1

CUPRINS

Tema nr. 1

ORGANIZAŢII CU VOCAŢIE POLITICĂ

Consiliul Europei

Tema nr. 2

ORGANIZAŢII CU VOCAŢIE DE ASIGURARE A SECURITĂŢII

Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)

Pactul de la Varşovia (Tratatul de Prietenie, Cooperare şi Asistenţă Mutuală)

Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE)

Uniunea Europei Occidentale (UEO)

Tema nr. 3

ORGANIZAŢII CU VOCAŢIE ECONOMICĂ

Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE)

Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS)

Spaţiul Economic European

Tema nr. 4

ORGANIZAŢII REGIONALE

Cooperarea Economică la Marea Neagră (CEMN)

Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER)

Comitetul Economic şi Social (CES)

Comitetul regiunilor (CR)

Tema nr. 5

ALTE ORGANZAŢII EUROPENE

Banca Centrală Europeană (BCE)

Banca Europeană de Investiţii (BEI)

Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD)

2

Tema nr.1 ORGANIZAŢII CU VOCAŢIE POLITICĂ

Obiective:

1. Studierea, înţelegerea şi dobândirea de către studenţi a cunoştinţelor

referitoare la organizaţiile europene, în generalitatea şi esenţialitatea acestora, a

conceptelor, principiilor şi legalităţii fundamentale ale fenomenului juridic

european.

Conţinutul temei: CONSILIUL EUROPEI

Consiliul Europei este o organizaţie internaţională cu caracter regional care a luat

fiinţă la data de 5 mai 1949, fiind creată iniţial de un număr de 10 state membre fondatoare,

acestea fiind: Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie,

Norvegia, Olanda, Suedia. Astăzi Consiliul Europei are un număr de 46 state membre a căror

evoluţie cronologică de aderare la Organizaţie este următoarea: Grecia (august 1949, in urma

încheierii războiului civil între forţele comuniste şi cele naţionaliste), Turcia (august 1949),

Islanda şi Germania în 1950, Austria 1956, Cipru 1961, Elveţia 1963, Malta 1965, Portugalia

1976, Spania 1977, Liechtenstein 1978, San Marino 1988, Finlanda 1989, Ungaria 1990,

Polonia 1991, Bulgaria 1992, Cehia, Estonia, Lituania, România, Slovacia, Slovenia 1993,

Andora 1994, Albania, Letonia, Macedonia, Moldova, Ucraina 1995, Croaţia şi Rusia 1996,

Georgia 1999, Armenia şi Azerbaidjan în 2001, Bosnia şi Herzegovina 2002, Serbia şi

Muntenegru 2003, Monaco 2004.

Statutul de observator pe lângă organismele interguvernamentale ale Consiliului

Europei revine statelor: Canada, Vatican, Japonia, Statele Unite, Mexic.

Obiectivul principal al Consiliului Europei este realizarea unei unităţi mai stânse între

cele 46 state membre pentru protejarea libertăţilor individuale, libertăţilor politice şi a statului

de drept, principiile care constituie fundamentul tuturor democraţiilor autentice şi care

influenţează viaţa tuturor europenilor.Toate statele membre ale Organizaţiei au obligaţia de a

face ca libertăţile, demnitatea omului şi bunăstarea indivizilor să devină principii ferme ale

acţiunilor guvernamentale.

Printre celelalte obiective ale Consiliului Europei sunt: promovarea democraţiei

pluraliste, problema securităţii cetăţeanului, combaterea rasismului,xenofobiei,intoleranţei,

protecţia minorităţilor naţionale, coeziunea socială şi calitatea vieţii, cooperarea şi coeziunea

judiciară.

Instrumentele juridice adoptate în cadrul Consiliului Europei.

Pentru promovarea şi realizarea obiectivelor propuse, în cadrul organismelor Consiliului

Europei au fost adoptate o serie de convenţii, carte,documente, printre care menţionăm:

- Convenţia Europeană a Drepturilor Omului : reprezintă cel mai coerent şi dezvoltat sistem

din lume privind protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului ce a fost adoptat

în 1950.

- Carta Social Europeană a Drepturilor Omului adoptată în 1965

Convenţia Cadru privind protecţia minorităţilor naţionale adoptată în 1994

- Convenţia privind prevenirea torturii, a pedepselor şi a tratamentelor inhumane sau

degradante adoptată în 1997

3

- Carta Europeană a autonomiilor locale

- Convenţia Europeană privind partind participarea străinilor la viaţa publică la nivel local

- Carta Europeană a limbilor regionale şi minoritare.

Sediul Consiliului Europei este Platul Europei din Strasburg.

Cu privire la funcţionarea Consiliului Europei, acesta este finanţat de guvernele

statelor membre ale căror contribuţii la bugetul Organizaţiei sunt calculate proporţional cu

populaţia şi bogăţia lor. De exemplu, bugetul ordinar al Consiliului Europei pentru anul 2003

a fost de 175 milioane euro.

Limbile oficiale ale Consiliului Europei sunt franceza şi engleza, dar se lucrează

deasemenea în germană, italiană şi rusă.

Structură funcţională a Consiliul Europei este formată din:

- Comitetul Miniştrilor

- Adunarea Parlamentară

- Congresul Puterilor Locale şi Regionale

- Secretariatul

1.Comitetul Miniştrilor

Din punct de vedere al deciziei şi acţiunii, Consiliul Miniştrilor decide activitatea

Consiliului Europei. El decide deasemenea cum trebuie acţionat în sensul recomandărilor

Adunării Parlamentare şi ale Congresului Puterilor Locale şi Regionale din Europa şi în

sensul propunerilor diverselor comitete interguvernamentale şi conferinţe ale miniştrilor

specializaţi.

Comitetul Miniştrilor adoptă programul de activitate şi bugetul Consiliului Europei.

Discuţiile în cadrul Comitetului Miniştrilor se referă la toate subiectele politice de

interes comun cu excepţia problemelor de apărare, discuţii privind aspectele politice ale

integrării europene, dezvoltarea cooperării, apărarea instituţiilor democratice şi protecţia

drepturilor omului.

Comitetul Miniştrilor este alcătuit din miniştrii afacerilor externe ai statelor membre

care se reunesc de cel puţin două ori pe an pentru a trece în revistă cooperarea europeană,

activitatea politică şi pentru a da impulsul politic necesar activităţii Organizaţiei.

Comitetul Miniştrilor organizează întâlnirile săptămânale la nivel de ambasadori,

aceste întâlniri fiind completate de întâlniri ale grupurilor de raportori sau de grupurile de

lucru însărcinate cu aprofundarea anumitor chestiuni înaintea luării deciziilor.

Comitetul Miniştrilor are o structură flexibilă, astfel că, atunci când proiectele nu sunt

susţinute de toate statele membre, acesta are posibilitatea de a le lansa în cadrul acordurilor

parţiale, permiţând anumitor state membre să întreprindă acţiuni comune în anumite domenii.

Deciziile Comitetului Miniştrilor sunt transmise guvernelor sub formă de recomandări

sau fac obiectul convenţiilor şi acordurilor europene, obligatorii din punct de vedere juridic

pentru statele care l-au ratificat. Comitetul Miniştrilor adoptă declaraţiile şi rezoluţiile privind

chestiunile politice de actualitate.Până azi au fost adoptate peste 180 de convenţii care se

referă la drepturile omului dar şi la alte domenii de activitate ale Organizaţiei, afirmând şi

întărind coeziunea democratică, socială şi culturală a Consiliului Europei.

Deciziile Comitetului Miniştrilor necesită o majoritate de 2\3 din sufragiile exprimate

iar majoritatea simplă este suficientă pentru chestiunile de procedură.Convenţiile şi

recomandările sunt elaborate de comitetele de experţi guvernamentali, mandataţi de Comitetul

Miniştrilor, generându-se astfelun dialog între consideraţiile tehnice şi viziunea politică

globală.Numeroase iniţiative politice sunt luate cu ocazia conferinţelor miniştrilor

specializaţi, care au loc periodic.

Consiliul Europei a elaborat programe de cooperare şi asistenţă în favoarea noilor ţări

membre, pentru ca acestea să beneficieze de experienţa lui. Programele au la bază rezultatele

4

cooperării interguvernamentale ale Consiliului Europei: instrumente de referinţă, reţele de

experţi cât şi structuri şi mecanisme de cooperare.Ele au ca obiect consolidarea, întărirea şi

accelerarea reformelor democratice din ţările în cauză, astfel încât să se poată integra

progresiv şi armonios în procesul şi structurile cooperării europene şi, în primul rând, în

Consiliul Europei. Programul privind măsurile de încredere a fost creat pentru a susţine

societăţile civile, iniţiative care au ca obiectiv ameliorarea reciprocă a cunoştinţelor şi

cooperarea între comunităţile majoritare şi minoritare.

Statele europene care au aderat la statutul Consiliului Europei se angajează să

recunoască principiul supremaţiei dreptului şi al aceluia în virtutea căruia persoanele aflate

sub jurisdicţia lor trebuie să se bucure de drepturile omului şi de libertăţile fundamentale.

Aceste state se angajează printre altele să colaboreze în mod sigur şi activ la realizarea unei

uniuni mai stânse între ele şi să favorizeze progresul lor economic şi social. Fiecare stat

membru este responsabil pentru onorarea acestor angajamente iar Comitetul Miniştrilor

asigură caracterul efectiv al acestora. În caz de încălcare gravă a obligaţiilor statutare de un

stat membru, Comitetul Miniştrilor poate suspenda dreptul de reprezentare al acelui stat, îl

poate invita să se retragă sau poate chiar decide încetarea apartenenţei la Organizaţie.

Comitetul Miniştrilor veghează asupra aplicării efective a convenţiilor şi acordurilor

încheiate între statele membre. Responsabilitatea Comitetului Miniştrilor privind Convenţia

Europeană a Drepturilor Omului reflectă importanţa acestei convenţii, care constituie piatra

de temelie a sistemului de protecţie a drepturilor omului în Europa. Supraveghind buna

executare a deciziilor Curţii Europene a Drepturilor Omului de către statele membre,

Comitetul Miniştrilor joacă un rol esenţial păstrând credibilitatea acestui sistem, fără

echivalent în restul lumii.

Extinderea Consiliului Europei a antrenat o mutaţie importantă a Organizaţiei, cât şi a

rolului Comitetului Miniştrilor care a cunoscut o considerabilă dezvoltare a dimensiunilor

politice a lucrărilor sale.

Consiliul Europei a consolidat dialogul instituţional cu reprezentanţii aleşi de cetăţenii

europeni la nivel naţional şi local şi a extins dialogul politic şi asupra statelor nemembre şi a

statelor care beneficiază de statutul de observator. El a intensificat cooperarea şi cu alte

organisme europene, în particular cu Uniunea Europeană, Organizaţia de Cooperare şi

Securitate în Europa şi Naţiunile Unite.

2.Adunarea Parlamentară

Adunarea Parlamentară este un organism statutar al Consiliului Europei. Ea reprezintă

forţele politice ale parlamentelor statelor membre şi se doreşte să fie motorul extinderii

cooperării europene către toate statele democratice din Europa.

Adunarea Parlamentară îşi stabileşte ordinea de zi, abordarea subiectelor de actualitate

şi teme cu caracter prospectiv care tratează, în special, probleme ale societăţii şi chestiuni de

politică internaţională. Deliberările sale joacă un rol important în orientarea activităţii

Comitetului Miniştrilor şi a sectoarelor interguvernamentale ale Consiliului Europei. Ele se

repercutează asupra guvernelor atunci când membri lor le transmit Parlamentelor naţionale.

Evenimentele survenite în ţările Europei centale şi de est la începutul anilor 90 au

conferit Adunării Parlamentare o misiune unică: să contribuie la integrarea acestor ţări în

familia democraţiei europene şi să promoveze o veritabilă cooperare parlamentară între toate

naţiile Europei.

Adunarea Parlamentară contribuie la construirea unei Europe extinse, fără

frontiere.Statutul de invitat special creat de Adunarea Parlamentară în 1989, a permis

delegaţiilor parlamentare ale ţărilor Europei centrale şi de est, angajate pe drumul democraţiei

pluraliste, dar nefiind încă membre ale Organizaţiei, să asiste la sesiunile plenare ale Adunării

Parlamentare şi la reuniunile comisiilor lor. Contactele şi schimburile astfel stabilite au

5

încurajat procesul de democratizare al acestor ţări şi le-au facilitat aderarea la Consiliul

Europei.

Cu ocazia fiecărei sesiuni sunt consacrate dezbateri ale evenimentelor din Europa şi

din lume, care se concentreză, în special, asupra acelora care impun o acţiune la nivel

european. Personalităţi marcante din întreaga lume şi-au adus contribuţia la aceste dezbateri,

printre care amintim: regele Juan Carlos, Francois Mitterrand, Ioan Paul II, Helmut Kohl,

Mikhail Gorbachev, Vaclav Havel, Hosmi Mubarak, Yasser Arafat şi mulţi alţii.

Adunarea Parlamentară este, deasemenea, un forum parlamentar pentru alte organizaţii

internaţionale, cum ar fi : O.C.D.E., B.E.R.D., Agenţia Spaţială Europeană şi mai multe

instituţii specializate ale Naţiunilor Unite.Organizaţiile neguvernamentale participă în calitate

de observatori la lucrările unui anumit număr de comisii, aducându-şi contribuţia la

manifestările importante organizate de Adunarea Parlamentară.

Din 1989 Adunarea Parlamentară contribuie activ la gestionarea crizelor din

Europa.Dezbaterile ei privind chestiunile politice s-au fondat adesea pe concluziile misiunilor

organizate pe teren şi pe dialogul permanent instaurat cu statele în cauză.Ea consolidează

rolul politic al Consiliului Europei.

Reprezentanţii Adunării Parlamentare realizează vizite periodice în Europa pentru a

stânge informaţii de primă mână necesare elaborării rapoartelor Adunării, asigură observarea

alegerilor şi se angajează în diplomaţia parlamentară.

Textele adoptate de Adunarea Parlamentară reprezintă orientări importante pentru

Comitetul Miniştrilor, guverne, parlamente şi partide politice naţionale precum şi de alţi actori

importanţi ai societăţii. Adunarea Parlamentară a fost de multe ori la originea a numeroase

tratate internaţionale, convenţii europene şi alte instrumente juridice care formează baza unei

veritabile legislaţii europene.

Adunarea Parlamentară organizează periodic conferinţe, simpozioane şi audieri

parlamentare publice privind problemele majore ale timpului nostru : violenţa, intoleranţa,

mediul, imigrarea, traficul de droguri, traficul de persoane, bioetica, media.Aceste audiţii iau

forma unui dialog între parlamentari şi specialişti. Ca şi reprezentare, Adunarea Parlamentară

este formată dintr-un număr variabil de membrii aparţinând statelor Consiliului Europei, astfel

: Albania 4, Andora 2, Armenia 4, Austria 6, Azerbaidjan 6, Belgia 7, Bosnia şi Herzegovina

5, Bulgaria 6, Cehia 7, Croaţia 5, Cipru 3, Danemarca 5, Estonia 3, Elveţia 6, Finlanda 5,

Franţa 18, Federaţia Rusă 18, Macedonia 3, Georgia 5, Germania 18, Grecia 7, Irlanda 4,

Italia 18, Islanda 3, Liechtenstein 2, Letonia 3, Lituania 4, Luxemburg 3, Malta 3, Marea

Britanie 18, Moldova 5, Norvegia 5, Olanda 7, Polonia 12, Portugalia 7, Romania 10,

Slovacia 5, San Marino 2, Serbia 7, Slovenia 3, Spania 12, Suedia 6, Turcia 12, Ucraina 12,

Ungaria 7.Statutul de invitat special al Parlamentului din Belarus a fost suspendat la 13

ianuarie 1997.

Preşedintele Adunării Parlamentare se alege pentru un mandate de 3 sesiuni, Adunarea

Parlamentară întrunindu-se în 4 sesiuni plenare publice pe an , timp de o săptămână la

Strasburg.

În perioada dintre sesiuni, pentru a asigura continuitatea activităţii, se crează o

Comisie Permanentă.Adunarea Parlamentară alege un secretar general, un secratar general

adjunct al Consiliului Europei, un secretar general al Adunării Parlamentare, judecători de la

Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Comisarul pentru drepturile omului al Consiliului

Europei.

Adunarea Parlamentară este formată din 626 membrii parlamentari (313 membri

Adunării şi 313 membri supleanţi), 7 invitaţi speciali şi 18 observatori.

Biroul Adunării Parlamentare este format dintr-un preşedinte, vicepreşedinţi-18 şi preşedinţii

celor 5 grupuri politice din cadrul Adunării Parlamentare.

Cele 5 grupuri politice ce activează în cadrul Adunării Parlamentare sunt :

6

1.Grupul socialist (SOC)

2.Grupul partidelor popular europene (PPE\DC)

3.Grupul democrat european (GDE)

4.Grupul liberal democrat şi reformator (LDR)

5.Grupul reunificat al stângii europene (GUE)

În cadrul Adunării Parlamentare întâlnim Comisiile Specializate:

-Comisia specializată pe probleme politice

- Comisia specializată pe probleme juridice şi de drepturile omului

- Comisia specializată pe probleme de sănătate, sociale şi de familie

- Comisia specializată pe probleme de cultură şi educaţie

- Comisia specializată pe probleme de mediu, amenajarea teritoriului şi puterile locale

- Comisia specializată pentru ştiinţă şi tehnologie

- Comisia specializată pe probleme de agricultură şi dezvoltare rurală

- Comisia specializată pe probleme economice

- Comisia specializată pe probleme de relaţii parlamentare şi publice

- Comisia specializată pentru egalitatea şanselor femeilor cu bărbaţii

- Comisia specializată cu privire la respectarea obligaţiilor şi angajamentelor statelor membre

Actele adoptate de A dunarea Parlamentară sunt: recomandările, rezoluţiile, avizele şi

directivele.

3.Congresul Puterilor Locale şi Regionale

Congresul Puterilor Locale şi Regionale este un organism al Consiliului Europei

format din 616 membri: 313 membri titulari, 313 membri supleanţi.Congresul este structurat

în două Camere: Camera Puterilor Locale şi Camera Regiunilor. Camerele alternează în

alegerea preşedintelui Congresului pentru un mandat de 2 ani. Congresul Puterilor Locale şi

Regionale (C.P.L.R.E.) a fost înfinţat în 1994 în calitate de organ consultativ al Consiliului

Europei, înlocuind Conferinţa puterilor locale şi regionale din Europa. Congresul ajută noile

state membre ale Organizaţiei să-şi îndeplinească sarcinile practice necesare realizării unei

autonomi locale şi regionale.

Congresul este vocea regiunilor şi municipiilor din Europa, el oferind un loc

privilegiat de dialog , unde reprezentanţii puterilor locale şi regionale dezbat problemele

comune, îşi confruntă experienţele şi îşi prezintă guvernelor punctele de vedere.Congresul

sfătuieşte Comitetul Miniştrilor şi Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei privind toate

aspectele politicii locale şi regionale. Congresul organizează audieri şi conferinţe la nivel

local şi regional pentru a ajunge la marele public a cărui participare rămâne esenţială pentru

instaurarea unei veritabile democraţi. Congresul elaborează periodic rapoarte de ţară privind

situaţia democraţiei locale şi regionale în statele membre cât şi în statele candidate şi

veghează asupra aplicării principiilor Cartei Europene a autonomiei locale.

Intrarea în scenă a noilor state cu diverse orizonturi politice şi economice a necesitat o

reevaluare a obiectivelor Congresului :

-promovarea unor structuri eficiente ale puterilor locale şi regionale în toate statele membre

ale Consiliului Europei şi, în special, în noile democraţii

-examinarea situaţiei democraţiilor locale şi regionale în statele membre şi în ţările candidate

la aderare

-dezvoltarea iniţiativelor care permit cetăţenilor să participe în mod real la procesul

democratic de la nivel local şi regional

-reprezentarea intereselor consiliilor locale şi regionale în elaborarea politicii europene

-încurajarea cooperării regionale şi transfrontaliere în favoarea păcii, toleranţei şi a dezvoltării

durabile

-observarea alegerilor locale şi regionale.

