OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR · 2017-02-20 · 2. Ziarul Fapta condus de romanaţeanul Mircea Damian (n. 14 martie 1899, Izvoru-Romanaţi – m. 6 iunie1948, Bucureşti) a apărut la

An. VI, nr. 2 (60) februarie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 1

MEMORIA

OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Revistă de istorie şi cultură Anul VI, nr. 2 (60), februarie 2017

Editată de Asociaţia Culturală

MEMORIA OLTULUI

Director: Ion D. Tîlvănoiu

Comitetul de redacţie: Dr. Aurelia Grosu, dr. Mircea Şerbu, dr.

Nicolae Scurtu, Ion Andreiţă, Dumitru Botar,

dr. Jeana Pătru, Cornel Manolescu, Floriana

Tîlvănoiu, Costel Vasilescu, Vasile Radian.

Planşele noastre

1. Şcoala Filipescu din Caracal construită în 1891, într-o ilustrată din 1899

(reproducere după albumul ,,Primele Cărţi Poştale Ilustrate româneşti

(vederi 1894-1905)”, de Romeo Alexandrescu, Ed. Coresi, 2013).

2. Ziarul Fapta condus de romanaţeanul Mircea Damian (n. 14 martie 1899,

Izvoru-Romanaţi – m. 6 iunie1948, Bucureşti) a apărut la Bucureşti de la

25 februarie 1943 până la 3-4 martie 1948. În imagine, primul număr din

cele 1018 păstrate în colecţiile Bibliotecii Academiei Române din

Bucureşti.

3. Sus: ,,Constanţa veche”, tablou de Marius Bunescu (1926; Ulei, 0,600 X

0,730 m, semnat dreapta jos, colecţia Primăriei Constanţa).

Jos: ,,Cu năvodul la Sulina”, tablou de Marius Bunescu (1927; Ulei, 0,600 X

0,730 m, semnat dreapta jos, colecţie particulară).

4. Sus: Sediul Băncii Naţionale din Slatina într-o imagine de epocă.

Jos: Vedere pitorească din Slatina (circa 1900) aflată în colecţiile

Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei Române din Bucureşti.

Mulţumim d-lui Emanuel Bădescu, romanaţean născut la Corabia.



Cuprins

1. Apelul Academicienilor Români............................................................................../3

2. Ion Andreiţă- Toamna ca un Mărăşeşti vegetal....................................................../5

3. Ion Lazu- Amintirile unui scriitor slătinean (VII).................................................../6

4. Aurelia Grosu- Din istoricul băncilor slătinene....................................................../8

5. Ion Tîlvănoiu- Răsfoind ziarul Fapta- 1944........................................................../19

6. Cornel Manolescu- Primarii oraşului Caracal (XI)............................................../31

7. Ninel Iulian Nicolae- Proiectarea în universalitate a creaţiei populare din

Romanaţi de către George Breazul......................................................................../38

8. Dumitru Botar- Din presa romanaţeană de altădată (I)....................................../42

9. Ştefan Grigorescu- O ctitorie a boierilor Buzeşti: mănăstirea Dobruşa

(III)........................................................................................................................./45

10. Floriana Tîlvănoiu- Mărturii despre pictorul Marius Bunescu (I)......................../49

11. Col. (r) Dumitru Matei- Sublocotenentul oltean Constantin Ciulei- victimă a

trădării şi a unei erori judiciare............................................................................/56

12. Ion Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu- Documentele mănăstirii Brîncoveni (V)......../61

13. Virginia Toma- Monografia şcolii primare din comuna Perieţi, judeţul Olt (I).../64

14. Jeana Pătru- Figuri ale generaţiei paşoptiste: generalul Gheorghe Magheru....../72

15. Nicolae Scurtu- Inscripţii. Câteva colaborări necunoscute ale lui Damian

Stănoiu.................................................................................................................../80

Noi completări la biografia lui Ion Marin Iovescu../86

16. Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor......................................................./88

17. Aurică Ivaşcu- Controverse privind izbucnirea răscoalei din 1907 în judeţul

Olt........................................................................................................................../90

18. În Bucureşti acum 100 de ani............................................................................../103

19. Eveniment............................................................................................................./103

20. Vasile Radian, Ion Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu- Monumentul eroilor de la

Rotunda, judeţul Olt............................................................................................./104

ISSN 2284 – 7766

Tiparul executat la Editura Hoffman

www.EdituraHoffman.com

Tel./fax: 0249 460 218

0740 984 910



Apelul Academicienior Români

Către Poporul Român,

Către instituțiile Statului Român

Având în vedere poziția Academiei Române, de instituție identitară fundamentală,

aflată de un secol și jumătate în serviciul Națiunii Române, semnatarii acestui Apel,

îngrijorați de evoluțiile interne și internaționale din ultimele decenii, caracterizate printr-o

continuă și alarmantă încercare de erodare a identității, suveranității și unității naționale a

României, cu multe acțiuni plasate sub semnul globalismului nivelator sau al unei

exagerate ,,corectitudini politice‖, dar și cu multe acțiuni îndreptate direct împotriva

Statului și Poporului Român (rescrierea tendențioasă,

lacunară sau chiar mistificatoare a istoriei, denigrarea

simbolurilor naționale, subminarea valorilor și

instituțiilor fundamentale, sabotarea viitorului,

dezmoștenirea generațiilor care vin după noi prin

vânzarea pământului, a resurselor solului și subsolului,

prin defrișări masive, prin înstrăinarea sau falimentarea

unităților economice, prin degradarea învățământului și

a sistemului sanitar, prin politizarea excesivă a tuturor

subsistemelor statului și societății, ceea ce are ca efect

deprofesionalizarea, confuzia valorilor, corupția, lipsa de

eficiență, apariția unor tensiuni sociale), preocupați în

mod deosebit de încercările recurente de ,,regionalizare‖ a României sau de crearea de

enclave autonome pe baze etnice, contrare Constituției României și tendințelor de integrare

europeană, total neproductive din punct de vedere economic, social, al calității vieții în

aceste zone, ne exprimăm ferm împotriva tuturor acestor acțiuni, ne pronunțăm cu tărie în

favoarea identității, suveranității și unității naționale, solicităm instituțiilor abilitate ale

Statului Român, de la toate nivelurile, să vegheze și să acționeze pentru a preveni, pentru a

contracara și, atunci când se încalcă legea, pentru a pedepsi toate diversiunile și agresiunile

la adresa identității, suveranității și unității naționale a României și a stabilității statului de

drept. Chemăm alături de noi, în acest demers, întregul popor român, pe toți locuitorii

acestui pământ, ne adresăm în particular intelectualilor, invitându-i să fie exemplu de

înțelepciune și de patriotism, ne adresăm oamenilor politici, invitându-i să conlucreze cu

responsabilitate și patriotism pentru binele României, cu atât mai mult cu cât ne aflăm în

preajma sărbătoririi Centenarului Marii Uniri, a centenarului aducerii împreună a tuturor

provinciilor românești, eveniment pe care poporul român l-a așteptat, pentru care a suferit,

a lucrat și a luptat atâtea veacuri și pe care l-a realizat cu atâtea jertfe.

Să ne cinstim eroii, să fim la înălțimea lor, lăsând generațiilor următoare, tuturor

locuitorilor României, o țară unită, suverană, cu dragoste pentru trecut și pentru cultura sa,

cu respect de sine, stăpână pe pământul său, educată și prosperă, o țară a Europei Unite,

dar cu identitate proprie, românească.

Așa să ne judece viitorul!

Semnatari ai Apelului Academicienilor Români: 1. Acad. Victor Voicu

2. Acad. Ioan-Aurel Pop

3. Acad. Eugen Simion

4. Acad. Gheorghe Păun

5. Irinel Popescu, MC al Academiei Române

6. Acad. Nicolae Breban



7. Mircia Dumitrescu, MC al Academiei

Române

8. Mircea Martin, MC al Academiei Române

9. Acad. Nicolae Ghilezan

10. Acad. Nicolae Cristescu

11. Acad. Constantin Ionescu-Târgoviște

12. Acad. Octavian Popescu

13. Dumitru Mihalache, MC al Academiei

Române

14. Acad. Sabina Ispas

15. Gheorghe Chivu, MC al Academiei

Române

16. Voicu Lupei, MC al Academiei Române

17. Acad. Victor Spinei

18. Mircea Dumitru, MC al Academiei

Române

19. Ioan Tomescu, MC al Academiei

Române

20. Acad. Gheorghe Benga

21. Valeriu Matei, MO al Academiei Române

22. Petre T. Frangopol, MO al Academiei

Române

23. Acad. Florin Filip

24. Costin Cernescu, MC al Academiei

Române

25. Mihail Voicu, MC al Academiei Române

26. Acad. Dan Tufiș

27. Gheorghe Ștefan, MC al Academiei

Române

28. Acad. Gheorghe Tecuci

29. Acad. Alexandru Balaban

30. Ovidiu Băjenaru, MC al Academiei

Române

31. Ioan Dumitrache, MC al Academiei

Române

32. Nicolae Dabija, MO al Academiei

Române

33. Marius Guran, MO al Academiei Române

34. Acad. Dorel Banabic

35. Acad. Marius Andruh

36. Acad. Dinu C. Giurescu

37. Acad. Cristian Hera

38. Mircea Flonta, MC al Academiei Române

39. Acad. Nicolae Panin

40. Acad. Păun Ion Otiman

41. Acad. Alexandru Zub

42. Acad. Marius Sala

43. Acad. Maria Zaharescu

44. Acad. Constantin Popa

45. Maria-Luisa Flonta, MC al Academiei

Române

46. Acad. Lucian-Liviu Albu

47. Crișan Demetrescu, MC al Academiei

Române

48. Mariana Nicolescu, MO al Academiei

Române

49. Acad. Ionel Haiduc

50. Gheorghe Sin, MC al Academiei Române

51. Acad. Nicolae Anastasiu

52. Nicolae Florea, MO al Academiei

Române

53. Dumitru Oancea, MC al Academiei

Române

54. Dan C. Jipa, MC al Academiei Române

55. Dumitru Murariu, MC al Academiei

Române

56. Acad. Maya Simionescu

57. Ileana Mânduțeanu, MC al Academiei

Române

58. Sorin Dumitrescu, MC al Academiei

Române

59. Acad. Victor Giurgiu

60. Ovidiu Badea, MC al Academiei Române

61. Ion Grosu, MC al Academiei Române

62. Acad. Dan Berindei

63. Acad. Lucia — Doina Popov

64. Acad. Nicolae-Victor Zamfir

65. Mihaela-Maria Hillebrand, MC al

Academiei Române

66. Cristian Silvestru, MC al Academiei

Române

67. Gheorghe Coldea, MC al Academiei

Române

68. Acad. Dan Dubină

69. Acad. Anca V. Sima

70. Acad. Dumitru Radu Popescu

71. Acad. Constantin Corduneanu

72. Eugen Mihaesco, MO al Academiei

Române

73. Mircea Petrescu, MO al Academiei

Române

74. Wilhelm Dancă, MC al Academiei

Române

75. Tudor Sireteanu, MC al Academiei

Române

76. Acad. Ioan-Ioviț Popescu

77. Mihnea Colțoiu, MC al Academiei

Române

78. Ion Toderaș, MO al Academiei Române

79. Dorel Bucurescu, MC al Academiei

Române

80. Viorel Badescu, MC al Academiei

Române

81. Dorin Ieșan, MC al Academiei Române

82. Acad. Bogdan Simionescu



Toamna ca un Mărăşeşti vegetal

Ion Andreiţă

Nimic nu e mai trist, ca o întindere de floarea-soarelui peste care a trecut combina.

Beţe înalte, trunchiuri subţiri, de mărimea omului, decapitate, scârţâie în bătaia vântului.

Altele, tot decapitate, sunt frânte din genunchi, înclinându-se, în rugăciune tăcută, spre

toate zările, căutând răsăritul, în aşteptarea salvatoare a celui ce le dăduse viaţă şi nume,

Soarele. Iar altele, şi ele decapitate, frânte din gleznă, nu mai aşteaptă nimic; nu simt nici

măcar vântul, care scheaună ca un şrapnel pe lângă urechi. Un popor vegetal decapitat,

rămas în picioare sau în genunchi, cum l-a surprins aripa morţii păstrând încă starea de

avânt în luptă.

Mă uit la acest dezastru, în care seva continuă să pulseze. Şi-mi vine în minte un

fragment din reportajul lui Alexandru Sahia – participant la serbarea de la Mausoleul

Mărăşeşti, din 6 august 1934 – publicat în „Cuvântul liber‖ din 18 august, acelaşi an.

Citez: „Majoritatea (veteranilor participanţi la eveniment – n. n.) sunt zdrenţăroşi şi unii

mai poartă resturi de haine militare… De fapt, aceştia care se mişcă, masa compactă care

face să dezlănţuie un murmur sfios în căldura şi tăcerea care stăpâneşte, nu se mai pot

numi oameni. Citesc în lumina ochilor lor aşteptarea semnalului de luptă, care trebuie să

se dea. Dar de data aceasta n-ar fi o luptă, ci s-ar vedea, simplu, trupuri ciopârţite, în

care frica războiului s-a cuibărit adânc şi până la moarte, cum aleargă mecanic în dorul

de viaţă. În urma lor ar rămâne, în loc de arme sau roţi de tun, picioare de lemn sau

cârje”.

Cu nimic diferit „câmpul de luptă‖ din Bărăganul supus bicelor ucigătoare ale

soarelui. Pentru că nu-i vorba doar de floarea-soarelui, cea care dă apocaliptica imagine de

după recoltare. N-o duc mai bine lanurile de porumb, cu ştiuleţii smulşi din cingătoare:

unii, peste care a trecut mâna omului, rămaşi în picioare, respirând încă, sacadat, prin

plămânii frunzelor înfoiate; alţii, peste care a trecut combina, retezaţi de la brâu,

îngenuncheaţi, cădelniţând cu frunze moarte faţa de ţărână a câmpiei. A Câmpiei Eterne.

Bărăganul-Câmpie Eternă arată ca un imens loc de sacrificii; un altar pe care sunt aduse

jertfă tot şi toate care au asigurat rodul pământului.

Şi de-ar fi doar drama Câmpiei. Acelaşi lucru se întâmplă însă în Grădini, în Livezi

şi în Vii – după culesul roadelor. Priviţi merii, perii, prunii, gutuii scârţâind singuratici,

clătinându-se temători într-un picior, gata să fugă. Da, Toamna nu este un anotimp

bucolic. Sau nu doar sensul acesta îl are: al carelor încărcate cu bogăţii. Toamna este un

anotimp al jefuirii celor ce-au rodit în pântecul lor vegetal toate aceste bogăţii. Un anotimp

al tristeţii generoaselor efemeride…

Şi cum totul rămâne pe câmp – ţăranul nu mai vrea sau nu mai poate să aducă

„resturile vegetale‖ în bătătură – imaginea dezastrului dăinuie zile şi luni în şir; până ce

Iarna transformă totul într-un alb scheletic şi fantomatic.

…Mă întorc la cele scrise de Sahia – şi citez finalul dramaticului său reportaj:

„Neîndemnată de nimeni, mulţimea se rupe. Se împrăştie, tăcută, peste câmpia

Mărăşeştilor… M-apucă plânsul… Am rămas singur în toată câmpia Mărăşeştilor…”.

Stau, la rându-mi, pironit în dezastrul vegetal, căutând lanul care odată unduia

tulpini zvelte, cu flori mari, galbene, optimiste. Dar realitatea învinge tentativa imaginaţiei.

Tristeţea se întinde ca o pecingine uriaşă peste Câmpia Eternă.

Am rămas singur în toată Câmpia Bărăganului…



Amintirile unui scriitor slătinean (VII)

Ion Lazu

Dintre colegii de clasă de la Radu Greceanu m-am regăsit în primii ani de după

terminarea facultăţii cu Caius Dragomir, pe atunci intern la spitalul Filantropiei, deci nu

departe de Statuia Aviatorilor, sub a cărei aripă coclită, la subsolul pomenit, ne duceam

viaţa de ,,intelectuali oscilanţi‖. Îl căutam la spital, unde avea o rezervă, sau venea să mă ia

din faţa imobilului din Câmpia Turzii 3 şi ne plimbam prin parcul Jianu şi pe străzile de la

Şosea, vorbind despre noi, cât de cât, căci încă nu aveam propriu-zis o poveste, dar mai

ales despre literatură şi artă. Tocmai îl descoperise cu mari emoţii pe Blaga, voia să scrie

un eseu despre problema timpului în poezia lui. Eu plusam pe Bacovia, cum şi e de înţeles

în cazul meu. Îi arătam poezii, îmi dădea şi el texte să le citesc pe îndelete, cum mi-e felul

– şi tot aşa avea să-mi dea, mult mai tîrziu, volumele sale de poezii scoase la Litera, în

regie proprie, dar şi manuscrisul volumului Chestiuni naturale pe care l-a prezentat la

Cartea Românească. Însă prin anii ‘60 discutam mai cu seamă despre piesele lui de teatru,

scrise în colaborare cu un alt coleg de-al nostru de liceu, premiantul Anton Vătăşescu. Era

vorba în una dintre ele, dacă îmi aduc aminte, chiar despre un medic, însă unul care făcea

minuni (le-a făcut până la urmă el însuşi). O abordare insolită, oricum. Nu mai ţin minte

precis încotro trăgea piesa respectivă, totuşi preocuparea pentru literatură ne unea într-o

prietenie de idei şi opţiuni. Puncte de vedere juste, sau de-a dreptul incitante cu privire la

cărţile pe care le citisem. El având avantajul unui acces la literatura în limba franceză.

Vorbeam despre Ciuma, Străinul, despre Camus în general. L-am întrebat de unde ştie

franceza la acest nivel. Zice: ,,M-am apucat să citesc direct în franceză şi a mers‖.

Stupoare, eu am început să învăţ după manuale, de vreo mie de ori, vorba lui Twain.

Despre intrarea lui la medicină: ,,Am stat un an acasă şi m-am pregătit‖. Despre

examenele de la facultate: N-a citit nici un curs mai mult de o dată. Se afla în tren, venind

spre Bucureşti şi citea un tratat de medicină. Dădea foaia, se uita pe ea, dădea mai departe.

O doamnă de alături l-a întrebat, intrigată: ,,Ce citiţi?” ,,Învăţ pentru un examen la

medicină”. ,,Vai de biata medicină!”, a exclamat doamna, oripilată. O inteligenţă

excepţională, de mare forţă. Cam la nivelul soţiei mele. Amândoi mă impresionau profund,

nu-mi amintesc să mai fi întîlnit un al treilea caz de acelaşi calibru. Însă la întâlnirile

noastre în trei, aceşti ,,căpoşi‖ nu reuşeau nicicum să comunice.

,,Ne impresionează la prietenii şi cunoscuţii noştri exact calităţile pe care nu le

avem noi înşine, dar am dori să le avem‖, aşa începe Jurnalul meu din anii ‗70, despre

care sper să mai vină vorba. Lecturile lui Caius erau de pe atunci foarte cuprinzătoare,

temeinice, niciodată frivole. Poate faptul că aveam nişte prime rezultate în presa literară

să-i fi atras atenţia asupra mea. În liceu, deşi colegi de clasă, se mişca într-un cerc restrâns

de prieteni, unul dintre aceştia fiind chiar vărul lui din Drăgăşani, Rezerini Marius,

adolescent de o mare frumuseţe, bun sportiv şi om delicat. Numele lui, dar şi înfăţişarea

armonioasă îmi aminteau de Marius al lui Victor Hugo. Pe mine C. mă cam intimida, mai

întâi pentru că era foarte-foarte înalt, ceea ce îl făcea impozant, dar şi neîndemânatec în

mişcări, cumva împiedicat, pe când eu eram pe-atunci cel mai scund din clasă, fiind şi cu

un an mai mic decât ceilalţi; apoi pentru că era un orăşean cam pedant, în condiţiile în care

noi ceilalţi veneam de la ţară, de prin toate comunele judeţului. Era apoi de-o inteligenţă

ieşită din comun, nici nu apuca profesorul de matematică Th. Burcin, un fel de Cristea

Avram al liceului nostru, să ne scrie pe tablă exerciţiul şi Caius, din ultimul rând de bănci,

se ridica şi din câţiva paşi ca pe catalige, trecea pe lângă banca mea, deja explicând-

explicând, iar când ajungea la tablă, doar arăta cu creta termenii problemei şi o rezolva



instantaneu, până să înţelegem noi despre ce fusese vorba. O inteligenţă sclipitoare a avut

întotdeauna pentru mine aspecte de magie, asta poate şi pentru că am fost dăruit cu o

gândire înceată, înceată…

Un alt posibil prieten dintre colegii de la Slatina ar fi putut să fie Ion Andreiţă, pe

care şi ca student îl întâlnisem de câteva ori. Însă nimic nu s-a legat. Întâlniri strict

întâmplătoare, foarte calde, ce-i drept. Sau eu îi dădeam o carte recent apărută şi el imediat

îmi telefona, comentând-o, încântat. Şi tăcere până la următoarea carte. I-am şi dedicat o

poezie din Poemul de dimineaţă, 1996, i-am trimis cartea prin Caius, pe-atunci ambasador,

ziaristul nostru fiind el însuşi corespondentul României libere la Paris, dar ciudat, cartea

nu i-a parvenit. Pe vremuri scrisese un reportaj despre mine, text pentru care a câştigat

premiul I la reportaj. O ieşire sau două în oraş, poate o vizită la el acasă, în Titulescu. Şi,

desigur, întâlnirile de la liceu, de la sărbătorirea Slatinei, cu care ocazie am devenit

amândoi cetăţeni de onoare, cum de altfel şi colegii noştri Caius şi Anton.

L-am întrebat cândva, intrigat: ,,De ce nu ne vedem mai des, noi doi, prietene?”

Mi-a dat un răspuns aiuritor: ,,Frate, tu eşti prea bun pentru noi, ăştia…” . Totuşi, mi-a

dăruit chiar el un bun prieten de-o viaţă. Pe poetul vâlcean Felix Sima.

Precocitatea m-a ocolit cu dinadins, deci şi precocitatea artistică. Şi dacă am spus

mai înainte că fiecare familie îşi are momentul ei de glorie, am convingerea că pentru a

mea acest moment s-a pierdut odată cu moartea, la doar 12 ani, a fratelui mai mare

Mihăiţă, un exemplar într-adevăr de excepţie, perceput ca atare nu doar în clanul nostru, ci

de toţi cei care veniseră în atingere cu minunatul copil. Premiantul premianţilor, iar

într-altfel, o personalitate eclatantă, magnetică, în spatele căruia m-am complăcut să

îndeplinesc un rol secund. Atât de mândru şi de încântat de performanţele primului născut,

încât mi se părea superfluu să obosesc atenţia lumii cu o prestaţie nici pe departe la fel de

puternică. El a fost o izbucnire prea luminoasă, care mi-a luat ochii, eu m-am sfiit să mai

ies la rampă, imediat după el. Este de altfel o temă care m-a urmărit, am tratat-o mai apăsat

în romanul meu aşa-zicând istoric Rămăşagul, unde Moşul obenilor (,,Mihai ori Ion‖ –

vedeţi şi Dvs. corespondenţele?), personajul care

duce la propriu şi la figurat tot greul demersului

epic, se nevoieşte să întemeieze un sat şi un neam,

înlocuindu-l în toate ale vieţii (inclusiv în iubire,

lucru ce ar părea de neconceput în mintea noastră,

dar în viaţa reală chiar se întâmplă…) pe fratele

adorat, pătruns fiind de ideea că ,,viaţa se aţine în

umbra morţii şi omul de rând în umbra celui ales”.

În sensul că probabil viaţa este o exigenţă prea mare

pentru un om cu puteri obişnuite şi atunci e nevoie

de o străduinţă dusă la limită, plină de devoţiune şi

bună credinţă ca să te ridici la nivelul aşteptărilor.

Deci o idee înaltă despre şansa ce ni s-a dat de a

trece prin această lume. Or, nu este vorba, cum s-ar

putea bănui, doar de o găselniţă artistică, folosită

oportun, ci este chiar atitudinea mea în faţa lumii,

inclusiv în faţa artei. Iar din câte vă daţi seama, este

o idee care nici ea n-a picat din cer, cum se mai

întâmplă, ci în cazul meu concret a fost plătită cu

viaţa unei mlădiţe umane abia înmugurite şi cu

durerea de-o viaţă a părinţilor.

Vera Lazu (mama scriitorului)

împreună cu fratele Mihai T.

Ciobanu (ofiţer de artilerie),

Grigore Lazu şi copilul Mihai Lazu

(1939)



DIN ISTORICUL BĂNCILOR SLĂTINENE

Aurelia GROSU

La 14/26 aprilie 1867, Parlamentul României vota „Legea pentru înființarea noului

sistem monetar‖, instituindu-se astfel primul sistem monetar național, un sistem zecimal,

bazat pe bimetalism (din anul 1890 se va trece la monometalism). Se stabilea că leul este

moneda națională a românilor, oficializat din timpul lui Al. I. Cuza printr-un etalon fictiv,

leul de calcul (de socoteală); avea 100 de diviziuni, numite bani.

Legea mai prevedea că din motive financiare deocamdată urmau a se bate doar

monedele de bronz a căror execuție s-a făcut de altfel imediat la monetăriile Watt&Co. și

Heaton din Birmingham (Anglia). Temporizând pentru moment fabricarea monedelor de

aur și de argint, I.C. Brătianu urmărea un dublu scop: înființarea unei monetării naționale,

fapt care se va întâmpla în 1870, și baterea de monede cu efigia domnitorului Carol I (rege

din 1881, după proclamarea Regatului) – semn al suveranității statului.

În anul 1868 este emisă prima monedă de aur de 20 lei (polul) având pe avers

efigia domnitorului Carol I, iar în 1870 este bătut primul leu de argint. Datorită protestelor

Turciei și Austro-Ungariei monedele din aur nu au circulat. Jumătate din tirajul de 200

emisiuni a fost oferit de Carol I unor înalți demnitari și capete încoronate din Europa, iar

cealaltă jumătate a fost zidită la temelia castelului Peleș. Moneda de aur Carol I, 1868, este

o raritate, depășind cota de 100 000 euro.

Emiterea biletelor ipotecare cu valori nominale de 5 lei, 10 lei, 20 lei, 50 lei, 100

lei și 500 lei pentru susținerea financiară a Războiului de Independență a introdus în țara

noastră noțiunea de hârtie monedă emisă și garantată de stat.

Înființarea unei Bănci Naționale, preocupare a cercurile societății românești încă

Inaugurarea ,,Băncii Slatina”, 1 mai 1908 (S.J.A.N. Olt)



din perioada Regulamentelor Organice (1831/1832) a devenit posibilă după cucerirea

independenței de stat a României (1878). În ședința din 28 februarie 1880, Parlamentul

României a adoptat în unanimitate „Proiectul pentru înființarea unei bănci de scompt și

circulațiune”, iar la 17 aprilie, proiectul a devenit lege, consacrând înființarea Băncii

Naționale a României. Potrivit legii Banca Națională cumula două funcții: bancă unică de

emisiune și bancă comercială centrală1. Până la înființarea Băncii Naționale, rolul băncii de

emisiune l-a avut Casa de Depuneri și Consemnațiuni, prima instituție de credit public din

România, legiferată de Al. I. Cuza în anul 1864. Banca Națională avea obligația de a

institui sucursale și agenții în principalele orașe ale țării și în fiecare capitală de județ. Prin

înființarea Băncii Naționale s-au pus bazele osaturii sistemului bancar modern care a

influențat dezvoltarea economică și modernizarea țării, în primul rând prin îngrădirea

speculei și a cămătăriei.

Existența unui însemnat număr de negustori, comercianți, proprietari în Slatina

sfârșitului de secol XIX a dus la acumularea unei importante cantități de capital. Marile

artere de comunicație care legau capitala țării cu principalele orașe din Oltenia: drumul

București-Turnu Severin ce traversa podul de peste Olt de la Slatina, calea ferată

București-Craiova-Vârciorova, linia telefonică Slatina-Craiova pusă în funcțiune în anul

1880, au dat zonei o nouă dimensiune comercială și industrială reflectată în înmulțirea

instituțiilor bancare.

La sfârșitul secolului al XIX-lea și în primele decenii ale secolului al XX-lea în

Slatina ființau: Banca Oltul, Banca Națională a României sucursala Slatina, Banca Agrară,

Banca Slatina, Banca de Scont sucursala Slatina, Banca Negustorească, Banca Sindicatului

Agricol, Casa de Credit a Agricultorilor, Banca Federală2. Create în conformitate cu

prevederile Codului Comercial, băncile (comerciale și populare/cooperative de credit) au

fost societăți anonime, întemeiate de proprietari, comercianți, industriași, meșteșugari,

negustori, avocați, medici, preoți, învățători, țărani înstăriți. Desfășurându-și activitatea

într-un mediu predominant rural, societățile s-au orientat, în cea mai mare parte, spre

economia agrară, acordând cele mai multe credite agriculturii. Alături de băncile

comerciale, băncile cooperative de credit au avut o contribuție deosebită la dezvoltarea

pieței interne românești, fiind totodată un important sprijin pentru categorii sociale largi:

învățători, profesori, funcționari, muncitori și chiar pentru țărănimea care nu avea acces la

credite, rămânând la mâna cămătarilor. În general, băncile practicau o dobândă de 8%

(criza economică din 1912-1913 a determinat creșterea dobânzii la 11%) într-o perioadă în

care cămătarii cereau 100%. Marele promotor al constituirii băncilor populare, mai ales în

mediul rural, a fost Spiru Haret cel care a reformat pe principii sănătoase învățământul

românesc, cu accent pe educația rurală, în perioada cât a fost ministru al Instrucțiunii

Publice (1897-1910).

BANCA OLTUL a fost constituită la sfârșitul secolului al XIX-lea, probabil în

anul 1892, ca societate pe acțiuni de credit și economie, având un capital social de 400 000

lei.3 Sediul băncii era pe str. Lipscani, într-un spațiu închiriat (clădirea se mai păstrează) iar

după 1930 a funcționat în sediul morii Aluta, important acționar al băncii. Primul Consiliu

de Administrație era format din Dumitru Protopopescu, președinte, Alexandru Iliescu, dr.

C. Stăncescu, prefect al județului Olt, Constantin Fântâneanu, latifundiar și senator,

Constantin G. Caracostea, proprietar la Movileni, col. I. Dobriceanu, primar al Slatinei

1 Georgeta Ghionea, Istoria băncilor urbane din Oltenia (1880-1948), Craiova, 2009, p. 31.

2 Mulțumim Serviciului județean Olt al Arhivelor Naționale (SJAN Olt) pentru sprijinul acordat

documentării necesare prezentului material. 3 SJAN Olt, fond Banca Oltul, dos. 1/1901-1940.



între 1896-1899, Ion G. Massu, mare proprietar la Perieți, primul președinte al Camerei

Agricole Olt fondată în 1925.

Dumitru Protopopescu, una din personalitățile de prim rang ale județului și țării,

s-a născut în ziua de Bobotează, 6 ian. 1850, fiind al treilea băiat al preotului Marin

Protopopescu din com. Poboru (Olt); frații săi mai mari, Nae Protopopescu și Ștefan

Protopopescu au lăsat și ei urme durabile în evoluția Slatinei4.

După modelul Băncii Oltul, Dumitru Protopopescu fondează numeroase bănci în

județele Olt, Romanați, Teleorman, Argeș, Dâmbovița. În scurt timp, Banca Oltul ajunge

cea mai puternică din zonă, înființând sucursale în județ și în zonele limitrofe pentru

extinderea operațiunilor. Cele mai puternice sucursale au funcționat la Drăgănești și Corbu

în județul Olt, Corabia în județul Romanați și la Turnu Măgurele în Teleorman.

În ședința Consiliului de Administrație din 26 decembrie 1920 se admite fuziunea

Băncii Oltul cu Banca franco-română din București constituită în 1914. S-au ales trei

lichidatori (C.G. Caracostea, Toma Ionescu cenzor moara Aluta, Tache D. Protopopescu,

proprietar, unul dintre fiii lui Dumitru Protopopescu) care aveau menirea lichidării Băncii

Oltului. Ca termen al fuzionării s-a fixat data de 1 ian. 19215. Banca franco-română

sucursala Slatina continuă activitatea celei mai vechi instituții financiare din Slatina, Banca

Oltul, efectuând toate operațiunile specific bancare. În general, la băncile sucursale nu au

obținut credite decât marii proprietari cu averi însemnate. În structura acestor bănci,

plasamentele agricole nu au avut o pondere mare, capitalurile acestora fiind orientate în

special spre susținerea industriei și comerțului.

BANCA NATIONALĂ A ROMÂNIEI, SUCURSALA SLATINA și-a început

activitatea în august 1905, cu statutul de agenție6 ale cărei prevederi erau detaliate în

Regulamentul BNR din 1890. A fost o măsură de prudență, aplicată și în alte orașe

reședință de județ pentru a evita aventurarea sucursalelor în operațiuni riscante.

Sediul Agenției Slatina a BNR a fost pe str. Ionașcu (actuala Frații Buzești), nr. 7

în imobilul unde astăzi funcționează o grădiniță. Documentele de arhivă arată că s-au adus

mai multe îmbunătățiri clădirii, achiziționată de BNR, fiind adaptată operațiunilor bancare.

Structura personalui aprobat de BNR cuprindea: director, contabil, casier ce avea

atribuțiuni și de ajutor

contabil, ușier și rândaș

ce se îngrijea de trăsura

agenției. Directorul era

numit de conducerea

BNR; primul director

al agenției Slatina a

fost Ștefan Ionescu.

Activitatea agenției s-a

axat pe următoarele

operațiuni financiare:

primea în cont curent

sumele care le erau

vărsate de particulari și

4 Împreună cu dl. prof. Ion Tîlvănoiu care a studiat la Arhivele Naţionale din Bucureşti o parte din

fondul Protopopescu, intenționăm să detaliem într-un articol viitor remarcabila activitate politică, financiară, culturală întreprinsă de familia Protopopescu.

5 SJAN Olt, Fond Banca Oltul, dos. 2/1902, f. 40.

6 idem, fond Banca Națională Slatina, dos. 1/1909-1914.

Clădirea în care a funcţionat BNR Slatina (1905-1934)



de stabilimentele publice sau private, elibera mandate la ordin asupra Băncii centrale,

opera plata cupoanelor rentelor de împrumut ale statului și plata cupoanelor de scont cu

băncile particulare.

Agenția Slatina a BNR a lucrat la început numai cu Banca Oltul și Banca Slatina,

cele mai solide la vremea respectivă. Treptat deschide credite și celorlate bănci: Agrară,

Sindicatului Agricol, Negustorească, în valoare de 20 mil. lei, la nivelul anului 1925, cu

dobândă de 6%. Agenția se orientează și spre dezvoltarea întreprinderilor industriale

acordând credite morilor Aluta și Olteanca, precum și Societății Anonime Industriale

Unirea.

În anul 1934 BNR cumpără pentru agenția Slatina casa Caracostea situată pe str.

Gării nr. 8 într-o poziție dominantă ce oferea Slatinei imaginea unui „oraș amfiteatru‖

evocat cu nostalgie de filologul, criticul literar, academicianul Dumitru Caracostea7.

Superba casă construită

în anul 19128 pe locul

alteia a cărei imagine se

păstrează în „Albumul

orașului Slatina 1906‖ a

fost vândută de

Constantin G. Caracostea

Băncii Naționale cu

2 000 000 lei conform

actului autentificat la

Tribunalul Ilfov Secția

Notariat sub nr. 36 371

din 13 decembrie 1934 și

transcris la Tribunalul Olt

sub nr. 3626 din 18

decembrie 1934. În 19 decembrie se încheie procesul verbal de predare-primire a

imobilului între C.G. Caracostea în calitate de vânzător și Vasile Micu în calitate de

delegat al BNR, directorul agenției Slatina. Se precizează că imobilul se predă cu toate

instalațiile aferente: sobe de teracotă, lămpi, baie, grup sanitar, transperante fixate la

ferestrele imobilului9. În perioada următoare se întreprind lucrări de amenajare a

tezaurului, dotat cu

sisteme moderne de

ventilație, de

introducere a unor noi

instalații electrice,

sanitare și de

alimentare cu apă,

procurare de mobilier

adecvat iar arhitectul

Carol Honegger

întocmește schițele

pentru amenajarea

7 Dumitru Caracostea, Oltul se întoarce la matcă, Revista Fundațiilor Regale, 1942.

8 În prezent casa Caracostea este folosită ca reședință de episcopul Slatinei și Romanaților.

9 SJAN, fond Banca Națională Slatina, dosar 84/1934.

Casa Caracostea într-o imagine din 1980

Document purtând ştampila BNR Slatina (1911)



grădinii ce înconjura clădirea10

.

Vechiul sediu al Agenției Slatina situat pe str. Ionașcu numită din 1926 str.

Protopopescu (azi Frații Buzești) este cumpărat de Școala profesională de fete în iunie

1936 la prețul de 451 000 lei11

.

În structura agenției Slatina a BNR a funcționat Casa de împrumut pe gaj a

agricultorilor Olt care împrumuta pe agricultorii mari și mici cu credite necesare lucrărilor

agricole. Pentru garantarea sumelor împrumutate – între 4 și 5 mil. lei – Banca primea în

gaj semănăturile de grâu. Directorul Casei de împrumut a agricultorilor era directorul

agenției BNR.

Ca efect al Legii nr. 119 din 11 iunie 1948 pentru naționalizarea întreprinderilor

industriale, bancare, miniere și de transporturi agenția Slatina a BNR a devenit sucursala

județeană a băncii de stat a RPR și va funcționa în sediul fostei Bănci Slatina de lângă

Palatul Administrativ (azi sediul Muzeului județean Olt).

Sediul BNR din casa Caracostea a fost naționalizat și atribuit de-a lungul timpului

mai multor organizații: Centrala ALRO, UTC Olt, cabinetul medical al PCR.

BANCA AGRARĂ, înființată în anul 1905, vine să susțină instituțiile de

creditare a agriculturii în

condițiile unei structuri agrare

dominante în economie. De la

un capital inițial de 300 000 se

ajunge la 2 mil. lei în 1924.

Președinte al Consiliului de

Administrație a fost Grigore Gh.

Cantacuzino12

, senator,

directorul ziarului „Voința

Națională‖, iar membri: C.

Ștefănescu Zănoagă, viitor

prefect de Olt13

, Theodor

Deleanu, Traian Biju, dr. Gh.

Kițulescu, Zenovie Voiculescu,

Gh. Petri, Paraschiv Rădulescu, I. Rădulescu Poboran și Luca Lazăr. Primul director al

Băncii Agrare a fost col. I. Dobriceanu.

Banca efectua operațiuni de scont, plăți în țară și străinătate, emitea cecuri, avea

dreptul să cumpere și să vândă pe cont propriu. Deținea magazii de cereale la Slatina și

Potcoava14

.

BANCA SLATINA, Societate anonimă pe acțiuni, începe să funcționeze la 3 mai

190815

pentru început în casele lui Ioan T. Mihail de pe str. Carol (în prezent Dinu Lipatti).

Primul Consiliu de Administrație întrunit în 28 aprilie 1908 alege în funcția de președinte

pe Alexandru Iliescu, mare om politic, industriaș (proprietar al morii Olteanca), filantrop16

,

10

Ibidem. 11

Ibidem. 12

Strada Lipscani din Slatina va lua denumirea de str. Gr. Cantacuzino după anul 1926. 13

Prefecții județelor Olt și Romanați, Slatina, 2014, p. 28. 14

Anuarul județului Olt 1924, Slatina, 1924, p. 60. 15

SJAN Olt, fond Banca Slatina, dos. 1/1908-1925. 16

Testamentul întocmit de Al. Iliescu în anul 1917 se constituie într-un argument de generozitate și altruism, lăsând fonduri consistente pentru dezvoltarea Slatinei, ajutorarea școlilor și a copiilor sărmani. Al. Iliescu îl desemnează executor testamentar pe Constantin I. C. (Dinu) Brătianu, după primul război mondial președinte al Consiliului de Administrație al Băncii Slatina.

Banca Agrară din Slatina (SJAN Olt)



vicepreședinte pe Ioan T. Mihail, membri pe: Teodor Deculescu, primul director al Băncii,

D. Bârzescu, Al. Plopeanu, M. Mihăilescu, V. Marinescu.

Preocupările lui Al. Iliescu pentru dezvoltarea sistemului bancar local sunt mai

vechi menționând Banca Drăgoești fondată în anul 1902 la Drăgoești17

în nordul județului

unde deținea mai multe moșii. Societatea a funcționat până în 1909 când a fost preluată

prin fuziune de Banca Drăgășani18

.

Al. Iliescu, principalul inițiator al

Băncii Slatina, cumpără terenul de la Alecu

Negreanu (în Planul de situație al str.

Lipscani din anul 1890 în vecinătate este

trecut hotel Negreanu) și suportă costurile

ridicării construcției situată pe str. București,

nr. 16, ulterior str. C. Dissescu, actualmente

str. Mihai Eminescu.

Palatul Băncii, denumire frecventă în

epocă, este ridicat într-un punct de maximă

vizibilitate, unde convergeau cele mai vechi

și mai circulate străzi (București/Mihai

Eminescu, Lipscani, Carol/Dinu Lipatti) și se

aflau cele mai reprezentative instituții:

Palatul Administrativ și Palatul Poștei,

precum și casa boierilor Fântâneanu, una

dintre cele mai frumoase din oraș.

Amenajarea în anul 1892 a grădinii publice

„Principesa Maria‖ (azi Eugen Ionescu)

oferea zonei un standard de înfrumusețare

urbanistică, fiind apreciată de slătineni.

Clădirea băncii îmbina rigorile unei atare instituții dotată la subsol cu spații pentru

tezaur cu valențele estetice ale stilului neoromânesc promovat de o prestigioasă școală de

arhitecți români în frunte cu Ion Mincu.

În ședința din mai 1912 a Consiliului de Administratie se iau în discuție termenii

actului de vânzare dintre Alexandru Iliescu și Bancă prin care Al. Iliescu primește suma de

37 500 lei ce reprezenta valoarea terenului cumpărat, inclusiv despăgubirile caselor

demolate, renunțând la cheltuielile construcției în valoare de 26 500 lei19

.

Încă din primele luni de activitate operațiunile băncii au înregistrat un real progres,

printre acestea enumerând: „Scontează polițe, cupoane și titluri eșite la sorț; face avansuri

pe producte și în cont curent; se însărcinează cu încasări de efecte; cumpără și vinde

efecte publice; primește depozite spre fructificare‖. La împrumuturi dobânda era stabilă,

de 10%, plus un comision de ¼ la 1 ce varia în raport cu suma împrumutată. La depuneri

se acorda un procent de 6 ½ . Pentru a face față clientelei, Banca Slatina deschide mai

multe sucursale în județ: Potcoava (la sfârșitul anului 1908), Drăgănești Olt, Albești,

Radomirești, ca să enumerăm doar pe cele din prima etapă.

În timpul ocupației din timpul primului război mondial (1916-1918), Banca Slatina

17

În urma reformei administrative din anul 1968 localitatea Drăgoești este repartizată jud. Vâlcea. 18

Georgeta Ghionea, op.cit., p. 120. 19

SJAN Olt, Fond Banca Slatina, dos. 1/1908-1925, f. 85.

Al. Iliescu



devine sediul Comandaturii de etapă a trupelor de ocupație germano-austro-ungare20

. Cu

câteva zile în urmă, tezaurul și înscrisurile de valoare au fost împachetate în lăzi și

transportate la Iași, în grija lui Al. Iliescu, unde se afla guvernul.

Moartea neașteptată a lui Al. Iliescu la Iași în 15 aug. 1917 va îngreuna reluarea

activității băncii după război. În ședința Consiliului de Administrație din 1 iunie 1918 se

analizează situația neclară a instituției cauzată în principal de faptul că scriptele și

registrele băncii „n-au fost aduse de unde au fost evacuate‖ și că debitorii băncii erau încă

mobilizați. Se hotărește reconstituirea actelor pe baza registrelor băncii, stabilindu-se

reînceperea operațiunilor după ratificarea păcii.

În anul 1920, pentru a-și consolida poziția afectată de război și de pierderea unei

părți din arhivă, Consiliul de Administrație din 5 martie 1920 ia în discuție fuziunea cu

Uniunea Comercianților și Industriașilor din Olt, autorizând pe Constantin Stavarache21

,

directorul băncii, ca împreună cu Ilie Popescu, președintele Uniunii, să elaboreze statutele,

prospectul și condițiunile în care se va face fuziunea. În ședința din septembrie, C.I.C.

(Dinu) Brătianu, ales președinte din febr. 1919 este confirmat în funcție iar Vasile

Alimănișteanu, personalitate marcantă a așa numitei „neoboierimi liberale‖ este ales

vicepreședinte al Consiliului de Administrație22

. Din Consiliul de Administrație făceau

parte ca membri nume binecunoscute în mediul de afaceri sau în administrație: N.

Marinescu-Bircii23

, Al. Belleti, N. Răducanu Popescu, Ilie Popescu, Eugen Colibășanu,

Ionel Marian, V. Marinescu, M. Mihăilescu, Ilie M. Pretorian.

Vasile Alimănișteanu era unul dintre cei șase copii ai moșneanului Mihalache

Alimănișteanu din Alimănești căsătorit cu Ecaterina Stoian Boiangiu din localitatea vecină

Bălănești (Olt). Mihalache din neamul Chera este primul care își ia numele de

Alimănișteanu de la numele satului unde deținea o suprafață de 550 pogoane24

. Băieții -

Constantin, Alexandru, Virgil și Vasile Alimănișteanu - vor urma studii superioare

(tehnice și economice) în străinătate ajungând să dețină poziții importante în domeniile în

care s-au specializat. Prieteni cu frații Brătianu din timpul școlii, vor intra în elita politică

românească și vor contribui la propășirea Slatinei și a județului Olt. Prin căsătorii s-au

înrudit cu familii influente din viața social- politică a țării. Constantin, inginer de mine cu

studii superioare la Paris, fondatorul primei asociații a industriașilor petroliști din România

și a primei școli de maiștri sondori de la Câmpina, s-a căsătorit cu Sarmiza Bilcescu, prima

femeie acceptată să urmeze cursurile Facultății de Drept din Paris pe care le-a absolvit

strălucit. Alexandru Alimănișteanu, absolvent de studii economice și financiare la

Universitatea din Berlin se recăsătorește cu Pia Brătianu, sora primului ministru Ion I. C.

Brătianu (prima oară a fost însurat cu Florica, una din fiicele lui D. Protopopescu). Virgil

Alimănișteanu, absolvent al Institutului Regal de Mine din Liege (Belgia) s-a însurat cu

Elena, una din fiicele vestitului doctor Nicolae Leon, profesor la Universitatea din Iași, iar

Vasile Alimănișteanu cu Maria sora lui Nicolae Raicoviceanu, omul de încredere al

20

Pentru detalii, a se vedea Ion D. Tîlvănoiu, Orașul Slatina sub ocupația germană, în „Memoria Oltului și Romanaților”, nr.11 (57) noiembrie, 2016, p. 75-82.

21 Constantin Stavarache pe lângă activitatea onestă și riguroasă desfășurată la bancă, deține pentru

perioade scurte funcțiile de primar și de președinte al Comisiei interimare legându-și numele de importante lucrări edilitare, a fost președintele Societății veteranilor de război din județul Olt (invalid de război în grad de locotenent colonel) și din 1939 este director al unei noi instituții financiare – Banca pentru industrializarea și valorificarea produselor agricole.

22 SJAN Olt, fond Banca Slatina, dos. 1/1908-1925, f. 78.

23 N. Marinescu Bircii, însurat cu Paulina Alimănișteanu, a fost primar al Slatinei în mai multe mandate

(vezi Cornel Manolescu, Conducătorii orașului Slatina. De la Vintilă Vodă (1530) și până în zilele noastre, Caracal, 2016, p. 62-66).

24 Victor Epure, Boierii Alimănișteni în cronica timpului, Satu Mare, 2015, p. 17-23.



diplomatului Nicolae Titulescu25

. Absolvent al renumitului Institut de Agronomie de la

Gembloux (Belgia), Vasile Alimănișteanu implementează cu succes metode noi de

exploatare a moșiei părintești de la Alimănești creând o fermă modernă de notorietate,

aspect ce se va răsfrânge și asupra dezvoltării localității. Îmi spunea d-na Nina Anastasiu,

fiica lui Vasile Alimănișteanu, în anul 1997, că familia domniei sale s-a îngrijit constant de

școală, oferindu-le zilnic copiilor pâine caldă și lapte produse la fermă.

Adunarea generală extraordinară a acționarilor Băncii Slatina întrunită pe 20 iunie

1920 hotărăște fuziunea cu Uniunea

Comercianților și Meseriașilor și cu Banca

Poporului sub denumirea de Banca Uniunii

Agricole, Comerciale și Industriale; procesul-

verbal al ședinței este publicat în Monitoril

Oficial nr. 144/1920. Pentru consolidarea

băncii, s-a majorat capitalul social la 10 000

000 lei, împărțit în 20 000 acțiuni la purtător a

câte 599 lei fiecare. În această perioadă banca

dispunea de personal calificat alcătuit din 19

salariați.

Din actul constitutiv și statutul de

întemeiere reiese și scopul societății: „de a

exercita comerțul de bancă și a face toate

operațiunile în vederea dezvoltării agriculturii,

comerțului și industriei, și a întreprinderilor de

tot felul”26

. Operațiunile bancare în

conformitate cu prevederile Codului de Comerț

și ale Legii pentru Organizarea și reglementarea

comerțului de bancă sunt enunțate în Cap. III,

art. 9 al statutului.

