Orientul Mijlociu: ameninţări şi perspective. Puncte de vedere

Orientul Mijlociu: ameninţări şi perspective. Puncte de vedere

Orientul Mijlociu este, în mod tradiţional, văzut ca un uriaş depozit de energie, chiar

dacă semnificaţia regiunii pentru stabilitatea politică globală depăşeşte cu mult interesele ener-getice ale statelor industrializate. Orientul Mijlociu deţine un loc important pe scena politică in-ternaţională şi pentru faptul că este o sursă de multiple ameninţări, între care cele mai semnifi-cative sunt exportul de fundamentalism islamic şi terorism, traficul de droguri şi posibila prolife-rare a armelor de distrugere în masă. Pe alt plan, integritatea teritorială a unor state din regiu-ne este în pericol (de exemplu Irak şi Afganistan), în timp ce războiul civil este foarte aproape în alte state (cum ar fi Pakistan şi Liban). Chiar şi în statele cu o situaţie politică relativ stabilă sunt posibile conflicte etnice şi sectare. Orientul Mijlociu este o regiune în care se intersectea-ză interesele şi sferele de influenţă ale marilor puteri, dintre care se detaşează Statele Unite şi Rusia. Pentru a înţelege mai bine posibila evoluţie a situaţiei din această zonă, vom prezenta succint câteva elemente definitorii, după care vom prezenta opinii ale analiştilor ruşi şi ameri-cani referitoare la perspectiva evoluţiilor în această zonă, la care vom adăuga câteva concluzii personale.

la Nr.24, 5 Martie 2008

CUPRINS

1. Orientul Mijlociu: ameninţări şi perspective - Nicolae PERHAIŢĂ, Corneliu PIVARIU _ _pag. 1 2. Problema palestiniană şi negocierile finale de pace- Amb. prof. Dumitru CHICAN_ _ _ _pag.19

Stimaţi Abonaţi, Odată cu apariţia numărului 24 al “Pulsului Geostrategic” şi suplimentul acestuia, marcăm un an de la prima apariţie. Vă mulţumim tuturor celor care aţi avut încredere în noi şi v-aţi abonat încă de la început, sau ceva mai târziu. Sperăm că materialele incluse în Bule-tin, în decursul acestui an, au corespuns cerinţelor Dumneavoastră, atât ca tematică, cât şi din punct de vedere al calităţii şi informaţiilor transmise. De asemenea, am căutat să acor-dăm suficient spaţiu unor evenimente importante pe care le-am tratat în suplimente incluse în preţul abonamentului anual şi care au însumat un total de peste 200 pagini. Dacă am reuşit să fim la nivelul aşteptărilor Dumneavoastră şi aţi considerat Buletinul de interes, vom afla din opţiunea pentru reînnoirea sau nu a acestuia, precum şi din noi soli-citări de abonamente. Vă asigurăm de preocuparea noastră permanentă şi constantă pentru a fi permanent conectaţi la principalele probleme strategice şi geopolitice care le abordăm, concretizată în noi apariţii ale “Pulsului Geostrategic” pe care să le apreciaţi. În acest supliment vă oferim analize detaliate privind evoluţia situaţiei în Orientul Mij-lociu, pentru anul 2008 şi următorii, precum şi o radiografie asupra uneia din cele mai spi-noase probleme, cea palestiniană. Corneliu PIVARIU - Coordonator, Preşedinte şi CEO - INGEPO Consulting, membru al IISS - Londra

2

I.Definiţii ale Orientului Mijlociu: 1.Definiţia tradiţională

Geografic: ansamblu geopolitic vast cu deschidere de aproape 4000 Km2 între strâmtorile turceşti şi cel mai sud-estic punct al Peninsulei Arabiei, între valea Nilului şi munţii Afga-nistanului. Punte de legătură între M. Mediterană şi Oceanul Indian. Datorită rutelor te-restre şi maritime este un patrulater care face legătura între Asia, Africa şi Europa. Aceasta este definiţia tradiţională

Politic: este compus din trei mari ţări periferice: Egipt, Iran şi Turcia, fiecare cu o populaţie de aprox. 60 mil. loc.; ţările centrale ale Semilunei Fertile (Irak, Israel, Iordania, Liban, Siria) şi de ţările Peninsulei Arabia (A.Saudită, Bahrein, EAU, Kuweit, Oman, Qatar şi Yemen)

Economic: deţin 75% din rezervele mondiale de hidrocarburi, mari producătoare de bum-bac, fosfaţi, gaze naturale.

Demografic: pop. totală a O.M. este de circa 245 mil. loc., 12 din cele 15 state fiind locuite în principal de arabi (113 mil, din care 68 mil. la E de Suez). Pop. turcă pe locul doi cu 61 mil., persani şi asimilaţi-28 mil., kurzi-21 mil, copţi-10 mil., evrei-4mil., alţii-1 mil.

Religios: dominantă religia musulmană – 92% din total, iar în cadrul acestora două treimi sunt suniţi iar o treime şiiţi. Şiiţii reprezintă majoritatea populaţiei în Iran, Irak, Bahrein şi 40% din pop. Libanului. Creştinii sunt circa 14 mil (2/3 în Egipt) şi 4 mil. de evrei. 2.Marele Orient Mijlociu (sau Orientul Mijlociu Extins) Înaintea Summitului G8 din 2004 SUA au prezentat o definiţie în care, Marele Orient

Mijlociu cuprinde o zonă mult mai vastă, incluzând ţările din nordul Africii, Sudanul, şi Cornul Africii precum şi Afganistanul şi Pakistanul. Definiţia corespundea mai bine planurilor globale ale SUA, însă nu a găsit un prea mare ecou şi susţinere, ea fiind apoi readaptată sub denumi-rea Noul Orient Mijlociu

Supliment Pulsul Geostrategic, Nr.24, Miercuri 5 Martie 2008 INGEPO Consulting

3

3.Noul Orient Mijlociu Folosit pentru prima oară oficial de către secretarul de stat american Condoleezza Rice

în iunie 2006, termenul de „Noul Orient Mijlociu” a fost planificat ca o etapă în cadrul căreia SUA, Marea Britanie şi Israelul să contribuie hotărâtor la redesenarea frontierelor în Orientul Mijlociu, în scopul atingerii obiectivelor geo-strategice, în principal americane, în zonă. Această nouă împărţire este prezentată public ca o creaţie a locotenentului-colonel american în rezervă Ralph Peters1, în cartea acestuia intitulată „Never Quit the Fight” (Nu renunţa la luptă niciodată) din 20062. În capitolul referitor la punctele de vedere americane vom prezenta succint şi aceas-tă poziţie. Această nouă abordare a trezit numeroase comentarii şi luări de poziţii împotriva ei, încât nu a mai fost susţinută deschis. Mai mult, la începutul anului 2008, unul dintre cei mai re-numiţi analişti ai Centrului pentru Studii Strategice şi Internaţionale (The Center for Strategic and International Studies –CSIS), pentru Orientul Mijlociu, l-am denumit aici pe Anthony H. Cordesman, şi-a intitulat prima analiză a anului 2008, „Securitatea şi stabilitatea în Marele Ori-ent Mijlociu” („Security and Stability in the Greater Middle East”). Aceasta nu înseamnă că SUA a renunţat la o nouă redesenare a Orientului Mijlociu.

II. Periodizarea istoriei moderne a Orientului Mijlociu Studiind evoluţiile istorice şi evenimentele majore din epoca modernă a Orientului Mijlo-

ciu, apreciem că aceasta poate fi împărţită în următoarele cinci perioade caracteristice3: Perioada redescoperirii Orientului Mijlociu de către Europa (1774–sfârşitul războiului ruso-turc, până la sfârşitul primului război mondial -1918). Este o etapă în care decli-nul Imperiului Otoman permite Europei să redescopere Orientul Mijlociu şi să realizeze că acesta poate fi cucerit. Pătrunderea europeană a dus şi la apariţia aşa-numitei „Probleme Orientale” – privind modul de abordare a efectelor declinului imperiului otoman. În aceeaşi perioadă intelectualii arabi şi musulmani au început să se întrebe (unii o fac şi astăzi) de ce civilizaţia lor a rămas atât de mult în urma celei europene. Perioada colonială (de la sfârşitul primului război mondial-1918, până la criza Suez -1956). Este caracterizată de dispariţia imperiului otoman şi apariţia Republicii Turcia, pre-cum şi de disensiunile dintre puterile europene victorioase în război. Prima perioadă a epo-cii coloniale în Orientul Mijlociu este dominată de Marea Britanie şi Franţa, apoi, ca urmare a slăbirii influenţei acestora la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, cele două superputeri câştigătoare, URSS şi SUA, încep să se manifeste tot mai pregnant pe arena internaţională, inclusiv în Orientul Mijlociu. Este o etapă caracterizată şi de dezvoltarea na-ţionalismului arab. Perioada Războiului Rece (1956-1990). Perioadă marcată de confruntările dintre cele do-uă superputeri, dar mai ales de creşterea influenţei forţelor externe în Orientul Mijlociu, acestea începând să joace un rol tot mai important. Competiţia dintre aceste forţe se mani-festă prin convulsii sângeroase, cum sunt războiul din iunie 1967, octombrie 1973, revoluţia islamică din 1979 în Iran, sau invazia israeliană din Liban în 1982. Aceste evenimente de-monstrează că totuşi marile puteri nu pot controla evoluţiile situaţiei din zonă (revoluţia isla-mică iraniană din 1979 duce la prăbuşirea unuia din regimurile considerate pilon al SUA în regiune), iar războiul din 1982 duce la apariţia Hezbollahului în Liban, multe ţări arabe re-zistând la presiunile SUA de a le include în sprijinirea unor proiecte anti-sovietice. Războiul


1. Fost ofiţer de informaţii în Departamentul Apărării al SUA, unul dintre cei mai cunoscuţi autori a unor eseuri despre strategie în publicaţiile militare şi de politică externă americane (vezi şi Pulsul Geostrategic Nr.1/2007)

2. Harta reîmpărţirii Orientului Mijlociu conform celor prezentate de Ralph Peters în cartea sa, cu textul aferent, a fost publicată şi în US Armed Forces Journal, sub titlul „Blood Borders: How a better Middle East would look” (Frontiere însângerate: cum ar putea arăta un Orient Mijlociu mai bun)

3. Vezi şi Richard N. Haas – „The New Midd East” (Noul Orient Mijlociu), în revista Foreign Affaires nov/dec 2006. Richard Haas este şi preşedintele Council on Foreign Relations (Consiliul pentru Relaţii Externe), presti-gioasă instituţie neguvernamentală din SUA.

4

dintre Iran şi Irak slăbeşte cele două ţări mai mult de un deceniu. Perioada de influenţă aproape neîngrădită a SUA (1990-2003). Începe o dată cu dispari-ţia URSS şi se încheie după invazia SUA în Irak din 2003. este o perioadă în care SUA a dispus de o influenţă fără precedent în zonă şi o libertate de acţiune aproape neîngrădită. Perioada actuală (2003-?) - perioada globalizării, apariţia şi dezvoltarea în zonă a mijloa-celor media, o mai mare politizare a zonei, în paralel cu creşterea influenţei Islamului, inclu-siv prin folosirea mijloacelor moderne de propagandă. Influenţa SUA în regiune scade, ră-mânând însă cea mai importantă.

III.Puncte de vedere ruse

Un studiu intitulat „Lumea din jurul Rusiei: 2017. Prognoză pe ter-men mediu”, realizat de un grup de experţi condus de politologul Serghei Karaganov, preşedintele Consiliului pentru Politică Externă si Apărare, o structură consultativă de pe lângă preşedinţia rusă, face o prognoză amplă a ameninţărilor şi posibilelor evoluţii din regiune, evi-dent din punctul de vedere al intere-selor Rusiei.

