ceasul încercării lui lona,

143


Dumnezeu nu l-a părăsit. Printr-o serie de încercări şi de providenţe uimitoare, încrederea prorocului în Dumnezeu şi în puterea Sa infinită de a mântui avea să fie înviorată." - Profeţi si regi, p. 266

Când credinţa lui lona a reînviat, Dumnezeu a făcut o minune şi peştele cel mare l-a aruncat pe profet pe mal. lona a călătorit la Ninive şi a predicat că Dumnezeu avea să distrugă cetatea nelegiuită. Spre surprinderea lui, oamenii s-au pocăit. A fost o mare redeşteptare spirituală. Împăratul a dat un decret în armonie cu obiceiul din Orient şi întreaga naţiune a postit, şi-a mărturisit păcatul şi s-a pocăit. Destul de uimitor, lona a fost extrem de dezamăgit. El împlinise porunca lui Dumnezeu, dar consecinţele teribile nu au venit.

În profeţie există un concept numit profeţie condiţionată. Acesta este bine formulat în lona 3:10: „Dumnezeu a văzut ce făceau ei şi că se întorceau de la calea lor cea rea. Atunci, Dumnezeu S-a căit de răul pe care Se hotărâse să li-l facă şi nu l-a făcut." Împlinirea profeţiei se baza pe răspunsul lor. Când ei s-au pocăit, Dumnezeu „S-a domolit". Predicarea lui lona fusese un succes, dar profetul cel reticent nu l-a recunoscut. El se simţea un ratat, dar, secole mai târziu, lsus l-a citat pe lona ca pe un exemplu de credincioşie, în predicarea lui din Ninive. Aici este o veste extraordinar de bună: Dumnezeu nu renunţă uşor la noi. lona avea nevoie de Evanghelie la fel de mult cum aveau ninivenii. Dumnezeu l-a urmărit, nu l-a lăsat să fugă şi s-a ţinut de el până când lona a recunoscut mâna Sa puternică.

III. Aplicaţie

Ai simţit vreodată că Dumnezeu te îndeamnă să faci ceva, dar tu ai manifestat reticenţă? Ai simţit vreodată că Duhul Sfânt lucrează la inima ta, con- vingându-te să iei o decizie, iar tu ai ezitat din cauza consecinţelor pe care le întrezăreai? Poate, asemenea lui lona, ai fost un misionar reticent. Ai auzit chemarea lui Dumnezeu de a accepta o slujbă în biserică, de a da mărturie unui vecin sau unui coleg de muncă sau de a împărtăşi Evanghelia unui membru din familie care nu crede în Dumnezeu, dar îţi faci griji că nu eşti calificat pentru aşa ceva. Sau te temi că, în mărturia ta, ai putea spune ceva greşit. Te temi că ei ar putea să nu accepte ce ai tu de spus. Chiar mai rău, te temi că ar putea să te respingă. lată două lucruri de ţinut minte: În primul rând, Dumnezeu nu îi cheamă pe cei calificaţi; El îi califică pe cei pe care îi cheamă. În al doilea rând, când Dumnezeu produce o impresie asupra ta ca să faci ceva şi să accepţi însărcinarea Lui, El preia responsabilitatea rezultatelor. Dumnezeu nu ne cheamă la succes. El ne cheamă la credincioşie. Dacă suntem devotaţi misiunii pe care ne-o încredinţează, într-o zi El va spune: „Bine, rob bun şi credincios, [...] intră în bucuria stăpânului tău" (Matei 25:21).

144


S T U D I U L

18-24 septembrie

Odihna supremă

Sabat după-amiază

Text de memorat: „Dar, după cum este scris: «Lucruri pe care ochiul______________ , urechea ______________ şi la inima omului______________ , aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeupentru cei ce-L iubesc.»" (1 Corinteni 2:9)

Ai simţit vreodată că te afli în toiul unei mari bătălii, într-un fel de luptă dintre bine şi rău? Mulţi, chiar si dintre oamenii seculari, şi-au dat seama de această realitate. Şi ne simţim astfel pentru că, da, este adevărat. Ne aflăm în mijlocul unei mari bătălii dintre bine şi rău, dintre Hristos (binele) şi Satana (răul).

Prin urmare, viaţa este cu adevărat trăită pe două planuri. Marea luptă dintre Hristos şi Satana are loc la nivel global - de fapt, chiar la un nivel cosmic, deoarece în cer a început prima dată (Apocalipsa 12:7). Totuşi, în învălmăşeala evenimentelor, putem pierde foarte uşor imaginea de ansamblu a planului de salvare al lui Dumnezeu pentru această lume. Războaie, frământări politice şi dezastre naturale pot să ne ţină blocaţi într-o teroare paralizantă. Dar călăuzirea profetică a lui Dumnezeu ne poate ajuta să nu pierdem din vedere imaginea de ansamblu a direcţiei în care mergem şi a modului în care vom ajunge acolo.

De asemenea, marea luptă se dă şi pe un plan mult mai personal. Cu toţii, în mod individual, ne confruntăm în fiecare zi din viaţă cu provocări care ţin de credinţă şi, dacă va fi să nu trăim până la a doua venire a lui Isus, ne vom confrunta şi cu moartea. Săptămâna aceasta vom vedea modul în care ne putem odihni în Isus pe fondul neliniştii globale şi a propriului viitor necunoscut, cel puţin pe termen scurt. Pe termen lung, lucrurile par într-adevăr foarte promiţătoare!