De-a lungul timpului Banca Slatina a făcut numeroase donații pentru susținerea

unor societăți caritabile sau a unor instituții de învățământ. În anul 1924 s-au donat

Societății orfanilor de război Olt – 10 000 lei, Societății „Principele Mircea‖- 5 000 lei,

pentru Monumentul eroilor – 15 000 lei și pentru Căminul studențesc – 40 000 lei27

. De o

atenție deosebită s-a bucurat Școala elementară de comerț înființată în anul 1922 de Al.

Alimănișteanu și V. Alimănișteanu, la începutul anilor 1930 transformată în Liceul

comercial „Nicolae Titulescu‖.

La 17 martie 1940 Adunarea generală a acționarilor aprobă schimbarea denumirii

din Banca Uniunii Agricole, Comerciale și Industriale în Banca Uniunii28

. Președinte al

Consiliului de Administrație a fost ales Alexandru Alimănișteanu, vicepreședinte Ion A.

Tomescu29

, director Ilie Popescu. În perioada următoare două societăți financiare Casa de

Credit a Agricultorilor și Banca Negustorească procedează la fuziunea prin absorbție cu

Banca Uniunii.

25

Informații oferite cu multă amabilitate de d-na Nina Anastasiu, fiica lui Vasile Alimănișteanu, subsemnatei în anul 1997.

26 Actul Constitutiv și Statutele Băncii Uniunii Agricole, Comerciale și Industriale, Slatina, 1922.

27 SJAN Olt, fond Banca Slatina, dos. 1/1908-1925, f. 102.

28 Ibidem, dos.1/1926, f. 41.

29 Ion A. Tomescu, avocat de înaltă clasă, a fost primar al Slatinei, deputat, extrem de activ și

competent ca membru al comisiei pentru elaborarea codului penal și al procedurii penale, prefect într-o perioadă tulbure (de la 21 martie 1945 la 27 februarie 1946, când a demisionat).

Al. Alimănişteanu



Pe data de 12 iunie 1945 sediul băncii este ocupat de trupele sovietice până la

finele anului 1946. Banca Uniunii își va desfășura activitatea (considerabil restrânsă),

într-o cameră din spațiul închiriat de Banca Negustorească în casa Hanciu, aflată la

intersecția str. Dissescu (Mihai Eminescu) cu str. Lipscani. La scurt timp se mută într-o

cameră la moara Olteanca30

, acționar important al băncii încă de la întemeiere.

În perioada cât sediul băncii a fost ocupat de trupele sovietice, Administrația

financiară Olt constată în ziua de 8 iunie 1946 că „depozitul de arhivă din acel local a fost

spart și s-au sustras diferite titluri de rentă care se negociază pe piață‖ după cum se spune

în nota înaintată de Prefectura județului Olt/Biroul armistițiului către Comandantul unității

sovietice31

. Prefectura Județului Olt întocmește un raport despre acest incident pe care îl

înaintează Parchetului Tribunalului Olt, autorităților centrale, se pare fără răspuns.

După Legea de naționalizare din 11 iunie 1948, Banca Uniunii predă activul și

pasivul Băncii Naționale a României – agenția Slatina. Între 1948-2009, în sediul Băncii

Slatina construit în anul 1908 a funcționat Banca Națională a RPR din 1965 a RSR –

sucursala Slatina. Recent imobilul, monument istoric, a fost preluat de Ministerul Justiției

care l-a atribuit Judecătoriei Slatina.

BANCA SINDICATULUI AGRICOL ia ființă în anul 1911 având ca nucleu

Societatea pe acțiuni Dumitru & Comp. ce apare trecută pe Planul de situație al str.

Lipscani din anul 1890 la intersecția străzilor Lipscani și Ionașcu (din 1926 Tache

Protopopescu, în prezent Frații Buzești) în casa Niță Găbunea32

. D.C. Dumitru fondatorul

societății pe acțiuni, alcătuită din mari proprietari funciari, este ales director al Băncii

Sindicatului Agricol. Președinte al Consiliului de Administrație a fost Mihail Comăneanu

iar vicepreședinte Constantin I. Munteanu două personalități ale administrației locale și

vieții politice (primari, prefecți, deputați, senatori); dintre membri amintim pe: C.

Găbunea, primar al Slatinei între 1872-1876, C. Dobruneanu, G. Georgescu, V.

Alimănișteanu, D.G. Vernescu, Al. Georgescu și I.P.

Soreanu, care îi urmează lui D.C. Dumitru în funcția

de director.

Principalele operațiuni financiare vizau

credite ipotecare și agricole avantajoase, efectuarea

de plăți în țară și străinătate, scontare. În anul 1924,

Banca Sindicatului Agricol înregistra un capital

social de 5 mil. lei și deținea depozit de mărfuri în

localul propriu33

.

BANCA NEGUSTOREASCĂ s-a creat din

inițiativa negustorilor slătineni în iunie 1922, având

un capital social de 5 mil. lei. Scopul principal al

băncii era îndreptat spre „ajutorarea tuturor

comercianților și industriașilor cinstiți, ruinați sau a

familiilor lor‖34

.

30

Ibidem, f. 87. 31

SJAN Olt, fond Prefectura județului Olt, Birou Armistițiu, 1946, f. 2. 32

Fotografia str. Lipscani inclusă în „Albumul orașului Slatina 1906”, arată că la parterul casei funcționa Cafeneaua Găbunea.

33 Anuarul județului Olt 1924, p. 60.

34 SJAN Olt, fond Banca Negustorească, dos. 1/1924.



A funcționat cu chirie în două imobile reprezentative din centrul orașului: Casa

Hanciu (Pizza Napoli) și Casa Ana Vasiliade, fostă Găbunea (în prezent abandonată).

Primul președinte al Consiliului de Administrație a fost Temistocle Alexandrescu și

vicepreședinte N. Enăchescu, mare comerciant de cereale. În Consiliul de Administrație au

fost cooptați ca membri negustori de seamă

ai Slatinei: Zaharia Diculescu,

vicepreședinte în 1924, Nicola Cosma,

Petrică Tașcu Stavre, Niță Dobrescu, Marin

Popescu, G. Caciona, A. Ionescu, I.S.

Ionescu, M. Rădulescu Poboran, Pișcu

Levy. Banca negustorească avea în

structură opt salariați. În anul 1929 se

schimbă conducerea Consiliului de

Administrație: Teodor Deleanu, din familia

boierilor Deleanu, avocat, doctor în drept și

economie, deputat 1926-192835

este ales

președinte iar vicepreședinte Niță Dobrescu,

unul dintre cei mai întreprinzători negustori.

Banca derula numeroase operațiuni

financiare: acordare de împrumuturi simple,

pe credite și garanții pentru dezvoltarea

afacerilor sau pentru deschiderea de noi

afaceri, scontarea de efecte speciale,

emiterea de cambii, cecuri, ajutoare pentru familiile strâmtorate.

Banca Negustorească figura în evidențele Camerei de Comerț și Industrie Slatina

printre marii exportatori și importatori, având dreptul de a efectua operațiuni în valută. În

același timp poseda reprezentanța societății „Naţionala‖ din București pentru asigurări de

viață, incendii și alte calamități.

Societățile cooperative de credit și economii, numite generic bănci populare,

potrivit Codului comercial erau

definite ca societăți comerciale al

căror capital era subscris de

asociați și care aveau drept scop

sprijinirea micilor producători

rurali și urbani, a funcționarilor și

intelectualilor. „Legea băncilor

populare sătești și a Casei lor

centrale‖ inițiată de Spiru Haret,

sprijinit de ministrul de finanțe,

Emil Costinescu, aprobată în

1903, prin modificări ulterioare

aduce noi precizări referitoare la

constituirea, înregistrarea și

funcționarea băncilor populare

urbane și rurale.

35

Cornel Manolescu, op.cit., p. 41; vezi şi Ion Tîlvănoiu, Nicoleta Popescu ,,Străbunii celor trei sate de pe Olt: Delenii”, în Memoria Oltului nr. 12/2013

Sediul Băncii Federale din Slatina

Sucursala Slatina a Băncii de Scont a României...



Pe măsura înmulțirii băncilor populare și a sporirii mijloacelor lor financiare a

apărut necesitatea

organizării lor în uniuni

sau federale. Mai întâi

băncile populare s-au

constituit în orașe unde

spiritul de asociere era mai

mare, ca după anul 1903 să

se orienteze spre mediul

rural, practic aproape în

fiecare comună luând ființă

câte o bancă populară.

Dintre băncile populare

întemeiate în Slatina

menționăm „Înfrățirea‖ și

banca învățătorilor din

județul Olt – „Cultura‖ cu

sediul la Școala

Protopopescu și apoi la Revizoratul școlar.

În anul 1916 se înființează Banca Federala Oltul, cu sediul pe str. București

(actualmente Mihai Eminescu). Statutul

prevedea că Federala întrunește

atribuțiunile unei societăți cooperative de

credit, desfacere și aprovizionare. Astfel,

unitățile afiliate puteau să îndeplinească pe

lângă rolul de creditare și un rol comercial

ce urmărea excluderea speculanților prin

mijlocirea unei relații directe între

producător și consumator. Treptat, Banca

Federala Oltul s-a impus pe piața

comerțului de mașini agricole.

Federala putea realiza următoarele

operațiuni: primea spre fructificare sume

de bani de la băncile populare și de la alte

societăți cooperative; contracta

împrumuturi de la Banca Centrală

Cooperativă sau de la alte instituții

financiare; acorda împrumuturi băncilor

populare și societăților cooperative

asociate din zonă; organiza aprovizionarea

numai cu comision a cooperativelor

asociate; sprijinea activitatea societăților

cooperative din județ.

În fruntea Consiliului de Administrație al Federalei Oltul s-a aflat multă vreme

Teodor Dumitrescu Firicel, învățător format la școala lui Spiru Haret, decorat cu „Răsplata

muncii pentru învățământ clasa I‖, președinte al Asociației învățătorilor din județul Olt,

deputat (1922-1926), senator.

...şi interiorul acesteia (imagini salvate din materialul DCA

şi ajunse în fondul Arhivelor Naţionale din Bucureşti)

Învăţătorul Teodor Dumitrescu Firicel,

,,deputatul Vediţei”



Federala Oltul editează periodicul lunar „Cooperația Oltului‖ a cărui redacție se

afla în sediul băncii. Misiunea gazetei

este formulată de Teodor Dumitrescu

Firicel în „Cuvântul nostru‖ apărut în

nr. 1 din 1 martie 1925: „Față de

greutățile în care se zbate întreaga

mișcare economică a țării și în

special mișcarea cooperatistă, alături

de întreaga criză morală, ne-am

hotărât să scoatem foaia noastră de

îndemn, sfat și îndrumare economică

și morală”36

.

Parte a sistemului bancar

românesc modern, băncile slătinene

se înscriu în tabloul general al țării și

urmează etapele condiționate de

împrejurările economice, sociale și

politice. Ele au contribuit la

dezvoltarea și consolidarea structurii

economice, în primul rând a celei agrare. În același timp, băncile au influențat viața

socială, urbană și culturală a unui oraș deschis spre modernizare.

Răsfoind ziarul Fapta- 1944

Ion Tîlvănoiu

Ziarul Fapta a apărut la Bucureşti de la 25 februarie 1943 şi până la 4 martie 1948,

în total colecţia cuprinzând 1018 numere legate în 13 pachete. Pagina a doua a ziarului

rămâne importantă pentru cercetătorii acestei epoci pline de transformări, pentru cronicile

artistice, muzicale, teatrale, interviurile ori literatura de valoare ce nu puteau lipsi dintr-o

gazetă condusă de un scriitor de certă valoare ca Mircea Damian (Memoria Oltului şi

Romanaţilor nr. 12-14/2013; 29, 30, 32, 33/2014; 38, 39, 46/2015; 47-50, 54, 56, 58/2016).

Din curiozitate faţă de activitatea consăteanului meu, am parcurs de mai multe ori

întreaga colecţie, la început notând într-un caiet lucrurile pe care le-am considerat de

interes, apoi fotografiind spre a putea analiza amănunţit articolele respective. Vom încerca

să redăm în continuare aceste lucruri, semnalându-le cercetătorilor istoriei literare, cât şi

36

Ion D. Tâlvănoiu, Floriana Tâlvănoiu, Publicații periodice din Olt și Romanați”, Caracal, 2013, p. 80.

Clădirea în care a funcţionat Banca Federală (azi)



cititorilor noştri, spre a ne putea face o impresie despre activitatea celui mai important

ziarist pornit din Izvorul Romanaţilor- Mircea Damian.

Anul 1944, al doilea de apariţie al Faptei, va aduce căderea dictaturii antonesciene.

Dacă până la 23 august era în vigoare cenzura lui Antonescu, după 23 august 1944

ocupaţia sovietică va institui o alta la fel de dură. Printre ştirile politice care, fireşte,

acaparau prima pagină, în pagina a doua îşi fac loc ştiri culturale menite să reţină atenţia.

Poeţi ca George Demetru Pan37

, Constant Tonegaru38

, D. Stelaru39

îşi continuă

colaborarea. Rubrica ,,Insectar‖ este realizată de poetul Geo Dumitrescu, ascuns sub

pseudonimul ,,Ion Călimară‖. Aici40

ia apărarea lui Camil Petrescu ce fusese intervievat

de L. Voita în ultimul număr din Vremea. Dealtfel ziarul Fapta va dedica o pagină

întreagă41

aprecierilor la adresa piesei lui Camil Petrescu ,,Iată femeia pe care o iubesc‖,

piesă ce ,,a stârnit o mare răsmeriţă în critica dramatică bucureşteană. Mai mult decât la

oricare altă piesă, criticii dramatici s-au împărţit în două tabere de cea mai stridentă

contradicţie, aşa că unele gazete s-au văzut

nevoite să-i pună pe două coloane,

numărându-şi voturile ca la cercetarea unui

scrutin. Rezultat: şase critici de partea

,,entuziaştilor” şi şase critici de partea celor

,,jos cu piesa”. Prin urmare balotaj.”

Nemulţumiţi de piesă au fost Mircea

Ştefănescu (Curentul; ,,Şmecherie cusută cu

aţă de biet filosof nepriceput‖), N.

Carandino (Bis; ,,Dl. Camil Petrescu n-are

niciodată scenic, nimic de spus... nu are

dialog, nu ştie să construiască un personaj...

are neîncetat un ton fals... n-are nici măcar

norocul să nimerească din greşeală un act,

un tablou, o situaţie, o replică”), Dem.

Teodorescu (Ecoul; ,,... n-are nici o însuşire

din cele pretinse de literatura şi construcţia

dramatică [...] d-sa reduce drama la o serie

de dialoguri când pretenţioase, când

triviale, când pueril-sentenţioase, când

încărcate ridicol de citaţii şi nume proprii,

pentru o ieftină epatare”, Tita Bobeş (Acţiunea), Mugur Valahu (Cortina), Florimar

(Porunca vremii; ,,... a neglijat complet factorii principali cum ar fi acţiunea sau nervul

dramatic necesare într-o lucrare de teatru, astfel că noua sa piesă este mai mult o

conferinţă cu proiecţiuni despre viaţa sufletească ...”). Opinii rezervate au Alexandru

Anestin (Ordinea) şi Petru Manoliu (Timpul) iar elogios se exprimă: Ion Băleanu (Fapta),

C. Panaitescu (Spectator), Const. Argeşanu (Poporul), Tudor Şoimaru ( Vremea), Valeriu

37

,,Cluj” (An. II,nr. 27/1 ian. 1944) 38

,,Neagu” (pamflet adresat caricaturistului Neagu Rădulescu, An. II, nr. 32/6 febr. 1944); ,,Stalingrad şi Ardeal”, (An. II, nr. 53/9 sept. 1944);

39 ,,Eu şi strada” (An. II, nr. 53/9 sept.1944); ,,Omul nou”, (An. II, nr. 57/14-16 sept. 1944); ,,Liberi”, (An.

II, nr.63/21 sept. 1944); 40

,,Insectar” (An. II, nr. 33/13 febr. 1944, p.3); Geo Dumitrescu are şi alte colaborări, vezi ,,Viaţa la ţară”, An. II, nr. 75/5 oct. 1944;

41 Vezi ,,Mare răsmeriţă în critica dramatică bucureşteană”, An. II, nr.38/19 martie 1944;

Cronică dramatică semnată de Ion

Băleanu la piesa ,,Iată femeia pe care o

iubesc” de Camil Petrescu



Mardare (Universul), Ion Marin Sadoveanu (Viaţa), Alexandru Drăghici (Universul

Literar), Ov. Constantinescu (Rampa), C.I. Şiclovanu (Seara), Anton Dimitriu (Timpul).

La 16 aprilie 1944 ziarul aduce vestea morţii poetului Ion Minulescu42

ca urmare a

bombardamentelor anglo-americane din 4 aprilie: ,,Marţi a încetat din viaţă poetul Ion

Minulescu. Acuma, când mor zilnic foarte multe mii de oameni, când senzaţia de dispariţie

biologică pluteşte în jur, amestecată cu eventualitatea atâtor explozibile şi mijloace

ultramoderne de omucidere, moartea nu mai e un fenomen duminical iar filosofia

plângăreaţă a ei încetează de a mai părea altfel îmbâcsită şi deplasată. Ion Minulescu

moare totuşi pe un front, pentru toţi ceilalţi consumat de mult şi tăcut ca un sfârşit de

epocă. Simbolist din rândurile entuziaste ale tinerilor din dimineaţa începutului nostru de

secol, puţin sau aproape deloc adaptabil mentalităţii poetice de pe la 1900, refuzat de

revistele contemporane, publicat apoi de Viaţa Nouă a lui Ovid Densuşianu şi întâmpinat

cu ostilitate, cu rezerve de contemporanii săi, poetul îndrăgostit de lavalieră şi de cafenea,

boemul ,,Romanţelor pentru mai târziu” devine în mai puţin de 10 ani autorul ...

romanţelor de altădată. Anii de boemă petrecuţi în Parisul atâtor libertăţi şi-al atâtor

posibilităţi de poezie l-au transformat

pe tânărul poet şi student român pentru

totdeauna dându-i acel aer (pentru

caldarâmurile noastre autohtone: puţin

exotic) de om deprins să acorde

spiritului toate plusurile de gimnastică

de care el este capabil. Poemele lui

pline de o muzică sunată, tumultoasă,

de o muzică lesne de întâlnit mai târziu

în parcuri, au populat ani de zile

paginile revistelor literare, versurile lui

au fost învăţate, declamate şi cântate.

Minulescu era o existenţă bonomă şi

calmă între poezia de dată nouă; în

urma lui rămâne prezenţa celuilalt

simbolist de tradiţie, Al. T. Stamatiad”. 43

42

,,A murit Ion Minulescu” (An. II, nr. 41/ 16 apr. 1944); 43

Textul, nesemnat, credem că aparţine lui Mircea Damian. Relaţiile dintre cei doi scriitori olteni au fost foarte apropiate; încă din 1928-1929 Minulescu răspundea la anchetele literare iniţiate de Mircea Damian, au participat împreună la numeroase şezători literare în ţară; cei doi se întâlneau la Capşa aproape zilnic (în volumul ,,Bucureşti”, apărut în 1935, Mircea Damian îi va face un portret amuzant în capitolele ,,Capşa” şi ,,Ziua Cărţii”); Ion Minulescu îi va dedica poezia ,,Isprava toamnei” şi împreună cei doi conduc ziarul Bucureşti în 1941; la 11 aprilie 1947 în Fapta (An. V, nr. 776, p.2) Al. Raicu semnează articolul ,,Amintiri despre Ion Minulescu cu prilejul a trei ani de la moartea autorului Romanţelor pentru mai târziu” în care evocă şezătorile literare la care i-a fost alături: la care poetul era punctual, cu nelipsita havană, ,,cu pălăria cu boruri largi, cu ochelari de baga, păşind încetişor cu paşi mari, sprijinindu-se într-un baston gros [..] ştia o mulţime de anecdote şi sacul lui era fără fund atunci când în pernele moi ale compartimentului de clasa I cum era pe atunci, începea să-l deşerte [...] în vreme ce alţi scriitori îşi luau cu ei cărţi de proză sau de poezii din care urmau să citească, Ion Minulescu nu lua decât bunăvoinţa şi entuziasmul tineresc. El era păstrat ultimul pe afiş, ca fiind punctul de program cel mai tare. Când se ridica apropiindu-se de masa din faţa rampei, o furtună de aplauze izbucnea din toate colţurile sălii. După o introducere glumeaţă, Ion Minulescu începea să spuie poeziile lui preferate [...] Minulescu ştia pe de rost cărţi întregi din versurile lui [...] Într-un carnet am notate o mulţime de întâmplări din peregrinările noastre cu Ion Minulescu, care de care mai hazlii, care vor trebui odată redate tiparului [...]”. Ar fi interesant de aflat dacă aceste amintiri mai există ;vezi şi ,,Un mare ridicul: Ion Minulescu”, de Liviu Bratoloveanu, în Fapta, An. III, nr. 232/21 aprilie 1945,p.2;

Articol din ziarul Fapta, An. II, nr. 41/16 apr.

1944, p. 1



Despre acelaşi

eveniment trist scrie şi

Lucia Dem. Bălăcescu44

,

arătând că ,,Arta modernă a

pierdut în poetul Minulescu

cel mai fervent apărător al

ei, dacă nu singurul! Astăzi

când totul se năruie în jurul

nostru, însemnătatea pentru

noi, artiştii români moderni,

a dispariţiei lui Ion

Minulescu este incalculabilă

[...] De ce să nu fim sinceri:

Ion Minulescu a fost primul

român curat, care a gustat,

a iubit şi a înţeles deplin

arta modernă, a luptat pentru ea, a impus-o acestei ţări şi oamenilor din jurul său, mai toţi

retrograzi moderaţi, temându-se de îndrăzneli [...] Libertatea în artă a găsit în Ion

Minulescu un înţelegător, un amator şi- ceea ce e absolut admirabil- un cumpărător de

mâna întâi [...] Pictorii tineri toţi, pictorii noştri moderni toţi, indiferent de religie, au

găsit în Ion Minulescu adevăratul amator îndrăgostit, gata să ocrotească orice

îndrăzneală plastică apărând-o, impunând-o cu glasul, cu fraza lui alcătuită din imagini

cu lavaliera în picăţele, atât de fin aleasă, cu întreaga lui făptură radiind simpatia. Era

destul să-i întrezăreşti silueta profilată pe geamurile cafenelei Capşa ca să-ţi încălzească

sufletul [...]Nu ştiu de l-or uita camarazii mei de breaslă, dar atât cât va dura fiinţa mea

neînsemnată, sufletul amatorului de artă Ion Minulescu va fi veşnic prezent într-al meu, ca

o flacără vie a recunoştinţei şi dragostei ce-i port.”

Virgil Ierunca semnează cronici literare45

alături de Ion Caraion46

, Radu

Teculescu47

şi alţii48

.

Foarte activ se arată scriitorul Liviu Bratoloveanu49

care salută numirea lui Victor

Eftimiu ca director la Teatrul Naţional50

şi are cronici literare51

. Îşi face apariţia acum şi

44

,,Îndrăgostitul de artă I. Minulescu” (An. II, nr. 42/30 apr. 1944, p.1); 45

la volumele ,,Pe-o gură de rai”, de Emil Botta, Ed. Naţionala Gh. Mecu ( An. II, nr. 31/27 ian. 1944); ,,Înalte vârfuri”, de Emil Vora şi ,,Marea împăcare”, de Rosandra Castra (An. II, nr. 32/6 febr. 1944); ,,Întâlnirea cu focul”, de Ion Sofia Manolescu (An. II, nr. 34/ 20 febr. 1944, p.2); ,,Războiul nevăzut al lui Paisie cel Mare”, de Paul Sterian (An. II, nr. 36/ 5 martie 1944); ,,Daruri pentru cocioabe”, de Cristian Sârbu (An. II, nr. 37/ 12 martie 1944);

46 la volumele ,,Sfârşit de veac în Bucureşti” de Ion Marin Sadoveanu (An. II, nr. 33/13 febr. 1944, p.2);

Ion Caraion semnează şi reportaje ( vezi ,,Bucureşti 1944”, An. II, nr. 50/6 sept. 1944) şi este necruţător cu oamenii fostului regim ( vezi ,,Români, ministri ai Germaniei”, An. II, nr. 59/16 sept. 1944, în care în afară de Nichifor Crainic condamnă şi ,,Gândirismul” şi de-a valma, pe L.Blaga, A. Cotruş, N. Crevedia, Vintilă Horia, Ion Petrovici, Al. Bădăuţă, Emanoil Bucuţă, D. Ciurezu, Cezar Petrescu, Pamfil Şeicaru, Grigore Popa, Pan Vizirescu, Ovid Caledoniu, D. Caracostea, Dragoş Protopopescu, Toma Vlădescu, Ilie Rădulescu, Simion Mehedinţi); vezi şi ,,Un băiat de familie”, An. II, nr. 69/28 sept. 1944 în care este atacat Ion Petrovici: ,,De la el primeau normative şcolile şi universităţile din ţară, ce să facă şi ce să nu facă; de la el rasismul a trecut la catedră […]”.

47 la volumele: ,,Apus de primăvară” de A. V. Chirilă , (An. II, nr. 39/26 martie 1944); ,,Istoria literaturii

române”, de Gabriela Drăgan, Ed. Vatra, Buc., 1943 (An. II, nr.40/2 aprilie 1944); ,,Păpuşi cu ochii de smarald”, de Liliana Delescu (An. II, nr. 41/16 apr. 1944);

48 La volumul ,,Dincolo”, de S. Gregor, semnat ,,D.H.” (An. II, nr. 101/11 noiembrie 1944);

49,,Arta fără cătuşe” (An. II, nr. 56/13-15 sept. 1944, p.2); ,, Împotriva livrescului” (An. II, nr. 57/14-16

sept. 1944); ,,Arta în exil” (An. II, nr. 62/20 sept. 1944, în care se ocupă de scriitorii puşi la index de fostul regim: I. Voronca, B. Fundoianu, Sergiu Dan, Geo Bogza, Saşa Pană şi V. Eftimiu); ,,Ţăranii de lux” (An. II,

Jos: Ion Minulescu, Ludovic Dauş; sus: A. G. Samari-

neanu, Vladimir Nicoară, O. Şuluţiu, Mircea Damian,

George A. Petre, Ion Th. Ilea (Oradea, 1933)



Rene Theo52

care va deveni un foarte apropiat prieten al lui Mircea Damian53

şi colaborator

al Faptei. Tânărul Ben Corlaciu54

se alătură Faptei la fel şi Valeriu Popovici55

, uneori

semnând Valpo. Radu Boureanu56

de asemenea este prezent rar, Sergiu Milorian are o

rubrică zilnică, iar către sfârşitul anului 1944 apar printre colaboratori şi Toma

Alexandrescu57

şi Al. Raicu58

. Semnalăm şi o nuvelă de Aurel Şoimulescu59

Cronica dramatică este semnată de Ion Băleanu60

, Liviu Bratoloveanu61

şi Sergiu

Milorian62

iar Virgil Prodan63

are o rubrică în cadrul paginii literare.

Editorialele lui Mircea Damian64

tratează subiecte dintre cele mai diverse. Într-un

articol sugestiv intitulat ,,Am căzut la sindicat‖65

, vorbeşte despre activitatea sa de ziarist:

,,...m-am gândit că propaganda mea poate fi socotită activitatea pe care o desfăşor zilnic

de vreo doisprezece ani, cu mici întreruperi când am stat la închisoare tot din pricina

meseriei mele de ziarist‖ şi trage concluzia că ,,este ciudat cum din partea cititorilor poţi

să obţii foarte multe voturi iar la adunarea unei asociaţii profesionale te-alegi cu o

minoritate ridicolă. În orice caz, prefer voturile cititorilor”. Ziaristul duce o luptă inegală

nr.76/6 oct. 1944); ,,O promisiune uitată: Academia E. Lovinescu” An. II, nr. 90/28 oct. 1944; ,,Pentru S.S.R.”, An. II, nr.103/15 nov. 1944 (susţinând necesitatea scoaterii din librării, biblioteci şi manualele şcolare a scriitorilor ce au servit regimul trecut); ,,Expoziţia lui George Voinescu”, (An. II, nr. 107/21 nov. 1944); ,,Poezia socială”, (An. II, nr. 123/8 dec. 1944); ,,Cartea rusă sau procesul de lichidare a unor neîntemeiate prejudecăţi” ( An. II, nr. 129/15 dec. 1944); ,,Oameni la pândă”, volumul său, se afla încă în lucru şi ,,nici vorbă nu poate fi de punerea lui sub tipar” (An. II, nr. 133/20 dec. 1944); ,,Scriitorul şi pâinea” ( An. II, nr. 135/22 dec. 1944, cu amintiri despre Mihail Sadoveanu la o conferinţă în 1936); ,,Un gânditor în marş: Ilya Ehrenburg” ( An. II, nr. 137/24 dec. 1944);

50,,Actorii tineri” ( An. II, nr. 59/16 sept. 1944);

51 La vol. ,,Panopticum”, de Ion Caraion, Ed. Prometeu (An. II, nr.62/22 sept. 1944); ,,Poetul cismar”,

(An. II, nr. 70/29 sept. 1944, despre poetul Cristian Sârbu); ,,Spovedanii”, de Victor Eftimiu, Ed. Publicom, 1944, (An. II, nr. 104/16 nov. 1944); ,,Parisul lor”, de Dorotheea Cristescu (An. II, nr. 119/3 dec. 1944);

52 ,,De vorbă cu d. Stevens” (An. II, nr. 61/19-21 sept. 1944); Rene Theo începe din nr. 71/30 sept.

1944 al Faptei seria reportajelor din ciclul ,,Cazul Sarandos”, ocupându-se de cel care la 18 ianuarie 1941 l-a împuşcat pe maiorul german Doring la Bucureşti. Incapacitatea ministrului legionar de interne Petrovicescu de a găsi atunci vinovaţii a generat destituirea sa şi apoi rebeliunea legionară. Se cere reabilitarea eroului.

53 Mircea Damian îi prefaţează volumul ,,Ţara în reportaj”, apărut în 1947 (,,Mă simt dator să cred,

mereu şi consecvent, că nimic nu este mai adevărat şi mai autentic decât credinţa într-o lume mai cinstită, mai bună şi mai înţelegătoare pe care autorul de faţă o anticipează” ). După 1948, refugiat în Vest, Rene Theo va păstra o vie recunoştinţă directorului Faptei (vezi B.I.R.E. din martie 1950 unde sub semnătura R.T. citim: ,,Zilele trecute s-au împlinit doi ani de la moartea scriitorului şi ziaristului Mircea Damian. Atins de o boală gravă, comuniştii n-au ezitat să-l aresteze şi după 55 de zile Damian a murit în închisoare. Mircea Damian a luptat pentru dreptate şi pentru cei umili, a fost un ziarist de talent şi de curaj. De aceea a avut mereu de suferit de pe urma scrisului său. Comuniştii nu l-au iertat pentru curajul avut de-a arăta pe profitorii ideilor de stânga în adevărata lor lumină. La comemorarea morţii lui Damian se cuvine să se arate încă o dată acest adevăr ”).

54 Vezi interviul ,,Înfăptuirile d-lui Victor Eftimiu în viaţa teatrului românesc” (An. II, nr. 62/20 sept. 1944,

p.2); 55

,,Upton Sinclair” ( An. II, nr.72/1 oct. 1944); ,,Picat din cer în Bucureşti” ( An. II, nr. 109/22 nov. 1944);

56 An. II, nr. 112/25 nov. 1944;

57 ,,Fondurile speciale” ( An. II, nr.121/6 dec. 1944);

58 ,,S-a stins un mare dascăl” ( An. II, nr. 136/23 dec. 1944, evocă pe N. Cartojan); ,,Poveste” ( An. II,

nr. 137/24 dec. 1944, poezie); 59

,,Reîntoarcerea” ( An. II, nr. 128/14 dec. 1944); 60

,,Iată femeia pe care o iubesc”, de Camil Petrescu la Teatrul Naţional (,,...una din frumoasele biruinţe ale literaturii dramatice originale”, An. II, nr. 36/5 martie 1944, p.2);

61 ,,Tragedia inimii”, de Soare Z. Soare şi ,,Strigoii”, de Ibsen, la Teatrul Naţional Studio (An. II, nr.

71/30 sept. 1944); 62

,,Omul care a văzut moartea”, de Victor Eftimiu, An. II, nr. 85/23 oct. 1944; ,,Sylvette”, de Victor Eftimiu, An. II, nr. 96/4 nov. 1944;

63 ,,Andre Malraux”, An.II, nr.70/29 sept. 1944; ,,B. Fundoianu”, An. II, nr. 71/30 sept. 1944; ,,Al.

Sahia”, An. II, nr. 73/5 oct. 1944; ,,Korolenco”, An. II, nr. 75/5 oct. 1944; ,,Gemy Zamfirescu”, An. II, nr. 81/12 oct. 1944; ,,M. Blecher”, An. II, nr. 92/31 oct. 1944; ,,Peter Neagoe”, An. II, nr. 95/3 nov. 1944;

64 ,,Creatorii”, în care polemizează cu N. Georgescu-Cocoş de la Neamul Românesc pe tema valorii

literaturii lui Nicolae Batzaria (An.II, nr. 27/1 ian. 1944); 65

An. II, nr. 36/5 martie 1944



cu omul politic ţărănist D. R. Ioaniţescu66

care răspunde acuzaţiilor astfel: ,,Tuturor celor

care mă critică şi mă bârfeşte spunând ba aia ba ailaltă şi crapă de necaz că eu mor de

dragul ţăranilor... le răspund în trei cuvinte: minte!”. Acelaşi fusese cu ani în urmă

autorul expresiei mult citate ,,ambele trei chestiuni‖.

Mircea Damian ia apărarea muncitorilor67

, elevilor68

şi biciuieşte egoismul

bogaţilor Bucureştiului care nu contribuie la ajutorarea refugiaţilor69

, subliniază necesitatea

solidarităţii sociale70

, arată rolul presei în apărarea democraţiei71

, obligaţiile

demnitarilor72

, vorbeşte despre menirea ziaristului73

ori intervine în dispute polemice74

.

66

,,Familia Dere”, de Mircea Damian (An. II, nr. 32/6 febr. 1944); ,,Un demagog. D. R. Ioaniţescu”, de Mircea Damian (An. V, nr. 735/22 febr. 1947);

67 Vezi ,,Mai aşteaptă” (An. II, nr. 40/2 apr. 1944; în care arată umilinţele la care este supus un

muncitor până a fi văzut de medic). 68

,,Cartea şcolară”( An. II, nr. 111/24 nov. 1944: ,,Pe spinarea tineretului acestei ţări, generaţie după generaţie, s-au adunat averi imense, s-au construit celebrităţi şi s-au făcut tot felul de afaceri. Există câţiva autori de cărţi didactice şi de mici tâmpenii moraliste strânse în broşuri pe hârtie de măsline şi la preţuri tot atât de mari, care nu ştiu ce să mai facă cu banii. Ei au coborât ideea de apostolat la nivelul unui simplu negoţ, din toate punctele de vedere foarte rentabil. Străini de evoluţia literaturii româneşti şi de psihologia elevului, reeditează în fiecare an aceleaşi manuale lipsite de suflet [...] Şi cum spuneam, maculatura aceasta e scumpă ca aurul şi ca lacrima omului sărac [...]. N-am putea avea în sfârşit un manual didactic complet, frumos şi ieftin?”)

69 ,,Nesimţitorii” ( An. II, nr. 42/30 apr. 1944); ziarul se va ocupa constant de problema refugiaţilor

ardeleni iar vicepreşedintele ,,Uniunii Someşenilor”, Atanasie Motogna, dă un interviu ziarului (vezi ,,Refugiaţii ardeleni se întorc la vetrele părăsite acum patru ani”, An. II, nr. 87/25 oct. 1944). Întoarcerea refugiaţilor ardeleni nu îl putea lăsa insensibil pe Mircea Damian care în articolul ,,Ne-ntoarcem acasă” (An. II, nr. 89/27 oct. 1944) evocă acest colţ de pământ românesc căruia ,,vreme de zece ani i-am bătut drumurile, de la Orşova la Siret, de la Braşov la Satu Mare, de la Năsăud la Sângeorz Băi şi la Rodna şi peste tot. Oltenia mea n-o cunosc atât de bine cum cunosc Ardealul şi mai ales Valea Someşului. De câte ori vedeam o fotografie a Clujului sau un peisaj din munţi simţeam o durere în inimă fiindcă orice amănunt îmi aducea aminte de câte ceva”. La 31 octombrie 1944, Mircea Damian revine cu un editorial, cerând guvernului să ajute mai mult refugiaţii ardeleni (,,Probleme vitale”, An. II, nr. 92/31 oct. 1944).

70 ,,Asistenţa socială” ( An. II, nr. 64/22 sept. 1944);

71 ,,Apărarea democraţiei” ( An. II, nr. 65/23 sept. 1944, sugestiv pentru convingerile gazetarului: ,,Ar fi

o greşeală de neiertat să nu acordăm sprijinul nostru neprecupeţit guvernului. Ar fi o greşeală şi mai mare dacă ne-am mărgini să înfierăm trecutul şi oamenii lui, şi să aducem elogii fără rezerve stărilor de azi. Democraţia trebuie apărată şi asta nu se poate face decât privind lucrurile cu cea mai mare obiectivitate [...] Un guvern dictatorial procedează cum vrea pentru că nu dă socoteală nimănui. Dar un guvern democratic e pus în slujba poporului şi are datoria să-l informeze [...]”. Aceleaşi idei răzbat din alt editorial intitulat ,,Libertatea de a şti”: ,,[...] Atunci când despre un guvern sau despre o administraţie se spun numai lucruri bune, înseamnă că presa e laşă sau de rea-credinţă iar guvernul e slab prin însuşi faptul că impune o astfel de atitudine celor ce au datoria prin funcţia socială ce o îndeplinesc să semnaleze greşelile ce le face, precum şi problemele la ordinea zilei. Căci dacă nu există om fără greşeală, cu atât mai puţin poate exista o alcătuire politică sau administrativă care să nu greşească. Printr-o colaborare cinstită, toate greşelile acestea se pot îndrepta. Dar greşeala de a te considera fără păcat şi deasupra oricărei critici- este ireparabilă” (An. II, nr. 74/ 4 oct. 1944). Gazetarul a exprimat opinii similare şi în Ecoul din 31 august 1944: ,,Avem, vasăzică, libertatea de a gândi, libertatea de a vorbi, libertatea de a scrie. Este adevărat că până una-alta tot îţi vine să te mai uiţi în lături când rosteşti un adevăr, tot mai bănuieşti pe vecin că este agent sau spion. Trăim cu toţii psihologia puşcăriaşului care, încă multă vreme după ce s-a liberat, citeşte ziarul pe furiş, fiind gata să-l vâre sub pernă când aude pe cineva în spatele uşii.[...] Libertatea aceasta trebuie să fie întărită, păstrată şi apărată de fiecare din noi în cadrul bunului simţ, în cadrul legii şi în vederea construirii edificiului de mâine al ţării noastre”).

72 ,,Între birou şi realitate” ( An. II, nr. 108/21 nov. 1944, opinând: ,,A fi înalt demnitar înseamnă printre

altele să ieşi des pe teren ca să verifici cum se aplică ordinele, cum se face dreptate şi cum trăieşte lumea”); ,,A fi ministru” ( An. II, nr. 115/29 nov. 1944), criticând lipsa de organizare a guvernului; ,,Să se isprăvească” ( An. II, nr. 119/3 dec. 1944), criticând crizele de guvern; ,,Ce vrea ţara” (An. II, nr. 121/6 dec. 1944, tot despre crizele de guvern);

73 ,,Răspunderea ziariştilor” (An. II, nr. 76/6 oct. 1944, opinând: ,, [...] Rămân la ideea că ziaristul este

un îndrumător al opiniei publice”. Cere epuraţia presei ,,de lichele, cât şi de toţi aceia care o exploatează indiferent în ce chip şi o înjosesc”).

74 ,,Moştenirea lui Stelian Popescu sau despre răspunderi” ( An. II, nr.77/7 oct. 1944). Intervenind în

disputa dintre G. Călinescu, directorul ziarului Tribuna Poporului şi Ion Lugoşianu, directorul Universului aminteşte despre confiscarea numărului din 25 nov. 1943 al Faptei unde inserase o Scrisoare deschisă către Stelian Popescu, marele român. Vor urma şi alte asemenea articole prin care condamnă lipsa oricărei atitudini a Universului în vremea dictaturii. Această atitudine, ca şi atacurile de mai târziu contra lui Arghezi, era în realitate generată de nevoia sporirii tirajului sau, cum am numi-o astăzi,- rating (,,Iată omul”, An. II, nr. 78/8 oct. 1944;



Numărul 28 din 9 ianuarie 1944 al Faptei n-a trecut de cenzură. După cum îşi

amintea un redactor75

, ziarul a apărut cu material luat din alte gazete. Nu doar cenzura

constituia o piedică în calea unui ziar independent. După 23 august 1944, Mircea Damian

arăta şi alte greutăţi care trebuiau învinse76

, de departe cea mai importantă fiind lipsa

hârtiei.

Ziarul acordă atenţia cuvenită evenimentelor teatrale. Găsim aprecieri favorabile la

adresa companiei dramatice Nora Piacentini- Marcel Anghelescu- Radu Beligan77

, note şi

informaţii despre actriţa Sereda Sorbul78

, precum şi numeroase reclame şi cronici ale

spectacolelor de la Municipal, Alhambra, Colorado şi Savoy. Sunt remarcate talentele

tinere79

. La 30 august 1944 face cunoscută echipa de interpreţi a piesei ,,Potopul‖, regia

Dinu Negreanu şi Moni Ghelerter (prelucrată de Mihai Sebastian după americanul H.

Berger). Actorul Ion Iancovescu trimite o scrisoare lui Mircea Damian în care arată

împrejurările în care a jucat Cyrano pe scena Teatrului din Odessa80

atunci când a explodat

comandamentul în care se afla Curtea Marţială81

, tragedie ce a generat represiuni

disproporţionate.

De la 30 aprilie 1944, ziarul mai apare abia după schimbarea de regim de la 23

august 1944, devenind din săptămânal cotidian. Ca la fiecare schimbare de regim,

au loc reevaluări şi răfuieli de care nu este scutit nici ziarul lui Mircea Damian, care atrage

atenţia asupra pericolului oprtunismului82

, sperând la o schimbare din care să tragă foloase

cei mulţi, nu doar cei de la putere83

. Cuvinte emoţionante sunt închinate Ardealului84

:

,,Pentru Ardealul de mâine şi dintotdeauna; pentru fraţii noştri de acolo; pentru apele

,,Despre tăcere”, An. II, nr.79/10 oct. 1944; ,,Răspunderile. De ce a tăcut dl. Lugoşianu”, An. II, nr.80/11 oct. 1944; ,,Trei culori cunosc pe lume”, An. II, nr.81/12 oct. 1944;

75 ,,Viaţa subterană a Faptei”, de Rene Theo (An. III, nr. 186/25 febr. 1945, p.7). Îşi aminteşte că la

primul număr apărut s-au vândut 4000 de exemplare. 76

,,Pentru cititori” ( An. II, nr. 109/22 nov. 1944: ,, Aş vrea să spun că ziarul Fapta nu are în spate nici un financiar şi niciun partid politic care ar putea să-l subvenţioneze. Ziarul acesta trăieşte exclusiv din vânzarea cu numărul, din publicitate şi abonamente. Întotdeauna m-am bizuit numai pe munca mea şi pe înţelegerea şi preţuirea cititorilor. M-am străduit să am un ziar al meu la care să muncesc 18 ore pe zi, în rând cu lucrătorii şi cu redactorii, nu din setea de a mă îmbogăţi ci spre a putea să trăiesc onorabil, împreună cu o mână de oameni. Cred că sunt singurul director de ziar care poate fi găsit dimineaţa la ora 7 în tipografie. Ca să pot deci răzbi toate greutăţile până se va găsi o soluţie care să împace preţurile, am hotărât ca ziarul Fapta să apară de trei ori pe săptămână în două pagini iar de trei ori cu patru pagini. Voi căuta, bineînţeles, să concentrez şi să împart astfel materia încât cititorul să aibă şi în două pagini un ziar complet”).

77 An. II, nr. 37/12 martie 1944;

78 ,,Sereda Sorbul într-un rol de mari posibilităţi” (An. II, nr. 38/19 martie 1944);

79 ,,Elisabeta Lazăr” ( An .II, nr. 67/26 sept. 1944, despre actriţa de la Alhambra);

80 În Fapta, An. II, nr. 46/1 sept. 1944, p.2; conţinutul ei este cunoscut cititorilor noştri (vezi ,,Mircea

Damian în corespondenţă”, în Memoria Oltului nr. 33/nov. 2014, p. 38) 81

Vezi amintirile lui Barbu Brezianu, martor ocular, ,,Tuns chilug…”, în România Literară, An.XXXVI, nr.12/ 26 martie-1 aprilie 2003, p.16-17. Barbu Brezianu a fost şi el colaborator al Faptei.

82 ,,Atenţie la oportunişti”, de Mircea Damian (An. II, nr. 43/28 august 1944; ,,ţara e ocupată acuma cu

lucruri mai importante şi are nevoie de linişte spre a-şi reveni din spaimele ce i-au bântuit sufletul vreme de patru ani. Am crezut însă că e bine să prevenim pe clienţii tuturor ideologiilor şi profitorii tuturor doctrinelor că s-a isprăvit cu vechile metode şi că-n orice caz, de acum înainte, orice om trebuie aşezat la locul lui” );

83 ,,Inima noastră” (An. II, nr. 45/1 sept. 1944);

84 ,,Ardealul” (An. II, nr. 46/ 1 septembrie 1944, p.1) . Articole închinate Ardealului mai găsim în

publicistica lui Mircea Damian, vezi şi: ,,Domnului Ion Crengăniş, Bistriţa, jud. Năsăud”, în Azi, An. VIII, nr. 79/8 sept. 1940 ( cu amintiri din perioada când era învăţător suplinitor în satul lui Rebreanu, Prislop, de lângă Bistriţa şi din vremea când scotea împreună cu Ion Munteanu revista Zări Senine la tipografia lui Gh. Matei); ,,În legătură cu Ardealul”, în Fapta, An. I, nr. 3/25 martie 1943; ,,Ne-ntoarcem acasă”, în Fapta, An. II, nr. 89/27-29 oct. 1944; ,,Ura, vin ai noştri”, An. II, nr. 104/16 nov. 1944; ,,Ardealul”, în Fapta, An. III, nr. 199/13 martie 1945; ,,La Cluj”, în Fapta, An. III, nr. 201/15 martie 1945 (prilejuite de reinstaurarea administraţiei româneşti în Ardeal); ,,Un vis urât: Dictatul de la Viena”, în Fapta, An. IV, nr. 595/2 sept. 1946; ,,Ardealul nostru”, în Fapta , An. IV, nr. 551/9 sept. 1946; ,,Unde ne sunt filantropii?”, An. II, nr. 135/22 dec. 1944 (cerând ajutorarea românilor din Ardealul de Nord);



Someşului şi pentru brazii Rodnei şi pentru castanii Bistriţei; pentru tradiţia

cărturărească a Năsăudului; pentru toate comorile şi pentru toată poezia sălbatică şi

românească a Bârgăului; pentru toate cele câte le-am plâns şi de lipsa cărora am suferit;

pentru Clujul nostru scump, mai ales pentru Clujul nădejdilor şi frământărilor

româneşti.... noi ne bucurăm astăzi, pentru că în curând vor fi din nou ale noastre [...]”.

Căderea regimului Antonescu îi va oferi prilejul lui Mircea Damian de a demasca

regimul inuman din închisori85

. Unele texte publicate acum vor forma substanţa viitoarei

cărţi ,,Rogojina‖86

.

La 7 septembrie 1944 apare primul atac la adresa fostului ministru al propagandei

Nichifor Crainic87

, din cauza căruia Mircea Damian fusese arestat în 1941 de la 20 mai la

18 iunie şi din februarie 1942 până la 24 noiembrie 1942. Seria articolelor consacrate

fostului ministru va continua88

.

Liviu Rebreanu, fost director al Teatrului Naţional şi al ziarului Viaţa a fost

considerat colaboraţionist89

iar Ion Caraion îl atacă dur la moartea sa, în articolul

85

,,Călăii închisorilor” ( An. II, nr. 50/6 sept. 1944); ,,Puntea suspinelor” ( An. II, nr.63/21 sept. 1944, cu nota introductivă: ,,Întâmplările de mai jos s-au petrecut la închisoarea Jilava, demult de tot. Pe vremea aceea, era la putere familia de cruciaţi şi dezrobitori ai Antoneştilor”); ,,Copiii noştri” ( An. II, nr.67/26 sept.1944, cu nota introductivă: ,,În caietele mele de închisoare găsesc nişte însemnări cu privire la penitenciarul Văcăreşti. Lucrurile se petrec prin anul 1942, când se clădea Europa nouă”); ,,Ne-au înăbuşit martirii” ( An. II, nr. 100/10 nov. 1944).

86 ,,Nişte execuţii la Jilava” ( An. II, nr. 57/14-16 sept. 1944); după cum scrie Mircea Damian în

editorialul ,,Nu vă plecaţi în afară” (Fapta, An. IV, nr. 517/31 mai 1946), manuscrisul acestei cărţi fusese încredinţat spre păstrare la trei prieteni spre a nu se pierde: unul maestrului Jean Valjean, altul lui Florin Tărăbuţă (procuror la Tribunalul Ilfov) şi altul lui Paul Teodorescu (în mai 1946 director al Oficiului muncitoresc de educaţie şi cultură).

