Periodic de informare și educație creștin-ortodoxă editat deParohia Sf. Ier. Nicolae și Sf. Ier. Nectarie - Pitești

n Serie nouă - Anul II, Nr. 8 - decembrie 2015 n ISSN 1641 - 9682

Apare cu binecuvântarea I.P.S. CALINIC, Arhiepiscop al Argeșului și Muscelului

2

În limba greacă numele sfântului secompune din două cuvinte nicos (luptător, în-vingător) şi laos (popor), ceea ce ar însemna,după cum singuri vedeţi: învingător de po-poare! Cine poartă în plenitudine acest numedin veac? Chiar Iisus Hristos! Şi iată că Sfân-tul Nicolae este copilul lui Dumnezeu al căruinume, prin vrerea lui Iisus Hristos, este cu-noscut până la marginile lumii. Când spunaceasta, am în vedere faptul, că toate neamu-rile lumii prăznuiesc în luna decembrie, lunacadourilor! Ce să însemne aceasta, dacă nuchiar recunoaşterea mondială a Sfântului Ni-colae?

Iată, spre marea noastră bucurie, SfântulNicolae (+340) a biruit veacurile, prin darullui Dumnezeu, făcând mari şi multe minunipână azi şi până în veac, atât cât vom fi peacest pământ. Cred că fiecare dintre noi, dacăs-a rugat doar un pic, a primit imediat ajuto-rul lui efectiv. Nu pot să nu spun şi de dataaceasta minunea pe care eu însumi am văzut-o la Mănăstirea Sinaia, prin anul 1980.

Să fii cel mai iubit dintre pământeni, cum a zis MarinPreda, nu este o treabă deloc uşoară, darămite a fi celmai iubit sfânt din lume, cred că nu este mai puţin uşor,

ci dimpotrivă. Tot m-am întrebat, cum de a ajuns Sfântul Nicolaecelebru? Şi tot gândind aşa, a început să ne fie drag şi să avembucurie în inimă, atunci când îi pomenim numele. Iar acum, cândse prăznuieşte ziua lui cea scumpă, Sfântul Nicolae mi-a desluşitmintea şi înţelesul numelui de Nicolae.

† Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului

Sfântul Nicolaecel mai iubit sfânt din lume„

3

Nr. 8, decembrie 2015

Restauram biserica mănăstirii şi schela închiriată de la Primăriaoraşului costa 13.500 lei grei şi mi s-a impus s-o achităm rapid căaltfel vor fi penalizări. Nu aveam nimic în tolbă, era aproape Crăciu-nul, de mâncare nu era şi mai aveam şi această belea. Cuprins de jalemare, m-am dus în biserică şi îndreptându-mă spre icoana SfântuluiNicolae (donată de Carol I, regele românilor, mănăstirii, el primindu-o de la ţarul Rusiei în dar!), i-am zis, precum auziţi: Sfinte Nicolae,tu nu vezi ce necazuri avem? Tu stai aici în biserică, ai icoanăscumpă, candela îţi luminează faţa, căldură este, iar noi n-avem demâncare şi pe deasupra Primăria nu ne iartă de datorie! Vezi, cautăşi tu acolo în traistă şi dă-ne barem praful care a mai rămas din daru-rile date altora.

M-am mai uitat o dată în ochii Sfântului Nicolae şi dintr-odatăm-a apucat o sfială de-mi pocnea obrazul de ruşine, gândindu-mă căn-am făcut o rugăciune sfântului, ci un reproş. Şi aşa am ieşit grabnicdin biserică să nu mă trezesc cu vreo palmă din partea sfântului, zi-cându-mi, fără ocolişuri, că halal să-mi fie de aşa rugăciune. A douazi să vezi minunea, cei 13.500 de lei s-au adunat până la ora două,după masă. De la Bucureşti, au venit zece mii de lei, de la persoanediferite. Când i-am întrebat cum de au trimis la Mănăstirea Sinaiaajutorul, mi-au spus, spre uimirea mea, că noaptea le-a apărut în visSfântul Nicolae şi le-a spus să trimită ajutor grabnic la MănăstireaSinaia! Am rămas uimit de ajutorul imediat, chiar dacă rugăciunealui Calinic a fost cât un bob de mic.

Dumnezeu, prin Sfinţii Săi, ajută grabnic doar celor în stări ab-solut de limită, adică atunci când noi nu mai putem face nimic cu pu-terile noastre slăbănoage. Strigătul la Dumnezeu este auzit şi minunease săvârşeşte. Este, aşadar, necesară legătura de inimă între om şiDumnezeu. Dar, Doamne, câţi dintre noi nu am primit semnul minuniilui Dumnezeu? Dacă le-am scrie fiecare, ar fi o bucurie pentru ceicare vor veni după noi! Ar fi o speranţă!

Deci, fiecare la scris minunile de care ne-a învrednicit Dumne-zeu!

Doamne, binecuvântează-ne pe toţi, iar azi, îndeosebi, pe ceicare poartă numele Sfântului Nicolae! Tuturor, mulţi şi buni ani cusănătate şi pace!

Îndreptător credinței și chip blândeților, învățător în-frânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor.Pentru aceasta ai câștigat cu smerenia cele înalte, cu să-răcia cele bogate. Părinte Ierarhe Nicolae, roagă-L peHristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

4

Octavian Goga scria într-un Calendar al Ar-hiepiscopiei Sibiului în 1913: În cursul vremii înde-lungate poporul nostru de iobagi a fost lipsit de oclasă de cărturari care să-l povăţuiască în toate ne-voile lui. Singur preotul era în fiecare sat acel omcare, ştiutor de carte a trebuit să fie şi îndrumătorulţăranului în lipsurile lui zilnice. Astfel a ajuns ne-amul nostru să vadă în preotul său nu numai un tâl-cuitor al Psaltirii, ci şi singurul sfetnic bun în toatetreburile lui de popor necăjit.