După reculul consemnat în urma dezmembrării Uniunii Sovietice, Moscova a reluat la începutul anilor 2000 ofensiva politică în Orientul Mijlociu, încercând să-şi restabilească rolul în reglementarea conflictului arabo-israelian şi conservarea intereselor naţionale în Irak şi Iran. Pentru analiştii ruşi, situaţia actuală din Orientul Mijlociu rămâne foarte tensionată. Regiunea este divizată de conflicte, respectiv confruntarea arabo-israeliană, războaiele din Irak şi Afga-nistan şi problema kurdă. În acelaşi timp, există câteva zone de conflicte potenţiale unde, în orice moment, pot izbucni crize acute. Este vorba, înainte de toate, de Pakistan unde echilibrul etnic şi religios este atât de fragil încât situaţia nu a degenerat doar datorită abilităţii preşedinte-lui Perverz Musharraf de a manevra între principalele forţe politice. Alte conflicte politice sunt prezente în Iran (protestele arabe din Khuzestan din 2005, protestele azerilor din 2006, instabi-litatea din partea iraniană a Kurdistanului, Sistanului şi Baluchistanului), Arabia Saudită, Liban şi Turcia. Pe termen lung, situaţia din aceste ţări se poate deteriora serios chiar până la declan-şarea unor războaie civile. Factorii care vor avea un rol major, conform opiniilor ruse, în evoluţi-ile din Orientul Mijlociu sunt:

Crizele sociale şi economice. Majoritatea ţărilor se confruntă cu dificultăţi serioase, în timp ce unele au încetat de fapt să mai existe ca entitate unitară (Irak şi Afganistan). Iran este singura ţară care înregistrează o dezvoltare economică reală, dar Teheranul se confruntă cu numeroase probleme politice interne pe care o guvernare incompetentă sau influenţe externe le pot transforma în revolte sociale. Crizele au rădăcini sociale, economice şi religioase adânci care nu pot fi surmontate în viitorul apropiat. Subdezvoltarea mult răspândită în Orientul Mijlo-ciu îşi are originile în trecutul colonialist; dependenţa elitelor politice de resursele de petrol, ca-re generează profituri uriaşe; precum şi în unele particularităţi culturale. O altă cauză a crizelor se găseşte în disensiunile acute din cadrul lumii islamice, care este divizată după linii religioase (suniţi şi shiiţi), linii etnice (persani şi arabi) şi linii politice (unele ţări arabe au încheiat un acord de pace cu Israel în timp ce altele refuză să recunoască de principiu statul israelian).

Politica externă a SUA. După venirea preşedintelui George W. Bush la Casa Albă situa-ţia în regiune s-a deteriorat dramatic. Washingtonul a optat pentru folosirea forţei cu scopul de a instaura democraţia în regimuri locale în vederea realizării intereselor americane strategice. Aceste interese, în opinia specialiştilor ruşi, includ preluarea controlului asupra potenţialului


5

energetic al regiunii şi stabilizarea situaţiei precum şi împiedicarea accesului Chinei la resursele din Orientul Mijlociu. La 11 septem-brie 2001, Statele Unite au primit un „mandat moral” pentru declanşarea de acţiuni militare pe subcontinent. Ulterior, preşedintele Bush a lansat planuri pentru modernizarea regiunii extinse a Orientului Mijlociu prin răspândirea democraţiei şi a valorilor liberale. A devenit însă tot mai evident că politica americană în regiune este pe cale să sufere o înfrângere strategică.

Radicalismul islamic. Creşterea popu-larităţii ideilor islamice este rezultatul unei crize sistemice sociale, economice şi politice. Mai mult, religia oferă populaţiei locale un teren de opoziţie spirituală faţă de autorităţi sau „colonizatori” (reali sau imaginari). Politica americană de democratizare a fost de natură să cre-eze alianţe între autorităţi locale şi organizaţii extremiste, astfel că aceste organizaţii s-au legitimizat şi au devenit parte a rezistenţei oficiale la „ofensiva creştin-iudaică”. Unele regimuri opozante Statelor Unite, cum sunt Iranul şi Siria, folosesc activităţile radicalilor islamişti în pro-priile interese, iar Arabia Saudită sprijină activ organizaţiile radicale islamiste, fiind chiar spon-sorul principal al islamiştilor.

Regiunea este bântuită de un gen de „sindrom Weimar” – sentimentul că a suferit o în-frângere în dauna civilizaţiilor care se adaptează mai bine concurenţei din actuala lume în pro-ces de globalizare şi că politica marilor puteri nu este corectă. Autorităţile locale nu au intenţia de a lansa reforme sistemice care să atenueze acest sentiment. Sindromul este unul dintre fac-torii care stau la baza propagandei anti-iudaice şi anti-creştine în lumea islamică.

Comportamentul agresiv al SUA combinat cu politica de pacificare promovată de Occi-dent ar putea aduce „războiul civilizaţiilor” mai aproape. În opinia analiştilor ruşi, acesta ar pu-tea fi declanşat în următoarea decadă.

Influenţa Chinei. Creşterea economică a Chinei a fost însoţită de o majorare semnifica-tivă a cererii de energie, motiv pentru care Beijingul şi-a accentuat prezenţa în sectoarele ener-getice ale economiilor din Orientul Mijlociu şi Asia Centrală. China acordă o atenţie specială Iranului, în timp ce Teheranul vede în dezvoltarea relaţiilor cu China o cale de a contrabalansa presiunile Statelor Unite.

Prestigiul liderilor militari cu înclinaţii naţionaliste, care pot face faţă concurenţei islami-ce în lupta pentru putere. Astfel de situaţii se întâlnesc în Turcia, Iran, Siria şi Pakistan unde lideri militari ocupă poziţii puternice în instituţiile supreme ale puterii. Rivalitatea dintre islamişti şi militari este cea mai acută în Turcia, unde conducerea armatei este susţinută de islamiştii moderaţi. Tocmai aceşti lideri militari pot deveni aliaţi ai SUA în lupta pentru democraţie, dar Washingtonul nu este prea încântat să consolideze relaţii cu astfel de lideri, cel mai elocvent exemplu fiind Pakistanul, unde Benazir Bhutto trebuia să fie cea care să implementeze refor-mele democratice.

Actuala situaţie din Orientul Mijlociu este caracterizată de dominaţia factorilor destabili-zatori faţă de cei stabilizatori. În următorul deceniu, apreciază analiştii ruşi, situaţia va rămâne cel puţin identică, deoarece regiunea va continua să fie scena luptei dintre ţările dezvoltate pentru controlul asupra rezervelor de hidrocarburi şi dintre ţările din regiune pentru dobândirea rolului de lider pe subcontinent. De asemenea, va persista degradarea în plan social şi econo-mic în majoritatea ţărilor din regiune. Peisajul politic al regiunii va fi, în mare măsură, determi-nat de conflictul arabo-israelian. Cel mai probabil, crizele nu vor fi reglementate în următorul deceniu, decât dacă marile puteri formează un cartel pentru impunerea păcii, dar şansele pen-


6

tru un astfel de demers sunt mici. Isra-elul începe să piardă din sprijinul euro-penilor şi din legitimitatea bazată pe Holocaust, deoarece este tot mai mult perceput ca un stat agresiv şi o ame-ninţare majoră pentru stabilitatea din Orientul Mijlociu. Schimbarea de atitu-dine faţă de Israel pare să fie cauzată şi de creşterea numărului de imigranţi arabi şi musulmani în ţările occidenta-le. O altă caracteristică a situaţiei din Ori-

entul Mijlociu este, conform aprecierilor analiştilor ruşi, potenţialul redus în plan politic şi militar a ţărilor din regiune. Singura ţară care deţine o armată puternică şi eficientă este Israelul, posi-bilii rivali ai acestuia fiind Iranul şi Turcia. În regiune nu există nici o uniune militar-politică, ex-ceptând axa Washington-Tel Aviv-Ankara.

Pe termen scurt, nu există nici un stat care să aibă capacitatea de a ajunge lider regio-nal, deşi trei state (Arabia Saudită, Egiptul şi Siria) îşi arogă poziţia de lider; nici unul dintre acestea nu a reuşit să obţină o influenţă decisivă în Liga Statelor Arabe. Din punct de vedere militar şi politic, Iranul este cel mai puternic stat din regiune, dar, datorită particularităţilor reli-gioase şi etnice, nu poate fi considerat un real lider. Majoritatea liderilor politici locali, mai ales în ţările arabe, percep realizările Iranului persan şi ale aliaţilor regionali cu neîncredere şi chiar cu ostilitate. În acest sens, a fost elocventă situaţia din lumea arabă în timpul războiului din iu-lie-august 2006, când nici o naţiune arabă, exceptând Siria, nu a sprijinit şiiţii libanezi. Această rivalitate toţi-împotriva tuturor este o piedică în activitatea majorităţii organizaţiilor regionale (Liga Arabă, Consiliul de Cooperare al Statelor Arabe din Golful Persic).

Potenţialul economic al Orientului Mijlociu este dependent de petrol, iar această depen-denţă se va menţine atât timp cât Occidentul rămâne interesat în aprovizionarea cu petrol din regiune. În pofida imenselor resurse de petrol, înapoierea economică a majorităţii statelor ara-be continuă să se accentueze. Doar Israelul şi Iranul fac eforturi pentru dezvoltarea industriilor de înaltă tehnologie, în timp ce celelalte state se concentrează pe sectorul combustibil/energie.

Posibile evoluţii în următorul deceniu În condiţiile în care efectele strategiei americane în Orientul Mijlociu întârzie să îşi facă

apariţia, este de aşteptat ca următoarea administraţie să reia întrebuinţarea forţei diplomaţiei şi să renunţe la întrebuinţarea forţei militare în Orientul Mijlociu. Totuşi, nu pot fi total excluse în-cercări izolate de folosire a forţei (cum este un atac aerian asupra Iranului), dar probabilitatea unor astfel de încercări se va reduce în timp. Statele Unite vor intra într-o perioadă care poate fi denumită „sindromul post-Irak”, în care administraţia americană poate fi tentată să-şi încordeze încă odată muşchii, astfel încât să risipească percepţia că eşecul din Irak ar fi transformat SUA într-un „tigru de hârtie”.

În următorul deceniu, regiunea va fi marcată de procesele de destabilizare, deoarece partidele şi mişcările islamiste radicale vor deveni tot mai populare. Armata va dobândi o sem-nificativă greutate politică şi, în viitor, poate deveni o contrapondere la radicalii religioşi din une-le ţări. În acelaşi timp, evoluţiile din regiune vor depinde de factori externi, respectiv de politicile pe care SUA, China, Uniunea Europeană şi Rusia le vor promova pe subcontinent. Mai explicit, majoritatea conflictelor regionale vor avea legătură, într-un fel sau altul, cu interesele marilor puteri care urmăresc să-şi asigure controlul asupra resurselor energetice din Orientul Mijlociu.

Totodată, la sfârşitul deceniului următor, foarte probabil, unele ţări din regiune vor înceta să mai existe ca entităţi politice independente. Afirmaţia analiştilor ruşi se referă la Irak şi Afganistan, unde, pe termen mediu, SUA, ONU şi NATO nu vor reuşi să găsească soluţii pentru îmbunătăţirea situaţiei. În prezent, singurul factor de stabilizare în aceste ţări este pre-


7

zenţa unor numeroase efective militare străine pe teritoriile lor. Înainte sau după retragerea trupelor americane din Afganis-tan, pare inevitabilă izbucnirea unor răz-boaie civile de mare amploare. Cel mai probabil rezultat al războiului din Irak se consideră că va fi împărţirea în Nordul Kurd, Sudul Şiit şi Centrul Sunit. Afganis-tanul se va dezmembra în câteva cvasi-state – un stat al pashtunilor cu un regim sunit conservator, un stat tadjik-uzbek pa-tronat de SUA şi, probabil, un stat hazar-şiit în sfera de influenţă a Iranului. Posibila dezmembrare a Irakului creşte probabilitatea de apariţie a unui stat kurd independent cu capitala la Erbil sau

Suleimania. Nu este exclus ca noul stat să preia controlul asupra câmpurilor petroliere de la Kirkuk. Cel mai probabil, imediat după formare, statul kurd se va găsi sub controlul parţial al SUA.

Crearea statului kurd pe teritoriul actualului stat irakian nu va rezolva definitiv problema kurdă în Orientul Mijlociu. Ca urmare, kurzii din Turcia, Siria şi Iran, stimulaţi de exemplul kurzi-lor irakieni, vor intensifica activităţile separatiste.

Conflictul arabo-israelian. Acest conflict va evolua în conformitate cu direcţiile impuse de administraţia americană. În următoarea decadă, SUA ar putea înregistra un oarecare suc-ces în politica arabo-israeliană, dar pe termen lung, în procesul de stabilizare a situaţiei, vor trebui să lase loc Uniunii Europene, ONU şi, probabil, Rusiei. Dacă Statele Unite reduc presiu-nile asupra Siriei şi palestinienilor şi vor implica în procesul de pace partea moderată a liderilor Hamas, dialogul arabo-israelian se poate relua. Procesul de negociere va permite Washingto-nului să transforme Hamasul într-un fel de Fatah al anilor 1980, când această organizaţie con-dusă de Yasser Arafat a renunţat la activitatea teroristă. Totuşi, astfel de evoluţii nu vor elimina complet ameninţarea teroristă, dar ea va fi redusă semnificativ. În aceste condiţii, Palestina nu va obţine suveranitatea de stat în următorii zece ani, ceea ce va face ca membrii mai radicali ai Hamas să părăsească organizaţia. În Israel, reluarea negocierilor de pace va consolida poziţiile partidelor moderate (Avoda, Meretz) şi va accentua sentimentele conciliatorii între tineri. În acelaşi timp, vor ieşi la suprafaţă unele tendinţe distructive în această ţară. De exemplu, poate începe o confruntare între forţele publice moderate şi conservatori. Moderaţii vor reclama faptul că religia este privită cu mai puţină atenţie în viaţa publică, ceea ce va declanşa un alt conflict social. Ca urmare, reducerea ameninţării arabe va avea un impact negativ asupra situaţiei poli-tice, dar acesta va fi depăşit de statul israelian.