25 septembrie - Ziua slujirii pastorale

145


Duminică, 19 septembrie O viziune despre sfârşit

Cel care a supravieţuit cel mai mult dintre ucenicii care fuseseră cu Isus se afla pe o insulă stâncoasă, un fel de închisoare, departe de tot ce-i fusese mai apropiat şi mai drag. Oare ce-o fi gândit loan când s-a trezit aruncat pe acea insulă pustie? Cum a ajuns acolo, şi încă în felul acesta? În definitiv, Îl văzuse pe Isus plecând şi îi văzuse pe cei doi îngeri stând acolo şi spunând: „Bărbaţi galile- eni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Acest Isus care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer" (Faptele 1:11).

Totuşi, acest lucru avusese loc cu mulţi ani în urmă şi Isus nu Se întorsese încă. Între timp, ceilalţi apostoli care fuseseră de faţă în acea zi deja muriseră, majoritatea dintre ei martirizaţi pentru mărturia pe care o dăduseră despre Isus. Tânăra biserică trecuse printr-o schimbare de generaţie şi acum se confrunta cu o persecuţie teribilă, atât din afară, cât şi din partea mişcărilor eretice ciudate din sânul ei. Ioan trebuie să se fi simţit singur, obosit şi neliniştit. Şi apoi, dintr-odată, i s-a dat o viziune.

1. Ce fel de mângâiere îţi poţi imagina că a primit Ioan din această viziune? Apocalipsa 1:9-19___________________________________________________

Isus le spusese urmaşilor Săi: „Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului" (Matei 28:20). Fără îndoială, cuvintele acestea trebuie să-l fi încurajat pe Ioan în timp ce înfrunta exilul său singuratic. Cu siguranţă, viziunea, sau „revelaţia", aceasta despre Isus a fost o mare mângâiere pentru el, ştiind că „Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă" i Se manifesta acum într- un mod special apostolului exilat.

Ceea ce urmează după aceste versete sunt revelaţii despre viitorul acestei lumi. O vedere panoramică extraordinară a istoriei avea să fie înfăţişată înaintea ochilor lui - practic ceea ce pentru noi reprezintă istoria bisericii creştine, dar pentru el era viitorul acesteia.

Şi totuşi, în mijlocul încercărilor şi necazurilor care aveau să vină, lui Ioan i s-a arătat cum avea să se termine totul: „Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră, şi marea nu mai era. Şi eu am văzut coborându-se din cer, de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei" (Apocalipsa 21:1,2).

Marea viziune apocaliptică pe care Ioan a consemnat-o în cartea Apocalipsa l-a ajutat pe bătrânul apostol să se odihnească plin de încredere în asigurarea şi în făgăduinţele lui Dumnezeu

Viaţa poate f i grea acum; chiar înspăimântătoare uneori. Totuşi, în ce fel ne aduce mângâiere cunoaşterea faptului că Dumnezeu ştie viitorul şi că, pe termen lung, este un viitor bun?

146


Luni, 20 septembrie Numărătoarea inversă

Pe Muntele Măslinilor, Isus a prezentat în linii mari istoria, atunci când a răspuns la întrebările ucenicilor: „Spune-ne, când se vor întâmpla aceste lucruri? Şi care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului acestuia?" (Matei 24:3).

Bine-cunoscuta predică a lui Isus consemnată în Matei 24 acoperă cronologia istorică neîntreruptă din zilele Sale până la a doua Sa venire şi după aceea.

Isus a vrut să-i dea poporului Său de-a lungul veacurilor o schiţă estimativă a programului divin pentru profeţiile din vremea sfârşitului, astfel încât cei care trăiesc chiar în acel timp să fie pregătiţi pentru evenimentul suprem. El doreşte ca noi să ne putem odihni încrezători în dragostea Lui, chiar şi atunci când totul din jurul nostru se destramă.

Adventiştii cunosc bine descrierea lui Daniel despre „vremea de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile" (Daniel 12:1). Isus vrea ca noi să fim pregătiţi pentru aceste evenimente care preced cea de-a doua Sa venire.

2. Cum va fi venirea Lui? Cum putem evita să ne lăsăm înşelaţi?Matei 24:4-8; 23-31_________________________________________________

Venirea lui Isus va fi un eveniment literal de la sfârşitul timpului. Ţinând seama de spaţiul acordat întoarcerii Sale în profeţie, şi chiar în predicile lui Isus, acesta este un lucru important.

Ultima dată când a avut loc un eveniment mondial culminant, doar opt oameni în toată lumea au fost gata pentru el. Isus compară caracterul neaşteptat al revenirii Sale cu acel eveniment - potopul (Matei 24:37-39). Dar, deşi nimeni nu ştie ziua sau ceasul celei de-a doua veniri (Matei 24:36), Dumnezeu a lăsat pentru noi o numărătoare inversă profetică (sau un cronometru profetic) pe care o putem vedea desfăşurându-se în lume, în jurul nostru.

3. Ni s-a dat un rol de îndeplinit în această dramă profetică. În ce constă partea ta? Concentrează-te asupra pasajului din Matei 24:9-14.

În acest conflict cosmic, noi suntem mai mult decât observatori. Trebuie să fim participanţi activi în răspândirea Evangheliei până la marginile lumii, iar aceasta înseamnă că şi noi vom avea de înfruntat persecuţie.

Ce înseamnă să„răbdăm până la sfârşit"? Cum reuşim? Ce alegeri trebuie să facem în fiecare zi ca să nu cădem de la credinţă aşa cum au făcut şi vor mai face mulţi?