Psaltirea a fost una dintre cărţile cele mai ci-titie ca Abecedar pentru copii până foarte târziu şi calectură particulară penrtu adulţi. Când Dosoftei a tra-dus-o în versusri s-a făcut un uriaş pas mai departe.Psaltirea a păşit de la Abecedar la calitatea de operăde artă, deschizând alte orizonturi sensibilităţii citito-rilor. Tot un salt calitativ s-a făcut şi în momentul încare Biblia a început a fi scrisă sub forma miniaturilorpe manuscrise şi apoi sub forma frescelor, pe zidurilebisericilor. Nu numai că ea devenea astfel mai acce-sibilă chiar şi analfabeţilor, dar ea devenea în felulacesta şi un instrument superior de cultivare a simu-

ţului artistic.Monahul Gavril Uric de la Neamţ a deschis

drum. El a fost artistul Renaşterii noastre în domeniulartelor plastice, precursor al artiştilor care au pictatVoreneţul, Humorul, Suceviţa, Moldoviţa ca şi al ma-relui mitropolit Anastasie Crimca, în acelaşi timpminiaturist şi arhitect de geniu.

Creatorii de şcoli şi universităţi, clerici sauucenici de clerici cum au fost Gheorghe Asachi şiGheorghe Lazăr, primul trimis la studii de VeniaminCostachi, al doilea, diacon, au pus bazele a ceea ce vafi mai târziu, cultura romanească. Dionisie Romano,episcop ala Buzău, va fi în acele părţi primul profesornaţional. Filotei, înaintaşul său, imagina o Academiecomercială în acelaşi oraş şi lăsa, prin Diată, bani pen-tru aşa ceva. Eufrosin Poteca, arhimandrit, a fost pri-mul profesor de filosofie la şcoala lui Lazăr. Nu decatehism! Andrei Şaguna , în Transilvania, a înteme-iat peste patru sute de şcoli primare, un Institut Peda-gogic la Sibiu şi doua licee, unul la Brad şi unul laBraşov. Nu a încetat, de asemenea, să ceară universi-tate romanească sau măcar o facultate de drept laSibiu. Prima carte şi primul tipograf din istoria litera-turii române este Liturghierul tipărit de călugărulMacarie la 1508 la Târgovişte. Primii istorici propiu-zişi cunoscuţi Macarie, episcopul Romanului (1531-1558) scrie în slavonă o Cronică acoperind anii1504-1552. El creează un gen de istoriografie şi enumit ctitor al naraţiunii istorice. Eftimie, despre carese ştie că a afost egumen la mânăstirea Căripriana dinBasarabia, îl completează, iar al doilea Azarie mergespre sfârşitul secolului al 16-lea. Primul pamfletar po-litic este tot un cleric, Gavril Protul, numit întâiulstrămoş al lui Arghezi. Primul scriitor de circulaţie in-ternaţională tipărit în Occident: Filotei Monahul, pri-mul autor muntean de la care ne-au rămas un număr

Importanţa şi rolul marilor păstori desuflete care prin slujirea şi activitatea lor

au contribuit la susţinerea, consolidarea şidinaminazarea vieţii poporului roman

Nu e deloc uşor să vorbeşti despre aceşti învăţători ai nevoinţei şi ai virtuţii;dimpotrivă, este nevoie de multă evlavie pentru a ne apropia de acestefiguri sfinte ale Bisericii şi de mărturia vieţii lor.

Trecutul poate fi, de cele mai multe ori, un bun profesor al prezentului. El nevorbeşte despre experienţe împlinite, verificate. Este datoria noastră să ne amintimde ceea ce a însemnat vocaţia şi misiunea clericilor în trecut, atât în cultura, viaţasocială, cât şi iubirea faţă de neam şi ţară, limbă şi tradiţie.

5

Nr. 8, decembrie 2015

n Dintre toate păcatele omeneşti, cel mai detestabilrămâne, fără putinţă de tăgadă, nepăsarea, augusta indife-renţă a omului faţă de suferinţele omului de lângă el. Şiasta fiindcă viciul denunţat le implică pe toate celelate:egolatrie, insensibilitate, lipsă de memorie şi de emoţie,un cumul de stigmate în stare să depraveze fiinţa umanăpînă în pragul fiarei şi dincolo de el.

Indiferentul se caracterizează printr-o excelentă ideedespre sine şi printr-alta execrabilă, despre tot restul ome-nirii văzută printr-un binoclu întors ce îi micşorează peoameni până la dimensiunea spurcată a unor homunculi.Nepăsătorul e încredinţat că-şi poate permite orice, impa-sibil cum e, în judecăţile sale sacrosancte. (A. Baranga)n Când vedem că alţii sunt egoişti, rămânem ui-

miţi: ca şi cum numai noi am avea dreptul de a fi şi ardoa-rea de a trăi.