87 ,,Întrebări şi răspunsuri” ( An. II, nr. 51/7 sept. 1944, p.2: ,,...Slugă devotată a nemţilor a fost şi

Nichifor Crainic. [...] De când cu evenimentele nu mai ştim nimic de el”). 88

,,Despre slugi” (An. II, nr. 54/11 sept. 1944, p. 1; ,,Niciodată n-am avut încredere în oamenii care nu se uită în ochii tăi când vorbesc. Probabil că întotdeauna au de ascuns câte ceva şi se tem să nu le citeşti intenţiile în priviri. Pentru Nichifor Crainic am făcut 9 luni de puşcărie: prima dată la Malmaison în 1941 iar a doua oară la Jilava şi Văcăreşti în 1942. Nouă luni şi-o zi, bob numărat. Din povestea asta a ieşit însă o carte [,,Rogojina”, n.n.] atât de sinceră şi de crudă încât m-am temut să păstrez manuscrisul. Aşa că l-am bătut la maşină şi-am încredinţat la trei prieteni câte un exemplar. Cartea va vedea lumina tiparului la timpul său [a apărut la sfârşitul lui decembrie 1944,n.n.]”. Revenind la Crainic ,,în calitatea lui de trădător şi de slugă a nemţilor [...] aş vrea să mai adaug amănuntul că în ce mă priveşte sunt gata şi să iert acţiunea cuiva dacă poate s-aducă o justificare şi să găsească o scuză valabilă. [...] Ceea ce l-a îndemnat la fapta mârşavă a trădării a fost numai interesul. Asta nu este însă o scuză şi cu atât mai puţin o explicaţie, deoarece nu murea de foame,căci slavă Domnului, Ţara a fost cu el prea darnică. [...] Un om care îşi aruncă părinţii pe stradă în puterea nopţii şi îşi bagă sora la stăpân în loc să-i dea o mână de ajutor, ce om poate să fie acesta? Ce garanţii morale poate să prezinte el, dacă părinţii ce i-au dat viaţă nu s-au putut bucura de ospitalitatea lui? Am avut prilejul să văd tâlhari de drumul mare şi ucigaşi lăcrimând când dacă li se pomenea de mama lor sau de ţara lor. Aceste două noţiuni erau cu totul necunoscute groaznicului ortodox”. În final. Mircea Damian îi sugerează ,, dacă o fi s-ajungă la Jilava [...] să ceară să fie închis în camera nr. 18: e mai puţin umedă”. În cartea sa, Rogojina ( p. 59-60), Mircea Damian descrie cu un vădit sentiment de milă episodul în care fata lui Nichifor Crainic este arestată şi mama ei vine în vizită (,,M-am uitat un minut la femeile acelea îmbrăţişate, m-am uitat mai ales la fetiţa aceea aninată de umerii mamei şi m-a cuprins un sentiment de milă. Dar mi s-a părut că văd între ele capul de berbec ortodox al lui Nichifor Crainic, şi simţeam cum mi se urcă sângele în tâmple iar unghiile se adânceau în podul palmelor”). În cartea citată, autorul îl pomeneşte în mai multe locuri pe Nichifor Crainic (p. 5, 12, 74) pe care îl consideră singurul vinovat de arestarea sa şi îl şi visează într-o noapte ,,spânzurat de un cui de care mai înainte fusese agăţat un tablou reprezentând Cina cea de taină. [...] M-am repezit cu intenţia să m-anin de picioarele lui ca un pietroi” (p. 157). De Nichifor Crainic se va ocupa şi Ion Caraion (,,Români, miniştri ai Germaniei”, An. II, nr. 61/19-21 sept. 1944) care reproşează grupului de la Gândirea că s-a pus în slujba Germaniei înjurând Rusia dar ,,uitându-se că Ardealul e rob, că Diktatul de la Viena e opera Germaniei naziste şi-a Italiei lui Mussolini, că războiul nostru e nedrept, că grâul nostru îl mănâncă nemţii, că fraţii, copiii, părinţii noştri mor ca să-l apere pe Hitler şi să apere spaţiul vital al Germaniei”.

89 Vezi nota din Fapta, An. II, nr. 48/ 3 sept. 1944: ,,Eri a încetat din viaţă romancierul Liviu Rebreanu,

fost director general al Teatrelor pe vremea dictaturii antonesciene. Dealtfel autorul ,,Gorilei” încetase de mult să mai trăiască în conştiinţa şi stima opiniei publice româneşti”; ,,Victor Eftimiu” (An. II, nr. 54/10-12 sept. 1944, p.1), în care venirea lui Victor Eftimiu la conducerea Teatrului Naţional după decesul ,,filo-nazistului Liviu Rebreanu” este considerat un gest firesc. Noul director a trecut la treabă începând repetiţiile la piesa Oedip rege.



,,Gorila‖90

pentru că ,, [...] avea în faţa ochilor oglinda Ardealului măcelărit şi în

refugiu; Liviu Rebreanu avea în memorie miile de revoluţionari transilvăneni peste

mormântul cărora călcau acum cismele hitleriste şi trosneau bicele grofilor unguri. Şi cu

toate astea a trădat. În loc să moară lângă Apostol Bologa a murit lângă Killinger. În loc

să plece cu Titu Herdelea la Bucureşti şi să lupte cu patrioţii români în ilegalitate pentru

eliberarea Ardealului, a plecat cu ziariştii germani şi a elogiat opera de ,,protectorat”

hitlerist. În loc să aştepte cu Ion al Glanetaşului ziua răzbunării acolo la Năsăud, a

aşteptat alături de Clodius ,,victoria finală” postat la direcţia ziarului ,,Viaţa” şi la aceea

mai grasă zisă şi Generală a Teatrelor Naţionale din România. Nici lacrimile

schingiuiţilor, nici gemetele puşcăriaşilor, nici amintirea războiului trecut când fratele lui

murea împuşcat de nemţii lui Mackensen, nimic nu l-a putut impresiona şi nimic n-a putut

împiedica lacoma poftă de parvenire a maestrului. Era îndopat de orgoliu ca o namilă,

curgea nepăsarea din el ca dintr-un castron spart, nu mai păstra nimic din tinereţea lui

fostă sinceră, nimic decât vanitatea. O vanitate galbenă, găunoasă, gomoasă care n-ar fi

mai interesat pe nimeni. Şi-şi făcuse o echipă

straşnică, o echipă a morţii personală din băieţi

tot unul şi unul, din agenţi ai Gestapoului, pe

sprânceană aleşi de el, de maestru şi retribuiţi.

Pe prima pagină, în mijloc,îşi lăudau

,,Conducătorul”(şi cu ce clişeu lăbărţat peste

coloane!) iar alături, tot pe prima pagină, sau

câteodată pe a doua, te pârau la poliţie, ziceau să

te ducă în lagăr, să te trimită pe front pentru ca

să nu le mai stai pai înaintea ochilor. [...] N-a

murit Liviu Rebreanu, căci el murise de mult, de

la apariţia romanului ,,Gorila”. A murit un

strigoi, un spectru. [...] Astăzi când trupele

româneşti se apropie de Cluj şi se apropie de

Jidoviţa, ca şi cei din ,,Răscoala” de pe vremuri,

aşteaptă să gâtuie pe grofii unguri instalaţi de

regimul lui Horthy în comunele noastre

transilvănene. [...] Dar poate mâine, din ţara asta

întreagă se va găsi cineva să transporte

osemintele vânzătorului de ţară Rebreanu

acolo, în cimitirul năsăudean. Va fi probabil un mormânt părăsit, umplut de pălămidă şi

de boziu: ţăranii locului, cu ochii în pământ, cu buzele strânse, cu pumnii încleştaţi îl vor

ocoli de departe [...]”.

Exagerate sau nu, cuvintele arată antipatia cu care era privit Rebreanu de unii

contemporani. Dealtfel apreciarea lui Caraion nu este singulară în epocă, opinii la fel de

critice au manifestat şi Vl. Streinu, I. Ludo ori N. Carandino91

. Este drept că alţii, tot

90

,,Gorila”, de Ion Caraion (An. II, nr. 56/13-15 sept. 1944, p. 2); Ion Caraion va continua seria atacurilor cu un ,,Panegiric la moartea lui Ionel Teodoreanu” (An. II, nr. 58/15-17 sept. 1944, p.2), scriind ,,Romancierul e un om care nu şi-a pus nici o întrebare şi, deci, nu va răspunde la niciuna. [...] El aparţine unei lumi care moare [...]”.

91 Z. Ornea ,,Jurnalul lui Rebreanu” în România Literară nr. 21/26 mai-1 iunie 1999, p.9. Istoricul literar

apreciază că Rebreanu a simpatizat pe legionari, cel puţin până la 21 ianuarie 1941 când are loc rebeliunea înăbuşită de Antonescu cu ajutorul armatei. Apoi Rebreanu priveşte cu simpatie pe general acceptând postul de director general al Teatrelor şi apoi director la ziarul Viaţa, unde, totuşi, aproape că nu a scris, dar l-a girat cu numele său participând la turnee şi conferinţe inclusiv în Germania hitleristă. Reţinerea faţă de L. Rebreanu s-a menţinut până în 1953 când Ov. S. Crohmălniceanu prefaţează o ediţie de ,,Opere alese”.

Ion Caraion la moartea lui Rebreanu



atunci, îl omagiau92

pe Rebreanu.

Caraion îşi încearcă la Fapta şi talentul de traducător93

.

La patru ani de la asasinarea savantului N. Iorga94

, ziarul atrage atenţia că nu au

fost pedepsiţi vinovaţii şi în special Prundeni de la ,,Porunca Vremii‖, instigator care

publicase articolul ,,Călăul tineretului‖. Se dau detalii despre vizita lui Himmler la

Bucureşti şi pregătirea asasinatului căruia i-a căzut victimă istoricul român.

La 4 noiembrie 1944 în Fapta apare o notă despre ,,Rogojina‖, cartea lui Mircea

Damian ce urma să apară95

. A apărut în librării în primele zile ale lui ianuarie 1945,

primele recenzii fiind din 6 ianuarie 194596

.

O notă97

favorabilă piesei Danton a lui Camil Petrescu, care ,,va trebui în sfârşit să

vadă lumina rampei” atrage atenţia dramaturgului. Între Camil Petrescu şi Mircea Damian

are loc un dialog epistolar98

iar dramaturgul va începe colaborarea sa la Fapta99

după ce

atrage atenţia lui Liviu Bratoloveanu că Danton se numea Jacques şi nu Georges100

.

92

Vezi Nicolae Gheran, ,,Amurg în septembrie”, în ,,Adevărul literar şi artistic”, An. XII, nr. 682/9 sept. 2003, p.10. Autorul menţionează că în aceeaşi perioadă Rebreanu era omagiat la Academie de D. Gusti, de Ion Breazu la fel în revista Transilvania din Sibiu (din aug.- sept. 1944) ca şi de P. Comarnescu în Revista Fundaţiilor Regale (sept. 1944). Totodată explică împrejurările morţii scriitorului excluzând sinuciderea ori crima soldaţilor ruşi.

93 Cu o poezie de Walt Whitman, An. II, nr.72/1 oct. 1944;

94 ,,Patru ani de la asasinarea lui Nicolae Iorga”, nesemnat, An. II, nr. 94/2 nov. 1944;

95 ,,În curând va apare Rogojina de Mircea Damian. O lume văzută printre gratii, o carte în care veţi

întâlni o galerie întreagă de oameni politici ai vechiului regim, de oameni cumsecade şi de puşcăriaşi iluştri dar şi moravurile societăţii româneşti aşa cum sunt ele într-adevăr” (An. II, nr. 96/4 nov. 1944)

96 În Fapta ( An. III, nr.145/6 ianuarie 1945); cartea a fost recenzată şi în ziarul Libertatea, An. II, nr.

131/10 ianuarie 1945 (,,O sinteză independentă şi critică a greşelilor fostului regim. O sclipire de conştiinţă şi adevărată independenţă în mijlocul opresiunilor şi violenţelor. O riguroasă pledoarie socială izvorâtă spontan din tragediile propriilor experienţe ale autorului. O îmbinare fericită, literară şi psihologică- acoperind cruzimile crâncene ale realităţii. O carte impresionant de realistă văzută de după gratiile închisorilor Jilava, Malmaison, Văcăreşti”). De asemenea, Camil Baltazar a recenzat volumul în Universul Literar, An. LIV, nr.2/28 ian. 1945, în cadrul rubricii ,,Carnet literar” (,,Rogojina d-lui Mircea Damian s-ar fi cuvenit mai degrabă să se cheme ,,Cartea închisorilor mele” întrucât, după însăşi mărturisirea autorului şi paginile de confesiune, cartea de faţă e concepută şi terminată tot la puşcărie, pentru care d. Damian are, ca să fim în nota umorului d-sale, o adevărată predilecţie. Cum să ne explicăm altfel împrejurarea că , pe lângă ,,Celula nr. 13” şi ,,Rogojina”, fructul detenţiunilor d-lui Damian, d-sa mai recunoaşte o a treia plimbare pe la închisoare ,,pentru pricini militare”- decât ca o confirmare a adaptării acestui viguros scriitor cu condiţia de puşcăriaş. Dar, lăsând gluma la o parte, trebuie să recunoaştem că dacă ,,Celula nr. 13” era poate una din cele mai temeinice opere literare a lui Mircea Damian, ,,Rogojina” îi calcă pe urme. ,,Celula nr. 13” avea fragmente ce prevesteau pe povestitorul substanţial şi aşezat din ăst ultim roman scris şi într-un stil dovedind, am zice, o maturizare, dacă cuvântul n-ar fi nelalocul lui, cu o densificare tocmai pentru că materialul uman şi materialul de viaţă tratat cere un scris corespunzător, pe care autorul îl posedă dar poate nu şi-l lua în serios. Ne îngăduim să spunem lucrurile acestea deoarece ,,Rogojina” în afară de calităţile ei epice şi materialul uman documentar, are şi o seriozitate care, aliindu-se cu nota ades întreţesută, de umor, învederează adâncime”). Volumul a fost prezentat şi în alte publicaţii (pentru detalii, a se vedea Dicţionarul cronologic al romanului românesc, Ed. Academiei Române, p. 483).

97 ,,Danton”, An. II, nr. 103/15 nov. 1944

98 Scrisorile sunt cunoscute cititorilor noştri din Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 33/2014, p. 34-36.

99 Începând cu ,,Drama care a început” (An. II, nr. 106/18 nov. 1944); şi apoi ,,Ieftinirea traiului” (An.

II, nr. 107/19 nov. 1944); ,,Cazul Radu Lecca” (An.II, nr. 108/21 nov. 1944); ,,Din nou ieftinirea traiului” (An. II, nr. 109/22 nov. 1944); ,,Sindicalizare” (An. II, nr. 112/25/nov.1944); ,,Echipă de schimb” (An. II, nr. 113/26 nov. 1944, conţinând atacuri la adresa lui Pamfil Şeicaru dar şi amintiri din anii de început în gazetărie); ,,Soluţie democratică şi soluţie noocratică” (An. II, nr. 114/28 nov. 1944); ,,Asociaţia pentru strângerea legăturilor cu U.R.S.S.” (An. II, nr. 116/30 nov. 1944); ,,Cum trăiesc dar mai ales cum muncesc oamenii” (An. II, nr. 117/ 1 dec. 1944); ,,Ziarilă” (An. II, nr. 118/2 dec. 1944, atac la adresa lui Pamfil Şeicaru); ,,Războiul şi specialiştii” (An. II, nr. 119/3 dec. 1944); ,,Sinistraţi şi invalizi” (An. II, nr. 120/5 dec. 1944); ,,Exegeză stalinistă” ( An. II, nr. 122/7 dec. 1944); ,,Frica de răspundere” (An. II, nr. 123/8 dec. 1944); ,,Bergson” An. II, nr. 124/9 dec. 1944;

100 Ulterior, Liviu Bratoloveanu mărturisea: ,,Cu două zile înainte de apariţia articolului cu pricina , d.

Mircea Damian m-a chemat în cabinetul d-sale să-mi pună această întrebare: - Ce părere ai despre piesa Danton a lui Camil Petrescu? -E o piesă excepţională! Bănuitor, mai ales că nu e obişnuit cu lipsa de rezervă când cineva face o apreciere asupra unei opere

oarecare , directorul a încruntat din sprânceană:



În decembrie 1944, Tudor Arghezi intenţiona să scoată o nouă ediţie a Biletelor de

papagal, publicaţie ce fusese suspendată la 2 februarie 1938101

. În acest scop, poetul

anunţă la 4 decembrie că vor apărea Biletele de papagal iar primul număr şi apare la 15

decembrie 1944.

În acest context, în Fapta102

se ia atitudine contestându-se faptul că pamfletul

Baroane103

l-ar fi vizat pe baronul Killinger, după cum a recunoscut chiar Arghezi printr-o

declaraţie autentică dată şefului cenzurii. Seria dezvăluirilor va continua104

fără a se

-Cum ai ajuns la concluzia asta? -Simplu, i-am răspuns. Am citit câteva fragmente publicate mai demult şi, în plus, am mărturia lui G.

Călinescu care în a sa Istorie scrie textual: ,,Piesa d-lui Camil Petrescu e o piesă excepţională”. -Bine, mi-a răspuns. De aceeaşi părere sunt şi eu. Dacă n-ai nimic împotrivă,fiindcă personal nu mi-a

plăcut niciodată să-mi impun opiniile cu anasâna, scrie, te rog, câteva rânduri despre ,,Danton” şi cere în concluzie reprezentarea ei. Pe Victor Eftimiu îl ştiu revoluţionar în materie de teatru şi cred că nu va avea nimic împotrivă [...]”, (Fapta, An. II, nr. 106/18 nov. 1944). Spre sfârşitul vieţii, Liviu Bratoloveanu avea să descrie într-un interviu cum a venit Camil Petrescu la Fapta (vezi ,,Cum a revenit Camil Petrescu în presă”, de Traian Stoica, în Almanahul Literar, 1987, p. 60-64).

101 Dar Arghezi redeschide în Informaţia Zilei a lui Grigore Malciu o rubrică zilnică intitulată, fireşte,

Bilete de papagal de la 9 aprilie 1943. Pe prima pagină, Informaţia Zilei avea acum editorialele lui Grigore Malciu, Mircea Damian şi rubrica lui Arghezi.

102 An. II, nr.121/6 dec. 1944

103 Publicat de Arghezi în Informaţia Zilei la 1 octombrie 1943, pe când şi Mircea Damian colabora la

acest ziar. Deşi Arghezi a declarat că nu l-a vizat pe Killinger ci pe baronul ungur Hetzel, în cele din urmă tot a fost arestat fiind depus în lagărul de la Tg. Jiu. Ulterior, după schimbarea de regim, poetul s-a considerat antifascist şi victimă a dictaturii. Se pare că Mircea Damian cunoştea de la sursă adevărul despre acest incident.

104 ,,Tudor Arghezi flaşnetarul”, An. II, nr. 131/17 dec. 1944, semnat Fapta (,,[...]Acum a devenit şi

martir în urma unui articol care a fost interpretat greşit. Căci pamfletele maestrului au darul [...] de a murdări pe toată lumea şi de a nu fixa pe nimeni anume. Îi rămâne cititorului sarcina de a ghici şi interpreta. Aşa s-a întâmplat cu articolul acela, de pe urma căruia domnul T. Arghezi a ajuns întâi erou, apoi slugă pocăită cu scrisori de scuze şi devotament, iar peurmă, după 23 august, ,,martir”.Dar noi vom povesti aci istoricul articolului în chestiune, în care NU era vorba de baronul Killinger, faţă de care maestrul avea probabil o admiraţie deosebită, ca pentru fiecare neamţ, dacă ne aducem aminte de trecutul său mai îndepărtat [aluzie la colaboraţionismul lui Arghezi din 1917]. Ne-am gândit că e necesar să răstignim pe propria sa masă de operaţii, un ,,polemist” care spurcă şi pe vii şi pe morţi de dragul invectivei, şi care se furişează printre fraze ca să nu-l prinzi şi să-l întrebi ce-a vrut să spuie”; ,,Domnule Arghezi”, de Valeriu Popovici, An. II, nr. 132/19 dec. 1944, p.1 (,,De trei zile aştept cu o legitimă înfrigurare o explicaţie a ziarului dvs. [...] Voiam să ştiu- odată cu atâţia nerăbdători- ce a vrut să însemne acel articol ,,Baroane” care v-a redus la ,,a trăi din ofrandele unor oameni sau necunoscuţi” [...] Am fost profund impresionat de această semnificativă tăcere şi- spre a contribui cu atât la sută la lămurirea cititorilor dvs. care au asistat într-o sumbră toamnă trecută la internarea dvs.- voi povesti întâmplările celor 24 de ore ce au premers apariţiei articolului ,,Baroane”. [...] Eu vă primeam zilnic articolele, în manuscris sau telefonic. Le dam în tipografie, la cules, le făceam corectura, treceam pe la cenzură iar apoi vă anunţam, telefonic, eventualele cenzuri, interpretări şi convorbiri asupra oportunităţilor lor. În preziua apariţiei articolului ,,Baroane”, la ora 11 a.m. am primit un articol al dvs. scris cu creionul, în care era vorba de nişte baroni, o groază de baroni care se îndeletniceau cu furturile prin ţară şi care făcuseră- mi se pare- şi câteva crime. Articolul nu avea încă titlu, şi dacă ar fi trebuit să aibă unul, ar fi trebuit să-l poarte pe acela de ,,Baronilor”. Articolul era deosebit de obişnuit, fără nici o stridenţă politică sau de alt ordin- afară de cea a trivialităţii. Fiinţele atacate cu atâta elan puteau fi şi unguri şi nemţi, şi români, şi vizigoţi chiar, care au trecut mai demult prin ţara aceasta. Cineva din apropierea dvs. cunoscându-vă străvechea înclinare germanofilă, afirma că e vorba de evrei. Aţi transformat între timp pluralul din textul iniţial (din ,,Baronilor” în ,,Baroane”) fie pentru că simbolul sugera mai bine lucrurile, fie că v-aţi temut să nu se interpreteze a fi vorba despre nemţi, pe care nu aveaţi nici un interes să-i atacaţi. Dumneavoastră personal- verbal şi în scris- aţi afirmat că era vorba de unguri (şi era de crezut ştiind că trufia unei anumite clase a poporului ungur a creat o sumedenie de baroni). La cenzură am susţinut această teză a dvs. şi toţi găseau justă această afirmaţie, atât înainte de a apare articolul cât mai ales după apariţia lui, când aveaţi un aliat excepţional: prejudecata că era vorba în articol de fostul baron Manfred von Killinger. Astfel articolul a apărut legal, cu un ,,Bun de imprimat” pe el, fără nici o cenzură. Şi aşa trebuia să fie, faţă de conţinutul inofensiv al articolului. Chiar în forma în care a apărut la 31 septembrie 1944, articolul dvs.,,Baroane” putea cuprinde pe toată lumea. Ieri, domnule Arghezi, puteaţi afirma că atacaţi pe unguri (prin acel articol), azi puteţi susţine că atacaţi pe Killinger, sau pe nemţi în general (prin acelaşi articol). Asta e marea dvs. calitate: sunteţi prudent, derutând pe toţi, cu bună ştiinţă. [...] Niciodată n-aţi dus o luptă făţişă, dar nici una subterană. N-aţi dus nici un fel de luptă. Dvs. aţi profitat întotdeauna de interpretări, aţi fost victima sau eroul interpretărilor, după cum eraţi mai mult sau mai puţin abil. Vreţi să vă spun de ce n-aţi dat până acum nicio explicaţie clară asupra articolului ,,Baroane”? Pentru că aţi aşteptat să fiţi atacat spre a vedea cât se ştie şi ce nu se ştie în privinţa actului de ,,emancipare” spre a vă putea improviza o atitudine. ,,Baroane”, actul dvs. de identitate ce-l prezentaţi organelor de control ale opiniei publice



contesta deloc meritele literare ale poetului. Nu există nici o legătură între campania de

presă din Fapta, care urmărea desigur păstrarea tirajului şi atacul lui Sorin Toma din

Scânteia105

care se produce după mai bine de trei ani. Şi Mircea Damian condamnă,

voalat, atitudinea lui Arghezi106

, fără a-i menţiona numele.

Consecinţa

acestor atacuri a

fost retragerea lui

Camil Petrescu de

la Fapta, urmare a

unei atitudini

cavalereşti, căci

atunci când

dramaturgul fusese atacat de Toma Vlădescu în Dumineca107

, şi Arghezi a refuzat să mai

colaboreze.

O scrisoare a lui Mircea Damian adresată dramaturgului108

nu îl va face

deocamdată să-şi schimbe decizia, revenind totuşi mai târziu109

cu alte contribuţii la Fapta.

este fals [...]”. ; ,,Domnule Arghezi. Atitudini”, de V. Popovici, An. II, nr. 133/20 dec. 1944 (,,[...] Era atunci când trupele ruse sfâşiaseră frontul german de la Leningrad la Rostov într-o încleştare formidabilă, când conştiinţele şi înclinaţiile pro-hitleriste se năruiau cu zgomote larg răsunătoare,când schimbările la faţă se anticipau frenetic. În acel moment aţi venit dvs. cu ,,Baroane”, o banală diversiune publică, ce era pe cale să rămână o biată frază incoerentă dacă nu s-at fi găsit ignorantele şi regia care v-a sugerat să ,,scoateţi ceva”. Un articol neînsemnat, 3 luni lagăr de lux. Luni de meditare şi regie. Şi astfel s-a născut salvatorul, biruitorul, emancipatorul care umbrea lupta unită a zeci de mii de conştiinţe, a sute de mii de suferinţe. Ce comedie. Ce simplu era să spuneţi făţiş: vrem libertate; sau să sugeraţi numai... Sau să daţi, din cele câteva sute de mii ce le încasaţi lunar, câteva zeci de mii pentru cei ce erau în stare să lupte pentru libertate. N-aţi făcut-o. [...] Dvs. aţi susţinut la telefon şi în declaraţia făcută în scris cenzurii că e vorba în articol de baronul Etzel, ungur, şi că deci articolul e în tonul vremii. Aţi spus enervat: E o dobitocie să interpretezi o atitudine altfel de cum e ea în realitate”; ,,Domnul Arghezi recunoaşte”, de V. Popovici, An. II, nr. 134/21 dec. 1944 (descriind împrejurările în care Camil Petrescu a plecat de la Fapta astfel: ,,D. Camil Petrescu ne-a comunicat următoarea situaţie în care se găseşte: anul trecut, toamna, d-sa a fost atacat în mod superficial, neconvingător şi injust de către d. Toma Vlădescu în săptămânalul Duminica. D. Arghezi, care la acea dată colabora şi d-sa la Duminica a demisionat în semn de protest în faţa acestui atac. D. Camil Petrescu, care în materie de onoare adoptă talionistul ,,dinte pentru dinte”, s-a văzut în situaţia de a proceda prin analogie. În consecinţă a cerut d-lui Mircea Damian să publice o notă- relativă la atacul Faptei împotriva d-lui Tudor Arghezi- pentru a putea astfel să-şi continue colaborarea. D. Mircea Damian s-a arătat potrivnic unei asemenea deteriorări de atitudini. Iată şi nota: ,,Ca să înlăturăm orice echivoc, ţinem să precizăm că nota noastră dintr-un număr recent, privitoare la d. Tudor Arghezi, vrem să afirmăm ceea ce d-sa a afirmat dealtfel insistent, că articolul de puternică protestare românească Baroane nu a vizat în prima lui formă pe Killinger, ci acesta, simţi.ndu-se prosteşte vizat şi arestând pe poet, a dat un răsunet imens acestui articol”. Aceasta e nota pe care d. Mircea Damian a refuzat să o publice întrebând în acelaşi timp pe dl. Camil Petrescu de ce d. Tudor Arghezi se afirmă autor al ,,singurului act de emancipare”dacă tot d-sa precizează că nu-l atacă pe Killinger”; ,,D. Arghezi şi lucrătorii”, de V. Popovici, An. II, nr. 135/22 dec. 1944; ,,Martirul Tudor Arghezi”, de V. Popovici, An. II, nr. 136/23 dec. 1944 (enumerând toate avantajele de care s-a bucurat Arghezi în vremea dictaturii lui Antonescu în vreme ce ,,mureau în lagăre şi puşcării, erau arşi în crematorii, împuşcaţi la zid, oameni foarte vrednici care ne-au spălat ei obrazul, ei ne-au emancipat, ei ne-au învăţat ce suntem şi ce trebuie să fim, nu d. Arghezi”); ,,D. Tudor Arghezi, temutul polemist”, de V. Popovici, An. II, nr. 139/31 dec. 1944 (relatând convorbirea dintre V. Popovici şi T. Arghezi, ultimul întrebând: ,,-Ţi-a dat d. Mircea Damian un purcel ca să mă ataci? [...] Dacă ştiam că mă ataci, îţi dădeam eu unul dintre ai mei”).

105

,,Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei. Răsfoind volumele lui T. Arghezi”, de S. Toma, în Scânteia, din 5, 7, 9, 10 ian. 1948;

106 Vezi ,,Târgu-Jiu clasa I”, An. II, nr. 133/20 dec. 1944, cu aluzii la condiţiile în care a fost deţinut

Arghezi şi încercările sale de a scăpa din lagăr. 107

Vezi ,,Mioara, sau cazul d-lui Petrescu”, în Duminica, nr. 1/1943; pe lângă Arghezi, a luat atitudine şi Dan Botta care a trimis o ,,Scrisoare lui Toma Vlădescu”, apărută în numărul viitor al Duminicii. Şi Mircea Damian l-a apărat pe dramaturg contra lui Toma Vlădescu (vezi ,,Acum judec eu”, în Fapta, An. I, nr.6/6 mai 1943, p.8, reproduse de noi în Memoria Oltului şi Romanaţilor, nr.59/2017, p. 63);

108 Vezi în Memoria Oltului şi Romanaţilor, nr. 33/2014, p.37;

109 Vezi ,,Criza intelectuală”, de Camil Petrescu, An. III, nr. 367/5 nov. 1945; ,,O reabilitare”, An. III, nr.

403/21 dec. 1945 ş.a.



Primarii oraşului Caracal (XI)

Cornel Manolescu

STĂNCULESCU, IANCU D., 1938, decembrie 11 – 1940, primar.

S-a născut în anul 1892, mai 22 ,, pe la ora zece dimineața în casa părinților săi

din suburbia Sfântu Ion. Fiul Domnului Dimitrie Stănculescu de ani douăzeci și șapte de

profesie funcționar și al soții sale Elena de ani nouăsprezece de profesiune menajeră.’’110

La botez a primit prenumele IANCU și nu Ion cum apare în unele documente.

Licențiat în drept . Avocat, înscris în Barou în anul 1919. Locotenent în rezervă. Ctg.1913.

Aparținea de Cercul de recrutare Rm.Sărat.

,,Prin decizia nr. 86 / 1938 a Ținutului Olt111

se numesc pe termen de 6 ani Iancu

D. Stănculescu avocat în Baroul Romanați, în funcțiunea de primar și d-l Vasile Popescu

Lt.Col. în funcțiunea de ajutor de primar, ambii în orașul de reședință Caracal pe data de

11 decembrie 1938.”112

A fost instalat ca primar la 15 decembrie 1938, fapt consemnat de

ziarul ,,Romanațul‖, nr.40-41, din 15 decembrie 1938: ,,Azi Joi 15 crt. avu loc în sala de

festivități a primăriei, instalarea d-lui avocat Iancu Stănculescu ca primar al orașului și a

d-lui Lt.col.Popescu Vasile ca ajutor de primar.113

Instalarea s’a făcut în prezența tuturor

capilor de autorități în frunte cu d-l col. Dănescu prefectul județului. Noul primar al

orașului, D-l Stănculescu, este un distins avocat, iar d-l Lt.col.Popescu V. ajutorul de

primar posedă titlul de inginer și are și licența în drept.”

În numărul său din 1 ianuarie 1939, ziarul ,,Romanațul‘‘, publica , referitor la

alegerea lui Iancu D. Stănculescu ca primar următoarea epigramă, sub semnătura lui

Bosco:

,,În orașul meu natal

Cu străzi strâmbe și murdare

Și cu nori de praf ce-acopăr

Lumina din felinare

În această urbe veche

Cu nume de împărat

Iancu nostru get-beget

Ca primar s-a instalat.’’

Prin decizia ministerială nr.154.498 din 26 octombrie 1939, în locul consiliului

Baroului Romanați dizolvat prin efectul decretului-lege No.3862 din 1939, se numește o

comisie interimară formată din:

Decan-Gh.Cristescu

Membrii- Gh.Teodorescu, Ion D. Stănculescu, Al. Atanasiu, Șt. Mardaloescu.114

În nr.1 din 1 ianuarie 1939, ziarul ,,Romanațul’‘ scria despre primarul în funcție,

Iancu Stănculescu, despre lucrările începute de predecesorul său , magistratul I. T.

Georgescu și despre necesitatea continuării acestora:

110

S.J.A.N.Olt, Col. Registre de Stare Civilă Caracal, reg. 362 /1892, pag.84 v. 111

Ținutul Jiu (alternativ Ținutul Olt ) a fost unul din cele zece ținuturi înființate în 1938 după ce regele Carol al-II-lea a inițiat în România o reformă instituțională de tip fascist, modificând Constituția României, legea administrării teritoriale și introducând dictatura. Cele șase foste județe, care au compusȚinutul Jiu au fost următoarele: Dolj, Gorj, Mehedinți, Olt, Romanați și Vâlcea.

112 Buletinul ținutului Olt, an II, nr. 1-4, 1 ian-1 febr. 1939, pag.11.

113 Lt.col. Vasile Popescu, n. la 27 oct.1884, în comuna Almaju, jud.Dolj.

114 Monitorul Oficial al României nr.249 / 27 octombrie 1939, pag. 6019.



,,Iată-ne Primarul

Înalta Rezidență Regală a Ținutului Olt, a recomandat iar D-l Armand Călinescu

Ministrul de Interne cu Înalta aprobare a M.S. Regelui Carol II, a numit în funcția de

primar al orașului nostru, pe unul dintre cei mai destoinici avocați ai baroului de

Romanați.

Domnia sa, prin cinstea personificată ca și predecesorul său D-l Președinte al

secției a II-a a Trib.Romanați Ion T.Georgescu,radiază o atmosferă nouă de mulțumire în

sufletele cetățenilor acestui oraș,cărora le dă adevărate speranțe de revenire la bunele

vremuri de altădată.

D-l Iancu Stănculescu pe lângă că are o cultură aleasă și calități de om pacinic- nu

repezit- mai este și un perfect gospodar.

Dovadă: Priviți-i proprietatea și ținuta sa

personală.

D-l Iancu Stănculescu primarul nostru de

azi,numit definitiv și pe 6 ani, secondat de D-l

Colonel V.Popescu, ajutorul său, despre care ne

vom ocupa în viitor- pe lângă că va continua

ceia ce s’a început de D-l Președinte Georgescu,

îl rugăm să aibă pe primul plan pavajele care

sunt într-o stare detestabilă.

Domniile Lor vor avea în vedere

Str.Carpați ( Drumul Cimitirului No.1) pe care o

vor transforma în Bulevard așa cum am scris în

ziarul nostru Nr.35 din 22 August 1937 și nu vor

neglija Bulevardul Gării, Piața ,Târgul

săptămânal, Bulev. Pârâului, etc.etc. Și mai

cerem ceva foarte important și de imediată

necessitate:Frigorifere la hala de carne.

Iată-ne primarul care ne trebuia și pe

care ni l-a dat stăpânirea.

ȘTEFAN OPRESCU.‖

A funcționat ca primar până în anul 1940.

În 1942, era membru în conducerea Baroului Romanați.

În 1952 a fost arestat de către D.R.S.S.Craiova, judecat și condamnat la 24 luni de

închisoare. Internarea începea la 16.08.1952 și expira la 16.08.1954. Motivul internării-

,,în trecut membru P.N.L.’’

La momentul arestării era necăsătorit și avea ca stare materială, 1 casă de locuit

cu trei camere, iar ca origine socială era ,,Mic burghez.‘‘

A fost ,,internat ―, la închisoarea Văcărești.

A ieșit definitiv la 16. II.1954, fiind eliberat conform Ord. Comisiei de verificare

din 16.II.954.

Decedat, act de deces Nr.116 din 28.06.1966, înregistrat la C. Ex. al sfatului

popular oraș Caracal ( Notă pe actul de naștere ).

Iancu Stănculescu, primarul, nu trebuie confundat cu Iancu Stănculescu, tot

avocat , dar care, în 1896 avea 38 de ani ( ϯ. 17 oct. 1940 )

Av. IONAȘCU, CONSTANTIN, numit primar ?? - 1940, octombrie . S-a născut în

anul 1908 ( în listele electorale din 1939, era trecut ca având vârsta de 31 de ani ). Nu

Fişa matricolă penală a lui Iancu

Stănculescu (I.I.C.C.M.E.R)



cunoaștem data numirii sale ca primar, dar ,,prin decizia ministerială, nr .19.6660 din 21

octombrie 1940, d-l profesor Gh. Constantinescu

se numește în funcția de primar al orașului

reședință de județ Caracal, în locul d-lui Ionașcu

Constantin , avocat, demisionat.115

Cu toate acestea, noi îl includem pe lista

primarilor orașului Caracal. Nu avem nici date

biografice certe.

Prof. CONSTANTINESCU, GHEORGHE ,

I940, octombrie 21 – 1941, ianuarie 30, primar.

S-a născut la 27 septembrie 1909, în comuna

Castranova ( Cacaleți ), județul Romanati, azi jud.

Dolj. Fiul lui Constantin și Ecaterina . Profesor ,

licențiat în litere și filozofie.116

Serviciul militar-ctg.

1932, locotenent în rezervă. A avut 2 copii, 1

băiat și o fată.

,,Prin decizia ministerială nr.19.6660 din

21 Octomvrie 1940, d-l profesor Gh.

Constantinescu se numește în funcția de primar al

orașului reședință de județ Caracal, în locul d-lui

Ionașcu Constantin, avocat, demisionat.’’117

În 22 octombrie 1940, la Caracal a avut loc instalarea noului primar și a noului

ajutor de primar .Iată cum descrie acest eveniment ziarul ,,Romanațul’‘, în numărul 39-40 ,

din 25 octombrie 1940:

,,Instalarea noului primar și ajutorului de primar de la-CARACAL.

Marți 22 octombrie a.c. la orele 12 a avut loc instalarea noului primar și a noului ajutor

de primar al orașului Caracal în persoana D-lor: Gheorghiță Constantinescu profesor și

I. Constantinescu pensionar militar. A luat parte d. colonel Teodor Căpitănescu prefectul

județului, o delegație de legionari în frunte cu d.avocat I. Druiu,Pr. Fl. Tudorănescu, Pr.

Al. Popescu, Pr. D. Stoian, d-nii I. Neacșu inspector școlar, Popescu-Brastavăț student,

farmacistul Jula, avocatul Nicu Vasilescu etc. etc. După ce d. prefect citește decretele de

numire ale nouilor primar și ajutor, s’a oficiat o slujbă religioasă de Pr. Fl. Tudorănescu,

protoereul județului, urmând apoi depunerea jurămintelor. D. Iancu Stănculescu, fostul

primar, ţine o scurtă cuvântare recomandând noilor numiți să continue mai departe ceia

ce D-sa n’a putut termina și le urează spor la muncă. D-l avocat Vintilică V. Niciu, fostul

ajutor de primar, de asemenea într-o scurtă cuvântare, recomandă nouilor aleși pe toți

funcționarii primăriei care erau de față și de care se desparte cu regret scoțându-le în

relief munca lor de dimineața până seara târziu, iar la urmă ca încheiere sărută și

îmbrățișează pe d. Gogu Ștefănescu, secretarul general al primăriei, ca omagiu pentru toți

funcționarii. D-l Colonel Teodor Căpitănescu prefectul județului în cuvântarea sa

mulțumește foștilor edili și recomandă celor noui muncă intensă pentru complectarea

lipsurilor multiple de care e copleșit orașul Caracal. D. Gheorghiță Constantinescu, noul

primar, în scurta dar documentata sa cuvântare, arată că își va face mai mult decât

datoria spre deplina satisfacție a celor care i-au dat fericitul prilej de a pune în practică

115

Monitorul Oficial al României, p.I, nr.248, 23 octombrie 1940, pag. 6070. 116

S.J.A.N.Olt, Fond Primăria oraș Caracal, dos.29 / 1940. 117

Monitorul Oficial al României , p.I., nr.248, 23 octombrie 1940, pag.6070.

Imagine din ziarul local

,,Romanaţul ” nr. 49-50/5 dec.

1937



ceia ce de ani de zile a învățat la școală în legiune și în căminele culturale. Mă voi ghida

de aceste două instituții- spune d.Gheorghiță Constantinescu- și cu concursul legionarilor

sper să realizez mai mult de cât ceia ce

populația orașului poate aștepta”.

Și ziarul ,,Făclia ―, nr. 34, din 25

octombrie 1940, scria ,,despre instalarea unei

noi conduceri, în fruntea orașului Caracal”

astfel:

,,O nouă conducere orașului nostru

De curând, în fruntea orașului Caracal, s’a

instalat o conducere cu adevărat nouă, cerută

de timpurile actuale. Domnul Profesor Gh.

Constantinescu, harnicul director al Căminului

Cultural orășenesc ,,Preda Buzescu” și

colaborator prețios al gazetei noastre a fost

numit primar. Trebuea să spunem- cum altădată

se obișnuia- Domnului Prof. Gh.

Constantinescu ,,părintele” urbei Caracal- dar

tinerețea Domniei Sale, în prim moment, par’că

ne-a reținut. Considerând însă, că tineretul este

azi chemat ,,să-și aștearnă’’ spre a-și făuri un

viitor mai bun, prezența Domnului Profesor în

fruntea orașului este justificată, și deci avem

dreptul să-l numim ,,părinte’’, cel puțin noi tineretul cu inteligența, secondată de energia

dăruită din plin de Atotputernicul- calități verificate de noi de mult-sufletul mișcării

legionare în Romanați, Domnul Profesor Gh. Constantinescu a binemeritat locul ce-l

cinstește. Am greșit socotind că Domnia Sa nu se mai gândește la continuarea colaborării

la gazeta noastră, sau să mai activeze la Căminul Cultural Orășenesc- dat fiind că a pășit

până la această demnitate; în realitate am primit asigurări că lucrul odată început va fi

continuat azi și cu mai mulți sorți de izbândă.’’

La data de 26 iunie 1959 este arestat de U.M.0113, condamnat la 36 luni de

închisoare. A fost eliberat pe 26 iunie 1962, având același domiciliu.

La arestare locuia în Craiova și era profesor la Școala medie nr. 1 Craiova, azi

,,Colegiul Carol I.‘‘

Din fișa matricolă penală mai aflăm că în trecut a avut 6 ha. Originea socială –

chiabur , iar categoria socială – funcționar.

COTEȚ, PETRE ȘT., 1941, ianuarie 30 – decembrie 14, primar.

Medicul Petre Coteț s-a născut în comuna Hotărani , județul Romanați, la 26

august 1903. Fiul lui Ștefan L.Coteț și Floarea Coteț. Urmează Liceul Militar, apoi fiind

student la Facultatea de medicină din Cluj a fost exmatriculat prin anii 1922-1923, pe

motiv că luase parte la unele mișcări studențești cu care autoritățile vremii nu erau de

acord. Pleacă la Paris, călătorind clandestin, înscriindu-se la Facultatea de medicină de la

Sorbona.118

În 1932 era medic primar al orașului Caracal, iar în paginile ziarului

,,Romanațul’’ din 15 aprilie 1937 se putea citi un anunț-reclamă:

118

Botar Dumitru, Fiii Romanațiului, Edit.,,Lotus-Co.”, Craiova-1996.

Fişa matricolă penală a lui Gh.

Constantinescu



,,Dr.Petre Coteț Laureat al Facultății de medicină din Paris, Medalia de bronz, Fost

medic al Așezăm. Brâncov.119

Medicină Generală, Raze X, Caracal, str. Carol, Nr.29

Casele d-lui Bibiță Varlam‖

Prin decizia provizorie nr. 2694 din 30 ianuarie 1941 ,,se numesc în funcțiunea de

primar și ajutor de primar, persoanele arătate mai jos, la orașele reședință de județ din

țară, precum urmează: La orașul Caracal, D-l Petre Coteț, ca primar, în locul d-lui prof.

Gh.Constantinescu, iar d-l Cosa Dumitru ca ajutor de primar, în locul d-lui Alex.

Constantinescu120

.”

Ziarul ,,Romanațul’’, din 1mai 1941 relatează despre schimbul de scrisori dintre

Matlaszek, directorul Comisiei Americane de ajutor pentru polonezi și medicul Petre

Coteț, primar al orașului Caracal la acea dată.

A funcționat ca primar, până în 14 decembrie 1941, când a fost înlocuit cu

avocatul Vintilă Niciu. Ziarul ,,Romanațul’‘, nr.22-23 din 10 octombrie 1943 scria despre

doctorul Coteț: ,,Pentru culpa de a fi adresat Președinției Consiliului de Miniștri,

Ministerului Afacerilor Interne și Ministerului Culturii

Naționale numeroase reclamațiuni care s’au dovedit

neîntemeiate, împotriva Prefectului județului Romanați

și a Primarului orașului Caracal- Doctorul Petre Coteț

din Caracal, a fost internat în lagăr.’’

În nr. 1-4, din 1-15 ianuarie 1944, ziarul

,,Romanațul‘‘ relata reîntoarcerea dr. Coteț: ,, D.

Dr.Coteț după trei luni de lipsă din orașul nostru s’a

reîntors la Cabinetul D-sale din Caracal str. Carol 29

reluându-și activitatea.’’

Nu credem că a fost internat în lagăr, ci trimis pe

front, pentru că tot ziarul ,,Romanațul‖ , nr.17-20

din 1-15 mai 1944 scria: ,,Dr. PETRU COTEȚ,

Medicină Generală, venit recent de pe front și-a reluat

consultațiile la cabinetul său din Caracal, str. Carol Nr.

29”.

În 1949 a fost condamnat 15 zile pentru ultraj.

Pe 13. 1V.1951, întocmește o declarație, cerută de Comisariatul militar Caracal ,

pentru fișa sa, în calitate de ofițer rezervist:

,,Declarație

Subsemnatul, doctor Coteț Petre profesionist liber,- medic- în Caracal, str.V.

Roaită, nr.5, medic locotenent de rezervă, fiul lui Ștefan L. Coteț, agricultor cu 15

pogoane la Hotărani-Romanați, la cinci copii. Eu am renunțat la dreptul de moștenire și

astfel nu posed nicio brazdă de pământ arabil. Tata a decedat. Nu fac parte din nicio

organizație politică, pe baza legii Electorale, ca ( nedemn ?) politic timp de opt ani, adică

până în 1955 pentru că am fost primar al orașului sub Antonescu, propus de orășeni.

Căsătorit cu Olga Cociu, fiică de salariați, fără niciun fel de avere. Am un copil, Petrișor,

în vârstă de 17 ani, elev de liceu... Nici soția, nici fiul nu se ocupă cu politica. A fost

refuzat la U.T.M. pentrucă este fiul meu, considerație fără valoare pentru că însăși

conducătorii Lenin și Stalin au afirmat și repetat că nu se ține socoteală și nu se face o

119

Așezămintele brâncovenești- au fost fondate în 1835-1838, fiind o ctitorie a Saftei Brâncoveanu.Erau situate în inima centrului istoric al Bucureștiului. Demolate în 1984, pentru a fi creeat centrul civic al Capitalei.

120 Monitorul Oficial al României, p.I., nr.32 / 7 febr. 1941, pag.582.

Fişa matricolă penală a lui

Petre Coteţ



vină copiilor pentru originea sau ideile părinților lor. Soția se ocupă cu menajul și

creșterea copilului, sarcini destul de grele , întrucât un cabinet medical cere multă muncă

în special pentru curățenie. Toată averea mea se reduce la un loc de casă în orașul

Caracal, str. Elena Pavel, no.1, un teren de umplutură refuzat de Cercul Militar când i-a

fost oferit de primărie în mod gratuit, tocmai din cauza umpluturei adică o clădire ar fi

foarte costisitoare din cauza fundamentului. Eu sper să ridic acolo o clădire modestă.

Caracal, 13.IV.1951.

Semnătura‖.

Pe baza mandatului de arestare nr.101 din 1957, este prevenit pentru faptul de

uneltire, art. 209 c.p. La 8.IX.1957 a fost arestat de Securitatea Craiova, iar pe baza

mandatului nr. 184 / 58 și hotărârea judecătorească 116 / 58, a fost condamnat de către

Tribunalul Militar din Craiova, la 20 ani de închisoare. Data începerii pedepsei – 8

septembrie 1957.

A fost închis la Jilava, Galați, Botoșani și Văcărești.

Pe 24.XII.1961 a decedat în Spitalul Penitenciar Văcărești și înregistrat la Sfatul

Popular N. Bălcescu sub nr. 1982 / 961. Familiei i

s-a comunicat decesul pe 18.I.1962.

NICIU, VINTILĂ – CONSTANTIN V., 1941,

decembrie 14 – 1944, octombrie 25, primar.

S-a născut în Craiova, la 30 aprilie 1911, ca

fiu al lui Vintilă Niciu ,,de profesie magistrat ( n.n.

viitor prefect al județului Romanați și primar al

orașului Caracal ) și al Demetrianei V.Niciu”.