Dacă presiunile asupra Siriei se reduc, preşedintele Bashar al-Assad va avea ocazia să promoveze reforme de piaţă şi să consolideze poziţiile tehnocraţilor în detrimentul naţiona-liştilor şi militarilor. Prin aceasta, se va deschide calea pentru reluarea negocierilor dintre Siria şi Israel în vederea soluţionării problemei Înălţimilor Golan. Dar dacă evenimentele politice din Siria evoluează în această manieră, nu trebuie exclusă posibilitatea unei lovituri de stat sau a asasinării liderilor moderaţi de către islamişti.

În următorul deceniu, conflictul dintre Iran şi SUA va continua, probabil mocnit. Este puţin probabil ca Statele Unite să lanseze o operaţiune militară de mare amploare pentru înlo-cuirea regimului de la Teheran, mai ales în contextul unor războaie civile din Irak şi Afganistan. Washingtonul nu va tolera însă consolidarea poziţiilor Iranului la scară globală. Principala tacti-că a SUA va fi de a penetra Iranul în plan economic şi cultural, ceea ce ar putea duce la răstur-narea regimului clerical din interior. Pentru a rezista atacului „culturii occidentale”, clericii şiiţi


8

vor trebui fie să rămână credincioşi valorilor islamice tradiţionale fie să reformeze ţara „de la centru”. Ultima opţiune pare să fie cea mai productivă, iar noua generaţie de politicieni iranieni va urma cel mai probabil această cale. Dar către sfârşitul perioadei analizate, majoritatea ayatollahilor autoritari va părăsi scena politică, ceea ce va determina o slăbire a regimului cleri-cal şi o nouă rivalitate între principalele grupări ale actualei puteri (conservatori, reformatori şi pragmatici).

Scenariile menţionate mai sus sugerează că, până în 2017, regimul clericilor din Iran va pierde multe din poziţiile pe care le deţine şi, în consecinţă, monopolul asupra puterii. Rolul po-liticienilor seculari – care se bucură de sprijinul oamenilor de afaceri, Corpul Gărzilor Revoluţio-nare şi forţa paramilitară Basij – va creşte. Preşedintele Iranului, Mahmoud Ahmadinejad este cel mai vizibil reprezentant al acestui profil politic. În următorii câţiva ani, acesta se poate înde-părta de ayatollahi şi poate deveni o figură politică independentă şi populară. Pe de o parte, Iranul a consemnat o constantă creştere economică şi a reuşit să soluţioneze crizele demogra-fice; pe de altă parte, nu a reuşit să rezolve probleme etnice şi sociale serioase. În aceste con-diţii, unele măsuri luate în grabă de autorităţi pot provoca o criză politică majoră, în urma căreia poziţia Teheranului în regiune să fie serios afectată.

Problema etnică este deosebit de acută în Iran. Apariţia de perturbări în Khuzestan, provincia populată de arabi, poate genera pagube serioase economiei iraniene, deoarece această provincie deţine majoritatea resurselor de hidrocarburi ale Iranului. O criză politică în Iran ar putea transforma ţara într-o arenă de luptă între SUA şi China şi, probabil, într-o verita-bilă colonie.

În acelaşi timp, o autoritate capabilă poate propulsa Iranul în poziţia de lider regional, influenţa iraniană fiind puternică mai ales în Asia Centrală şi regiunea Caspică. De asemenea, Teheranul poate câştiga controlul aproape total asupra zonelor şiite din Irak şi, posibil, asupra zonelor hazare din Afganistan. Poziţia Iranului în procesul de pace arabo-israelian va depinde în mod direct de politica americană în Orientul Mijlociu. Dacă SUA slăbesc presiunile asupra Iranului, acesta ar putea reduce sprijinul pe care îl acordă radicalilor libanezi şi palestinieni, cu consecinţe favorabile asupra tensiunilor dintre Israel şi vecinii apropiaţi.

În următorii zece ani, vor avea loc schimbări politice radicale în Liban, care va rămâne o zonă fierbinte în competiţia dintre SUA şi Iran pentru influenţa regională. Teheranul va sprijini organizaţiile şiite radicale, în timp ce Washingtonul va sprijini pe liberalii adepţi ai fostului pre-mier Rafiq Hariri. În următorul deceniu, şiiţi ar putea să se izoleze şi să creeze un fel de stat propriu în sudul ţării, deoarece alianţa şiito-maronită este destul de fragilă. Libanul se va con-frunta cu o problemă foarte acută din cauza refugiaţilor palestinieni care sunt explozivi din punct de vedere social şi practic necontrolabili. În cazul în care conflictele politice din Liban se amplifică, acţiunile palestinienilor pot duce ţara într-un nou război civil.

În deceniul următor statutul politic al Arabiei Saudite se va schimba. Pe de o parte, Riyadul va continua să fie o putere majoră în extracţia de petrol. Pe de altă parte, situaţia politi-că din ţară se poate deteriora semnificativ prin agravarea luptei pentru tron. Regele Abdullah a trecut de 80 de ani şi se apropie timpul schimbării. Mai mult, fiind frate vitreg cu fostul rege Fahd, a trebuit să câştige disputa cu fracţiunile clanului Suidaiti care include fraţii fostului rege. În prezent, Abdullah deţine foarte bine controlul puterii, dar inevitabila plecare de pe scena poli-tică va duce la deteriorarea serioasă a situaţiei, cu atât mai mult cu cât nu are niciun succesor, deoarece nu a avut fraţi buni. Eforturile Statelor Unite de a moderniza sistemul politic saudit nu vor aduce rezultatele scontate. Societatea saudită va continua să rămână conservatoare iar factorul religios va continua să joace un un rol important în viaţa ei. Ca urmare, unele cercuri de influenţă locale vor continua să sprijine organizaţiile islamiste care operează pe subcontinent şi în alte regiuni ale lumii.

Statutul regional al Egiptului nu va suferi modificări. Va continua căutarea unui rol de lider în lumea arabă, dar nu va fi în măsură să concureze cu Arabia Saudită şi Iran. Cel mai probabil, situaţia din Egipt va evolua către destabilizare şi consolidare a elementelor islamiste


9

radicale. Consolidarea poziţiei Teheranului în regiune va exacerba contradicţiile dintre Iran şi

principalele ţări arabe. Confruntarea iraniano-arabă se va manifesta pe următoarele zone: - lupta pentru influenţă în Irak şi Afganistan. Iranul va căuta să instituie controlul asu-

pra zonelor separatiste şiite din aceste ţări, în timp ce arabii vor depune toate eforturile pentru menţinerea instabilităţii în regiune cu scopul de a preveni consolidarea poziţiilor politice ale co-munităţii şiite;

- în domeniul energiei, ţările arabe vor căuta să elimine Iranul de pe piaţa globală a energiei astfel încât acesta să nu mai dispună de petrofonduri pe care să le utilizeze în scopul influenţării situaţiei din regiune. În următoarea decadă, Pakistanul va constui principala ameninţare pentru stabilitatea regională şi internaţională. Ca şi în Afganistan, poziţiile islamiştilor din Pakistan sunt foarte pu-ternice, deşi influenţa lor este, într-o oarecare măsură, contrabalansată de militari care sunt acum la putere. În prezent, islamiştii (talibanii şi al-Qaeda) sunt prezenţi în zonele Waziristan de Nord şi de Sud, în care autorităţile de la Islamabad nu îşi pot exercita controlul. Echilibrul etnic şi religios fragil din Pakistan este menţinut actualmente de politica flexibilă a preşedintelui Musharraf. Dacă acesta ar părăsi în mod neaşteptat scena politică, ţara va fi lăsată pradă con-flictelor interne. Cel mai realistic scenariu al evoluţiilor din Pakistan pune în prim plan o lovitură de stat, dacă nu mai multe, pierderea totală de către Islamabad a controlului asupra Waziristanului şi o nouă rundă de tensiuni cu India (foarte probabil ca India să sporească spriji-nul acordat separatiştilor din Baluchistan). Tensiunile politice din Pakistan pot fi alimentate şi de Statele Unite care, nesatisfăcute de ritmul în care preşedintele Musharraf întăreşte autorita-tea instituţiilor democratice, vor sprijini opoziţia (după Bhutto urmează Sharif). Procesele politice menţionate mai sus vor conduce la apariţia unui cvasi-stat controlat 100% de islamişti pe teritoriul Waziristanului de Nord şi de Sud şi în Afganistan. Acesta va pro-mova o politică externă agresivă, de natură să agraveze relaţiile la graniţa iraniană şi în Asia Centrală. Regiunea va deveni principala ţintă a exportului de revoluţie islamică. În aceste con-diţii, este de aşteptat creşterea în continuare a influenţei unor organizaţii ca Mişcarea Islamică din Turkestan (cunoscută anterior ca Mişcarea Islamică din Uzbekistan), Hizb ut-Tahrir, Akromiya, care deja escaladează lupta împotriva regimurilor seculare din Asia Centrală. Nu este exclus ca activitatea de opoziţie a islamiştilor să primească un viguros sprijin public în Asia Centrală, unde populaţia vede în islamişti o alternativă reală la administraţiile locale corup-te şi ineficiente. O posibilă criză politică în Pakistan poate favoriza preluarea de către islamişti a tehnolo-giilor nucleare. În aceste condiţii, pericolul terorist global va creşte semnificativ. Radicalii islamişti nu vor fi în măsură să dezvolte o armă nucleară complet operativă, deşi vor avea sufi-ciente cunoştinţe pentru a fabrica o „bombă murdară” şi pentru a executa un act terorist de am-ploare în unele ţări occidentale. Până la folosirea armelor nucleare de către terorişti, sunt posi-bile tentative de atacuri preventive pentru distrugerea acestor arsenale pakistaneze de către SUA, India şi poate şi de alte forţe. Deşi poziţiile islamismului radical pe subcontinent se vor întări considerabil în următorii zece ani, în Orientul Mijlociu nu se va crea nici un „califat”. Mai degrabă, unitatea lumii musulmane se va degrada; vor creşte contradicţiile dintre suniţi, şiiţi şi reprezentanţi ai altor credinţe (druzi, alawiţi, wahhabiţi, sufiţi etc.); violenţa şi actele de terorism se vor înmulţi în regiune şi în zonele adiacente, inclusiv în Rusia. Ameninţarea teroristă cu ori-gini în regiune va creşte chiar şi după retragerea forţelor americane din Irak. Rolul Uniunii Europene în Orientul Mijlociu va creşte foarte puţin în următorul deceniu. Cel mai probabil, UE va continua să joace rolul de donator financiar, fără a fi în măsură să pu-nă în discuţie monopolul SUA în domeniul politic. Dintre toate ţările europene, Franţa va duce cea mai activă politică, deoarece are interese financiare şi economice majore în regiune. Ca şi până acum, Franţa îşi va concentra politica pe Liban, Siria şi Iran. În ce priveşte Rusia, împiedi-carea participării ei la împărţirea „moştenirii irakiene” şi a accesului firmelor ruse la sectorul re-


10

surselor energetice din regiune va avea ca efect pierderea din statura de putere energetică ma-joră, statură pe care se bazează în mare măsură influenţa ei geopolitică. Oricum, Rusia ar pu-tea să se confrunte cu un nou val de terorism islamic, dar este preferabil să o facă pe poziţii avansate şi nu pe teritoriul ei.

În perioada următoare, India va juca un rol mai vizibil în Orientul Mijlociu. Ca şi China, India va arăta un interes mai mare faţă de resursele energetice din regiune. Cel mai probabil, India va continua să facă lobby pentru furnizorii iranieni de gaz; totuşi, toate proiectele pentru realizarea oleoductului din Orient către India ar putea eşua din cauza unei posibile agravări a situaţiei din Pakistan.