Egoismul nostru merge atât de departe încât credem,când e furtună, că nu tună decât pentru noi. (J. Renard)n Raza de soare care te încălzeşte pe tine nu ţi-e

împuţinată prin faptul că se mai încălzeşte la ea şi vecinultău. (Al. Vlahuţă)n Nu eşti bun de nimic dacă eşti bun doar pentru

tine. (Voltaire)n E absolut sigur că, dacă cineva trăieşte numai

pentru sine însuşi, plăteşte pentru treaba asta un preţ în-grozitor...prin remuşcări, prin suferinţe, prin conştiinţapropriei degradări. (O. Wilde)n Am fost îngenunchiat, dar pe pământul ţării

mele. De câte ori genunchele meu a atins pamântul, euam fost mai apropae de sânul mamei mele... Auzeam mailimpede şi mai clară şoapta părinţilor şi a străbunilor dinmorminte şi glasul lor îmi mângâia inima arsă.

(I. Agârbiceanu)

n Fiecare om conştient se simte responsabil şi faţăde sine însuşi şi faţă de societatea şi poporul său, în mij-locul căruia trăieşte. (I. Agâriceanu)n Un popor care, supus fiind veacuri întregi la tot

soiul de întâmplări crude, ştie să îşi apere naţionalitateaca românul, păstrându-şi, ca dânsul, năravurile, portul,limba şi legea părinţilor; ... un popor ca acela este menita se urca pe treaptă cât de înaltă... un popor ca dânsuleste chemat la o soartă măreaţă şi vrednică de el... stejaruldeşi se usucă, trunchiul său rămâne tot puternic; şi... dina sa tulpină cresc alţi stejari înalţi ca el şi ca el de puter-nici! (V. Alecsandri)n Strămoşii mei trăiesc şi aziÎn vremea noastră ei sunt vii. Ei stau de veghe şi pă-

zescCu drag pământul României.Se-adăpostesc în firea noastrăÎntâii geţi; frumoşii daciŞi sângele din ei se urcăLa noi, ca seva din copaci...E ţara noastră trup de veacuri,Făcut din piatră şi pământ,Cu ochi de lacuri, dinţi de piscuriŞi ceru-albastu drept veşmânt... tot ce-i românesc se

leagăCu lanţuri care nu se rup, Făcând în faţa veşniciei,Un siungur timp, un singur trup.În neamul nostru fără marginiŞi azi strămoşii mai trăiescCa să ne apere pamântulŞi visul nostru românesc.(H. Furtună)

de „pripeale”, texte şi muzică bisericească ce s-au bu-curat de o largă răspândire în Moldova, Serbia, Bul-garia, Rusia şi chiar Veneţia (la 1536). Prima istorieuniversală în româneşte a fost scrisă de călugărul Mi-hail Moxa (Moxalie), la anul 1620 la Mânăstirea Bis-triţa din Oltenia. Prima traducere din EnciclopediaFranceză dirijata de Diderot este a episcopului Che-sarie al Râmnicului (1779). Prima universitate orto-doxă a fost înfiinţată de mitropolitul Petru Movilăla Kiev.

Am putea înmulţi la nesfârşit exemplele. Denepăsare în trecut nici nu poate fi vorba. Numai dacăcineva s-ar plasa cu totul în afara izvoareleor istoricede informaţie ar putea arunca acest blam asupra aces-tor înaintşi ai noştri. Înaintaşii noştri şi-au făcut dinplin datoria. Au promovat din plin cultul şi cultura cutoate ramurile ei tot aşa cum au promovat pe măsurapriceperii lor şi ştiinţele. Nu numai că nu au aruncat

nici o anatema asupra acestor îndelitniciri lumeşti, cile-au promovat cu toată forţa geniului, inimii şi voinţeilor. Nu noi îi înscriem, ci ei înşişi şi-au înscris numeleîn premiere absolute.

Dincolo de calitatea de clerici, toţi cei amin-titţi au fost şi s-au simţit români. Niciodată nu au făcutce au făcut prin misiunea lor pentru că erau numai cle-rici. Ei spun că au fost îndemnaţi de conştiinţă, de ca-litatea lor de români, de sentimentul patriotic, pentruunitatea de limbă şi credinţă.

Să urmăm lumina iubirii jertfelnice a înainta-şilor noştri, spijinind şi noi activitatea misionară a Bi-sericii astăzi, îngrijindu-ne de creşterea personală şi acomunităţii bisericeşti, cultivată prin ascultarea sfinteiEvanghelii, prin primirea Sfintelor Taine, prin po-căinţă, prin milostenie spre slava lui Dumnezeu şi bu-curia sfinţilor.

Reflecții și maxime n Pagini realizate de Pr. Ionuț - Codruț SOVEJA

Altruism, generozitate – egoism, meschinărie

6

S-a născut la 13 octombrie 1884, în comunaPârscov, pe Valea Buzăului. Satul natal, retras pedealuri și văi, părea bârlog sălbatic de cuiburi substreașină-nvechită. (Vasile Voiculescu)

Părinții, Costache și Sultana, erau oameniînstăriți, în casa cărora au crescut șapte copii – alșaptelea fiind Vasile, viitorul medic – poet. M-amnăscut la țară, ceea ce socotesc că este cel maimare noroc din viața mea! Trăiam o viață autenticrurală, ritmată de anotimpuri, poruncită de na-tură, însăilată de datini și de străvechi obiceiuri.Vestigiile trecutului (ctitorii feudale, schituri și mă-năstiri) îmbie la meditație. Părinții erau maripasionați ai cititului, mai ales ai cititului cu glastare, ca la strană. Lecturile se făceau din cărți îm-prumutate de la biserică.

Școala o începe la șase ani într-un sat vecin și ocontinuă la Buzău și apoi la București, la Liceul Gh.Lazăr. În anii de liceu citește foarte mult lucrări de

psihologie, morală și filozofie. În acest climat,Vasile Voiculescu începe să scrie versuri și debu-tează în Convorbiri literare.