147


Marţi, 21 septembrie Ordin de misiune

Imaginea profetică de ansamblu a istoriei nu ne permite să ne aşezăm comod şi să nu facem nimic, în timp ce evenimentele se desfăşoară - evenimente pe care chiar nu le putem controla. Adesea este posibil să existe atitudinea aceasta: „Ei bine, evenimentele finale se vor întâmpla după cum au fost prezise, aşa că, ce altceva putem face în legătura cu ele decât să le acceptăm şi să mergem mai departe? La urma urmei, ce pot eu să fac de unul singur?"

Dar nu aşa trebuie să se raporteze creştinii la lumea din jurul lor şi, mai ales, la evenimentele finale. Apocalipsa 14 ne spune că obiectivul nostru în acest moment din istorie este să le spunem celorlalţi despre judecata lui Dumnezeu şi să-i ajutăm să se pregătească pentru a doua venire a lui Isus.

4. Ce învăţăm de aici şi ce trebuie să proclamăm lumii? De ce este atât de urgentă această solie?

Apocalipsa 14:6-12__________________________________________________Ca adventişti, noi credem că „adevărul pe care-l avem" (2 Petru 1:12; „ade

vărul prezent" - KJV) se găseşte îndeosebi în aceste versete la care ne referim ca fiind „solia celor trei îngeri". Aici găsim esenţa a ceea ce este chemarea noastră în acest moment din istoria lumii.

Observăm că solia începe cu „Evanghelia veşnică", şi anume cu vestea minunată despre moartea şi învierea lui Hristos, pe care se întemeiază singura noastră speranţă de mântuire. Mai este şi vestea că „a sosit ceasul judecăţii" (Apocalipsa 14:7), un puternic indicator care arată spre sfârşitul timpului. Apoi este şi chemarea de a ne închina „Celui ce a făcut cerul şi pământul", în contrast cu avertizarea înfricoşătoare despre cei care, rămânând în Babilon, se închină „fiarei şi icoanei ei". În final, ne este descris poporul lui Dumnezeu de la sfârşitul timpului: „Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus."

5. Ce spune versetul de mai jos despre lipsa odihnei, de care suferă cei care seînchină fiarei şi icoanei ei?

Apocalipsa 14:11 ___________________________________________________Nu există odihnă nici ziua, nici noaptea pentru cei care se închină fiarei şi

icoanei ei? Deşi circulă diferite idei cu privire la ce înseamnă exact acest lucru, cu toţii am fi de acord că oamenii aceştia nu experimentează acel fel de odihnă pe care Dumnezeu îl oferă celor care Îi sunt credincioşi.

De ce crezi că prima parte a soliei celor trei îngeri este „ Evanghelia veşnică"? De ce înţelegerea Evangheliei ocupă un loc central în conceptul despre odihnă?

148


Miercuri, 22 septembrie Odihnească-se în pace

De secole îndelungate, creştinii aşteaptă întoarcerea lui Hristos. Într-adevăr, ea este apogeul tuturor speranţelor noastre şi ale tuturor oamenilor credincioşi lui Dumnezeu din întreaga istorie.

6. Ce speranţă grandioasă se găseşte în versetele următoare, nu doar pentru poporul din vechime, ci şi pentru noi, astăzi?

Evrei 11:13-16______________________________________________________

În multe privinţe, aceste versete nu ar avea niciun sens dacă versiunea obişnuită şi cunoscută despre moarte ar fi adevărată. Despre ce vorbeşte pasajul? Ce este cu aceşti oameni „care nu au căpătat lucrurile făgăduite"? Ei au murit şi se zice că acum sunt în cer cu Isus, bucurându-se de marea lor răsplătire. De exemplu, când Billy Graham a murit, am auzit iarăşi şi iarăşi cum că el este în ceruri cu Isus.

Există şi o ironie în această perspectivă, deoarece, atunci când cineva moare, auzim deseori urarea: „Odihnească-se în pace!" Dar ce se întâmplă aici? Se odihnesc oamenii aceştia în pace sau sunt sus, în cer, făcând ceea ce este de presupus să facă (de pildă, urmăresc atenţi toată agitaţia care are loc aici, jos)?

7. Cum descrie Isus moartea?

loan 11:11_________________________________________________________

De fapt, ideea de odihnire „în pace" reprezintă adevărul despre ce se întâmplă la moarte, nu-i aşa? Într-adevăr, cei morţi sunt la odihnă. „Pentru credincioşi, moartea este ceva de mică însemnătate. Hristos vorbeşte despre ea ca şi cum ar fi o clipă. «Dacă păzeşte cineva cuvântul Meu, în veac nu va gusta moartea.» Pentru creştini, moartea nu este decât un somn, o clipă de tăcere şi de întuneric. Viaţa este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu şi, «când Se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă». (loan 8:51,52; Coloseni 3:4)" - Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viaţa lui lisus, p. 787

Isus compară starea omului dintre momentul morţii şi dimineaţa învierii cu un somn în care nu este conştient (loan 11:11,14), dar El mai subliniază că, atât cei mântuiţi, cât şi cei pierduţi îşi vor lua răsplata abia după înviere (loan 5:28,29). El scoate în evidenţă nevoia de a fi pregătiţi pentru moarte, oricând ar veni.

Ce mângâiere derivă din cunoaşterea faptului că cei iubiţi care au murit sunt, într-adevăr, la odihnă?