7

Congresul Puterilor Locale şi Regionale din Europa se întruneşte o dată pe an la

Strasburg unde găzduieşte delegaţiile organizaţiilor europene agreate cât şi pe cele ale câtorva

state nemembre, primite în calitate de invitaţi speciali sau observatori.

O comisie permanentă alcătuită din reprezentanţii tuturor delegaţiilor naţionale se

reuneşte între sesiunile plenare ale Congresului. Lucrările C.P.L.R.E. sunt organizate în jurul

a 4 Comisii statutare, astfel:

-Comisia Instituţională a Congresului, înputernicită în special să pregătească rapoarte privind

evoluţia democraţiei locale şi regionale în Europa

-Comisia pentru Cultură şi Educaţie, competentă în materie de media, tineret, sport,

comunicare

-Comisia pentru Dezvoltare Durabilă, competentă asupra problemelor de mediu, de amenajare

a teritoriului şi urbanism

-Comisia pentru coeziune socială, care urmăreşte chestiuni referitoare la locurile de muncă,

cetăţenie, relaţii intercomunitare, sănătate publică şi egalitate între femei şi bărbaţi.

Pentru a îşi îndeplini sarcinile privind gestionarea zilnică, directorul executiv al

Congresului este susţinut de un secretariat format din agenţii Consiliului Europei.

Cu referire la politicile legislative ale C.P.L.R.E., putem enumera :

1.Carta Europeană a autonomiei locale, semnată în 1985, subliniază faptul că o veritabilă

autonomie locală rămâne esenţială pentru democraţie. Ea serveşte ca model pentru reformele

legislative ale noilor democraţii. Anumite state i-au încorporat deja principiile în constituţiile

lor.

2.Convenţia cadru europeană privind cooperarea transfrontalieră a colectivităţilor şi

autorotăţilor teritoriale, semnată în 1980, şi cele două protocoale adiţionale ale lor, recunosc

puterilor locale şi regionale dreptul de cooperare dincolo de frontiere, în domeniile serviciilor

publice şi protecţiei mediului.

3.Convenţia europeană privind participarea străinilor la viaţa publică la nivel local, semnată în

1992, care stabileşte pentru rezidenţii străini principiul creşterii progresive a drepturilor civile

şi politice, dintre care şi dreptul la vot.

4.Carta europeană a limbilor regionale şi minoritare, semnată în 1992, tinde să păstreze

limbile regionale şi minoritare, care constituie un element unic al patrimoniului cultural al

Europei. Ea favorizează folosirea lor în domeniul juridic, în şcoli, în viaţa publică, culturală,

economică şi socială, cât şi în media.

5.Carta urbană europeană, semnată în 1992, defineşte drepturile cetăţenilor în oraşele

europene. Ea constituie un ghid practic de gestiune urbană cuprinzând locuinţele, arhitectura

urbană, transporturile, energia, sportul şi activităţile din timpul liber, poluarea şi securitatea pe

străzi.

6.Carta privind participarea tinerilor la viaţa municipală şi regională, semnată în 1992, şi care

fixează principiile care încurajează tinerii să ia parte la deciziile ce îi privesc şi să participle

active la schimbările sociale ce au loc pe stradă, în cartierul, municipiul sau regiunea lor.

7.Convenţia europeană a peisajului a fost adoptată la Florenţa în octombrie 2000 şi ea enunţă

obligaţia autorităţilor publice de a adopta la nivel local, regional, naţional şi internaţional,

politici şi măsuri de protecţie, gestionare şi amenajare a peisajelor europene.

8.Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei examinează în prezent un proiect de Cartă

europeană referitoare la autonomia regională, instrument pendinte Cartei europene a

autonomiei locale.

4.Secretarul General

Secretarul General al Consiliului Europei, englezul Terry Davis, ales de Adunarea

Parlamentară în anul 2004 pentru 5 ani, are responsabilitatea orientării strategice globale a

8

programului de activităţi şi bugetul Consiliului Europei şi a supravegherii managementului de

zi cu zi al Organizaţiei şi Secretariatului.

Programul de lucru interguvernamental, stabilit de Secretarul General pe baza

propunerilor de priorităţi, este aprobat în fiecare an de Comitetul Miniştrilor. Secretarul

General răspunde cu ajutorul Secretariatului de îndeplinirea programului. Activităţile

operaţionale de cooperare interguvernamentală sunt coordinate în primul rand de cître

direcţiile generale, care corespund principalelor domenii de activitate ale Organizaţiei.

Sigla Consiliului Europei este un cerc format din 12 stele de aur pe fond albastru.

Această emblemă a fost adoptată în 1955 de Consiliul Miniştrilor al Consiliului Europei la

propunerea Adunării Parlamentare. Prin dispunerea lor, statele simbolizează uniunea

populaţiei Europei. În ceea ce priveşte numărul lor, 12 este simbolul perfecţiunii şi al

plenitudinii. Din mai 1986, drapelul european este şi emblema oficială a Uniunii Europene.

Imnul european a fost adoptat în 1972 de Consiliul Miniştrilor al Consiliului Europei,

acesta fiind un aranjament musical fără text, realizat de Herbert von Karajan, al preludiului la

,,Oda bucuriei” din Simfonia a 9-a de Beetoven. Imnul European este interpretat cu prilejul

ceremoniilor europene.

Premiul European al drepturilor omului este atribuit ca o recunoaştere a unei

contribuţii esenţiale la cauza drepturilor omului, aşa cum este recunoscut în Convenţia

europeană a drpturilor omului. Decernat o dată la fiecare trei ani, la Strasbourg, premiul poate

consacra o persoană, un grup, o instituţie sau o organizaţie neguvernamentală. El este atribuit

de Comitetul Miniştrilor, iar laureatul său este ales dintr-o listă de candidaţi, prezentată de

Adunarea Parlamentară. Premiul constă într-o medalie de aur şi un certificate amintind

contribuţia laureatului la apărarea drepturilor omului.

Distincţii europene pentru oraşe :

Comisia pentru mediu, amenajarea teritoriului şi a puterilor locale a Adunării

Parlamentare acordă diferite recompense oraşelor şi autorităţilor locale ca recunoştinţă a

activităţii lor europene. Ele pot avea dreptul la una din următoarele distincţii : Diploma

Europeană, Drapelul de Onoare, Placheta de Onoare, Premiul Europei.

Premiul Europa este decernat în fiecare an începând cu 1955, fiind cea mai înaltă

distincţie pe care o poate primi o municipalitate pentru contribuţia la cooperarea europeană.

Comisia pentru mediu, amenajare teritorială şi a puterilor locale a Adunării Parlamentare

desemnează municipalitatea laureată dintre cele care şi-au prezentat candidature. Premiul

constă într-un trofeu, păstrat de municipalitate timp de un an, o medalie de bronz şi o

diplomă. Municipalitatea laureată primeşte şi un premiu în bani de circa 7600 euro, destinat

finanţării călătoriilor de studii în Europa a unora dintre tinerii săi cetăţeni.

Diploma europeană a zonalor protejate

Comitetul Miniştrilor desemnează din 1965 această diplomă, la recomandarea

Comitetului pentru activităţileConsiliului Europei, în materie de diversitate biologică şi

peisagistică. Diploma este atribuită parcurilor, rezervaţiilor şi siturilor naturale ce prezintă un

interes internaţional, în care se respectă anumite criterii de ocrotire a partimoniului natural şi

se ţine seamă de valoarea lor ştinţifică, culturală şi recreativă. Regiunea recompensată este

plasată sub patronajul Consiliului Europei pe o perioadă de 5 ani, cu posibilitatea de reînoire,

după o evaluare riguroasă efectuată de specialişti la faţa locului.

Premiul Consiliului Europei pentru muzee ia fiinţă în 1997 şi este atribuit anual. El

recompensează muzeul care a contribuit la apărarea patrimoniului cultural European într-un

mod original. Premiul constă într-o statuie de bronz, realizată de artistul spaniol Joan Miro şi

o sumă de aproximativ 5000 euro. Muzeul laureate este ales de Comisia pentru cultură şi

9

educaţie a Adunării Parlamentare, dintre muzeele selecţionate de Comitetul Independent al

premiului european al muzeului.

Premiul European pentru programele de televiziune

Pentru obţinerea premiului, Consiliul Europei organizează un concurs împreună cu alte

instituţii europene. El vizează punerea în valoare a creativităţii şi a diversităţii culturale

naţionale, regionale şi locale, precum şi încurajarea celor mai bune programe.

Organizatiile neguvernamentale independente (ONG) reprezinta un element vital al

societatii europene; ele reflecta libertatea de expresie si asociere care este un principiu

fundamental al democratiei. Fara scop lucrativ, ele intervin pe plan local, regional si national

în domenii cruciale: drepturile omului, educatie, cultura, actiune sociala, medii, munca,

actiune politica, stiinte, ajutor umanitar.

Consiliul Europei a recunoscut influenta ONG-urilor din 1952, prevazând posibilitatea

de a le acorda statut consultativ. Regulile de cooperare au fost îmbunatatite si actualizate în

decursul anilor, în prezent ele fiind stabilite prin Rezolutia (93) 38 a Comitetului Ministrilor.

Fiecare organizatie candidata trebuie sa prezinte, în sustinerea cererii sale, un dosar întocmit

în limba franceza sau engleza si, de preferinta, în aceste doua limbi oficiale ale Consiliului.

Organizatiile candidate sunt, de asemenea, obligate sa completeze un chestionar privind

modalitatile cooperarii lor cu Consiliul Europei.

Amorsând dialogul cu ONG-urile, Consiliul a vrut sa raspunda unei triple necesitati:

sa-i asculte pe cetatenii europeni, sa le asigure o reprezentare directa si sa-si faca cunoscuta

actiunea prin aceste asociatii, din care peste 370 beneficiaza în prezent de statutul consultativ.

Pentru a obtine acest statut, ONG-urile trebuie sa îndeplineasca urmatoarele conditii:

sa împartaseasca obiectivele Consiliului Europei si sa participe la actiunea sa;

sa fie internationale si reprezentative pe plan geografic si în domeniul specific de

activitate, sa dispuna de sediu permanent si de o organizare structurata si sa aiba un

secretar general.

Consiliul Europei coopereaza cu ONG-urile la fiecare din nivelurile sale structurale:

Comitetul Ministrilor, Adunarea Parlamentara si Congresul Autoritatilor Locale si Regionale

din Europa, reprezentând organele locale si regionale alese.

De la simpla consultare la o veritabila colaborare în cazul unor proiecte specifice,

cooperarea poate lua forme foarte diverse. Reprezentantii ONG-urilor pot participa în calitate

de consultanti la anumite studii sau la activitatea comisiilor interguvernamentale, sa redacteze

note catre Secretarul General, sa prezinte expuneri orale sau scrise în fata comisiilor Adunarii

Parlamentare si la Congresul Autoritatilor Locale si Regionale sau cu ocazia colocviilor,

seminariilor si a altor reuniuni organizate de Consiliul Europei. ONG-urile aduc la cunostinta

opiniei publice progresul proiectelor Consiliului Europei din domeniul lor de activitate,

punându-si experienta la dispozitia Organizatiei.

BANCA DE DEZVOLTARE A CONSILIULUI EUROPEI

Obiective:

Creată in 1956, Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei (CEB) este cea mai veche

10

institutie financiara internationala din Europa si singura cu « vocatie exclusiv sociala ».

CEB reprezinta instrumentul financiar al politicii de solidaritate a Consiliului Europei.

CEB este o banca de dezvoltare multilaterala aflata sub autoritatea suprema a Consiliului

Europei. Totusi ea beneficiaza de personalitate juridica proprie si autonomie financiara. Prin

acordarea de împrumuturi banca participa la finantarea proiectelor sociale, raspunde situatiilor

de urgenta contribuind în acest fel la îmbunatatirea conditiilor de viata si a coeziunii sociale în

regiunile mai putin favorizate ale Europei. CEB acorda credite statelor membre ale

Consiliului Europei.

Domeniile de actiune:

Principalele domenii de actiune ale bancii, asa cum sunt ele definite prin articolele

Acordului si Rezolutia 1480 (2004) ale Consiliului de administratie, sunt structurate dupa

cum urmeaza:

• Consolidarea integrarii sociale:

Ajutorarea refugiatilor, migrantilor si a populatiei deportate (stramutate)

Crearea de locuinte sociale

Crearea si mentinerea de locuri de munca in întreprinderile mici si mijlocii precum si

formarea profesionala

Ameliorarea calitatii vietii în mediile urbane defavorizate si modernizarea rurala

• Gestionarea mediului:

1. Ajutorarea regiunilor lovite de dezastre naturale sau ecologice precum si

actiuni de prevenire a acestora

2. Protectia mediului

Protejarea patrimoniului istoric si cultural

• Dezvoltarea capitalului uman:

Educatie

Sanatate

De la crearea sa, Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei are ca principal obiectiv sa

raspunda situatiilor de urgenta si sa ofere sprijin financiar victimelor acestor situatii.

Tipurile de actiuni initiate in ultimii ani indica trei linii sectoriale de actiune care

structureaza toate activitatile institutiei în concordanta cu vocaţia sa socială.

Sa contribuie la consolidarea integrarii sociale, în mod special prin: ajutorarea

refugiatilor si a migrantilor, cresterea numarului de locuinte sociale disponibile, îmbunatatirea

conditiilor de viata în mediul rural si urban precum si crearea sau mentinerea locurilor de

munca.

Sa participe la gestionarea responsabila a mediului, prin actiuni de prevenire si

ajutorare a regiunilor lovite de dezastre naturale sau ecologice; construirea sau reabilitarea

11

infrastructurilor de aductiune a apei si tratamentul deseurilor lichide si solide; producerea de

energii curate care se pot reînnoi; protejarea si reabilitarea patrimoniului istoric.

Întrebări:

1. Consiliului Europei. Principalele domenii de activitate;

2. Consiliului Europei, organizaţie paneuropeană. Membrii Consiliului;

3. Consiliului Europei, organizaţie paneuropeană. Structura instituţională;

12

Tema nr. 2 ORGANIZAŢII CU VOCAŢIE DE ASIGURARE A SECURITĂŢII

Obiective:

1. Prezentarea aspectelor specifice disciplinei care se interferează cu

politologia, a instituţiilor politice din România, dar şi din alte state ale lumii.

Conţinutul temei

A. Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)1

Tratatul Atlanticului de Nord a fost semnat la 4 aprilie 1949, creând o alianţă de 12

state (Belgia, Franţa, Luxemburg, Olanda, Marea Britanie, Danemarca, Islanda, Italia,

Norvegia, Portugalia, SUA şi Canada) decise să-şi asigure apărarea reciprocă şi colectivă.

Prin Tratatul Atlanticului de Nord a luat fiinţă o alianţă de ţări independente având

drept obiectiv comun menţinerea păcii şi protejarea propriei libertăţi prin intermediul

solidarităţii politice şi a unui sistem de apărare adecvat, conceput pentru a descuraja şi a

respinge orice formă de agresiune împotriva lor. NATO este o organizaţie

interguvernamentală ale cărei ţări membre îşi păstrează integral suveranitatea şi independenţa,

un forum în cadrul căruia statele se consultă reciproc în toate privinţele, se iau hotărâri asupra

problemelor politice şi militare ce le afectează securitatea.2

Obiectivele NATO

Obiectivul principal al Alianţei Nord-Atlantice este asigurarea libertăţii şi securităţii

statelor membre. Atingerea acestui obiectiv se realizează prin mijloace atât politice, cât şi

militare, asigurându-se atât respectul Actului constitutiv al Organizaţiei, cât şi al Cartei

Naţiunilor Unite. De altfel, Tratatul Nord-Atlantic însuşi îşi găseşte sursa constituirii sale

legale în articolul 51 al Cartei ONU, care face referire la dreptul inalienabil al statelor

independente la apărare individuală sau colectivă.

În esenţă, potrivit art. 5 din Tratatul NATO, un atac împotriva unuia dintre statele

membre este considerat un atac împotriva tuturor. Această concepţie este reafirmată şi prin

alte prevederi extrem de importante: voinţa statelor semnatare de „a trăi în pace cu toate

popoarele”, de a le „salvgarda libertatea, moştenirea comună şi civilizaţia, pe baza principiilor

1 Ase vedea Andrei Popescu, Ion Jinga, Alina Dinu, Organizaţii europene şi euroatlantice, Editura Economică,

Bucureşti, 2005, pp. 169-186 2 A se vedea şi Andrei Popescu, Ion Jinga, Organizaţii europene şi euroatlantice, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2001, pp. 52-62.

13

democraţiei, a libertăţilor individuale şi a supremaţiei dreptului”, de a „contribui la

dezvoltarea relaţiilor internaţionale paşnice şi prieteneşti, întărind propriile lor instituţii libere,

asigurând o mai bună înţelegere a principiilor pe care sunt clădite aceste instituţii şi

dezvoltând condiţiile propice asigurării stabilităţii şi bunăstării, făcând eforturi pentru a

elimina orice opoziţie în relaţiile lor economice internaţionale şi încurajând colaborarea

economică între fiecare parte şi între toate deopotrivă.”

Ideea de apărare comună şi de promovare şi slujire a unor interese securitare comune

transpare şi din art. 4 al Tratatului de la Washington: „Părţile se vor consulta de fiecare dată

atunci când, după părerea uneia dintre ele, integritatea teritorială, interdependenţa politică sau

securitatea uneia dintre părţi este ameninţată”.

Vocaţia NATO o constituie, aşadar, protejarea democraţiei şi a drepturilor omului şi

asigurarea supremaţiei dreptului.

De asemenea, Alianţa joacă un rol-cheie în domeniul gestionării crizelor, contribuind

la prevenirea conflictelor prin luarea măsurilor adecvate atunci când există consensul statelor

membre în acest sens.

Evoluţia istorică

În perioada „războiului rece”, Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord a avut o

contribuţie majoră şi incontestabilă la menţinerea stării de nonrăzboi şi la edificarea păcii.

Prin strategii şi amplasări de forţe, prin tendinţa către echilibru în domeniul armelor

convenţionale sau printr-o extraordinară flexibilitate intelectuală, Alianţa a contribuit la

depăşirea fără confruntări armate a unor situaţii tensionate între două blocuri reprezentând

valori şi principii diferite şi dispunând de capacităţi semnificative.

Răspunzând unei situaţii dramatice generate de tendinţele expansioniste ale colosului

sovietic, crearea Alianţei Nord-Atlantice a constituit punerea în funcţiune a unei alianţe

militare unice în istorie prin

•durată,

•structurile sale militare şi politice originale,

•diferenţele (de mărime şi de resurse) dintre aliaţi,

•sistemul instituţional instituit,

•respectarea suveranităţii şi independenţei membrilor săi (fiind o organizaţie de

cooperare interguvernamentală, apartenenţa la Alianţa Nord-Atlantică nu antrenează

modificări în planul suveranităţilor statale, membrii săi păstrându-şi drepturile de a-şi asuma

responsabilităţi suverane în domeniul apărării).

14

După încheierea „războiului rece”, întrebarea care s-a conturat în legătură cu NATO a

fost dacă Organizaţia continuă să mai aibă o raţiune de a fi şi misiuni de îndeplinit într-un

mediu securitar complet nou.

Răspunzând acestei provocări cu aceeaşi lipsă de rigiditate intelectuală care i-a

asigurat succesul timp de patru decenii, Alianţa şi-a impus:

•o restructurare care să-i permită o contribuţie cât mai eficientă la elaborarea

structurilor de securitate de cooperare pentru întreaga Europă;

•puterea de a se adapta la evoluţiile politice, strategice şi tehnice i-a permis

modificarea conceptelor sale strategice şi politice şi corelarea acestora cu noile realităţi

internaţionale.

La începutul anilor ‟90 s-a luat decizia creării unei „noi” Alianţe. Principalele

elemente ale acestei decizii erau:

•deschiderea Alianţei către noi membri,

•lansarea de noi parteneriate cu state nemembre,

•restructurarea aranjamentelor interne ale NATO,

•construirea unei identităţi europene de securitate şi apărare mai puternice,

•acceptarea de noi misiuni, precum menţinerea păcii în regiuni aflate în conflict,

•punerea la punct a unor iniţiative de nonproliferare a armelor de distrugere în masă.

Încrederea de care s-a bucurat şi continuă să se bucure Organizaţia este dovedită şi de

aderările care au avut loc după 1949. Alte patru state europene se alătură Alianţei între 1952 şi

1982 (Grecia, Turcia, Republica Federală Germania, Spania).