Dar versul splendid, fără seamă, de-ngăduițil-aș compara / cu aeroplanul ce dă minții și sufle-tului noastru zbor. (V. Voiculescu)

La terminarea liceului optează pentru litere, darsora sa îl convinge să-și schimbe după un anpreferințele și va urma Medicina.

În 1909 obține Diploma de Doctor în Medicină.în 1910 se căsătorește cu domnișoara Marioara

Mittescu.Timp de opt ani, Vasile Voiculescu va fi medic

de circumscripție rurală. El credea că: „Viața unuipopor începe chiar de la sănătatea sa”. Ca urmareva fi prieten, confesor și vindecător al bolnavilor.Zaharia Stancu ne spune că Vasile Voiculescu îșifăurise o etică exemplară: La dispensaru la carelucra începea să dea consultații la ora șaptedimineața și uneori îl apuca două sau trei dupăamiaza. Consultațiile erau gratuite. Era un medicexcepțional, descoperea boala și aplica tratamentulcorespunzător pentru vindecare.

Vasile Voiculescu nu a fost preocupat de poli-tică și chiar detesta isprăvile politicienilor. Obișnuiasă spună despre politicieni: „Dă-i încolo, că toți suntla fel” (T. Teodorescu Braniște)

Îl apăsa grija de a asigura cheltuielile și educațiacelor cinci copii, precum și boala soției, în pericolsă își piardă un ochi.

Vasile Voiculescu avea cultul prieteniei: Cu IonPilat, M. Sadoveanu, apoi cu Ionel Teodoreanu,Dinu Pillat, Șt. Nenițescu întreținu multă vremerelații de cea mai curată amiciție literară.L-am știutpe Voiculescu, notează Maniu admirativ, așa cuml-au iubit Vlahuță și Gala Galaction, Sadoveanu șiIorga.

În 1913 este mobilizat și participă la Campaniadin Bulgaria, în al doilea război balcanic.

Vasile VoiculescuPOET ȘI MEDIC FĂRĂ DE ARGINȚI„ O, Doamne, azi mă pipăi şi nu mă dumiresc:

Ce vrajă se petrece de la un timp cu mine ?Doamne, pe măsură ce cred şi te iubescÎmbătrânesc în lume şi-ntineresc în tine.

n Mioara M.

Personalităti,

7

Nr. 8, decembrie 2015

În 1917 este medic la Spitalul de răniți din Bâr-lad. Aici îl întâlnește pe Al. Vlahuță, refugiat dincauza războiului. Prietenia cu Vlahuță îi va influențacreația, cum el însuși mărturisește: „De dragul luiam scris cele mai multe poiezii din volumele Dințara zimbrului și Pârgă.

În 1919 este numit Medic al orașului București.Medicul – scriitor este numit în 1921 subdirec-

tor al Fundației Culturale Principele Carol.În 1928 i se acordă premiul pentru pezie al Uni-

unii Scriitorilor Români.În 1929 începe să țină conferințe la radio. Ra-

dactează săptămânal Ora satului dând sfaturi me-dicale și abordând anumite teme culturale. Estedecorat cu Coroana României în grad de coman-dor.

Poezia sa se bucură de aprecierea lui G. Căli-nescu, Tudor Vianu etc. George Călinecu spunea:„observam la dânsul o putere pe care n-o au decâtființele ascetice, de as se topi în fenomene până lamiracol.”

Ca om impresiona prin blândețe și bunătate.„Era o figura de sfânt, își amintește Adrian Maniu,aduce îmbărbătare suferinzilor, cu sfaturi care lemergeau la inima.”

„Marile porunci pentru Adevăr și Dreptate, în-altele porunci către Bunătate și Jertfire desine, vimdin adâncurile firii noastre primordiale – noteazăVasile Voiculescu.

Cursul vieții lui Voivulescu se modifică dupăpierderea soției, în anul 1946. El devine un izolat șiun taciturn. Sihăstrit, nu renunță la plimbările prinCișmigiu, cu umbletul lent, pletele albe și barba „caun crâng”, uneori copiii spunându-i că este Doamne,Doamne.

Continuând să scrie poezie și povestiri, lu-crează, cu întreruperi, la singurul său roman: „ZaheiOrbul”.

În anii comunismului este trecut la „index” cași Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Octavian Goga etc.V. Voiculescu își caută refugiul în scris și în credință.

Când părăsește masa de scris , vizitează săptamânal– marțea – salonul literal Barbu Slătineanu din Co-troceni. Valeri Anania a surprins natura acestor în-truniri: „nu se discuta nimic alceva decât literaturăși artă”.

După 1950 creează „Ultimele sonete închipuiteale lui Shakescpeare”, care vor apăre după moarteasa. În această perioadă, V. Voiculescu partici pă la„grupul spiritual Rugul aprins” – ochi de lumina înîntunericul unei vremi apocalimtice”. (Zoe D.Bușulenga) Din acest grup au făcut parte starețulFabian de la Antim, părintele Anania, părintele D.Staniloaie ș.a.

Experiența duhovnicească a atins adâncimide nespus în cadrul ortodoxiei nostre tradiționale,dar a fost plătită greu cu ani de închisoare șisuferințe de neînchipuit. (Zoe D. Bușulenga)

Vasile Voiculescu a fost supus unui regim asprude detenție în anii 1958 – 1962 pentru poezia sa re-ligioasă considerată potrivnică regimului comunist.

Se stinge din viața imn aprilie 1963. Este în-mormântat la Cimitirul Bellu.