Din punct de vedere economic, situaţia ţărilor din regiune nu va suferi schimbări majore. Ele vor rămâne depozitul de materii prime pentru marile puteri, care vor avea grijă să conserve sistemul semifeudal de pe subcontinent. Iranul pare singura ţară în măsură să rupă dependen-ţa economică de livrările de energie către Occident şi Orientul Îndepărtat şi să îşi dezvolte in-dustrii de înaltă tehnologie. Totuşi, viitorul Iranului depinde de cursul politic ce va fi urmat de conducerea ţării. Dobândirea tehnologiei nucleare în următorul deceniu este o mare probabili-tate, evenimentul putând fi amânat cu câţiva ani doar de o intervenţie militară a SUA sau Israel. Dar o astfel de intervenţie va genera un curent pro-iranian pe plan internaţional şi va coagula societatea iraniană în jurul elementelor radicale. Dacă Teheranul obţine arma nucleară sau es-te doar aproape de această ambiţie, declanşarea unei curse a armelor nucleare în regiune, la care să ia parte Arabia Saudită, Egiptul şi Turcia, devine foarte probabilă. În acest caz, se va crea o situaţie strategică globală fundamental nouă, iar Rusia va trebui să-şi reconsidere doctri-na militară în zona care priveşte angajarea armelor nucleare şi nu ar fi exclus să amplaseze un sistem regional de apărare antirachetă.

Pe măsură ce China îşi va spori influenţa în Orientul Mijlociu, interesul ţărilor din regiu-ne pentru Rusia se va reduce drastic. De asemenea, dacă SUA reduc presiunile asupra Iranu-lui şi îşi reconsideră strategia regională, concernele energetice americane şi europene îşi vor intensifica activitatea în Orientul Mijlociu, ceea ce va însemna eliminarea treptată a companiilor ruse din programele de dezvoltare energetică (petrol şi gaze) din Iran.

Pe de altă parte, odată cu extinderea influenţei islamismului radical în regiune, Rusia va deveni interesantă pentru guvernele majorităţii statelor din zonă ca partener în lupta împotriva terorismului. O posibilă înţelegere ruso-israeliană în contracararea ameninţării teroriste ar veni să sporească rolul Rusiei în regiune.

Interesul în Rusia ca furnizor de armamente pentru Orientul Mijlociu va rămâne destul de mare, chiar dacă, în perioada analizată, Rusia nu va ameninţa poziţia de lider a Statelor Unite ca exportator de arme în această zonă.

Analiştii ruşi ajung la concluzia că următorul deceniu va consemna o intensi-ficare a competiţiei dintre Rusia, care tinde să devină o putere energetică globală, şi ţările din Golf membre OPEC. Având în vedere interesul de a sparge monopolul Rusiei asupra furnizărilor de petrol şi gaze către Occident, Uniunea Europeană va accelera contactele cu ţările din Orientul Mijlociu. Deja producătorii de petrol din regiune şi Uniunea Europeană au început să proiecteze rute pentru transportul hidro-carburilor către Europa, care să ocolească Rusia. Iar dacă presiunile asupra Iranului vor fi relaxate, este posibil ca şi Iranul să


11

se alăture acestor proiecte. Orientul Mijlociu poate constitui o ameninţare serioasă pentru Rusia prin proliferarea

islamismului radical în regiunile ruse cu populaţie majoritar musulmană (Caucazul de nord). Problema traficului de droguri în Orientul Mijlociu va continua să fie una acută. Intere-

sant este faptul că dacă Afganistanul ajunge sub controlul radicalilor islamici, ameninţarea dro-gurilor se va reduce; comparativ cu situaţia actuală, producţia de opium era mult mai mică în Afganistanul condus de talibani.

O strategie pe termen lung a Rusiei, care să reducă la minim efectele unor provocări originare în Orientul Mijlociu ar trebui, în opinia analiştilor ruşi, să prevadă: dezvoltarea coope-rării cu China în problematica Orientului Mijlociu; refacerea legăturilor avute în regiune pe tim-pul Uniunii Sovietice; susţinerea iniţiativelor americane în Orientul Mijlociu care nu vin în con-flict cu interesele naţionale ruse; amplificarea eforturilor de a accede pe piaţa energetică din regiune, pentru că, fără acest acces, rolul Rusiei de putere energetică globală se va diminua dramatic.

IV. Puncte de vedere americane În iunie 2006, secretarul de Stat Condoleezza Rice făcea următoarea declaraţie în

Israel: "Suntem aici pentru a observa atacurile israeliene din Liban, şi pentru a ne asigura că se merge spre un Nou Orient Mijlociu, şi nu spre cel vechi." Aşa a fost pus în circulaţie un nou concept geopolitic, "Noul Orient Mijlociu" care înlocuia formula uzitată anterior: "Orientul Mijlo-ciu Extins".

În fapt, este vorba despre acelaşi spaţiu uriaş, aflat de multă vreme printre priorităţile strategilor de la Washington, datorită fabuloaselor resurse energetice. Un spaţiu care trebuie "remodelat". Schimbarea conceptelor geopolitice coin-cidea oarecum cu inaugurarea giganticu-lui oleoduct american Baku-Tbilisi-Ceyhan (şi care se va prelungi, în Israel, până la Ashkelon şi portul Eilat). "Noul Orient Mijlociu" este un proiect co-mun promovat de Washington, Londra şi Ierusalim, un fel de "foaie militară de parcurs", americano-britanico-israeliană, care vizează întregul Orient Mijlociu. Analiştii avertizează că proiectul, pregătit timp de mai mulţi ani, vizează, de fapt,

crearea unui "arc de criză" - prin instabilitate, haos şi violenţă - din Liban până în Siria, Irak, Golful Persic şi Afganistan. Strategie descrisă de un alt concept geopolitic - "haos construc-tiv" ("constructive chaos") -, prin care se pot crea condiţii de violenţă şi război, cu scopul final de a retrasa graniţele, în funcţie de obiectivele geopolitice urmărite.

În cartea şi articolele publicate de Ralph Peters sunt prezentate hărţi ale regiunii, în ca-re puţine dintre graniţele statale actuale se mai regăsesc şi se încearcă să se demonstreze că retrasarea frontierelor din Orientul Mijlociu extins este singura cale de pacificare a regiunii. Alţi analişti văd în acest proiect întoarcerea la străvechea tactică "divide et impera", cosmetizată şi prezentată sub masca conceptului de "haos constructiv".

In scrierile sale, Ralph Peters explică necesitatea reparării unor vechi nedreptăţi: "Cele mai arbitrare şi distorsionate graniţe din lume se află în Africa şi Orientul Mijlociu. Desenate de interesele puterilor europene... continuă să provoace milioane de morţi". Autorul recunoaşte că nici o retrasare a graniţelor nu poate mulţumi pe toată lumea, deoarece minorităţile etnice sau


12

religioase se întrepătrund în teritoriu, ele trăiesc împreună, nu separat Graniţele proiectate în hărţile care însoţesc aceste materiale încearcă - în opinia lui

Ralph Peters - să "îndrepte" în primul rând nedreptăţile comise împotriva celor mai înşelate mi-norităţi din Orientul Mijlociu: kurzii, belucii şi comunitatea arabă şiită.

Harta de mai jos prezintă situaţia frontierelor din Orientul Mijlociu propusă de Ralph Peters:

Se susţine că cele mai mari amputări teritoriale ar trebui să le sufere Arabia Saudită, Iranul şi Pakistanul. Dacă scenariul rezervat Iranului nu surprinde, altfel stau lucrurile cu celelal-te două state care sunt aliaţi tradiţionali ai Washingtonului. Se pare că strategii de la Pentagon au încetat de mult să mai creadă în binefacerile colaborării cu dinastia Al Saud, a cărei politică duplicitară aduce mai multe necazuri decât avantaje Statelor Unite. Ralph Peters afirmă că as-censiunea familiei regale saudite şi accesul acesteia la bogaţii uriaşe (din petrol) a fost, pentru lumea musulmană, "cel mai rău lucru de la Profet încoace". Aceasta pentru că dinastia Al Saud a promovat islamismul radical al sectei Wahab, cu ai cărei lideri s-a şi înrudit. Resursele colo-sale, dar şi controlul strict instaurat asupra oraşelor sfinte Mecca şi Medina, au permis condu-cătorilor de la Riad să-şi proiecteze viziunea religioasă şi influenţa politică mult dincolo de gra-niţele ţării. Stoparea wahabismului, marginalizarea acestui curent în cadrul lumii musulmane, constituie acum o prioritate pentru Washington.

Soluţia propusă de Ralph Peters propune pur şi simplu desfiinţarea statului saudit. În loc, ar urma să apară alte trei entităţi, restul fiind împărţit între Yemen şi Iordania. Aşa cum re-zultă din noua hartă, în vestul ţării ar urma să fie creat un aşa-numit "Stat Sacru Islamic", care ar cuprinde oraşele Mecca şi Medina, păstrând şi o largă deschidere la Marea Roşie. Statul Sacru Islamic ar trebui să fie un fel de "super-Vatican", condus de un consiliu religios, în care să fie reprezentat fiecare mare curent doctrinar islamic.

În est, o bucată a teritoriului saudit ar urma să fie alipită noului stat şiit rezultat din fede-


13

ralizarea Irakului. Această entitate ar controla vaste rezerve petroliere aflate de o parte şi de alta a graniţelor actuale.

În sud, o parte importantă a teritoriului saudit ar urma să fie cedată unui Yemen mult extins spre nord. Iar în nord-vest, alte teritorii ar reveni "Iordaniei Mari". Dinastia al Saud ar ră-mâne să conducă o ţară dramatic ciopârţită, rebotezată "Teritoriile Naţionale Independente Saudite".

Cât priveşte Iranul, acesta ar trebui să fie al doilea stat sacrificat în Orientul Mijlociu. O mare parte din teritoriul său ar urma să fie alipită aşa-numitului "Azerbaidjan Unificat". Deoare-ce Statele Unite au enorme interese în exploatarea petrolului caspic, Washingtonul are motive să fie receptiv la dorinţele politicienilor de la Baku.

Altă parte a teritoriului iranian ar trebui să intre în componenţa noului "Kurdistan Liber, stat rezultat din federalizarea Irakului. Şi aici îşi spune cuvântul "vocea petrolului", deoarece kurzii din nord stăpânesc Kirkuk-ul şi alte zone petrolifere, de mare interes pentru SUA şi Israel (ţări deja prezente în regiune cu instructori militari şi consilieri pentru kurzi). Şi entitatea şiită desprinsă din Irakul actual ar putea revendica teritorii iraniene.

Iranul ar trebui să redevină un stat "persan" omogen, renunţând la toate regiunile popu-late preponderent de minorităţi. În schimb, ar putea primi provinciile afgane din jurul oraşului Herat, datorita afinităţilor istorice şi lingvistice.

Pakistanul s-ar putea vedea, la rândul său, văduvit de un spaţiu imens din sudul ţării, care va fi alipit "Beluchistanului liber". În vest, ar trebui să cedeze teritorii Afganistanului. Dar, scenariul cel mai exploziv se referă la nordul Pakistanului, care ar trebui să revină aproape în totalitate Indiei, noua vedetă regională, favorizată de SUA ca o contrapondere la China. Was-hingtonul s-a oferit să acorde sprijin Indiei, inclusiv în programul de cercetări nucleare.

Din Irak urmează să se desprindă trei state: unul şiit, unul sunnit şi altul kurd. Bagdadul va avea un statut special, din cauza imenselor probleme puse de securitatea din zonă şi din cauza amestecului etnic şi confesional.

"Statul Arab Şiit" va anexa o zonă întinsă din nord-vestul Arabiei Saudite, în apropiere de Kuweit. În mod ciudat, însă, Kuweitul îşi păstrează graniţele actuale, deşi este cu certitudine una dintre cele mai absurde "invenţii" ale Imperiului Britanic. O creaţie pur artificială, desprinsă din fosta provincie otomană Basra.

"Irakul sunnit" - format din provinciile cu insurgenţa cea mai violentă - va fi izolat şi lipsit de resurse. În această regiune nu există rezervele petrolifere.

Marii câştigători ai divizării Irakului vor fi kurzii. Ei se bucură deja de o autonomie lărgită. Până la independenţă nu mai este decât un pas. Sunt invocate motive de ordin moral: kurzii sunt marii nedreptăţiţi ai Orientului mijlociu, "cel mai numeros popor fără ţară din lume". Deşi nu există date oficiale exacte, se estimează că între 27 de milioane şi 36 de milioane de kurzi tră-iesc astăzi răspândiţi în Turcia, Irak, Iran şi Siria. Brusc, Washingtonul nu-i mai priveşte pe kurzi drept "terorişti" (aşa cum a făcut-o atâta vreme, alături de Ankara), ci drept aliaţi. Şeful Marelui Stat Major turc, generalul Buyukamit, l-a contactat pe omologul său american, genera-lul Peter Pace, şi a protestat violent împotriva proiectului Noului Orient Mijlociu şi a unei hărţi care amputează teritoriul Turciei. La 15 septembrie 2006, agenţiile de presă informau că tensi-uni pe această temă s-au înregistrat şi în cadrul lui "Military College" al NATO, ţinut la Roma. Ofiţerii trimişi de Ankara s-au arătat revoltaţi de faptul că Pentagonul ia în considerare - fie şi ipotetic - idea unui stat naţional kurd, care să încorporeze teritorii turceşti

În partea de vest a Noului Orient Mijlociu, aşa cum se specifică pe hartă, Israelul trebuie să revină la graniţele de dinainte de războiul din 1967. Dar cu "ajustări locale semnificative" pentru securitatea statului evreu, rămase însă nespecificate. Cisiordania nu are încă un statut determinat.