Prăbuşirea comunismului, însoţită de o nouă realitate geopolitică şi strategică, a

determinat Alianţa să-şi deschidă de două ori porţile către fostele state comuniste:

•la 12 martie 1999, Republica Cehă, Ungaria şi Polonia au fost primite în sânul

Alianţei,

•din 2004 Alianţa număra 26 de membri (noi-veniţii sunt: Bulgaria, Estonia, Letonia,

Lituania, România, Slovenia şi Slovacia).

NATO şi mediul securitar post „război rece”

Căderea „Cortinei de Fier” a antrenat schimbări profunde în relaţiile Est-Vest şi,

implicit, transformarea radicală a mediului de securitate.

Declaraţia de la Londra, din 1990, constituie momentul consacrării noilor realităţi în

relaţiile partenerilor euroatlantici cu Uniunea Sovietică şi fostele state comuniste şi pune

bazele viitoarei lor cooperări, care va fi dezvoltată nu doar în cadrul NATO, ci şi al OSCE.

15

Priorităţile NATO în anii ‟90 s-au orientat spre deschiderea Alianţei către noi

parteneri, extinderea sa ca parte a procesului mai larg de sporire a integrării componentei

europene şi, nu în ultimul rând, restructurarea aranjamentelor interne. De asemenea, Alianţa

şi-a lărgit sfera de interes prin ceea ce a fost denumit „a treia dimensiune” a NATO.

Abordarea cooperativă a securităţii a orientat Alianţa către relaţii cu state nemembre

prin intermediul diverselor parteneriate:

•Consiliul de Parteneriat Euroatlantic,

•Parteneriatul pentru Pace,

•Consiliul permanent NATO – Rusia,

•Comisia NATO – Ucraina,

•Dialogul Mediteraneean.

Consiliul de Parteneriat Euroatlantic

Cadrul multilateral de cooperare, Consiliul constituie instanţa în cadrul căreia aliaţii şi

partenerii se consultă asupra unei problematici vaste, mergând de la gestionarea crizelor,

menţinerea păcii şi a securităţii, controlul armamentelor, la cooperarea ştiinţifică şi

nonproliferarea armelor de distrugere în masă.

Consiliul, creat în 1997, succede Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic. El constă în

întâlniri periodice la nivel de ambasadori şi miniştri de externe şi ai apărării.

Parteneriatul pentru Pace

Creat în 1994, Parteneriatul pentru Pace are drept obiectiv consolidarea stabilităţii şi a

securităţii în întreaga Europă. Acesta urmăreşte sporirea capacităţilor Alianţei şi ale statelor

partenere de a coopera în cadrul operaţiunilor comune. Parteneriatul se bazează pe o

cooperare practică, adaptată nevoilor proprii fiecărui stat.

În cadrul Parteneriatului pentru Pace, NATO îşi asumă rolul consultărilor cu fiecare

dintre statele partenere în cazul unei potenţiale ameninţări la adresa integrităţii lor teritoriale,

independenţei politice sau securităţii lor.

Consiliul permanent NATO-Rusia

Considerând Rusia un actor de maximă importanţă în peisajul securităţii

internaţionale, NATO i-a propus, în 1996, dezvoltarea unui nou tip de relaţii de cooperare.

Această cooperare s-a concretizat în 1997 prin semnarea „Actului fondator asupra relaţiilor

16

mutuale, cooperării şi securităţii între NATO şi Federaţia Rusă” şi prin crearea Consiliului

permanent NATO –Rusia. Constând în întâlniri periodice la diferite niveluri, Consiliul

permite abordarea unor probleme de interes comun precum:

•menţinerea păcii,

•securitatea nucleară,

•conversia industriei de apărare,

•controlul armamentelor,

•cooperarea militară,

•protecţia mediului.

În 1999, ca urmare a campaniei aeriene lansate de NATO în contextul conflictului din

Kosovo, Rusia şi-a suspendat relaţiile cu NATO. Vizita fostului secretar general al NATO,

Lord Robertson, la Moscova (februarie 2000) a reprezentat relansarea acestei cooperări.

În urma evenimentelor din 11 septembrie 2001, Consiliul a decis o cooperare

constructivă în interiorul unui cadru securitar larg, în care lupta împotriva terorismului şi

prevenirea proliferării armelor de distrugere în masă constituie elemente extrem de

importante.

Comisia NATO – Ucraina

Devenită independentă în 1991, Ucraina a început să dezvolte foarte repede relaţii cu

Organizaţia Nord-Atlantică, devenind membru al Parteneriatului pentru Pace în 1994 şi fiind

unul dintre fondatorii Consiliului de Parteneriat Euroatlantic. Recunoscându-se rolul major pe

care Ucraina îl joacă în geopolitica europenaă, s-a adoptat, în 1997, „Carta pentru Parteneriat

distinctiv între NATO şi Ucraina”, atât implementarea acesteia, cât şi găsirea de noi

modalităţi de cooperare fiind încredinţate Comisiei NATO – Ucraina.

Comisia NATO-Ucraina s-a reunit pentru prima dată în anul 2000, la Kiev.

Dialogul Mediteraneean

În 1995, NATO a invitat şase state mediteraneene (Egipt, Israel, Iordania, Maroc,

Mauritania, Tunisia) să participe la un Dialog, menit să contribuie la instaurarea de bune

relaţii şi favorizarea unei mai bune cooperări reciproce în întreaga regiune mediteraneeană,

precum şi la întărirea securităţii şi stabilităţii. Celor şase state li s-a adăugat, în februarie 2000,

Algeria.

17

Din punct de vedere conceptual, Dialogul poate fi definit ca un instrument esenţial de

susţinere a strategiei globale de parteneriat, dialog şi cooperare promovate de Alianţă.

La summit-ul de la Praga, din noiembrie 2002, s-a adoptat un set de măsuri vizând

consolidarea dimensiunii politice şi practice a Dialogului Mediteranean.

Restructurarea aranjamentelor interne ale NATO

Modelarea şi adaptarea Alianţei în noul context post „război rece” a antrenat

restructurarea forţelor militare şi a dispoziţiilor de conducere, precum şi introducerea unor noi

concepte.

Efectivele militare în statele membre au fost reduse şi s-au constituit corpuri de armată

uşoare şi capabile de o intervenţie rapidă şi eficientă. De asemenea, numărul cartierelor

generale ale NATO a fos redus cu două treimi (din cele şaizeci şi cinci au mai rămas

aproximativ 20).

Tot în acest context s-a dezvoltat şi conceptul de „Grupuri de forţe interumane

multinaţionale” (GFIM), Alianţa prevăzând structuri de forţe susceptibile de a fi adaptate

pentru a face faţă diferitelor tipuri de misiuni.

Iniţiativa NATO pentru Europa de Sud-Est

Stabilitatea şi securitatea Europei de Sud-Est şi consolidarea cooperării între statele

din regiune sunt promovate prin intermediul iniţiativei pentru Europa de Sud-Est, adoptată la

summit-ul de la Washington, din 1999.

La baza acestei Iniţiative se regăsesc patru elemente fundamentale:

•Forumul consultativ pe probleme de securitate în Europa de Sud-Est,

•Grupul de lucru ad-hoc în domeniul cooperării regionale,

•instrumentele de lucru ale Parteneriatului pentru Pace,

•programele-ţintă pe probleme de securitate pentru ţările din regiune.

Consolidarea dimensiunii europene

Diferenţele de capacităţi între SUA şi partenerii săi europeni au determinat Alianţa să

susţină, începând din 1994, dezvoltarea unei Identităţi europene de securitate şi de apărare, în

strânsă colaborare cu Uniunea Europei Occidentale. Ideea care a stat la baza creării acestei

Identităţi europene este, pe de o parte, de a da statelor de pe bătrânul continent posibilitatea de

18

a-şi asuma responsabilitatea propriei securităţi şi, pe de altă parte, consolidarea unei relaţii

transatlantice mai echilibrate şi mai puternice.

Decizia UE, la Consiliul European de la Helsinki, din 1999, de a crea o Forţă de

Reacţie Rapidă, care a devenit operaţională în 2003, pe de o parte, şi crearea unei Forţe de

Reacţie a NATO, în urma summit-ului de la Praga, din 2002, pe de altă parte, au creat senzaţia

unei suprapuneri sau, mai mult, a unei concurenţe între cele două structuri. Obiectivele şi aria

de intervenţie a celor două Forţe fiind însă diferite, se poate vorbi mai degrabă de o

complementaritate a acestora. În plus, Uniunea Europeană nu şi-a dezvoltat suficient

capacităţile militare, nefiind pregătită, în momentul de faţă, să dea un răspuns rapid şi eficient

unor provocări securitare majore.

Toate aceste demersuri, împreună cu încercarea de a constitui, la nivel european, o

Politică de Securitate şi Apărare Comună funcţională, pot fi înţelese drept tentative de

reechilibrare a rolurilor şi responsabilităţilor între Europa şi SUA în acest domeniu.

În decembrie 2002 a fost consacrată baza oficială a cooperării între NATO şi UE

privind gestiunea crizelor şi prevenirea conflictelor. Această cooperare permite operaţiuni

dirijate de UE cu ajutorul resurselor şi capacităţilor NATO.

A „treia dimensiune” a NATO

În ultimii ani, dincolo de orientările sale principale vizând cooperarea în domeniul

securităţii şi al politicii de apărare, NATO şi-a extins centrul de interes şi către cooperarea

privind planurile civile de urgenţă, sectorul ştiinţific şi chestiunile legate de mediu. Dacă

problemele de securitate şi politică de apărare constituiau prima şi a doua „dimensiune a

Alianţei, noile sectoare au fost desemnate drept „a treia dimensiune” a acesteia.

Conceptul strategic al Alianţei

Abordările politice şi militare ale NATO sunt redate de Conceptul strategic al Alianţei,

definit pentru prima dată în 1991, la summit-ul de la Roma.

În 1997, la summit-ul de la Madrid, membrii NATO au propus reexaminarea

Conceptului strategic al Alianţe, iar la Washington, în 1999, au aprobat un nou Concept

strategic, care să-i confere Alianţei un instrument cu ajutorul căruia să poată face faţă noilor

provocări şi perspectivelor securitare în secolul XXI şi care să o ghideze în evoluţia sa politică

şi militară viitoare. Acesta porneşte de la premisa că NATO trebuie:

19

•să salvgardeze interesele comune de securitate într-un mediu aflat în continuă

schimbare,

•să menţină apărarea colectivă, să consolideze relaţia transatlantică şi

•să asigure un echilibru care să permită Aliaţilor europeni să-şi asume o mai mare

responsabilitate.

•să conserve voinţa politică şi mijloacele militare pe care le presupun diferitele acţiuni.

Noul Concept strategic descrie natura şi obiectivele NATO, ca şi misiunile de

securitate fundamentale ale acesteia, identifică elementele centrale ale noului mediu securitar

şi componentele perspectivei sale globale de securitate şi furnizează orientările în vederea

continuării adaptării forţelor sale militare.

Realităţile internaţionale conturate dupa 11 septembrie 2001 au determinat o regândire

a rolului NATO în arhitectura securitară. Dacă în perioada „războiului rece”, orientarea

predominantă a NATO era către Europa, provocările actuale sunt mult mai diverse şi mai

îndepărtate geografic. Deşi părerile privind „mondializarea” NATO sunt încă diverse, este

evident că ameninţările majore la adresa securităţii nu se mai circumscriu exclusiv spaţiului

european. În această logică, la summit-ul de la Praga, din noiembrie 2002, Aliaţii au

evidenţiat necesitatea ca NATO să dispună de capacitatea de a desfăşura forţe capabile de a

interveni în orice zonă şi de a susţine operaţii la mare distanţă, inclusiv în medii în care poate

fi pusă în situaţia de a se confrunta cu arme biologice, chimice şi nucleare, precum şi de a-şi

consolida prezenţa pe scena internaţională prin creşterea numărului de membri.

Angajamentul de capacităţi adoptat la Praga şi crearea Forţei de Reacţie a NATO

(NRF)3 – lansată oficial pe 15 octombrie 2003 – vor permite Alianţei să facă faţă noilor

ameninţări şi riscuri şi, în acelaşi timp, să contribuie la promovarea interoperabilităţii între

forţele sale europene şi cele americane. De asemenea, prin crearea NRF se urmăreşte sporirea

capacităţii NATO de a răspunde diferitelor provocări prin implicarea sa în acţiuni propriu-zise

şi nu doar în faza postconflict.

În contextul acestui nou peisaj securitar, la summit-ul de la Praga, din noiembrie 2002,

a fost enunţat un nou concept militar de apărare împotriva terorismului. Potrivit acestuia,

NATO trebuie să fie în măsură să reprime şi să învingă terorismul şi să asigure potecţia

împotriva acestuia, peste tot unde interesele Aliaţilor o cer. Problema armelor de distrugere în

masă a constituit un alt subiect de discuţie, convenindu-se, în acest sens, numeroase măsuri

menite să contribuie la reducerea riscurilor (ameliorarea capacităţilor de detecţie, echiparea

3 Este vorba de o forţă de reacţie cu un efectiv de 21.000 de persoane, care să fie operaţională în cinci zile şi să

poată desfăşura acţiuni pe teren timp de 30 de zile.

20

forţelor NATO cu sisteme de protecţie mai performante, susţinerea autorităţilor civile în caz

de urgenţă).

Tot la Praga s-a decis reforma structurilor de conducere a NATO în vederea

îmbunătăţirii rapidităţii şi desfăşurării forţelor.

Complexitatea mediului securitar internaţional şi determinarea lui multiplă (securitatea

este influenţată de factori economici, politici, sociali, de mediu, precum şi de aspecte ce ţin de

apărare) au făcut Alianţa Nord-Atlantică să propună un cadru fundamental pe trei elemente

principale:

•d ialogul,

•cooperarea,

•menţinerea unui potenţial comun de apărare.

Preocupările constante ale Alianţei de a face faţă diferitelor provocări şi de a se adapta

schimbărilor din mediul securitar au fost reafirmate în cadrul Summit-ului de la Istanbul, din

28-29 iunie 2004. Cele trei priorităţi ale Summmit-ului au fost:

•asistenţă pentru ţările din Orientul Mijlociu, Caucaz şi Asia,

•angajarea în operaţiuni în afara ariei de intervenţie,

•continuarea dezvoltării capacităţilor Alianţei (transformare/modernizare).

Pe baza acestor priorităţi Alianţa şi-a definit temele strategice, acestea vizând

operaţiunile, propria modernizare (transformarea) şi parteneriatele.

În urma discuţiilor dintre şefii de stat şi de guvern reuniţi la Istanbul, Alianţa, în

conformitate cu obiectivele propuse, a decis:

•crearea Iniţiativei de Cooperare Istanbul (ICI) vizând cooperarea între ţările din

cadrul Consiliului de Cooperare din Golf prin implicarea lor atât la nivel bilateral, cât şi

individual (ca şi Dialogul Mediteranean, ICI reprezintă un ansamblu de procese

complementare, evolutive şi individualizate),

•un dialog mai strâns cu ţările din Caucaz şi Asia prin intermediul Parteneriatului

Euroatlantic,

•extinderea prezenţei NATO în Afganistan,

•asistenţă acordată Irakului pentru pregătirea forţelor sale de securitate (decizia NATO

este un răspuns la cererea formulată de Guvernul interimar irakian),

•predarea comenzii pentru operaţiunile militare din Bosnia-Herţegovina, Uniunii

Europene (acest lucru s-a realizat în luna decembrie 2004).

La Reuniunea Miniştrilor Afacerilor Externe din decembrie 2004, de la Bruxelles, s-a

decis sporirea participării NATO în Afganistan (este vorba de extinderea misiunii Forţei

21

internaţionale de asistenţă pentru securitate – FIAS – prin trimiterea de echipe provinciale de

reconstrucţie – PRT – în zona de vest a ţării) şi de extindere a ajutorului acordat Irakului

(implicarea tot mai sporită în domeniul pregătirii forţelor de securitate irakiene), precum şi

păstrarea unei prezenţe semnificative a NATO în Kosovo, deoarece „mediul securitar rămâne

fragil”.

Structurile NATO

Pentru a-şi putea îndeplini rolul său fundamental de prezervare a libertăţii şi securităţii

statelor membre, NATO este dotat cu o dublă structură – militară şi civilă -, între cele două

„componente” existând o strânsă cooperare.

1. Structura civilă

Consiliul Atlanticului de Nord (NAC) este organul decizional al Organizaţiei şi

singurul său organ a cărui existenţă este expres afirmată de Tratatul de la Washington.

Fiecare ţară membră este reprezentată în Consiliul Atlanticului de Nord de un

ambasador sau un reprezentant permanent, asistat de o delegaţie naţională alcătuită din

consilieri şi funcţionari care participă la reuniunile diferitelor comitete ale NATO.

Deciziile Consiliului se adoptă prin consens şi ele reprezintă voinţa colectivă a statelor

membre.

În mod normal, membrii Consiliului se reunesc o dată pe săptămână, iar lucrările sale

sunt prezidate de secretarul general al NATO (sau de adjunctul acestuia).

Sediul NAC se află la Bruxelles (ca şi cartierul general al Organizaţiei).

Activitatea Consiliului Atlanticului de Nord şi a comitetelor sale (Tratatul conferă

Consiliului dreptul de a crea organe subsidiare) este susţinută de un Secretariat Internaţional.

Acesta este format din cetăţeni ai statelor membre, care sunt fie recrutaţi în mod direct de

organizaţie, fie detaşaţi de guvernele naţionale pentru trei-patru ani. Membrii Secretariatului

Internaţional se subordonează secretarului general al Alianţei şi servesc interesele acestuia pe

toată durata mandatului lor.

Secretariatul Internaţional are în compunere:

•Biroul Secretarului General,

•Departamentul operativ4,

4 Sunt cinci astfel de departamente operative: Departamentul pentru Probleme Politice, Departamentul pentru

Planificarea Politicii de Apărare, Departamentul pentru Sprijinirea Apărării, Departamentul pentru Infrastructură,

22

•Biroul Administrativ,

•Biroul Inspectoratului Financiar.

În fruntea fiecărui departament se găseşte un secretar general-adjunct.

Secretarul general este însărcinat să promoveze şi să conducă procesul de consultări şi

luare a deciziilor în cadrul Alianţei. El îşi asumă şi funcţia de preşedinte al Consiliului

Atlanticului de Nord, al Comitetului pentru Planificarea Apărării şi Comitetului pentru

Planificarea Nucleară. Misiunea secretarului general include şi posibilitatea ca acesta să ceară

dezbaterea anumitor teme, în vederea adoptării unei decizii. De asemenea, el este abilitat să-şi

folosească bunele oficii în caz de diferende între ţările membre. Acesta este însărcinat şi cu

conducerea Secretariatului Internaţional şi este principalul purtător de cuvânt al Alianţei în

relaţiile cu guvernele şi cu mass-media.

2. Structura militară

Comitetul Militar este alcătuit din ofiţeri superiori din ţările membre detaşaţi la sediul

din Bruxelles al Alianţei. Rolul său vizează, în principal, consiliere şi recomandări (adresate

autorităţilor politice ale NATO) în domeniul militar. De asemenea, el contribuie la elaborarea

conceptelor strategice generale ale Alianţei.

Comitetul Militar se întruneşte săptămânal (Consiliul Atlanticului de Nord se reuneşte

în fiecare miercuri, iar reprezentanţii Comitetului Militar se întrunesc joia, pentru a putea

aplica în cel mai scurt timp deciziile acestuia).

Preşedintele Comitetului Militar este ales de şefii de stat major şi are un mandat de trei

ani.

Statul Major Militar Internaţional sprijină activitatea Comitetului Militar. Această

structură este alcătuită din personalul militar detaşat de fiecare stat membru şi din personal

administrativ civil. În fruntea sa se află un director cu rang de general cu trei stele, numit de

către ţările membre la propunerea Comitetului Militar. În subordinea acestuia se află cei doi

comandanţi strategici – comandantul suprem al Forţelor Aliate din Europa (SACEUR), cu

sediul la Shape, în Belgia, şi comandantul suprem al Forţelor Aliate din zona Atlanticului

(SACLANT), cu sediul la Norfolk, în SUA -, precum şi Grupul de Planificare Regională

Canada SUA (CUSPRG), cu sediul la Arlington, în SUA.