Poezi religioasă târzie al lui Voiculescu estecreația celui ce a intrat „ pe calea” adevărului și avieții, adică alui Hristos, încercând să lepede pove-rile păcatului și ale patrimilor, pregătindu-se pentrumarea întâlnire. (Zoe D. Bușulenga)Viața lui Voiculescu a stat sub semnul credinței și al iubirii. Pentru Voiculescu eternitatea înseamnă iu-bire și de aici versurile ca o rugăciune: „Îndură-Tecoboară și vino de mă vezi/Pân’nu s-aștern pe minesolemnele zăpezi.” (Sonetul 22)

Surse:- George Călinescu, Istoria literaturii române, p.798- Ion Apetroaie, Vasile Voiculescu, Monografie, p.33, 37, 41, 42, 45- Valeriu Anania, Rotunda plopilor aprinși- Tudor Vianu, V. Voiculescu, Umbra- Zoe – Dumitrescu Bușulenga, Prefață la volumulV. Voiculescu Călătorie spre locul inimii

Semnificațiile obiceiurilorde Crăciun n Raluca BRODNER *

8

Au rămas ceremoniale sau activităţi festivecare se practicau cu mai multă intensitate înprima jumătate a secolului al XX-lea şi în secoleleanterioare. Este vorba despre desfăşurările dra-matice în care intră colindatul, umblatul custeaua, mersul cu Irozii şi cu Viflaemul, care suntatestate în sec. al IX-lea în Bizanţ, şi care pot firegăsite şi astăzi în unele spaţii din România. Aşa-dar, avem de-a face cu o vechime de 1.000 de ani,certificată, ceea ce ne dă de înţeles că avem unadintre cele mai bogate şi complexe sărbători.Aceste sărbători ale Crăciunului ţin din AjunulCrăciunului, din seara zilei de 24 decembrie,până de Sfântul Ion. Acum se poate spune cu cer-titudine că nu au existat diferenţe esenţiale în felulîn care a fost implicată comunitatea în sărbători-rea Crăciunului şi în punctarea momentelor ri-tuale importante în zona urbană şi rurală, este depărere cercetătorul Sabina Ispas.

În cete, la colindatPe timpuri, în toată această perioadă a sărbă-

torilor, care începea de Sfântul Andrei şi care aveapunct important de Sfântul Nicolae, şi un altul, sa-

crificial, de Ignat, aproape fiecare membru al fa-miliei avea câte ceva de făcut. Copiii erau vesti-torii.

Folcloristul de la Institutul de Etnografie şiFolclor din Capitală spune: Colindatul copiilor,piţărăii sau mersul cu niţălaşul, care de obicei sefăcea cu o zi înainte, pe 23 decembrie, erau întru-chiparea purităţii, care în textul sacru era repre-zentată de cântarea îngerilor, cei care au anunţaunaşterea. Singurele daruri pe care copiii le pri-meau erau fructele uscate şi colacii, nucile şi me-rele, care se consumau la o masă comună. Aceştiînaintemergători marcau un spaţiu de purificareprealabilă al desfăşurării sărbătorilor. Ei purtauîn mână colindiţe, însă şi aici există diferenţe lo-cale. Aceste colindiţe erau nişte beţe frumos îm-podobite, cu care copiii scormoneau tăciunii dinvatră. Se poate spune că aceasta este o primă ex-presie a relaţiei dintre ritualul de sărbătoare şiaccepţia luminii. Simbolistica acţiunii copiilor eraaceea de a media, de a stimula efectul luminos alfocului. Astăzi, nu se mai practică acest obicei.Mărturiile existente atestă existenţa acestui obiceişi la popoarele pregermanice şi la popoarele pre-

Nu mai este mult până când ne vom bucura cu toţii de mareasărbătoare a Naşterii lui Iisus. Atât cei mici, cât şi cei marivom cinsti cum se cuvine însemnătatea momentului şi îi vom

mulţumi lui Moş Crăciun pentru darurile oferite. Sub pomul împo-dobit, în cântec de colind, vom fi alături de cei dragi, vom fi fericiţi.Noi, cei de astăzi, vedem sărbătoarea prin ochii omului modern, careprintr-un simplu gest îşi poate procura toate cele necesare sărbătorii,doar printr-o vizită la supermarket. Unde sunt cozonacii cu nucă,aromaţi, ai bunicii, merele, nucile şi colacii oferiţi colindătorilor, ge-rurile şi zăpezile de altădată? Sabina Ispas, folclorist, director al In-stitutului de Etnografie şi Folclor „C. Brăiloiu“, ne va purta în lumeanecunoscută de mulţi dintre noi a Crăciunului de altădată.

9

Nr. 8, decembrie 2015

creştine, însă semnificaţia era cu totul alta“, estede părere Sabina Ispas.

Copiii erau secondaţi de ceata de colindătorimaturi, „una dintre cele mai importante compo-nente rituale din întregul ciclu calendaristic. Exis-tau două cete bărbăteşti de colindători. Avemnumai vreo două-trei localităţi unde există cete defemei, în Argeş şi Brăila. Cetele erau în majori-tatea lor bărbăteşti şi aveau un caracter aproapeezoteric, deci de iniţiere. Aceste cete de colindă-tori aveau repertorii specifice, cu o succesiune acântărilor, cu locuri bine fixate, începeau cupoarta, uşa, fereastra şi apoi în interior, în jurulmesei, la icoane. Repertoriile erau de colinde ge-nerale, cele pentru gospodărie, pentru casă şiapoi pentru fiecare membru al familiei, a maiadăugat directorului Institutului de Etnografie şiFolclor.