149


Joi, 23 septembrie „Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul!"

Una dintre cele mai folosite aplicaţii pe telefoanele noastre este Google Maps. Parcă nici nu ne mai amintim cum ne-am descurcat înainte ca hărţile bazate pe GPS să existe pe telefoanele noastre. Ne-am stresa dacă ne-am duce într-un loc în care nu am mai fost niciodată, dar cu Google Maps pe telefon putem să ne aventurăm cu încredere şi să găsim drumul dorit chiar într-un oraş străin. Ar putea fi aceasta o ilustraţie potrivită pentru genul de odihnă pe care Dumnezeu vrea să ni-l ofere prin intermediul hărţii profetice?

Totuşi, uneori putem introduce adresa greşită în aplicaţia noastră sau putem pur si simplu să decidem să nu urmăm îndrumările pentru că gândim că ştim o scurtătură. În ambele situaţii, putem sfârşi undeva unde nu am vrut să ajungem - şi, cu siguranţă, nu într-o stare de spirit liniştitoare.

8. Ce ne spune Pavel în versetele următoare despre modalitatea de a avea cuadevărat odihnă şi pace, chiar în mijlocul unei lumi grăbite şi pline de durere?

Filipeni 4:4-6_______________________________________________________

În acest pasaj, Pavel nu spune să ne bucurăm întotdeauna în toate încercările pe care le avem de înfruntat. În schimb, el spune: „Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul!" Dacă rămânem în Dumnezeu, în bunătatea, în dragostea şi în sacrificiul Lui pentru noi, ne putem bucura în El şi putem avea pace pentru sufletele noastre obosite, indiferent de situaţia noastră actuală sau de încercările cu care ne confruntăm. Chiar tonul versetelor implică odihnă, pace şi o speranţă care transcende realitatea lumii noastre.

De asemenea, imaginează-ţi ce odihnă ar simţi sufletele noastre dacă, într-adevăr, nu ne-am „îngrijora de nimic". Aceasta cu greu pare să fie posibil în această lume (până şi Pavel avea o mulţime de îngrijorări), dar, din nou, a şti că un Dumnezeu iubitor deţine controlul suprem şi că ne va salva în Împărăţia Sa ne poate ajuta să punem lucrurile într-o perspectivă corectă.

„Domnul este aproape"? Adică, El este mereu aproape de noi şi, de îndată ce închidem ochii şi ne odihnim în somnul morţii, următorul lucru pe care îl vom şti va fi revenirea lui Isus.

Fără îndoială, viaţa este plină de tensiuni, de încercări şi de lupte. Niciunul dintre noi nu este scutit; nici apostolul Pavel nu a scăpat de ele (vezi 2 Corinteni 11). Cu toate acestea, el vrea să ne spună că, în ciuda a tot ce îndurăm acum, ne putem bucura în ceea ce ni s-a dat în Hristos şi putem găsi odihnă pentru sufletele noastre chiar acum.

Citeşte din nou Filipeni 4:4-6. În ce fel poţi aplica aceste cuvinte minunate la experienţa ta chiar acum, oricare ar fi încercările şi necazurile cu care te confrunţi?

150



„Toţi dorim un răspuns imediat şi direct la rugăciunile noastre şi, atunci când răspunsul întârzie sau vine într-o formă neaşteptată, suntem ispitiţi să ne descurajăm. Dar Dumnezeu este prea înţelept şi prea bun ca să ne răspundă întotdeauna la rugăciuni exact în momentul şi în felul în care dorim noi. El va face pentru noi mai mult şi mai bine decât să aducă la îndeplinire toate dorinţele noastre. Şi pentru că ne putem încrede în înţelepciunea şi iubirea Sa, nu ar trebui să-I cerem să cedeze în faţa voinţei noastre, ci să căutăm să ne integrăm în planul Său şi să îl aducem la îndeplinire. Dorinţele şi interesele noastre trebuie să se piardă în voinţa Sa." - Ellen G. White, Slujitorii Evangheliei, p. 219

„Nu va mai fi mult până va veni Isus ca să-i salveze pe copiii Săi şi să le dea atingerea finală a nemuririi. «Trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în ne- putrezire, şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire.» Mormintele se vor deschide şi morţii vor ieşi din ele biruitori, strigând: „Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?" Cei dragi ai noştri care dorm în Isus vor învia îmbrăcaţi în nemurire." - Idem, Sfaturi privind administrarea creştină a vieţii, p. 35

Studiu la rând:

1 Corinteni 3-9Evanghelizare, subcapitolul „Personalul responsabil cu muzica"

1. Ce anume avea să le amintească Timotei corintenilor?

2. Cu ce fel de „azimi" îi îndemna Pavel pe corinteni să „prăznuiască"?

3. Ce fel de oameni nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu?

4. Ce a rânduit Domnul pentru cei ce propovăduiesc Evanghelia?

5. Pentru ce anume nu trebuie să fie cheltuiţi bani?

151



I. Privire generalăTitlul studiului din această săptămână subliniază faptul că odihna noastră

aici este doar temporară. Ne odihnim în Hristos astăzi, dar odihna noastră este întotdeauna provizorie, în contextul unei lumi de suferinţă, de necaz şi de boală. Va veni o zi când vom intra în odihna veşnică. Toate durerile vieţii vor înceta. Maladiile, dezastrul şi moartea vor dispărea pentru totdeauna.