Adunarea Atanticului de Nord (NAA)

Logistică şi Planificare pentru Situaţii de Urgenţă Civilă şi Departamentul pentru Probleme Ştiinţifice şi de

Mediu.

23

Importanţa pe care Alianţa o acordă dialogului politic între reprezentanţii direcţi ai

cetăţenilor din statele membre se concretizează şi prin constituirea, în 1995, a Adunării

Parlamentare (iniţial denumită Adunarea Nord-Atlantică). Membrii Adunării sunt numiţi de

către şi din rândul parlamentelor statelor membre, urmând procedurile naţionale şi în funcţie

de ponderea pe care partidul politic din care fac parte o are în parlamentul respectiv.

Misiunea principală a Adunării vizează dezbateri pe teme de interes comun şi

apropierea diferitelor opinii exprimate în cadrul acestei instituţii.

NAA se reuneşte în sesiune plenară de două ori pe an în capitala unei ţări membre, la

invitaţia parlamentului acesteia. Adunarea Atlanticului de Nord este structurată în cinci

comisii:

•Comisia politică,

•Comisia de apărare şi securitate,

•Comisia economică,

•Comisia ştiinţifică şi tehnică,

•Comisia pentru probleme civile.

Iniţiativa Rose-Roth5, lansată în 1990, asigură coordonarea relaţiilor Adunării

Atlanticului de Nord cu structurile parlamentare ale statelor din Europa Centrală şi de Est. În

acest sens există o triplă dimensiune a acestei Iniţiative:

•participarea cât mai activă a parlamentelor din spaţiul central şi est-european la

întrunirile Adunării,

•susţinerea unor seminarii Rose-Roth pe teme de interes comun pentru ambele părţi,

•sprijinul acordat formării profesionale a personalului care lucrează pe lângă

parlamente.

Rolul Adunării Atlanticului de Nord în elaborarea politicii Alianţei Nord-Atlantice,

deşi indirect (Adunarea este independentă în raport cu Alianţa), este indiscutabil,

recomandările şi rezoluţiile sale fiind transmise guvernelor şi parlamentelor naţionale, precum

şi Secretariatului General al NATO.

Extinderea NATO

Conform articolului 10 din Tratatul Atlanticului de Nord, Părţile pot, prin acord

unanim, să invite să adere la Tratat orice alt stat european susceptibil de a favoriza

5 A fost denumită astfel după numele inspiratorilor săi, politicienii americani Charlie Rose şi Bill Roth.

24

dezvoltarea principiilor prezentului Tratat şi de a contribui la securitatea regiunii Atlanticului

de Nord.

După cum am arătat deja, NATO a primit noi membri pe durata întregii sale existenţe.

Acest lucru este explicabil prin mutaţiile care au avut loc pe scena internaţională o dată cu

prăbuşirea statelor comuniste, antrenând schimbări fundamentale la nivel securitar, dar şi ca

urmare a evoluţiei realităţilor internaţionale în ansamblul lor şi a noilor provocări şi

ameninţări cărora trebuie să le facă faţă organizaţiile internaţionale în noul mileniu.

Invitată să se alăture Alianţei la Summit-ul de la Madrid, din 1997, Polonia, Cehia şi

Ungaria au devenit membre cu drepturi depline în 1999. Acesta era primul pas dintr-o

strategie de extindere mult mai largă, ce avea să se continue, în 2002, prin invitarea a şapte

noi state est-europene (la summit-ul de la Praga), de a adera la NATO.

Dimensiunea extinderii, ca şi necesitatea de a face din Alianţă o forţă eficientă şi

operaţională în condiţii şi zone din cele mai diverse au determinat o atenţie sporită faţă de

acest cel mai recent val de aderare. Astfel, Alianţa a lansat Planul de acţiune pentru aderare

menit să ajute statele candidate, permiţându-le să obţină consiliere, ajutor şi sprijin practic în

legătură cu toate aspectele aderării. Fără a constitui o garanţie de aderare sau o simplă listă de

condiţii şi criterii care trebuie îndeplinite şi respectate, Planul este un instrument extrem de

util pentru statele interesate care, prin schimbul de informaţii, pot afla reacţiile şi avizele

concrete ale NATO referitoare la pregătirea lor în vederea unei viitoare aderări.

Planul de acţiune pentru aderare respectă principiul autodiferenţierii, statele fiind

libere să aleagă acele elemente din Plan care sunt cel mai bine adaptate priorităţilor şi

specificităţii lor naţionale.

Lansat în 1999, la acest Plan au participat nouă state: Albania, Bulgaria, Estonia,

Letonia, Lituania, România, Slovacia, Slovenia şi Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei.

Fiecare membru a elaborat un program naţional anual de pregătire pentru aderare,

vizând probleme politice şi economice, militare şi de apărare, aspecte legate de resurse,

probleme de securitate şi juridice. Ele şi-au fixat propriile obiective, scopuri şi calendare de

activităţi.

Conţinutul programelor naţionale ţine însă cont de obiectivele pe care Alianţa le

aşteaptă a fi atinse de statele candidate, în diferite domenii:

a. obiective politice şi economice: reglementarea pe cale paşnică a oricărui

conflict teritorial extrem, a oricărei neînţelegeri de natură etnică, supremaţia

legii şi respectarea drepturilor omului, instaurarea unui control democratic

25

asupra forţelor armate şi promovarea stabilităţii şi a bunăstării prin libertatea

economică, justiţie socială şi o atitudine responsabilă în materie de mediu,

b. obiective de securitate şi apărare: capacitatea statelor candidate de a

contribui la apărarea colectivă şi la noile misiuni ale Alianţei. Participarea în

cadrul Parteneriatului pentru Pace deţine, de asemenea, un rol foarte important.

c. resursele vizează necesitatea ca orice stat candidat să aloce suficiente resurse

apărării, astfel încât să facă faţă obligaţiilor ce vor decurge din angajamentele

colective ale Alianţei, în momentul în care va deveni membru,

d. aspectele de securitate se referă la necesitatea ca ţările candidate să vegheze

la instituirea procedurilor care garantează securitatea informaţiilor sensibile,

e. aspectele juridice vizează necesitatea compatibilităţii între legislaţiile statelor

candidate şi dispoziţiile şi acordurile care reglementează cooperarea în

interiorul NATO.

În momentul în care se consideră că un stat îndeplineşte aceste criterii şi că includerea

sa în Alianţă poate servi intereselor politice şi strategice globale ale acesteia şi contribuie la

stabilitatea continentului european, există toate premisele ca respectivul stat să devină

membru deplin al NATO.

Cea mai recentă extindere a fost finalizată, după cum am arătat mai înainte, în

primăvara anului 2004, summit-ul NATO de la Istanbul (din iunie 2004) fiind prima reuniune

importantă a Alianţei lărgite.

România şi NATO

Unul dintre obiectivele prioritare ale politicii externe şi interne a României după

prăbuşirea comunismului l-a constituit aderarea la NATO.

Primele relaţii ale României cu NATO datează din anul 1990, când, printr-o scrisoare

oficială, secretarul general al NATO (pe atunci Manfred Worner) era invitat să viziteze

România şi în care se sugera, de asemenea, ideea acreditării unui ambasador român la NATO.

România a adresat formal cererea de aderare la Alianţa Nord-Atlantică în 1993. De

atunci şi până în prezent România a participat la diferite programe, iniţiative şi acţiuni ale

Organizaţiei. Primul pas concret în acest sens a fost participarea României la Parteneriatul

pentru Pace, încă din 1994.

În plan intern, România a demarat procesul de reformă a sistemului de apărare, a

lansat Planul anual de pregătire pentru aderare (în cadrul mai larg definit de Planul de acţiune

26

în vederea admiterii de noi membri, eleborat de NATO în 1990) şi, în urma Summit-ului de la

Praga (21-22 noiembrie 2002), a elaborat un calendar pentru finalizarea reformelor.

După cum am arătat, România a fost invitată să adere la NATO în noiembrie 2002.

După încheierea procedurii de ratificare, în ţările membre ale NATO, a Protocolului de

aderare a României la NATO şi în urma ratificării acestuia de către Parlamentul României,

începând din anul 2004, ţara noastră este membru cu drepturi depline al Alianţei Nord-

Atlantice.

Relaţia NATO-UE6

Actuala arhitectură de securitate Europeană reflectă trăsăturile esenţiale ale mediului

geopolitic în care se derulează:

•tranziţia către sistemul internaţional multipolar,

•competiţia între puteri în spaţiul euroatlantic pentru redistribuirea rolurilor;

•adâncimea integrării în U.E.;

•tentativele Federaţiei Ruse de a menţine statutul de mare putere pe arena mondială şi

de a ocupa poziţii cheie în structurile europene de securitate.

Dezechilibrul apărut la nivel politic, strategic şi instituţional între partenerii

transatlantici, provine din faptul că natura ameninţărilor s-a schimbat, dar nu au fost create

încă mecanisme adecvate pentru a răspunde la aceste ameninţări şi a le controla.

Securitatea se bazează atât pe stabilitatea politică, dar şi pe cea militară, acestea fiind

condiţionări complementare. Un sistem mobil de securitate europeană va putea fi edificat

numai dacă vor fi consolidate cele două componente. Politica de securitate bazată pe

cooperare (specifică O.S.C.E.) şi renunţarea la orice idee de a impune stabilitatea prin

mijloace de confruntare. Scopul este promovarea cooperării în vederea prevenirii conflictelor

în sfera politică şi a reducerii pericolului confruntării armate. De asemenea, mai are scopul de

a evita escaladarea potenţialelor conflicte, punând un accent deosebit pe promovarea

deschiderii şi a transparenţei.

Apărarea şi securitatea colectivă, pe de o parte, şi securitatea bazată pe cooperare, pe

de altă parte, sunt instrumente fundamental diferite, dar complementare, ale politicii

internaţionale de securitate. Aplicarea principiului subsidiarităţii, în organizarea securităţii

europene, presupune luarea în calcul a unui sistem de securitate multietajat: U.E., O.S.C.E.,

6 A se vedea Gherghe Toma, Constantin Degeratu, Traian Liteanu, Excurs în funcţionarea structurilor de

securitate. Noi vremuri, noi actori, Editura ANI, Bucureşti, 2007

27

N.A.T.O. şi O.N.U. Angajarea pe unul sau mai multe din aceste nivele va depinde de

specificul sarcinilor de securitate avute în vedere. Necesitatea unei corelări, a optimizării

cooperării între diferitele instituţii de securitate devine mai evidentă ca oricând. Evoluţiile în

U.E., competiţia dintre U.E. şi N.A.T.O., posibilitatea ca interesele naţionale ale unor state

occidentale să prevaleze asupra celor comune, evaluarea securităţii de pe poziţii ideologice şi

nu financiare, lipsa unei diviziuni corecte a muncii între statele participante, sunt principalii

factori care influenţează edificarea unui sistem eficient în domeniul securităţii europene.

Progresele instituţionale, evidenţiate anterior, dau o formă concretă contribuţiei europenilor la

securitatea euro-atlantică. Nivelul de interoperabilitate pe care se întemeiază relaţiile între

U.E. şi N.A.T.O. dă conţinut capacităţii europene colective de gestionare a crizelor.

Realizarea I.E.S.A. este un proces ireversibil al cărui cadru instituţional va fi construit

prin dezvoltarea relaţiei existente între N.A.T.O. şi U.E., pe măsură ce procesul de constituire

a unei politici comune de securitate şi apărare se va dezvolta. Chiar dacă toate statele membre

N.A.T.O. au recunoscut că este necesar ca europenii să dispună de capabilităţi militare,

independente de contribuţia S.U.A., pentru promovarea politicii externe şi de securitate

comună a U.E., a existat temerea că aceasta ar putea duce la crearea unei alianţe pur europene

şi la discriminarea statelor europene, care sunt membre ale N.A.T.O., dar nu şi ale U.E.,

precum şi la o dublare a asumării sarcinilor şi alocării resurselor de către N.A.T.O. şi U.E.

Dezvoltarea I.E.S.A. în cadrul N.A.T.O. şi aplicarea principiului creării unei forţe europene,

„separabile, dar nu separate”, afirmat în iunie 1996, la Consiliul Nord-Atlantic de la Berlin,

sunt destinate evitării acestor probleme.

Formula aprobată la Washington, în 1999, oferă europenilor mai multă greutate în

luarea deciziilor în cadrul Alianţei, iar U.E. (până în 2000 U.E.O.) instrumentele de care are

nevoie pentru a-şi îndeplini misiunile asumate. Aceasta se întemeiază pe următoarele

elemente:

reafirmarea angajamentului de a întări legătura transatlantică, inclusiv starea de

pregătire de luptă, pentru a îndeplini obiectivele de securitate comune, prin

intermediul Alianţei, ori de câte ori va fi nevoie;

continuarea procesului de întărire a pilonului european al Alianţei, în baza

Declaraţiei de la Bruxelles, din 1994, şi a principiilor convenite la Berlin in

1996; Sunt incluse aici şi opţiunile referitoare la selectarea unui comandant

general european şi a unui cartier general N.A.T.O., pentru acţiuni controlate

de U.E., precum şi termeni specifici de referinţă pentru D.S.A.C.E.U.R. şi

pentru conceptul de C.J.T.F. (Forţa Combinată de Intervenţie Inter-Arme);

28

dezvoltarea sistemului de legătură între cele două organizaţii, inclusiv

planificarea exerciţiile şi consultarea;

recunoaşterea faptului că un rol european intensificat va contribui la întărirea

Alianţei, constituind temelia apărării colective a membrilor.

În comunicatul summit-ului de la Washington, din 24 aprilie 1999, respectându-se

prevederile Tratatului de la Amsterdam şi a Declaraţiei de la St. Malo, sunt formulate

următoarele principii:

capacitatea de acţiune autonomă a U.E., dreptul de a lua decizii şi de a aproba

acţiunea militară, acolo unde nu este angajată întreaga Alianţă;

dezvoltarea unei consultări reciproce efective, cooperare şi transparenţă, între

N.A.T.O. şi U.E.;

acordarea unui sprijin deplin membrilor U.E. şi altor aliaţi europeni pentru

întărirea capacităţilor lor de apărare, în special pentru noi misiuni, evitând

dublarea inutilă;

asigurarea posibilităţilor implicării aliaţilor europeni care nu sunt membrii U.E.

în operaţiuni de răspuns la criză (operaţiuni sub comanda U.E.), în baza unor

acorduri de cooperare;

folosirea unor capacităţi şi realizări N.A.T.O. „separabile, dar nu separate”, în

operaţiuni controlate de U.E.

Pentru aplicarea ultimului principiu, în situaţia în care Alianţa nu este angajată militar,

se are în vedere încheierea unor acorduri care să reglementeze:

•accesul la capacităţile de planificare ale N.A.T.O.;

•disponibilitatea capacităţilor prestabilite şi a realizărilor comune ale N.A.T.O. în

folosul operaţiunilor conduse de U.E.;

•identificarea opţiunilor de comandă europeană, dezvoltarea rolului D.S.A.C.E.U.R. şi

asumarea eficientă şi deplină a responsabilităţilor;

•adaptarea sistemului N.A.T.O. de planificare a apărării, în scopul disponibilizării

forţelor pentru operaţiuni conduse de U.E.

În noul concept strategic al Alianţei Nord-Atlantice se consideră că dezvoltarea unei

politici externe şi de securitate comună, care include elaborarea progresivă a unei politici

comune de apărare, aşa cum s-a cerut în Tratatul de la Amsterdam, este compatibilă cu

politica comună de securitate şi apărare, stabilită în cuprinsul Tratatului de la Washington.

29

Creşterea mediului de securitate este direct proporţională cu sporirea responsabilităţilor şi

capacităţilor aliaţilor europeni, cu accent pe securitate şi apărare .

Dezvoltarea I.E.S.A. în cadrul N.A.T.O. presupune din partea aliaţilor europeni o

contribuţie mai coerentă şi mai eficientă la misiunile Alianţei, o întărire a parteneriatului

transatlantic, o acţiune autonomă, de la caz la caz, şi, prin consens, sub controlul politic şi

conducerea strategică a U.E., sau altfel convenite. În această idee, cooperarea în dezvoltarea

unor concepte operative noi, rămâne esenţială pentru a formula răspunsurile adecvate la

provocările la adresa securităţii. Aranjamentele practice detaliate şi evitarea duplicării

capacităţilor şi elementelor de apărare sunt elemente cheie ale unei colaborări aliate strânse .

Împărţirea poverii între S.U.A. şi Europa, este dorită de americani din motive

bugetare şi de europeni din considerente politice. Două sunt direcţiile principale, identificate

în primă instanţă şi avute în vedere de europeni:

•eliminarea dependenţei faţă de N.A.T.O. în domeniul militar şi creşterea operabilităţii

U.E. prin ameliorarea interoperabilităţii forţelor naţionale;

•derularea unui program de exerciţii şi de antrenamente împreună cu N.A.T.O. şi

eliminarea insuficienţelor în materie de comunicaţii şi de observare prin satelit.

Oficialii N.A.T.O. „cred că în ultimii 10 ani Alianţa a descoperit faptul că prăpastia

tehnologică dintre forţele armate americane şi cele ale naţiunilor europene devine din ce în ce

mai mare. Acest lucru este legat de know-how-ul tehnologic, dar şi de faptul că, după războiul

rece naţiunile europene şi-au redus forţele militare, ştiind că nu mai există un pericol imediat

venit din partea Uniunii Sovietice. Dar, campania aeriană din Kosovo a conturat limpede în

mintea europenilor, că, abordarea într-o manieră modernă a managementului de criză şi

asigurarea unei maniere moderne „de desfăşurare a unei campanii în astfel de zone dificile, au

un mare deficit faţă de americani” (Klaus P. Klaiber, şeful diviziei probleme politice din

N.A.T.O.). Dificultăţile cu care s-au confruntat aliaţii în Kosovo au convins europenii că

trebuie să lucreze foarte repede pentru rezolvarea problemelor legate de capacităţile moderne

de management de criză: comunicaţii, transport aerian rapid, operaţiuni aeriene de

recunoaştere. La rândul lor, succesele din Irak, din primăvara anului 2003 au demonstrat încă

o dată nivelul de dotare de excepţie a armatei S.U.A.

Un subiect important pentru ambele organizaţii, dar şi pentru ţările Europei Centrale,

este procesul de extindere a celor două organizaţii. Se doreşte ca procesele de extindere să fie

compatibile şi să se consolideze reciproc, datorită manifestării efectului cumulativ al

garanţiilor de securitate ale art. 5, al Tratatului de la Bruxelles modificat şi cele ale art. 5 al

Tratatului de la Washington. Pentru punerea în aplicare a articolului 5 al Tratatului de la

30

Bruxelles modificat, toate ţările vizate trebuie să fie membre N.A.T.O. Când încă mai

funcţiona U.E.O., S.U.A. se opunea admiterii unor noi ţări în U.E.O., cu statutul de membri

cu drepturi depline, dacă acestea nu erau membre N.A.T.O. De aceea este posibil ca

extinderea U.E. să depindă pe viitor de cea a Alianţei, pentru a se evita, aşa cum se apreciază,

obţinerea unor garanţii de securitate din partea N.A.T.O. prin mijloace „oculte”.

Decizia europenilor de constituire a unei forţe comune de reacţie rapidă, cu organisme

distincte, separate, de planificare militară, a nemulţumit profund Washingtonul, care

consideră că, astfel, poziţia sa preponderentă în cadrul Alianţei Atlantice, determinată inclusiv

de contribuţia financiară masivă, va fi mult slăbită. Nemulţumirea şi-a găsit clar expresia în

aprecierile dure ale ministrului american al apărării, William Cohen: „nu poate exista un grup

separat de interese al U.E. în N.A.T.O.”, nu trebuie să existe „structuri paralele sau

redundante, deoarece aceasta va slăbi alianţa”.

Tot mai multe voci autorizate sunt de părere că realităţile geopolitice şi geostrategice

ale începutului de secol XXI, impun abandonarea evaluărilor de tipul „ce a făcut S.U.A.

pentru Europa” şi acceptarea modelului „ce va face S.U.A. împreună cu Europa”.