Această fotografie, apărută în ziarul

,,Romanațul’’, din 14 Noembrie 1937 era însoțită de

o frumoasă prezentare a avocatului Vintilă V. Niciu:

,,Președintele Societății ,,Generala’’, Membru al

Partidului Național-Țărănesc. Avocat cu o

numeroasă clientelă; spirit combativ și intelligent;-

înzestrat cu o cultură aleasă și de o cinste și

modestie remarcabile, este una din marile speranțe

ale orașului nostru. Deși dintr-o familie aleasă,

totuși legat prin descendenții [sic!] săi-având trei

generații de avocați înaintea sa și prin profesiunea sa de sufletul țăranului este un mare

iubitor al țăranilor în rândul cărora se bucură de multe simpatii”.

La 21 octombrie 1940, prin decizia ministerială, nr.19.710 ,,d-l Alexandru

Constantinescu se numește în funcțiunea de ajutor de primar la orașul de reședință de

județ, în locul d-lui Vintilă V.Niciu, demisionat.‘‘121

,,Prin decizia ministerială Nr. 35.254 din 13 decembrie 1941, d-l Vintilă Niciu,

actualul ajutor de primar la orașul reședință de județ Caracal, se numește în

funcțiune de primar al aceluiași oraș în locul d-lui dr. Petre Coteț, pe ziua de 14

Decembrie 1941.’’122

Ziarul ,,Romanațul – Oltul’’ din 1- 8 ianuarie 1942, publica articolul ,,Schimbarea

dela Primărie‘‘, în care se aprecia noul primar ,,tânărul nostru primar V.V.Niciu:

121

Monitorul Oficial al României, p.I, nr.250 / 25 octombrie 1940, pag. 6097. 122

Monitorul Oficial al României, p.I, nr.300 / 18 decembrie 1941, pag. 7878.



,,Inteligent, cu o bună

situație materială,

care-l pune la adăpost

de tentații, coborând

dintr’o familie cât se

poate de onorabilă,

fără să fi ocupat nicio

demnitate până în

prezent, a știut totuși

să-și cucerească și

dragostea și buna

apreciere a

concetățenilor săi,

printr-o conduită de o

prematură seriozitate

atât în intimidate, cât și

în vileag.

În numărul din

15 martie 1943, ziarul

,,Romanațul – Oltul‘‘

prezenta ,,un tablou al înfăptuirilor deja duse la bun sfârșit, de către primarul Vintilă

V.Niciu”. Spre exemplificare prezentăm câteva ,,lucrări de investițiuni la Primăria

Caracal.Intreprinderile Comunale:

1.Reparațiuni la furgoane lei 20.000.-2.Forarea puțului Nr.3 pentru mărirea

debitului de apă potabilă lei 2.697.408.-3.Conducte pentru alimentarea cu apă a străzii C.

Filipescu lei 1.444.829.-4. Refacerea în regie a instalației electrice din cablul subteran în

fir aerian 1.873.350.-5.Repararea motorului Nr.4 din uzina electrică, lei 1.033.000.-

6.Repararea motorului Nr.1 din uzina electrică lei 82.000.-7.Procurarea a trei curele

pentru motoare lei 5000.- 8.Canalizarea străzii C.Filipescu și str. Gl.Eremia Grigorescu

lei 1.696.443.-9.Repararea generală a motorului Nr. 1 din Uzina Electrică lei 1.417.200.-

10. Desnisipirea și curățirea puțurilor Nr.1 și Nr.2 dela uzina de apă lei 170.000.- 11.

Construirea a trei care standard pentru serviciul Salubritate lei 96.372.-12.Construirea a

5 sănii pentru serviciul salubrității lei 15.000.-13.Repararea roabelor de strâns gunoiu

pentru serviciul salubrității lei 18.000.-14. S’a renovat și modificat remiza dela salubritate

pentru atelierele comunale și s’au procurat sculele necesare și materiale lei 350.000”.

Ziarul ,,Romanațul’’, nr. 9, din 1 mai 1943, scria despre sărbătorirea zilei

,,Națiunii’’, la Caracal, prezentând pe scurt discursul lui V. Niciu, primar în funcție al

Caracalului:

,,ZIUA NAȚIUNII

Domnul Primar al orașului Caracal avocatul V.Niciu, într-o cuvântare substanțială după

ce a făcut un scurt istoric al legăturilor noastre: economice, politice, culturale și militare

cu Germania, a îndreptat un simțit apel către camarazii dela sate, cerânu-le să fie

purtători de cuvânt ale celor auzite, canalizând opinia publică, în sensul că nimic nu

trebue precupețit, până la biruința totală: distrugerea bolșevismului, în vederea clădirii

României mari, de mâine”.

Pe 12 noiembrie 1943 V.V. Niciu se căsătorește în Caracal cu Valeria – Teodora

Petrescu, iar după cum anunță ziarul ,,Romanațul’’, nr. 26- 27 din 15 noiembrie 1943

,,Duminică 21 noiembrie 1943 în Catedrala Adormirea Maicii Domnului din Caracal va

Ziarul Romanaţul-Oltul din 15 martie 1943



avea loc celebrarea cununiei religioase a simpaticei și drăgălașei domnișoare Puia, fiica

Doamnei Maria D. Petrescu, proprietară, cu tânărul și simpaticul avocat d. Vintilă V.

Niciu primarul orașului Caracal. Asistă ca nuni D-na și D-l consilier Mircea Niciu.’’

Primariatul său, început în

14.XII.1941 s-a încheiat pe 25. X.

1944, fiind înlocuit, prin decizia

ministerială Nr.16.056, din 25

octombrie 1944, cu Lt. Col. în

retragere Nițescu I. Ștefan.

După Al Doilea Război

Mondial, în timpul regimului

comunist a avut mult de suferit. În

anul 1950 a fost propus de către

Direcția Regională a Securității

Poporului ( D. R.S.P. ) Craiova să

fie încadrat într-o Unitate de Muncă

pe timp de 18 luni. Iată motivele:

,,A fost cu toate partidele. În

regimurile trecute a fost agent

secret al Siguranței, lucrând contra

Mișcării Muncitorești legale. În

prezent lansează zvonuri și pune

mari piedici politice și ad-tive.’’123

A decedat conform actului

de deces nr.395 din 21 martie 1974

înregistrat la Comitetul executiv al

Consiliului popular al municipiului

Craiova.124

Proiectarea în universalitate a creației populare din Romanați de către

George Breazul

Prof. Ninel Iulian Nicolae

O necesară carte a personalităților reprezentative ale ținutului Romanaților ar

trebui să înceapă cu cea mai ilustră figură – George Breazul (1887 – 1961). Muzicianul

comemorat la 130 de ani de la naștere, a înscris numele comunei natale Amărăștii de Jos

și al județului Romanați nu numai ca loc al descinderii dar și prin valorificarea

spiritualității populare a unei puternice vetre folclorice. Astfel creații populare oltenești au

ajuns la dispoziția cercetătorilor români și europeni ai timpului, ele conducând la

importantele studii ce-l proiectează printre cei mai importanți etnomuzicologi europeni

ai primei jumătăți a secolului trecut – Muzica oltenească și Idei curente în cercetarea

cântecului popular Moduri pentatonice și prepentatonice. Sunt două dintre lucrările sale

care au fost traduse și în limba franceză și alcătuind cel de-al V–lea volum din cele șase ale

Paginilor din istoria muzicii românești.

123

www.cnsas.ro / documente / colonii 124

S.J.A.N.Dolj, Col. Registre de Stare Civilă, Craiova, Reg. 1 / 1911, pag. 97.

Locul de veci al lui Vintilă Niciu, cimitirul din

Caracal

http://www.cnsas.ro/



În pofida faptului că numele lui și al comunei natale Amărăștii de Jos apar în

prestigioase enciclopedii europene, savantul a cam fost dat uitării de specialiștii români din

ultima vreme, casa natală i-a fost dărâmată și forurile culturale din Oltenia l-au dat uitării,

deși a fost un colaborator constant al editurii Scrisul Românesc, unde a inaugurat și

coordonat colecția Melos.

Amintim câteva dintre marile enciclopedii europene în care este proiectată

personalitatea lui George Breazul: Die

Musik in Geschichte und Gegenwart,

Allgemeine Enzyklopädie der Musik, articol

semnat de celebrul etnomuzicolog Erich H.

Müller von Asow, 1952; Balşaia Sovetskaia

Enţiklopedia, ediţia a II . a, 1953; Musik

Lexikon, Hamburg, 1955, Encyclopédie de

la Musique, Paris, Ed. Fasquelle, 1958,

Enciclopedia della musica, Milano, 1963;

Zenei Lexikon, Budapesta, 1965,

Enciclopedia Storica Torino, 1966, Riemann

Musik Lexikon, 1972; Kurzgefaßtes

Tonkünstler – Lexicon, 1974; Baker’s

Biographical Dictionary of Music, London,

1978; The New Grove Dictionary of Music

and Musicians, 1980, Musiklexikon –

Personen, 1981; Larousse – Dicţionar de

mari muzicieni, tradus din limba franceză,

2000; The New Grove Dictionary of Music

and Musicians, 1980, şi vol. 4, 2002 etc.

Unele enciclopedii europene îi

citează numele în articolele dedicate

României, ca principal reprezentant al

istoriografiei muzicale din țara noastră,

dintre care trebuie amintite măcar cele mai importante: La Musica, parte prima,

Enciclopedia Storica tome IV, 1966, The New Grove – Dicionary of Music and Musicians,

vol. XVI, 2002.

Trebuie consemnate și câteva enciclopedii străine în care George Breazul prezintă

considerațiile sale pertinente despre muzica românească: El Folclore musical rumano; în:

Boletin latino – americano de musica, Montevideo, 1937, Muzica românească; în: Serdika,

Sofia, 1943, La Enciclopedia dello spettacolo, 1954.

Un loc aparte în preocupările fiului Romanaților îl ocupă prezența muzicii

românești în străinătate: L’Europe orientale, Paris, 1936, Encyclopédie de la Musique,

Paris, 1961.

Un proeuropean convins la vremea când ideea Europei Unite plutea doar în aer,

cunoscător al marilor cuceriri în domeniul etnomuzicologiei și didacticii muzicale din

Germania și din alte țări europene ale epocii, George Breazul investighează circulația

creației mozartiene în țara noastră, în cartea lansată la Viena, în 1957 - La bicentenarul

naşterii lui Mozart, 1756 - 1956, tipărită în 1957 precum și altoirea muzicii occidentale în

spiritualitatea românească în monumentalele cărți Muzica românească de azi, din 1939 și

Patrium Carmen Contribuţii la studiul muzicii româneşti, tipărită la Craiova, în 1941.

George Breazul, un fiu al Romanaţilor



Muzicologul a urmărit cu o consecvență exemplară prezența muzicienilor

europeni în viața muzicală românească: dirijorii Felix Weingartner, Hermann Abendorff,

pianistul Wilhelm Kempff, Feruccio Busoni, Thibaud etc. și creionând marile festivaluri

închinate unor mari muzicieni: Beethoven, Wagner, Debussy sau unor mari culturi

europene: Festivaluri de muzică cehoslovacă, Festivaluri de muzică poloneză și altele.

Etnomuzicologul a pus temeliile celei dintâi Arhive Fonogramice din țara

noastră, pusă încă de la înființare în relație cu instituțiile asemănătoare din țări europene, a

oferit în dublă notație muzicală, bizantină și liniară prima și prestigioasa colecție de

Colinde „scoasă de Fundaţia Culturală Regală Principele Carol‖, republicată de Editura

Fundaţiei Culturale Române, 1993 – și a fost preocupat de folclorul și viața muzicală din

Basarabia și Bucovina. Printre ele merită a fi citate următoarele materiale: Din aspectele şi

nevoile vieţii muzicale basarabene din 1929, Culegerea cântecelor populare bucovinene

din 1941, Muzica populară transnistreană din 1941, Contribuţii la studiul folklorului

muzical al românilor transnistreni din 1942, Probleme ale educaţiei muzicale în Basarabia

şi Bucovina și exemplele ar putea continua.

Prin George Breazul educația muzicală din țara noastră a fost apreciată în

Congresul internațional de la Praga un adevărat model pentru Europa. Reprezentantul

Japoniei la această manifestare internațională a cerut manualul său pentru clasa a IV –a

pentru a-l duce ministrului Învățământului nipon ca model pentru felul în care știu dascălii

români să-și crească „puii de români‖ – cum inspirat i-a numit pe copiii țării noastre.

Reprezentantul României la această prestigioasă manifestare internațională a expus

manualele, culegerile sale de cântece, programele și lucrarea Un capitol de educaţie

muzicală, Extras din Omagiu lui Constantin Kiriţescu, tipărită și în limba germană în 1937.

De asemenea și-a expus noua sa concepție în lucrarea – L’éducation musicale trait d’union

entre les peuples. Rapports et discours sur l’éducation musicale dans les diverses pays. -

Educaţia muzicală – element de înfrăţire între popoare.

Amintim faptul că lui George Breazul școala românească datorează cele mai

valoroase manuale nu numai pentru educația muzicală, dar chiar și pentru alte

discipline școlare, Cărțile de cântece pentru clasele I, a II – a, a III – a, a IV - a secundară

de băieţi şi fete, cu desene de Demian, tipărite la Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1931,

1932 și 1933 și Cărțile de cântece pentru copii, clasa I primară, clasa a II - a, a III – a și a

IV – a, cu desene de Sirin, tipărite tot la Craiova, în 1937, confirmând concepția cea mai

înaintată din Europa timpului privind modul de educare a copiilor. Această concepție

înaintată este evidențiată de mulți specialiști din țări occidentale, Franța, Germania, Belgia,

Austria, Cehia, Anglia, începând cu Amedée Gastoué Ernest Closson, Erich H. Müller von

Asow, Josef Bartoš, F. J. Fétis, Karl Egon Glückselig, Leo Kestenberg, Wolfgang

Schmieder, Anna Georg Schünemann ș. a.

De aceea profesorul de metodica educației muzicale de la Universitatea Națională

de Muzică din București, Vasile Vasile, a pledat și pledează în continuare pentru a

valorifica succesele obținute de Breazul în urmă cu opt decenii și a integra conceptul său în

actuala educație artistică a elevilor - Repere româneşti şi europene ale curriculumului de

educaţie muzicală, în: Revista de Pedagogie, Bucureşti, 1994.

Crescut în Seminarul Teologic de la Râmnicu Vâlcea, profesorul nu uită

problemele muzicii bisericești: Muzica primelor veacuri ale creştinismului, Implicaţiile

educative ale muzicii bisericeşti, Muzica gregoriană și nu uită de cei doi mari reprezentanți

ai acestei muzici, cărora le consacră câte o monografie: Gavriil Musicescu, D. G. Kiriac

Studiile sale consacrate unor proeminente figuri ale muzicii românești sunt

indispensabile oricărui cercetător al domeniului: Anton Pann, Alecsandri şi muzica, Ciprian



Porumbescu; Gavriil Musicescu, Iacob Mureşianu, Eusebie Mandicevschi, Kiriac şi Vidu,

Alfonso Castaldi, Ion Nonna Otescu, Constantin C. Nottara, Theodor Brediceanu, Ioan D.

Chirescu, Sabin V. Drăgoi, Mihail Jora, culminând cu George Enescu.

Decidenții destinului educației muzicale românești, unul din cele mai precare din

toată Europa și din istoria învățământului din țara noastră ar face bine să cunoască Referatul

pentru introducerea ansamblului coral în activitatea şcolară, pentru că aici este subliniată

importanța socială, psihologică, intelectuală, morală, estetică, pedagogică a unor asemenea

activități care constituie cele mai benefice acţiuni pentru legătura școlii cu familia și cu

viața culturală a comunității, ca urmare a sistemului educațional preconizat de eminentul

pedagog viața artistică școlară și în genere educația muzicală din țara noastră atingând

cotele cele mai ridicate, cu mari beneficii în evoluția culturii românești.

Numele lui a înscris și pe cel al comunei natale Amărăștii de Jos și al județului

Romanați în enciclopediile românești, dintre cele muzicale meritând a fi amintite cele

semnate de Viorel Cosma, Constantin Catrina și Luminița Vartolomei, iar dintre cele

destinate etnomuzicologilor - cea a lui Iordan Datcu, dar și în studii și lucrări de sinteză,

precum Hronicul muzicii românești al lui

Octavian Lazăr Cosma.

Printre scânteierile folclorice din

Romanați imortalizate de George Breazul

merită amintite măcar cele „culese și notate de

autor, din satul său natal, Amărăștii de Jos,

jud. Romanați” din monumentalul volum

amintit Patrium Carmen, la care trebuie

adăugate și cele ce se găsesc printre cele

11.000 de fișe pe care a imortalizat cântece

populare românești.

Personalitatea fiului Romanaților a

fost conturată de cei mai mulți dintre discipolii

săi, dintre care vom reține: Gheorghe Ciobanu,

Titus Moisescu, Ioana Ștefănescu, Petre

Brâncuși, Gheorghe Oprea, Octavian Lazăr

Cosma,

Viorel

Cosma,

dar și de mari cărturari de talia lui Nicolae Iorga,

Alexandru Rosetti, Adrian Maniu, Octav Onicescu si

Profesor Dumitru Botar din Caracal în cartea sa ,,Fiii

Romanatiului‖ editura Lotus-Craiova 1996.

Activitatea sa multiplă, etnomuzicolog,

bizantinolog, critic și istoric muzical, pedagog,

unanim recunoscută de marii muzicologi europeni

este prezentată de monografia pe care i-a dedicat-o

profesorul universitar Vasile Vasile şi ar fi o onoare

pentru forurile culturale din Caracal să facă efortul

pentru tipărirea acestei lucrări ce va ajuta pe cei

interesați să cunoască una dintre cele mai importante

personalități din Romanați.



DIN PRESA ROMANAŢEANĂ DE ALTĂDATĂ (I)

Dumitru Botar

Informaţiile mărunte cuprinse în coloanele ziarelor de altădată pot fi de un real

folos cercetătorilor pasionaţi de istoria locală. Vom prezenta în paginile acestei reviste

câteva episoade în care se face vorbire despre romanaţeni care au lăsat urme, în speranţa

că vor lua aminte la faptele lor şi cei de azi.

Generozitate. ,,Doamna MARIA C. A. MITESCU, proprietară în comuna

ENOŞEŞTI – ROMANAŢI, a donat suma de 50000 lei pentru a doua sală de clasă din acea

comună. Domnişoara OPRICA DATCU învăţătoare în ENOŞEŞTI, în numele sătenilor şi a

micilor şcolari aduce mulţumiri dnei Mitescu. Acest fapt ar trebui imitat şi de alţi

proprietari” ne spune ziarul ROMANAŢUL din 26.06.1927.

Căsătorie. Tot ziarul ROMANAŢUL (26.11.1927) ne informează că abonatul său

,,dl. ILIE NICULESCU

[Nicolaescu, n.n.] advocat din

ARCEŞTI s-a căsătorit cu d-şoara

ECATERINA, fiica simpaticului

nostru abonat dl. GRIGORE

CONSTANTINESCU, învăţător la

MORUNGLAV‖. Socrul mic de care

se face vorbire este cunoscutul om

politic liberal, care pe stradă şi în

Parlament umbla în costum naţional

fapt pentru care prietenii l-au

denumit ŞUBĂ, sub acest nume era

inconfundabil, o figură pitorească,

unică în ROMANAŢI, fiind

considerat chiar Moş Roată al acestui judeţ.

Dimitrie Christide. Personalitate politică, dar mai ales culturală de mare calibru

din ROMANAŢI, fost prefect al acestui judeţ, iar pe plan cultural iniţiatorul multor

spectacole muzicale şi conferinţe la Teatrul Naţional din Caracal, cu un conac superb la

Dobrosloveni. A fost omul care s-a ocupat de ELVIRA GODEANU, în perioada când

aceasta s-a aflat la Caracal, prin 1920, simţindu-i fiorul artistic pe care l-a demonstrat mai

târziu ca societară a Teatrului Naţional – Bucureşti.

Învăţătoarea Ecaterina Nicolaescu de la Şcoala

Izvoru prin 1930



În acest conac, în liniştea satului, aflăm că în această perioadă (ROMANAŢUL –

20.03.1927) a compus o prea frumoasă romanţă VIS DE MAI, pe admirabilele versuri, ale

d-şoarei poete LILLY PETRESCU, din Caracal.

*

Primarul CONSTANTIN MUSTAŢĂ a fost poate cel mai terfelit dintre toţi care au

trecut pe la primăria Caracal, pe bună dreptate, afacerile lui dubioase fiind prezentate de

presa locală cu lux de amănunte. Prin activitatea sa de primar a furnizat muniţie destulă

adversarilor care nu l-au menajat, dimpotrivă au pus tunurile pe el, aşa cum se poate vedea

şi dintr-o notă apărută în LUMINA SATELOR (17.02.1919), de data aceasta nu pentru

corupţie, ci pentru indiferenţă sau „somnolenţă‖ cum precizează cel care face observaţiile

respective.

Este vorba de

grămezile de gunoi care

zăceau chiar în centrul

oraşului, care nu doar

împiedicau circulaţia

locuitorilor, dând un

aspect urât, dar erau şi un

focar de epidemii. Pe

bună dreptate se întreabă

cronicarul respectiv: „Ce

face dl. primar? Aşteaptă să se încingă gunoaiele spre a încălzi atmosfera din jurul

domniei sale în vederea alegerilor‖. Şi tot el continuă: „Îmbracă-ţi haina datoriei d-le

Primar şi coboară puţin scările (măturate de rochiile nenorocitelor care vin să ceară milă)

în mijlocul cetăţenilor să le asculţi durerile şi să-ţi faci datoria. DORMIŢI MAI PUŢIN ŞI

LUCRAŢI MAI MULT”.

*

Tot în LUMINA SATELOR (10.02.1919), IANCU OROVEANU, cel mai mare

dintre fraţii OROVENI, cu conac la DOBRUN, tatăl lui TUTU OROVEANU, căsătorită cu

dirijorul GEORGE GEORGESCU, devenită TUTU GEORGESCU, povestea în decembrie

1916, la Bucureşti apropiaţilor din Caracal, cum în tovărăşie cu Jean Popescu şi Mustaţă au

băut la prefectură în noaptea de miercuri 09.11.1916, în ajunul intrării nemţilor în Caracal,

ultimul rest de şampanie din oraş. Fapt ce justifică faptul că Jean Popescu a uitat că a luat

în automobilul judeţului care la Roşiori de Vede devine proprietatea sa, valiza şi blana

dirigintelui poştei N. Paisescu.

*

Ziarul SORCOVA (22.01.1923) îl „sorcoveşte‖ pe celebrul om politic, învăţătorul

GRIGORE CONSTANTINESCU, deputat liberal, supranumit ŞUBĂ (după ţinuta

vestimentară, port naţional) una din figurile pitoreşti ale judeţului Romanaţi. Acest

învăţător din

Morunglav a absentat

de la clasă în anul

şcolar 1921-1922, 90

de zile fără concediu,

iar în acest an şcolar 5

luni şi continuă a

absenta fără concediu

sau delegaţie specială



aprobată până azi. Exploatează două păduri în asociaţie: Şerbăneşti (Vâlcea) şi Morunglav.

Ca preşedinte al Comitetului de Construcţii a lăsat ca lemnele destinate arderii cărămizii să

fie duse la dl. Vasile D. Ion, fără nici un rost. Este ţinut diriginte la şcoală, deşi nu

funcţionează de un an, primeşte leafa întreagă fără să fie învăţător. În 30 de ani de

învăţământ într-o comună cu o populaţie şcolară destul de mare anual au absolvit foarte

puţini (5).

Cel care semnalează aceste fapte, încheie precizând că a făcut şi face speculă cu

pământurile ţărăneşti. Sinceri să fim nu-l credeam în stare pe ŞUBĂ de aşa ceva, dacă este

adevărat, dar cititorii au aflat de un altfel de învăţător şi om politic.

*

Un anunţ care a zguduit lumea medicală din România şi Romanaţi îl găsim în

VREMEA (12.02.1933) din care aflăm că renumitul medic ANIBAL TEOHARI, o glorie a

ştiinţei medicale româneşti şi fala judeţului nostru, născut la CIOCĂNEŞTI, proprietatea

părinţilor săi, s-a sinucis. Şi-a tras un glonte în tâmplă din cauza unor neînţelegeri de ordin

familial (vezi CONACE DIN ROMANAŢI, Ed. Hoffman, 2015, ediţie definitivă p. 30-32).

*

Din ECOUL ROMANAŢULUI (13.06.1920), aflăm de o grevă a birjarilor din

Caracal. Autoritatea comunală dorind să golească Cadrilaterul de soborul birjarilor, care

acopereau peisajul din centru, în special cel verde, a cerut îndepărtarea lor, deşi birjele

reprezentau ceva

pitoresc. Tot e

monoton oraşul nostru

au spus birjarii, dar să

mai dispară punctele

negre mişcătoare de

aici, faimoasele birje.

De fapt spuneau

birjarii că în toată ţara

staţia birjelor este în

centru, aici sunt

hotelurile, cafenelele, restaurantele, unde poposesc şi de unde pleacă clienţii birjelor, ori un

om grăbit care are nevoie de birjă ştie unde s-o găsească. Aşa că nu ar fi potrivit ca tocmai

oraşul nostru să facă excepţie, dăunătoare publicului. În final primăria oraşului le-a dat

dreptate.

*

Ziarul VREMEA (18.12.1933) ne informează că OCTAVIAN GOGA a suferit o

operaţie de

apendicită, starea

lui fiind bună

putând să se

restabilească în

curând. De reţinut

că operaţia a fost

făcută de un

romanaţean din

Fălcoi, medicul

AMZA JIANU din neamul Jienilor. Era fiul lui ZUŢĂ JIANU şi strănepotul lui AMZA

JIANU, fratele mai mare al haiducului.



POPESCU – GLOBUL. Gheorghe Popescu – Globul, mare comerciant în Caracal, a

împodobit 10 icoane mari de la tâmpla și sânii catedralei - ctitoria Jienilor, precum și

iconostasul cu frumoase perdele de mătase, artistic tăiate și tivite cu galon de aur. ,,Fiindcă

astfel de gesturi de atenție pentru sfânta Casă a Domnului se arată din ce în ce mai rar și

ceea ce este mai ciudat tocmai la cei mai bogați, menționăm fapta vrednicului nostru

concetățean spre laudă și bună pilduire.”

Știrea ne parvine din ziarul VREMEA, nr.52/24 IV 1932, iar negustorul de care se

face vorbire era Gheorghe Popescu – Globul, cu cel mai mare magazin de manufactură din

Caracal cu numele de GLOBUL DE AUR. Era din Craiova, dar prin negustorie se stabilise

în Caracal, căsătorindu-se aici cu renumita pictoriță HORTENSIA POPESCU, cea care a

ilustrat printre altele revista DOMNUL DE ROUĂ.

O CTITORIE A BOIERILOR BUZEȘTI: MĂNĂSTIREA DOBRUȘA

(III) Prof. Dr. Ștefan GRIGORESCU

Radu-Șerban Vodă, care îl socotea ,,vlastelin‖ și ,,din casa domnească‖ pe Radu

Buzescu, căruia îi și botezase fiul19

, a dat și alte hrisoave de întărire a moșiilor Mănăstirii

Dobrușa. Astfel, la 20 aprilie 1604, voievodul a întărit mănăstirii toate moșiile ei: Crivina,

Poiana Ciolanului, Brăeștii, Fumurenii și Poienile Mamului. Voievodul întărise acele ocine

și după ce văzuse cărțile domnești date Dobrușei de către Neagoe Basarab, Vladislav al

III-lea și Petru-Vodă cel Tânăr, iar hrisovul menționa: ,,Din mila lui Dumnezeu, Io Radul

voevod și domn a toată Țara Ungrovlahiei, nepotul răposatului și prea milostivului

Băsărab voevod. Dă domnia mea această carte a domniei mele sfântului și

dumnezeescului lăcaș și mânăstire numită Dobrușa, unde este hramul Preacuratei

stăpânei noastre de Dumnezeu născătoare și pururea Fecioară Maria și cinstita ei

Vovidenie, ca să-i fie ocină la Crivina, Prundul Graurului jumătate, <pe care> au

hotărnicit-o și au împărțit-o cu Murgeștii, încă din zilele bătrânului unchiu al domniei

mele, Băsărab voevod, cu 12 boieri și cu hotarnic. Și am văzut domnia mea și cartea

bătrânului Băsărab voevod. Și atunci a fost cursul anilor 7006. Și iarăși să fie sfintei, mai

sus spusei mânăstiri Dobrușa, Poiana Ciolanului toată, pentru că e veche și dreaptă ocină

și de moștenire, sfintei mânăstiri, iarăși încă din zilele bătrânilor domni și a răposatului

Vladislav voevod. Și am văzut domnia mea și cărțile mai sus spușilor domni, de moștenire

ale sfintei mânăstiri. Și iarăși să fie sfintei mânăstiri mai sus spuse satul Crivina tot cu tot

hotarul, pentru că a dat și a miluit <jupan> Badea și jupanița lui, Vlădae, încă din zilele

răposatului Vladislav voevod. Și a fost atunci cursul anilor 7031.[...] Și iarăși să-i fie

sfintei mânăstiri satul Brăeștii toți și cu tot hotarul, cât se va alege și patru sălașe de

ațigani, anume Stoica cu copiii săi și Radul cu copiii săi și Dan cu copiii săi și Crăciun cu

copiii săi, pentru că i-a dat însuși Stanciul spătar. Și iarăși să fie sfintei mânăstiri

Fumurenii și Poenile Mamului, pentru că aceste mai sus spuse ocine și ațigani le-au dat și

le-au dăruit și le-au miluit acești mai sus spuși boieri la sfânta mânăstire, încă din zilele

bătrânilor răposaților voevozi. Și am văzut domnia mea și cărțile răposatului Băsărab

voevod și cărțile răposatului Vladislav voevod și cartea lui Pătru voevod, fiul lui Mircea

voevod și cartea lui Alexandru voevod, cu mare blestem, însă au fost pătate și vechi și

19

Ștefan Grigorescu,Căpitanii lui Mihai Viteazul. Editura Univers Științific, București, 2011, p.67.



rupte. Apoi, domnia mea am întărit și am împuternicit și am înnoit cu această carte a

domniei mele, ca să fie sfintei mânăstiri ocină și de ohabă și călugărilor aflători la sfânta

mânăstire de hrană și de întărire și celor ce au dăruit, veșnică pomenire.[...]”20

.

La 4 mai 1605, același Radu-Șerban a întărit Mânăstirii Dobrușa mai multe ocine

în Zlătărei, cumpărate de egumenul mânăstirii, de la Boba, popa Daniil, Mușat ș.a.

Hrisovul menționa că ,,au vândut oamenii aceste mai sus scrise moșii de a lor bunăvoe și

cu știrea tuturor megiașilor din răspântii și din deal și din vale și înaintea domniei

mele”21

. În ambele hrisoave, primii amintiți în Sfatul domnesc erau tocmai protectorii

Dobrușei, anume Radu Buzescu mare clucer și fratele său, Preda Buzescu mare ban al

Craiovei.

În luna noiembrie a anului 1608, Radu Buzescu s-a îmbolnăvit și ,,a bolit‖ vreme

de un an și două luni, după cum el însuși mărturisea. La 10 ianuarie 1610, simțindu-și

sfârșitul aproape, marele clucer și-a făcut diata, lăsându-și averile copiilor și ctitoriilor sale

bisericești. Copiii urmau să primească două treimi (Radu), respectiv o treime (Maria) din

moșiile părintelui lor, precum și veșmintele și bunurile de preț. O grijă deosebită era

arătată celor trei așezăminte monahale, de la Cepturoaia (Căluiu), Stănești și Dobrușa.

Pentru aceasta din urmă erau lăsați 1000 de galbeni, de împărțit cu Mănăstirea Stănești,

pentru lucrările începute și neterminate. Mănăstirile urmau să primească și moșii, dacă ,,nu

să vor alege de sămânță coconilor noștri nici fătu, nici fată”. Diata menționa următoarele:

,,În numele Tatălui, al Fiului și a Sfântului Duh, amin. Adecă eu, robul lui Dumnezeului

mieu Iisus Hristos, jupăn Radul Buzescu clucerul, scriiu și mărturisescu cu gura mea și

dau în știre tuturor blagocestivilor domni oblăduitorii <Țării> Rumânești și vlădicilor și

episcopilor și tuturor boerilor și egumenilor și călugărilor și preoților și tuturor țăranilor

mari și mici. În vreme ce au fost cursul anilor 7117 noem.15 zile, trimisu-mi-au Dumnezeu

boală îndelungată, din care boală umplutu-am anu unu, trecut-am peste an și 8 săptămâni.

Deci căndu au fost în ani 7118 luna ghen.10 zile, văzându cum aciastă boală de la

Dumnezeu tot mă

slăbește și văzându cum

că se apropie schimbu

vieții, să-mi plătesc

datornicului datoriia,

deci într-acilea eu mi-am

tocmitu toată casa mea și

mi-am împărțitu moșăile,

satele, țiganii și toată

strânsoarea mea din

tinerețile mele până la

bătrânețe, coconilor

miei, cum să să știie cene

ce va ține după

petrecerea mea. Întăi

mi-am alesu parte mie, să-mi fie la ișătul sufletului mieu 3000 galbeni, să să împarță pă la

săraci, pă la părinți călugări, popi care vor sluji și să vor ruga lui Dumnezeu pentru

20

D.I.R.,Veacul XVII.B, Vol.I, pp.117-119, doc.124. 21

Ibidem, p.165-166, doc.164.

Mănăstirea Dobruşa



păcatele mele, ca cini să va întămpla a lua milostenie, or orbu, or șchiopu, or cu ce daru

va fi, să zică Dumnezeu este sufletu mieu. Du aciia am dat la sfănta mănăstire la

Ceptoroaia, ce să zice Căluiului, unde iaste hramul Sfăntului Nicolae făcătoru de minuni,

1000 de galbeni, să săvărșească lucrul casăi lui Sfăntul Nicole, carere am începutu eu.

După aciia, iar dau la mănăstire di la Stănești și la mănăstire de la Dobrușa 1000 galbeni,

iar să lucreze lucrurele ce sănt neisprăvite și să dreagă ce le va trebui. După aciia, dau

coconei mele Marii din toate satele mele și din moșăe și de cumpărătoare, a treia parte și

de țigănie a triia parte, cum să ție coconu meu Radul 2 părți și cocoana mea Mariia a

treiia parte, iar din chelciug căt să va afla du preste totu, să ție coconu miieu Radu 3 părți,

ioar cocoana Marie să ia a patra parte. Iar haini căți se va afla, ce vor fi haine bărbătești,

să fiie toate ale Radului coconului, iar ce să vor afla haini muerești, să fiie ale coconii

Mariei. Iar de răndul satelor Străjăștii și Urleștii și părțile Dobrușei, ele au fost Străjăștii

jumătate și Orleștii jumătate și a șasea parte di Dobrușa, au fost ale soții mele cea dăntâi,

dispre Boldești date zistre. Deci căndu au fost la moartea ei, ea le-au lăsatu cu blestem să

fie mie. Eu într-aciia n-am vrut să las oamenii ei și verii ei într-un dășărt, ci am dat Hierei

log., tatăl Papei vist., aspri gata 35 000 și i-am dat Bărseștei di Votnău pentru 12 000

aspri și am dat jupânesei Marii a lui Gligore Boldescu 15 000 și 2 plășci de postav de

grana și o parte de Cioceni, cumpărată pentru 7 500 aspri, iar altă jumătate di Străjăști și

di Orlăști și a 6-a parte di Dobrușa, eu le-am cumpăratu de la Tudor log. și Dragomir

post., feciorii lui Lăudat log. din Vlădeni, însă jumătate di Străjăști drept 14 000 aspri

gata și jumătate di Orlești drept 6 000 aspri și a 6-a parte di Dobrușa drept 4 000 aspri.

Deci aceste sate, Dumnezeu nu dă rudii noastre di nu să vor alege dă sămănța coconilor

noștri nici fătu, nici fată, iale să rămâie aciastor 2 monastiri, Cepturoaia și Dobrușa. Însă

di nu să va alege sămănță di coconii miei și să va alege de nepoata mia Mara, cocoana

făținii-mieu lui Stroie stolnic jumătate, iar cealaltă jumătate din moșăile mele și ale

frățâni-mieu Stroe stolnic, să fiie mănăstirilor de la Cepturoaie și de la Stănești. Iar de nu

să va alege nimini de

sămănța noastră, nici

despre o parte, iar

moșăiele noastre să le

ție cine să va afla mai

di aproape, din

neamul nostru. Și așa

am tocmitu eu cu

gura mea, păn am

fost în toată mintea

mea, iar cine să va

ispiti a sparge, au a

strica, să fie

blestemat de 318

sfinți părinți di la

Nicheia și să aibă

parte cu Iuda și cu



Ariia. Sep.10 zile, leat 7118”22

.

Fără îndoială cel mai însemnat protector al Mănăstirii Dobrușa din vremurile

medievale, Radu Buzescu23

mare clucer a răposat la 18 ianuarie 1610 și a fost înmormântat

în exonarthexul bisericii Mănăstirii Căluiu, unde piatra de mormânt glăsuiește: ,,Această

piatră pre groapa Radului Buzescul ce`au fost mare cliucer, ctitorul sfintei mânăstire, și

grea boală au bolit întru annu și 9 săptămâni și s`au pristăvit în luna lui Ghenar , 18 zile.

În zilele buonului Io Radul Voevod v let 7118, crugul soarelui 6, crugul lunei 12, e pacta

7”24

.

După moartea lui Radu Buzescu, grija pentru Mănăstirea Dobrușa, ca și pentru

celelalte ctitorii bisericești ale neamului Buzeștilor, a trecut asupra urmașilor săi. Ultimul

frate, Preda, mare ban al Craiovei25

, s-a stins tot atunci26

, astfel că hrisoavele nu păstrează

legăturile sale cu Dobrușa. Deși în fruntea neamului Buzeștilor s-a așezat Radu, fiul

marelui clucer Radu Buzescu, ajuns și el mare ban, pentru scurtă vreme27

, puterea acestei

familii avea să scadă și odată cu aceasta, și grija față de ctitoriile sale, exceptând Căluiu,

necropola neamului. Astfel se face că, spre mijlocul secolului al XVII-lea, boierii și

moșnenii din vecinătăți au încercat în mai multe rânduri să încalce moșiile Mănăstirii

Dobrușa sau ale Buzeștilor. Două hrisoave din 30 septembrie 1622 arată că avusese loc o

judecată înaintea divanului, iar voievodul Radu-Mihnea întărise Mănăstirii Dobrușa, prin

egumenul Meletie, dreptul de a recupera un rumân, pe care îl revendicaseră fiii lui Badea

postelnic din Greci. Tot atunci, megieși ai acestora și ai egumenului primiseră carte

domnească, să caute martori care să adeverească faptul că un Neagul logofăt cu jupâneasa

Stanca dăruiseră ,,partea lor din Viișoara Sfintei Mănăstiri Dobrușa”28

. Neamul Buzeștilor

avea să piardă mai multe moșii, inclusiv în Dobrușa. Sub domniile influențate de greci ale

22

Ibidem, pp.424-426, doc.377. Data corectă este 10 ianuarie 1610, ca la începutul diatei și nu 10 sept.1610, cum

s-a trecut greșit la final. Piatra de mormânt a lui Radu Buzescu arată că a răposat la 18 ian.1610, apoi boala izbucnită în nov.1608 ținuse un an și opt săptămâni, adică până în ianuarie 1610 și nu până în septembrie. La fel, un act din 26 apr.1610

îl pomenea pe Radu Buzescu ca răposat (General P.V.Năsturel, Biserici, mânăstiri și schituri din Oltenia. În ,,Revista pentru

istorie, archeologie și filologie”, Organ al Societății Istorice Române. Vol.XII. Partea a II-a, 1911, București, Institutul de Arte Grafice Carol Gobl, p.305).

23 Mare boier și al Țării Românești și mare căpitan de oști al epocii lui Mihai Viteazul, Radu Buzescu, originar

din părțile Romanaților, era fiul marelui armaș Radu Buzea și al jupânesei Maria. Împreună cu frații săi, Stroe și Preda Buzescu, a constituit cea mai cunoscută ,,tripletă‖ din istoria medievală a românilor. A fost căsătorit prima dată cu Stanca

Boldescu, apoi cu Preda, fiica marelui ban Mihalcea Caragea. A fost rudă, prin alianță, cu Mihai Viteazul și cu Radu-Șerban.

În domniile lui Petru cel Tânăr, Alexandru II Mircea și Mihnea Turcitul a fost pribeag în Transilvania. Atestat ca postelnic între 1575-1581, a fost mare comis în 1585, mare armaș în 1588 și mare spătar în 1593. La începutul domniei lui Mihai

Viteazul, pe care l-a sprijinit în luarea tronului, nu avea vreo mare dregătorie, devenind din 1595 până în 1600 mare clucer.

A participat la numeroase bătălii cu turcii, consemnate ca atare în Cronica Buzeștilor și l-a slujit pe Mihai Viteazul și în numeroase misiuni diplomatice, până în Imperiul Habsburgic. În iunie 1601, a ridicat țara împotriva lui Simion Movilă,

înlăturându-l de pe tron și a contribuit decisiv, în 1602, la alegerea ca domn a lui Radu-Șerban. Sub domnia acestuia și-a

păstrat dregătoria de mare clucer, fiind însă primul în Sfatul domnesc, deși dregătoria sa nu era cea mai importantă în țară. Tabloul său votiv se păstrează la Mănăstirea Căluiu, alături de al primei sale soții, Stanca. Vezi Ștefan Grigorescu,Căpitanii

lui Mihai Viteazul, pp.66-68. 24

General P.V.Năsturel, Biserici, mânăstiri și schituri din Oltenia, în loc.cit., p.305. 25

Ștefan Grigorescu,Căpitanii lui Mihai Viteazul, pp.63-65. 26

Preda Buzescu a bolit și el patru luni și jumătate și a răposat la 7 decembrie 1607 sau 1608. Inscripția de

mormânt de la Mănăstirea Căluiu menționează:,,Să se știe că această piatră pre groapa Predei Buzesculu ce au fostu Banu Mare în Craiova și ctitoru sventei mănăstiri și grea boală au bolitu patru și jumătate [luni] și s-au prestăvitu în luna lu

dechevrie în 7 zile, în zile[le] bunului domnu creștinu Radul Voevod. Cursul anilor a fostu 71...[16...]‖. Vezi General

P.V.Năsturel,Biserici, mânăstiri și schituri din Oltenia, în loc.cit., p.305. 27

Radu, fiul lui Radu mare clucer Buzescu, a fost atestat ca postelnic între 26 iunie 1614-12 august 1631 și mare

ban între 23 martie-29 decembrie 1633, în timpul domniei lui Matei Basarab. Vezi Nicolae Stoicescu, Dicționar al marilor

dregători din Țara Românească și Moldova. Sec.XIV-XVII. Editura Enciclopedică Română, București, 1971, p.132. 28

D.I.R.,Veacul XVII.B. Țara Românească.Vol.IV (1621-1625). Editura Academiei, București, 1954, p.198,

doc.210 și 211.



lui Radu-Mihnea, Alexandru Coconul, Alexandru Iliaș și Leon Tomșa, neamul pământean

al Buzeștilor n-a mai avut puterea politică, militară și economică din vremurile de glorie.

Radu, fiul marelui Radu Buzescu, deși scurtă vreme mare ban, la începutul domniei lui

Matei Basarab, a fost acuzat de stăpânire ,,în silă‖ a mai multor moșii, astfel că, la 22

febr.1625, după o judecată cu Mănăstirea Vieroș, Alexandru Coconul Voievod i-a luat a

treia parte de sat din Dobrușa, pe care a întărit-o Mănăstirii Vieroș, sub motivul că marele

clucer Radu Buzescu o luase ,,în silă‖, în domnia lui Mihai Viteazul29

. Încercând să

oprească intrarea altora în moșiile de la Dobrușa, Radu (al II-lea) Buzescu a adus și el la

judecată Mănăstirea Vieroș, cerând retrocedarea părții de moșie din Dobrușa. Un hrisov

din 22 ianuarie 1634, dat de către Matei Basarab, amintea că Radu venise cu pâră înaintea

domniei, zicând că părintele său dăduse egumenului Sava de la Vieroș ,,dedină pentru

dedină”, dar nu arătase cartea de întărire făcută părintelui său, de către Mihai Viteazul.

Cum egumenul Vieroșului arătase hrisoave de întărire din vremea altor domni, Matei

Basarab dăduse și el întărire Mănăstirii Vieroș în Dobrușa, iar Radu Buzescu fost mare ban

rămăsese ,,de lege”30

.

Mărturii despre pictorul Marius Bunescu (I)

Printr-o fericită întâmplare am intrat în posesia unui document excepţional. Este

vorba despre un manuscris de 8 pagini intitulat ,,Marius Bunescu. Bibliografie. Expoziţii

personale”. Documentul este scris de mâna pictorului, fiecare pagină poartă semnătura sa

în partea de jos şi a aparţinut profesorului slătinean Gheorghe Mihai, fost director al

Arhivelor Statului din Slatina şi un împătimit al

istoriei locale. Bănuim că documentul i-a

parvenit de la profesorul caracalean Crăciun

Pătru care, probabil, îl avea de la pictor cu care

s-a aflat în raporturi prieteneşti. În această

listă, Marius Bunescu face o trecere în revistă

completă a tuturor cronicilor plastice din presa

anilor 1919-1966 care fac referire la expoziţiile

sale. Cu alte cuvinte, pictorul ne indică peste

timp în ce direcţie va trebui să căutăm mărturii

ale activităţii sale artistice. Pornind pe acest

drum, am căutat la Biblioteca Academiei

Române din Bucureşti publicaţiile indicate de

artist, descoperind o parte din cronicile plastice

menţionate în document. Pentru anul 1919,

când Marius Bunescu a avut prima expoziţie

personală la Minerva (28. 02- 10. 04. 1919),

pictorul menţionează în documentul citat

următoarele cronici plastice, ziarele şi autorii:

1. N.N.Tonitza, Steagul, 18. 04.1919

2. Fulmen, Dimineaţa, 28. 03.1919

3. Nichifor Crainic, Dacia, 25. 04. 1919

29

Ibidem, p.484, doc.500. 30

D.R.H.,B.Țara Românească.Vol.XXIV (1633-1634). Editura Academiei, București, 1974, p.266, doc.196.

Marius Bunescu- ,,Autoportret”



4. Vasile Toncescu, Politica, 1. 05. 1919

5. Carol Ardeleanu, Neamul Românesc, 4. 05. 1919

6. N. Pora, Rampa, 9 05. 1919

7. R. Stâncă, Viitorul, 14. 05. 1919

8. Eugen Crăciun, Fapta, 22. 05. 1919

9. Pontius, Dobrogea Jună, 28. 05. 1919

10. Fr. Şirato, Sburătorul, 31. 05. 1919

Respectând grafia epocii, redăm câteva cronici dedicate artistului

romanaţean, sperând ca toate aceste mărturii să fie cândva adunate în volum.

Floriana Tîlvănoiu

,,EXPOZIȚIA BUNESCU- În sala de jos a palatului ,,Minerva‖, expune pictorul

Marius Bunescu rodul muncei sale din ultimii trei ani, vreo 130 tablouri, adunate în prima

sa expoziție personală. Bunescu nu este un necunoscut, amatorii îl cunoșteau de la

expozițiunile Tinerimei, la cari întotdeauna a participat, iar museul Simu posedă un

autoportret, care face onoare atât pictorului, cât și Museului. Totuși nu exagerez spunând

că expozițiunea actuală este prima afirmațiune mai puternică a pictorului, aceea care-l

consacră pe artist în rândul pictorilor noștri de seamă. De altfel este o mare diferență între

factura sa din trecut și cea de azi; iar succesul său actual i-l aduc tablourile recente, cari

poartă toate pecetea nouei facturi. Bunescu este un impresionist și încă în genul celor de

stil mare, ca Monet, Sisley; prin aceasta nu înțeleg a-l pune pe treapta acestora, dar afirm

cu siguranță că Bunescu calcă pe urmele lor. Tablourile lui nu

au pastă multă, și la prima vedere ai putea crede că sunt pasteluri. Efectele de lumină reies

din modul întrebuințării culorilor, iar nu

contraste isbitoare, căci în general culorile

sale sunt deschise ca și umbrele. Spre

deosebire de impresioniștii clasici, Bunescu

nu caută să redea efectul de lumină numai

prin contrastul de culori, dar și prin îmbinarea

și armonizarea lor.

Dar nu trebuie să se creadă că

Bunescu nu este un realist; din contră, ca toți

impresioniștii, el redă natura. Viziunea lui de

poet, care se impresionează și vibrează în fața

frumosului naturei, face ca să o redea în

pânză numai sub aspectele ei luminoase de

idealism. Atmosfera rece de iarnă, cu zăpada

de curând căzută, cu cerul întunecat, ce

desăvârșit este redată în pânzele cu no. 22 și

23! În general iernele lui Bunescu sunt de-o

rară frumusețe și de aceea amatorii s-au grăbit

să le rețină. Câtă variație de culori, în vederea

orașului Constanța dinspre port, având în

primul plan linia ferată, (No. 17). Acest

tablou este unul din cele mai bune ale

pictorului, are multă atmosferă și perspectivă, Marius Bunescu- ,,Trei graţii”



iar linia ferată din planul întâi pare că este în ființă înaintea privitorului. Cam de aceeași

valoare sunt pânzele No.13,15,16, 18, 20 33, 92.