Tematica colindelor era foarte bogată, mareparte din aceasta se axa pe ciclul vieţii de familie,familia fericită, familia tânără. De asemenea, co-lindele mai vechi aveau mesaje legate de celeŞapte Taine, mesaje catehetice. Altele mai recenteprezintă, după cum ştim, naşterea, bucuria naşte-rii, prezenţa Fecioarei Maria, prezenţa sfinţilor,mai apar chiar Adam şi Eva, protopărinţii.

Obiceiul descolindatuluiÎn aceeaşi ordine de idei, Sabina Ispas

adaugă: Un alt eveniment interesant, care nu semanifestă peste tot, dar se pare că în trecut a fostdestul de cunoscut, a fost numit de Petre Caramandescolindatul. Se referă la o serie de acţiuni ne-

gative întreprinse împotriva celor care nu pri-meau colindătorii în gospodăria lor. De multe oris-a interpretat această acţiune ca o agresivitate acetei de colindători, dar în realitate nu este aşa,este un mijloc de a elimina din structura ritualăacele gospodării care ar fi putut să primejduiascăunitatea comunităţii. Unul din rosturile colinda-tului era să recreeze în spaţiul şi timpul sacre, încontextul teofaniei de Crăciun, unitatea spiri-tuală.

Se colinda din seara de 24 decembrie şi pânăîn 25 decembrie, când avea loc agapa (n.r. masăcomună, frăţească, la vechii creştini), la care seadăuga obiceiul colindatului de Bobotează şi deSfântul Ioan. De asemenea, folcloristul SabinaIspas susţine că astăzi se face o confuzie gravăîntre cântece de Crăciun şi colinde. Acestea dinurmă sunt componente ale vechiului ritual, ceea

ce se cântă astăzi sunt cântece de Crăciun. A co-linda nu înseamnă a merge din loc în loc, din casăîn casă, după cum greşit a apărut şi expresia „a co-linda magazinele“, ci înseamnă a vesti. De aseme-nea, nici cântecul de stea nu este colind. Şi nu estecorect „a colinda cu steaua“, ci „a umbla custeaua“. Aparent, cântecul de stea pare mai nou,dar cum trimiteri cu privire la umblatul cu steauaapar încă din secolul al IX-lea, rezultă că numairepertoriul este unul îmbunătăţit, actualizat, pen-tru a fi pe înţelesul oamenilor de astăzi.

Pluguşorul şi sorcova, specifice românilorSorcovitul şi Pluguşorul nu le găsim în alte

culturi. Pluguşorul este un text, prin intermediul

10

căruia, comunitatea este expiată, grâul chinuitpreia păcatele omului. „Totodată, cred că ar trebuimenţionat umblatul cu capra. De obicei, capra în-soţea cetele de colindători, nu se regăsea în pe-rioada Anului Nou. Acest obicei s-a răspândit înperioada ultimilor 50 de ani“, adaugă SabinaIspas.

Şi continuă: Întreaga perioadă a sărbătorilorde iarnă se bazează pe ceea ce am putea numidesfăşurarea unui sistem dramatic. Colindatuleste o dramă liturgică, la fel ca şi mersul custeaua, dar şi semănatul şi pluguşorul iarăşi sunto desfăşurare dramatică. Şi ce se întâmplă de Bo-botează este o desfăşurare dramatică. Deci, neaflăm în faţa unei structuri dramatice prin gestu-rile tuturor celor implicaţi, de obicei bărbaţi, caredeţin autoritatea, ei sunt sacrificatori, ei sunt ofi-cianţii. Femeile aveau alte tipuri de sarcini. În de-cursul celor 12 zile se consumă aceste actedramatice, în spaţiul şi timpul sacre.

Masa tradiţională simboliza sacrificiulCât priveşte masa tradiţională închinată săr-

bătorii, binevenită după perioada postului, cerce-tătorul Sabina Ispas spune că era momentul încare se consumau preparatele porcului, ale anima-lului sacrificat. Alături se găsea colacul, o altăformă a sacrificiului, de data asta hristic, şi vinul.

În centru stau ramura verde, garanţia învierii.Ramura verde o găsim şi în ipostaza pomului ra-iului, care apare în textul de colind, vegetalul careasigură viaţa după moarte. De asemenea, pe masăse puneau paie. Pentru că acel colac care se puneape masă se presupunea a fi trupul lui Iisus, paieleîntruchipau ieslea. Lângă toate acestea se maipunea grâu încolţit sau crenguţele înflorite, aduseîn casă de ziua Sfântului Andrei şi se aprindeafocul.

Bradul cu lumânări, pom al vieţiiBradul, aşa cum dovedesc sursele documen-

tare, a apărut în a doua jumătate a secolului al IX-lea, probabil pe filiera legăturilor cu lumeagermanică. Bradul, în tradiţia noastră, era legat demomentele importante ale vieţii - naştere, căsăto-rie, moarte. Pe scurt, bradul simboliza ideea depom al vieţii. Este interesant că în unele părţi alelumii germanice, podoabele de pom nu erau chiarîntâmplătoare. Se puneau mere, nuci, corabia, care

simboliza biserica, crucea, îngeraşii, lumânările.Cât priveşte sărbătoarea Crăciunului de as-

tăzi, Sabina Ispas conchide: Nu este numai mar-keting, ci şi o regândire a locului omului înUnivers. Se merge pe existenţa eminamente secu-lară, în acelaşi loc. În acelaşi loc nu pot existadeodată şi sacru şi profan. Este o schimbare dementalitate şi de raport între om şi divinitate. As-tăzi, sărbătoarea s-a transformat în serbare, maimult din raţiuni de destindere, şi nu pentru că săr-bătoarea în sine înseamnă ceva pentru om. Săr-bătoarea Crăciunului este una dintre ofertele pecare Dumnezeu le face omului. Individul o ac-ceptă sau nu acceptă. De el depinde.