NATO şi Uniunea Europeană sunt implicate într-o relaţie din ce în ce mai

complicată pentru că în decursul ultimilor ani ,UE s-a angajat din ce în ce mai mult în

probleme care erau tradiţional în domeniul de expertiză al NATO şi al statelor membre.

Deoarece majoritatea membrilor UE sunt şi membrii NATO este important ca relaţia dintre

cele două instituţii sa fie compatibilă şi complementară. În acest sens, va fi necesară o

clarificare a aspectelor de soft or hard security implicând o divizare clară a competenţelor

între state : rezolvarea ameninţărilor non militare rămânând în sarcina UE, rezolvarea

ameninţărilor cu agresiune armată fiind de competenţa SUA.

‘’O adevărată politică de apărare nu poate fi finalizată de trei sau patru ţări care

acţionează singure ‘’ a declarat ministrul de externe spaniol, Ana Palacio. De asemenea

,Javier Solana, a cerut liderilor europeni să se concentreze asupra consolidării capacităţilor

militare şi nu să se ocupe de crearea de noi structuri.

Noul concept strategic

Concomitent cu încercările europenilor de a materializa o componentă proprie în

materie de securitate şi apărare au fost formulate diverse variante de reformă a organizaţiei,

asociate cu importante acţiuni de restructurare. Printre acestea se numără:

31

apărarea frontalieră avansată. Misiunea principală a NATO, cea de apărare

colectivă, va fi completată cu sarcini de menţinere a păcii, SUA păstrându-şi

rolul de protector european;

stabilitate în Europa. NATO va gestiona problemele de securitate generală pe

continent după ce se va extinde spre Europa Centrală şi Orientală;

securitate în Europa. Presupune o extindere a misiunilor NATO, dincolo de

apărarea frontalieră, până în zonele care ar putea periclita securitatea

europeană (Golful Persic, Orientul Mijlociu, Africa de Nord);

apărarea intereselor comune. Asumarea libertăţii de acţiune acolo unde

interesele trebuie apărate, adică un “NATO nelimitat”.

Noul Concept Strategic al Alianţei formulează ca obiective generale:

•controlul schimbărilor pozitive şi a provocărilor actuale şi viitoare;

•apărarea intereselor comune de securitate în zone mai îndepărtate;

•menţinerea apărării colective;

•consolidarea legăturilor transatlantice menite să asigure asumarea de noi

responsabilităţi; •întărirea relaţiilor cu partenerii, în vederea admiterii de noi membri;

•menţinerea voinţei politice şi a mijloacelor militare necesare îndeplinirii misiunilor

stabilite.

Chiar dacă se consideră puţin probabil ca Alianţa să fie expusă unei agresiuni de

amploare cu armamente convenţionale, în gama largă a provocărilor şi riscurilor, militare şi

non-militare, la adresa securităţii, au fost incluse:

•incertitudinea şi instabilitatea din unele zone şi posibilitatea declanşării unor crize

regionale, capabile să evolueze rapid;

•dificultăţile economice, sociale şi politice din ţările cu democraţii fragile, sau care

parcurg drumul spre economia de piaţă;

•încălcarea drepturilor omului, rivalităţile etnice şi religioase, disputele teritoriale şi

dezintegrarea statelor;

•proliferarea armamentelor NBC şi existenţa unor capacităţi nucleare puternice în

posesia statelor din afară Alianţei;

•deţinerea unor capacităţi militare sofisticate, ca urmare a dispersării tehnologiei

întrebuinţate la producerea armamentelor;

•terorismul, sabotajul, crima organizată şi mişcări de populaţie necontrolate.

32

Relaţia dintre NATO şi Organizaţia Naţiunilor Unite7

În contextul actual, marile puteri militare caută să definească tot mai precis rolul şi

locul în noua ordine mondială şi totodată caută să contureze consecinţele politice importante

în planul noţiunii de independenţă a statului, odată cu implicarea lor în noua ordine mondială.

Atât ONU cât şi NATO, se sprijină, în funcţionarea lor pe Cartă şi pe Tratatul

Atlanticului de Nord în alcătuirea unui cadru instituţional mai larg de securitate .Astfel între

Carta Naţiunilor Unite şi Tratatul Nord Atlantic şi intre instituţiile Naţiunilor Unite şi cele ale

Alianţei, există puternice legături, atât juridice cât şi practice. Ambele elemente contribuie la

lărgirea cadrului instituţional în care acţionează Alianţa.

Articolul 51 al Cartei ONU stabileşte dreptul natural la apărare individuală sau

colectivă a tuturor statelor membre ONU. Aceasta autorizează acţiunile care ar putea fi

întreprinse în exercitarea acestui drept înainte de momentul în care Consiliul de Securitate al

ONU ia masurile care se impun în vederea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale. Astfel

,Carta ONU are o dubla importanţă pentru Alianţă. În primul rând, constituie baza juridică

pentru crearea Alianţei, iar în al doilea rând, stabileşte întreaga responsabilitate a Consiliului

de Securitate al ONU pentru pacea şi securitatea internaţională. Aceste două principii

fundamentale sunt prevăzute în Tratatul Atlanticului de Nord, semnat la Washington în aprilie

1949. Preambulul Tratatului întăreşte ideea conform căreia Carta ONU reprezintă cadrul în

care operează Alianţa.

Din 1949 şi până acum legătura formală dintre ONU şi Alianţă a rămas constantă şi s-

a manifestat în primul rând în relaţiile juridice dintre documentele fondatoare. Contactele

dintre instituţiile Naţiunilor Unite şi cele ale Alianţei au fost de cele mai multe ori extrem de

limitate atât ca formă, cât şi în conţinut.

Disponibilitatea Alianţei de a sprijini operaţiunile de menţinere a păcii sub autoritatea

Consiliului de Securitate al ONU a fost declarată formal de către miniştrii de externe ai

statelor membre ale NATO în decembrie 1992.

În decembrie 1995, ca urmare a semnării Acordului de Pace din Bosnia, NATO a

primit mandat din partea ONU, în baza rezoluţiei 1031 a Consiliului de Securitate de a aplica

7 A se vedea Gherghe Toma, Constantin Degeratu, Traian Liteanu, Excurs în funcţionarea structurilor de

securitate. Noi vremuri, noi actori, Editura ANI, Bucureşti, 2007

33

aspectele militare ale Acordului de Pace. În februarie 1998, după discuţiile cu participanţii

SFOR, nemembri ai NATO, Consiliul Nord-Atlantic a anunţat că, în conformitate cu

mandatul primit din partea Consiliului de Securitate al ONU, NATO este pregătită să

organizeze şi să coordoneze o forţă multinaţională care să continuie activitatea în Bosnia-

Herţegovina .

La 4 martie 1998 Consiliul Nord –Atlantic, a adus în discuţie situaţia din Irak salutând

adoptarea în unanimitate a rezoluţiei 1154 a Consiliului de Securitate ONU, privind

implementarea acordului semnat de către Secretarul General al Naţiunilor Unite şi

Irak.Consiliul şi-a declarat sprijinul pentru deciziile relevante ale ONU şi a subliniat

importanţa stabilităţii în regiunea Golfului pentru securitatea spaţiului euroatlantic .

Interacţiunea NATO cu OSCE8

Fiind singurul forum care regrupează toate statele Europei, alături de Canada şi Statele

Unite, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) reprezintă un element-

cheie al arhitecturii europene de securitate. OSCE s-a dovedit a fi un cadru lărgit pentru

cooperare în domenii precum drepturile omului, libertăţile fundamentale, democraţia,

preeminenţa dreptului, securitatea şi cooperarea economică.

Alianţa a sprijinit activ procesul CSCE/OSCE, încă de la crearea sa, şi a fost unul din

susţinătorii instituţionalizării procesului CSCE, aprobat la Reuniunea CSCE la nivel înalt

desfăşurată la Paris, în 1990. La Summit-ul din noiembrie 1991 de la Roma, Alianţa şi-a

reafirmat sprijinul pentru procesul CSCE şi a definit rolurile care reveneau celor două

structuri, CSCE şi Alianţă, în dezvoltarea dialogului şi cooperării în Europa, ca fiind

complementare.

Recunoscând că securitatea Aliaţilor nu putea fi separată de cea a celorlalte state din

Europa, Alianţa consideră dialogul şi cooperarea între diferite instituţii din domeniul

securităţii ca fiind un factor important în eliminarea crizelor şi prevenirea conflictelor.

Importanţa acordată de NATO CSCE a fost subliniată şi la Oslo, în iunie 1992.

Miniştrii afacerilor externe ai Alianţei şi-au declarat disponibilitatea de a sprijini activităţile

de menţinere a păcii întreprinse sub responsabilitatea OSCE, inclusiv prin punerea la

dispoziţie a resurselor şi expertizei Alianţei. Această decizie importantă a deschis calea pentru

o mai amplă interacţiune între NATO şi OSCE, mai ales în contextul noilor responsabilităţi

ale Alianţei, precum cea a operaţiunilor de menţinere a păcii.

8 A se vedea Gherghe Toma, Constantin Degeratu, Traian Liteanu, Excurs în funcţionarea structurilor de

securitate. Noi vremuri, noi actori, Editura ANI, Bucureşti, 2007

34

Din decembrie 1991, dialogul şi cooperarea NATO cu ţările partenere din Centrul şi

Estul Europei, precum şi din fosta Uniune Sovietică, s-au desfăşurat în cadrul Consiliului de

Cooperare Nord-Atlantică (NACC). NACC a obţinut rezultate vizibile într-un număr

important de domenii, precum promovarea relaţiilor de bună vecinătate, dezarmare şi control

al armamentelor şi de cooperare pentru menţinerea păcii. Procesul a adus o contribuţie

substanţială la întărirea cooperării dintre Aliaţii NATO şi ţările partenere, sprijinind astfel

rolul CSCE/OSCE în aceste domenii. Un parteneriat mai puternic şi mai operaţional a

început între NATO şi partenerii săi NACC în 1997, când locul NACC a fost luat de Consiliul

pentru Parteneriat Euro-Atlantic (EAPC). EAPC a devenit cadrul general pentru cooperarea

între NATO şi ţările partenere, incluzând Parteneriatul pentru Pace (PfP), pe care a ridicat-o la

un nou nivel calitativ. O structură denumită Comitetul de cooperare politico-militară/ Grupul

ad-hoc pentru cooperare în menţinerea păcii, funcţional în cadrul EAPC, s-a dovedit a fi o

legătură instituţională importantă cu OSCE. Un reprezentant al preşedintelui în exerciţiu al

OSCE participă regulat la reuniunile acestui Comitet, prezentând în linii mari preocupărilor

curente ale OSCE, care prezintă relevanţă pentru grup.

Aceste întâlniri formale prezintă o importanţă deosebită în domeniul menţinerii păcii.

Acestea sunt dovada evidentă a complementarităţii şi transparenţei ce caracterizează

dezvoltarea cooperării în domeniul menţinerii păcii, care se regăseşte în cadrul preocupărilor

EAPC şi PfP.

De la Summit-ul de la Budapesta din decembrie 1994, OSCE a fost implicată într-o

dezbatere amplă asupra tuturor aspectelor securităţii, în scopul elaborării un concept de

securitate pentru secolul XXI. În decembrie 1996, în Declaraţia de la Summit-ul de la

Lisabona asupra unui model comun şi global de securitate pentru Europa secolului XXI, şefii

de stat şi de guvern ai OSCE au reafirmat că securitatea europeană necesită o cooperare şi o

coordonare mai extinsă între statele participante şi între organizaţiile europene şi

transatlantice. Totodată, ei şi-au exprimat intenţia de a întări cooperarea cu alte organizaţii de

securitate. În acest sens, Alianţa a contribuit la dezbaterile din cadrul OSCE asupra modelului

de securitate. În Declaraţia de la Madrid, din 1997, asupra securităţii şi cooperării euro-

atlantice, şefii de stat şi de guvern ai NATO au calificat OSCE drept cea mai completă

organizaţie europeană de securitate. Ei au subliniat rolul esenţial pe care OSCE îl are în

crearea unui mediu de securitate, de pace şi stabilitate în Europa şi au evidenţiat importanţa

principiilor şi angajamentelor adoptate de către OSCE, ca fundament al dezvoltării structurilor

de securitate globală şi colectivă în Europa.

35

La Madrid, NATO şi-a exprimat şi sprijinul susţinut faţă de activitatea OSCE în

elaborarea unui model comun şi cuprinzător de securitate pentru Europa secolului XXI,

precum şi pentru ideea dezvoltării unei Carte Europene de Securitate, în conformitate cu

deciziile luate cu ocazia Summit-ului OSCE de la Lisabona, din 1996.

Conceptul comun pentru dezvoltarea cooperării între instituţiile de sprijin reciproc, aşa

cum a fost acceptat la Reuniunea ministerială de la Copenhaga din decembrie 1997, a trasat o

listă de principii şi angajamente pentru dezvoltarea cooperării între organizaţiile şi instituţiile

de susţinere reciprocă, în cadrul Platformei pentru securitate cooperativă. În cadrul

organizaţiilor şi instituţiilor din care fac parte, statele participante s-au angajat să acţioneze

pentru asigurarea adeziunii organizaţiilor şi instituţiilor respective la Platformă.

Ca o primă categorie de măsuri practice luate în vederea dezvoltării cooperării dintre

OSCE şi organizaţiile şi instituţiile respective, Conceptul comun sugerează păstrarea unor

contacte periodice, inclusiv întâlniri, în vederea creării unui cadru de dialog permanent, a unei

mai mari transparenţe şi a unei cooperări practice. Aceasta implică apariţia unor funcţionari

de legătură sau a unor puncte de contact, reprezentare mixtă la reuniunile adecvate şi alte

contacte destinate unei mai bune familiarizări cu instrumentele de prevenire a conflictelor

specifice fiecărei organizaţii, astfel NATO şi OSCE şi-au dezvoltat relaţiile de cooperare pe

baza Conceptului comun.

Angajamentul Alianţei pentru promovarea securităţii, prosperităţii şi democraţiei în

toată regiunea euro-atlantică a fost subliniat in Conceptul Strategic revizuit şi în alte

documente emise de şefii NATO, şefii de stat şi de guvern la Summit-ul de la Washington, în

aprilie 1999. Ţările membre NATO sprijină, astfel, pe deplin, atât principiile fundamentale ale

OSCE, când şi abordarea globală şi comună a problemei securităţii. Acest sprijin a fost

clarificat în declaraţiile Alianţei privind disponibilitatea acesteia de a contribui la eforturile

OSCE de consolidare a securităţii şi stabilităţii europene şi, mai ales, la operaţiunile de

menţinere a păcii aflate în responsabilitatea OSCE.

Progresele obţinute în definirea contribuţiei OSCE la operaţiunile de menţinere a păcii

sunt reflectate în Carta OSCE asupra Securităţii Europene.

Cooperarea întreprinsă între NATO şi OSCE în ultimii ani, în domeniile de prevenire a

conflictelor, de menţinere a păcii, de gestionare a crizelor şi de reabilitare în urma

conflictelor, este dedicată în totalitate păstrării spiritului Platformei de cooperare pentru

securitate care va fi dezvoltată în cadrul Cartei.

Cooperarea strânsă în plan practic între cele două organizaţii este amplificată în

contextul eforturilor internaţionale de instaurare a păcii în fosta Iugoslavie, cu precădere în

36

relaţiile dintre OSCE şi Forţa de stabilizare a NATO (SFOR) din Bosnia-Herţegovina, precum

şi dintre OSCE şi Forţa din Kosovo (KFOR). Printre iniţiativele adoptate la Summit-ul de la

Istanbul se află şi crearea echipelor pentru cooperare şi asistenţă de specialitate rapidă

(REACT). Această capacitate de desfăşurare rapidă va acoperi o gamă largă a expertizei civile

care va contribui la prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor şi reabilitare în urma

conflictelor, întărirea capacităţii OSCE, de a desfăşura rapid componentele civile ale unei

operaţiuni de menţinere a păcii, de a facilita cooperarea cu forţele NATO de menţinere a păcii

care acţionează alături de aceste echipe civile. În cadrul Forumului OSCE pentru Securitate şi

Cooperare (FSC), ţările membre NATO, împreună cu alte state participante, au prezentat mai

multe propuneri de fond privind probleme cum ar fi:

•schimbul de informaţii asupra planificării apărării,

•neproliferarea şi transferul de arme,

•cooperarea şi contactele militare,

•schimbul global de informaţii militare

•măsurile de stabilizare care trebuie luate în situaţii de criză locală, între 1993 şi 1995.

Concepţia americană este determinată de dimensiunea sa universală, fiind

preponderent geopolitică („securizare prin intervenţie” - eventual în parteneriat). Definirea

europeană a securităţii este puternic influenţată de statutul de putere regională al Uniunii

Europene şi de puternicul său caracter social. Ca atare, conceptele europene de securitate sunt

mai largi, incluzând inclusiv problemele sociale („securizare prin integrare”). A doua mare

diferenţă între viziunea de securitate americană şi cea europeană se referă la ritmul de

securizare a unei zone: în timp ce strategia anglo-americană este dinamică, ofensivă, adesea

cu un conţinut revoluţionar, bazată pe formula succesiunii „intervenţie + securizare militară +

democratizare + parteneriat”, concepţia europeană este gradualistă, prudentă, sintetizată în

formula succesiunii „parteneriat + democratizare + integrare + securizare civilă”.

B. Pactul de la Varşovia (Tratatul de Prietenie, Cooperare şi Asistenţă

Mutuală)9

Tratatul de Prietenie, Cooperare şi Asistenţă Mutuală a fost semnat la 14 mai 1955 şi a

reprezentat o alianţă militară a statelor blocului comunist, alianţa fiind opusă NATO. Statele

fondatoare au fost URSS, Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, România, RDG, Polonis şi

Ungaria. China a fost reprezentată la semnarea Pactului.

9 A se vedea Anamaria Groza, Comunităţile europene şi Cooperarea politică europeană, Editura C.H.Beck,

Bucureşti, 2008

37

Ţările membre îşi promiteau ajutor reciproc în caz de agresiune, în spiritul Cartei

ONU. Scopul declarat viza instituirea unui sistem de apărare colectivă în Europa şi pacea

continentului. Clauzele Pactului făceau referire la soluţionarea deferendelor pe cale paşnică şi

reducerea procesului general de înarmare.

Din punct de vedere instituţional, Tratatul de la Varşovia a creat un Comandament

unic şi un Comitet consultativ politic. Comitetul se întrunea de două ori pe an.

Pactul a fost dominat de URSS, iar tentativele statelor membre de a se retrage au fost

drastic sancţionate de Moscova (reprimarea sângeroasă a Revoluţiei maghiare din 1956,

invadarea Cehoslovaciei în 1968).

La 1 iulie 1991, Pactul de la Varşovia a fost dizolvat oficial.

C. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE)

Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (O.S.C.E.), forumul în care se

regăsesc toate ţările Europei, alături de Canada şi Statele Unite, reprezintă un element cheie al

arhitecturii europene de securitate.

Pregătirea terenului pentru organizarea unei reuniuni paneuropene a fost marcată de

începutul unei anumite destinderi între vestul şi răsăritul continentului european prin

semnarea Tratatului din 12 august 1970 de către Republica Federală a Germaniei şi Uniunea

Sovietică, a Tratatului din 7 decembrie 1970 de către Republica Federală a Germaniei şi

Polonia, prin recunoaşterea reciprocă dintre cele două Germanii prin Tratatul din 21

decembrie 1971, prin semnarea Tratatului dintre Republica Federală a Germaniei şi

Cehoslovacia din 9 iunie 1973 prin care erau anulate acordurile de la Munchen din 1938.

Discuţiile purtate cu aceste prilejuri au permis statelor participante să-şi definească

poziţiile şi să-şi afirme politicile pe care înţelegeau să le urmeze. Ţările occidentale şi-au

exprimat condiţiile prin: nu intangibilitatea frontierelor - ceea ce ar fi însemnat recunoaşterea

cuceririlor sovietice - ci inviolabilitatea lor, excluzându-se recurgerea la forţă cu lăsarea

drumului liber pentru evoluţii paşnice, prin tratative diplomatice. Lucrările Conferinţei au

avut ca obiective şi drepturile omului şi libertăţile fundamentale pe care ţările democratice

doreau să le difuzeze în ţările blocului sovietic.