Corăbii în port, No. 19, prezință mult interes, iar pânza de alături de ea, al cărui

număr îmi scapă, cu o largă perspectivă pe mare, este foarte frumoasă, dar este de o factură

mai veche, cu un colorit mai masiv. Foarte interesant, în actuala expozițiune a pictorului,

este că avem tablouri cu facturi deosebite, înfrățite între ele, din care vedem evoluția

artistului, fazele prin care a trecut pentru a ajunge la factura de azi clasic impresionistă.

Pânza cu No. 72, mică, dar caracteristică, este singura cu un colorit masiv; atât în corpul

tabloului, cât și cerul, No. 48, ca și tabloul cel mare, Drumețul, reprezintă epoca

evoluționistă în tablouri domină culorile masive, dar cerurile abundă de lumină, de

vibrațiuni calde, cu un colorit impresionist, în care azi artistul îmbracă tablourile sale

întregi.

Se face o critică

pictorului că-i place mult

lumina și că pune prea multă

minuțiozitate întru redarea

ei, neglijând tonalitatea

generală și perspectiva. Cred

că critica este nedreaptă,

probă tablourile No. 92,

Vedere din Cetatea- Albă,

86, Drum pe faleză, cari sunt

pline de căldură, de lumină,

în cari aerul vibrează, iar

perspectiva este imensă.

Ceea ce este exact, este că

pictorul nu reușește în genul

analitic, în care trebuie să redea caracteristica lucrului pictat, de altfel, aceasta este în

general păcatul impresionismului. Și dacă la Bunescu se remarcă mai mult, aceasta este, că

s-a pasionat de ruinele Cetăței Albe și le-a pictat sub diverse aspecte și pe multe pânze.

Acolo unde intervine efectul de lumină, pictorul le-a prins și tabloul place; unde însă redă

numai ruine sau ziduri, nu reușește să le caracterizeze și de aceea valoarea lor este scăzută.

Sunt atâtea lucruri frumoase la expoziția d-lui Bunescu, încât i se pot trece cu vederea

aceste mici scăderi. [V. Toncescu]‖125

,,UN PICTOR DOBROGEAN- E Marius Bunescu- o veche cunoștință a

cititorilor Dobrogei June126

. Temperamentul acela sensitiv, care-și petrecea timpul, mai

mult prin sălbătecia pitorească a malului mărei noastre dimprejurul Constanței, decât în

mijlocul ,,hautevoleului‖ din oraș, se prezintă în Capitală cu o expoziție bogată, în care

fixează și nemurește frumosul nostru port. Vederi din oraș, vederi din cheu, de pe coastă,

căutătorii de monede vechi, falezele dinspre vii și dinspre Mamaia, au inspirat toate,

sufletul acestui artist al timpului, care se remarcă din ce în ce mai mult ca o forţă

respectabilă în mișcarea artistică a țărei noastre. Pânzele sale sunt admirate și reținute de

125

Vezi Politica, An I, nr. 7, 1 mai 1919, pag. 6; 126

Pictorul a activat o perioadă la Constanţa unde a colaborat la revista Cultura pe care a şi ilustrat-o (1905).

Marius Bunescu- ,,Bărci la Sulina”



amatorii din București și regretăm din suflet că nu le putem vedea în aceleași condițiuni și

în orașul nostru, pentru a ne încălzi sufletul la vederea priveliștelor atât de scumpe nouă și

imortalizate de Bunescu. Și regretăm și mai mult aflând că multe din pânzele sale

rămăseseră în Constanța la mobilizare împreună cu tot bagajul și averea artistului, au fost

furate de către ocupanți și duse cu ei departe, perzându-se pentru țară rezultatul a mai mulți

ani de cea mai cinstită și rodnică muncă artistică. Astfel că pânzele expuse acum în

Capitală sunt numai cele ce s-au putut salva de către prieteni buni și au fost depuse și

păstrate la muzeul Simu în tot timpul ocupației. Se cade să fim cu toții recunoscători celor

cari ne-au redat aceste pânze; pentru că produsul artiștilor noștri ne cinstește țara întreagă

și noi încă de mult ne mândream cu arta lui Bunescu care ne-a făcut destulă cinste și la

Munich și la Paris. Dar pe lângă pânzele din Constanța artistul nostru despre care o

personalitate consacrată din București spunea că se află deja pe ,,drumul cel mare‖,

expune și lucrări de la Cetatea Albă și Budachi, pe unde a colindat vara trecută, precum și

de la Comănești (Bacău) unde a fost mobilizat în partea a doua a campaniei și de unde ne

dă câteva erni remarcabile. Bunescu însă nu face pictură numai așa pentru gustul de a

picta, ci caută să creeze, să rezolve probleme grele, să lămurească lucruri din natură pe

care nu le-a lămurit altcineva înaintea sa. Artistul nostru luând un motiv, nu se preocupă

numai de motivul

însuși, ci de tot mediul

ambiant. El ne dă pe

pânzele lui toată

lumina și toată

atmosfera ce înconjoară

într-o anumită clipă

motivele ce l-au

impresionat. De aceea

pânzele lui n-au

aparența de ,,picturi‖,

nu se simte cum sunt

făcute, dar ne redau cu

mijloace cu totul

personale tot cerul și

toată natura noastră,

așa cum o vedem

fiecare dintre noi. Judecată în totul opera lui Bunescu- pentru că ne-ar fi greu a da

preferinţa unei pânze mai mult ca celeilalte- avem motive să fim mândri că noi am făcut

dar țărei noastre mari un asemenea talent menit să fie unul dintre cei dintâi și dintre cei mai

puternici artiști ai viitorului nostru. [PONTIUS]‖127

,,SĂPTĂMÂNA ARTISTICĂ- Expoziția pictorului Bunescu. D-l Bunescu este

un original. Căci trecând cu vederea obișnuințele amatorului bucureștean, deprins să-și

facă siesta artistică în vreunul din saloanele străzii Franklin, D-l Bunescu și-a grupat

însemnările sale luminoase într-o încăpere de jos a edificiului Minerva, cu totul departe de

cupola protectoare a Ateneului. Dar mai mult: pătruns de nu știu ce erezie, d-l Bunescu și-a

spus că arta adevărată e un ce deplin în sine însăși, care n-are niciun punct de contact cu

reclama mai mult sau mai puțin artistică, și atunci, fără a provoca prin nimic atențiunea

noastră atât de împărțită, așteaptă răbdător ca lumina pe care o servește în chip așa de

127

Vezi Dobrogea Jună, An XIII, Nr. 24,28/11 mai 1919

Marius Bunescu- ,, Peisaj din Balcic”



cucernic să aducă iubitorii frumosului pe drumurile sale. Și originalitatea d-lui Bunescu

nu se oprește aici. Călăuzit de unele prejudecăți demodate, d-sa afirmă prin atâtea și atâtea

pânze, în ochii confraților scandalizați, că înțelege arta ca o încordată preocupare în

căutarea expresiei din ce în ce mai definitive pentru fixarea unor senzații așa de trecătoare,

și afișează cu cea mai superbă îndrăzneală nepăsarea sa pentru latura negustorească a

chestiunii. Mărturisim, cu oarecare sfială, că nu avem curajul să trezim pe d-l Bunescu din

iluziile sale. Prea e rar și frumos lucru un om însuflețit de o credință, care luptă și trăiește

pentru credința sa. Și pentru frumusețea lucrului, cu duioasă ipocrizie, am îmbărbătat

pornirea d-lui Bunescu pe calea începută. Este un păcat care poate apasă greu într-o zi

conștiința noastră cicălitoare.

Și acum să intrăm în expoziție. D-l Bunescu a grupat în două compartimente

deosebite lucrările sale mai vechi și lucrările recente:- de acolo am plecat, și aici am ajuns,

pare a ne preveni d-sa. Trebuie spus de la început că pictura d-lui Bunescu nu solicită

ochiul prin scânteerea aparatului său formal. Rezervată, și oarecum semeață (hautaine ar

spune un francez, cu o mult mai justă nuanță) ea își desvălue însușirile numai celor intimi.

Pânzele acestea delicate și de o tonalitate atât de discretă cer o privire atentă și

îndelungată…Poeșia subtilă și totuși atât de pătrunzătoare care le învălue nu-și împrăștie

farmecul decât cu această condiție. D-l Bunescu iubește natura și se închină ei. Ca toți

fervenții, d-sa a înțeles că natura vizibilă- aceea care interesează pe pictor- este un capriciu

al luminii, și de aceea cultul său se adresează acesteia. Evoluția operei sale de până acum

este semnificativă în această privință. De unde în lucrările mai vechi, lumina asistă

oarecum la spectacol, din lături sau de undeva de sus, în pânzele recente ea stăpânește

suverană mijlocul însăși al subiectului risipind într-un impuls de neînfrântă vibrație

ațipirea inertă a lucrurilor, trezind

viața lor difuză, sculptând forme și

gesturi, înobilând spațiul cu aureola

ei creatoare. Și progresiunea se

traduce în tehnică: de unde în

primele lucrări, culoarea se așterne

liniștită și egală în unde largi- în

cele mai noi ea tremură în mici pete

străvezii care descompun și refac în

mii de jocuri incomparabila cascadă

aurie. Înrâurirea impresioniștilor

francezi este cu totul sensibilă în

maniera aceasta, dar ea nu vine cu

amintire necugetată, ci ca soluție a

unei experiențe directe, cinstit și

serios urmărită. Tehnica aceasta

analitică, care lasă opera de sinteză

în seama privitorului, îngăduie

artistului- când are sensibilitatea

d-lui Bunescu- neprețuite acorduri

de valori, armonii și contraste de o

minunată delicateță, care

perpetuează oarecum pentru noi

frăgezimea așa de efemeră a unei

impresii schimbătoare. Marius Bunescu- ,,Portretul arhimandritului Tit

Simedrea”



Aceste reflexiuni ni le sugerează acele câteva dintre pânzele sale cu totul reușite

ale d-lui Bunescu, care reprezintă, dacă nu mă înșel, cele din urmă rezultate obținute de

d-sa, și în care calitățile d-sale de fin colorist sunt complectate fericit prin știința

indispensabilă a desenului și arta prezentării sau a compunerii. Voi cita spre exemplu

priveliștele din Constanța cu No. 17 și 20, unele din vederile de la Budac și de la Cetatea-

Albă, iarna din Parcul Ghica, etc.

În multe din celelalte lucrări , metoda d-sale neîndestulător susținută degenerează

în factură, subtilul se preface în anemic, pasta și astfel subțire se diluează peste măsură…

Și acestea sunt cusururi care trebuie evitate. Sinceritatea care se desprinde din

opera d-lui Bunescu, și străduința cu care lucrează sunt pentru noi garanții îndestulătoare

ale progresului de care îl socotim capabil. [Eugen Crăciun]‖128

,,CRONICA ARTISTICĂ- Expoziția pictorului Bunescu- În podoaba de culori a unei

pânze și în alba transparență a unei marmore se disimulează tragicul unei lupte, ce durează

de veacuri, între sufletul artiștilor și natură. O luptă între spirit și materie. Revolta,

izbucnită odată cu ivirea civilizației, va sfârși odată cu ea.

Toate civilizațiile născute din huma globului, în care au și fost îngropate, au

cunoscut-o. Luptă ce cunoaște armistițiul, însă, nu pacea.

Libertatea spiritului din robia materiei, în ultimul sfert din veacul trecut, au

reluat-o, cu multă îndârjire, impresioniștii francezi: Manet, Monet, Renoir, Pizzaro,

Cézanne, etc. Ei au accentuat cu tărie principiul că: singura rațiune de a fi a picturei, e

culoarea. Dematerializarea corpurilor din natură obținută prin anihilarea existenței

corporale și prin reducerea substanței materiale a făpturilor și lucrurilor la culoare. Forma,

volumul, spațiul- cu un cuvânt iluziunea realităței- reduse numai la expresia lor coloristică.

Neoimpresioniștii:

Seurat, Signac,

Cross, etc. au adus

principiul până la

ultimile consecințe

posibile, prin

introducerea

atmosferei odată cu

inovația tehnică a

diviziunei tonului

și culorilor.

Subiectul unui

tablou impresionist

e culoarea și

atmosfera, iar nu

iluzia realistă a

unei priveliști din

natură, oarecare.

Mirajul

culorii și luminii

răspândite peste

lucrurile și făpturile

lumei le desbracă de haina speciei, înzestrându-le, în schimb, cu o haină țesută din raze de

128

Vezi Fapta, Nr 13-14, 22/5 mai1919, pag. 310-312;

Marius Bunescu- ,,Natură statică”



lumină, colorate, preschimbând pământul- înfățișarea lui- în rai. Constituie acest rezultat

dematerializarea, de veacuri, râvnită? Dar omul nu a fost fericit nici în rai… Cum vedeți

există un dar… Îl vom discuta altădată. Aici punem numai semnul de întrebare pe care

omul l-a întâlnit pretutindeni în calea sa.

Din impresionism și neo-impresionism își extrage esența și arta lui Bunescu.

Evoluțiunea d-sale, în lucrările expuse, se poate urmări până la ultima fază care se prezintă

ca definitivă și rămasă coloristică. Prin structura clară, fină și discreta accentuare a

desenului obține impresia spațiului fără a distruge suprafața pânzei. Echilibrul compoziției

e stabilit prin cel al masselor (Pictorii numesc Masse: locul ocupat pe pânză de figuri sau

lucruri; Suprafețe: locul lipsit de figuri, corpuri; Ton: intensitatea de culoare, clară sau

sumbră; distingem tonul general, local; Valori: intensitatea de deschis sau închis a tonului

de culoare). Peste această schelă se așterne curcubeul culorilor, frânt ca printr-o prismă,

peste viața adormită din porturi, cabane și colțuri de pădure. Înfățișarea lor reală dispare

sub un voal de culoare

mată, de o distincțiune de

goblen. Lucrurile din

cauza aceasta nu au o

individualitate coloristică

proprie, pe care artistul a

subordonat-o cu totul,

gamei generale. Din lipsa

accentuării contrastului

de ton și culoare impresia

coloristică generală e

lipsită de expresivitate și

rămâne cam difuză. În

tablourile de iarnă prea

mult vânăt. În altele

pomii din primul plan nu

se leagă, ca valoare, în

destul cu fondul.

Dovedește d-l Bunescu

pătrundere coloristică

când nu urmărește decât

redarea luminii în

manifestările ei

permenente și nu jocul pasager și desconcentrat al efectelor de lumină momentane, care

alterează silueta obiectelor. Coloarea, penelul d-sale o așterne în trăsături constructive care

iau direcțiunea pozițiunei ocupate de obiecte în spațiu și contribuie la soliditatea structurei

lineare și la evocarea prin sugestie a spațiului. Chiagul coloristic ar putea fi mai consistent

în unele lucrări. Cu aceasta am încercat o analiză, cam pedantă și succintă, a mijloacelor

tehnice de care se slujește d-l Bunescu. Dar și principiul tehnic pe care se înfăptuiește arta

d-sale e înainte de toate științific. Deși mânuiește un material eminamente științific, emoția

vibrează ca sunetul în cutia vioarei- reținută în structura coloristică și în atitudinea de

independență care caracterizează râvna unui artist spre cât mai multă desăvârșire posibilă.

[F. Șirato]‖ 129

129

Vezi Sburătorul, An. I, Nr. 7, 31 mai 1919, pag. 157, 158;

Marius Bunescu- ,,Peisaj marin la Tusla”



SUBLOCOTENENTUL OLTEAN CONSTANTIN C. CIULEI –

VICTIMĂ A TRĂDĂRII ȘI A UNEI ERORI JUDICIARE

Colonel (r.) Dumitru Matei

După 2 ani de neutralitate, România a intrat în războiul în care era aşteptată de

ambele tabere ale combatanţilor, fiecare făcând presiuni diplomatice, politice şi de altă

natură pentru a-şi atinge scopul, ajungând şi la ameninţări demne de luat în seamă.

Politicienii români susţineau una sau alta din tabere, iar faptul că în final,

urmărind scopurile proprii, România a intrat în război de partea Antantei, nu înseamnă că

nu mai existau filogermani, susţinători politici ai celeilalte tabere.

Acelaşi lucru se întâmpla şi în rândul ofiţerilor, chiar dacă toţi au pornit la luptă

cu arma în mână pe front împotriva Puterilor Centrale. Carol I era ataşat sufleteşte de

Germania, la fel oamenii din anturajul lui, între care Petre Carp şi Dimitrie Sturza.

Putea, oare, ofiţerul Alexandru D. Sturza – ginerele lui Petre Carp şi fiu al omului

politic Dimitrie Sturza – să aibă alte opţiuni politice? Aceste opţiuni l-au determinat să

acţioneze împotriva propriei ţări cu mult înainte de începerea războiului.

Ajuns în funcţie mare încă de tânăr – ataşat militar la Paris – în loc să apere

onoarea armatei române, şi-a denigrat propriii camarazi în presă, apoi a acţionat cu

laşitate împotriva ofiţerului care-i cerea să publice numele celor denigraţi, pentru a apăra

onoarea celorlalţi ofiţeri.

Modul diferit de gândire şi acţiune al unor ofiţeri, aduşi de soartă să acţioneze

împreună în interesul patriei, îl prezentăm în continuare, lăsând pe cititor să aprecieze

după 100 de ani de la evenimente, atât activitatea lor şi a unor organe administrative ale

statului şi a justiţiei menite să facă dreptate.

*

Prezentăm pe scurt câteva materiale publicate de prestigioasa revistă Magazin

Istoric, în numerele 10 (67) din octombrie 1972; 1 (70) din ianuarie 1973; 5 (86) din mai

1973; 8 (161) din august 1980 şi 11 (164) din decembrie 1980.

Aducem în atenţia cititorilor, la început, articolul Din culisele unei trădări.

Chemarea a răsunat în pustiu... publicat de Nicolae Brădişteanu în nr. 10 (67) din

octombrie 1972 al revistei Magazin Istoric, privitor la conflictul iscat între căpitanul

Alexandru D. Sturza130

, ataşatul militar al României la Paris şi căpitanul I. Cătuneanu,

comandant de companie din Regimentul 1 Dolj.

Conflictul care a avut loc în anul 1908 s-a încheiat cu un duel şi ne dă

posibilitatea să cunoaştem profilul moral al unor ofiţeri ai armatei române: pe de o parte, a

celor care au îmbrăcat uniforma militară, fiind gata oricând să-şi apere sărăcia şi nevoile şi

neamul chiar cu preţul vieţii, când patria le-o va cere, pe de altă parte fiii celor din vârful

piramidei sociale, care vedeau în uniformă un mijloc de a accede uşor la ranguri înalte în

ierarhia militară pe baza relaţiilor de familie.

Din a doua categorie făcea parte căpitanul Alexandru D. Sturza care publicase în

ziarul Minerva acuzaţii calomnioase la adresa comandanţilor de companii teritoriale din

unele regimente.

Căpitanul Cătuneanu, indignat de gestul acestui ofiţer, care nu avea contact cu

soldatul român, hotărăşte să trimită ziarului o telegramă de protest la adresa autorului

articolelor denigratoare. Nu a primit aprobarea să se adreseze ziarului şi atunci s-a adresat

direct autorului, cerându-i să arate cine sunt ofiţerii la care se referă, pentru a nu denigra

130

Alexandru D. Sturza era fiul lui Dimitrie Sturza (fost prim ministru al României de 4 ori între anii 1895-1908), om devotat regelui Carol I. Alexandru era ginerele lui Petre Carp, filogerman şi colaborator cu ocupantul. Cf: C. Kiriţescu, Istoria Războiului pentru Întregirea Neamului, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, vol. II, pag. 45-46



întregul corp ofiţeresc şi-l ameninţa că dacă nu va răspunde în 10 zile, va publica

scrisoarea în presă.

Publicarea scrisorii a provocat numeroase alte articole ale ofiţerilor care se

solidarizau cu căpitanul protestatar, dar acesta a fost pedepsit de toţi şefii săi ierarhici,

inclusiv de ministru, fiindcă n-a cerut şi n-a obţinut permisiunea de a publica scrisoarea, iar

denigratorul a fost avansat la gradul de maior.

Profitând de starea morală deprimată a căpitanului Cătuneanu, care avea de

executat peste două luni de arest sever, maiorul Sturza a cerut ministrului să-i suspende

acestuia restul de pedeapsă, apoi l-a provoacat pe căpitan la duel pentru că i-a lezat

onoarea. Maiorul era sigur de succes, fiind un bun spadasin. Deşi cunoştea acest lucru,

căpitanul Cătuneanu acceptă duelul; de la Bucureşti sosesc săbiile, care sunt ascuţite la o

tocilărie din Craiova şi duelul are loc la hipodromul din Parcul Bibescu.

Martorii verifică armele, duelul începe, maiorul atacă încrezător şi căpitanul se

apără, iar la un contraatac atinge obrazul stâng al adversarului, provocându-i o rană ce

duce la oprirea duelului.

Opinia publică şi ofiţerii îşi manifestă simpatia faţă de curajosul căpitan care le-a

apărat onoarea.

Cititorii vor constata din cele ce urmează dacă opinia pe care şi-au format-o

despre maiorul Alexandru D. Sturza este confirmată de comportamentul lui în Războiul

pentru Întregirea Neamului.

Anii trec, Alexandru Sturza este avansat la gradul de colonel şi-l găsim la

începutul Războiului pentru Întregirea Neamului la comanda Brigăzii 7 Mixtă pe frontul

din Dobrogea, în relaţie directă cu ofiţerii şi trupa pe care o comandă.

După retragerea din Dobrogea, Brigada 7 Mixtă a ajuns pe frontul din Moldova,

în compunerea Armatei a 2-a, care era comandată de generalul Averescu şi avea un front

de 37 km pe valea Şuşiţei, cu flancul drept la Bâtca Carelor şi cu stânga dispozitivului la

Iveşti131

. Pe frontul din Carpaţi Alexandru Sturza ajunge comandant al Diviziei 8

Infanterie, apoi al Diviziei 15 Infanterie..

În ianuarie 1917, Alexandru Sturza a săvârşit cea mai gravă infracţiune:

trădarea ţării prin dezertarea la inamic. Infracţiunea are circumstanţe agravante. Înainte de

a fi dezertat au mai fost indicii care au atras atenţia comandanţilor superiori cu privire la

ordinele date de colonelul Sturza: la comanda Brigăzii 7 Mixte a executat retrageri

suspecte şi comandantul Armatei a 2-a, generalul Averescu, a cerut mutarea lui de la

comanda brigăzii. Şi... a fost avansat comandant al Diviziei 8 Infanterie, apoi al Diviziei

15 Infanterie!

*

Sublocotenentul Constantin C. Ciulei, fiul căpitanului Constantin Ciulei din

Slatina, proprietar al moşiei Urluiasca132

din judeţul Olt, s-a născut în anul 1886, a urmat

studii agricole, iar la declararea mobilizării, în 1916 a plecat pe front alături de 5 fraţi şi

de 6 cumnaţi ai săi. Ca sublocotenent în Regimentul 8 Buzău a luptat la începutul războiului pe

frontul din Dobrogea, a fost rănit şi a revenit în unitate, fiind încadrat comandant de

companie în Detaşamentul Mărculescu, formaţiune încadrată în Brigada 7 Mixtă

comandată de colonelul Alexandru D. Sturza, care acţiona cu Divizia 15 Infanterie în

sectorul Oituz-Vrancea. Sublocotenentul Constantin C. Ciulei a ajuns victima ofiţerului trădător Sturza,

131

România în anii Primului Război Mondial, Editura Militară, Bucureşti, 1987, vol. II, pag. 134 132

În anul 1891 moşia Ciulei din Urluiasca judeţul Olt avea 1304 pogoane.



care acţiona mai mult în interesul inamicului, acţionând în interesul patriei doar pentru

a-şi masca adevăratul său scop.

*

Când colonelul Sturza i-a ordonat sublocotenentului Ciulei să se retragă de pe

un aliniament favorabil, acesta şi-a dat seama de gravitatea situaţiei: se crea inamicului

posibilitatea să pătrundă în spatele dispozitivului trupelor noastre.

Pentru a nu fi demascate intenţiile sale, colonelul a încercat să-i împuşte pe

sublocotenentul Ciulei şi pe căpitanul Mărculescu, dar tentativa nu a reuşit, doar căpitanul

fiind rănit. Acest eşec l-a determinat pe colonel să-l acuze pe sublocotenent că s-a retras

fără ordin cu compania din faţa inamicului (cota 625 Momâia) şi l-a deferit Curţii

Marţiale al cărei preşedinte îi era foarte bun prieten, fără a avea alte probe decât

„mărturia‖ unor ofiţeri care nu au fost acolo.

Colonelul Sturza a fost decorat la data de 20 ianuarie/2 februarie, iar

sublocotenentul, datorită relaţiilor colonelului cu membrii Curţii Marţiale, a fost judecat şi

condamnat la moarte pe 26 ianuarie/8 februarie.

Instanţa de judecată nu a luat în considerare motive temeinice pentru amânarea

procesului: acuzatul era bolnav şi aducerea lui în această stare în faţa instanţei era ilegală;

martorii principali lipseau; probele apărării nu au fost admise.

În ultimul său cuvânt adresat instanţei, sublocotenentul Ciulei a spus: ,,Nu sunt

vinovat! Doresc să fiu trimis pe front, în linia întâia, ca să-mi fac datoria ca şi până

acum”. La 28 ianuarie/10 februarie 1917, ora 3 p.m., a fost executat în poligonul Bacău.

Nu a acceptat să fie legat la ochi.

La 24 ianuarie/6 februarie, sub pretextul că se duce să-şi ia rămas bun de la

foştii subalterni, colonelul Sturza însoţit de ordonanţă şi de aghiotantul său, locotenentul

Wachmann, a reuşit să treacă peste linia frontului prin sectorul Regimentului 2 Grăniceri,

al cărui comandant fusese. Ordonanţa sa a fost împuşcată fie de un glonţ rătăcit, fie chiar

de colonel, pentru că a refuzat să dezerteze.

Colonelul Sturza şi locotenentul Wachmann au reuşit să ajungă în liniile

inamicului, fiecare pe alt traseu, dar din documentele găsite asupra cadavrului ordonanţei

s-a descoperit planul trădării colonelului.

La data când Curtea Marţială l-a condamnat la moarte pe sublocotenentul

Ciulei, sacrificat de adevăratul trădător, colonelul Alexandru D. Sturza era deja la inamic,

căci dezertase cu două zile înainte de judecarea procesului, la 6 februarie 1917.

Aflat la inamic, colonelul Sturza a redactat o chemare, apoi racola prizonieri

care s-o aducă în liniile românilor şi să-şi îndemne camarazii la trădare prin trecerea la

inamic pentru ,,salvarea” ţării.

Din dispoziţia generalului von Gerock i-au fost puşi la dispoziţie 180 de

prizonieri români care să ducă în trupelor române proclamaţia cu îndemnul la trădare, apoi

să revină odată cu cei racolaţi. Au acceptat propunerea să treacă linia frontului numai 30

de prizonieri, dar când au aflat ce misiune au, 8 dintre ei au refuzat. Ajunşi în dispozitivul

armatei române, foştii prizonieri au predat comandanţilor chemarea ce-o aveau asupra lor,

demascându-l pe trădător. S-a întors la inamic unul singur din cei 22.

La data când a fost executat sublocotenentul Ciulei în sectorul Diviziei 8

Infanterie, a fost prins locotenentul colonel Crăiniceanu care se întorcea din liniile

inamicului, unde se întâlnise cu colonelul Sturza, de la care primise instrucţiuni şi

material de propagandă pentru a racola militari români în acţiunea de trădare prin trecere

la inamic.

Locotenentul colonel Crăiniceanu a fost judecat de Consiliul de Război al



Corpului 1 Armată, care l-a condamnat la moarte şi a fost executat în faţa trupei din

regimentul de infanterie al cărui comandant fusese. La execuţie au asistat şi militari

delegaţi din alte unităţi.

Colonelului Sturza a fost judecat în contumacie de aceeaşi instanţă, fiind

condamnat la moarte şi la degradare militară pentru dezertare la inamic şi înaltă trădare.

La 24 iunie 1917 colonelul Sturza a fost condamnat la moarte în contumacie a

doua oară pentru că în decembrie 1916 ordonase să fie împuşcat un sergent de artilerie,

fără ca acesta să fi fost judecat şi condamnat, fapt ce constituie crimă cu premeditare.

Tot crimă cu premeditare este şi atacul colonelului Sturza asupra

sublocotenentului Ciulei şi căpitanului Mărculescu, după ce aceştia şi-au dat seama de

acţiunile sale în favoarea inamicului. Căpitanul Mărculescu, rănit la gât şi la mâna stângă,

a supravieuit şi a ajuns până la gradul de locotenent colonel.

Acţiunea colonelului Sturza a fost detestată chiar şi de inamicul la care

dezertase, după cum afirmă baronul Valeriu Kapri, originar din Transilvania, fost maior în

armata austro-ungară, translator de limba română pentru inamic, căruia comandantul

Diviziei 1 Cavalerie austro-ungară, generalul de Ruiz, i-a declarat: Colonelul Sturza nu

este un ostaş, ci un sperjur care şi-a călcat jurământul depus ţării sale. De asemenea,

generalul von Gerock a avut aprecieri asemănătoare: Când un soldat face un pas analog

celui făcut de colonelul Sturza... implicit trebuie să ţină în mâna dreaptă revolverul gata

încărcat ca să-şi zboare creierii dacă nu reuşeşte.

*

Anii au trecut şi războiul s-a încheiat cu victoria Aliaţilor alături de care a intrat

în război România. Prizonierii români au revenit în patrie. Între ei şi trădătorii care au

dezertat la inamic.

Prin Î.D. nr. 1537 din 9 aprilie 1920 au fost amnistiaţi militarii condamnaţi

pentru infracţiunile săvârşite în timpul războiului. Între cei amnistiaţi a fost colonelul

Sturza şi sublocotenentul Ciulei, cel condamnat printr-o gravă eroare judiciară, reabilitat

postmortem şi reînhumat cu onoruri militare.

Ecaterina Ciulei, soţia sublocotenentului Constantin Ciulei, a înaintat Curţii

Superioare de Justiţie, în luna mai 1920, acţiune de recurs-revizuire a procesului soţului

său, dar instanţa a pronunţat la 24 mai sentinţa prin care declara acţiunea stinsă şi dosarul

închis, considerând pe sublocotenentul Constantin Ciulei amnistiat.

Profesorul doctor Eugen D. Neculau prezentând în articolul său piesele

principale de la „dosar” – date despre acuzat şi acuzator, succesiunea faptelor şi farsa

judiciară numită proces – apreciază că în cazul sublocotenentului Ciulei nu este suficientă

amnistia sau reabilitarea judecătorească, deoarece el este nevinovat şi pentru acest motiv

trebuie să fie declarat nevinovat de justiţie.

Justiţia interbelică n-a făcut acest lucru şi autorul articolului evocând faptul că

dreptatea este imprescriptibilă, spera ca justiţia socialistă, pe care o considera superioară

celei burgheze, să repare această eroare judiciară, prin deschiderea de către Tribunalul

Suprem a unei acţiuni în baza articolului 414 din Codul de procedură civilă pentru a hotărî

achitarea condamnatului, aceasta fiind singura soluţie care se impunea în cazul Ciulei. Nu

avem dovezi că dosarul Ciulei ar fi fost rejudecat.

Totodată autorul articolului infirmă afirmaţiile că Ciulei ar fi fost decorat post

mortem, avansat în grad, înscris pe placa de onoare din Cimitirul eroilor din Bucureşti şi

trecut în Cartea de onoare a armatei, reînhumat cu onoruri militare la Bacău sau la

Slatina. Din toate acestea nimic nu este adevărat; osemintele lui Ciulei zac şi astăzi pe

poligonul de tragere din Bacău.



Publicarea acestui articol a stârnit un mare inters în rândul cititorilor şi a adus

redacţiei Magazin Istoric numeroase scrisori de la corespondenţii care cereau sau aduceau

lămuriri despre cazul Ciulei și revista a revenit la acest subiect. Din numărul 1 (70),

ianuarie 1973, aflăm de la Traian Biju din Slatina, fost director al Gimnaziului Radu

Greceanu, fost ofiţer prizonier de la data de 8 octombrie 1916 în lagărul de la Stralsund

(Germania) şi mutat la 1 ian. 1917 în alt lagăr în apropiere de Hanovra, că în iulie 1917 a

venit în lagăr trădătorul Sturza, care le-a vorbit timp de o oră despre situaţia grea în care

se află ţara ocupată şi i-a sfătuit să se întoarcă acasă pentru a o ajuta, colaborând cu

germanii. Tot timpul, cât a vorbit, nu şi-a ridicat privirea din pământ. Ofiţerii ştiau ce a

făcut Sturza de la alţi prizonieri veniţi de pe frontul din Moldova. La începutul anului

veniseră 3 agenţi ai acestuia şi nimeni nu a vrut să vorbească cu ei, dar au fost chemaţi la

comandamentul lagărului în grupuri de câte 10 şi cei 3 i-au întrebat dacă vor să se întoarcă

acasă. Spre cinstea lor, cei 350 de ofiţeri români aflaţi în lagărul de prizonieri au răspuns

nu!

În finalul scrisorii sale Traian Biju afirmă că sublocotenentul Ciulei a fost

reabilitat şi reînhumat cu onoruri militare, fără să precizeze când şi unde a fost reînhumat.

Din numărul 8 (161), august 1980 al aceluiaşi Magazin Istoric, aflăm că

poporul i-a făcut dreptate lui Ciulei,

imortalizându-l într-un cântec ce s-a

cântat în toată ţara. În septembrie 1979

dr. Ghizela Suliţeanu, cercetător la

Institutul de Cercetări Etnologice şi

Dialectologice din Bucureşti a cules de

la Marin N. Robitu din satul Dudescu,

comuna Zăvoaia, judeţul Brăila

,,Cântecul lui Ciulei” pe care-l

învăţase de la un om în timpul

războiului din 1916-1918. Cântecul

deplângea soarta căpitanului şi spunea

că Ciulei nu e vinovat.

O altă variantă a cântecului,

culeasă tot de dr. Ghizela Suliţeanu în anul 1974 în judeţul Brăila, este o condamnare

virulentă a colonelului trădător Sturza:

,,La Cacin133

, sus pe-o stâncă, veghează un străjer,

În vale odihneşte Divizia de Fier.

Cu ochii la hotare, cu arma la picior,

El plânge şi blesteamă pe-un mare trădător.

Pe Alexandru Sturza, ce ţara şi-a vândut

Şi călcând jurământul la duşman a fugit.

În orice parte-a lumii, tu vânzător spurcat,

Ajungă-te osânda grozavului păcat.

Ai dus întâi la moarte pe căpitan Ciulei

Ca să nu poată spune ce cugeţi şi ce vrei

Şi ţi-ai ucis soldatul, ca orice criminal,

Apoi zburaşi în noapte la duşmanul barbar

Şi prin ştafete mute ne ispiteai frumos,

133

Caşin

În vreme ce trădătorul Alexandru Sturza şi-a găsit

odihna veşnică în cavoul familiei de la Bellu,

sublocotenentul Ciulei nu are un loc de veci, la fel

ca atâţia eroi neştiuţi, făuritori ai României Mari



Iar noi te blestemarăm, c-ai fost un ticălos”.

În numărul 11 (164) din 1980 al revistei, pensionarul Gh. Irimia din Ploieşti

publică o variantă a cântecului despre sublocotenentul Ciulei auzită în urmă cu 63 de ani

(adică în anul 1917, n.n. D.M) pe valea Trotuşului. Finalul cântecului spune că S-a

cercetat şi constatat/ Ciulei a fost nevinovat.

*

Lectura materialelor publicate sau a rezumatului lor prezentat mai sus poate

naşte întrebări legitime: Oare astăzi se mai poate repeta istoria cu trădători de ţară

amnistiaţi şi cu nevinovaţi sacrificaţi? Oare acum, la 100 de ani de la tristele evenimente,

odioasa sentinţă va fi modificată de justiţie, desigur, după ce se va hotărî definitiv asupra

constituţionalităţii codului penal şi a celui de procedură penală ?

Dacă da, ar fi o dovadă certă că statul de drept funcţionează şi că abuzurile

asupra cetăţeanului, indiferent de data când au fost săvârşite şi indiferent cine sunt cei ce

le-au săvârşit, vor fi înlăturate.

Documentele Mănăstirii Brâncoveni (V)

Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu

Inventar de documentele relative la moșia Ibănești din județul Olt

- 3 octombrie 1619, Hrisovul lui Gavriil Vv. către Dragomir prin care dă moșie în

Iubănești. Copia actului de mai sus;

- 18 iulie 1632, Zapisul lui Radu Piscotan relativ la vânzarea moșiei Ibănești;

- 18 iulie 1636, Idem,

- 1 aprilie 1643, Zapisul lui Neagoe relativ la vânzarea unei fălci de pădure din dealul

viilor;

- 1 aprilie 1643, Idem,

- 12 mai 1643, Cartea lui Mateiu Basarab Vv. relativă la moșia Ibănești;

- 2 iunie 1643, Zapis de vânzare a lui Neagoe către jupâneasa Anca pentru moșia Ibănești;

- 2 iunie 1643, Idem,

- 1643, Hrisovul lui Mateiu Basarab Vv. către jupâneasa Anca prin care le dăruiește moșii

în Ibănești;

- 15 mai 1645, Ordinul lui Mateiu Basarab Vv. către 6 boieri să se aleagă hotarele moșiei

Ibănești;

- 16 iunie 1645; Zapisul de vânzare a lui Manea către Anca prin care-i vinde 2 funii de

moșie din Ibănești;

- 1645, Cartea lui Mateiu Basarab Vv. către 12 boieri pentru alegerea hotarelor moșiei

Ibănești;

- 4 mai 1647, Zapis de vânzare al lui Șerban către Anca prin care-i vinde moșie în Ibănești

și o vie;

- 7 iunie 1695, Zapisul lui Hrisant Monahu către papa prin care se obligă a-i da grâu și orz

în schimbul grâului luat;

- 7 iunie 1695, Idem;

- 12 decembrie, Act de danie al Mariei către M-rea Brâncoveni prin care dăruiește moșie în

Ibănești;

- 12 decembrie 1695, Idem;



- 16 noiembrie 1826, O însemnare de semnele moșiei Sf. M-ri Brâncoveni ce este dată

danie de Anca Proroceanca;

- 16 noiembrie 1826, Idem;

- 31 mai 1839, Actul relativ la o morișcă clădită pe moșia Ibănești;

- 25 noiembrie 1851, Un înscris relativ la Ibănești.

Inventar de documentele relative la moșia Robănești din județul Romanați

- 12 martie 1551, Hrisovul lui Mircea Vv. pentru moșia Robănești;

- 22 martie 1573, Idem al lui Alexandru Vv. pentru moșie în Robănești;

- 15 august1614, Idem al lui Radu Vv. pentru moșie în Robănești;

- 23 mai 1635, Act de danie al lui Rafail Monahu pentru moșie în Robănești;

- 24 mai 1636, Act de danie al lui Badea și Danciul pentru moșie la Brătășani;

- 9 noiembrie 1665, Act de vânzare al lui Mediaș Leul pentru moșie în Robănești;

- 9 noiembrie 1650, Mărturia obștei satului Robănești pentru niște moșii din Robănești ce

se stăpânesc de Dobra femeia;

- 6 august 1652, Act de vânzare al lui Baia pentru niște moșii la Robănești;

- 12 august 1654, Cartea lui Constantin Șerban pentru moșie la Robănești;

- 31 octombrie 1654, Act de vânzare al feciorilor lui Bogdan pentru moșie la Robănești;

- 31 octombrie 1654, Act de vânzare al Voicăi femeia pentru moșie la Robănești;

- 30 septembrie 1655, Cartea lui Constantin Șerban Vv. pentru moșie la Robănești;

- 25 aprilie 1656, Act de vânzare al lui Stoica sin Mateiu pentru moșie la Robănești;

- 22 ianuarie 1666, Ordinul lui Grigore Ghica Vv. pentru moșia Robănești;

- 24 ianuarie 1661, Carte de blestem a lui Ignatie, Episcopul Râmnicului pentru

descoperirea hotarelor moșiei Robănești;

- 3 martie 1661, Mărturia megieșilor din Robănești pentru hotarele moșiei Robănești;

- 7 martie 1661, Carte de alegere a 12 boieri pentru moșia Robănești;

- 7 martie 1661, Mărturia unor oameni relativă la alegerea moșiei Robănești de către 12

boieri;

- 7 martie 1661, Mărturia ieromonahului David dată celor 12 boieri pentru alegerea moșiei

Robănești;

- 7 martie 1661, Idem a megieșilor din Robăneștii de Jos pentru hotarele moșiei Robănești;

- 7 august 1661, Act de vânzare al lui Badea Unchiașul pentru moșie la Robănești;

- 15 mai 1662, Hrisovul lui Grigore Ghica Vv. întărind M-rii Brâncoveni stăpânire pe

moșie în Robănești;

- 9 august 1666, Act de vânzare al lui Stan pentru moșie în Robănești;

- 26 august 1666, Idem al lui Radu sin Stan pentru moșie în Robănești;

- 17 septembrie 1666, Idem al lui Stoica pentru moșie la Robănești;

- 15 decembrie 1671, Act de vânzare al lui Radovici din Popânzălești pentru moșie la

Robănești;

- 5 aprilie 1672, Ordinul lui Grigore Ghica Vv. atingător de moșia Robănești;

- 17 august 1672, Act de danie al lui Nectarie ieromanahul pentru partea sa din moșia

Robănești;

- 24 aprilie 1673, Act de vânzare al lui Hamza pentru moșie la Robănești;

- 23 mai1675, Act de danie al popii David pentru moșie în Robănești;

- 23 mai 1675, Act de vânzare al lui Tudor pentru moșie în Robănești;

- 19 noiembrie 1676, Act de danie al popii Macarie pentru moșie în Popânzălești;

- 27 februarie 1678, Act de vânzare al lui Petru din Craiova pentru niște moșii la

Robănești;



- 8 mai 1678, Act de danie al lui Nichifor ieromonahul către egumenul M-rii Brâncoveni

pentru moșie la Robănești;

- 25 mai 1678, Idem al lui Mardarie monahul pentru moșie la Robănești;

-27 mai 1681, Ordinul lui Iane Căpitanul ispravnicul de Craiova atingător de alegerea

hotarelor moșiei Popânzălești alături cu Robănești;

- 17 august 1685, Copie legalizată după actul de danie al lui Nectarie ieromonahul pentru

moșie în Robănești;

- 1 noiembrie 1686, Cartea lui Radu Căpitanul Prejbeanul pentru moșie la Ciomești [?]

- 9 februarie 1706, Ordinul lui Constantin Vv. atingător de adunarea românilor fugiți de pe

moșia Robănești;

- 7 iunie 1745, Cartea de alegere a 4 boieri pentru moșie în Robănești;

- 7 iunie 1761, Mărturia lui Stan fostul pârcălab de Vlașca pentru hotarele moșiei

Robănești;

- 15 mai 1793, Relația a 2 boieri cercetători pentru hotarele moșiei Robănești;

- 15 mai 1814, Jalba egumenului M-rii Brâncoveni către Postelnicie cu rezoluție pentru

nesupunerea locuitorilor moșiei Robănești la clacă către arendaș.

Inventar de documentele relative la moșia Rotunda, Polovinele și Vlădila ale M-rii

Brâncoveni și Mamu din județul Romanați

- 6 iulie 1633, Hrisovul lui Matei V. prin care întărește stăpânire moșnenilor satul

Polovinele, care fusese vândut ca vecini lui Necula vistor ( cu traducție);

- 26 februarie 1634, Hrisovul lui Matei V. pentru răscumpărarea satului Vlădila (cu

traducție);

- 19 aprilie 1637, Actul prin care Anghel vinde lui Hamza moșie din satul Vlădila;

- 27 aprilie 1647, Actul prin care Macovei ot Polovin se vinde ca român din pricină cu

moșia lui jupânul Preda vel Clucer Brâncoveanu;

-14 aprilie 1670, Cartea lui Antonie Vv. către 12 boieri pentru alegerea moșiei Polovin a

M-rii Brâncoveni;

- 16 mai 1670, Cartea lui Antonie V. dată în pricina de judecată dintre megieșii din Vlădila

și m-rea Brâncoveni pentru moșia Polovinele;

- 17 septembrie 1671, Actul prin care Cîrstea din Polovin vinde iuzbașei Radului o moșie;

- 25 martie 1675, Actul prin care Radu fiul lui Boldea vinde egumenului Anania de la M-

rea Brâncoveni moșia din hotarul Rotundei și Polovin;

- 2 octombrie 1674, Actul prin care Hamza vinde egumenului Anania de la M-rea

Brâncoveni ocină în hotarul Polovin;

- 19 octombrie 1674, Actul prin care Stanca femeia Barbului vinde egumenului Anania de

la M-rea Brâncoveni ocină la Polovin;

- 3 noiembrie 1674, Actul prin care Zaharia vinde egumenului Anania de la M-rea

Brâncoveni, moșie în Polovin;

- 3 noiembrie 1675, Actul prin care Vladul sin Vasile monah vinde egumenului Anania de

la M-rea Brâncoveni moșie în Polovin;

- 4 mai 1676, Hrisovul lui Duca Voievod prin care întărește M-rii Brâncoveni stăpânire

peste moșia Rotunda și Polovinele din Romanați;

- 3 mai 1678, Actul prin care Anghel vinde egumenului Anania de la M-rea Brâncoveni

partea sa de moșie din satul Rotunda;

- 3 mai 1679, Cartea lui Șerban V. către 12 boieri pentru alegerea moșiei Rotunda a M-rii

Brâncoveni;



- 27 ianuarie 1682, Cartea celor 24 boieri pentru alegerea moșiei Vlădila a M-rii

Brâncoveni;

- 6 martie 1682, Actul provizoriu prin care Stan feciorul lui Tănasie vinde părintelui

Anania de la M-rea Brâncoveni moșie la Rotunda;

- 4 iulie 1682, Cartea celor 24 boieri pentru alegerea moșiei Rotunda a M-rii Brâncoveni;

- 16 mai 1682, Cartea celor 24 boieri însărcinați de Șerban Voievod ca să aleagă moșia

Vlădila a M-rii Brâncoveni;

- 9 ianuarie 1683, Hrisovul lui Șerban Voievod prin care întărește stăpânire M-rii

Brâncoveni peste moșia Rotunda;

-5 mai 1724, Cartea de judecată dată de Grigore Băleanul, Radul Golescul pentru moșiile

Polovinele și Rotunda din județul Romanați ale M-rii Brâncoveni;

- 11 mai 1750, Cartea de judecată a lui Enache Hrisoscoleu vel ban de Craiova cu privire la

moșiile Polovinele și Rotunda din județul Romanați ale M-rii Brâncoveni;

Inventar de documentele relative la moșia Zvorscuții pendinte de M-rea Brâncoveni

și Mamu

-28 mai 1741, Zapisul fraților Papa pitar, Mihai stolnic, Constantin și Matei feciorii

răposatului Manu Căpitan din Rusănești prin care arată că murind nepotul lor George, a

lăsat sfintei M-ri Brâncoveni partea sa de moșie din hotarul Zvorscuții;

- 2 iunie 1741, Cartea vel banului Manolache Lambrino, prin care însărcinează pe

Ghenadie egumenul M-rii Brâncoveni, ca să ia venitul de pe a treia parte din moșia

Zvorscuții dăruită prin diată sfintei Mănăstiri de Gheorghe Dobrosloveanul;

- 27 ianuarie 1640, Zapisul lui Stan sin Ulsianului ot Vlădila prin care vinde niște moșii

din Zvorcea lui Albă;

- 21 noiembrie 1742, Diata lui Ștefan Fărcășanu privitoare la averea sa.

(va urma)

Monografia școlii primare din comuna Perieți, județul Olt (I)

Virginia Toma

Doamna Virginia Toma s-a născut la 5 ianuarie 1907 în orașul Slatina, fiica lui

Marin și Dumitra Davidescu. Tatăl său

a fost mic funcționar la primăria

orașului Slatina.

A absolvit școala normală de

învățători Madona Dudu din Craiova,

ca elevă bursieră, în anul 1925.

În anul 1925 a fost numită

învățătoare suplinitoare la școala

primară Valea Mare Nouă; în anul

școlar 1926 – 1927 a funcționat ca

învățătoare la școala Priseaca; între

1927 – 1935 a funcționat la școala

primară din comuna Cireașov; în anul

1935 a fost transferată la școala din

comuna Perieți, căsătorindu-se cu

domnul învățător Alexandru Toma

(unul din cei 7 copii ai domnului

Soţii Virginia şi Alexandru Toma, învăţători la

Perieţi (1935)



Constantin și Ilinca Toma din comuna Tâmpeni) așa cum rezultă din certificatul de

căsătorie nr. 9 / 7 iulie 1935 eliberat de primăria comunei Perieți. Celebrarea religioasă a

cununiei lor, a avut loc duminică 25 august 1935 la Biserica Sfântul Dumitru din comuna

Perieți, având ca nași de cununie pe domnul și doamna Vasile Alimănășteanu.

Printre telegramele de felicitare menționăm telegrama nr. 585 din Bușteni trimisă

de familiile: Cecilia și Remus Iliescu și Jenica și Gheorghe Cazaro – fiicele și ginerii marelui

proprietar Ioan Massu.

A obținut titlul de

învățător definitiv în

sesiunea aprilie 1930,

conform Decretului Regal

nr. 2555 / 1930; în

sesiunea din decembrie

1936 la școala normală

de băieți din Râmnicu

Vâlcea, a obținut gradul II

conform Deciziei

Ministerului instrucțiunii

publice nr. 66013 / 1937;

gradul I la 1 septembrie

1942; gradație de merit la

1 septembrie 1940; grad

superior la 1 septembrie 1946.