* Ziarul Lumina - 21 decembrie 2008

11

Nr. 8, decembrie 2015

Bucuria darului la Parohia Sfântul Ierarh Nicolae și

Sfântul Ierarh Nectarie - PiteștiMilostenia este artă și, mai mult, cea mai în-

altă dintre toate artele. Pentru că, dacă trăsăturade bază a artei este să sfârșească în ceva folositor,atunci, deoarece nimic nu este mai folositor decâtmilostenia, este vădit lucru că aceasta este cea maiînsemnată dintre celelalte arte. Pentru că nu necroiește încălțări, nici nu ne țese veșminte, ci nedăruiește viața veșnică, ne răpește din mâinilemorții, ne slăvește și în viața de aici și în viața vii-toare și ne zidește lăcașurile cerești și acele corturiveșnice.

Ne-am străduit, preoți și mireni, ca în fiecarelună să dăruim, după putință, celor care duc lipsăde cele trebuincioase nevoilor de zi cu zi. Așa seface că am oferit bucurie prin darul nostru copiilorde la Centrul de recuperare neuromotorie - Pitești,dar și mai multor persoane aflate în lipsă și nevoi.

Milostenia este mărturia dragostei frățești, oeliberare a sufletului omului de egoism și o des-chidere a lui spre oamenii prin care Dumnezeu Seapropie de el. Milostenia lărgește și transformă su-fletul omului, deoarece o faptă bună săvârșită înmod constant devine bunătate a sufletului.

12

Rugăciunile poetilor,

Crăciunul copiilorOctavian Goga

Dragi copii din ţara asta, Vă miraţi voi cum se poate, Moş Crăciun, din cer de-acolo, Să le ştie toate, toate.

Uite cum: Vă spune Badea... Iarna'n noapte, pe zăpadă, El trimite câte-un îngerLa fereastră ca să vadă... http://Versuri.ro/w/gfmehg

Îngerii se uită-n casăVăd şi spun, iar Moşul areColo'n cer, la el in tindă, Pe genunchi o carte mare.

Cu condei de-argint el scrieCe copil şi ce purtare... Şi de-acolo ştie Moşul, Ce-i şiret el, lucru mare.

Colind în AjunulCrtăciunului

Noi umblămSă colindămPe-astă noapte-ntunecatăŞi zăpadă necălcată;Noi umblămŞi colindămŞi zăpada s-o călcăm,Că azi s-a născut Hristos,Domnul cel prea luminosŞi umblândŞi tot umblând,Ne-ntâlnim cu Dumnezeu,Cu veşmântul mohorât,Lung, din cer până-n pământ;Şi pe-ntinsul hainelorŞi-mprejurul poalelorLuceau stele mărunţele,Mai în sus, mai mititele,Mai în jos, mai măricele;Şi pe cei doi umereiLuceau doi luceferei;Lucea luna ca luminaŞi soarele cu căldura.Cruce-n stânga că-i lucea,Iar în dreapta mai ducea,Ducea verde busuioc,Floricică de noroc,Busuiocul fetelor,Măghiran nevestelor,Tămâiţă babelor,Fulg de aur junilorŞi crucea bătrânilor.Şi noi tare ne-am miratŞi prin lume am plecat,Taina s-o istorisim,Minunea s-o povestimŞi cum bine-am nimeritLa casă de om cinstit,Tot cu feţi şi fete mariDe-nsurat,De măritat,Că e ziua lui Crăciun,Lui Moş Crăciun cel bătrân.Rămâi, om bun sănătos,Ce-ai fost gazdă lui Hristos!Rămâi casă sănătoasă,Ca un păhărel pe masă!

13

Nr. 8, decembrie 2015Pilde creștine

Mulți creștini seamănă cu pomii de Cră-ciun, care nu au roade.

Sunt morți și au agățați pe ei numai po-doabe.

Tot astfel și oamenii, în loc de roade,care sunt virtuțile, scot în evidență podoabefalse ale unei evlavii prefăcute.

Însă Hristos nu vrea ca ucenicii Săi să fieniște pomi morți de Crăciun, ci pomi rodi-tori. Roada duhului este dragostea, înde-lunga-răbdare, credința, blândețea,înfrânarea. Numai atunci când face cinevaastfel de roade încetează să fie un pom mortde Crăciun, bun de aruncat, ci un pom în-frunzit plin de roade.

Roadele Duhului omul le dobândesteprin credință și prin lucrarea faptelor bune,aplecându-se asupra nevoilor aproapelui fărăa aștepta ceva ca recompensă. Bunătatea,blândețea, facerea de bine trebuie să fie să-dite în firea noastră și de aceea ele trebuiescînfăptuite nu pentru a primi ceva în schimbci doar pentru că în felul acesta omul poatefi într-adevăr întreg și frumos și bine plăcutlui Dumnezeu.

Iată se apropie marea sărbătoare anașterii Domnului Iisus și vedem cum toatălumea vorbește despre Crăciun și mai puținde evenimentul cel mai important alcreștinismului.