În timp ce se afla exilat pe insula Patmos, apostolul loan a primit de la Dumnezeu o viziune care i-a dat curaj şi speranţă. În revelaţiile profetice, el a văzut istoria bisericii creştine şi evenimentele culminante de la încheierea istoriei acestui pământ. Cartea Apocalipsa se termină cu un cer nou şi cu un pământ nou, care ne introduc în odihna finală a lui Dumnezeu.

Înainte de această odihnă, vor fi semne specifice care vor arăta spre revenirea lui Hristos. În Matei 24, Isus prezintă evenimentele din vremea sfârşitului, care se vor întâmpla cu o frecvenţă crescândă pe măsură ce se vor apropia de momentul culminant.

De-a lungul veacurilor, patriarhii şi profeţii au aşteptat cu nerăbdare întoarcerea Domnului, însă fără să ajungă să primească odihna finală pe care Hristos o promisese. Ei au murit în aşteptarea a ceea ce avea să vină, dar au murit cu speranţă. În Apocalipsa 14:6-12, îngerul care i s-a arătat lui loan a proclamat ultima solie a cerului, care să pregătească lumea pentru întoarcerea lui Isus.

În timp ce lupta dintre bine şi rău se înteţeşte la scară globală, Hristos ne invită să „avem grijă" şi să „fim gata" pentru apropiata Lui revenire şi să fim pregătiţi să intrăm în odihna Lui veşnică.

II. Comentariu

loan ne aduce la cunoştinţă că se afla pe insula Patmos atunci când a primit vedeniile care alcătuiesc cartea Apocalipsa. Patmos este o mică insulă în Marea Egee, între coasta Turciei şi cea a Greciei. Are în jur de 14 kilometri lungime. Pe vremea lui loan, insula, stâncoasă şi aridă, era o colonie romană penală, în care erau exilaţi prizonierii. Exista şi o mică exploatare minieră acolo şi aproape nimic altceva. loan avea în jur de 90 de ani când a primit vedeniile din Apocalipsa. Trăise o viaţă în slujba iubitului său Învăţător. Probabil că locuise în Efes înainte de a fi exilat pe Patmos. Acum era despărţit de prieteni şi de familie. Era slăbit şi existau puţine şanse să părăsească vreodată insula. Dar tocmai atunci, într-o strălucire de slavă, Isus i-a dezvăluit lui loan adevărul divin care avea să lumineze şi să încurajeze poporul lui Dumnezeu timp de secole. Aceste revelaţii cu privire la timpul sfârşitului anunţă evenimentele care urmează să se întâmple

152


în curând în această lume, ca să-i pregătească pe copiii lui Dumnezeu pentru ce va veni. Uneori, Dumnezeu ne vorbeşte cel mai clar atunci când trecem prin încercările cele mai grele ale vieţii noastre. Când ne simţim singuri şi descurajaţi, Isus ne vizitează aşa cum l-a vizitat pe loan şi ne umple cu căldura prezenţei Sale.

Apocalipsa este o carte despre Isus care intervine. El nu se limitează la a sta pe scaunul Lui de domnie, ci Se implică în istoria acestui pământ şi a fiecăruia dintre noi. El ne slujeşte în traumele, în durerile şi în dezamăgirile cu care ne confruntăm. Nu există niciun loc în care Dumnezeu să nu poată ajunge la noi. El te întâmpină cu prezenţa Sa oriunde ai fi. Apocalipsa este plină de speranţă. Cel care este cu noi prin Duhul Său acum va veni în curând, în slavă, să ne ia acasă. loan declară cu bucurie: „Iată, El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea" (Apocalipsa 1:7).

Semnele revenirii lui Isus

Isus le-a spus ucenicilor Săi despre un timp când Ierusalimul avea să fie înconjurat de o armată atacatoare şi distrus (Luca 21:20). Acest lucru s-a întâmplat în anul 70 d.Hr., când Titus, generalul roman, a invadat Israelul şi a asediat oraşul. Istoricul evreu Josephus Flavius descrie efectele devastatoare ale asediului. El spune că oamenii înfometaţi „ajungeau să se ia la bătaie pentru o bucăţică de pâine; copiii smulgeau adesea mâncarea de la gura părinţilor. Nici fratele, nici sora nu aveau milă unul faţă de altul. O baniţă de porumb era mai preţioasă decât aurul." — The Destruction of Jerusalem, D. J. Muehlenbruch, trad. (St. Louis, MO: Concordia Publishing House, 1992.) Au fost cazuri în timpul asediului când părinţii şi-au fiert copiii care muriseră şi i-au mâncat. Josephus Flavius continuă: „Mânaţi de foame, unii au mâncat bălegar; alţii, chingile de la şeile cailor; unii oameni, pielea smulsă de pe scuturile lor, iar alţii mai aveau încă paie în gură când le-au fost găsite trupurile." Efectele atacului romanilor asupra Ierusalimului au fost înfiorătoare şi devastatoare. Înainte să se termine, a izbucnit un incendiu şi mii au murit în flăcări. În anii 1970, arheologii au descoperit casa unei familii aristocrate care fusese arsă din temelii în timpul asediului din anul 70 d.Hr. Această casă este o mărturie extraordinară despre intensitatea flăcărilor şi despre distrugerea totală produsă.

Întrebările ucenicilorCând Isus le-a spus ucenicilor despre dezastrul iminent, ei s-au gândit că aşa

ceva s-ar putea întâmpla doar la sfârşitul lumii. Din acest motiv, ei L-au întrebat: „Spune-ne, când se vor întâmpla aceste lucruri? Şi care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului acestuia?" (Matei 24:3).