La 15 mai 1947 este inspectată de Dumitru Platon, director general în Ministerul

Educației Naționale, pentru acordarea unei noi gradații de merit.

În procesul verbal de inspecție se arată: ,, Domnia sa este titulară la clasa I, cu 56

elevi rămași înscriși și 52 cu frecvență regulată. Din constatările făcute la clasă, am rămas

foarte mulțumit și adaug laudele mele doamnei Virginia Toma. Prin referat special voi arăta

Ministerului Educației Naționale în mod detaliat constatările întregii activități desfășurate

de doamna Virginia Toma.”

Prin adresa nr. 150 / 1929 Ministerul Instrucțiunii, Casa Școalelor și a Culturii

Poporului ,, Doamna Virginia Toma este invitată să participe la expoziția anuală a Casei

Școalelor ce se va desfășura la 21 aprilie pentru a trimite obiectele pentru amenajarea

expoziției între 10 – 15 aprilie.”

Doamna Toma Virginia, în afară de un cor pe care îl conducea, avea și un cerc de

cursuri de cusături naționale. D–sa a participat la cursul de instruiere „de activitati

practice” la Sighișoara 1931 dar și la cel de perfecționare a cadrelor didactice la Vălenii de

Munte – 1935.

A condus cantina școlară, unde primeau o masă caldă copiii celor săraci sau ai

orfanilor de război, a strâns ofrande pentru soldații de pe front.

Pentru merite în predarea cu succes a cursului practic școlar a fost premiată de

Ministerul Instrucțiunii prin Casa Școalelor și Culturii Poporului așa cum rezultă din adresa

nr. 61076 / 29 decembrie 1928.

A făcut o donație școlii, o sobă de teracotă în valoare de lei 4000, pentru care

Ministerul Educației Naționale prin adresa nr. 76636 din 7 mai 1937 ,, aduce mulțumiri

pentru frumosul dumneavoastră gest.”

În ciuda celor arătate mai sus, la 1 septembrie 1952 este îndepărtată din

învățământ. În numeroasele rapoarte prin care solicita să i se spună de ce a fost exclusă

din învățământ și solicitând să fie reîncadrată, i se răspundea invariabil ,, este element

necorespunzător.”

Exemplu: Ministerul Învățământului

Direcția Generală a învățământului preșcolar elementar și mediu, Serviciul de

Cadre cu nr. 48857 / 1954 îi trimite o adresă cu următorul conținut: ,, Către: Tov. Toma

Virginia – comuna Perieți, raionul Slatina, regiunea Pitești. La cererea dumneavoastră nr.

Cadre didactice la un curs de perfecţionare la Vălenii de

Munte (1935)



48857 / 1954, vă facem cunoscut că Ministerul Învățământului nu aprobă reîncadrarea

dumneavoastră în învățământ, fiind element necorespunzător. Șeful serviciului, s.s.

indescifrabil”

Prin adresa nr. 89927 / 1954, se adaugă la adresa precedentă: ,, vă puteți încadra

în alt loc de muncă.”

În realitate, domnia sa a fost îndepărtată din învățământ deoarece soțul său,

Alexandru Toma făcuse politică liberală, fiind în anii din urmă președintele Organizației

liberale din comuna Perieți – aripa Gheorghe Tătărăscu și a suferit, ca mulți învățători, pe

motive politice.

Prezentăm în continuare Monografia Școlii Perieți lucrare de gradul I a învățătoarei

Virginia Toma, din anul 1942. Manuscrisul original se află la Arhivele Naționale din

București, Fond Ministerul Culturii Naționale și al Cultelor. Lucrarea este apreciată cu

calificativul ,,foarte bine” de inspectorul școlar regional G.Giuculescu.

Claudia Theodora Truță, Mihai Barbu

Istoricul

Școala a luat ființă, după spusele bătrânilor din sat, cam pe la 1850. Primul

învățător se zice că ar fi fost un cântăreț, anume Prisăceanu din comuna Priseaca.

Cursuri de cusături naţionale (Sighişoara, 1931) la care a participat şi Virginia Toma

Prima pagină a manuscrisului



Pe la anul 1864, a făcut pe învățătorul, logofătul Anton Dinu, care era și cântăreț,

până pe la anul 1870, după care a început să funcționeze Marin Vasile Rădoi, candidatul,

cum i se zicea pe acele vremuri, probabil învăța ceva carte la școala de candidați de la

școala Ionașcu din Slatina.

Pe la anul 1885, dărâmându-se localul de școală, elevii se duceau să învețe la

școala din comuna Mierlești la învățătorul Marin Măgureanu, până în anul 1887, când

construindu-se alt local de școală, a venit învățător aici Gheorghe Stănescu din Aluniș,

învățător cu diplomă, care a stat până în anul 1888. În acest timp numărul elevilor nu

trecea de 15 – 20.

Din anul 1888 a venit învățător Florea Drăghicescu, din localitate, absolvent al

școlii normale din Câmpulung, care a funcționat până la ieșirea la pensie, în anul 1918.

Toate aceste date sunt culese de la bătrânii din sat, majoritatea de la moș Codiță

Antonescu, fiul lui Anton Dinu, primul învățător și moș Radu Vasilescu, fost notar,

întrucât în arhiva școalei nu se găsesc scripte decât din anul 1918, cele anterioare, au fost

distruse în timpul ocupației inamice din anii 1916 – 1918.

Localul de școală

Tot din spusele bătrânilor, am aflat că, până la 1865, nu se știe unde se adunau

copiii la școală, probabil prin casele celor ce-i învățau.

Pe la anul 1865, se precizează că se adunau într-o casă bătrânească mică, cu 2

camere cu pământ pe jos, acoperită cu șiță, așezată în vatra satului, pe locul unde se

găsește azi primăria, proprietatea Elenei Fântâneanu.

În anul 1885, dărâmându-se această casă, pe la anul 1887, s-a construit pe același

teren, un local din drugani cu 2 camere și un antreu, acoperit cu șiță. Acest local s-a

construit de meșterul Ilie Velescu, care era arendașul moșiei Fântâneanu. Pe moșie,

găsindu-se o mare pădure, lemnele necesare au fost date de arendaș, dar plătite de locuitori

în munci agricole, calculându-se câte 5 lei de fiecare.

De remarcat că în localitate, deși erau trei mari proprietari: Alexe Romanov,

Vasile Periețeanu și Elena Fântâneanu, n-au dat atenție școalei. Proprietara Elena

Fântâneanu a admis a se construi localul pe terenul său, iar lemnele au fost cumpărate din

Planul satului Perieţii de jos realizat de Virginia Toma



pădurea moșiei cu 300 lei. În acest local școala a funcționat regulat din anul 1887 și până

în anul 1917. Acest local devenind aproape insalubru, iar numărul copiilor înmulțindu-se,

în anul 1915 se începe construirea unui nou local de școală de către Casa școalelor. Localul

se construiește după planul tip al Casei școalelor, din cărămidă cu două săli de clasă și

locuință pentru director.

Până în anul 1916, a fost gata pentru funcționare o singură sală de clasă,

sistându-se lucrul din cauza războiului. Localul a fost construit de anteprenorul Dimitrie

Atanasiu, din București, care luase la licitație pentru construire, mai multe localuri din

județul Olt. Lucrarea s-a executat sub conducerea, constructorului-desenator,

Constantinescu, tot din București.

Averea școalei

Școala stăpânește azi următoarea avere imobilă:

1. Curtea și grădinița împrejmuite cu gard de ulucă în suprafață de 3300 mp de forma unui

paralelogram lat de 33 m și lung de 100 m. Din această suprafață – 2220 mp au fost donați

de doamna Lucreția Massu în anul 1915, când s-a început construcția localului. Numai cu

acest teren, care în fața localului avea numai 3 m, nu s-ar fi satisfăcut nevoia unei porțiuni

pentru recreație, sau a unei grădinițe. Prin stăruința învățătorului Alexandru Toma, actualul

director a convins pe doamna Paula Manoliu Tescano, sora doamnei Lucreția Massu –

cealaltă donatoare și a donat și dânsa o bucată de teren în lățime de 11 m și tot de 100

lungime, așa că școala are în față o lățime de 14 m dând un aspect frumos curții și

însumând o suprafață totală de 3300 mp.

2. Terenul de cultură, atribuit școalei prin împroprietărirea din 1921, în suprafață de 5 ha,

este format din 2 bucăți: una de 15000 mp așezată între terenul primăriei și cimitirul

satului, în partea de Est a satului și la o distanță de 250 m de școală, care până în prezent a

servit de câmp de experiență, iar din anul acesta se va transforma în grădină școlară,

luându-se măsura a se împrejmui cu gard. A doua bucată de 35000 mp situată tot la Est de

sat, vecină la Apus cu liziera satului, la Nord cu terenul infirmeriei și la Sud cu lotul

locuitorului Stancu Paparagică, iar la Est cu drumul obștei. Acest teren se află la 700 m

depărtare de școală. Până în prezent, acest teren a fost arendat la diferiți săteni, iar sumele

rezultate au fost folosite prin comitetul școlar.

Ca avere mobilă școala este bine înzestrată cu material didactic. Materialul este

sistem vechi, dar în bună stare.

Şcoala din Perieţi (desen realizat de Virginia Toma)



Atelierul posedă unelte și scule în valoare de 10000 lei, cumpărate de Minister prin

Inspectoratul Școlar Olt, în anul 1940.

În anul 1918, venind aici, transferat de la școala din comuna Priseaca, învățătorul

Alexandru Toma, în locul lui Florea Drăghicescu, ieșit la pensie, a înființat eforia școlară

și colectând ofrande de la locuitori, s-a continuat terminarea localului, adică a celei de a

II–a săli de clasă, precum și a locuinței directorului.

Suma cheltuită de Casa școalelor, prin anteprenor nu se știe. Pentru terminare, din

ofrande s-au obținut cam 10000 lei. Din această sumă, s-a pardosit sala a II–a de clasă,

locuința directorului și s-au pus geamuri atât la sala a II–a, cât și la locuință, procurându-se

de asemenea și mobilierul necesar celei de a II–a săli.

Membrii eforiei școlare care au ajutat la terminarea localului au fost următorii:

Președinte: Ofiță Nicolescu - arendaș,

Membri: Alexandru Toma – dir. școală, preot Ilie Mitrican, Radu Cosma perceptor și

sătenii Ioniță Neață și Gh. St. Ghimiș.

În anul 1935, înmulţindu-se numărul elevilor, precum și numărul posturilor de

învăţători, cu aprobarea Casei școalelor, s-a transformat locuinţa directorului în două săli

de clasă, întrucât învăţătorii fiind localnici și având locuinţe proprii, nu se mai utiliza

pentru locuință de nimeni. Așa că azi, şcoala dispune de 4 săli de clasă. De asemenea

dependinţele de la locuinţa directorului s-au transformat într-o sală de atelier de tâmplărie,

unde lucrează elevii cursului supra-primar, sub conducerea maistrului.

Se simte absoluta nevoie de a i se schimba acoperișul de țiglă cu unul acoperit cu

tablă de fier, țigla fiind prea grea.

Posturi de învățători

Şcoala a funcţionat cu un post până în anul 1916, când s-a înfiinţat postul al II–lea,

dar care post din cauza războiului n-a funcționat decât din anul 1918. La 1 septembrie

1920, se înfiinţează postul III și IV, iar în anul 1940, postul V, așa că școala are azi, cinci

posturi, precum și un post de maistru tâmplar, înființat în anul 1936.

Învățătorii

Între 1850 – 1870 nu se știe cine au fost învățători – neexistând nici un document

în arhiva școalei.

1864 – 1870 a funcționat logofătul Anton Dinu, care era și cântăreț și care învățase

ceva carte la școala Ionașcu din Slatina.

1870 – 1885 a funcționat Marin Vasile Rădoi, candidatul care de asemenea

învățase la școala de candidați de pe lângă școala Ionașcu din Slatina.

1885 – 1887 - școala nu a funcționat din lipsă de local. Cei 10 – 15 școlari se

duceau la școala din Mierlești, la învățătorul Marin Măgureanu.

În septembrie 1887 – terminându-se localul nou (cel vechi se dărâmase) vine

învățător Gheorghe Stănescu din Aluniș, învățător cu diplomă și care a funcționat până în

1888.

În anul 1888 vine prin transfer – Florea Drăghicescu absolvent al școlii normale de

învățători din Câmpulung și care a funcționat până la pensionare – anul 1918.

Postul II – Alexandru Toma – învățător titular, transferat pe 1 septembrie 1916 de

la Priseaca, fiind mobilizat în războiul pentru întregirea neamului nu s-a prezentat la post

decât pe 1 septembrie 1918.

Pe data de 1 octombrie 1918, învățătorul Florea Drăghicescu ieșind la pensie, în

postul I a trecut Alexandru Toma, care este și azi.



În anii 1916 – 1917 școala n-a funcționat din cauza războiului, iar între 1917 –

1918, învățătorul Florea Drăghicescu refugiindu-se în Moldova, a făcut pe învățătoarea

Aneta Vâlceleanu, având ca pregătire școala profesională.

În postul II a fost numită Elena Mândruloiu, învățătoare titulară care a funcționat

până la sfârșitul anului școlar când se transferă.

În anul școlar 1919 în locul doamnei Mândruloiu, funcționează Maria Drăghicescu

suplinitoare până la 24 aprilie 1920, când este înlocuită cu Teodora Ghiocanu, tot

suplinitoare, care funcționează până la finele anului școlar.

6 septembrie 1920 – 27 noiembrie 1920, Victoria Riga, suplinitoare

27 noiembrie 1920 – 1 septembrie 1921, Richard Drăghicescu, suplinitor

10 octombrie 1921 – 22 septembrie 1922, Florea Piculescu, suplinitor (azi

învățător în județul Dolj)

4 octombrie 1922 – 24 octombrie 1924, Jean Șerbănescu, învățător normalist

1 noiembrie 1924 – 14 iunie 1925, D. Nicolescu, suplinitor

15 noiembrie 1925 – 22 iunie 1927, Ilie Popa, normalist

15 septembrie 1927 și până azi, Agripina Voiculescu, normalistă

Postul III

6 septembrie 1920 – 20 decembrie 1920, Florica Rocoviceanu, suplinitoare

8 ianuarie 1921 – 15 iunie 1921, Ana Dumitrescu, suplinitoare

15 septembrie 1921 – 31 mai 1922. Octavian Popescu, seminarist, azi preot în

Mierlești

Postul IV

15 septembrie 1920 – 10 iunie 1921, Maria Ionescu, suplinitoare

10 septembrie 1921 – 22 decembrie 1921, Viorica Petrovici, suplinitoare

8 ianuarie 1922 – sfârșitul anului școlar, Constantin Roșianu, suplinitor (azi

căpitan activ)

15 septembrie 1922 – 3 octombrie 1922, Marin Popescu, normalist (azi învățător

Bălteni)

4 octombrie 1922 – 3 noiembrie 1922, Stancu Predescu, normalist (azi învățător la

școala Bălteni)

9 noiembrie 1922 – 1 septembrie 1923, Ion Ghinescu, normalist (azi învățător în

București)

24 septembrie 1923 – 20 iunie 1924, Ioana Popescu, normalistă (azi învățătoare în

Sibiu)

10 septembrie 1924 – 15 septembrie 1925, Ana Dumitrescu, suplinitoare

15 septembrie 1925 – până la sfârșitul anului – Radu Dănilă, suplinitor

C. Burcă, suplinitor, de la 15 septembrie 1926 – 10 iunie 1927

1 noiembrie 1927 – 16 septembrie 1936, Mihail Stoika - normalist (azi învățător

Perieții de Sus)

Virginia Toma, normalistă, de la 16 septembrie 1936 până azi.

Postul V

Aristotel Voiculescu, învățător suplinitor de la 1 septembrie 1940.

Din anul 1940, învațător la această școală este Gheorghe Lincă, venit de la comuna

Căuaș, județul Sălaj.

Postul de tâmplărie

Pe lângă această școală, a funcționat până în acest an și un post de maistru tâmplar,

înființat în 1936.



De la înființare până în 1940 a funcționat ca suplinitor Ilie Mândruloiu. La 15

septembrie 1940 a fost numit titular maistrul Ilie Constantin. În acest an [probabil 1941,

n.n.] nu s-a prezentat niciun maistru, deci atelierul nu funcționează.

Dintre toți învățătorii care s-au perindat pe la această școală, numai: Florea

Drăghicescu, Alexandru Toma, Ana Guțescu, Agripina și Aristotel Voiculescu s-au stabilit

în comună și au desfășurat o activitate culturală, social-economică.

Influența școalei în viața satului

Înainte de războiul de întregire, fiind un singur învățător, local nespațios,

frecventau cursurile prea puțini elevi. Din această cauză se alegeau copiii celor mai

înstăriți și cei mai vârstinici. În clasa I se înscriau copiii între 10 – 12 ani și terminau cele 5

clase la 15 – 17 ani. Dintre acești elevi se recrutau elementele conducătoare ale satului.

Dintre aceștia s-au recrutat: conducătorii băncii populare, care a luat ființă în 1904

din inițiativa învățătorului Florea Drăghicescu. Banca avea în 1904 un capital de 1604 lei,

iar azi 500000 lei. Această bancă a jucat un rol economic important în viața satului. Prin și

cu ajutorul băncii populare au intrat în stăpânirea sătenilor 3 moșii boierești cu o suprafață

de 350 ha teren arabil și 100 ha pădure.

În anul 1924, s-a înființat în comună obștea de cumpărare ,,Perieți‖ care a

cumpărat de la Maria Ungurelu 150 ha teren arabil.

În anul 1928 s-a înființat obștea Sfântu Dumitru, care a cumpărat 100 ha de la

Gheorghe Missail.

În 1929 tot obștea ,, Perieți‖ a cumpărat 70 ha pădure de la Lucreția Massu.

În 1930 s-a constituit o nouă obște care a cumpărat 50 ha teren de cultură și 30 ha

pădure de la Gheorghe Mateescu.

Toate aceste obști au fost finanțate de și prin banca populară, iar conducătorii lor

au fost toți elevi – absolvenți ai școlii primare.

În localitate a fost și cooperativa ,,Perieți‖, cooperativă pentru aprovizionare și

desfacere în comună a cerealelor. Această cooperativă a dat un mare sprijin la construcția

localului de școală din satul Perieții de Sus, deoarece având și depozit de cherestea, tot

materialul i s-a dat pe cont, contribuind și din fondul ei cultural cu 40.000 lei.

Toate aceste instituții economice, ca o rezultantă a școalei au contribuit într-o bună

măsură la înstărirea sătenilor, în comună neexistând nicio familie care să nu aibă în

proprietate, cel

puțin 2 ha teren

arabil. La

îmbunătățirea

stării economice

a mai contribuit

și legea

împroprietăririi

din 1921, când

s-au dat celor

îndreptățiți câte

5 ha din marile

proprietăți.

Planul şcolii Perieţii de Jos realizat de învăţătoarea Virginia Toma



Figuri ale generaţiei paşoptiste: generalul Gheorghe Magheru

Prof. dr. Jeana PĂTRU

Colegiul Naţional IONIŢĂ ASAN, Caracal

Una dintre figurile importante ale Revoluţiei de la 1848 a fost generalul Gheorghe

Magheru. Despre originile familiei, însă, se ştiu puţine lucruri. Astfel, documentele fixează

familia în Transilvania, de unde s-ar fi mutat, la sudul Carpaţilor, din cauza persecuţiilor

ungureşti. Multă vreme, această informaţie nu a fost exploatată îndeajuns, până în perioada

interbelică, atunci când academicianul Ioan Lupaş1, transilvănean şi el, a apelat la ajutorul

Episcopului de Arad, Andrei Magheru (1936-1960), întrebându-l dacă, în tradiţia sa

familială, nu se păstrează vreo amintire

despre înrudirea celor doua familii

omonime, din Sudul şi Nordul Carpatilor.

Prea Sfinţia Sa a binevoit să-i răspundă, la

26 Octombrie 1939, printr-o scrisoare,

oferindu-i preţioase informaţii cu privire

la originea acestei familii, din regiunea

Hălmagiului, comuna Vidra (jud. Arad),

unde şi astăzi jumătate din comună

poartă numele de Magheru (sau

Mageru/Magieru/Magheriu).

Din documentele familiei se poate

constata că, la 14 octombrie 1665, Vlad

Magheru, soţia sa Lupa/Lupşa şi nepotul

său Petru, zis Fleşeriu, au cumpărat partea

de moşie a lui Ion Toboşeriu, din hotarul

Câlnicului (jud. Gorj): ―dintr-o jumătate

de funie mare două părţi drept bani gata

taleri 39 … cu ştirea tuturor moşnenilor

dintr-acest hotar mai sus numit Câlnic‖2.

Aşa s-au aşezat primii Magheri în Bârzeiu

de Gilort3, după ce, iniţial, doriseră să se

aşeze în Zorleşti şi numai opoziţia moşnenilor de acolo i-a determinat să-şi schimbe

planul4.

Motivul emigrării Magherilor spre Oltenia trebuie căutat în perioada războiului

purtat de principele Gheorghe Rakoczi al II-lea cu turcii. Magherii vor fi nevoiţi să plece,

din cauza persecuţiilor împotriva susţinătorilor lui Rakoczi, în timpul principelui Mihail

Apafi (1660-1690). Familia Magheru făcea parte din rândurile nobilimii mici, deţinea

pământuri şi avea dreptul la pecete proprie5.

Informaţiile despre Vlad Magheriu şi urmaşii săi imediaţi sunt sărace. Excepţie

face documentul din timpul lui Constantin Brâncoveanu, în care apar Vlad Magheriu şi

fiul acestuia, Constantin.

În secolul al XVIII-lea, informaţiile despre familia Magheru se înmulţesc, în

contextul conflictelor cu boierii Bengeşti6 pentru pământurile din Bârzeiu. Astfel, boierii

Bengeşti ar fi stăpânit satul Cojani; căutând să-şi extindă moşia, au trecut Gilortul, intrând

în conflict cu moşnenii de acolo. În rândurile acestora se află şi familia Magheru.

Domnitorul Constantin Mavrocordat intervine şi solicită ispravnicului, Dumitraşcu

Fig.1 Generalul Gheorghe Magheru



Crăsnaru, să soluţioneze problema. Comisia, formată din patru boieri hotarnici, stabilea

hotarul între cele două tabere rivale.

Conştiinţa descendenţei transilvănene a rămas vie în sufletul membrilor familiei

Magheru. Aşa se explică participarea celor doi fraţi Magheru la răscoala din 1784, răscoală

condusă de Horea, Cloşca şi Crişan. Acest aspect reiese din scrisoarea trimisă de generalul

Gheorghe Magheru nepotului său, Ioniţă Gârbea, prin care-l ruga să-i trimită un act vechi,

o poruncă a domnitorului Nicolae Mavrogheni, prin care ,,se poruncea ca averea fraţilor

Magheru ce li s-au fost luat de unii-alţii pentru că au mers în Transilvania de au luat parte

în răscoala de atunci cu Horea, să li se sloboază femeilor şi copiilor, ca unii ce ei acolo

şi-au luat pedeapsa cu moartea”7.

Profesorul Alexandru Ştefulescu, pe la începutul secolului al XX-lea, a lansat

ipoteza, neconfirmată ştiinţific, că Magherii, veniţi din Transilvania, ar fi întemeiat

localitatea Maghereşti, comuna Săcelu, din judeţul Gorj. În localitatea mai sus amintită,

sunt familii cu numele Magherescu şi nu Magheru. Nu poate fi contestat, însă, faptul că, în

zonă, familia Magheru a deţinut proprietăţi, în satele: Bobu, Bengeşti, Bumbeşti-Piţic,

zona Câmpu Mare8.

Cel care va pune bazele unei averi, ce va

permite familiei să intre în rândurile boierimii

locale, a fost Ioan Magheriu, bunicul generalului,

ajuns, mai întâi, preot, apoi protopop, la Bârzeiu,

folosindu-se de moşteniri şi danii.

În anul 1769, casa lui Ioan Magheriu a ars9.

Episcopul Râmnicului, Partenie, a intervenit şi l-a

rugat, printr-o scrisoare (7 aprilie 1769), pe

episcopul Barbu Zorilescu, protopop de Gorj, că

[…] de vreme ce i s-au întâmplat de i-au ars casa şi

i s-au risipit iconomia casei, să nu i se mai facă

vre-o supărare, măcar de un ban la câte sferturi

vor ieşi de la visterie şi la cele drepte şi la cele

îndoite, ci să fie în pace şi apărat despre toate

dăjdile10

[…]. Deşi i s-au risipit iconomia casei,

protopopul Ioan găseşte resurse să achiziţioneze, în

perioada următoare, mai multe moşii, atât de la rudele sale mai nevoiaşe (urmaşii acestora

au decăzut din calitatea de mici boiernaşi şi au dispărut în masa ţăranilor birnici), cât şi de

la persoane străine de neamul lor. Astfel, un act din 26 aprilie 1768 menţionează achiziţia

unei mori, în Bârzeiu de Gilort, pe care moşnenii din Lihuleşti o dădeau în folosinţă

comună popii Ion Măghiiarul, popii Dumitraşcă Fleşeariu şi cetaşilor lor, deoarece

această moară se afla pe pământurile lor11

. Un alt document, din 15 august 1770,

demonstrează încheierea unei tranzacţii în familie, prin care protopopul cumpără pământul

vărului său, Dumitru, fiul lui Voinea Magheriu, ca martori fiind trecuţi, pe două coloane,

toate rudele în viaţă ale protopopului.

În timpul războiului ruso-turc, dintre 1769-1774, protopopul s-a refugiat în

Transilvania, probabil la rudele sale. Fratele său Şerban, ofiţer în armata ţaristă, a

participat la război, dându-şi viaţa în bătălia de la Preajba. În amintirea faptelor de vitejie

ale unchiului, nepotul de frate va ctitori, pe la 1800, în satul Bârzeiu, o biserică.

Din căsătoria protopopului Ion cu Stanca s-au născut doi băieţi: Şerban şi Ion.

Şerban s-a dedicat, ca şi unchiul său, carierei armelor. În timpul războiului ruso-

austro-turc, Şerban Magheriu a luptat alături de turci, împotriva austriecilor, pentru

Fig.2 Vechea biserică din Bârzeiu

de Gilort



apărarea Târgu-Jiului şi a Gorjului. Domnitorul Nicolae Mavrogheni avea să-l desemneze

căpitan în oastea ţării […], l-au îmbrăcat cu caftan roşu şi i-au dat şi un cal domnesc […].

În timp, a ocupat diverse funcţii militare care l-au ajutat să-şi rotunjească semnificativ

averea familiei, cea mai înaltă funcţie fiind cea

de vistiernic. Aşa se explică ctitoria bisericii din

Bârzeiu, în anul 1800. Edificiul, de dimensiuni

modeste, este ctitorit, aşa cum rezultă din

pictura pisaniei şi a tabloului votiv al ctitorilor,

de către Şerban împreună cu prima sa soţie -

Sanda, fratele său - preotul Ion şi mama lor -

Stanca. După moartea soţiei sale Sanda, Şerban

s-a recăsătorit cu Ioana, fiică a căpitanului

Mihai Zorileanu, văduva lui Radu Popescu din

Logreştii-Moşteni. Împreună, cei doi vor înălţa

o troiţă de piatră în Zorileşti şi vor contribui la

ridicarea Bisericii de lemn Sfântul Nicolae, din

Polovragi.

La 16 ianuarie 1820, Şerban Magheriu s-a

stins din viaţă, fiind înhumat în biserica din

Bârzeiu. Neavând urmaşi, o mare parte din

avere a fost moştenită de nepoţii de frate - copiii

preotului Ion. Celălalt fiu, Ion (Ioan), tatăl generalului Gheorghe Magheru, a fost şi el hirotonit

preot, la 1787, în luna lui Martie 7 zile, întru o sfântă Duminecă, când trecuse 4

săptămâni de la păresimi12

. A fost căsătorit cu Bălaşa. În familie s-au născut opt copii: Ion

(Ioniţă), Gheorghe (cel mai cunoscut dintre copii), Zamfira (căsătorită cu Nicolae Gârbea

din Vladimiri), Ilinca (căsătorită cu pitarul Avram Negreanu), Bălaşa (căsătorită cu

postelnicul Alexandru Roşianu), Smaranda (căsătorită cu preotul Radu Aluneanu), Maria

(căsătorită cu Gheorghe Geamănu) şi Stana

(necăsătorită).

Ioniţă Magheru a fost întâiul născut al

preotului Ion Magheriu, în anul 1795. A murit tânăr,

în 1826. Deşi scurtă, viaţa acestuia a fost agitată. Ca

şi unchiul său, Şerban, a ales calea armelor, ajungând

căpitan de poteră în judeţul Gorj (1819), apoi căpitan

al plăşii Amaradia (1820). A fost căsătorit cu

Ecaterina (Catinca), o nepoată a soţiei unchiului său.

A fost menţionat în Arhondologia Olteniei cu rangul

de vtori-vistier, în rândul micii boierimi.

Ioniţă Magheru s-a aflat în prim-planul Revoluţiei

de la 1821, din cel puţin două motive: era rudă cu

Dumitru Gârbea, căpitan de margine şi mazil, un

apropiat al lui Tudor Vladimirescu, dar şi prieten cu

Papa Vladimirescu, fratele lui Tudor. Momentul

intrării în vâltoarea evenimentelor revoluţionare nu

este cunoscut, dar sunt circumstanţe care ne fac să credem că acesta a sprijinit revoluţia

încă de la început. Se vorbeşte de 150 de taleri împrumutaţi lui Papa Vladimirescu, pe 11

Fig.4 Gheorghe Magheru

Fig.3 Fresca bisericii din Bârzeiul de

Gilort (1824), reprezentând ctitorii

(de la stânga la dreapta): Ecaterina,

soţia polcovnicului Ioniţă Magheru,

generalul Gheorghe Magheru, soţia

sa Ancuţa şi copiii lor, Alexandrina şi

Ghiţă.



decembrie 1820, cu soroc ―până la Sfântul Ion‖, acesta urmând să meargă la Craiova. Se

pare că au mai fost şi alţi bani daţi mişcării revoluţionare.

În privinţa proprietăţilor sale, istoricul Paul Cernovodeanu - care a cercetat cu

mare atenţie această familie - arată că Ioniţă a avut două feluri de proprietăţi: unele de

zestre – Petecei şi Zorileşti - pe care le-a administrat singur, altele - Câlnic şi Berzeiu - pe

care le-a administrat în comun, cu fratele său Gheorghe.

Generalul Gheorghe Magheru s-a născut în 1802. A participat la războiul ruso-

turc (1828-1829), distingându-se în bătălia de la Băileşti, de unde turcii - suferind o grea

înfrângere - au fost nevoiţi să se retragă în sudul Dunării. Meritele ostăşeşti ale olteanului,

care luptase aici în fruntea trupelor sale de 300 de panduri voluntari, nu puteau trece

neobservate de ţarul Rusiei - care l-a decorat cu Ordinul Sfânta Ana în grad de cavaler,

dăruindu-i şi o sabie de onoare.

Ca şi fratele său, Gheorghe va fi primit în rândurile boierimii mici (1825), pentru

ca în 1837 să îl găsim în rândurile boierimii superioare, ca sărdar. În 1844, domnitorul

Gheorghe Bibescu îl va ridica pe Magheru la rangul de

paharnic. Averea a strâns-o în tinereţe, atunci când

politica nu îl acaparase. O parte a averii sale a moştenit-o

de la rude, îmbogăţind-o în deceniile patru şi cinci ale

secolului al XIX-lea. Între 1830-1833, Gheorghe Magheru s-a stabilit

la Târgu Jiu, cumpărându-şi, aici, case. Pentru o scurtă

perioadă de timp, a îndeplinit funcţia de ocârmuitor al

judeţului Gorj, în locul lui Gheorghe Călinescu, bolnav.

Între 1840-1842, a ocupat funcţia de primar al Târgu

Jiului. În calitate de edil al oraşului, a făcut alinierea

străzilor, le-a modernizat - pietruindu-le, s-a implicat în

dezvoltarea industriei manufacturiere, dovadă fiind cei 25

de galbeni împărăteşti pentru Drexler, clăditorul fabricilor

de porţelan din oraşul Târgului, pentru ca să nu şază

fabrica nesăvârşită.

A avut o preocupare constantă pentru cultură şi

învăţământ. Reţinem, aici, şcolile din zona Cojani pe

care el le-a construit şi le-a pus dascăli, dar şi multiplele

donaţii pentru construcţia de şcoli la Târgu-Jiu. Pe când

era primar, în 1840, a oferit din cutia magistratului bani pentru cumpărarea de cărţi la

biblioteca şcolii publice conduse de profesorul Constantin Stanciovici Brănişteanu. La

nivelul anului 1837, Magheru a iniţiat acţiunea strângerii de bani, din donaţii ale

cetăţenilor oraşului, pentru construirea şcolii publice, suma strânsă fiind de 5. 681 lei. În

1845, a înfiinţat la Târgu-Jiu un pension privat pentru fete, alături de alţi boieri locali.

În aceeaşi perioadă, Magheru a intervenit pe lânga domnitorul ţării, în 1840,

pentru înfiinţarea drumului pe Defileul Jiului, „de la Târgu-Jiului până în dreptul drumului

din ţinutul Austriei‖. Cu câţiva ani mai devreme, primise mulţumiri de la ocârmuitorul de

Gorj pentru construirea unui pod peste râul Gilort. Trebuie să reţinem şi un alt fapt despre

Gheorghe Magheru, acela că o parte din activitatea sa a fost alocată activităţii de

magistrate (judecător), atât la Târgu-Jiu, cât şi la Caracal, unde a fost chiar preşedinte de

Tribunal. În anul 1846, a devenit ispravnic de Romanaţi, funcţie pe care a păstrat-o pâna la

Revoluţie, cu reputaţia de „cel mai bun administrator din ţară‖. Foarte interesant, în

Fig.5 Gheorghe Magheru



perioada pregătitoare a Revoluţiei de la 1848, Gheorghe Magheru a fost considerat „parte a

guvernului provizoriu, alaturi de Ion Heliade Rădulescu, Christian Tell, Nicolae Pleşoianu

şi preotul Radu Şapcă‖. În perioada în care revoluţionarii munteni au

preluat conducerea ţării: iunie-septembrie 1848, printre

măsurile adoptate s-a numărat şi cea a organizării

taberei militare de la Râureni (Câmpul lui Traian),

Vâlcea, pusă sub conducerea lui Gheorghe Magheru,

numit căpitan general. În condiţiile intervenţiei militare

turceşti în Ţara Românească (13/25 septembrie 1848),

Gheorghe Magheru s-a gândit să reziste în faţa

invadatorilor, mizând chiar pe un sprijin extern:

„naţiile slobode, acelea care mai întâi s-au luptat pentru

libertate, egalitate, pentru frăţie şi pentru dreptate –

anunţa el în proclamaţia sa din 14/26 septembrie 1848

–, negreşit că vor da ajutor unei naţii creştine care se

luptă împotriva despotismului şi a robiei‖13

. Speranţa

într-un sprijin extern s-a dovedit a fi o iluzie, astfel că

tabăra de la Râureni a fost dizolvată, iar el împreună cu

ofiţerii săi au trecut în Transilvania. Despre acest

eveniment avea să scrie, o jumătate de secol mai târziu,

marele nostru istoric Nicolae Iorga: „dacă Magheru,

pe care guvernul român îl trimisese în Valachia Mică

pentru a pregăti aci o eventuală defensivă şi care în

calitate de general popular avea sub comanda sa aproape 10.000 de oameni, ar fi trecut de

fapt frontiera spre a se împreuna cu moţii lui Avram Iancu, cu ostaşii lui Urban, atunci

situaţia militară din Transilvania ar fi luat cu siguranţă altă întorsătură, mai ales în cazul

când generalii austrieci ar fi recunoscut sinceritatea românilor; dar Magheru a fost

înduplecat de consulul englez Colquhoun să-şi

lincenţieze trupele, spre a nu primejdui situaţia de

drept prin aplicarea forţei armate14

. Urmând sfatul

consulului englez, care prin secretarul său Grant îi

trimisese vorbă să nu mai piardă o zi, ci dizolvându-şi

tabăra de panduri să se retragă dincolo de frontierele

române, Gheorghe Magheru depusese, în ziua de 28

septembrie 1848, comanda ce-i fusese încredinţată,

îndemnându-şi ostaşii a se întoarce în linişte la vatră,

spre a nu provoca o luptă inegală cu două Puteri Mari,

ca Rusia şi Turcia.

Predând apoi administratorului de Vâlcea armele şi

luând de la acesta paşaport pentru sine şi pentru

oamenii săi, a trecut în Transilvania, spre a se aşeza la

Sibiu‖15

. Stabilirea lui Gheorghe Magheru în oraşul

Sibiu nu a fost pe placul autorităţilor săseşti, mai ales

în acele vremuri tulburi. Ba, chiar mai mult, au

interpretat cuvântarea lui Magheru, ţinută ostaşilor săi

în momentul despărţirii, ca fiind mărturisirea intenţiei

Fig.6 Maria Caramalău (a doua

soţie a lui Gheorghe Magheru)

Fig.7 Alexandrina Magheru



de a continua lupta alături de revoluţionarii maghiari din Transilvania, împotriva

despotismului (a se citi: Imperiul austriac). ―Acest jurământ l-au făcut bieţii români, scria

Magheru, cu toată ardoarea unui adevărat patriotism. Ei bine, ştii cum au interpretat

voitorii noştri de rău acest jurământ? Au zis că eu l-am făcut cu armata ca să venim a

combate pe imperiali ca pe nişte inamici ai libertăţii! Mă aflam în Hermannstadt(n.n.

Sibiu) când se lăţi vorba aceasta şi Generalul comandă a-mi notifica, că trebuie să plec fără

cea mai mică întârziere, de vreme ce i s-ar fi făcut comunicaţie oficială de la Bucureşti

asupra cuprinderii jurământului în chestiune şi asupra planurilor mele ascunse. Astfel fuiu

nenorocit, amice, şi astă dată de a nu putea să taiu şi eu un Calmuc măcar; cu toate că spui

că Dumnezeu îmi va acorda astă singură graţie măcar până voiu muri.‖16

Pe 26 octombrie 1848, generalul austriac, baronul Anton Puchner, anunţa primăria

Sibiului că s-au luat toate măsurile pentru

siguranţa graniţelor, astfel încât să fie

împiedicată orice încercare de trecere

frauduloasă dinspre Ţara Românească spre

Transilvania. În aceste condiţii, lui Gheorghe

Magheru îi va fi cu neputinţă să mai rămână în

Sibiu. Unii dintre membrii familiei au găsit

adăpost pe la prietenii şi cunoscuţii lor din

comuna Sălişte. Însuşi Gheorghe Magheru va fi

împrumutat de Dumitru Lăpădat, fost epitrop la

Biserica Mare din Sălişte, cu 14.000 de florini17

.

Perioada exilului a fost una plină de

lipsuri, aşa după cum reiese şi din scrisoarea

trimisă prietenului său, Alexandru Golescu-

Arăpilă: ―Eu, precum ţi-am spus, sunt foarte

slăbit în urmarea unor friguri crâncene ce m-au

trudit cinci săptămâni. Tot ce m-a întristat

este că am rămas cu o durere simţitoare în

piept. Aici, asemenea nu mai putem sta; şi

nu ştiu cum o să poci pleca de vreme ce

nimeni dintr-ai noştri n-avem de loc

mijloace. Eu speram că nepotul meu Niţă

(n.n. Niţă este fiul lui Ioniţă, fratele

generalului) îmi va aduce aci argintăria şi ce

mai aveam din obiectele preţioase scăpate

în Transilvania, cum şi ceva bani ce

scrisesem să iee cu împrumutare de la nisce

transilvăneni ce ţin în fermagiu nisce munţi

ai mei. Dar şi aci nenorocire, căci îmi scrie

Niţiu că tot ce aveam, hârtiile şi toate

obiectele, precum şi nişte cai, toate mi se

jefuiră de către hunguri la intrarea lui Bem

în Sibiu; asemenea şi documentele

proprietăţilor mele din România. Închipuieşte-ţi,

amice, strâmtoarea în care mă aflu şi neputinţa de

Fig.8 Colonelul Romulus Magheru

Fig.9 Fizicianul Ion Maghieru22



a lua o hotărâre oarecare‖18

. Într-o astfel de situaţie, Gheorghe Magheru s-a împrumutat la

oierii din Sălişte care luaseră în arendă muntele Petrimanu (Dumitru şi Ioan Răcuciu, Ilie

Şteflea, Ioan Goşia, Dumitru Chipară şi Vasile Popa). Dintre aceştia, relaţiile contractuale

cu familia lui Dumitru Răcuciu19

s-au transformat în relaţii durabile, de prietenie. Aşa se

explică găzduirea oferită de familia Răcuciu soţiei generalului, Maria (născută Caramalău)

şi fiicei celor doi, Alexandrina. Alexandrina avea atunci 23 de ani şi era preţuită de

contemporani pentru cultura şi sentimentele ei patriotice. În iunie 1848, când membrii

guvernului revoluţionar, trecând de la Islaz spre Craiova, se opriseră şi la Caracal, au fost

întâmpinaţi, la intrarea în oraş, de o mulţime de caracaleni, în frunte cu generalul

Gheorghe Magheru; fiica acestuia, Alexandrina, i-a întâmpinat pe revoluţionari cu primul

drapel tricolor. După plecarea în exil a generalului, Alexandrina l-a urmat. A purtat doliu

pe toată perioada exilului de la Viena(1848-1858), refuzând, în această perioadă, orice

cerere în căsătorie. S-a căsătorit, după reîntoarcerea în ţară, cu marele logofăt Dumitru

Haralamb. Multe au fost necazurile care i-au umbrit viaţa. Astfel, după perioada exilului a

trebuit să facă faţă morţii a doi oameni pe care i-a iubit nespus: fiica şi soţul. I-a rămas, să-i

bucure sufletul, un fiu - Mihai. A fost comparată cu mama fraţilor Gracchi, Cornelia,

pentru că, pe lângă iubirea de patrie, şi-a iubit părintele şi fraţii, Romulus şi Gheorghe, de

care a avut grijă nu ca o soră, ci ca o mamă.

Cu prilejul serbărilor Putnei, din 1871, Alexandrina Magheru Haralamb a oferit un

frumos şi bogat drapel care a fost aşezat pe mormântul lui Ştefan cel Mare. A contribuit

financiar pentru ridicarea statuii marelui domn în Iaşi. A oferit premii elevilor şi elevelor

cu rezultate bune la învăţătură, dar cu posibilităţi economice mici, a dat bani societăţilor de

lectură din toate părţile locuite de români, a înzestrat fete sărace, a îmbrăcat copii orfani şi

săraci, a ajutat văduve. Multe alte lucruri frumoase ar fi făcut Alexandrina Magheru

Haralamb, dacă nu ar fi murit la numai 52 de ani.

Revenit în ţară, Gheorghe Magheru s-a dedicat unirii, fiind desemnat deputat al

judeţului Gorj. A făcut politică liberală.

A avut cinci copii, din două căsătorii: Alexandrina (1825-1877), Gheorghe20

(Ghiţă, 1828-1875), Ecaterina, moartă în copilărie, Nicolae, mort la naştere şi Romulus21

(1847-1897), ultimul cu Maria Caramalău.

Gheorghe Magheru a decedat la 23 martie/4 aprilie 1880 la București şi, la dorința

sa, a fost înmormântat la Tg-Jiu.

Note:

1 Ioan Lupaş s-a născut la 9 august 1880, în Sălişte, Sibiu, şi a decedat la 3 iulie 1967, în

Bucureşti, fiind înmormântat la Mănăstirea Cernica. A fost istoric, doctor în filosofie,

profesor universitar, membru al Academiei Române (1914-1946), deputat în mai multe

legislaturi şi ministru al României (ministru al Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale – 1926-1927-

, ministru al Cultelor şi Artelor – 1937-1938). A participat la înfăptuirea Unirii din 1918.

Între 1950-1955, a fost închis la Sighet, de către autorităţile comuniste. 2

Analele Academiei Române, Memoriile Secţiunii Istorice, seria III, tomul XXII, 1939-

1940, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1941, p.

263. 3 În prezent, localitatea face parte din comuna Albeni.

4 Cornel Şomâcu, Familia boierilor Magheri în istoria Gorjului,

http://www.verticalonline.ro/urmasii-magherilor-demni-de-memoria-inaintasilor-x.

http://www.verticalonline.ro/urmasii-magherilor-demni-de-memoria-inaintasilor-x



5 Idem.

6 Bengeştii au fost o familie românească de boieri din Gorj. După unele informaţii, familia

Bengescu, înrudită cu Basarabii voievozi, ar fi atestată din sec. al XV-lea (dr. Vasile

Arimia, dr. Nicolae Mischie, Familii şi neamuri boiereşti din judeţul Gorj, Editura

Rhabon, Târgu-Jiu, 2002, pp. 48-49). 7

Ion Maghieru, Zapis din 14 Octombrie 1665, apărut în ziarul Gorjanul din Târgu-Jiu,

anul XIV, Nr. 45-46, din 27 noiembrie 1937. 8 Cornel Şomâcu, op. cit., p. 2

9 Unul dintre motivele incendiului, avansat în perioada interbelică, se pare că a fost dat de

invaziile turceşti care, nu de puţine ori, se lăsau cu jafuri şi incendieri de sate. 10

Ion Maghieru, Gorjanul, 30 iunie 1938. 11

Idem. 12

Idem. 13

Academia Română, Istoria Românilor, vol. VII, Tom I, Editura Enciclopedică,

Bucureşti, 2003, pp. 301-302, apud Anul 1848 în Principatele Române. Acte şi documente,

1-6, Bucureşti, 1902-1910, p. 356. 14

Analele Academiei Române, op. cit., p. 263, apud Nicolae Iorga, Geschichte des

rumanischen Volkes im Rahmen seiner Staatsbildungen, Gotha, F.A. Perthes, 1905, vol. II,

pp. 295-296. 15

Ibid., p. 264. 16

Gheorghe Fotino, Din vremea renaşterii naţionale a Ţării Româneşti. Boierii Goleşti.

Bucuresti, 1939, vol. II (1834-1849), p. 295, scrisoare adresată lui Alexandru Golescu-

Arăpilă, 6 mai 1849. 17

Ioan Lupaş, Istoria Românilor, ed. XII., Bucureşti, 1937, p. 293. 18

Gheorghe Fotino, op. cit., pp. 295-296. 19

Dumitru Răcuciu a fost epitrop şi primar în Sălişte. Unul dintre fii, Dumitru, a urmat

Academia de Drept. Încă din copilărie, însoţindu-l pe tatăl său pe la stâna din muntele

Petrimanu, a avut ocazia să cunoască familia Magheru şi să lege o prietenie eternă cu unul

dintre băieţii generalului, Romulus. 20

Gheorghe/Ghiţă Magheru a profesat ca avocat, apoi ca magistrat, în Caracal. A ajuns

consilier la Curtea de Apel din Craiova. A fost prefect de Gorj, din partea Partidului

Liberal. 21

Colonelul Romulus Magheru a fost căsătorit cu Ana (fiica lui Ion Ghica). A murit la

numai 50 de ani. În urma sa au rămas cinci copii.

22 Ion Maghieru a redescoperit şi pus în valoare mormintele lui Gheorghe Magheru, Ghiţă

Magheru. Între anii 1937-1938, Ion Maghieru a publicat o serie de 17 articole istorice,

„Din trecutul Gorjului‖(şi al familiei Maghierilor), în săptămânalul cultural, independent,

„Gorjanul‖.

(Sursa: http://www.verticalonline.ro/urmasii-magherilor-demni-de-memoria-inaintasilor-x) Pozele care apar în acest articol sunt copii ale originalelor publicate în articolul lui

Ioan Lupaş: Descendenţa transilvăneană a lui Gheorghe Magheru şi relaţiunile lui cu

ţăranii sălişteni, în deosebi cu familia lui Dumitru Răcuciu, publicat în Analele Academiei

Române, op. cit.

http://www.verticalonline.ro/urmasii-magherilor-demni-de-memoria-inaintasilor-x



Inscripții

CÂTEVA COLABORĂRI NECUNOSCUTE ALE LUI DAMIAN STĂNOIU

Nicolae Scurtu

Bibliografia poetului, prozatorului, publicistului, traducătorului și memorialistului

Damian Stănoiu (1893–1956) nu este cunoscută, în întregime, nici până acum, când s-au

împlinit șase decenii de la dispariția fizică.

Romancierul Damian Stănoiu s-a impus, încă de la debut, în revista Viața

Românească, prin evocarea vieții și a atmosferei monahale, prin portretizarea unor figuri

de preoți, călugări și călugărițe și, mai ales,

printr-un limbaj cât se poate de sugestiv.

Povestirile, nuvelele și romanele

sale, cu tematică religioasă, au fost

comentate și receptate cu o reală voluptate de

toți criticii literari ai vremii.

La sugestia poetului și prozatorului I.

Valerian (1895–1980), care i-a solicitat și

publicat un interviu1 în prestigioasa revistă

Viața literară, Damian Stănoiu colaborează

cu câteva proze, inspirate din viața cazonă, în

paginile publicației Sentinela, ce apărea la

București în timpul celui de-al doilea

cataclism mondial.

Aceste schiţe2 din viața militară,

deloc convenționale sau anoste,

impresionează prin evocarea unor momente

ce stârnesc râsul și ironia, hazul și umorul

deconcertant.