Se mai preconizează şi crearea în zonă a unui "Liban Mare", care va lipsi Siria de acce-sul la Mediterana.


14

Majoritatea analiştilor independenţi consideră că proiectul mediatizat de Peters este mai degrabă un plan prin care Statele Unite ar exploata în interes propriu tensiunile etnice şi reli-gioase, violenţa internă şi diviziunile sectare. Un plan nu intru totul original, deoarece scenarii similare s-au folosit în Irak, dar şi în Ruanda, Iugoslavia, Caucaz sau Afganistan.

Strategia transformării unor minorităţi etnice sau religioase în state naţionale, cu ampu-tarea statelor existente, este o veche tehnică a marilor puteri, când în joc se află interesele lor. Semnificative în acest sens sunt cazurile Kuweit, Iugoslavia sau Cehoslovacia.

La Washington, într-o analiză mai recentă şi cu evocarea unor perspective mai pu-ţin îndepărtate, se apreciază că, trecându-se peste faptul că războiul din Irak pare să fie pierdut în termeni militari, deoarece nu s-a reuşit impunerea unei certitudini militare în regiune, admi-nistraţia pregăteşte ceremonia câştigării războiului jihadist început la 11 septembrie 2001. Ana-

liştii Centrului de studii strategice Stratfor apreciază că victo-ria a fost marcată, în termeni geopolitici, de succesul Statelor Unite în evitarea haosului din Irak prin impunerea ca actor dominant şi cu cea mai mare influenţă în întreaga lume sunită. Ceea ce trebuie să facă acum SUA este să-şi consoli-deze capul de pod în lumea sunită pentru a croi aranjamente regionale solide, prin care să-şi atingă obiectivele strategice. Orientul Mijlociu a fost anul trecut scena disputelor ame-ricano-iraniene, fiecare dintre cele două părţi căutându-şi reci-proc punctele slabe şi oportunităţile care i-ar putea fi oferite. Fiecare a încercat să convingă cealaltă parte că este gata să aplice scenariul cel mai drastic. Iranul a ameninţat cu folosi-rea miliţiilor şiite pentru escaladarea violenţelor în Irak şi cu o ofensivă a forţelor iraniene menită să cucerească întreaga Peninsulă Arabia. Statele Unite au ameninţat că vor susţine pe sunniţii irakieni până când aceştia vor conduce din nou Mesopotamia şi vor funcţiona ca punct de control pentru am-

biţiile persane; de asemenea, SUA au ameninţat cu intervenţia aeriană împotriva Iranului. În cele din urmă, aceste ameninţări s-au dovedit a fi doar retorice, pentru că la sfârşit de an era evident că cele două părţi au făcut apel la instrumente mai mult chirurgicale şi mai puţin predis-puse la tăieri primitive. Situaţia din Irak a fost cea mai puţin violentă din perioada post-Saddam. În locul unui Iran ameninţător, Statele Unite au proclamat că nu mai sunt convinse că Iranul a avut un program de tehnologie nucleară, cu atât mai puţin arme nucleare, punând capăt orică-rei discuţii privind posibilitatea unui război americano-iranian.

Prin alianţa cu sunniţii, strategia americană în Irak a dus la modificarea percepţiilor acestora asupra intenţiilor pe care SUA le au în Irak. Urmare acestei alianţe realizate în 2007, configuraţia lumii islamice s-a modificat. Dacă în 2001 obiectivul al-Qaeda era să provoace Sta-tele Unite să condamne Orientul Mijlociu şi, astfel, să declanşeze furia necesară ca masele de musulmani să răstoarne regimurile locale aliate cu Washingtonul, ducând la apariţia unui califat modern, în 2007 a devenit evident ca visurile organizaţiei teroriste au fost spulberate. Statele Unite sunt acum mai strâns aliate cu toate regimurile arabe sunnite din Orientul Mijlociu – regi-muri care, bazându-se pe venituri record din vânzările de petrol şi făcând acum parte din planu-rile de securitate ale SUA, se simt mai în siguranţă decât anterior. Deocamdată, terorismul jihadist va continua, dar ideologia jihadismului a înregistrat un eşec definitiv în demersul strate-gic de recreare a unui califat.

Operaţiunile forţelor americane în Irak din anul 2007 nu au avut succesul scontat în remodelarea percepţiilor iraniene; în schimb, au avut succes în remodelarea percepţiilor sunni-ţilor asupra intenţiilor americane în Irak. Realizarea este apreciată la Washington ca fiind deo-sebit de importantă când este vorba de Arabia Saudită, un stat care s-a situat la originile ideo-


15

logice şi a asigurat sprijin financi-ar pentru mişcarea jihadistă. Din cauza războiului din Irak şi a te-merilor pentru un conflict ameri-cano-iranian, care au dominat anul 2007, Ryadul s-a menţinut la distanţă de Statele Unite şi de eforturile acestora în Irak. Pe plan intern, într-o mişcare foarte riscantă, saudiţii încearcă să-şi remodeleze stabilimentul religios pentru a se distanţa de extre-mism şi terorism. Reaşezarea relaţiilor americane cu sunniţii va produce mutaţii

semnificative nu numai în Irak ci şi în întreaga lume musulmană, în timp ce Statele Unite vor accentua presiunile asupra acelor entităţi care încă se mai opun influenţei americane. Prima dintre aceste entităţi este Iranul. Deşi Iranul deţine multe pârghii în regiunea Golfului Persic, în general, şi în Irak, în special, nu are totuşi capacitatea de a se confrunta cu Statele Unite, mai ales atunci când Statele Unite sunt susţinute de o constelaţie de state sunnite. Cu toate aces-tea, este greu de crezut că Iranul îşi va modifica atitudinea. Miliţiile şiite, relaţiile Teheranului cu Moscova şi Damascul, programul nuclear şi o armată care continuă să se dezvolte, sunt de natură să ofere Iranului posibilitatea de a pretinde americanilor un preţ pentru cooperarea irani-ană în Irak. În 2008, Iranul va folosi aceste pârghii pentru a stabili nivelul preţului. Ca rezultat al acestui proces se va oficializa nu numai reducerea forţelor americane din Irak, dar şi nivelul la care forţele americane vor rămâne în această ţară. Anul acesta va fi anul în care Iranul va pro-iecta natura compromisului pe care îl poate suporta, pentru ca apoi să îşi pregătească popula-ţia pentru o apropiere de „Marele Satan”.

A doua putere în regiune este Siria, care participă la conflictul din Orientul Mijlociu atât ca obiect cât şi ca actor. Iranul foloseşte Siria ca monedă de schimb în contextul relaţional mai larg cu Statele Unite. Dar Siria are suficientă abilitate pentru a avea influenţă în Liban, în Pales-tina şi în Irak, ceea ce îi conferă şi autoritatea de a negocia în nume propriu. În acest an, Siria va încerca să ajungă la o înţelegere cu SUA, care să-i ofere precădere în Liban şi o poziţie avantajoasă în negocierile cu Israelul, în schimbul renunţării la implicarea în Irak. Presupunând că negocierile dintre SUA şi Iran nu vor eşua, demersul Siriei va fi încununat de succes. În strânsă conexiune cu acest demers, Damascul va încerca să evite orice provocare a Israelului, pe de o parte, şi să reducă posibilităţile de manevră ale Hamasului, pe de altă parte. Deşi Siria îşi va coor-dona acţiunile foarte strâns cu Iranul, Damascul ar putea începe să se com-porte ca un aliat al SUA. Dacă cineva ar putea pierde din apropierea americano-iraniană, domi-naţia siriană în Liban şi unificarea forţe-lor sunnite din Orientul Mijlociu într-un singur bloc, acel cineva este Israelul. Obiectivul pe termen mediu al Israelului este de a menţine pe palestinieni divi-zaţi din punct de vedere ideologic, mili-tar, geografic şi organizaţional între


16

Fatah în Cisiordania (West Bank) şi Hamas în Fâşia Gaza, astfel încât să facă absolut imposibilă crearea de facto a unui stat palestinian. În acest punct, interesele americane şi cele israeliene sunt opozante. O aliniere bizară a intereselor americane şi israeliene ar însemna ca Israelul să susţină menţinerea frontului din Irak, menţinerea tensiunilor dintre SUA şi Iran şi slăbirea insistenţelor SUA pentru reglementarea problemei pa-lestiniene. Ca urmare, administraţia americană va trebui să aibă suficien-tă abilitate pentru ca o înţelegere cu Iranul să nu genereze complicaţii neprevăzute care să-i pună în pericol eforturile de stabilizare a regiunii. În cazul în care Iranul şi Statele Unite vor începe cooperarea în Irak, teritoriul irakian nu va mai fi un teatru de operaţii pentru jihadişti. După ce o lungă perioadă de timp autorităţile sunnite şi-au exportat militanţii, pentru a preveni apariţia problemelor pe propriul teritoriu, elimi-narea jihadiştilor din Irak va duce la reîntoarcere lor în ţările de origine şi crearea unor proble-me de securitate în acestea. Fără prea mare legătură cu conflictul din Irak, afirmarea unei noi puteri sau reafirmarea unei vechi puteri va începe să fie vizibilă în anul 2008. În ultimii 90 de ani, puterea turcă în Ori-entul Mijlociu şi estul Mediteranei a fost latentă, parametrii de securitate ai Turciei fiind dictaţi de Războiul Rece. După sfârşitul Războiului Rece însă în Balcani a izbucnit violenţa, Rusia s-a retras şi acum revine în Caucaz şi Asia Centrală, lumea arabă a fost martora unui flux imens de influenţă americană, Iranul caută să-şi extindă sfera de influenţă, iar Irakul a intrat în colaps. În centrul acestei furtuni de evenimente, Turcia şi-a consolidat capacitatea militară şi economică

şi a realizat un nivel de coerenţă politică pe nu l-a mai cu-noscut de multă vreme. Pentru prima dată după Primul Război Mondial, Turcia simte nevoia să fie implicată în ime-diata vecinătate şi are mijloacele pentru a se implica cu au-toritate. Ceea ce lipseşte însă Turciei este o direcţie pe ca-re să-şi concentreze eforturile, mai precis o direcţie în care obiectivele ei să fie urmate şi de alianţa nord-atlantică sau cel puţin de partenerul american. Rezumându-se la previziuni pe termen scurt, analiştii americani apreciază că anul 2008 va fi oarecum asemănă-tor anului 2007. Va fi anul oportunităţii pentru acele state care vor reuşi să profite de confuzia continuă în care se desfăşoară politica americană în regiune. Totuşi, aceste state se vor confrunta cu un element de natură să le com-plice demersurile, care nu s-a manifestat în 2007, şi anume un termen limită. Blocajul irakian a fost depăşit, Statele Uni-te îşi vor reduce prezenţa în Irak, vor menţine şi îşi vor res-tructura trupe în această ţară, dar nu mai sunt angajate într-un conflict care părea fără sfârşit. Rusia este statul care ar putea să profite cel mai mult de prezenţa SUA în Irak. Mos-cova ştie foarte bine că atunci când vor soluţiona toate pro-blemele în Orientul Mijlociu, Statele Unite îşi vor îndrepta


17

atenţia către spaţiul ex-sovietic. Ca urmare, Rusia va trebui să-şi redefinească vecinătatea ime-diată, pentru că altfel va risca o evoluţie geopolitică în care conceptul dominant va fi „încercuirea”. Alte state care ar putea profita în 2008 sunt Siria şi Arabia Saudită, Coreea de Sud, Taiwanul, Australia şi Japonia, puteri secundare, care sunt deja în căutarea unor noi mo-dele de cooperare cu SUA. Europa se întoarce la o structură de putere care a lipsit timp de do-uă generaţii: concert de puteri, cu toată instabilitatea şi neîncrederea implicată de această structură. Concluzii:

Atât SUA cât şi Rusia privesc evoluţia evenimentelor viitoare din Orientul Mijlociu prin pris-ma propriilor experienţe şi mai ales interese în această zonă. De multe ori ambele analize nu reuşesc să facă o apreciere foarte corectă a interdependenţelor care se vor crea între diferite element strict interne dintr-o ţară, influenţa factorilor externi arabi şi musulmani, a altor ţări din zona asupra acestei evoluţii, precum şi interesele, reacţiile altor forţe externe la această posibi-lă evoluţie.