153


Ucenicii au pus, de fapt, două întrebări diferite. Prima lor întrebare: „Când vor fi aceste lucruri?" se referea la căderea Ierusalimului şi la distrugerea templului. A doua întrebare a fost: „Care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului acestuia?" În răspunsul Său, Isus a îmbinat cele două momente. El a vorbit despre evenimentele care aveau să conducă la distrugerea Ierusalimului în anul 70 d.Hr. Acestea aveau să servească drept o previzualizare a ceea ce avea să se întâmple imediat înainte de a doua Sa venire. În acelaşi răspuns, Isus a menţionat şi semnele care urmau să preceadă revenirea Sa, la „sfârşitul veacului".

Mântuitorul nu ne-a dat o dată pentru revenirea Sa, dar ne-a descoperit semnele care să ne permită să ştim când va fi aproape. Predica lui Isus despre semnele ultimelor zile se concentrează pe patru domenii specifice: (1) semne din sfera religiei, (2) chestiuni internaţionale, (3) natura şi (4) societatea. Semnele acestea includ false redeşteptări spirituale, conflicte globale, creşterea criminalităţii, declinul moralităţii şi, în final, răspândirea rapidă a Evangheliei în întreaga lume. Matei 24 prezintă semnele întoarcerii lui Hristos; Apocalipsa 14 este un apel urgent de a fi gata pentru venirea Lui.

Solia ultimelor zile a cărţii Apocalipsa

În Apocalipsa 14, îngerul care l-a vizitat pe loan descrie mesajul final al lui Dumnezeu pentru lumea aceasta, care este proclamat cu rapiditate oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui popor, în vederea pregătirii lumii pentru apropiata Lui revenire. Este mesajul „Evangheliei veşnice" a harului minunat al lui Dumnezeu pentru întreaga planetă. Este o chemare, în lumina Evangheliei, de a trăi o viaţă de ascultare, slăvindu-L pe Dumnezeu prin tot ce facem în acest ceas al judecăţii. Este un apel, în epoca evoluţionismului, de a ne închina Creatorului. Este un mesaj de speranţă pentru timpul sfârşitului.

Isus va sta pentru noi la judecată şi va prezenta viaţa Lui neprihănită în locul vieţii noastre păcătoase. Apostolul Ioan ne dă încurajarea aceasta: „Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit" (1 Ioan 2:1). Judecata finală a lui Dumnezeu este făcută cu dreptate. El îi poate reprezenta doar pe aceia care Îi predau Lui viaţa lor şi care, prin credinţă, acceptă viaţa şi moartea Lui în locul lor.

„Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul"Întemniţat la Roma, apostolul Pavel le-a scris o scrisoare încurajatoare

credincioşilor din Filipi. Unii comentatori biblici au etichetat cartea Filipeni ca fiind „epistola bucuriei". În această scurtă scrisoare de patru capitole, Pavel foloseşte cuvintele „bucurie" sau „bucuraţi-vă" în mod repetat. Tema capitolu

154


lui 1 este „bucuria în încercări". Tema capitolului 2 este „bucuria în smerenie"; a capitolului 3, „bucuria în supunere", iar tema capitolului 4 este „bucuria în recunoştinţă". Pavel a învăţat să trăiască bucuria lui Hristos pentru că a descoperit cum să se odihnească în Hristos. El a crezut că Domnul Isus avea să-l întărească în orice situaţie şi să Se îngrijească de nevoile lui (Filipeni 4:13,19). Încrederea lui se baza pe realitatea divină că „cetăţenia lui este în ceruri" şi că, într-o zi, Hristos avea „să schimbe trupul stării noastre smerite, şi-l va face asemenea trupului slavei Sale" (3:21). El a aşteptat cu nerăbdare venirea Mântuitorului (Filipeni 3:20,21). El a putut să se bucure „în Domnul totdeauna" (Filipeni 4:4) pentru că avea încredere absolută în grija lui Hristos în prezent şi în împlinirea planurilor Sale veşnice în viitor. Declaraţia lui „Domnul este aproape" i-a dat „pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere" (Filipeni 4:5,7). Împreună cu apostolul Pavel ne putem bucura că, în orice situaţie cu care ne-am putea confrunta, Hristos ne oferă întotdeauna ajutorul Său pentru astăzi, speranţă pentru mâine şi promisiunea odihnei în El pentru veşnicie.

III. AplicaţieCu câtva timp în urmă, o prietenă a împărtăşit această întâmplare sfâşie

toare. Fiul ei în vârstă de opt ani era pe moarte din cauza unei boli de sânge rare. Oamenii din întreaga ţară s-au rugat stăruitor pentru salvarea băiatului. Au apelat la Dumnezeu pentru o vindecare miraculoasă. Treptat, starea copilului s-a înrăutăţit. În ultimele zile de viaţă, mama a stat neîncetat la căpătâiul lui, ţinându-i mâna şi mângâindu-i uşor părul. Când a fost clar că mai avea de trăit doar câteva ore, ea l-a luat în braţe şi s-a aşezat într-un scaun balansoar, cântându-i încetişor cântece despre cer. La un timp după moartea lui, stăteam de vorbă şi ea a făcut următoarea afirmaţie extraordinară: „Deşi în inima mea este o durere zdrobitoare, Dumnezeu mi-a dat «o pace care întrece orice pricepere»." Când a fost întrebată ce însemna pacea aceea care întrece orice pricepere, ea a răspuns: „Chiar şi atunci când nu înţelegi, tot poţi să te odihneşti în dragostea şi în ocrotirea lui Hristos."