Remarcabilă e, și aici, arta dialogului

pe care naratorul o cunoaște în cele mai

profunde detalii și cu ajutorul căreia

izbutește să recreeze o lume din cele mai

fericite cu putință.

*

Scrisori de acasă

Către sfârşitul toamnei m-am dus la Brăila să-mi văd un frate chemat la datorie.

Cum în nici una din scrisorile primite de la el nu-mi arăta lămurit la care cazarmă sau în ce

stradă îl pot găsi, ci numai unitatea din care făcea parte, căutam un soldat, al cărui chipiu

să poarte numărul regimentului fratelui meu, pentru a-i cere desluşiri.

Era o zi posomorâtă, de Brumar. Din văzduhul neguros cădea o ploaie măruntă şi

rece, iar un vânt tăios pătrundea până la oase. Străzile Brăilei pline de ostaşi de toate

vârstele, pentru a face faţă unei primejdii ce ar putea veni de la hotare. Oamenii păreau

necăjiţi, dar desigur că nu din pricina chemării la datorie, ci pentru că ameninţarea

neamurilor care ne duşmănesc le stricase rostul lor de acasă. Dar iată că întâlnesc şi pe

Damian Stănoiu, scriitorul de la

Dobrotinet



unul mai vesel, un caporal din 99 Artilerie, care, cu şapca pe ceafă şi cu mâinile la spate,

cânta de zor, fără să ţie seamă că se găseşte în plin centrul Brăilei:

Ce frumoasă este

Viaţa de soldat!

El de toată lumea

Este respectat.

Raniţa şi puşca

E averea lui;

Câmpul de bătaie

Este casa Iui...

– Bună ziua, camarade! îl întrerup eu, ca să aflu de urma fratelui meu, dar ca să iau

cunoştinţă şi de pricina unei astfel de stări sufleteşti.

– S‘trăiţi!

– Pari foarte vesel...

– Sunt vesel, Domnule, zise el, că am primit veşti bune de-acasă. Să mă fi văzut acum

un ceas, ai fi zis că sunt bolnav de gălbenare...

Şi cum bucuria e mai deplină atunci când o împărtăşeşti şi altora, scoate repede din

îndoitura mânecii o scrisoare şi mi-o întinde ca unui bun prieten.

– Dacă vrei, citeşte şi d-ta.

Auzi vorbă! Cum să nu vreau? Bucuria altuia îmi face totdeauna plăcere, deci cu atât

mai mult a unui ostaș în slujba patriei.

Scrisoarea era trimisă de nevastă-sa. Biata femeia a scris și ea cum a putut, cum s-a

priceput – și pe hârtia avută la îndemână. Dar fiecare cuvânt, fiecare slovă era ruptă din

suflet și din inimă.

Citesc:

Dragă Niţă,

Află mai întâi şi mai întâi că am primit scrisoarea D-voastră şi ne-am bucurat cu toţii că

eşti sănătos şi o duci bine cu sârviciu militar. Află dânspre partea noastră că suntem cu toţii

sănătoşi şi plouă în toate zilele şi o parte din cocenii dă pă deal au rămas netăiaţi, da nu

face nimic că tot erau ei iziniţi şi fără foi, că p-ăilanţi i-am adus pă toţi acas şi i-am făcut

stog, că mi-a mai ajutat şi cumnatu Nae şi a mai pus şi primaru p-ăia cu ordine albe să dea

ajutor la familiile incocetraţilor.

Dragă Niţă, află mai întâi şi mai întâi că grâu a răsărit tot ş-am pus două pogoane şi ţi-e

mai mare dragu să te uiţi la el, şi scroafa a fătat ieri noapte ş-a făcut cinci purcele şi doi

purcei, şi toţi sunt albi, numai o purcică e sură şi purceii au picerile negre, şi mi-am pus în

gând să opresc un purcel să-l creştem şi o purcică dă prăsilă. Da nu-i vânz acu, că n-am

nevoie, îi ţiu pân-te-i întoarce tu din cocentrare, că copiii sunt îmbrăcaţi amândoi şi

băiatului i-a dat cărţi gratis, că a cumpărat banga şi comperativa cărţi la toţi copiii cari au

tații pă zonă. Acu am vândut găina aia moțată, că nu mai făcea ouă, ș-am mai dat ș-un

mertic de porumb ca să am pentru gaz și pentru cribite, că lemne ne-a dat judeţu, şi ţ-am

trimis şi ţie 5 poli, ca să ai dă ţigări, că ştiu că-ți arde sufleţelu după un fum dă tutun. Da

vezi să nu te puie dracu la cale şi te apuci dă prostii p-acolo, că eu trăesc aici ca o sfântă, şi

dacă oi auzi vo vorbă urâtă – nu mai ai trai cu mine toată viaţa. Ai înţeles?

Dragă Niţă, află mai întâi şi mai întâi, că porcu l-am pus pă porumb şi-l tai dă Crăciun,

ca să aibă copiii ce mânca. Să te rogi şi tu dă colănel, ori dă plotoner, care-o fi mai mare,

să-ţi dea şi ţie drumu dă sărbători, că n-o să mănânc eu cu copiii un porc întreg, ş-abia

aşteaptă copilaşii să te vază. Ai auzit?



Foaie verde dă alun, adu-l, Doamne dă Crăciun... Foie verde de secară, să mi-l aduci

până-n sară... Scrisu să citeşte, iar mâna putrezeşte.

Cu stimă,

Floarea Niţă Cârmaciu

Comuna Dobrotinet, judeţu Olt

– Aşa-i, că am pentru ce să fiu vesel? mă întreabă caporalul răsucindu-și mustaţa şi

mutându-şi chipiul de la ceafă, pe frunte. Acuma, că nu mai am atâta grijă de acasă, poate

să vie inamicul!

Şi fără să mai aştepte răspunsul meu, îşi vâră scrisoarea în îndoitura mânecii, salută cu

curaj și se depărtează cântând:

Ce frumoasă este

Viaţa de soldat!

El de toată lumea

Este respectat.

Raniţa şi puşca

E averea lui,

Câmpul de bătaie

Este casa lui...

Îl privesc cu dragoste, cum calcă apăsat şi mândru, şi mă rog în gând lui Dumnezeu, ca

toţi ostaşii noştri de la fruntarii şi de pe unde-i ţine datoria pentru ţară şi pentru rege, să

aibă parte numai de astfel de veşti, de la cei rămaşi acasă. Iar celor cari primesc epistole

mai puţin încurajatoare, să le dea putere să aştepte, căci nimic nu se statorniceşte pentru

multă vreme în lumea aceasta, deci nici necazurile, nici duşmănia dintre popoare.

DAMIAN STĂNOIU

Cel dintâi ofițer pe care l-am cunoscut

Parcă-l văd: un mândru locotenent de artilerie, nu prea înalt, spătos, cu mustaţa neagră

şi grozav de serios. Îl prindea atât de bine uniforma sclipitoare, încărcată de fireturi, cum

se purta pe vremea aceea, că atunci când ieşea în răscruci să privească hora, nu-şi mai lua

lumea ochii de la el. Nici dibla lui Soare, un lăutar vestit prin părţile acelea, nici chiuiturile

flăcăilor prinşi în sârba săltăreaţă, nu izbuteau să întoarcă privirile aţintite asupra falnicului

ofiţer. Iar el, mai totdeauna alături de tatăl său, – un ţăran de ispravă, îmbrăcat în cojoc sau

în cămaşă oltenească, – se simţea parcă stânjenit de dragostea şi de admiraţia consătenilor

de toate vârstele. Împărţea zâmbet, atât cât îi îngăduia firea lui serioasă, strângea mâini în

dreapta şi-n stânga, şi mereu îşi întorcea privirile către părintele său, ca şi când ar fi vrut să

spună: „Cinstea se cuvine tatălui meu, căci el a trudit pentru mine ca să învăţ prin şcoli, el

a ţinut să aibă un fecior ofiţer―.

Într-adevăr, tatăl locotenentului, slujise mulţi ani, cu gradul de sergent, sau ceva mai

mare, într-un regiment de călăraşi cu schimbul. Pesemne că dragostea cu care el însuşi

purtase uniforma Statului, l-au hotărât să facă toate jertfele, pentru ca fiul său cel mijlociu

să încingă sabia de ofiţer. Şi era primul ofiţer pe care îl dăduse satul meu. Fruntaşi,

caporali şi sergenţi – câţi pofteşti, dar trese de aur la chipiu şi vipuşti roşii la pantaloni,

încă nu purtase nimeni.

Eu eram un copil pe atunci, – poate într-a doua sau într-a treia primară. Negreşit că la

această vârstă nimeni nu-şi hotărăşte viitorul, dar uniforma locotenentului de artilerie, şi

mai ales sabia lui, m-au impresionat atât de mult, că mă rugam lui Dumnezeu, zi şi noapte,



să-mi ajute să ajung cel puţin... general! E drept că tata abia aştepta să termin şcoala, ca să

mă dea la... cismărie, iar mama mă vrea croitor, dar eu ştiam că Dumnezeu e mai mare şi

în mâinile lui stă soarta oamenilor.

Au trecut anii... Locotenentul a ajuns căpitan, apoi maior. Mândria satului nu era mai

mică decât aceea a părinţilor.

– Colonel se face! grăiau sătenii, încredinţaţi că la gradul de general nu poate înainta

feciorul unui fost sergent de călăraşi, oricâte merite ar avea el.

– Vine Gheorghe! îşi împărtăşia tatăl bucuria celor mai de aproape, în ajunul

Crăciunului sau în Joia Paștelor, când primea veste că-i soseşte feciorul. Erau desigur cele

mai plăcute cuvinte pe care le rostea bătrânul în răstimpul dintre vizitele ofiţerului. El

singur, din tot satul, era convins că fiul său va ajunge general. Dar moartea nu i-a îngăduit

această supremă bucurie.

Ştiţi, camarazi, ce grad are astăzi, locotenentul de artilerie de acum vreo treizeci şi cinci

de ani? Adică primul ofiţer pe care am pus ochii în copilăria mea? General de Corp de

Armată şi inspector general de Armată! Când întrebi pe un ostaş din satul lui, pe ce

meleaguri s-a născut, el îţi răspunde scurt şi mândru de sine:

– Sunt din satul generalului FI...... Gh......!

Cât despre visurile mele din copilărie, stârnite de uniforma şi de sabia locotenentului,

s-a ales praful. În civilitate – oiu fi luat eu vreun grad, dar în livretul de armată scrie negru

pe alb: „Caporal―. Tot e ceva, nu?....

DAMIAN STĂNOIU

Ordonanța

– Ioane!

– Ordonaţi, coniţă!

– O să te ia dracu, Ioane!...

– O să mă ia, coniţă...

– Şi ştii pentru ce?

–- Pentru.... c-aşa ordonaţi

'mneavoastră!

– Faci pe şiretul, dar eşti un

mare prost.....

– Cum ordonaţi 'mneavoastră,

coniţă!

– Spune drept, nu te simţi cu

vreo muscă pe capelă?... Ai curaj

şi mărturiseşte!

– Coniţă, să mă bată

Dumnezeu, dacă sunt eu

vinovat! Numai primăria e de

vină, coniţă, că dacă dregea

trotalu mai de mult, nu cădeam

şi nu spărgeam nimic...

– Aha! Asta n-o ştiam. Spune

drept, ce-ai spart?

– Apăi... mai mult nimic,

coniţă. Uite... ce să zic... capu

era să mi-l sparg.



– Şi capul înseamnă la tine „mai mult nimic―?

– Cum ordonaţi 'mneavoastră, coniţă...

– Ce-ai spart, lighioană afurisită?

– Coniţă... ce să zic... mi-e ruşine să vă spui, că sunt om în toată firea... şi se cheamă că

mănânc pâine, de la 'mneavoastră... Mai bine întrebaţi pe gardian...

– Chiamă-l încoace, pe gardian.

– Coniţă, eu o să-l chem, da nu cred să vie, fiindcă a plecat în permisie de boală... Chiar

aseară i-a dat drumu...

– Concediu de boală, prostule, nu permisie!

– Cum ordonaţi 'mneavoastră, coniţă, da eu ştiu bine că-n permisie a plecat.

– Ce-ai spart, ticălosule?

– N-am spart nimic, coniţă... M-a luat gura pe dinainte... Da să ştiţi că tot primăria e de

vină...

– Las' că o să spui tu... Am să te dau pe mâna d-lui căpitan... Dar cu... ouăle, cum s-a

întâmplat?

– Care ouă, coniţă?

– Numai face pe idiotul, că iei şi bătaie şi închisoare. Mai bine spune drept: uite, coniţă,

le-am mâncat – ori le-am spart – şi vă rog să mă iertaţi!

– Vă rog să mă iertaţi, coniţă! Da... să ştiţi că nici nu le-am mâncat şi nici nu le-am

spart...

– Atunci... le-ai vândut, ca să te cinsteşti cu bucătăreasa avocatului...

– Coniţă, să mă trăznească Dumnezeu, dacă...

– Mincinosule! Hoţ de ouă! Am să mă rog de d-l căpitan să te trimeată înapoi la

regiment. Să faci la instrucţie până te-o lua Aghiuţă.

– Pentru... şase ouă, coniţă?

– Aha! Carevasăzică şase! Eu credeam că numai patru... Chiar şi pentru unu meriţi

pedeapsă. Nu se cade să furi din casa stăpânului!

– Nu se cade, coniţă...

– Aşadar, mărturiseşti că tu ai furat ouăle...


– Obraznicule!


– Piei din ochii mei, mincinosule! Hoţ de ouă!


D. S.

Vorbește-i omului pe limba lui

Mii de oameni, mai ales din clasa mijlocie şi de la ţară, veniseră fără ordin formal, ci

numai după zvon, să se intereseze dacă să plece îndată la frontieră sau să-şi aştepte rândul.

Un plotonier chipeş are sarcina să dea lămuririle necesare. Cuvintele subofiţerului sună rar

şi răspicat, fără putinţă de răstălmăcire, dar din pricina unui cuvânt, negreşit la locul lui,

însă de neînţeles pentru cei mai simpli, toată trudă bietului om e zadarnică.

– Toţi oamenii din contingentul 1919 inclusiv, până, la 1938 inclusiv, să plece imediat

la unităţile din care fac parte. Numai aceştia sunt chemaţi. Ceilalţi să se înapoieze la casele

lor. Aţi înţeles, măi băieţi?

– Înţeles, domnule plotonier.



– Păi dacă aţi înţeles, de ce mai staţi? Vă rog să plecaţi imediat, ca să vină și alţii pentru

explicaţii.

Marea majoritate a oamenilor rămâne însă pe loc, întru nedumerirea şi surprinderea

plotonierului.

– Aţi înţeles bine ce v-am spus, sau n-aţi înţeles? repetă, acesta întrebarea.

– Dar 923, pleacă domnule plotonier? cutează unul mai de pe la margine.

– Dar 925? mai îndrăzneşte şi altul.

– Dar 921?

– Dar 933?

– Dar 937?

Subofiţerul oftează lung, cu ochii către cer, şi o ia d-a capo:

– Toate contingentele, de la 919 inclusiv, până la 938 inclusiv...

– Dar 927?

– Dar 920!

– Dar 935?

Plotonierul se ia cu mâinile de cap și îşi arată indignarea faţă de un camarad la fel de

nedumerit.

– Pst! Tăcere!

– S-auzim!

– Măi creştinii lui Dumnezeu, v-am spus destul de tare ca să auziţi, şi destul de lămurit

ca să pricepeţi, care anume sunt contingentele chemate, dar văd că nu vă intră deloc în cap.

Ca să vă dumeriţi mai bine, vă voiu spune acuma care contingente nu sunt chemate. Vă rog

să fiţi atenţi, că n-am timp să repet de-o sută de ori acelaşi lucru. Aţi auzit?

– Auzit!

– Ei bine, nu pleacă oamenii din contingentele 1911 inclusiv, până la 1918 inclusiv.

V-aţi lămurit îndeajuns acuma?

– Domnule plotonier, îndrăzneşte un miliţian cu două trăişti la umăr, eu ce fac, că sunt

912?...

– Dar 913 rămâne? mai întreabă şi altul.

– Dar 917?

– Dar 915?

– Măi rumâne, caută un târgoveţ să lămurească pe acesta din urmă, d-ta nu eşti

concentrat. Poţi să-ţi iei tălpăşiţa înapoi. Cei din 915 nu sunt chemaţi.

Dar omul, ca atâţia alţii, îşi cercetase foaia roşie – şi nu se lăsă convins.

– Păi ce să plec domnule, că la mine nu scrie anclusiv! Citeşte şi dumneata.

Domnul care sfătuise pe miliţian să plece, face haz şi strigă Ia plotonier să grăiască pe

înţelesul tuturor. Dar parcă era chip să-l audă?

Două cucoane de etate mijlocie vor cu orice preţ să pătrundă în biroul mobilizării, dar

sentinelele nu se arată prea politicoase cu sexul slab.

– Ce leat sunteţi, cucoanelor? cuteză unul cu căciula albă. Dacă sunteţi 910, puteţi să vă

întoarceţi acasă că nu vă ia.

– Doamnele sunt... aviatoare – şi aviaţia pleacă toată, – intervine un bucureştean cu

pălăria tare, spre marele haz al celor ce l-au înţeles.

Văzând că poporul se încăpăţânează să rămâie pe loc, plotonierul vrea să mai facă, o

ultimă încercare dar vocea nu-l mai ajută. Îl suplineşte atunci un camarad cu gâtlejul în

bună stare.

– Măi oameni buni, ştiţi româneşte sau nu ştiţi?

– Ştim, domnule, cum să nu ştim!



– Păi dacă ştiţi, de ce nu înţelegeţi! Strigă omul d-un ceas la voi! Ascultaţi să vă spun şi

eu odată. Toate contingentele, de la 1919 in-clu-siv, până Ia 1938 in-clu-siv...

Când mi-am dat seama care-i pricina neînţelegerii, am ieşit să telefonez unui domn

ofiţer, dar n-a fost cu putinţă. Telefonul Cercului era în permanenţă ocupat. Cum s-or fi

descurcat până la urmă – nu mai ştiu.

DAMIAN STĂNOIU

Note

Cele patru proze, pe care le-am identificat, se restituie din revista Sentinela ce se află

în biblioteca profesorului Nicolae Scurtu din București.

1. [I. Valerian] ~ De vorbă cu d[omnu]l Damian Stănoiu. Ceva despre debut? Într-o

noapte la Ibrăileanu. Cu d[omnu]l Mihail Sadoveanu la... baie. Un conflict care durează.

Două scene din mănăstire. Proiecte în Viața literară, 15, nr. 9, duminică, 15 iunie 1941, p.

1-2 + 1 foto bust [Interviul este semnat Red.].

2. Damian Stănoiu ~ Scrisori de acasă în Sentinela, 1, nr. 9, 19 februarie 1940, p. 6,

col. 3-4 sus; Cel dintâi ofițer pe care l-am cunoscut în Sentinela, 1, nr. 10, 26 februarie

1940, p. 4, col 4; Ordonanța în Sentinela, 1, nr. 11, 4 martie 1940, p. 3, col. 3-4, jos și

Vorbește-i omului pe limba lui în Sentinela, 1, nr. 11, 4 martie 1940, p. 6, col. 3-4.

NOI COMPLETĂRI LA BIOGRAFIA LUI ION MARIN IOVESCU

Epistolele profesorului, jurnalistului și prozatorului Ion Marin Iovescu (n. 6 august

1912, com. Spineni, jud. Olt – m. 11 august 1977, com. Bughea de Jos, jud. Argeș) conțin

însemnate referințe și indicații biografice, ce se cuvin a fi integrate într-un profil cât mai

complet al autorului cărții Nuntă cu bucluc.

Până în acest moment se cunosc epistolele pe care le-a trimis lui Camil Petrescu1,

Mircea Eliade2, Mihai Gafița

3, Liviu Rebreanu, I. Valerian, care au completat, fericit,

imaginea acestui narator așa de imprevizibil și atât de interesant.

Epistolele, amintite aici, cuprind note și informații privitoare la cărțile sale, la

activitatea creatoare, precum și la unele aspecte privitoare la profesorul de emoții estetice –

Ion Marin Iovescu.

Recent, am descoperit o altă epistolă a lui Ion Marin Iovescu trimisă profesorului

său de Estetică, Tudor Vianu, în care îi solicită să intervină să i se publice o carte la

Editura pentru Literatură și Artă, condusă pe atunci de Petru Dumitriu, ceea ce nu s-a

întâmplat.

Această epistolă este însoțită de o cerere către Ilie Murgulescu4, ministrul

învățământului, în care este rugat să fie încadrat în învățământ, mai exact la Școala de 7

ani din Spineni – Vineţi, comuna sa natală.

Extrem de prețioase sunt mărturiile pe care le face Ion Marin Iovescu privind

activitatea sa politică, îndepărtarea de la catedră și calvarul închisorilor pe care l-a suportat

timp de „aproape șase ani―.

*

[Spineni], 8 iunie 1956

Mult respectate d[omnu]le profesor,

Nu mă simt în stare să vă mulțumesc pentru distinsul d[umnea]v[oastră] gest făcut

față de mine. Autoritatea d[umnea]v[oastră] a deschis o mulțime de uși.



Am fost primit foarte bine de Șora, Lucaci, etc. Cu Petru Dumitriu n-am putut

vorbi, n-am putut ajunge la el. Dacă vorbiți d[umnea]v[oastră] cu el, se simplifică

lucrurile de tot. E ca şi făcută. Însă, numai de el depinde.

Dacă n-aţi vorbit, vă rog vorbiți-i negreșit. Și cât de curând, să nu respingă

contractul.

Și acum, mult respectate d[omnu]le profesor, să nu-mi luați în nume de rău! Vă

mai rog un lucru. Dacă izbutim, îmi strângeți toate potecile, mă adunați de pe drumuri.

Predați vă rog alăturata petiție acad[emicianului] Murgulescu, ministrul

învățământului.

Explicați-i greșeala mea, suferința, toată ispășirea. Se face o reformă a

învățământului și au nevoie de titrați.

Cu intervenția d[umnea]v[oastră] dreaptă și făcută la timp, s-ar putea, cum am

scris mai sus, să m-adunați de pe drumuri.

Și gestul acesta nu-l voi uita până la moarte. Dar numai predându-i-o în mână și

întovărășită de explicații.

Am toată nădejdea că veți face iar un mare gest salvator, pentru un nenorocit, care

și-a pierdut orice nădejde de viață.

Să trăiești,

Ion Iovescu

[Domnului profesor universitar Tudor Vianu, academician, de la Ion Iovescu, personal,

Acte].

*

[Spineni], 8 iunie [1]956

Tov[arășe] Ministru,

Subsemnatul, Ion Iovescu, din com[una] Spineni, raionul Vedea, regiunea Pitești,

scriitor, autorul romanelor: Nuntă cu bucluc, O daravelă de proces și Oameni de geaba,

licențiat al Facultății de Litere și Filosofie, cu deosebit respect vă aduc la cunoștință

următoarele.

În anul 1941, primăvara, după rebeliune, am fost îndepărtat din învățământ, din

cauza politicii legionare și trimis pe front. În iarna lui 1944/[19]45, am fost închis în lagăr.

În 1948, am fost arestat din nou și deținut în penitenciarele Slatina, Aiud, Ocnele Mari și

Canal (Capul-Midia), unde numai la Canal am stat doi ani și jumătate. În total, aproape

șase ani de pușcărie, dar necondamnat. Apoi, mi s-a dat domiciliu obligator doi ani

(1953–1955).

Vă rog, tov[arășe] ministru, să binevoiți a dispune să fiu încadrat ca profesor la

catedra de Limba română și franceză, la Școala de 7 ani „Spineni – Vineţi“, din com[una]

Spineni, raionul Vedea, reg[iunea] Pitești.

Solicit acest post deoarece în anul școlar 1956/[19]57 va fi vacant. De asemenea,

menționez că locuiesc în această comună. Ulterior voi depune toate actele necesare

întocmirii dosarului de cadre.

Luptăm pentru pace,

Ion Iovescu

Spineni, raionul Vedea, regiunea Pitești

Tov[arășului] Ministru al Învățământului Public din R[epublica] P[opulară] R[omână].



Note

Originalul acestei epistole, necunoscute, se află la Biblioteca Academiei Române.

Cota 14 .

MCXLVIII

1. Scrisori către Camil Petrescu. Vol[umul] 2. Ediție îngrijită, prefață, note și indici de

Florica Ichim. București, Editura Minerva, 1981, p. 28-29. [Scrisori ~ 1. București, 20

octombrie 1936 și 2. București, 13 aprilie 1938]. (Documente literare).

2. Mircea Eliade și corespondenții săi. Vol[umul] 2. (F–J). Ediție îngrijită, note și

indici de Mircea Handoca. București, Editura Minerva, 1999, p. 246-250. [Scrisori ~ 1.

Craiova, 14 aprilie 1937, 2. Slatina, 30 iunie 1937 și 3. Spineni, 10 iulie 1937].

(Documente literare).

3. Nicolae Scurtu ~ Noi contribuții la biografia lui Ion Marin Iovescu în Cafeneaua

literară, 4, nr. 7(49), iulie 2007, p. 27-28. (Restituiri).

4. Ilie Murgulescu (1902–1991), prof. univ. de chimie, ministru al Învățământului

(1953–1956), membru al Academiei Române. Autorul unei însemnate opere ştiinţifice.

Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor- FEBRUARIE

.27 febr. 1590, m. Stanca Buzescu, cea de-a doua soţie a lui Radu Buzea armaş, tatăl

fraţilor Buzeşti. Înmormântată la M-rea Călui.

.17 febr. 1655, după cum atestă inscripţia crucii de la Patriarhie, este ucis de către seimenii

răsculaţi Papa Brâncoveanu postelnic, tatăl domnitorului Constantin Brâncoveanu.

.1 febr. 1699, moare Stanca Cantacuzino, mama domnitorului Constantin Brâncoveanu.

Înmormântată la M-rea Brâncoveni.

.1 febr. 1735, m. Inochentie, Episcop de Râmnic, fost egumen al M-rii Brâncoveni.

.17 febr. 1810, C-tin Filipescu, fost vistier este exilat în Rusia. A fost epitrop al averii

Ionaşcu, protectorul poetului B. P. Mumuleanu (Memoria Oltului nr.1 (23)/2014) , şi a

donat Caracalului 14000 pogoane (1793).

.4 febr. 1823, m. la Braşov vornicul Iordache Slătineanu, traducător din greacă , nepotul lui

Nicola Slătineanu, ctitorul bisericii ,,Maica Domnului‖ din Slatina.

.18 febr. 1852, m. Elena Aricescu (n. Chilişoiu), mama istoricului C.D.Aricescu . Era

născută la Slatina.

.15 febr. 1869, m. Sultana Jianu, soţia haiducului Iancu Jianu. .

.6 febr. 1870, Gh. Chiţu demisionează din Parlament împreună cu alţi 6 deputaţi liberali .

.15 febr. 1870, P. S. Aurelian scoate la Bucureşti ,,Revista Ştiinţifică‖.

.7 febr. 1871, n. la Albeşti-Poboru institutorul Silvestru Spulbereanu, revizor şcolar de

Romanaţi şi autor de manuale şcolare.

.20 febr. 1873, n. la Caracal dramaturgul H.G.Lecca (Memoria Oltului 12, 13/2013).

.4 febr. 1875, n. Osica de Jos D. Şuculescu, fost prefect şi deputat de Romanaţi.

.febr. 1877, se înfiinţează Regimentul III Olt cu garnizoana la Slatina.

.28 febr. 1883, n. la Caracal g-ralul Gh. Argeşeanu, prim –ministru în 1939 (Memoria

Oltului nr.4/iunie 2012).

. 13 febr. 1886, intră în funcţiune calea ferată Piatra Olt- Drăgăşani.

.26 febr. 1888, inaugurarea Ateneului Român din Bucureşti graţie şi eforturilor lui P.S.

Aurelian.

.20 febr. 1889, n. la Slătioara Grigore (Nifon) Criveanu, mitropolit al Olteniei (Memoria

Oltului 1/martie 2012).



.25 febr. 1889, n. la Slatina sculptorul Teodor Burcă (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr.

36/2016) .

.7 febr. 1891, n. la Caracal pictorul Gh. Teodorescu Romanaţi (Memoria Oltului nr. 9/nov.

2012).

.19 febr. 1892, m. Elena, soţia filantropului Răducan Simonide (Memoria Oltului 7/2012).

.23 febr. 1892, n. la Caracal poetul şi epigramistul Tudor Măinescu .

.24 febr. 1894, n. Ioan Moroşanu, primul director al muzeului din Slatina.

.2 febr. 1895, n. I. Popescu Teiuşan, pedagog, fost director al Şcolii Normale din Craiova.

.26 febr. 1896, n. (Arceşti) Marin Gh. Popescu, dr. docent, profesor fiziologie la

Institutul de medicină din Timişoara.

.17 febr. 1898, m. D. Cezianu, fost prefect de Romanaţi şi director general al Poştelor. Este

nepotul lui Dumitrache Jianu, fratele haiducului Iancu Jianu.

.7 febr. 1901. este asasinată la Bucureşti Iulia Iarcu, traducătoare, fiica lui Dimitrie Iarcu,

bibliograf, autorul primului manual şcolar prezentat la o expoziţie mondială (n. Slatina).

.15 febr. 1902, m. Eufrosina Poroineanu, sora lui C. Poroineanu (Memoria Oltului nr.

9/nov. 2012).

.8 febr. 1904, n. Dejeşti-Olt prof. univ. Nicolae N. Apostolescu .

.febr. 1907, Pavlică Brătăşanu (Memoria Oltului 5,6/2012, 11/2013) devine vicepreşedinte

al Camerei Deputaţilor.

.26 febr. 1915, concertează la Slatina G. Enescu în sala mare a Primăriei (Memoria Oltului

14/2013).

.7 febr. 1917, n. la Chilia-Făgeţel meşterul popular Nicolae Nica.

.febr. 1917, dezertează de pe front col. Al. Sturdza. Este executat pe nedrept

sublocotenentul oltean C. Ciulei (n. Urluiasca). Ulterior, Ciulei a fost reabilitat.

.5 febr. 1918. Pavlică Brătăşanu şi un grup de români editează la Paris ziarul ,,La

Roumanie‖care milita pentru înfăptuirea României Mari (Memoria Oltului nr.6/august

2012).

.1 febr. 1919, apare la Caracal ,,Voinţa Poporului‖, organ P.N.L. Romanaţi.

.3 febr.1919, apare ,,Cuvântul Ţăranilor‖, gazeta P. Ţărănesc Olt, redactor responsabil

Mill. Ionescu Berbecaru, cu un mobilizator apel al lui Ion Mihalache (Memoria Oltului nr.

5/iulie 2012).

.25 febr. 1919, apare la Caracal ,,Vot şi pământ‖, ziarul P. Conservator Progresist din

Romanaţi, condus de Sebastian Radovici.

.8 febr. 1920, apare la Slatina ,,Liga Oltului‖, director Vintilă Georoceanu, organ al Ligii

Poporului condusă de Al. Averescu.

.1 febr. 1921, apare la Slatina ,,Gazeta Oltului‖, număr unic.

.26 febr. 1921, ia fiinţă la Slatina Societatea Văduvelor Eroilor de război condusă de Zoe

Milcoveanu.

.febr. 1925 apare la Caracal revista ,,Cultura”, revistă pedagogică-socială (Memoria

Oltului nr. 5/2012).

.15 febr. 1926, apare la Slatina ,,Vremea Nouă‖, organ P.N.L.

.3 febr. 1927, G. Enescu concertează la Caracal (Memoria Oltului 15/2013).

.3 febr. 1929, are loc premiera filmului ,,Iancu Jianu‖ de Horia Igiroşanu.

.17 febr. 1929, Nifon Criveanu este hirotonit ca arhiereu la Catedrala Patriarhală şi devine

membru al Sfântului Sinod al B.O.R.

.23 febr. 1929, n. la Corabia Titu I. Georgescu, istoric.

.9 febr. 1934, N. Titulescu semnează Pactul Înţelegerii Balcanice.

.15 febr. 1936, apare la Slatina ziarul ,,Orizonturi”, ziar al organizaţiei locale P.N.Ţ.



.1 febr. 1937, apare la Slatina revista ,,Semne”, revistă de cultură (total 6 numere) condusă

de Stelian Tecuceanu. În primul nr. este recenzat romanul ,,Om‖ de Mircea Damian.

.2 febr. 1942, Mitropolitul Nifon Criveanu publică volumul ,,Mitropolia Olteniei în opera

misionară din Transnistria”.

.3 febr. 1942, m. profesorul slătinean Spiru Pretorian.

.25 febr. 1943, Mircea Damian (n. Izvoru-Romanaţi) scoate la Bucureşti ziarul ,,Fapta‖ ce

apare până în martie 1948. Aici debutează scriitorul Eugen Barbu în dec. 1947 (Memoria

Oltului 14/2013).

.6 febr. 1945, n. la Morunglav Lucian Bolnăvescu, dr. în matematică.

.24 febr. 1945, este instalat prin forţă prefectul comunist Ilie Olteanu la Caracal.

.9 febr. 1949, n. pictorul Nicolae Truţă la Dobreţu.

.febr. 1954, m. magistratul şi epigramistul Ion Dacianu.

.15 febr. 1956, n. la Caracal poetul Aurelian Titu Dumitrescu.

.16 febr. 1956, n. la Caracal artistul plastic Adrian Bouleanu.

.17 febr. 1956, n. la Făgeţel- Olt poetul Petruţ Pârvescu.

.10 febr. 1960, m. la Caracal prof. Ilie Constantinescu, pasionat colecţionar, fost director al

Gimnaziului ,,I. Asan‖.

.6 febr. 1965, n. la Cilieni solista de muzică populară Steliana Sima.

.18 febr. 1968, apare la Slatina (până la 22 decembrie 1989) ziarul ,,Oltul‖ (Memoria

Oltului 18/2013).

.8 febr. 1969, m. Mircea Tomescu, bibliograf (n. Alunişu 18 nov. 1916).

.18 febr. 1975, m. la Caracal Remus Scarlat, fost avocat şi ziarist.

.10 febr. 1978, m. g-ral Al. Dobriceanu (Memoria Oltului nr.1/ian. 2013).

.14 febr. 1981, m. istoricul Vasile Maciu .

.27 febr. 1982, m. scriitorul Mihai Drumeş . A copilărit la Balş.

.6 febr. 1984, m. compozitorul Radu Şerban (n. Caracal).

.17 febr. 1999, la Stoeneşti lângă Caracal este oprită cea de-a VI-a mineriadă. Miron

Cozma este arestat.

.2 febr. 2003, m. scriitorul slătinean Nicolae Fulga.

.15 febr. 2012, m. actriţa Pola Illery, născută la Corabia.

Controverse privind izbucnirea răscoalei din 1907 în județul Olt

Aurică IVAȘCU

În urmă cu mai bine de un an, începeam să conturez un documentar despre ceea ce

a însemnat răscoala din 1907 pentru comuna Șerbănești și, într-o primă formă publicistică,

am reușit să-l lansez on-line, prin ianuarie 2016, ca umilă filă de istorie a Enciclopediei

comunei Șerbănești, voind să marchez, în acest fel, și comemorarea celor 110 ani de la

răscoală. Zis și făcut, numai că, după aceea, am rămas cu un sentiment ciudat, de datorie

făcută doar pe jumătate... Mi-au rămas în minte niște controverse mediatice, care făceau

referire nu numai la ceea ce s-a întâmplat în Șerbănești, în urmă cu 110 ani, ci și la însuși

modul cum ar fi izbucnit răscoala în județul Olt. Despre toate aceste informații, puțin spus

confuze, provenind din diverse surse, mi-am propus să vorbesc în această lucrare, venind

cu argumente și dovezi lămuritoare clare, cu gândul de a face ceva, cât de cât, pentru a nu

se mai perpetua la infinit asemenea erori publicistice ori dezinformări propagandistice ale

diverselor regimuri. În final, voi încerca să reconstitui adevărul istoric, fără menajamente,

așa cum este el reflectat în documentele vremii. Sper ca, în acest fel, să ajungem ceva-

ceva mai aproape de realitatea istorică a evenimentelor de atunci!



Izbucnirea răscoalei. În 1967, în cartea jubiliară coordonată de istoricul Andrei

Oțetea și dedicată răscoalei din 1907, se relata următorul scenariu al izbucnirii răscoalei în

județul Olt, (v. OȚETEA, A. ș.a. – Marea răscoală a țăranilor din 1907. Institutul de

Studii Istorice și Social-Politice de pe lîngă C.C. al P.C.R. Institutul de Istorie ,,N. Iorga‖.

Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1967): ,,De la Crîmpoaia –

prima comună răsculată din județ - mișcarea s-a propagat spre sud și sud-est, dar

concomitent cu aceasta s-a întins și în direcția nord. În 13 martie a fost atacată de

răsculați moșia Momiceni care făcea parte din domeniile Basarab-Brîncoveanu.

Administrația domeniilor evalua pierderile suferite în urma devastării, împărțirii de

bunuri și incendierii de către răsculați la 171 860 lei. Moșia Momiceni care aparținea de

comuna Șerbăneștii de Sus, a constituit punctul de plecare de unde răscoala s-a extins, în

zilele de 14 și 15 martie, spre centrul județului Olt. În noaptea de 14 martie, țăranii

răsculați din Șerbăneștii de Sus, uniți cu cei din Jarcaleți, au devastat și incendiat toate

proprietățile din jurul satului Jarcaleți, precum și conacul arendașului din comuna Floru.

În ziua următoare se semnalau răscoale la Bălțați și în cătunele Brebeni-Sîrbi și Romîni.

Se comunica, de asemenea, că proprietatea Calinderu din comuna Greci fusese incendiată

și că legătura telefonică între Bălteni și Slatina era întreruptă…”

Adică, după ce ni se spune că prima comună răsculată din județ a fost Crâmpoia

(corect!), în același context ni se spune că, de fapt, a mai fost un punct de plecare al

răscoalei: moșia Momiceni, care aparținea de comuna Șerbăneștii de Sus... Greu de crezut

și de înțeles această ultimă afirmație!

Două decenii mai târziu, mai precis în 1985, istoricul comunist Romus Dima,

afirma că izbucnirea răscoalei în județul Olt ar fi avut loc în ziua de 12 martie 1907

(corect!), când ,,2000 de răsculați din Teleorman au trecut în județul Olt, au făcut

joncțiunea cu țăranii din Crîmpoaia și Șerbăneștii de Jos și, formând o coloană de

proporții impresionante, au dat foc la casele proprietarilor, după care s-au îndreptat spre

localitatea Drăgănești. Răscoala s-a întins de la Crîmpoaia și Șerbăneștii de Jos în tot

județul Olt cu o repezeală ce a amețit pur și simplu autoritățile locale, care solicitau cu

înfrigurare forțe armate ca să poată rezista.” (v. DIMA, R. – Organizarea politică a

țărănimii. Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985.)

Potrivit aceleiași surse, ,,La 12 martie, primii țărani din județul Olt care au ridicat

steagul luptei împotriva cruntei nedreptăți sociale au fost cei din comuna Crîmpoaia,

situată în imediata apropiere a graniței cu județul Teleorman, localitate în care s-a

constituit un puternic centru al răsculaților.‖

Totuși, pe atunci, și comunele Șerbăneștii de Jos, Titulești și Văleni (conform

organizării administrative de la acea vreme) erau situate tot la granița cu județul

Teleorman... Argumentul izbucnirii răscoalei mai întâi la Crâmpoia era însă fostul drum al

poștei, care lega atunci Teleormanul cu Oltul, peste apa Vezii, prin podul de la Ungurei…

Acolo era poarta de comunicare cu Teleormanul. Și, totuși, de ce nu a ajuns răscoala mai

întâi la Ungurei, venind dinspre Ghimpețeni? Vom vedea, în cele ce urmează, cum au stat,

de fapt, lucrurile! Cât despre cei 2000 de răsculați din Teleorman, care au dat năvală în

Olt, hai să fim serioși! Vom vedea, imediat, cum a fost, de fapt...

Dar să prezentăm, mai întâi, și o ultimă variantă a episodului izbucnirii răscoalei în

județul Olt, variantă mai apropiată de zilele noastre, din 2010, relatată de cunoscutul istoric

Alex Mihai Stoenescu într-un mod destul de diferit, după cum urmează, (v. STOENESCU,

A. M. – Istoria loviturilor de stat în România. Vol. 2, Eșecul democrației române. Editura

Rao, București, 2010): ,,Un grup mare de răsculaţi proveniţi din Teleorman transformă în



ruine şi cenuşă proprietatea arendaşului Paulopulo din Şerbăneşti, apoi trece prin

Crîmpoia, unde îl omoară pe proprietarul Rîmniceanu şi îi aruncă cadavrul în rîul Vedea.

Sosit în Crîmpoia pentru a încerca să potolească spiritele, prefectul judeţului, Mănu

[sic!], este grav rănit la cap şi pe întregul corp. La cei 2000 (!) de teleormăneni se

asociază şi aproximativ 1000 (!) de ţărani din Olt, astfel că un număr impresionant de

răsculaţi atacă pe rînd satele în drum spre Drăgăneşti Olt, avînd grijă să distrugă sîrmele

de telegraf pentru a împiedica posibilităţile de intervenţie ale Armatei. Deşi la Crîmpoia,

trupele deschid focul şi omoară 5 răsculaţi, telegramele Prefecturii cer cu insistenţă

trimiterea de trupe din alte judeţe, cele din Olt şovăind în faţa mulţimii, în ziua de 13

martie, zi în care la Bucureşti se producea schimbarea guvernului, cetăţenii oraşului

Slatina primesc arme şi se organizează o gardă civică menită să apere localitatea [...]

Ţăranii din Crîmpoia îi denunţă pe capii locali ai răscoalei şi pe autorii agresiunii asupra

prefectului Mânu. Transportaţi spre Drăgăneşti, trei dintre ei, identificaţi ca asasini ai

proprietarului Rîmniceanu, sunt executaţi în gară. Sub pretextul că mai mulţi săteni au

încercat să elibereze un convoi de prizonieri din Radomireşti, trupele execută 10 dintre

arestaţi.”

Adică, răscoala din Olt ar fi început, de fapt, din Șerbănești, unde au dat foc

proprietății arendașului Paulopulo (de fapt proprietatea era a d-nei Maria Blaremberg,

Paulopoulos fiind, cum bine spune d-l Stoenescu, doar arendaș!), după care a ajuns la

Crâmpoia, unde l-ar fi omorât pe proprietarul Rîmniceanu (de fapt, era Momiceanu!),

aruncându-i cadavrul în Vedea (de fapt, în Dorofei!). Cât despre cifrele (aproximative, e

drept!) ale răsculaților din Teleorman și din Olt, se miră însuși d-l Stoenescu... Prea multe

zerouri! Chiar așa de multe coloane de răsculați or fi fost, oare, pe șoseaua Drăgăneștilor?!

Știrea cu cei 2000 de teleormăneni care ar fi trecut Vedea pe 12 martie și s-ar fi

aliat cu țăranii din Crâmpoia și Șerbănești, declanșând răscoala în județul Olt, este bazată,

se pare, pe un zvon alarmist care a îmbrăcat o formă oficială datorită dirigintelui poștei din

Slatina, Eugeniu Castan, care (atenție!) pe 13 martie 1907 (la o zi după declanșarea

răscoalei la Crâmpoia și la Șerbănești) telegrafia la București, informându-și șefii, că ,,o

coloană de 2000 teleormăneni au pătruns pe teritoriul Județului Olt, unindu-se cu

răzvrătiții locali” (v. TOADER, I. – 1907 în județul Teleorman. Secția de Propagandă a

Comitetului Județean al Partidului Comunist Român, București, 1977). De fapt, așa cum

estima prefectul C. Manu, care ajunsese la Crâmpoia chiar în momentul izbucnirii

răscoalei, aici se aflau doar vreo ,,200 locuitori în ferbere‖…

Evenimentele de la Ghimpețeni. Așa cum aminteam și ceva mai sus, în 1907

comuna Ghimpețeni aparținea de județul Teleorman și constituia poarta de comunicare cu

județul Olt, prin fostul drum al poștei, ce venea de la București și mergea la Craiova,

trecând apa Vezii și a Dorofeiului prin coasta estică a Ungureilor. E adevărat însă că, în

1907, acest drum începuse să fie din ce în ce mai puțin folosit, datorită căii ferate ce

apăruse și oferea, ca gări mai apropiate în această zonă, pe cele de la Corbu și Potcoava.

Citând însă din interogatoriul luat, la acea vreme, câtorva dintre răsculații din Ghimpețeni,

vom încerca să aflăm, pas cu pas, care era atmosfera de aici, în ajunul izbucnirii răscoalei

în Olt și imediat după aceea (v. MIHAI, Gh. – Documente despre răscoala de la 1907 în

fostul județ Olt, în anuarul ,,Muzeul Oltului‖, nr. 2, Slatina, 2012):

-Păun Purcaru, plugar domiciliat în Ghimpețeni, 48 de ani, căsătorit, 1 copil,

posesor de 2 pogoane de pământ și casă, știutor de carte, declara: ,,Duminica în ziua de 11

martie a.c. noi cea mai mare parte din locuitorii din comuna Ghimpeţeni eram adunaţi ca

să punem pîndar la holde şi ne aflam la cîrciuma lui Radu Popescu<;> acolo a venit

soldatul cu schimbu<l> Bălan Gaiţă care fusese la Balaci la companie ca <să> fie



concentrat şi îi dedese drumu<l>, şi ne-a spus că la comuna Stoborăşti s-au răsculat

oamenii şi ducîndu-se la curtea proprietarului de acolo i-au distrus casele şi au pus foc

peste tot mai spunîndu-ne că acolo sînt mulţi studenţi şi că vor veni [de] la Stoborăşti la

noi pentru ca să facem şi noi acelaşi lucru, că dacă n-am face ne pun ei nouă foc. Noi

n-am vroit să credem atunci şi am plecat fiecare acasă. Nu ştiu ce sînt ăia studenţi şi nici

n-am văzut dar ne spunea Bălan Gaiţă. A doua zi luni pe după nimezi, a venit la noi în sat

Ilie Andrei Olteanu de la noi, şi ne-a spus acelaşi lucru pe care ni-l spusese Gaiţă. Noi

eram adunaţi în șosea după vorba ce o avusesem de duminică. Atunci lumea s-a întărîtat şi

a pornit la aria d-lui Guţă Burcă. Cei mai ţanţoşi dintre locuitori, acei care îndemnau şi

aţîţau lumea să meargă la curte erau Marin Bălan şi Nicolae Radu Crăciun. La arie la

d-nu Guţă Burcă am pus foc la două pătule cu porumb, două goale, o magazie şi la o casă.

N-am văzut dintre cei care au pus foc, decît pe Ion Ciudin care a pus foc la nişte căpiţi cu

fîn. Apoi lumea s-a îndemnat unii pe alţii la ... şi am plecat la casele proprietarului, de

locuit, care sînt situate în cătunul Ungurei, comuna Tituleşti, judeţul Olt. Acolo cînd am

ajuns am găsit pe locuitori<i> din Tituleşti <care> puseseră foc la case şi acuma scoteau

vin din pivniţă şi beau<;> ne-a[m] pus şi noi la băutură cu ei şi apoi întorcîndu-ne la

cîrciumarul Christache Anastasiu, i-am spart uşile şi ferestrele şi intrînd în prăvălie i-am

băut băutura ce mai avea în pivniţă. Sîrmele telefonului ce leagă casele <şi> proprietăţile

cu conacul de la moară şi cu primăria au fost rupte de Bălan Gaiţă, soldatul cu

schimbu<l>, care cel dintîi adusese în sat vestea de răscoală în comună.”

Dar să vedem, în continuare, ce declara, după răscoală, și acel Ion Ciudin, pe care

Păun Purcaru îl văzuse punând foc la ‖niște căpiți cu fîn‖!

-Ion Ciudin, muncitor, născut în Stoicănești, căsătorit în Ghimpețeni și stabilit aici,

47 de ani, fără copii, analfabet, declara: ,,Era într-o luni după cîte mi-aduc aminte de

ieşisem de la cîrciuma lui Radu Popescu şi în șosea am găsit tot satul adunat şi unul pe

altul se îndemnau să meargă la conacul lui d-lui Ghiţă Burcă să-i pue foc. Toţi erau dîrji,

dar cei care îndemnau şi ameninţau lumea mai mult erau Matei Ene Gongănoiu zis

Ovreiu, Neagu Sandu Bratu, Păun Purcaru, Badea Neacşu Ciobanu şi Oprea Nicolae

Purcariu (aceştia cinci) şi Dimitru Dobre Chimigiu. Aceşti<a> şase erau cu ciomegele şi

ameninţau lumea să meargă înainte să pună foc. Am mers şi eu căci s-a dus satul întreg.

De frica lor am pus şi eu foc la o claie cu fîn. Altceva nu ştiu cine a pus foc.‖

Să luăm aminte însă că Ion Ciudin era ,,șchiop de piciorul drept”! D-aia, poate,

altceva nu mai știe, filmul evenimentelor trăite de el terminându-se, se pare, aici... Cum

s-ar fi putut duce el, șchiopătând, până la Titulești, apoi să se mai întoarcă și acasă,

noaptea, la Ghimpețeni! Dar hai să-l vedem și pe Neagu Sandu Bratu ce declara, el fiind

unul dintre cei dotați cu bâte, ca și Păun Pucaru, pe care l-am citat la început!