Cea mai deficitară în acest sens este previziunea lui Ralph Peters, care în afara unei co-menzi politice considerăm că reprezintă şi o încercare de a testa poziţiile ţărilor afectate de mo-dul în care el vede “Noul Orient Mijlociu”. Iată câteva observaţii în acest sens:

• Kurdistanul Liber, este o creaţie prin care amputează largi teritorii din Irak, Iran, Turcia şi o mai mică porţiuni din Siria, rezolvându-i (din creion) şi o porţiune de litoral la Marea Neagră în dauna aceleiaşi Turcii care, cu siguranţă, nu va accepta, cel puţin in viitorul previzibil, această situaţie, fără să mai vorbim de Iran sau Siria;

• Siria îşi vede amputată ieşirea la Marea Mediterană în favoarea Libanului, care devine Marele Liban, dar recâştigă Înălţimile Golan. Măsura amputării litoralului nu are nici o justificare din punct de vedere istoric sau etnic, fiind numai o manifestare a situaţiei actuale a relaţiilor dintre SUA şi Siria şi o eventuală punere în gardă a Siriei pentru a-şi modifica poziţia;

• Israelul se vede restrâns la frontierele dinainte de 1967, dar această simplă măsură nu menţionează cum sunt rezolvate celelalte probleme, nu este menţionată apariţia unui stat palestinian, iar despre Cisiordania se menţionează că va avea un statut nedeterminat (o dovadă elocventă a dificultăţilor pe care autorul le-a avut chiar şi în “jocul” cu creionul pe hârtie;

• Iordania devine Marea Iordanie, recompensă pentru atitudinea de aliat din ultimii ani, câştigând teritorii din Irak şi Arabia Saudită;

• Irakul mai este împărţit în încă trei state: Irakul sunnit - care însă înglobează şi o mică parte din actualul Kurdistan irakian (pentru a dispune de unele resurse petroliere, zo-na fiind în general deşertică şi săracă în alte resurse naturale); Irakul şiit, care în afara zonei majoritar şiite din centrul şi sudul ţării include porţiuni din Vestul Iranului (inclusiv circa jumătate din litoralul iranian), precum şi toată zona din litoralul estic saudit, până la Qatar, astfel încât controlează jumătate din Golful Persic; Bagdad- denumit oraş-stat, al cărui statut iarăşi este insuficient precizat;

• Arabia Saudită se vede drastic ciopârţită, în afara teritoriilor cedate Irakului şiit, o porţiune importantă, inclusiv de litoral la Marea Roşie, fiind oferită Yemenului. Restul teri-toriului este împărţit, aşa cum am prezentat anterior, în două state: Statul Islamic Sacru - cu o largă ieşire la Marea Roşie, incluzând oraşele sfinte Mecca şi Medina cu statut insuficient preci-zat, probabil neutru dar profund religios şi la al cărui control este puţin probabil să renunţe cu uşurinţă dinastia Saud, căreia îi rămân doar “Teritoriile Naţionale Independente Saudite”, cu o îngustă ieşire doar la Marea Roşie.

• Iranul este un alt stat cu mari ajustări teritoriale, în afara celor menţionate, va


18

ceda o porţiune din nou “Azerbaidjanului Unificat”, în intenţia lui Peters fiind micşorarea acestu-ia sub motivaţia de a deveni un stat “persan omogen”, dar va câştiga zone din vestul Afganista-nului, mai ales oraşul Herat;

• Pakistanul, care cunoaşte puternice convulsii politice şi sociale şi care se con-sideră că poate fi stabilizat prin cedarea unor teritorii Afganistanului, crearea unui “Belucistan Liber” (care să includă teritorii din sudul Iranului şi Pakistanului, reducându-le corespunzător litoralul) şi mai ales cedarea unei porţiuni din nord către India, văzută de SUA ca o contrapon-dere la China.

Revenind la liniile mari ale evoluţiei Orientului Mijlociu în următorii câţiva ani, apreciem că SUA va rămâne statul cu cea mai mare influenţă în zonă, comparativ cu orice alt stat, influ-enţa sa însă va fi mai scăzută decât cea de până în 2003-2004;

Cele mai puternice state din regiune vor fi Israelul, Iranul şi Egiptul, însă fiecare cu punctele sale vulnerabile: Israelul are o poziţie mai slabă după conflictul din Liban din 2006 şi pericolul ca Iranul să se doteze cu arma nucleară îi creează alte complicaţii, ca de altfel şi pen-tru SUA; Iranul pare a fi puterea imperială a Orientului Mijlociu, cu Siria ca aliat, cu o puternică influenţă în Irak, dispunând de Hamas în teritoriile palestiniene, Hezbollah în Liban şi cu o situ-aţie economică bună, dar cu probleme interne care se pot acutiza; Egiptul, cu o lungă perioadă de stabilitate sub conducerea preşedintelui Hosni Mubarak, se vede totuşi confruntat cu o re-crudescenţă a islamismului (Fraţii Musulmani care devin tot mai puternici pe plan intern), pe care nu va reuşi să o gestioneze corespunzător în perioada la care ne referim;

Problema palestiniană va rămâne în continuare nerezolvată, în jurul ei gravitând intere-se locale şi regionale. Putem adăuga că aceasta va fi una din problemele constant nerezolvate ale viitorului. Nu există nici o dorinţa reală, clară şi practică a Israelului pentru soluţionarea acestei probleme, intenţiile materializate periodic spre o rezolvare a acestei probleme fiind im-puse mai mult de către SUA, care, conjunctural, are interese să-şi îmbunătăţească relaţiile cu o ţară arabă sau alta;

Se vor menţine şi vor apare noi forţe paramilitare, aşa numitele “miliţii”, în Irak, Liban şi teritoriile palestiniene;

Terorismul va continua să fie una din caracteristicile zonei. El se va manifesta prepon-derent în societăţile puternic divizate, cum este Irakul, în alte ţări cu grupuri radicale puternice, cum sunt Arabia Saudită şi Egiptul şi va fi folosit ca armă împotriva Israelului, împotriva prezen-ţei SUA şi a altor puteri externe în zonă;

Islamul va mai fi prezent în viaţa socială, completând mai mult vacuumul politic, deve-nind şi mai pregnant un element de bază al politicii majorităţii populaţiei din zonă. Socialismul şi naţionalismul arab vor rămâne elemente ale trecutului, puţin atractive, iar democraţia un obiec-tiv prea îndepărtat faţă de situaţia actuală.

Unitatea arabă va fi mai mult un slogan decât o realitate, cum de altfel a fost şi până acum. Această situaţie este demonstrată şi de slăbiciunea organismelor regionale. Liga Arabă, cea mai cunoscută organizaţie a Orientului Mijlociu, nu va reuşi mai mult comparativ cu prezen-tul. Din ea nu fac parte însă cele mai importante state ale regiunii, Israelul şi Iranul.

Preţul petrolului va rămâne ridicat şi ca urmare a creşterii cererii din partea Chinei şi Indiei. Credem că mai curând acesta va depăşi 100 de dolari/baril, decât să scadă sub 40. Schimburile comerciale între ţările din Orientul Mijlociu vor continua să rămână la nivele mo-deste, deoarece puţine dintre ele sunt în măsură să asigure bunuri şi servicii pe scară largă, care vor fi importate din afara zonei. Globalizarea şi integrarea economică vor aduce puţine avantaje zonei, în pofida necesităţii presante pentru acest fel de avantaje.

Nicolae PERHAIŢĂ, Corneliu PIVARIU


19

PROBLEMA PALESTINIANĂ ŞI NEGOCIERILE FINALE DE PACE

La 27 septembrie 2007, în oraşul Annapolis din statul american Maryland, preşedintele palestinian Mahmud Abbas şi primul ministru al Israelului, Ehud Olmert, conveneau, în prezen-ţa, sub auspiciile şi cu susţinerea preşedintelui George W. Bush, demararea de negocieri “serioase şi intense” care să se finalizeze, până la sfârşitul anului 2008, cu crearea oficială a unui stat palestinian independent şi viabil, coexistând în condiţii de normalitate cu şi alături de Israel. În cursul lunii ianuarie a acestui an, ca ripostă la tirurile de rachete lansate, din Fâşia Ga-za, de către miliţiile Hamas, armata israeliană a trecut la represalii dure, soldate cu numeroase victime omeneşti, Ceea ce a stârnit reacţii dezaprobatoare din partea comunităţii internaţionale, a Consiliu-lui de Securitate şi a Comisiei ONU pentru Drepturile Omului, care au cerut statului evreu să dea dovadă de reţinere şi să relaxeze embargoul alimentar, energetic şi uman impus populaţiei din acest teritoriu autonom palestinian. Preşedintele Mahmud Abbas, în numele Autorităţii Naţi-onale, a ameninţat cu suspendarea unilaterală a negocierilor convenite la conferinţa internaţio-nală de la Annapolis. Încă o dată s-a dovedit fragilitatea unui proces de pace care trenează de prea multă vreme, subminat de suspiciuni, ostilitate atavică şi lipsa unei reale voinţe politice pentru convieţuire şi pace. În luna mai, Israelul îşi va sărbători cea de-a 60-a aniversare a apariţiei oficiale şi juridice pe harta Orientului Mijlociu. Recent, Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei a împlinit 44 de ani, iar celălalt actor pe scena conflictului, Mişcarea de Rezistenţă Islamică Hamas a înregistrat 21 de ani de existenţă. Dincolo de încărcătura simbolică a momentelor comemorative şi de pu-seurile emoţionale, nici unul dintre preopinenţi (sau, mai degrabă, beligeranţi) nu are motive reale de satisfacţie atâta timp cât, de peste o jumătate de secol, sângele şi lacrimile continuă să curgă de ambele părţi, principiile de drept internaţional nu îşi află finalitatea pentru care au fost construite, iar pacea, coexistenţa, toleranţa şi egalitatea de şanse rămân, încă, simple Fa-ta Morgana. Dificultatea ajungerii la o “soluţie definitivă şi durabilă” a conflictului palestiniano-israelian este, o dată mai mult, accentuată de aceea că el nu se reduce doar la o revendicare teritorială, rezolvabilă, în definitiv, prin negocieri şi compromisuri reciproce, chiar “dureroase” fiind, cât de configuraţia acestuia ca o confruntare fundamentală între două naţionalisme şi spiritualităţi şi două forme de civilizaţie, şi de percepere şi asumare a acesteia, ireconciliabile în esenţa lor cea mai intimă. De-a lungul unei lungi perioade a istoriei recente, România a susţinut consecvent ideea că “sub soare există suficient loc pentru existenţa Israelului şi a unui stat palestinian” şi că în-făptuirea acestui deziderat nu va veni vreodată şi în primul rând din partea comunităţii internaţi-onale sau din partea uneia sau a mai multora dintre marile puteri ale lumii, ci din partea celor direct implicaţi şi interesaţi – israelieni şi arabi- singurii care îşi cunosc cel mai bine aspiraţiile şi interesele de coexistenţă, securitate şi libertate. Prezentul material îşi propune să ofere cititorului o sinteză a modului în care israelienii şi palestinienii abordează căile de soluţionare a contenciosului, îndeosebi după întâlnirea “istorică” de la Annapolis, cât şi un racursiu al marilor etape şi evenimente istorice care, în con-textual mai general al conflictului arabo-israelian, au marcat evoluţia contenciosului dintre pa-lestinieni şi statul evreu. Este, desigur, dificil să se spună cât de “istorică” a fost reuniunea din Maryland, iniţiată de preşedintele George Bush cu puţin timp înainte de încheierea prezenţei sale oficiale în Biro-ul Oval de la Casa Albă, atâta vreme cât jumătatea de veac de înfruntări între David şi Goliat este , prin însuşi contorsiunile sale conflictuale, o istorie a urii şi confruntării care au brăzdat adânc mentalul colectiv şi conştiinţele individuale aflate de o parte şi alta a acestei baricade