Acum, când seria aceasta de studii biblice a ajuns la final, orice s-ar întâmpla în viaţa ta, Isus doreşte să-ţi dea „pacea care întrece orice pricepere". El este acolo pentru tine: astăzi, mâine şi întotdeauna. Planurile Lui sunt mai măreţe decât îţi poţi imagina. Nu uita asigurarea: „Dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit" (Marcu 13:13). Ai încredere în puterea Lui de a te susţine în provocările vieţii şi de a-ţi da pace!

155


Această pagină se completează şi apoi va fi înmânată responsabilului cu literatura.

FORMULARUL A - comandă personalăTermenul-limită pentru depunerea comenzii: 04.10.2021

Nume şi prenume:___________________________________ Tel.:_________

Cod Studii biblice + alte publicaţii Preţabon.

Nr.abon. Preţ total

54100 Majori standard alb-negru 2854101 Instructori majori alb-negru 3854102 Majori + devoţional (interior color) 5054103 Comentarii E. G. White 2554104 Veşti misionare 1554105 Adolescenţi 3654107 Juniori 3254109 Primară 3254111 Grădiniţă 3254113 Primii paşi 3254115 Veşti misionare pentru copii 12

54116 Prelegeri Săptămâna de Rugăciune 2020 (Doar pentru cei care nu sunt abonaţi la Curierul Adventist) 6

54117 Devoţional - 2022 2054119 Devoţional pentru femei - 2022 2057111 Devoţional pentru tineri -2022 2054120 Agendă pentru femei - 2022 24

Calendar perete - 2022 Gratuit54121 Calendar agendă - 2022 454125 Făgăduinţe (suplimentar) 0,10

Total:

De reţinut: Ghidurile de instructori Adolescenţi, Juniori, Primară, Grădiniţă şi Primii paşi vor fi disponibile GRATUIT, pe site-ul www.viatasisanatate.ro şi pe site-ul Departamentului Şcoala de Sabat.

FORMULARUL B - comandă personalăTermenul-limită pentru depunerea comenzii: 8.11.2021

Cod Reviste Preţ abonament pe an/lei

Ofertă abonare în perioada

30 aug. - 8 nov.*

Nr.abonamente

Preţ total

54122 Curierul Adventist (12 apariţii pe an)

65 55

54123 Viaţă + Sănătate (12 apariţii pe an)

80 65

54124 Semnele Timpului (12 apariţii pe an)

90 72

Total:

* Ofertă valabilă pentru abonamentele achitate şi înregistrate în intervalul 30 august - 8 noiembrie 2021. Pentru a putea fi înregistrate abonamentele, taloanele trebuie să fie însoţite de dovada plăţii.


http://www.viatasisanatate.ro

INFORMAŢII ABONAMENTE pentru anul 2022

Dragi fraţi în slujire,Suntem plini de recunoştinţă la adresa lui Dumnezeu, care ne-a purtat

pe braţele iubirii Sale veşnice şi ne-a dat putere să mergem înainte în ciuda problemelor tot mai mari din jurul nostru. Suntem mulţumitori pentru fiecare titlu pe care am reuşit să îl pregătim în perioada aceasta, dar mai ales pentru zelul şi pentru dorinţa dumneavoastră fierbinte de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a le spune şi altora despre iubirea Lui, răspândind Cuvântul vieţii.

Astăzi începem o nouă perioadă de abonare, care se va încheia pe 4 octombrie pentru Studiile Şcolii de Sabat şi pe 8 noiembrie pentru reviste. Este şi acesta un mare motiv de recunoştinţă. Pentru că Dumnezeu ne-a binecuvântat cu mult mai mult decât am putut noi cere sau gândi, am hotărât ca, în ciuda creşterii cheltuielilor de producţie, în anul 2022 preţul abonamentelor să nu se modifice. Singura modificare pe care o veţi observa este aceea că în 2022 nu vom mai avea Devoţional de seară în variantă tipărită, din cauza tirajului mic pe care l-am înregistrat în ultimii ani. De asemenea, la fel ca anul trecut, Devoţionalul de tineret nu se va mai putea comanda prin Departamentul de Tineret al Conferinţei, ci doar prin acest talon de abonament. Vă încurajăm să nu uitaţi să îl comandaţi pentru tinerii şi pentru adolescenţii din familia dumneavoastră.

Pentru Şcoala de Sabat - copii, vom continua seria de studii începută anul acesta, iar ghidurile pentru instructori vor fi şi în 2022 disponibile pe site-ul Editurii Viaţă şi Sănătate la începutul fiecărui trimestru.

Vă sugerăm ca în anul 2022 să vă gândiţi şi la posibilitatea ca, pe lângă abonamentele pe care le faceţi pentru familia dumneavoastră, să faceţi şi un abonament cadou, fie la una dintre revistele noastre, fie la studiile Şcolii de Sabat pentru adulţi sau copii. Credem din toată inima că aceste resurse trebuie să fie o binecuvântarea nu doar pentru noi, ci şi pentru cei de lângă noi.

Vă dorim din inimă să fiţi binecuvântaţi din belşug cu „viaţă şi sănătate"!