După o perioadă de negocieri purtate la Geneva, Actul Final al Conferinţei pentru

Securitate şi Cooperare în Europa a fost semnat la Helsinki la 1 august 1975 de către şefii de

state şi guverne din 35 de state europene precum şi de Statele Unite ale Americii şi Canada.

Nu a participat Albania.

38

Actul Final se prezintă ca un „cod de bună conduită”, ca o adevărată „cartă a relaţiilor

intereuropene”. O Declaraţie proclamată cu acest prilej afirma „principiile care guvernează

relaţiile reciproce dintre statele participante” conforme cu Carta Naţiunilor Unite, aşa numitul

Decalog, din care cităm: egalitatea suverană, nerecurgerea la forţă, inviolabilitatea

frontierelor, reglementarea pe cale paşnică a diferendelor, neintervenţia în afacerile interne,

respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, dreptul popoarelor de a dispune de

ele însele.

Mijloacele de traducere în fapt a acestor principii - interpretate diferit de ţările

democratice şi de cele comuniste - au făcut obiectul a trei „paliere”:

Primul palier a reunit problemele referitoare la securitatea în Europa

(elaborarea de metode destinate reglementării paşnice a diferendelor, măsuri

pentru asigurarea transparenţei activităţilor militare);

Cel de-al doilea palier viza cooperarea în domeniul economic, ştiinţific, tehnic

şi de mediu dintre ţările capitaliste şi cele cu o economie socialistă;

Cel de-al treilea palier privea cooperarea în domeniile umanitare şi altele cum

ar fi: circulaţia persoanelor, reunirea familiilor, căsătorii între cetăţeni

aparţinând unor state diferite, dezvoltarea turismului, schimburi culturale etc.

După cum analiştii problemei au constatat, sistemul procedural şi structural al CSCE

s-a dovedit a fi „un cadru flexibil de consultaţie şi dialog”. A fost stabilit şi un calendar al

reuniunilor care vor avea loc în diverse capitale ale ţărilor membre. Conferinţa nu avea

personalitate juridică, nici structură administrativă permanentă, nici resurse proprii,

funcţionarea ei căzând în sarcina statelor membre, care să permită progresul în măsurile de

aplicare (Belgrad, Madrid, Viena, Paris, Helsinki ş.a.). Reuniunile au avut loc la diferite

niveluri: miniştri, diplomaţi, experţi; deciziile se luau prin consens, ceea ce a presupus

negocieri îndelungate asupra textelor ce urmau a fi adoptate, texte fără o angajare juridică dar

cu importanţă politică (de exemplu, Conferinţa de la Madrid a durat între 11 noiembrie 1980

şi 9 septembrie 1983; cea de la Viena, între 4 noiembrie 1986 şi 15 ianuarie 1989).

S-a edificat un sistem trainic de securitate şi cooperare precum şi un „cod moral de

bună conduită” în Europa, bazat pe relaţii amicale, pe egalitatea şi respectarea drepturile

inerente suveranităţii, nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa, inviolabilitatea

frontierelor, integritatea teritorială, reglementarea pe cale paşnică a diferendelor dintre ţări,

respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, neintervenţia în treburile interne

ale statelor. S-a subliniat astfel autoritatea Naţiunilor Unite, întâietatea dreptului internaţional

şi altele. Totodată s-a precizat şi că principiul integrităţii teritoriale nu înseamnă şi

39

recunoaşterea statu quo-ului juridic al frontierelor modificate după război şi problemele ce

sunt şi vor apărea în acest sens vor trebui rezolvate pe cale amiabilă, Conferinţa necauţionând

astfel realităţile teritoriale sovietice (cum ar fi anexarea ţărilor baltice, a Basarabiei şi nordului

Bucovinei, împărţirea Germaniei în două state).

Pe parcursul timpului, conceptele au fost dezvoltate la conferinţele periodice ce au

urmat, unde, printre altele, s-a precizat şi conţinutul noţiunii de dimensiune umană.

Schimbările intervenite în Europa ca urmare a evenimentelor politice din 1989 au

ridicat şi problemele de reorientare politică a CSCE. Prăbuşirea regimurilor comuniste a

determinat sfârşitul antagonismului celor două Europe ce fuseseră construite paralel dar prin

metode şi mijloace diferite. Singura organizaţie paneuropeană de o asemenea amploare -

făcând abstracţie de Comisia Economică a Naţiunilor Unite pentru Europa dar cu funcţii

limitate - a rămas CSCE. În acest context valorile occidentale precum pluralismul politic,

economia de piaţă, supremaţia dreptului au triumfat.

În noiembrie 1990, şefii de state şi de guverne ai ţărilor semnatare ale Actului Final au

parafat „Carta de la Paris pentru o nouă Europă”, care a marcat şi trecerea de la rolul său de

forum pentru negocieri şi dialoguri la o structură operaţională activă.

Ţările membre şi-au confirmat angajamentul lor de a coopera pentru menţinerea păcii

şi securităţii, pentru apărarea instituţiilor democratice, pentru respectarea drepturilor omului şi

libertăţilor fundamentale, nu numai între ele, ci şi cu alte organizaţii internaţionale.

Carta nu are caracterul unui act cu valoare constituţională, ci reprezintă un program de

perspectivă în construirea Europei pe doi piloni principali: revenirea la valorile democraţiei

occidentale şi dezvoltarea instituţională. Transformarea CSCE în OSCE, care a avut loc în

1994, a determinat şi importante mutaţii calitative.

S-au creat instituţii stabile şi coerente cum ar fi:

Centrul pentru prevenirea conflictelor de la Viena;

Oficiul pentru alegeri libere de la Varşovia;

Secretariatul de la Praga.

S-au mai înfiinţat trei organisme politice consultative:

Consiliul de Miniştri ai afacerilor externe din statele membre, care se

întruneşte cel puţin o dată pe an;

Comitetul înalţilor Funcţionari, însărcinat cu problemele cooperării politice,

asistă Consiliul, conduce activitatea curentă, pregăteşte reuniunile la vârf ce au

loc din doi în doi ani;

40

Consiliul Permanent, care are responsabilitatea operaţiunilor curente;

Conferinţele periodice (din doi în doi ani) ale şefilor de state şi de guverne;

Adunarea Parlamentară, compusă din membrii Parlamentelor naţionale,

instituţie înzestrată cu vot consultativ.

Curtea de Conciliere şi Arbitraj.

S-a mai creat o funcţie: Înaltul Comisar pentru Minorităţile Naţionale precum şi postul

de Secretar General.

Toate acestea au determinat şi schimbarea titulaturii organizaţiei din CSCE în OSCE.

Declaraţia de la Helsinki din 1992 a permis O.S.C.E. să întreprindă misiuni de

anchetă, de monitorizare şi de„bune oficii”, pentru a-şi consolida capacitatea de management

al crizelor şi de prevenire a conflictelor - astfel de misiuni ale OSCE s-au desfăşurat în

Kosovo, Voivodina, Skopje, Georgia, Tadjikistan, Moldova etc.

Datorită lărgirii sale, OSCE s-a transformat într-un ansamblu de state repartizate în trei

continente: american, european şi asiatic. Ca urmare a aplicării în continuare a principiului

consensului, a lipsei de mijloace, OSCE nu a putut face faţă cu eficacitate unor misiuni de

menţinere a păcii în Europa (în criza iugoslavă, mai recent evenimentele din Kosovo, în care

organizaţia nu a putut decât să trimită misiuni de observatori).

O observaţie cu caracter general trebuie făcută în acest sens şi anume că toate aceste

mari organizaţii, dacă au cunoscut perioade de criză, perioade de concurenţă, uneori chiar

antagonice, linia lor dominantă a fost însă de complementaritate, pentru că toate au fost

orientate spre realizarea unor obiective comunecum ar fi:

•asigurarea păcii, securităţii şi democraţiei,

•respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

În concluzie putem afirma că toate acestea au marcat progrese în construirea unităţii

europene, indiferent dacă au avut un caracter militar, politic, sau social-economic, elemente

comune regăsindu-se în fiecare punct.

Opoziţia dintre CAER şi Comunitatea Economică Europeană era netă. Nu putea fi

vorba de nici un dialog real şi constructiv între aceste două organizaţii. Pe de o parte, ţările

membre CAER nu recunoşteau activitatea CEE, acuzând-o că este o organizaţie creată de

marile monopoluri pentru exploatarea maselor muncitoare din Europa Occidentală iar pe de

altă parte, Comunitatea Europeană nu recunoştea CAER în care vedea o formă sovietică de

dominaţie şi exploatare a statelor în zona sa de dominaţie.

Căderea regimurilor comuniste, dislocarea Uniunii Sovietice au fost evenimente de o

41

importanţă covârşitoare. La întâlnirea din 9-10 ianuarie 1990, zece şefi de guverne din cadrul

CAER au constatat eşecul acestui organism - care îşi fixase ca obiectiv, între altele,

instaurarea diviziunii muncii între statele socialiste printr-o planificare centralizată dar care nu

a putut împiedica fiecare ţară să aibă propria sa politică economică, drept urmare fostele ţări

membre CAER au putut să-şi reia libertatea de acţiune. Pactul de la Varşovia nu a mai durat

nici el mult timp şi structurile sale militare au fost dizolvate în 1991 iar Comitetul Consultativ

care ţinea locul unei structuri politice a dispărut la 1 iulie 1991.

La 8 decembrie 1991, la Minsk, preşedinţii Belarus, Federaţiei Ruse şi Ucrainei au

decis crearea Comunităţii Statelor Independente la care au mai aderat încă 8 republici foste

sovietice, Comunitatea neavând structuri organizate.

Împărţirea Europei în două sisteme opuse - cel occidental, democratic şi cel sovietic,

totalitar şi tiranic - a sfârşit prin victoria forţelor democratice. Cu toate acestea, existenţa celor

două blocuri a avut şi un rezultat benefic şi anume a grăbit eforturile de cooperare europeană,

consolidând convingerile comunitare.

D. Uniunea Europei Occidentale (UEO)

La 4 martie 1947, Franţa şi Marea Britanie au semnat la Dunkerque un Tratat de

asistenţă mutuală al cărui obiectiv major era cooperarea pe planul apărării comune. Tratatul

prevedea o asistenţă militară în cazul unei agresiuni sau al ameninţării cu agresiunea din

partea Germaniei, dar nu stipula decât obligaţia unor consultări în caz de pericol. Iniţiativei

lansate pentru o organizaţie defensivă i-a răspuns Belgia, Olanda şi Luxemburg, dar care au

considerat prevederile Tratatului ca fiind insuficiente şi au sugerat încheierea unui tratat

multilateral care să înscrie:

•un acord militar de asistenţă reciprocă ce va trebui acordat automat şi imediat în

situaţia unei agresiuni;

•un acord politic pentru organizarea unui sistem de consultări regulate asupra tuturor

problemelor de interes comun;

•un acord economic ce ar fi urmat să aibă ca obiectiv final o uniune economică.

La 17 martie 1948 a fost semnat la Bruxelles un „Tratat de colaborare în materie

economică, socială şi culturală şi de legitimă apărare colectivă”, pentru o perioadă de 50 de

ani. Cele 5 ţări s-au angajat printr-o clauză de asistenţă militară ca, în situaţia unei agresiuni

armate, să se ajute reciproc. Tratatul reitera valorile esenţiale ale civilizaţiei occidentale care

trebuiau apărate: drepturile omului, libertăţile fundamentale, principiile democratice şi

reafirma voinţa de cooperare pentru reconstruirea economiei europene şi asigurarea

42

securităţii.

Foarte rapid, pe măsură ce războiul rece se înăsprea, ameninţarea unei agresiuni

sovietice era tot mai prezentă şi, din această cauză, pericolul sovietic a constituit preocuparea

majoră, astfel Uniunea Europei Occidentale se născuse.

Acordurile de la Paris din 23 octombrie 1954 au modificat organizaţia în favoarea

Germaniei şi au schimbat totodată şi denumirea din Uniunea Occidentală în Uniunea Europei

Occidentale.

Potrivit art. 9 a fost creată Adunarea Parlamentară iar Uniunea şi-a lărgit obiectivele,

cu deosebire în domeniul armamentului. Totodată, au fost eliminate menţiuni1e care lezau

demnitatea Germaniei (până la finele anului 1949 Germania nu a dispus de un guvern

naţional) datorită faptului că Germania păşise ferm pe calea democraţiei şi îşi afirmase

ataşamentul la idealul european. Recunoscându-i-se meritele şi eforturile de reconstruire

desfăşurate pe toate planurile în noua societate germană, aceasta a devenit parte la

organizaţiile regionale la care şi-a adus o importantă contribuţie.

Celor 5 ţări fondatoare li s-au adăugat Germania Federală, Italia, Spania, Portugalia,

Grecia, mai apoi Islanda, Norvegia şi Turcia. Cu unele restricţii, Germania a fost autorizată cu

acest prilej să-şi reconstituie armata (devenise cel de-al 15-lea membru NATO, la 9 mai

1955).

Toţi membrii cu drepturi depline sunt şi membri ai NATO.

În acelaşi timp, Uniunea a fost concepută ca parte integrantă în procesul de dezvoltare

al Uniunii Europene, aducând în acest fel şi o dimensiune suplimentară la securitatea

colectivă a Europei. Tratatul asupra Uniunii Europene, în art. J4 al. 2, înscrie că „Uniunea

cere Uniunii Europei Occidentale (UEO), care face parte integrantă din dezvoltarea Uniunii

Europene, să implementeze deciziile şi acţiunile Uniunii care au implicaţii în domeniul

apărării. Consiliul, de acord cu instituţiile UEO, adoptă modalităţile practice necesare".

Legătura dintre UEO şi NATO s-a materializat şi prin sprijinul acesteia din urmă,

materializat prin acordarea de bunuri ale Alianţei pentru operaţiunile Uniunii întreprinse în

realizarea politicii ei externe şi de securitate comună.

Principalele organe ale Uniunii Europei Occidentale, aşa cum au fost stabilite, erau

următoarele:

Consiliul- organul suprem al Uniunii, format din reprezentanţii statelor

membre, înalţi funcţionari (chiar şi la rangul de miniştri), fără întâlniri regulate,

ci doar în momentele considerate oportune. Deciziile trebuiau luate de comun

acord, deci sub condiţia unanimităţii.

43

Comitetul Permanent, format din ambasadorii ţărilor membre, cu reuniuni

lunare; Comitetul era asistat de un Secretariat.

Adunarea, care cuprindea grupurile naţionale din Adunarea Parlamentară a

Consiliului Europei; aceasta era concepută să aibă un rol consultativ şi

competenţe privitoare la rezoluţii şi recomandări adresate statelor membre;

Adunarea avea posibilitatea de a vota o moţiune de dezaprobare, dar fără ca

aceasta să aibă forţă juridică.

Secretariatul General, cu competenţe în domeniul administrativ.

Statul Major comun.

Comitetul Militar Permanent, însărcinat să elaboreze planurile de apărare şi să

pregătească coordonarea forţelor aeriene; în cadrul lui funcţiona un Comitet

economic şi financiar însărcinat cu problemele producţiei integrate de

echipament militar.

Consiliul Permanent, compus din ambasadorii ţărilor membre acreditaţi la

Londra.

Comitete Speciale, pentru domenii de interes comun.

Uniunea cuprindea, de asemenea, trei agenţii:

Agenţia pentru problemele de control al armamentului şi pentru dezarmare;

Agenţia pentru problemele de securitate şi de apărare;

Agenţia pentru dezvoltarea cooperării în materie de armament.

Progresul înregistrat de Alianţa Nord-Atlantică a scăzut din importanţa Uniunii: unele

competenţe militare şi diplomatice au fost transferate în atribuţiile NATO şi unele economice,

sociale şi culturale - parte în OCDE, parte în Consiliul Europei.

La 17 noiembrie 1998, miniştrii afacerilor externe şi ai apărării din cadrul UEO au

semnat şi proclamat Declaraţia de la Roma. Ea era rezultatul concluziilor la care au ajuns

organismele Uniunii din momentul în care Uniunea s-a lărgit şi cu Islanda, Norvegia şi

Turcia. Astfel, componenţa Uniunii se prezintă ca un sistem deosebit de complicat - după

unele aprecieri confuz - care cuprindea patru categorii de apartenenţă:

statut de membru efectiv - toţi membrii UEO sunt şi membri NATO şi membri

ai Uniunii Europene;

statut de membru asociat - statele membre ale NATO, dar nu şi ale Uniunii

Europene;

statut de partener asociat - state care nu sunt nici membre NATO nici membre

44

UE;

statut de observator.

În scopul stabilirii unor legături mai strânse cu ţările foste comuniste, Consiliul UEO a

hotărât la 9 mai 1994 să stabilească un statut de „parteneri asociaţi”:, ceea ce le permitea

acestora să participe la dezbaterile Consiliului. În speţă, este vorba de Bulgaria, Cehia,

Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia, Ungaria.

La începutul anilor '90 agenţiile UEO însărcinate cu probleme de securitate au fost

restructurate; în 1989 a fost creat Institutul European de Studii de Securitate. O propunere

franco-germană din februarie 1991 cerea ca UEO să devină „braţul înarmat” al Uniunii

Europene. Declaraţia de la Bonn din 19 iulie 1992 a Consiliului de Miniştri ai afacerilor

externe şi ai apărării din ţările membre UEO a definit misiunile organizaţiei ca fiind: apărarea

comună, umanitară, de menţinere a păcii, de forţă de luptă capabilă să gestioneze crizele,

precum şi operaţiuni de restabilire a păcii. Consiliul European de la Bruxelles (29 octombrie

1993) a solicitat UEO să traducă în viaţă dispoziţiile prevăzute în Tratatul de la Maastricht.

Declaraţia anexă la Tratatul referitor la UEO îi fixa ca obiectiv elaborarea treptată „a unei

identităţi europene de securitate şi apărare” compatibilă cu NATO. Se preconiza astfel

stabilirea de relaţii strânse între organele UEO, NATO şi Uniunii Europene. Din 1995

Uniunea Europei Occidentale a dispus de un Eurocorp, adică un corp de armată europeană

formată din 40.000 de militari.

Tratatul de la Nisa, care a amendat Tratatul asupra Uniunii Europene, prevede o serie

de modificări care fac referire la structurarea treptată a unei Politici de Apărare Comună prilej

cu care rolul Uniunii Europei Occidentale dispare, în timp ce rolul NATO este consolidat. De

asemenea, s-a subliniat că o politică de apărare a Uniunii nu poate prejudicia politica de

apărare a statelor membre şi trebuie să respecte obligaţiile statelor membre a căror apărare

comună este realizată în cadrul NATO.

De altfel, acest aspect a fost reluat şi în Constituţia europeană care prevede în mod

expres că politica Uniunii Europene nu aduce atingere caracterului specific al politicii de

securitate şi apărare a statelor membre, respectând obligaţiile care decurg din Tratatul

Atlanticului de Nord pentru anumite state membre care consideră că apărarea lor comună este

realizată în cadrul Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord fiind compatibilă cu politica

de securitate şi apărare comună stabilită în acest cadru.

La ora actuală securitatea europeană se realizează în cadrul Alianţei, care constituie

legătura transatlantică prin care securitatea Americii de Nord este permanent legată de

securitate Europei.

45

Întrebări:

1. Uniunea Europei Occidentale. Constituire şi activitate;

2. OSCE. Structura şi activitate;

3. NATO. Obiective şi evoluţie;

46

Tema nr. 3 ORGANIZAŢII CU VOCAŢIE ECONOMICĂ

Obiective:

1. Cunoaşterea originii şi evoluţiei principalelor organizaţii europene ca

surse de inspiraţie a dreptului modern şi formarea culturii specifice necesare

absolvenţilor cu studii juridice.

Conţinutul temei:

A. Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE)

Este o organizaţie cu vocaţie esenţial economică, născută din Tratatul de la Paris,

semnat la 16 aprilie 1948, sub numele de Organizaţia Europeană de Cooperare Economică

(OECE) şi transformată în OCDE prin Tratatul de la Paris din 14 decembrie 1960.

După cel de-al doilea război mondial, statele democratice accidentale, hotărâte să nu

repete erorile trecutului, cu consecinţe grave asupra continentului european, au dorit să pună

bazele unei cooperări în plan economic şi, ulterior, în plan politic.