20

care nu ar fi trebuit să existe. *

Sintagma “negocieri finale” în cadrul procesului de pace palestiniano-israelian defineşte, de fapt, etapa finală a tratativelor dintre cele două părţi, începute la Madrid (1991) şi Oslo (1993) şi în care se caută o finalizare pentru patru mari categorii de probleme lăsate, de comun acord, pentru etapa imediat premergătoare ar ceea ce ar trebui să fie constituirea unui stat pa-lestinian, în conformitate cu prevederile “Foii de Parcurs” a “Cvartetului” internaţional (ONU, Uniunea Europeană, SUA şi Federaţia Rusă), şi cu cele convenite la conferinţa internaţională de la Annapolis. Aceste probleme se referă la statutul refugiaţilor palestinieni, viitorul suveranităţii asupra Ierusalimului, soarta coloniilor evreieşti din Gaza şi Malul de Vest al Iordanului (Cisiordania) şi configuraţia teritorială şi politico-administrativă a viitorului stat Palestinian. Asupra acestor dosare, poziţiile şi revendicările negociatorilor palestinieni şi israelieni sunt puternic deosebite, dacă nu chiar diametral opuse şi, în aparenţă, greu reconciliabile. Nu este lipsit de interes un crochiu foarte parcimonios a ceea ce este cunoscut, astăzi, drept “teritorii autonome palestiniene”, sau “teritorii”, în discursul israelian. Fâşia Gaza sau Sectorul Gaza (Qitaa Ghaza, în limba arabă), denumeşte un teritoriu cu o suprafaţă de numai 302 km.p. (45 km în lungime şi între 5 şi 8 km. în lăţime), situate în extremitatea sud-vestică a statului Israel, fiind, din punct de vedere geografic, o prelungire în direcţia nord-vest a Peninsulei Sinai. Marile sale aglomerări urbane sunt oraşele Gaza-capitala districtului – Rafah, Khan Yunes şi Deir El-Balakh. Prin Rezoluţia ONU din 1947 (“Rezoluţia de Partaj”) prin care Palestina istorică era împărţită în două entităţi politico-administrative – evre-iască şi palestiniană arabă- sectorul Gaza revine acesteia din urmă, iar în urma intrării trupelor arabe (Egipt, Siria, Iordania, Liban) în Palestina (15 mai 1948), după ce politicianul şi viitorul preşedinte evreu Ben Gurion anunţa oficial constituirea statului Israel şi după încheierea armis-tiţiului israeliano-arab la 24 februarie 1949, Gaza intră sub administraţie egipteană. Circa 200.000 arabi palestinieni se refugiază. După agresiunea tripartită (Israel, Franţa, Marea Britanie) din 1956, împotriva Egiptului, ca ripostă a naţionalizării Canalului Suez, sectorul Gaza este ocupat de trupele israeliene, fiind pus, un an mai târziu, sub controlul forţelor de urgenţă

ale ONU, până în luna mai 1967 când, la cererea Egiptului, acestea sunt evacuate. În războiul din 1967, teritoriul este ocupat de Israel. În baza acor-dului israeliano-palestinian de la Oslo (septembrie 1993), Gaza capătă statut de teritoriul autonom palestinian, iar în 2007, în urma unor violente con-fruntări militare cu organizaţia Fatah, trece sub controlul exclusiv al Mişcării islamiste Hamas. În anul 1987, în discuţii cu conducerea Orga-nizaţie de Eliberare a Palestinei, reprezentată de fostul preşedinte al acesteia, Yasser Arafat, Româ-nia propune, pentru prima oară, întreprinderea de demersuri pentru crearea unui stat palestinian în Sectorul Gaza şi “într-o zonă mai puţin populată de coloni evrei în Cisiordania”, respectiv, pentru înce-put, districtul oraşului Ierihon, ca germen al viitoa-rei entităţi statale palestiniene independente. Ideea , concretizată, ulterior drept “Acordul Gaza-Ierihon” avea să fie adoptată de părţile implicate şi transformată, în 1993, în “Acordul de la Oslo” în baza căruia a fost constituită Autonomia Naţională


21

Palestiniană şi se desfăşoară, astăzi, convorbirile de pace dintre palestinieni şi israelieni În ceea ce priveşte Cisiordania sau Malul de Vest al Iordanului ( ar.Al-Diffa Al-Gharbiya, ebr. Ha-Gada Ha-Ma’aravit), aceasta a fost până în 1967, parte a Regatului Transiordania ( actualul Regat Haşemit al Iordaniei) , fiind ocupată de Israel în urma războiului din iunie 1967. Corespunde provinciilor menţionate în Biblie sub numele de Iudeea ( Yehuda ) şi Samaria (ar. Al-Samira, ebr. Shomron). Este locuită de cca. 2,5 milioane palestinieni şi de pest 275.000 coloni evrei cărora li se adaugă alţi 200.000 israelieni în sectorul răsăritean al Ie-rusalimului. Oraşe principale : Betleem ( 30.000 locuitori), Ierihon ( 25.000),Naplus (135.000), Ramallah (23.000), Al-Bireh (40.000). 1. Chestiunea refugiaţilor se referă la drep-tul de reîntoarcere la căminele şi proprietăţile lor al palestinienilor care au fost nevoiţi să emigreze în ţările arabe vecine sau în alte părţi ale lumii, în ur-ma conflictelor militare arabo-israeliene, începând din 1948 şi trecând prin toate celelalte războaie din 1956, 1967 şi 1973. Numărul acestora nu este cu-noscut cu exactitate, dar este estimat la între 2 şi 3 milioane de oameni, stabiliţi, cu precădere, în Ior-dania, Liban, Siria, Irak, state arabe din Golf şi pe alte continente. Punctul de vedere palestinian în această problemă propune realizarea unei “soluţii echitabile şi unanim acceptate”, pe baza Rezoluţiei ONU Nr.194/1948, a Iniţiativei Arabe de Pace lansată la Conferinţa Ligii Arabe la nivel înalt (Beirut, 2002) şi a Foii de Parcurs a Cvartetului internaţional. Partea palestiniană nu a precizat cu exactitate sen-sul pe care îl acordă unei “soluţii echitabile”, nici identitatea celor care au dreptul la “reîntoarcere” (refugiaţii din primele valuri sau şi descendenţii acestora) şi nici locul în care ar trebui să revină, în condiţiile în care configuraţia geografi-că şi demografică a Palestinei istorice este cu totul diferită faţă de cea existentă în 1948, la crearea statului Israel. Galileea şi regiunea Jaffa, de pildă, care, prin Rezoluţia de Partaj din 1947, fuseseră incluse în teritoriile palestiniene sunt astăzi parte a statului Israel şi aceeaşi situaţie este valabi-lă şi pentru partea de Est a Ierusalimului aflată, din 1967, sub administraţie israeliană. Poziţia Israelului este una de respingere categorică a însăşi ideii de reîntoarcere a pa-lestinienilor din diaspora, considerată ca nerealistă şi neconformă cu noile realităţi, dar şi cu conceptul de stat palestinian: nu este logic, susţin negociatorii israelieni ca, în condiţiile în care va fi creat un stat palestinian, să existe refugiaţi care să vină pentru a se stabili şi a trăi în statul evreu. De altfel tocmai evitării unei astfel de perspective îi sunt consacrate şi demersurile lansa-te de guvernul Ehud Olmert pentru consfinţirea juridică internaţională a “naturii şi caracterului iudaic” al statului Israel, ceea ce ar fixa incompatibilitatea dintre un stat eminamente ebraic şi existenţa, în structura acestuia, a unor cetăţeni arabi palestinieni ne-evrei. În aceeaşi ordine de idei este evocată şi posibilitatea naturalizării refugiaţilor în ţările-gazdă prin acordarea cetăţeniei statului primitor, plata unor despăgubiri financiare celor care


22

renunţă să se întoarcă şi oferirea, cu contribuţia comunităţii internaţionale, a unor substanţiale ajutoare de dezvoltare ţărilor (arabe) care ar accepta această alternativă. 2.Coloniile evreieşti, îndeosebi cele ilegal construite în teritoriile autonome, constituie ce-a de a doua problemă de fond aflată în divergenţă. Partea palestiniană consideră existenţa şi, mai ales, extinderea acestora şi implantarea altora noi ca fiind ilegale şi în flagrantă contradicţie cu angajamentele asumate, prin “Foaia de Parcurs”, de către statul evreu. Şi în această chestiune, partea palestiniană menţine o serie de neclarităţi în legătură cu amploarea solicitărilor sale, în sensul că nu a precizat, încă, dacă doreşte dezafectarea tuturor aşezărilor înfiinţate după 1967 în Cisiordania, Gaza şi zone din partea estică a Ierusalimului, limitându-se, oficial, să ceară stoparea lucrărilor de extindere a coloniilor existente. În ceea ce priveşte partea israeliană, aceasta distinge două categorii de aşezări – cele construite legal şi cele neautorizate ( de obicei izolate şi cu populaţie redusă numeric). Israelul acceptă desfiinţarea acestora din urmă, în număr de cca. 250, dar consideră că marile colonii, precum Maaleh Adumim sau Rishon Lezion, sunt parte indivizibilă a statului evreu, nepunându-se, în consecinţă, problema renunţării la ele. 3. Ierusalimul (ar. Al-Quds, Beit Al-Maqdis, ebr. Yeruşalaym), oraşul sacru al celor trei mari religii monoteiste, revendicat şi de evrei şi de musulmani drept capitală eternă şi indivizibi-lă, a fost, în a doua jumătate a ultimului secol de existenţă a Imperiului Otoman, capitală a unui district (sandjak) aflat în afara jurisdicţiei aplicate celorlalte provincii ale imperiului, pentru ca în perioada mandatului britanic să devină capitală a Palestinei şi reşedinţă a instituţiilor religioase evreieşti, creştine şi islamice. În conformitate cu Planul de Partaj din 1937, oraşul urma să fie menţinut sub regim de mandat, dar Rezoluţia ONU din 1947 privind partajarea Palestinei îi conferă un statut internaţio-nal sub supraveghere ONU. La înceheiera primului război arabo-israelian din 1948, partea esti-că a Ierusalimului este pusă sub administraţie militară, împărţirea de facto a oraşului fiind con-sfinţită prin acordul de armistiţiu iordaniano-israelian din aprilie 1949. În luna decembrie a ace-luiaşi an, Adunarea Generală a ONU adoptă o nouă rezoluţie prin care Ierusalimul este pus sub administraţie inernaţională, cerându-se, totodată şi demilitarizarea sa. Rezoluţia rămâne fără efect, atât Israelul, cât şi partea arabă respingând internaţionalizarea acestui dosar. În luna ianuarie 1950, Knessetul (parlamentul israelian) proclamă Ierusalimul drept capi-tală a statului, decizie nerecunoscută de mai multe ţări care procedează la transferarea la Tel-Aviv a misiunilor lor diplomatice. La 7 iunie 1967, armata israeliană ocupă partea de est a oraşului, iar cu începere de la 29 iunie este aplicată jurisdicţia israeliană asupra acestei jumătăţi a Ierusalimului – decizie con-siderată drept un act de anexiune care, de altfel, va fi consacrată ca atare printr-o lege din 30 iunie 1980. Potrivit agendei de negocieri a părţii palestiniene, Ierusalimul de Est trebuie să devină capitală a viitorului stat palestinian, cu garanţii colective privind liberul acces la locurile şi lăca-şurile de cult ale celor trei religii care să deţină, fiecare, suveranitatea şi independenţa asupra administrării acestora. Un alt punct de disensiune îl constituie cererea părţii palestiniene ca Israelul să desfiinţe-ze marea colonie evreiască Abu Ghoneim (Harhoma) care izolează estul Ierusalimului de teri-toriul Cisiordaniei. În ceea ce priveşte poziţia Israelului, aceasta se rezumă la respingerea de plano a re-vendicărilor palestiniene (“un stat palestinian cu capitala la Ierusalim”), dar abordează favorabil o cedare către Autoritatea Naţională a suveranităţii administrative asupra Ierusalimului răsări-