Cu aleasă apreciere,Echipa Editurii Viaţă şi Sănătate


Ofertă de carte Editura Alege Viaţawww.edituraalegeviata.ro • [email protected] • Tel.: 0766 468 979


http://www.edituraalegeviata.ro

mailto:[email protected]

F EUGENE PREW ITTJ 7SA PA

m aladăjm, Investigaţie

S T E P H E N B O H R

ÎN CH IN ARELA TRONUL

g ALEGE VIAIATubllshing^^


IULIE AUGUST SEPTEMBRIE

1. J. Exodul 20:142. V. Exodul 20:15

s. a. B 21:03, CT 20:52, IS 21:08, MS 21:18, SM 21:30, DJ 21:12, AR 21:29

3. S. Exodul 20:16s. a. B 21:03, CT 20:52, IS 21:08, MS 21:17, SM 21:30, DJ 21:12, AR 21:29

4. D. Exodul 20:175. L. loan 1:166. M. Maleahi 2:107. M. 1 Ioan 3:108. J. Efeseni 2:19-229. V. Filipeni 2:3,4


10. S. 1 Corinteni 12:12,13 s. a. B 21:00, CT 20:49, IS 21:05, MS 21:14, SM 21:26, DJ 21:09, AR 21:26

11. D. 1 Samuel 1:1112. L. Matei 9:2513. M. Exodul 2:1014. M. Matei 10:4215. J. Faptele 20:1016. V. Matei 18:2


17. S. 2 Tim otei 1:3s. a. B 20:56, CT 20:44, IS 20:59, MS 21:09, SM 21:21, DJ 21:04, AR 21:21

18. D. Matei 18:1019. L. Apocalipsa 3:1920. M. Psalmii 24:1421. M. Isaia 49:1522. J. Proverbele 3:11,1223. V. Galateni 6:1


24. S. Evrei 13:15s. a. B 20:49, CT 20:38, IS 20:52, MS 21:02, SM 21:13, DJ 20:58, AR 21:14

25. D. Matei 18:1526. L. Faptele 2:38,4127. M. Psalmii 27:828. M. Proverbele 23:2629. J. Galateni 6:330. V. Efeseni 4:2


31. S. Faptele 3:19s. a. B 20:41, CT 20:30, IS 20:44, MS 20:54, SM 21:06, DJ 21:50, AR 21:06

1. D. Matei 24:142. L. Matei 7:73. M. Osea 12:104. M. Isaia 6:85. J. 1 Samuel 3:106. V. Psalmii 23:1-3


7. S. Marcu 16:15s. a. B 20:32, CT 20:21, IS 20:33, MS 20:45, SM 20:54, DJ 20:41, AR 20:56

8. D. Proverbele 3:219. L. Luca 15:4

10. M. 1 loan 5:1211. M. loan 10:912. J. Galateni 2:2013. V. Matei 20:26


14. S. Matei 25:35,36s. a. B 20:22, CT 20:11, IS 20:22, MS 20:33, SM 20:42, DJ 20:31, AR 20:45

15. D. loan 3:1616. L. 1 loan 4:1817. M. Geneza 3:1018. M. Luca 15:1319. J. Luca 15:2920. V. Luca 15:32


21. S. 1 Corinteni 13:1s. a. B 20:11, CT 20:00, IS 20:10, MS 20:21, SM 20:30, DJ 20:20, AR 20:33

22. D. 1 Corinteni 13:223. L. 1 loan 2:1424. M. 1 Samuel 16:1225. M. lsaia 25:126. J. Psalmii 102:1827. V. 1 Împăraţi 21:3


28. S. Luca 9:57s. a. B 19:58, CT 19:48, IS 19:57, MS 20:08, SM 20:16, DJ 20:08, AR 20:20

29. D. Faptele 8:3630. L. Efeseni 5:2531. M. Proverbele 22:6

1. M. 2 Corinteni 5:192. J. 1 Ioan 2:213. V. Psalmii 16:11


4. S. Proverbele 10:12s. a. B 19:46, CT 19:35, IS 19:43, MS 19:54, SM 20:03, DJ 19:55, AR 20:07

5. D. Osea 4:66. L. Psalmii 16:87. M. 1 Timotei 3:58. M. Proverbele 25:289. J. Eclesiastul 11:6

10. V. Proverbele 13:20s. a. B 19:35, CT 19:24, IS 19:31, MS 19:43, SM 19:50, DJ 19:44, AR 19:55

11. S. Proverbele 11:30s. a. B 19:33, CT 19:23, IS 19:29, MS 19:41, SM 19:48, DJ 19:43, AR 19:53

12. D. Psalmii 17:313. L. Psalmii 94:2214. M. 2 Cronici 33:1315. M. Efeseni 6:416. J. Ieremia 1:717. V. 2 Ioan 10


18. S. Faptele 9:26,27s. a. B 19:20, CT 19:10, IS 19:15, MS 19:27, SM 19:34, DJ 19:30, AR 19:40

19. D. Galateni 6:720. L. 1 loan 3:121. M. 1 Timotei 2:122. M. Proverbele 19:2023. J. Psalmii 32:824. V. 1 Ioan 4:11


25. S. 1 Timotei 4:12s. a. B 19:07, CT 18:57, IS 19:01, MS 19:13, SM 19:19, DJ 19:16, AR 19:26

26. D. loan 6:3827. L. Psalmii 143:828. M. Proverbele 19:2229. M. Ieremia 31:330. J. Osea 6:6


Documents

Odihnă în Hristosînfloritor al Americii. Era vremea avântului economic declanşat de Revoluţia industrială, dar şi a mişcărilor în plan ideologic şi spiritual, cum au fost,