OECE a fost creată în vederea coordonării şi administrării Planului Marshall prin care

se cerea statelor europene să se înţeleagă şi să se unească pentru reconstruirea Europei.

Planul Marshall (anunţat de Secretarul de stat al SUA, G. Marshall) la 5 iunie 1947 - şi

care a luat sfârşit oficial la 1 ianuarie 1952) însemna angajarea unor importante resurse

materiale americane în Europa pentru înlăturarea situaţiei economice şi sociale precare -

situaţie favorizată extinderii comunismului - şi în acelaşi timp pentru întărirea instituţiilor

democratice. Planul Marshall a fost oferit statelor europene marcate de război, atât celor din

vest cât şi celor din est.

Ajutorul american a luat forme diverse: acordarea de credite cu dobânzi şi termene de

restituire avantajoase, ajutoare gratuite, preţuri reduse. Toate acestea au fost posibile prin

încheierea mai multor tratate bilaterale care au precizat condiţiile acordării lor cu fiecare din

statele asistate. Uniunea Sovietică şi ţările aflate sub dominaţia ei au refuzat propunerea

americană.

Studierea ofertei americane a prilejuit Conferinţa din 12 iulie 1947 de la Paris, în care

s-au reunit Austria, Belgia, Danemarca, Elveţia, Franţa, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia,

Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia, Suedia şi Turcia, plus SUA şi

Canada cu statut de observatori care au fost şi primii membri ai OECE. Mai târziu au aderat

Germania Federală (1949), Spania (1959), Japonia (1964), Australia (1971) şi Noua Zeelandă.

47

În total OCDE numără 23 de state.

Potrivit art. 16 din Tratat, Consiliul, în unanimitate, poate să invite un stat la aderare.

Până la sfârşitul anului 1951 OECE a repartizat ţărilor membre 12 miliarde dolari.

Obiectivele OCDE sunt:

•organizarea cooperării economice în ţările cu economie de piaţă,

•coordonarea politicilor lor economice şi armonizarea eforturilor acestora în favoarea

ţărilor în curs de dezvoltare (scăderea restricţiilor vamale, diminuarea progresivă a

contingentelor la importuri, cooperarea monetară, armonizarea politicilor statale de asistenţă,

lupta împotriva inflaţiei, contra şomajului şi altele).

Organele principale sunt:

Consiliul de Miniştri, care se reuneşte de mai multe ori pe an la nivelul

miniştrilor afacerilor externe şi ai economiilor şi cel mai adesea la nivelul

ambasadorilor, reprezentanţi permanenţi, adoptă decizii obligatorii sau

recomandări pentru statele membre, cu unanimitate de voturi. Consiliul este

format din reprezentanţi ai statelor membre care se reunesc fie în sesiuni de

miniştri, fie în sesiuni de reprezentanţi permanenţi. El a creat mai multe organe

subsidiare cum sunt comitetele tehnice: Comitetul de politică economică,

Comitetul pentru examinarea situaţiilor economice şi pentru problemele

dezvoltării, Comitetul de sprijinire a dezvoltării, Comitetul pentru cercetare

ştiinţifică, Comitetul pentru agricultură ş.a. Organizaţia OCDE cuprinde un

număr mare de comitete pe verticală şi altele pe orizontală, adică comitete care

au ca obiective probleme consacrate unui sector, unui anumit mecanism, sau au

caracter general. Comitetele pe verticală sunt cele care se ocupă de energie,

siderurgie, mecanică, chimie ş.a. Comitetele pe orizontală sunt cele care se

ocupă de probleme de politică economică, fiscalitate, comerţ exterior, de plăţi

ş.a. În afara unor astfel de comitete, au mai fost create agenţii, ca de pildă,

Agenţia europeană pentru energie nucleară. Toate acestea sunt alcătuite din

funcţionari naţionali, experţi, personalităţi independente, delegaţi de guvernele

ţărilor membre.

Comitetul executiv restrâns însărcinat să pregătească şi să aducă la îndeplinire

hotărârile adoptate de Consiliu, precum şi de coordonare administrativă,

îndeplinind rolul unei comisii permanente a acestuia;

Secretariatul, cu competenţe de natură administrativă, constituit din funcţionari

detaşaţi de administraţiile naţionale, condus de un secretar general numit pe o

48

perioadă de 5 ani.

Organizaţia elaborează decizii, recomandări, acorduri şi rezoluţii.

Unele decizii şi rezoluţii sunt de ordin intern şi se referă la activităţile curente ale

organizaţiei.

Acordurile pot fi încheiate cu statele membre, cu cele nemembre, cu organizaţii

internaţionale; în general, astfel de acorduri se referă la probleme de cooperare.

Recomandările sunt adresate statelor membre şi nu au forţă obligatorie.

B. Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS)

Crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului precum şi a Comunităţii

Economice Europene, în prima fază, nu a fost agreată de Marea Britanie, care le-a găsit ca

fiind dirijiste, greoaie şi restrictive şi a preferat formula zonei liberului schimb care presupune

suprimarea barierelor vamale şi nu şi o politică economică comună.

La 4 ianuarie 1960, s-a semnat la Stockholm Convenţia pentru AELS de către 7 state:

Austria, Danemarca, Elveţia, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia şi Suedia la care s-a

asociat în 1961 Finlanda, iar în 1970 Islanda. Convenţia a intrat în vigoare la 3 mai 1960.

Obiectivele asociaţiei urmăreau organizarea între statele semnatare a liberului schimb

de produse industriale şi suprimarea progresivă a principalelor bariere vamale precum şi a

restricţiilor cantitative iar totodată să reprezinte o potenţială contrapondere politică faţă de

CEE fiind văzută şi ca un eventual refugiu pentru „Cei 6”, când neînţelegerile dintre ei,

apreciate ca inevitabile, îi vor conduce spre eşec.

Zona liberului schimb era limitată la produsele industriale cu excluderea celor agricole

şi a pescuitului. Fiecare membru AELS era însă liber în relaţiile vamale cu terţi. Asociaţia a

fost calificată ca un fel de "club" în care se acordau reciproc unele avantaje (drepturi vamale

pentru produsele industriale), neexistând o armonizare a condiţiilor de producţie sau o politică

economică comună.

În mod evident, Asociaţia nu poate încheia acorduri comerciale deoarece acestea ar fi

lipsite de sens pentru o zonă de liber schimb.

AELS nu a reuşit să exercite presiuni asupra celor 6 pentru a-i obliga să negocieze de

la bloc la bloc în perspectiva unei mari zone de liber schimb.

Potrivit Convenţiei, organele principale ale AELS sunt:

Consiliul de Miniştri, care adoptă, după regula unanimităţii, uneori şi cea a

majorităţii, decizii şi recomandări asigurând şi îndeplinirea obligaţiilor

privitoare la suprimarea barierelor vamale. Consiliul este alcătuit din

49

reprezentanţii statelor membre. În structura sistemului instituţional erau create

comitete subsidiare care asistau Consiliul pentru probleme din diferite domenii.

Secretariatul general, cu vocaţie administrativă.

Aderarea, pe parcursul timpului, a unora dintre ţările membre AELS la CEE, precum

Marea Britanie, Austria, Danemarca, Finlanda, Portugalia şi Suedia, a făcut ca AELS să nu

mai aibă obiect de activitate, aceasta reducându-se la Elveţia şi Islanda.

C. Spaţiul Economic European (SEE, EUROPEAN ECONOMIC AREA)

Spaţiul Economic European (SEE, European Economic Area) a luat fiinţă la data de

1 ianuarie 1994 în urma acordului semnat la data de 2 mai 1992 între statele participante la

Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS) şi statele membre UE. Acest acord pune

bazele unei pieţe unice guvernate de aceleaşi reguli de bazǎ ce au ca scop să permită

mărfurilor, serviciilor, capitalului şi persoanelor să circule liber în cadrul SEE, într-un mediu

deschis şi competitiv, un concept cunoscut drept cele patru libertăţi.

De la înfiinţarea AELS în 1960, Comunitatea Europeană a fost cel mai important

partener comercial al acesteia. În 1972, ţările AELS au semnat, cu titlu individual, acorduri de

liber schimb cu CEE cu scopul de a elimina taxele vamale la importul produselor industriale.

Acest scop a fost atins, în linii generale, în 1977. La mijlocul anilor „80, Comisia Europeană

şi-a lansat ambiţiosul proiect al unei pieţe interne complet integrată. Planul a fost stabilit prin

Actul Unic European, semnat în 1986. În 1984, stateleAELS şi CE au adoptat o declaraţie

privind înfiinţarea comuna a unui Spaţiu Economic European (SEE), care enumera posibilele

căi de cooperare, în special în domeniul comerţului cu mărfuri.

În decembrie 1992 Elveţia a votat prin referendum împotriva statutului de membru al SEE şi

ulterior şi-a menţinut şi dezvoltat relaţiile cu UE pe bază de acorduri bilaterale.

Ţǎri membre

UE

Austria

Belgia

Bulgaria

Cehia

Cipru

50

Danemarca

Estonia

Finlanda

Franţa

Germania

Grecia

Irlanda

Italia

Letonia

Lituania

Luxemburg

Malta

Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord

Olanda

Polonia

Portugalia

România

Slovacia

Slovenia

Spania

Suedia

Ungaria

AELS

Islanda

Lichtenstein

Norvegia

Legislaţie

Acordul SEE se bazează pe legislaţia primară (Tratatul de la Roma) a Uniunii Europene şi

pe legislaţia secundară derivata (regulamente, directive, decizii şi anumite instrumente non-

obligatorii ale SEE, adoptate de instituţiile UE în mod continuu – cunoscute şi ca acquis-ul

comunitar). Ca urmare, o mare parte a Acordului SEE este identică cu părţile corespunzătoare

din Tratatul de la Roma din 1957 care guvernează cele patru libertăţi: libertatea de mişcare a

bunurilor, persoanelor, serviciilor şi a capitalului.

Acordul SEE nu acoperă următoarele domenii ale politicii UE:

51

1. politicile comune în domeniul agriculturii şi pisciculturii (deşi Acordul conţine

prevederi privind diverse aspecte ale comerţului cu produse agricole şi piscicole);

2. uniunea vamală;

3. politica comerciala comună;

4. politica externa si de securitate comună;

5. justiţia şi afacerile interne (deşi Islanda şi Norvegia fac parte din reţeaua Schengen);

6. uniunea monetară (UME).

Statele SEE AELS nu au transferat nici o competenţă legislativă către instituţiile SEE şi,

ca urmare, toate deciziile SEE AELS sunt luate prin unanimitate.

Instituţii

Măsurile instituţionale aflate sub incidenţa Acordului SEE sunt cuprinse într-o

structură bazata pe doi pilieri în care instituţiile SEE AELS corespund celor ale UE. Deciziile

importante referitoare la Acordul SEE şi la funcţionarea acesteia sunt „intreprinderi comune”

şi sunt adoptate de organisme comune.

Organisme comune

Comitetul Comun SEE răspunde de administrarea permanenta a Acordului SEE. Este

un forum în care se schimbă opinii şi se iau decizii prin consens pentru încorporarea

legislaţiei Comunităţii în Acordul SEE. Comitetul Comun este format din ambasadorii statelor

SEE AELS la UE, reprezentanţi ai Comisiei Europene şi ai statelor membre UE. Consiliul

SEE, compus din miniştrii de externe ai statelor UE şi SEE AELS, furnizeaza impulsul politic

pentru dezvoltarea Acordului şi orientari pentru Comitetul Comun.

Comitetul Comun Parlamentar al SEE (CCP SEE) cuprinde membri ai

parlamentelor statelor SEE AELS şi ai Parlamentului European. Comitetul contribuie, prin

dialog şi dezbatere, la o mai bună înţelegere între Comunitate şi statele AELS în domeniile

acoperite de Acord.

Comitetul Consultativ SEE cuprinde membri ai Comitetului Consultativ AELS şi ai

Comitetului Economic şi Social al UE. Comitetul lucrează pentru întărirea contactelor dintre

partenerii sociali ai ambelor părţi şi pentru cooperarea într-o manieră organizată şi cu caracter

de regularitate, în scopul întăririi cunoaşterii şi al asigurarii fluxului de date pentru aspectele

economice şi sociale ale SEE.

52

Organismele SEE AELS (pilierul SEE AELS)

Comitetul Permanent al statelor AELS acţionează ca un forum în care statele SEE

AELS se consultă între ele si ajung la o poziţie comună înainte de a se întâlni cu UE în

Comitetul Comun SEE. Este compus din reprezentanţi ai Norvegiei, Islandei şi Liechtenstein-

ului şi observatori din Elveţia şi ai Autorităţii de Supraveghere AELS. Sub-structura

Comitetului este alcătuită în mod normal din cinci Subcomitete:

Subcomitetul I (Bunuri)

1. Subcomitetul II (Mişcarea liberă a capitalului şi serviciilor)

2. Subcomitetul III (Mişcarea liberă a persoanelor)

3. Subcomitetul IV (Politici colaterale şi orizontale)

4. Subcomitetul V (Probleme legale şi instituţionale)

În septembrie 2003, Comitetul Permanent a aprobat fuzionarea de facto a Subcomitetelor

II, III şi IV şi a înfiinţat Grupul pentru Strategia Lisabona şi alte probleme de politică

orizontală.

În pilierul SEE AELS mai există două organisme importante:

Autoritatea de Supraveghere AELS, cu sediul la Bruxelles, asigură indeplinirea de

către statele SEE AELS a obligaţiilor stabilite de Acordul SEE. În plus faţă de

supravegherea generală privind conformitatea, Autoritatea de Supraveghere are puteri

referitoare la competiţie, ajutoare de stat şi achiziţii publice, reflectând competenţele

extinse pe care Comisia Europeană le are în aceste domenii în cadrul Comunităţii.

Tribunalul AELS, cu sediul la Luxemburg, corespunde Curţii de Justiţie a

Comunităţilor Europene, pentru probleme legate de statele SEE AELS. Tribunalul se

ocupă de acţiuni de încălcare de către un stat AELS a implementării, aplicării sau

interpretării unei reguli SEE, semnalate de Autoritatea de Supraveghere, precum şi de

medierea disputelor dintre două sau mai multe state AELS. De asemenea, Tribunalul

audiază apeluri referitoare la decizii luate de Autoritatea de Supraveghere AELS şi

oferă consultanţă tribunalelor din statele AELS privind interpretarea regulilor SEE.

53

Întrebări:

1. OCDE. Instituţii;

2. AELS. Constituire şi activitate;

3. SEE. Sistemul instituţional;

54

Tema nr. 4 ORGANIZAŢII REGIONALE

Obiective:

1. Formarea la studenţi, a unui sistem coerent de interpretare a conceptelor

juridice europene.

Conţinutul temei:

A. Cooperarea Economică la Marea Neagră (CEMN)10

La 25 iunie 1992 Albania, Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, Georgia, Moldova,

România, Federaţia Rusă, Turcia şi Ucraina au semnat Declaraţia la vîrf a Cooperării la

Marea Neagră.

CEMN îşi propune să acţioneze, în spiritul prieteniei, al bunei vecinătăţi şi al

respectului reciproc, în vederea îmbunătăţirii mediului de afaceri, a promovării iniţiativelor

individuale sau colective ale întreprinderilor şi companiilor implicate în cooperarea

economică, cooperare pe care această organizaţie o încurajează cu deplinul respect al

normelor de drept internaţional.

Domeniile de cooperare instituite vizează:

•dezvoltarea economică şi schimburile comerciale;

•finanţele şi băncile; comunicaţiile;

•energia;

•transportul;

•agricultura şi agroindustria;

•sănătatea şi domeniul farmaceutic;

•schimburile de date statistice şi informaţii economice;

•cooperarea între autorităţile vamale şi alte autorităţi de frontieră;

•combaterea crimei organizate, terorismul şi migraţia ilegală;

•traficul de arme şi materiale radioactive etc.

Principalele organe ale CEMN sunt:

•Consiliul Miniştrilor afacerilor externe, care este principalul organ decizional al CEMN;

•Preşedintele în exerciţiu, care coordonează întreaga activitate a CEMN, asigură conducerea

10

Ase vedea Andrei Popescu, Ion Jinga, Alina Dinu, Organizaţii europene şi euroatlantice, Editura Economică,

Bucureşti, 2005, pp. 193-194

55

corespunzătoare a acesteia şi se ocupă de implementarea rezoluţiilor şi deciziilor adoptate.

Preşedintele în exerciţiu este ministrul afacerilor externe al statului care asigură preşedinţia

periodică sau oricare alt ministru desemnat de respectivul stat. Preşedintele CEMN se

schimbă odată la şase luni, conform ordinii alfabetului englez;

•Secretariatul Internaţional Permanent, care asigură activităţile de secretariat ale

organizaţiei. Sediul său se află la Istanbul. Secretariatul Internaţional Permanent este plasat

sub autoritatea secretarului general.

Adunarea Parlamentară a Organizaţiei pentru Cooperarea Economică la Marea Neagră

(APCEMN) a fost creată în 1993, în scopul de a promova cooperarea economică, politică şi

culturală între popoarele din zonă şi de a contribui la transformarea Mării Negre într-o zonă

de stabilitate, prosperitate şi pace, ca parte a noii arhitecturi europene.

Adunarea reuneşte membri ai parlamentelor din unsprezece state membre ale

Organizaţiei pentru Cooperarea Economică la Marea Neagră – Albania, Armenia,

Azerbaidjan, Bulgaria, Grecia, Georgia, Moldova, România, Federaţia Rusă, Turcia şi

Ucraina. Adunarea Poporului din Egipt, Parlamentul Francez, Bundestagul German,

Knessetul Statului Israel şi Consiliul Naţional al Republicii Slovacia au statutul de observator

al APCEMN.

Adunarea şi-a concetrat eforturile asupra elaborării de recomandări cu privire la

subiectele de maximă importanţă pentru realizarea proiectelor de cooperare economică

multilaterală elaborate de CEMN, precum:

• întărirea statului de drept,

•armonizarea legislativă,

•comerţul, întreprinderile mici şi mijlocii,

•reglementările în domeniul vamal şi cel al vizelor.

•Zona de Comerţ Liber a CEMN,

•evitarea dublei impuneri,

•sistemul bancar şi financiar,

•infrastructura,

• energia,

•agricultura,

•turismul,

•societatea informaţională,

•combaterea crimei organizate, a corupţiei şi terorismului,

•aplicarea legii, buna guvernare,

56

•problemele sociale şi culturale, cum ar fi: patrimoniul cultural, educaţia, cooperarea

între tineri, comunităţile academice, rolul mass-media, protecţia socială a pensionarilor,

protecţia copilului, sănătatea publică şi mediul.

Preşedinţia Adunării este deţinută pe rând de statele membre, fiind preluată prin

rotaţie, la fiecare şase luni, conform ordinii alfabetice. România a exercitat preşedinţia

APCEMN în semestrul II al anului 2003.

O însemnătate deosebită acordă APCEMN armonizării legislaţiei cu standardele

Uniunii Europene, intaurării unui cadru juridic care să ducă la eliminarea obstacolelor în calea

cooperării multilaterale, implementării unor proiecte prioritare în domeniile energiei,

transporturilor, comunicaţiilor, mediului şi turismului, creării zonei de comerţ liber a Mării

Negre, ca parte a spaţiului economic european, accelerării reformelor în plan politic,

economic şi social.

APCEMN are raporturi de bună cooperare cu Parlamentul European al Uniunii

Europene, Adunarea Parlamentară a OSCE şi cea a Consiliului Europei, cu Uniunea

Interparlamentară.

B. Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi

În vederea pregătirii lucrărilor sau pentru sprijinirea găsirii unor poziţii comune ale

statelor membre, în Consiliul de Miniştri au fost create comitete, dintre care cel mai important

este Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi, cunoscut sub sigla de COREPER. COREPER

este sesizat de către grupele de lucru din cadrul Consiliului în două situaţii:

• pentru a găsi o soluţie în cazul unui blocaj, al imposibilităţii de a rezolva o anumită

problemă,

• pentru situaţia înregistrării unui acord la nivelul său.

COREPER a luat naştere din Comisia de coordonare a Consiliului de Miniştri

(COCOR) din momentul în care Consiliul a avut de rezolvat mai multe şi dificile dosare ce

trebuiau pregătite temeinic în vederea adoptării deciziilor cuvenite. Apăruse nevoia

organizării unei structuri stabile, permanente, care să aibă capacitatea să sprijine eficient

activitatea Consiliului, să-i pregătească reuniunile, să îndeplinească sarcinile pe care acesta i

le încredinţează.