23

tean, cu menţinerea unui control israelian limitat de securitate asupra acestei zone. Îndeosebi radicalismul religios şi politic israelian consideră că, din punct de vedere juridic şi religios, ches-tiunea Ierusalimului este încheiată, acesta fiind consfinţit drept capitală eternă şi indivizibilă a statului evreu. 4.Statul Palestinian, din punctul de vedere al Autorităţii Naţionale Palestiniene, trebu-ie să se constituie într-o entitate viabilă şi funcţională în interiorul frontierelor existente la data de 4 iunie 1967, adică pe aproximativ 22% din suprafaţa Palestinei istorice, omogen şi nedivizat prin amplasarea de noi colonii , bariere şi ziduri de separaţie, avându-şi capitala în Ierusalimul de Est şi beneficiind de liber acces terestru, maritim şi aerian la lumea exterioară. În cadrul “negocierilor finale”, Israelul agrează scopul însuşi al acestora – crearea unui stat palestinian- dar cu respectarea unor condiţii care se referă, îndeosebi, la configuraţia şi traseul frontierelor, eventual prin efectuarea unor schimburi de teritorii – cerere pe care negoci-atorii palestinieni nu o agrează, inexistenţa unei armate a viitorului Palestinian sau menţinerea unui control israelian de securitate asupra spaţiului aerian şi maritim şi al punctelor de ieşire din teritoriul viitorului stat. Desigur, problematica abordată în etapa finală a negocierilor nu se reduce doar la cele patru mari tematici generale, ea incluzând şi o serie de chestiuni divergente cu caracter pre-ponderent tehnic, iar una dintre acestea-poate cea mai spinoasă- o reprezintă accesul la resur-sele de apă potabilă, subiect care a fost şi continuă să fie motiv de dispute nu numai între Isra-el şi palestinieni, ci şi între acesta şi ţările arabe vecine- Siria, Iordania şi Liban. Dacă, în sectorul Gaza, apa necesară consumului şi agriculturii provine, în cea mai mare parte, din pânza freatică, Cisiordania dispune, în plus, de râul Iordan şi de câteva lacuri de acu-mulare, precum şi de rezerve subterane, pe coasta Mării Moarte, utilizabile pentru irigaţii. În conformitate cu Acordurile de la Oslo, palestinienilor le revine anual 57 metri cubi pe cap de locuitor, în timp ce Israelul beneficiază de 246 metri cubi, reducerea acestei mari discre-panţe constituind una dintre revendicările importante ale părţii palestiniene în cadrul negocieri-lor. Pe Malul de Vest, patru cincimi din rezervele hidrografice sunt alocate statului evreu, deşi lacurile de acumulare sunt alimentate de râuri ce curg pe teritoriul palestinian. Pentru a diminua presiunile cu care se confruntă în acest domeniu vital, Israelul are în vedere construirea unei mari centrale de desalinizare a apei de mare, ceea ce ar putea oferi şi viitorului stat palestinian un acces mai substanţial la resursele de apă potabilă.

În cadrul negocierilor finale este de aşteptat ca partea israeliană să facă minimum de concesii în această problemă, în condiţiile în care Israelul este dependent, în bună măsură, de râurile Iordan şi Yarmuk care curg dinspre Platoul Golan şi în care, în perspectiva ajungerii la un acord de pace cu Siria, va trebui să retrocedeze acesteia teritoriul ocupat, bogat în rezerve de apă pe care statul evreu le exploatează în prezent. În acelaşi timp, Gaza şi Cisiordania dis-pun de importante rezerve freatice neexploatate, astfel încât repartiţia geografică a acestora poate influenţa direct concesiile teritoriale pe care statul evreu va fi dispus să le facă.

O soluţionare echitabilă a acestei probleme nu este uşor de realizat prin aceea că, având un caracter transfrontalier, problema accesului la apă va trebui reglementată în cadru internaţional, de către toate părţile implicate – Israel, palestinienii şi ţările arabe vecine, ceea ce, în actualul context politico-militar din zonă nu pare de perspectivă apropiată

Dată fiind complexitatea problemelor supuse negocierii şi divergenţele serioase care separă poziţiile părţilor, observatorii pun la îndoială perspectiva ca un stat palestinian să vadă lumina zilei până la finele anului 2008, aşa cum şi-au promis, la Annapolis, Mahmud Abbas, Ehud Olmert şi George W.Bush.


24

CRONOLOGIA PRINCIPALELOR EVOLUŢII ISTORICE ALE PROBLEMEI PALESTINIENE

- martie 1916: semnarea “Acordului Sykes-Picot” prin care Marea Britanie şi Franţa îşi împărţeau zonele de influenţă asupra fostelor vilayete din Orientul Mijlociu după învingerea şi destrămarea Imperiului Otoman. Documentul a fost semnat de Sir Mark Sykes, ambasadorul Angliei la Istanbul şi de Georges Picot pentru guvernul francez şi a avut drept consecinţă insti-tuirea mandatului britanic în Palestina. - 2 noiembrie 1917: printr-o scrisoare adresată lordului Rotschild, secretarul britanic al Foreign Office comunică acordul şi sprijinul Angliei pentru “stabilirea în Palestina a unui cămin naţional pentru poporul evreu, urmând a face toate eforturile pentru a facilita realizarea acestui obiectiv”. Ulterior, documentul va inspira “Rezoluţia de Partaj” prin care Palestina avea să fie împărţită în două entităţi statale – israeliană şi arabă palestiniană. - 1936-1939: mai multe revolte şi ciocniri sângeroase între locuitorii arabi şi imigranţii evrei veniţi din Europa aflată în pragul celui de-al doilea Război Mondial. Anglia dispune măsuri de limitare a imigraţiei şi promite crearea unui stat pentru palestinieni. - 29 noiembrie 1947: “Rezoluţia de partaj” a O.N.U. privind împărţirea Palestinei în două entităţi, evreiască şi arabă palestiniană. Statele arabe resping această decizie. - 14 mai 1948: David Ben Gurion proclamă oficial crearea Statului Israel. Armatele ara-be intră în Palestina. Este primul război arabo-israelian. Peste 400 de sate arabe sunt distruse, iar 700.000 palestinieni se refugiază îndeosebi în ţările vecine. - aprilie 1950: Iordania anexează Malul de Vest, iar Sectorul Gaza trece sub administra-ţie militară egipteană. - 28 mai 1964: este creată Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei. Reunit în Ierusalimul de Est, Consiliul Naţional Palestinian adoptă Carta Naţională Palestiniană care proclamă rezis-tenţa armată împotriva statului evreu. - 4 iunie 1967: războiul de 6 zile. Israelul ocupă Estul Ierusalimului, Cisiordania, Platoul sirian Golan şi Peninsula Sinai. - 22 noiembrie 1967: O.N.U. adoptă Rezoluţia Nr. 242 prin care condamnă acapararea de teritorii străine prin forţă şi cere Israelului să-şi retragă trupele din teritoriile arabe. Rezoluţia nu este acceptată de comunitatea arabă, datorită referirii la drepturile “populaţiei” palestiniene şi nu ale unui “popor” palestinian. - 4 februarie 1969: Yasser Arafat este ales preşedinte al Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei. La 10 decembrie, în faţa Adunării Generale a O.N.U., rosteşte faimoasa frază “ vin cu ramura de măslin într-o mână şi cu arma în cealaltă” pentru a cere dreptate din partea co-munităţii internaţionale. O.N.U. recunoaşte oficial existenţa unui “popor palestinian” ceea ce pune capăt ideii lansate de fostul premier Golda Meir, potrivit căreia “Palestina este un pământ fără oameni, pentru oameni fără pământ”. - 16-22 septembrie 1970: înfruntări sângeroase între O.E.P. şi armata iordaniană. Acest “Septembrie negru” se soldează cu 3.000 de morţi, înfrângerea detaşamentelor palestiniene şi replierea acestora în Liban. - 1972: România recunoaşte O.E.P. drept unic reprezentant legitim al poporului palestini-an şi stabileşte relaţii politice cu aceasta. - octombrie 1973 : “Războiul din Ramadan” sau, “Războiul de Yom Kippur”. Siria şi Egip-tul atacă Israelul. Podişul Golan este ocupat parţial. Ostilităţile se încheie cu un Armistiţiu în baza căruia trupe internaţionale de menţinere a păcii sunt desfăşurate în Sinai şi Golan. - 1974: ţările arabe recunosc Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei care, la 13 noiem-brie, devine membră a O.N.U., cu statut de observator.


25

- iunie 1982: operaţiunea “Pace în Galileea”. Armata israeliană invadează Libanul, in-trând în Beirut unde, sub comanda fostului premier, generalul Ariel Sharon asistă impasibilă la masacrarea, de către miliţiile creştine libaneze, a câtorva mii de civil din taberele de refugiaţi palestinieni Sabra şi Shatilla. Combatanţii, comanda şi infrastructura palestiniană sunt evacua-te în Tunisia şi în alte state arabe. - 9 decembrie 1987: declanşarea primei “Intifada” palestiniană împotriva ocupaţiei, care va dura 6 ani

- 13 septembrie 1993: după mai multe runde de negocieri secrete la Oslo şi Madrid, Israelul şi O.E.P. se recunosc reciproc şi semnează o “Declaraţie de principii” prin care se acor-dă regim de autonomie teritoriilor palestiniene Gaza şi Cisiordania. Preşedintele Yasser Arafat şi premierul Yitzhak Rabin vor primi Premiul Nobel pentru Pace. - 1 iunie 1994: Yasser Arafat revine în Gaza unde creează Autoritatea Naţională Palesti-niană al cărei preşedinte devine. - 4 noiembrie 1995: primul ministru al Israelului, Yitzak Rabin este asasinat de un evreu extremist ultrareligios. Procesul de negocieri intră într-un proces de declin. - 11 -25 iunie 2005: negocieri eşuate la Camp David, S.U.A., între Yasser Arafat şi pre-mierul israelian Ehud Barak. La 28 septembrie începe cea de-a doua “Intifada” declanşată de vizita premierului Ariel Sharon pe Esplanada Moscheilor musulmane din Ierusalim, considerată un gest provocator. - 29 martie 2002: Israelul începe lucrările de construcţie a unui zid despărţitor de-a lungul liniei de demarcaţie cu Cisiordania. Actul este dezaprobat de comunitatea arabă şi internaţiona-lă. - 30 aprilie 2003: este lansată “Foaia de parcurs” a cvartetului internaţional (O.N.U., U.E., S.U.A., Federaţia Rusă). La 22 martie, liderul spiritual şi fondator al Mişcării Hamas este ucis de un raid al aviaţiei israeliene. - 15-23 august 2005: Israelul evacuează unilateral 25 de colonii din Gaza şi 4 din Cisior-dania. - 25 ianuarie 2006: au loc alegeri legislative, câştigate de mişcarea Hamas care formea-ză un nou guvern palestinian. Ulterior, acesta va fi demis de preşedintele Mahmud Abbas şi îşi va impune, prin forţă, controlul asupra Fâşiei Gaza. A.N.P. se transferă la Ramallah, în Cisior-dania. - 27 septembrie 2007: în oraşul Annapolis din statul american Maryland are loc o confe-rinţă internaţională de pace, organizată la iniţiativa şi sub auspiciile preşedintelui american George W.Bush. Este convenită demararea etapei finale a negocierilor palestiniano-israeliene care să conducă la constituirea unui stat palestinian independent până la finele anului 2008. Mai multe întâlniri au avut loc, în acest cadru, între preşedintele Palestinian Mahmud Abbas şi premierul israelian Ehud Olmert. - ianuarie 2008: ca urmare a operaţiunilor desfăşurate de armata israeliană şi a embar-goului economic sever impus asupra Sectorului Gaza, are loc un exod masiv al populaţiei pa-lestiniene către Egipt, pentru procurarea mijloacelor necesare de subzistenţă. Neoficial, în cer-curile politice israeliene este lansată idea că problema palestiniană va putea fi rezolvată prin revenirea la planurile mai vechi de constituire a unei uniuni confederale între Regatul Haşemit al Iordaniei şi Cisiordania şi de revenire a Fâşiei Gaza sub administraţie egipteană. Autorităţile de la Amman şi Cairo resping categoric o asemenea perspectivă. Mişcarea Hamas îşi declară intenţia de a se desprinde, economic, de Israel şi de a stabili relaţii de parteneriat administrativ cu Egiptul. Se înregistrează primele semnale privind disponibilitatea Fatah şi Hamas de reconciliere, cu condiţia ca statutul sectorului Gaza, controlat de Hamas, să fie readus la starea iniţială, de dinaintea puciului efecutat de această mişcare. - 1-2 februarie 2008: La Cairo are loc o primă întâlnire între reprezentanţii Fatah şi


26

Hamas care, iniţiată de preşedintele Hossni Mubarak, a fost dedicată reconcilierii interpalestiniene . Reuniunea nu s-a încheiat cu rezultate concludente, convenindu-se, însă, menţinerea dialogului.

Ambasador Prof. Dumitru CHICAN


27


28

ORIENTUL MIJLOCIU Harta politică - 2003

Acest buletin nu poate fi multiplicat şi reprodus fără acordul scris al INGEPO Consulting. Este permisă folosirea unor materiale sau citate cu păstrarea exactităţii şi

titlului original, precum şi cu menţionarea expresă a sursei. Opiniile exprimate în articole prezintă punctul de vedere al autorilor, care îşi asumă de-

plina răspundere asupra conţinutului, şi nu reflectă în mod obligatoriu pe acelea ale INGEPO Consulting

Documents

Orientul Mijlociu: ameninţări şi perspective. Puncte de vedere