-Neagu Sandu Bratu, plugar domiciliat în comuna Ghimpeţeni, 37 ani, căsătorit, 3

copii, avere - doar casa, analfabet, declara: ,,Duminică în ziua de 11 martie a.c., noi cea

mai mare parte din locuitori<i> din Ghimpeţeni eram adunaţi la cîrciuma lui Radu

Popescu, acolo viind (rezervistul) soldatul cu schimbu<l> Bălan Gaiţă care fusese la

Balaci la companie ca să fie concentrat, ne-a spus că în comuna Stoborăşti s-a răsculat

lumea şi ducîndu-se la curtea proprietarului d-acolo i-au distrus casele şi au pus foc peste

tot spunînd în acelaşi timp că vin studenţii de la Stoborăşti la noi, pentru ca să facem şi

noi acelaşi lucru şi dacă nu om face ne pun ei nouă foc. Noi n-am voit să credem

deocamdată şi ne-am văzut de băutura noastră, fiindcă ne adunaserăm pentru ca să

alegem un pîndar. Nu ştiu ce sînt ăia studenţi. Dar am auzit şi eu spunînd de ei pe Bălan

Gaiţă. A doua zi eram adunaţi la primărie, fiindcă auziserăm goarna sunînd şi Ilie Andrei

Olteanu ne-a spus acelaşi lucru pe care ni-l spusese Gaiţă şi atunci s-a întărîtat lumea şi



cu toţi am pornit la aria d-lui Guţă Burcă şi acolo am pus foc la pătule şi la casa de locuit

a pîndatorului. Se pusese foc şi la paie şi le-am stins, dar am mai ars două căpiţi de fîn. A

mers şi primarul Marin Cacipu cu noi fiindcă-l luase lumea. De acolo am plecat la casele

de locuit ale d-lui Guţă Burcă care sînt în comuna Tituleşti, judeţul Olt şi pe drum ne-am

întîlnit cu bucătăreasa boierului care ne-a spus că acolo s-a terminat tot. Cu toate astea

unii din noi s-au dus înainte şi cînd am ajuns se pusese foc, dar am găsit de băutură şi

după ce am băut bine, am venit îndărăt la un cîrciumar tot din comuna Ghimpeţeni<,>

i-au spart prăvălia<,> au intrat în năuntru şi i-au consumat toată băutura ce-o mai avea

în prăvălie. Cîrciumarul se cheamă Christache Anastasiu. La casele de locuit ale

proprietarului nu ştiu cine a pus foc căci noi n-am fost acolo, dar la pătule ştiu că cel

dintîi care a pus foc este Ion Ciudin şi după el s-a îngrămădit lumea şi apoi toţi am pus foc

şi-am pus şi eu la pătule. Noi toţi sîntem vinovaţi pentru aceste fapte căci ne-am îndemnat

unul pe altul să le facem.”

Așadar, cei doi războinici cu bâte (Păun Purcaru și Neagu Sandu Bratu), se vede

treaba că, au fost în mijlocul evenimentelor încă de duminică, de pe 11 martie, iar

declarațiile lor seamănă de parcă ar fi fost vorbiți, nu alta! Numai că Neagu Sandu Bratu

ne mai lămurește asupra unui lucru: luni, pe 12 martie 1907, sătenii se adunaseră la

cârciuma lui Radu Popescu pentru că goarna sunase mobilizarea dar Ion Ciudin, din

cârciumă, n-o auzise (ce să-i faci!)... Și mai aflăm din acest interogatoriu un alt lucru,

deosebit de interesant, un mic amănunt, acolo, pe care ceilalți doi participanți la răscoală

nu l-au sesizat sau, cine știe... Primarul de atunci al Ghimpețenilor, Marin Cacip, a fost luat

de săteni cu forța și s-au deplasat împreună la aria lui Ghiță (Guță) Burcă pentru a i se pune

foc. Altfel, ar fi încurcat-o cu studenții... Dar, din acest moment, declarațiile celor trei

consăteni, nu se mai leagă deloc. Neagu Sandu Bratu spune că cel dintâi care a pus focul

este Ion Ciudin, șontorogul, și după el s-a îngrămădit lumea în a face și ei același lucru. Păi

da, că el știa, sărmanul, ce sunt ăia studenți, nu ca Păun Purcaru și ca Neagu Sandu

Bratu!... Ori, poate, fusese bine cinstit înainte, la cârciuma lui Radu Popescu, de nu-și mai

amintea omul nici măcar de goarna care sunase mobilizarea, de adunase tot satul...

Să vedem însă, conform aceleiași surse, ce informare făcea, în ziua următoare, pe

13 martie 1907, Primăria Ghimpețeni către Prefectura Teleorman:

,,Domnule Prefect,

Am respectul a vă face cunoscut, că ieri pe la ora 5 seara, s-a revoltat satul şi au ars toată

averea d-lui Burcă din această comună, şi casa comerciantului Hristache Anastasiu şi

arzînd nutreţul secretarului cu această ocazie s-a omorît şi locuitorul Jan N. Purcariu din

această comună, rog a dispoza, pentru omor, telefon rupt tot la ora 5 seara cînd s-au

răsculat oamenii. Primiţi vă rog d-le Prefect a primi asigurarea consideraţiunii noastre.”

Așadar, răscoala de la Ghimpețeni a început la ora 5 după amiaza, la trei ore după

răscoala de la Șerbănești, dându-se foc, atunci, și nutrețului secretarului dar, într-o

conjunctură deloc clară, tot atunci a murit un locuitor numit Jan N. Purcariu. În orice caz,

la acel moment al răscoalei, forțele de represiune nu apăruseră încă... Pentru primar,

semnează un anume Stan Badea, Marin Cacip aflându-se, după cum am văzut ceva mai

sus, vrând-nevrând, în rândul răsculaților, ca și cârciumarul Radu Popescu, acesta din urmă

fiind considerat chiar instigator. Totuși, primarul Cacip și-a reluat activitatea în cadrul

Primăriei Ghimpețeni destul de repede, el făcând următoarea declarație, în legătură cu

episodul scandalos la care lause parte fără să vrea (v. MIHAI, Gh. – Ibidem):

,,Subsemnatul Marin Cacip, primar al comunei Ghimpeţeni, declar că în ziua de 12 martie

p.m. m-am pomenit cu sătenii: Neagu Sandu Bratu, Nicolae Radu Crăciun, Marin Bălan,

Nicolae Tănase, Ion Cernat, Badea Ciobanu, Ilie Tarcă, Ilie Sandu Bratu, Matei Ovreiu,



Năstase Voiculescu, Vasile Tănase, Dumitru Dobre Ghimigiu, Păun Dobre Ghimigiu,

Radu Nae Ghimigiu, Radu Popescu, Florea M. Popescu, Marin Oane, Vasile N. Ciobanu

şi llie N. Ciobanu, Stan Ion Vasile şi Ilie Caratea, eu m-am pomenit cu ei în primărie şi

curtea primăriei, strigînd că să scot actele primăriei că te omorîm, că aveţi în actele

acelea trei ordine, de la Minister în care zice că să se omoare ciocoi<i>, că nu le dă

pămînt, că în plasa Oltului în comuna Crîmpoia i-a arătat aceste ordine şi că dacă nu le

arăt mă omoară. M-a luat cu ei cu sila şi m-au dus pînă la pătulele boierului, unde le-a

dat foc, apoi m-a dus în deal la d-nu Guţă Burcă, unde pusese foc, apoi mi-a venit bine să

pot fugi cu ajutorul şi intrînd în comună m-am ascuns alături cu curtea Bisericii<;>

sătenii au spart casa d-lui Cristache Anastasiu, în acest timp am prins momentul cînd am

putut fugi acasă la mine, iar sătenii îmbătîndu-se de băuturile ce le-a găsit la d-nu

Cristache Anastasiu, mi-au pierdut urma. Parte din locuitori erau beţi veniţi din deal,

băuse la d-nu Burcă şi cocoana Mariţa Tituleasca după [ce] spărsese şi devastase şi

acolo. Aceste le ştiu şi declar.”

Deci sătenii din Ghimpețeni știau că la Crâmpoia li se arătase, de la Primărie, trei

ordine (nici mai mult nici mai puțin!) venite de la Minister (nu se știe care minister!),

ordine în care se spunea că trebuie omorâți ciocoii, că nu le dădeau pământ... Și pentru că

primarul lor n-a vrut să le arate acele ordine, l-au amenințat cu moartea, după care s-au mai

înduplecat dar, ca garanție a ducerii la bun sfârșit a dispozițiilor din acele ordine

imaginare, a fost luat ostatic, răsculații purtându-l cu ei peste tot, până ce, la Ungurei, s-au

îmbătat de n-au mai știut nimic de ei, iar de primarul-ostatic nici atât...

Referindu-ne însă la zvonul cu studenții care amenințaseră, în stânga și în dreapta,

și puseseră foc conacului din Stoborăști, încă din 11 martie 1907, zvon răspândit, după

cum am văzut, de vreo doi locuitori din Ghimpețeni care tocmai trecuseră prin Stoborăști,

venind de la Balaci, iată ce se întâmplase, de fapt, în acea zonă, (v. BADEA, M. și

ILINCIOIU, I. – Răscoala țăranilor din România, 1907. Editura Politică, București, 1987):

,,Un episod viu în istoria răscoalei din Teleorman au înscris ţăranii răsculaţi din Malu,

comună situată în nord-vestul judeţului, care au pornit la luptă în ziua de 12 martie. Unul

din conducătorii lor îşi zicea „student", în timp ce răsculaţii îl numeau „general". Ceata

de răsculaţi care s-a format a atacat proprietăţile Alexandrescu şi Cruţescu din Malu, iar

apoi conacele din Stoborăşti, Tufeni, Bîrla şi Cioceşti-Mîndra, precum şi pe cîrciumarii

din aceste sate.”

Toate bune până aici, numai că, punând cap la cap cele două tipuri de informații,

se naște o întrebare firescă: Când s-au răsculat, de fapt, țăranii de la Stoborăști, pe 12 sau

pe 11 martie 1907? Eu zic că soldatul cu schimbu‘, Bălan Gaiță, despre care dădeau

declarații răsculații din Ghimpețeni, nu era, totuși, un prezicător și că, mai degrabă, faptele

relatate de ultima sursă citată se întâmplaseră, de fapt, pe 11 martie 1907, într-o zi de

duminică!

Prefectul bătut de răsculați. În seara zilei de 12 martie 1907, ghinionistul prefect de

Olt, recent desemnat, telegrafia ministrului de interne, următorul mesaj (v. MIHAI, Gh. –

Ibidem): ,,În acest moment sosii la reședință, rănit grav de locuitorii răsculați în comuna

Crâmpoia. Eri am pornit în județ spre a mă interesa de starea spiritelor; la Șerbănești de

Jos am găsit adunați mai mulți locuitori și după convorbirea avută cu ei s-au liniștit. Am

trecut la Crâmpoia unde mi se semnalase oarecare fierbere și găsind că peste 200

locuitori au început devastările am căutat să-i liniștesc dar am primit 6 lovituri de ciomag

în cap și tot atât de multe pe corp, așa că cu greu eu și sergentul ce mă însoțea, care a fost

de asemenea maltratat și rănit, am scăpat cu viață. Starea mea <este> gravă dar sper

facerea bine. După plecarea mea au început mișcările și la Șerbănești de Jos.”



Venind într-o oarecare contradicție cu cele relatate de Alex Mihai Stoenescu, din

acest document reiese clar, pe de o parte, că răscoala a început, mai întâi, la Crâmpoia și,

după câteva ore, a început și la Șerbăneștii de Jos; pe de altă parte, cei 2000 de răsculați

veniți din Teleorman erau, de fapt, vreo 200 de crâmpoieni croiți pe scandal și dotați cu

ciomege pe care le-au probat, mai întâi, chiar pe autoritatea județeană venită cu gândul să-i

liniștească. Odată cu răscularea crâmpoienilor și a șerbăneștenilor, pe 12 martie 1907,

guvernul conservator aflat la putere s-a speriat de amploarea pe care o luaseră

evenimentele și și-a dat demisia, sprijinind însă formarea unui guvern liberal condus de

Dimitrie A. Sturdza, guvern ce avea să reprime răscoala într-un mod brutal. A doua zi, pe

13 martie, directorul Prefecturii Olt comunica Ministerului de interne (v. Tribuna nr. 61,

Arad, 16/29 martie 1907): ,,Dl prefect Manu sosind ieri în com. Crâmpoaia a găsit pe

țărani devastând; a încercat să-i liniștească, dar a fost lovit la cap și pe corp și abia a

putut scăpa cu fuga. Rănit grav a plecat spre reședință. Procurorul, însoțit de două

companii de soldați, a plecat spre Șerbăneștii-de-jos, unde de asemenea e răscoală.‖

Din păcate, în aceeași zi, prefectul C. Manu, care doar ce mâncase papara

crâmpoienilor, a fost schimbat de noul guvern, în locul lui fiind numit Constantin D.

Anghel, fratele poetului Dimitrie Anghel și fost redactor al ziarului Adevărul. Dar, în

treacăt fiind spus, într-o lucrare documentară recentă, dedicată prefecților din județele Olt

și Romanați (v. * * * - Prefecții județelor Olt și Romanați. Album documentar. Instituția

Prefectului județului Olt, Muzeul județean Olt, Serviciul județean Olt al Arhivelor

Naționale ale României. Slatina, 2014), despre prefectul C. Manu, care a fost la

conducerea județului Olt chiar în perioada de izbucnire a răscoalei (10 februarie 1907 – 13

martie 1907), nu se amintește nimic… Din nou, ghinion! Poate că d-aia nici numele lui nu

a fost clar lămurit până acum: o fi Manu, Mănu sau Mânu? - cum îl citam mai sus pe Alex

Mihai Stoenescu…

La nici o lună de la izbucnirea răscoalei în Olt, ministrul de interne, Ion I.C.

Brătianu, al guvernului liberal abia instalat, potrivit unui comunicat publicat de cotidianul

liberal Tribuna, ,,a binevoit a însărcina pe dl C. Manu, fostul prefect de Olt, ca să remită

decretul și medalia Bărbăție și credință sergentului Petre Marinoiu, care a avut o

atitudine atât de curagioasă și a fost rănit, împreună cu d-sa, în răscoala țăranilor din

Crâmpoaia‖. Și, într-adevăr, scena completă a bătăii încasate de prefectul Manu la

Crâmpoia, o aflăm de la succesorul acestuia, prefectul C. Anghel, și tot aici descoperim și

descrierea faptei de vitejie a acestui sergent (gardist), faptă expusă în contrast cu cea a

căpitanului de jandarmi, care îl escortase pe prefectul C. Manu, (v. ANGHEL, C. –

Amintirile unui fost prefect din timpul răscoalelor. Tipografia profesională ,,Dimitrie C.

Ionescu‖, București, 1912): ,,Acesta, însoțit de căpitanul de jandarmi rurali și de un

sergent de stradă, venise în comună [Crâmpoia] dintr-un sat vecin [Șerbăneștii de Jos],

unde se afla plecat în inspecție încă înainte de a se începe răscoalele și acolo fusese vestit

că la Crâmpoia se petrec neorânduieli. Fără a pierde vremea, pentru a afla exact cum

stau lucrurile, el se și porni în localitate. Când ajunse în Crâmpoia, dădu peste răsculați

care, după ce incendiaseră celelalte conace, acum se nevoiau să dea foc casei D-lui Numa

Frumușanu, tocmai din marginea satului. Nedându-și exact seama de starea de beție și de

îndârjire în care se găsesc, Prefectul se coborî din trăsură și se băgă între ei pentru a le

vorbi. Abia însă apucă să spună cine e, că ciomegele începură să curgă pe capul lui ca

mlăciugele și-l doborâră la pământ. Bravul căpitan de jandarmi ce-l escorta lăsă pe șeful

lui în plata Domnului și o rupse la fugă, de abia putură să-l oprească niște oameni la 3 km

distanță, pentru care fapt l-am trimis înaintea consiliului de război. Gardistul fu însă mai

cu inimă și mai curajos. El ridică de jos pe șeful său leșinat și plin de sânge și-și făcu loc



printre răsculați până la trăsură, cu tesacul în mână. D-l Manu scăpă astfel cu zile, grație

bărbăției și devotamentului acestui brav sergent, căruia am avut satisfacția să-i atârn pe

piept, pentru acest fapt, medalia Bărbăție și Credință, într-o înălțătoare serbare la care a

luat parte întreaga garnizoană și tot orașul. În urma acestei serbări am condus la gară pe

D-l Manu cu toate onorurile cuvenite unui slujbaș căzut victimă a datoriei sale, și astfel

cetățenii Slatinei, pentru prima oară de la întemeierea regimului constituțional în Țara

românească au avut ocazia să vadă într-o trăsură pe prefectul regimului care vine

petrecând pe prefectul regimului care pleacă, în loc de a fugi unul de altul ca doi

ciumeți.”

La trei zile după pornirea răscoalei, pe 15 martie 1907, primarul comunei

Șerbăneștii de Jos informa prefectul de Olt că liniștea a fost restabilită (v. MIHAI, Gh. –

Ibidem): ,,În ziua de 12 [martie], ora 2 după amiază, locuitorii acestei comune au mers și

devastat prin incendiu întreg conacul proprietății d-nei Maria Blaremberg ce se ține cu

arendă de d-nu Sterie Paulopol, case, pătule cu porumb, magazii cu orz, porumb, unelte

de agricultură unele arse, altele luate în căruțe și duse acasă, toată mobila caselor, parte

arse parte duse acasă împărțind toate vitele, cai, boi, vaci, oi și porci. D-l substitut și

d-nul locotenent, ieri, 14 curent, după cîteva arestări [a] stabilit liniștea.”

Tot pe 15 martie 1907, primarul comunei Floru raporta prefectului de Olt

incendierea de către răsculați a proprietăților din Floru și Jarcaleți, ce aparțineau boierilor

Caracostea (v. MIHAI, Gh. – Ibidem):

”DOMNULE PREFECT,

În noaptea de 14 corent au fost devastate şi puse foc la următoarele conacuri:

1. Conacul domnului Teodor Florescu, arendaşul moşiei d-lui Mihalache Caracostea,

compus din casă, pătule şi magazie care au fost pline cu porumb şi grîu şi

2. Conacul d<oamn>ei Eufrosina N. Caracostea compus dintr-o casă. Acest conac a fost

în satul Jarcaleţi ce aparţine de această comună Floru. Focul a fost pus de locuitorii din

comuna Şerbăneşti de Jos şi Şerbăneşti de Sus şi ai satului Jarcaleţi.

Pentru care facem cunoscut cele legale.”

Se va vedea însă, imediat, că evenimentele nu s-au oprit aici! Omorârea lui

Momiceanu. Despre moșierul Ion E. Momiceanu, care a fost omorât în bătaie, la

Crâmpoia, în timpul acestor altercații, prefectul C. Manu nu amintește nimic, el plecând

dintre răsculați, se pare, înainte de a se afla despre această faptă înfiorătoare… După ce a

fost ucis, în semn de cruntă răzbunare, trupul lui Momiceanu a fost aruncat de răsculați în

apa Dorofeiului.

Trebuie reținut însă că moșierul pe care l-au omorât crâmpoienii se numea, cu

siguranță, Ion E. Momiceanu și nu Rîmniceanu, confuzia fiind creată, se pare, de o știre

eronată apărută în cotidianul Tribuna, de la acea vreme, știre ce provenea din surse aflate,

la momentul relatării, în comuna Tâmpeni (actual, comuna Movileni, jud. Olt): ,,Din

Tîmpeni se anunță că răsculații din Crâmpoaia au omorît pe proprietariu Rîmniceanu,

unchiul doctorului Leonte, aruncându-l apoi în apa Vedei.”

De fapt, Momiceanu era prieten bun cu dr. Leonte, fără a fi însă vreun grad de

rudenie între ei iar, după ce a fost omorât, trupul lui Momiceanu a fost aruncat, cu

siguranță, în Dorofei, și nu în Vedea, dar ambele ape trec prin Crâmpoia, numai că Vedea

este un râu mai cunoscut… Și iac-așa, până s-ajungă vestea la Tîmpeni, din gură-n gură, în

loc de Momiceanu s-a ajuns la Râmniceanu (familie cunoscută de boieri teleormăneni) la

care s-au adăugat celelalte confuzii sau necunoașteri ale locului și ale relațiilor dintre

moșierii crâmpoieni și, în cele din urmă, a ieșit ce-a ieșit!



Astfel, pe 14 martie 1907, ajutorul de primar al comunei Crâmpoia (un anume

Iliescu) raporta prefectului de Olt următoarele, (v. * * * - Documente privind marea

răscoală a țăranilor din 1907: Desfășurarea răscoalei, B. Muntenia – Oltenia. Editura

Academiei Republicii Socialiste România, București, 1977): ,,Locuitorii acestei comune

revoltîndu-se au devastat casele Teodor Panaitopol, Anton Panaitopol, brutăria Milan

Petre, iar întregile proprietăți ale dlor doctor Leonte, Ion Ghioc[h]eanu, Gheorghe Burcă,

Ion Momiceanu și Mavrodin au fost devastate și în urmă arse cu desăvîrșire, diferitele

mobiliere, multe vite, producte și altele de la aceste proprietăți au fost arse și furate de

locuitori, omorînd pe dl Momiceanu, dîndu-l pe apa Dorofei. Locuitorii și astăzi sînt încă

agitați.”

Culmea ironiei, tot pe 14 martie, în ziarul național - liberal ,,Voința Națională‖

apărea următoarea știre penibilă: ,,În jud. Olt, în comuna Momiceni, pe moșiile d-lor dr.

Leonte și Momiceanu, țăranii s’au dedat la excese. Proprietarul Momiceanu a fost bătut.”

După cum am văzut însă, Momiceanu a fost bătut cam rău și nu la Momiceni…

Inspirat din evenimentele ce au avut loc în comuna Crâmpoia, în primăvara anului

1907, la Șerbănești circula, până prin anii ‘60, un Cântec de răscoală, cântec ale cărui

versuri s-au transmis peste ani datorită unui șerbăneștean numit Murgea Ilie, care în 1969

avea 88 de ani. Și iată ce spunea acest Cântec de răscoală:

,,Foaie verde micșunea

Răscoala că se pornea

Din Fierbinți, din Moldova,

Jos în Teleorman sosea

Foc la Ghimpe că punea

Iar Costache Irindea

Imediat ce afla

Șaua pe cal o punea

Bine frumos l-închinga

Frâu-n cap că i-l punea

În Crâmpoia c-ajungea.

Foaie verde viorea

Și Costache Irindea

Cu hârdăul vin scotea

Și la țărani da să bea

Ca să uite de-ale lor

Spre tihna boierilor.

Oamenii nu-l asculta

Laolalt’ se ridica

La Iancu boier mergea:

-Ieși boierule, afară,

Ca să stăm la socoteală!

Iancu-n pod se ascundea

Cu pușca-n ei că trăgea.

Stat Ion și cu Belu

În pod că mi se suia

Jos în tindă îl trântea,

În patru părți îl tăia.

Fără popi și lumânare

Îl dă pe Dorofei la vale,

Ca să uite pe-ale lor

De jaful boierilor.”

Așadar, conform acestui cântec, creație, probabil, a lăutarilor din Șerbănești, valul

răscoalei din 1907 a venit, într-adevăr, din Teleorman. Despre instigatori însă, nici vorbă!

Dimpotrivă: cântecul ne spune că răscoala pornise (din nordul țării), de pe moșia Fierbinți,

din Moldova (corect, comuna Flămânzi, jud. Botoșani!), și că ajunsese deja ,,jos‖ (în sud),

în județul Teleorman. Și, când răscoala a ajuns la Ghimpe[țeni], un anume Costache

Irindea, iscoada și omul de încredere al moșierilor de dincoace de Vedea, din Olt, imediat

ce-a aflat de acest lucru, a venit călare la Crâmpoia, mergând direct la cârciumă, unde a dat

de băut (vin cu găleata) la toți țăranii de acolo, cu scopul ca aceștia să-și uite de nevoi și de

răzbunarea pe care și-o doreau asupra boierilor... Efectul a fost însă, după cum istoria ne-o

spune, cu totul pe dos. N-a fost așa de ușor să-i păcălească pe țărani! Ei nu l-au ascultat pe

acest Costache Irindea, care tocmai încercase să-i liniștească și să-i bine-dispună, și de la

cârciumă, bine îndârjiți, au plecat direct la conacul lui Ion E. Momiceanu (Iancu boier,

numit de localnici). Acesta, de teamă, se ascunsese în podul unui grajd având asupra sa o



pușcă. Și, gândind el că astfel are să-i sperie pe răsculați, a făcut greșeala fatală de a trage

un foc de armă, în aer (v. ANGHEL, C. – Amintirile unui fost prefect din timpul

răscoalelor. Tipografia profesională ‖Dimitrie C. Ionescu‖, București, 1912)... Despre ce a

urmat, n-aș vrea să comentez nimic, acum și aici. Cert e că, urmare a acestui gest

necugetat, Ion Momiceanu a fost omorât, pe loc, de răsculați...

Cu toate acestea, fostul prefect de Olt din acea perioadă, C. Anghel, în cartea

menționată mai sus, descrie această scenă a bătăii până la moarte a lui Momiceanu, după

ce trăsese un foc de armă în aer, într-un mod mult mai milostiv și complet diferit:

,,Tăbărând atunci asupra lui, n-au mai ținut seama de strigătele-i disperate și l-au lovit

pănă l-au doborât la pământ. Când însă l-au văzut mort, furia le-a căzut, remușcarea i-a

cuprins. I-au aprins o lumânare și s-au pus să-i sape groapa, ca pentru a scăpa de dojana

acelei guri mute. Apoi l-au îngropat și i-au pus cruce. Când am descins în localitate,

câteva zile în urmă, în preajma ruinelor caselor încă fumegânde, lângă un răzor de

zambile în floare, înveselind grădina mohorâtă, am găsit încă pe mormântul proaspăt pe

câinele lui de vânătoare, care urla jalnic a pustiu, ca în povestea câinelui Azor".

Păi n-are cum să fie chiar așa! Probabil că țăranii i-or fi săpat groapa, îngropându-l

,,creștinește‖ în curtea casei sale, însă asta după ce-l aruncaseră în apa Dorofeiului, ce

trecea prin fundul grădinii...

Ancheta Angelescu – Paulopoulos. Potrivit unei surse de dată relativ recentă (v.

POPESCU, I. – Remember 1907, în revista Dacoromania nr. 29, Alba Iulia, 2007), pe 24

martie 1907, arendașul moșiei Șerbăneștii de Jos, grecul Sterie Paulopoulos, adresa

ministrului justiției o plângere prin care solicita să fie cercetați ,,preoții N. Angelescu și D.

Stănculescu” pe care-i considera ,,autorii morali‖ ai devastării conacului pe care îl

administra. De fapt, este vorba despre cunoscutul preot șerbăneștean, Ioan Angelescu,

paroh la Biserica din Șerbăneștii de Jos,

care, la acea dată, fusese deja arestat și

judecat, și despre un anume, Dumitru

Stănculescu, care nu era, totuși, preot, după

cum vom vedea. La câteva zile după

reclamația arendașului Paulopoulos, pe 29

martie, cei doi oropsiți adresau, de la

Șerbănești, aceluiași ministru al justiției și,

în copie, primului ministru, următoarea

telegramă (v. MIHAI, Gh. – Documente

despre răscoala de la 1907 în fostul județ

Olt, în anuarul ,,Muzeul Oltului”, nr. 2,

Slatina, 2012):

,,Ministru<lui> Justiţiei Bucureşti

La 17 martie am fost ridicaţi de la domiciliul

<nostru> împreună cu 11 ţărani şi excortaţi

de la Şerbăneşti Olt la Caracal de către d-l

căpitan Teodorescu din regim. 2 Călăraşi

care ne-au torturat oribil şi aduşi la Slatina,

toţi am fost puşi în libertate de către d-l

procuror de oarece nu s-a constatat nici o

culpabilitate contra noastră relativă la

răscoalele de azi. Dl. Căpitan Teodorescu

detaşat cu escadronul la Slatina din nou a pornit să ne aresteze şi aceasta provine numai



din motiv că domnia sa fiind ginerele d-lui Pa<u>lopolos arendaşul moşiei Şerbăneşti,

voieşte după stăruinţa socrului său să <se> răzbune pe nedrept ameninţîndu-ne că ne

împuşcă, rugăm bine voiţi a ordona parchetului de Olt liberarea noastră definitivă întru

cît nu mai avem absolut nici o conştiinţă [cunoştinţă?] şi e păcat să suferim atîta mizerie

mai cu seamă că noi chiar am fost victime <ale> răsculaţilor.

p<entru> conformitate

Dumitru Stănculescu, preot

<şi> Ion Angelescu

Şerbăneşti Olt

Comunicat original Minist. Justiţiei

dat în copie d-lui Prim Ministru [...]

(Rezoluţie): Se va răspunde arătînd că în adevăr d-l căpit. Teodorescu a procedat la

sechestrarea unor locuitori fără autorizaţia parchetului.

Prefect, (ssi)”

După cum se poate observa, documentul original era semnat: Dumitru Stănculescu,

preot Ion Angelescu. Infuențat fiind de contextul situției, autorul sursei citate a mai

adăugat însă cuvântul <și> (considerat omisiune!), după cuvântul preot, rezultând, în acest

fel, cu totul altceva… Adică telegrama ar fi fost transmisă de Dumitru Stănculescu, de

profesie preot, și de un anume Ion Angelescu! În fapt, lucrurile stăteau exact invers… Nu

Dumitru Stănculescu era preot, ci Ion Angelescu! Cine era acest Dumitru Stănculescu?

Rămâne să ne edificăm mai târziu… În orice caz, trebuie reținut că el nu făcea parte dintre

cei ,,11 țărani‖ șerbăneșteni ce fuseseră arestați în aceeași noapte fatidică de 17 martie

1907 și duși, sub escortă, la închisoarea din Caracal. Iar cei doi șerbăneșteni, considerați

instigatori, se pare că aveau dreptate, în ceea ce privește abuzurile căpitanului Teodorescu,

deoarece pe 11 aprilie 1907 prefectul de Olt făcea următoarea informare către Ministrul de

Război (v. MIHAI, Gh. – Idem): ,,Un al doilea fapt ce voi să vă semnalez şi care urmează

<de> asemenea a fi reprimat privitor la căpit<anul> Teodorescu, din regimentul 2

Călăraşi Caracal. Domnia sa a intrat în judeţul nostru împreună cu un număr de călăraşi

de sub comanda sa, s-a transportat în comuna Şerbăneşti, unde fără să aibă autorizaţia

parchetului, nici vreun ordin de la comandantul forţelor din judeţul nostru, a procedat la

arestarea mai multor locuitori. De aici, i-a transportat la Caracal, de unde apoi i-a

înaintat la Slatina cu excortă într-o stare de plîns. Oamenii erau nevinovaţi, deoarece

parchetul după cercetare i-a pus imediat în libertate. Faptul domnului căpitan n-are altă

explicaţie decît că probabil domnia sa a voit să satisfacă anemozităţi<le>

administratorilor moşiei socrului domniei sale Domnul Poulopulo [= Paulopol] arendaş

devastat din comuna Şerbăneşti. Adaug că faptele sus arătate au fost semnalate şi

domnului ministru de interne care mi-a dat ordin special de a vi le semnala.”

Așadar, citându-l din nou pe istoricul Alex Mihai Stoenescu, evenimentele din

Șerbănești se pare că s-au încheiat cu o anchetă destul de controversată, avându-i ca

protagoniști pe rău-famatul arendaș grec, Sterie Paulopoulos, și pe preotul șerbăneștean

Ioan Angelescu: ,,Pentru potolirea violențelor din comuna Șerbănești-Olt, comandanții au

repartizat în zonă pe căpitanul Teodorescu, din Regimentul 2 Călărași, pentru motivul

strict militar că era familiarizat cu zona, îi cunoștea pe localnici, iar aceștia îl puteau ușor

recunoaște. Din punct de vedere militar, ordinul de trimitere a lui acolo este inatacabil.

Numai că Teodorescu era ginerele arendașului Pelopolas, ale cărui proprietăți au fost

devastate. Conform unei plîngeri a preotului Ion Anghelescu, căpitanul Teodorescu l-a

arestat împreuna cu alți 11 răsculați și i-a supus torturii pentru că «voește, dupa stăruința

socrului său, să răzbune pe nedrept, amenințîndu-ne că ne împușcă». Nu cunoaștem



rezultatul anchetei, dar putem observa că acest caz are cel puțin două soluții: Unu –

ofițerul, cunoscînd bine satul, a reținut pe cine trebuie, identificînd corect rasculații, între

care, la fel ca în multe alte locuri, s-au aflat mulți preoți xenofobi; Doi - profitînd de

misiunea sa legală, a căutat într-adevăr să se răzbune.”

În documentul citat, ca și în multe altele, onorabilul preot Angelescu (v. fotografia

alăturată) este numit Anghelescu. Și, într-adevăr, din câte-mi amintesc eu, chiar și sătenii îi

ziceau, uneori, ,,popa Anghelescu‖ dar, cel mai adesea ,,popa Niță‖. Totuși, pe crucea sa

bănuiesc că este cioplit, pentru veșnicie, numele său cel adevărat și acolo am văzut că scrie

,,PREOTUL IOAN ANGELESCU‖, așa cum, de altfel, apare și în alte documente ale

vremii, fără nicio urmă de xenofobie...

Cât despre ,,motivul strict militar‖ pentru care comandanții ar fi dat un ordin

,,inatacabil‖ de trimitere la Șerbănești a căpitanului Teodorescu, am văzut că prefectul de

Olt parcă zicea altceva... Adică, autoritatea locală habar n-avea de ce strategii bine

întemeiate se plănuiau pe la Caracal, oraș care aparținea atunci de județul Romanați! Iar

primarul din Șerbăneștii de Jos, după cum îl citam mai sus, spunea că liniștea a fost

restabilită încă din 14 martie, după doar câteva arestări. Se pare însă că evenimentele nu se

încheiaseră aici... De altfel, la Șerbănești, ultima acțiune armată, cea din 17 martie, când a

fost arestat preotul Ion Angelescu și alți 12 localnici, s-a încheiat cu focuri de tun trase fără

discernământ asupra caselor șerbăneștenilor, numai așa ca să-i sperie oleacă... (v. * * * -

Documente privind marea răscoală a țăranilor din 1907: Desfășurarea răscoalei, B.

Muntenia – Oltenia. Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1977).

Șirul evenimentelor. Punând într-o ordine cronologică firească evenimentele

expuse mai sus, rezultă următorul scenariu plauzibil al izbucnirii răscoalei în județul Olt:

11.03.1907 – În satul Stoborăști, vecin cu Ghimpețenii, sat aparținând acum de jud. Olt

(com. Tufeni), se dăduse deja foc la conacul moșierului de acolo de către o ceată de

răsculați veniți din comuna Malu – Teleorman (acum, com. Bârla – Argeș).

12.03.1907, ora 12:00 (estimare bazată pe distanța Crâmpoia - Șerbănești și pe înșiruirea

evenimentelor descrise) – La Crâmpoia țăranii începuseră deja răscoala, dând foc și

devastând toate proprietățile moșierilor din comună, bătându-l pe prefect și omorându-l pe

moșierul Ioan E. Momiceanu, fără participarea niciunui răsculat sau instigator venit anume

din județul Teleorman.

12.03.1907, ora 14:00 (estimare bazată pe documentul emis de Primăria Șerbănești) – La

Șerbănești a pornit răscoala, stârnită fiind de o ceată de răsculați venind de la Crâmpoia.

12.03.1907, ora 15:00 (estimare bazată pe distanța Ungurei – Ghimpețeni și pe înșiruirea

evenimentelor descrise) – La Ungurei se dăduse deja foc la conacul moșierului Gheorghe

Burcă, de către localnicii de acolo.

12.03.1907, ora 17:00 – La Ghimpețeni (estimare bazată pe documentul emis de Primăria

Ghimpețeni) a început răscoala, punându-se foc la proprietățile aceluiași Gheorghe Burcă

ce se aflau în zona morii de la Ungurei, dintre râul Vedea și Dorofei.

12.03.1907, înainte de miezul nopții – În satul Mandinești (com. Vîlcele) s-a incendiat de

către localnici conacul Eugeniei Paleologu (v. Sterpu D. Ion - Monografia comunei

Vîlcele, jud. Olt, Manuscris, 1981). Vestea apropierii răscoalei venise, probabil, de la

Șerbănești.

13.03.1907 – Șerbăneștenii au incendiat proprietățile de la Momiceni ale principelui

Constantin Basarab Brâncoveanu, Momicenii aparținând, la acea vreme, de fosta comună

Șerbăneștii de Sus.

14.03.1907 – S-au incendiat, de către locuitorii din Șerbăneștii de Sus și Jarcaleți,

proprietățile moșierilor Caracostea, din satul Jarcaleți, și Florescu, din comuna Floru.



În figura alăturată

este prezentat, orientativ,

fluxul propagării răscoalei în

județul Olt, flux ce venea

dinspre Ghimpețeni, peste

râul Vedea, râu care, la acea

vreme, constituia granița

dintre județele Olt și

Teleorman, iar din Crâmpoia

se difuza, simultan, atât spre

nord (prin Șerbănești) cât și

spre sud (prin Ungurei-

Titulești), fără grupuri masive

de răsculați, dimpotrivă...

Răscoala a izbucnit în Olt

numai pe bază de zvonuri,

cum că răscoala era pe

aproape și că, în Teleorman,

toți își făcuseră deja singuri

dreptate și că își

îndepliniseră, astfel, acele ordine imaginare primite de la studenți sau de la nu-știu-care

minister, pe când ei... Și când norii de fum, din satele vecine, au devenit vizibili, atacul a

pornit...

Reconstituiri. Încercând să punem cap la cap toate informațiile credibile din

documentele de arhivă prezentate mai sus, episodul cât mai realistic al izbucnirii răscoalei,

în județul Olt, s-ar rezuma, prin urmare, astfel:

Vestea apropierii răscoalei, venind din Teleorman, pe fostul drum al poștei, s-a răspândit

repede și fără niciun aport direct al teleormănenilor. În afară de răsculații din Ghimpețeni,

care au ajuns și ei la conacul de la Ungurei al moșierului Gheorghe Burcă, dar la spartul

târgului, după ce conacul fusese deja devastat de către sătenii de acolo, altceva,

semnificativ, n-a mai fost, legat de acest aspect. Scânteia răscoalei s-a aprins la Crâmpoia

pe 12 martie 1907, în jurul prâzului. De aici, în interval de câteva ore, răscoala s-a

declanșat, mai întâi spre nord, la Șerbăneștii de Jos, apoi și spre sud, la Ungurei. Ca la

orice revoltă de amploare, au existat însă, în rândul mulțimii de nemulțumiți, și câțiva

profitori, aventurieri sau răspândaci voluntari, care abia așteptau o asemenea oportunitate,

purtându-i nebunia, hoția sau doar curajul bahic dintr-un sat în altul, așa cum s-a-ntâmplat,

de pildă, între Crâmpoia și Șerbănești dar și între Șerbăneștii de Sus și Floru sau

Momiceni... Și să nu uităm: după zvonurile care circulau, dinspre Teleorman, pe fostul

drum al poștei, țăranii au așteptat un semnal credibil și acesta era norii de fum ce se ridicau

deasupra conacelor din satele vecine. Așa s-a aprins răscoala în Olt și așa s-a și răspândit!

Nu ne-au invadat nici miile de teleormăneni și nici studenții bucureșteni sau alți instigatori

despre care s-a tot vorbit! Dar, odată stârnită răscoala la Crâmpoia, cete de așa-ziși

răsculați, au început să-și pună foc unii la alții, ca-ntre vecini; nu lor, celor săraci, la ciocoi

doar și la câte-un cârciumar mai hapsân... După cum am văzut însă, același lucru se

întâmplase și în Teleorman; ăștia, chiar mai organizați: cu studenți, general, luări de

ostateci și tot ce mai era, strategic, necesar.

Doamne, ce ne-am mai jucat cu istoria noastră!



În Bucureşti acum 100 de ani

Din presa de ocupaţie din Bucureştiul ocupat, reproducem acest anunţ despre moartea

fostului prefect de Romanaţi Ioan Brabeţianu:

,,Întristaţi: Zoe I. Brabeţianu, Adrian, Marcel şi Victor fii; Viorica şi Ion Em.

Protopopescu-Pake, fiică şi ginere, Ana şi Mihai Ceauşescu; Nicolae Brabeţianu,

Ecaterina Măcărescu cu familia, surori şi cumnaţi, precum şi familiile Maria Nicolau,

Elisa şi C. Marinescu, Eufemia Papadopol, Gheorghe Viişoreanu, Em. Protopopescu-

Pake, general Manolescu, Zottescu, Viişoreanu, general Herescu, au adânca durere de a

anunţa pierderea prea iubitului lor IOAN I. BRABEŢIANU, fost prefect al judeţului

Romanaţi, consilier la Înalta Curte de compturi şi comandor al Ord. Steaua României,

încetat din viaţă după o lungă şi grea suferinţă în ziua de 5 febr. 1917. Înmormântarea va

avea loc miercuri 7 febr. 1917, orele 2 (oficial) la cimitirul Şerban-Vodă (Bellu), unde se

află depuse rămăşiţele pământeşti”.

(Bukarester Tagblatt, 7 februarie 1917, p.2)

Eveniment

În perioada 15 ianuarie-10 februarie 2017, foaierul Sălii Radio-Aripa Temişana din

Bucureşti a găzduit expoziţia dedicată pianistului român Dinu Lipatti (1917-1950) de la a

cărui naştere se vor împlini în luna martie 100

de ani. Cu ocazia Zilei Culturii Naționale și ca

parte a strategiei Institutului Cultural Român

de celebrare a Centenarului Lipatti în anul

2017, duminică, 15 ianuarie 2017, ora 19.00,

la Studioul de Concerte „Mihail Jora" - Sala

Radio din București a avut loc concertul

aniversar „Lipatti 100" susținut de Orchestra

Natională Radio, sub bagheta dirijorului

Cristian Oroșanu, alături de soprana Teodora

Gheorghiu și de pianiștii Sergiu Tuhuţiu și

Daniel Goiți. (Din motive medicale, pianistul

Matei Rogoz nu a putut lua parte la concert).

Evenimentul a fost organizat de Institutul

Cultural Român și Radio România.

Glorie a muzicii româneşti, Dinu

Lipatti a copilărit la Slatina de unde era

originară mama sa, Ana Racoviceanu.



Monumentul eroilor de la Rotunda, judeţul Olt

Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu

Monumentul eroilor din comuna Rotunda a fost ridicat ca un omagiu adus celor

căzuţi pe câmpul de luptă în războiul reîntregirii neamului românesc. Edificiul a fost

dezvelit la data de 19 mai 1925 şi a fost ridicat prin contribuţia în bani a locuitorilor

comunei Rotunda, la iniţiativa unui grup de cetăţeni alcătuit din: Marin I. Turbatu,

Alecsandru I. Sfârâilă şi Ion C. Micu. La baza monumentului se găseşte un postament

confecţionat din piatră. Pe postamentul monumentului în partea de răsărit se află scrise în

piatră numele autorului şi locul unde a fost

executat. Este vorba de cioplitorul italian în

piatră Bianchi – Caracal. La bază au mai fost

fixate în cele patru colţuri ale postamentului

proiectile vopsite în negru. Monumentul are

aspectul unui obelisc, în vârful căruia tronează un

vultur de bronz cu o cruce în cioc şi cu aripile

deschise, aşezat fiind pe o sferă confecţionată tot

din bronz. Pe feţele laterale ale trunchiului de

piramidă se află plăci de marmură pe care au fost

inscripţionate numele eroilor, fii ai satului căzuţi

în timpul marelui război. Eroii sunt trecuţi în

ordinea gradului: 1. ofiţeri, 2. sergenţi,3.

caporali, 4. soldaţi. Pe frontispiciu apare un

înscris: Comuna Rotunda-În semn de

recunoştinţă celor jertfiţi pentru întregirea

neamului în războiul din 1916-1918. Este

amplasat în faţa şcolii din comună. Incinta

monumentului este închisă cu un gard din fier. În

anul 1976, este semnalat de către preotul parohiei

Rotunda II faptul că una dintre cele două vaze ale

postamentului era distrusă, este vorba de vaza

situată în partea sudică.

Eroii din Primul Război Mondial înscrişi pe monument:

Partea dinspre est

1. Andrei Nicolescu locot.

2. Iordăchescu Tudor sublocot.

3. Viişoreanu Ion sublocot.

4. Ciocan Ion, serg.

5. Ozun Nicolae,serg.

6. Smărăndescu Nicola, serg.

7. Turbatu Nicolae, cap.

8. Tazu Ion, cap.

9. Turbatu Marin,cap.

10. Jitianu Alexandru, cap.

11. Chirea Petre, cap.

12. Crânguş Gheorghe, cap.



13. Marinescu Marin, cap.

14. Boldeanu Dumitru, cap.

15. Vasile Marin, cap.

16. Costache Grigore, cap.

17. Dobre Voicu, sold.

18. Ciocan Stan, sold.

Partea dinspre sud

1. Dobre Iancu, sold.

2. Tiţa Petre

3. Sârbu Ion

4. Sârbu Ioniţă

5. Chiriţă Ştefan

6. Chiriţă Ion

7. Mitrică Ilie

8. Mitrică Marin

9. Vasile Ion

10. Prepeliţă Dumitru

11. Prepeliţă Ion

12. Prepeliţă Alexandru

13. Ghiorgan Atanasie

14. Sârbu Gh.

15. Zamfir Gh.

16. Daşoveanu Ştefan

17. Preda Gh.

18. Bârnoiu Alex.

19. Ungureanu Ion

20. Barţoi Gh.

21. Gănuci Stancu

22. Badea Mihai

23. Năniu Mihai

24. Sbârnea D-tru

25. Sbârnea D. D-tru

26. Badea D. D-tru

27. Voinea Ilie

28. Argheric Ştefan

29. Cioabă Ion

30. Cioabă Florea

31. Cioabă Marin

32. Simion Gh.

33. Boruz Marcu

34. Cârstea Marin

35. Mihai Gh.

Partea dinspre vest

1. Văleanu Ion, sold.

2. Ştefan Oprea

3. Turbatu Octavian

4. Turbatu Voicu

5. Turbatu Nicolae

6. Turbatu Petre

7. Turbatu Florea

8. Turbatu Atanasie

9. Turbatu Marin

10. Mitrică Ion

11. Pascu Marin

12. Strugheru Radu

13. Flueraru Dumitru

14. Păun D-tru

15. Baciu Grigore

16. Petrişor Ion

17. Nicolae Ilie

18. Nedelea Ion

19. Dalea Pantelie

20. Copilescu Ion

21. Iancu Grigore

22. Stancu Marin

23. Zazu Ion

24. Zazu Voicu

25. Zazu Marin

26. Şoancă C-tin

27. Ilie Gh.

28. Ivana Paraschiv

29. Ivana Marin

30. Ivan Mihai

31. Ivan Dionisie

32. Matei Ilie

33. Diaconu Florea

34. Nicolae Florea

35. Niţulescu D-tru

36. Niţulescu Ştefan

37. Nicola Gh.

38. Nicola Ion

39. Nicola Oprea



40. Mitran D-tru

41. Mitran D. D-tru

42. Aldea Andrei

43. Nicola Ion

44. Nicola D-tru

45. Nicola Voicu

46. Nicola Ion

47. Nicola D-tru

48. Vreja Ion

49. Trică Ilie

50. Tiţu Ion

51. Buţă Tudor

52. Niţu Ion

53. Nica Petre

54. Nedelea Tudor

55. Mălăel Stoian

56. Micu D-tru

57. Păun Polifronie

58. Gherghina Dragomir

59. Nedelea Gh. Marin Pascu

60. Ene Ion.

Partea dinspre Nord

1. Ciocan Nicolae, sold.

2. Ciocan Voicu

3. Ciocan Ion

4. Ciobanu Vasile

5. Tufiş Gh.

6. Tufiş Florea

7. Tufiş Marin

8. Tufiş M. Marin

9. Tufiş Nicolae

10. Roşu D-tru

11. Roşu Ştefan

12. Roşu D-tru

13. Roşu Ion

14. Tătaru Radu

15. Crânguş D-tru

16. Langu Andrei

17. Muşuroi Oprea

18. Cojocaru Vasile

19. Iacob Nicolae

20. Pârcălăbescu Mihalache

21. Pârcălăbescu Vasile

22. Iacob Marin

23. Iacob Gh.

24. Fota Marin

25. Fota Stan

26. Fota Ion

27. Ozunu Gh.

28. Ozunu Mihalache

29. Ozunu Nicolae

30. Ozunu D-tru

31. Ozunu D. Dumitru

32. Ozunu Marin

33. Grădinaru Ilie

34. Grădinaru Alex.

35. Grădinaru Marin

36. Sfârâială Alex.

37. Sfârâială Ecaterin

38. Jitianu Nicolae

39. Jitianu Tudor

40. Ciobanu Grigore

41. Cristescu Stan

42. Vărzaru Nicolae

43. Ispas Ştefan

44. Văleanu Ion

45. Văleanu Stancu.

Puteţi redirecţiona 2% din impozitul anual către Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’,

cont RO02CECEOT0130RON0581998, sucursala C.E.C. Slatina, C.I.F. 28429585. Detalii pe

www.memoriaoltului.ro, secţiunea 2%.

Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’, loc. Izvoru, com. Găneasa, jud. Olt, str. Libertăţii nr.

96, tel. 0724219925; e-mail [email protected]









Documents

OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR · 2017-02-20 · 2. Ziarul Fapta condus de romanaţeanul Mircea Damian (n. 14 martie 1899, Izvoru-Romanaţi – m. 6 iunie1948, Bucureşti) a apărut la