COREPER dispune de un temei juridic, respectiv Articolele 151 din Tratatul CEE şi

121 din Tratatul CEEA, în care se stipulează că prin Regulamentul intern al Consiliului se

poate constitui un Comitet din care să facă parte reprezentanţi ai statelor membre. COREPER

a continuat activitatea COCOR, dar nu numai în ceea ce priveşte domeniul comunitar, ci şi în

57

politica externă şi cooperarea internă precum şi în coordonarea altor comitete, cum ar fi

Comitetul Monetar, Comitetul Politic, Comitetul Economic şi Financiar, Comitetul Agricol

Special, Comitetul de Coordonare.

Potrivit dispoziţiilor înscrise în articolele de mai sus, COREPER este:

• format din reprezentanţi ai statelor membre;

• este un organ permanent, de natură diplomatică, cu misiunea nu numai de a pregăti

şedinţele Consiliului, ci şi de a asigura interimatul între acestea.

COREPER este cel care uşurează luarea deciziilor în cadrul Consiliului, pregătind

proiectele de decizii, prezentând puncte de vedere, acordurile sau neînţelegerile dintre membri

şi, atunci când este cazul, propuneri de compromis. Acestea constituie astfel temeiul

negocierilor ce se poartă în cadrul Consiliului.

Comitetul şi-a început activitatea la 25 ianuarie 1958. Existenţa şi atribuţiile sale au

fost reconfirmate în art. 4 al Tratatului de fuziune. Tratatul de la Maastricht a lărgit

competenţele COREPER şi pentru politica externă de securitate comună precum şi pentru

afacerile interne şi judiciare. Tratatul a introdus dispoziţiile Articolului 4 din Tratatul de

fuziune în cele trei Tratate comunitare.

Membrii COREPER sunt desemnaţi de fiecare stat comunitar pentru a-l reprezenta pe

lângă Comunităţi, deci nu de Consiliu. Ei au rang de ambasadori şi sunt asistaţi de către un

reprezentant permanent adjunct care conduce o reprezentanţă permanentă, compusă din

diplomaţi din cadrul ministerelor de afaceri externe ale ţărilor membre şi din funcţionari

specializaţi trimişi de diferite ministere naţionale.

Preşedinţia COREPER este asigurată de reprezentantul permanent al statului căruia îi

aparţine şi preşedinţia Consiliului. El fixează ordinea de zi, convoacă Comitetul şi conduce

dezbaterile. În îndeplinirea atribuţiilor sale, dispune de Secretariatul general al Consiliului.

Comisia Europeană, de regulă, este reprezentată la lucrările COREPER. Începând cu anul

1962, Comitetul şi-a creat grupuri de lucru, permanente sau ad-hoc, a căror sarcină este de a

studia problemele înainte ca acestea să fie examinate în şedinţele plenare ale COREPER. Cu

acelaşi prilej, Comitetul s-a divizat în două părţi:

•COREPER 1, care grupează adjuncţii membrilor permanenţi,

•COREPER II, în care sunt reuniţi reprezentanţii permanenţi.

COREPER are o mare influenţă asupra procesului decizional comunitar pentru că în

cadrul său se discută propunerile primite din partea Comisiei înainte ca acestea să ajungă pe

agenda de lucru a Consiliului. Aici se discută punctele de vedere ale statelor membre, se poate

ajunge la un compromis, iar în situaţia unui acord, propunerea în cauză este înscrisă pe

58

ordinea de zi a Consiliului la punctul A, adică ea va fi adoptată fără a mai fi dezbătută; în

situaţia în care nu s-a ajuns la un acord, textul respectiv este înscris pe ordinea de zi a

Consiliului la punctul B, ceea ce înseamnă că soluţionarea va fi realizată de Consiliu sau

problema va fi retrimisă Comitetului, cu observaţiile de rigoare. Astfel stând lucrurile,

COREPER participă la elaborarea de propuneri, dar nu are şi mandat de executare a acestora,

aceasta revenind Comisiei.

C. Comitetul Economic şi Social (CES)

Comitetul Economic şi Social este un organ în care reprezentanţii vieţii economice şi

sociale au posibilitatea să-şi exprime în mod colectiv punctele de vedere asupra activităţilor

comunitare, aceşti reprezentanţi provenind din rândurile producătorilor, agricultorilor,

transportatorilor, comercianţilor, profesiunilor liberale şi de interes general, meseriaşilor şi

muncitorilor.

CES a fost creat prin dispoziţiile Tratatelor de la Roma. Articolele 193-198 din

Tratatul CEE şi Articolele 165-170 din Tratatul CEEA constituie fundamentul său juridic.

Dispoziţiile de mai sus îl subordonează Consiliului prin unificarea într-un singur Comitet a

celor două existente în CEE şi CEEA, dar nu şi prin fuzionarea Comitetului Consultativ al

CECO.

Grupurile sunt conduse de un preşedinte, ajutat de 2 până la 5 vicepreşedinţi; fiecare

grup are un secretar şi un număr de consultanţi. Aceştia sunt numiţi de către Consiliul de

Miniştri pentru o perioadă de 4 ani, aleşi în unanimitate de pe o listă propusă de guvernele

naţionale; mandatul lor poate fi reînnoit. În timpul mandatului, ei acţionează independent faţă

de propriul lor guvern şi faţă de organizaţiile cărora le aparţin, şi numai în interesul general al

Comunităţilor.

Activitatea CES se desfăşoară pe o structură formată din Adunarea generală, un

preşedinte şi un birou - pentru o durată de doi ani - secţii, grupuri, subcomitete şi un

secretariat general.

Secţiile sunt constituite pe nouă domenii ale Comunităţilor şi sunt conduse de un

preşedinte secondat de doi vicepreşedinţi şi cu un număr de membri ce variază.

Domenii:

agricultura şi piscicultura;

transporturi şi comunicaţii;

industrie, comerţ, mică industrie şi servicii;

59

probleme economice, financiare şi monetare;

probleme sociale, familiale, educaţionale şi de cultură;

relaţii externe, politici comerciale şi dezvoltare;

energie, probleme nucleare şi cercetare;

dezvoltare regională, planificare urbană şi rurală;

mediu, sănătate publică şi problemele consumatorului.

Comitetul îşi întocmeşte şi aprobă propriul regulament care este supus acordului

Consiliului. Regulamentul intern a intrat în vigoare la 13 iunie 1974. La propunerea biroului,

preşedintele convoacă Comitetul, dar cu acordul majorităţii membrilor CES.

Avizele emise trebuie dezbătute în plenul Comitetului. În principiu, CES se reuneşte

de 10 ori pe an, cu o ordine de zi propusă de birou. Biroul este ales pentru doi ani şi deci, într-

un mandat de patru ani, sunt două birouri succesive. CES este un organ consultativ al

Consiliului sau al Comisiei. Sunt două categorii de consultări: unele sunt obligatorii, pentru

toate cazurile prevăzute în Tratat,iar altele consultări facultative, fiind cerute de Consiliu, dar

fără ca tratatele să le pretindă.

Sunt situaţii în care Consiliul nu poate decide în mod valabil dacă nu cere avizul

Comitetului. De asemenea, Comitetul poate fi consultat şi de instituţiile comunitare ori de

câte ori aceasta se consideră ca fiind necesar.

Potrivit prevederilor din tratatul CEE, Comitetul Economic şi Social trebuie consultat

în următoarele domenii:

politica agricolă (art. 43);

libera circulaţie a forţei de muncă (art. 49)

dreptul de rezidenţă (art. 54);

extinderea liberă a serviciilor (art. 63);

transport (art. 75 şi 79);

piaţa comună (art. 100A);

politica socială (art. 118 şi 118A);

Fondul social european (art. 126 şi 127);

pregătirea profesională (art. 128);

cercetarea şi dezvoltarea tehnologică (art. 130Q);

mediul (art. BaS).

Tratatul de la Maastricht, este cel care a extins consultaţiile obligatorii ale CES şi

asupra altor domenii care iniţial nu erau prevăzute. Avizele sunt pregătite în secţiile de

60

specialitate şi votate în sedinta plenară a secţiei respective, unde trebuie aprobate cu

majoritatea voturilor exprimate. În unele situaţii, este nevoie de unanimitate.

Din octombrie 1972, Comitetul Economic şi Social a primit dreptul să emită avize din

proprie iniţiativă asupra oricăror probleme legate de activităţile comunitare. Aceasta înseamnă

că astfel de avize pot fi date nu numai în probleme economice şi sociale, ci şi în alte domenii,

de la probleme instituţionale până la politica generală comunitară. Oficializarea acestui drept

de iniţiativă a avut loc prin Tratatul de la Maastricht, unde art. 198, al. 1 înscrie că CES

„poate lua iniţiativa de a emite un aviz în cazurile în care consideră oportun”drept pentru care

Avizul întocmit de CES, elaborat pe baza avizului secţiei specializate, precum şi darea de

seamă privind desfăşurarea deliberărilor sunt trimise Consiliului şi Comisiei.

D. Comitetul regiunilor (CR)

La început, politica regională comunitară nu era înscrisă în preocupările tratatelor

comunitare, deşi unele dispoziţii ale acestora se refereau şi la regiuni. Asemenea referiri aveau

loc fie în cadrul politicilor comune privitoare la agricultură sau transporturi, fie în cadrul

politicilor comunitare sociale. Comunităţile au pus însă pe parcurs bazele viitoarei politici

regionale. Astfel, în 1988, Comisia a instituit un Comitet consultativ al colectivităţilor

regionale şi locale, după ce în 1967 se crease o Direcţie generală de politică regională şi în

1975 un Comitet de politică regională.

O dificultate care a apărut încă de la început a fost absenţa unui concept adoptat de

toate statele membre asupra noţiunii de „regiune”. A trebuit ca însăsi Comisia să dea un

continut noţiunii de regiune, plecând de la câteva caracteristici dominante. În acest fel, se

disting regiuni cu dezvoltare întârziată, regiuni industriale în declin, regiuni puternic

industrializate, regiuni agricole, regiuni urbane cu probleme, regiuni periferice, frontaliere,

maritime, insulare.

Pentru a răspunde în mod coerent unei asemenea probleme, Tratatul de la Maastricht a

creat în cadrul Uniunii Europene (art. 197 A -198C) un „Comitet al Regiunilor” compus din

reprezentanţi ai diferitelor colectivităţi regionale şi locale, acest Comitet fiind creat ca urmare

a presiunilor tot mai mari pe care colectivităţile regionale şi locale le exercitau asupra statelor

membre pentru a determina şi participarea lor la luarea deciziilor.

Numărul membrilor Comitetului şi repartizarea locurilor sunt aceleaşi cu cele din

Comitetul Economic şi Social. Există şi un număr de membri supleanţi egal cu cel al

membrilor plini. Toţi aceştia sunt propuşi de statele membre şi numiţi de Consiliu pentru o

perioadă de patru ani, cu mandat reînnoibil. Preşedintele, vicepreşedintele şi biroul sunt aleşi

61

pentru o perioadă de doi ani.

Membrii Comitetului au calitatea de reprezentanţi ai colectivităţii lor regionale şi

locale, nu sunt legaţi de nici un mandat imperativ, exercitându-şi atribuţiile în mod

independent, numai în interesul general al Comunităţii, fiind un mandat de natură politică.

Comitetul regiunilor îşi stabileşte propriul regulament de funcţionare, care trebuie să

primească aprobarea unanimă a Consiliului (a fost aprobat la 25 mai 1994). Sesiunea

constitutivă s-a ţinut la 9-10 martie 1994.

Consultarea Comitetului regiunilor se face în acelaşi mod cu a Comitetului Economic

şi Social.

Consultarea:

• este obligatorie, dacă este cerută de Tratat;

• poate fi cerută şi de Comisie sau de Consiliu, din iniţiativa acestora, dacă se

consideră oportună.

Comitetul regiunilor, la fel ca şi Comitetul Economic şi Social, are dreptul de a emite

avize atunci când apreciază a fi necesar.

Întrebări:

1. CEMN. Domenii de cooperare;

2. CES. Componenţă şi atribuţii;

3. CR. Componenţă şi atribuţii;

62

Tema nr. 5 ALTE ORGANZAŢII EUROPENE

Obiective:

1. Dobândirea abilităţilor de gândire critică.

Conţinutul temei:

Arhitectura instituţională a Comunităţilor cuprinde, pe lângă organizaţiile arătate mai

sus, un mare număr de alte organe. Spre exemplificare, ne vom referi la Banca Centrală

Europeană (BCE), la Banca Europeană de Investiţii (BEI) şi la Banca Europeană pentru

Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD). O serie de entităţi sunt proprii Uniunii Economice şi

Monetare (UEM).

Uniunea Economică şi Monetară are ca organe specifice:

Comitetul Monetar sau Comitetul Economic şi Financiar, compus din

guvernatorii adjuncţi ai băncilor centrale şi din directorii tezaurelor acestora;

Institutul Monetar, institut provizoriu din 1 ianuarie 1994, care a fost înlocuit

cu Banca Centrală Europeană la începutul celei de-a treia faze a Uniunii

Economice şi Monetare, în anul 1999.

A. Banca Centrală Europeană (BCE) este un organism independent, atât faţă de

instituţiile comunitare cât şi faţă de ţările membre, înzestrat cu personalitate juridică. BCE

este administrată de un Consiliu al guvernatorilor, compus din directorii BCE şi guvernatorii

băncilor centrale. BCE este singura instituţie de credit abilitată să emită bilete de bancă pentru

Comunitate; aceasta aprobă emisiunea monetară, participă la sarcinile SEBC referitoare la

stabilitatea preţurilor, a fundamentării şi conducerii politicii monetare a Comunităţii,

administrează rezervele de schimb. Orice act comunitar sau proiect naţional în domeniul său

de competenţă se face cu consultarea BCE. Banca adoptă regulamente şi decizii, emite

recomandări şi avize. Regulamentele şi deciziile sunt supuse controlului Curţii de Justiţie pe

calea diferitelor forme de recurs.

B. Banca Europeană de Investiţii (BEI) a fost creată prin dispoziţiile Tratatului de la

Roma în 1958 cu un capital social vărsat de statele membre şi de Comunitatea Economică

Europeană. La ora actuală, Banca este principala instituţie de credit a Uniunii Europene.

Aceasta oferă împrumuturi şi acordă garanţii în toate sectoarele de activitate economică şi

63

poate acorda împrumuturi pe pieţele financiare.

Temeiul juridic al BEI se află în art. 3, par. J, Articolele 129 şi 130 din tratatul CEE

fiind este un organism cu personalitate juridică, fără scop lucrativ, a cărui misiune este să

„faciliteze expansiunea economică a Comunităţii, prin crearea de resurse noi.” Cu alte

cuvinte, să finanţeze investiţii destinate dezvoltării Pieţei Comune, precum şi unor regiuni sau

sectoare economice care cunosc unele dificultăţi. Banca, pe lângă fondurile proprii provenite

din cotizaţiile ţărilor membre, are şi fonduri atrase, provenite din împrumuturi pe care le

contractează pe piaţa financiară internaţională, împrumuturi contractate cu dobânzi reduse şi

în general cu rate fixe de restituire.

Este un organism independent faţă de alte instituţii comunitare, cu o largă autonomie

gestionară şi cu o structură organizatorică proprie.

Structura organizatorică:

• Consiliul guvernatorilor;

• Consiliul de administraţie (organ principal care adoptă decizii referitoare la

operaţiunile financiare; memb ii săi sunt numiţi de Consiliul guvernatorilor pentru o perioadă

de cinci ani);

• un Comitet de direcţie (care asigură gestiunea afacerilor curente; acesta pregăteşte şi

execută deciziile Consiliului de administraţie şi este compus dintr-un preşedinte şi şase

vicepreşedinţi, desemnaţi pentru şase ani de Consiliul guvernatorilor, la propunerea

Consiliului de administraţie);

• un Comitet de verificare/control, compus din trei membri, numiţi de Consiliul

guvernatorilor; atribuţiile Comitetului sunt verificările anuale ale operaţiunilor BEI şi a

actelor acesteia.

Banca acordă împrumuturile stabilite de Consiliu la propunerea Parlamentului, într-o

ordine de priorităţi: regiunile mai slab dezvoltate, proiecte de interes comun, proiecte legate

de modernizare.

C. Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) a fost inaugurată

la Londra la 15 aprilie 1991, ca urmare a reuniunii la vârf a celor şapte state cele mai

industrializate, care a avut loc la Paris la 15 iulie 1989. Acordul constitutiv a fost semnat la

Paris la 29 mai 1990,11

ocazie cu care s-a pus problema lărgirii câmpului de acţiune al BEI

spre ţările europene din estul şi centrul Europei. Propunerea nu a fost acceptată; în schimb, s-a

hotărât înfiinţarea BERD, cu rolul de a acorda împrumuturi pentru investiţii productive ţărilor

11

Decizia Consiliului 90/674 CEE - 19 nov. 1990, JOCE 1990, L372, p. 1.

64

din această zonă a Europei (PECO). Ţările care beneficiază de aceste împrumuturi trebuie să

se angajeze că vor respecta şi vor promova principiile democraţiei pluraliste şi ale economiei

de piaţă, iniţiativa privată şi spiritul întreprinzător. Pentru aceasta, în baza Articolului 238 din

Tratatul CEE, s-au propus acorduri de asociere. Aceste acorduri vizează stabilirea treptată a

liberului schimb pentru produse industriale în CEE şi în fiecare ţară PECO, cu clauze precise

de protecţie pentru anumite produse, pentru dezvoltarea unei cooperări industriale, tehnice şi

ştiinţifice, în domeniul pregătirii profesionale, mediului ş.a., aceste acorduri fiind finanţate

prin BERD.

Majoritatea capitalului Băncii este deţinută de statele membre ale Comunităţii, de CEE

şi de BEI, care reprezintă circa 85%, restul de 15% revenind statelor beneficiare. Aceasta

înseamnă că PECO nu dispune de majoritatea voturilor şi nici de un număr de voturi suficient

pentru a bloca deciziile adoptate, acestea, potrivit statutului, având nevoie de o majoritate

calificată. Structura BERD constă dintr-un Consiliu al guvernatorilor, un Consiliu de

administraţie şi un preşedinte asistat de cinci vicepreşedinţi. Mandatul guvernatorilor este

fixat de guverne; al administratorilor este de trei ani; iar al preşedintelui este de patru ani.

Întrebări:

1. BCE. Atribuţii şi competenţe;

2. BEI. Structura instituţională;

3. Pactul de la Varşovia. Structuri politice şi militare

65

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Andrei POPESCU, Alina DINU, Ion JINGA, Organizaţii europene şi euroatlantice, Editura

Economică, Bucureşti, 2005

Andrei POPESCU, Ion JINGA, Integrarea Europeană – Dicţionar de termeni comunitari,

Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000

George Cristian MAIOR (coordonator), Globalization of civil-military relations :

democratization, reform and security The 4th Triannual Conference of The International

Political Science, Enciclopedica Publishing House, 2002

George Cristian MAIOR, Concepte de drept public european: naţional şi european în

jurisprudenţa Curţii Europene de la Strasbourg, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997

Cristian POPA, Justiţia Europeană. Dimensiuni, Repere, Perspective, Editura Concordia,

Arad, 2007

Cristian POPA, Paul Dănuţ DUŢĂ, Gioni POPA GAVRILOVICI, Securitate prin cooperare.

Politici de integrare, vol. I-II, Editura Techno Media, Sibiu, 2007

Gheorghe TOMA, Constantin DEGERATU, Traian LITEANU, Excurs în funcţionarea

structurilor de securitate. Noi vremuri, noi actori, Editura ANI, 2007

Irina Moroianu ZLĂTESCU, Radu DEMETRESCU, Drept Instituţional Comunitar şi

Drepturile Omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2005

Irina Moroianu ZLĂTESCU, Radu DEMETRESCU, Drept Instituţional European şi politici

comunitare, Editura Calistrat Hogaş, Bucureşti, 2001

Anamaria GROZA, Comunităţile europene şi Cooperarea politică europeană. Emergenţa

unei identităţi europene, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008