Toată lumea se gândește la un moș grasși roșu în obraji, îmbrăcat în roșu și plin decadouri și prea puțini mai iau aminte la ade-vărata sărbătoarea a creștinilor – NaștereaScumpului nostru Mântuitor!

Cum sunt creștinii fărăroade ca pomii de Crăciun!

Picături de înțelepciune- traducere din limba greacă de

Ieroschim. Ștefan Nuțescu Editura ,,Evanghelismos”-

București 2007

14

Naşterea Domnului sărbătoarea florilor dalbe

Din Nazaretul în care pulsează atemporal Lu-mina din Lumină, cerurile se cuprind de IcoanaFecioarei Maria ocrotită de Îngerul Bunei Vestiri,care-i zice: „Puterea Celui Prea Înalt te va umbri”.Sub acea umbră de heruvimi s-a rugat Moise, pur-tătorul Tablelor Legii, profetul Miheia care pro-rocise că Mesia - Logosul Divin şi păstorul celoraleşi - se va arăta în Betleem, cetatea regeluiDavid. Despre zămislirea supraomenească a grăitcontemporanul lui Miheia, smeritul Isaia. „IatăFecioara va purta în pântece şi va naşte Fiu…”

De fiecare dată când reflectăm asupra NaşteriiDomnului nostru Iisus Hristos, călătorim alăturide „Cel care ridică păcatul lumii”, aşa cum L-anumit, pe ţărmul Iordanului, Sfântul Ioan Boteză-torul. Tălmăcind Sfânta Scriptură, Înaltpreasfin-ţitul Părinte Bartolomeu Anania aprofundaînţelesul verbului „a umbri”, pe care îl tălmăceşteca o acţiune „prin care Dumnezeu îşi exercită pu-terea sau îşi revarsă harul. În cazul Sfintei Fe-cioare, în momentul când, concomitent cupogorârea Duhului Sfânt, puterea lui Dumnezeui-a umbrit trupul, în clipa aceea, Fiul Său, CelNăscut din Tatăl «mai înainte de toţi vecii», S-aîntrupat în pântecele ei şi a devenit Om. Acumputem înţelege mai bine stihurile colindului: «As-tăzi S-a născut/Cel făr’ de-nceput», adică minuneadin pântecele Fecioarei, prin care eternitatea intrăîn istorie”.

Strămoşii noştri s-au deprins cu gândul căIisus, Fiul lui Dumnezeu, a venit cu darul nevino-văţiei şi al milostivirii spre a îndrepta şi călăuzilumea. Cu o cuviinţă care răsare din grăuntele de

jertfă al rugăciunii, poporul român, care a primitvestea cea bună în primele volute de vreme ale în-temeierii sale, îl caută pe Dumnezeu înăuntrul su-fletului şi pretutindeni. „Ne vom bucura cu îngeriidin ceruri de cea mai duioasă şi mai aproape desufletele noastre sărbătoare, cea a Naşterii Dom-nului”, scrie Înaltpreasfinţitul Părinte Casian, su-bliniind că „pentru om S-a întrupat Hristos. Pentruom a devenit Prunc, pentru ca omul să reia, de lastarea de prunc, calea spre înnoire”.

În mărturisirea călăuzitoare este cuprinsă rân-duiala colindelor, cuvânt străvechi, preluat din la-tinescul „calenda”, cu sensul de început, de izvoral timpurilor. Numele este prins în sideful cald aldiscului solar imaginând ritualul universal al ro-dirii, al nerisipirii prin cunoaşterea tainelor vieţiişi morţii. Când transcriem această vocabulă, pro-prie Crăciunului, deşi se colindă şi la Florii şi laSfintele Paşti, se cuvine să privim şi la umbrasacră pe care ea o lasă pe pagina de lexicon. Ceide demult rosteau sau ascultau imne, ode la cobo-rârea astrului zilei spre sudul aliat cu speranţele şiapoi se smereau la ridicarea lui în liniştea supe-rioară a universului. În Acatistul Domnului nostruIisus Hristos, cu îndreptăţită emoţie, Mântuitoruleste asemănat cu Izvorul Luminii, El este numit„Soare al lumii”. Dorul după Dumnezeu şi-a găsitcadenţa rostirii în versuri cantabile în epodele aus-tere ale încreştinaţilor geto-daci, care, adesea în-cercaţi de primejdii, recunoşteau de mult primatulsacrului în pătrunderea înţelesurilor existenţei lorpredominant pastorale, în caligrafia astrelor şi înmiraculoasele, nepătrunsele manifestări ale natu-

S -au apropiat ucenicii lui Iisus, zicându-I: «Cine este oaremai mare întru împărăţia cerurilor?» Şi El, chemând la Sineun copil, l-a pus în mijlocul lor şi le-a zis: «Adevăr vă spun:

De nu vă veţi reveni şi nu veţi fi precum copiii, nu veţi intra înîmpărăţia cerurilor. Dar, cel ce se va smeri pe sine ca acest copil,acela este mai mare întru împărăţia cerurilor»”(Mt. 18, 1-4).

15

Nr. 8, decembrie 2015

rii. Iată de ce în colindele noastre se află neatinsăidentitatea frumosului creştin, trezvia, idealul deviaţă - în acord cu extazul mistic prin care omuluii se îngăduie să contemple cele nevăzute - în ar-monie cu Cerul, cu semenii şi cu sine însuşi. Co-lindele sunt valori duhovniceşti care, în legănareacosmică, aproape tactilă, a razelor, împlinesc osfântă Liturghie în rostire populară. Ele urmeazăfidel peregrinarea Luminii mântuitoare - de la ale-gerea Mariei din Nazareth şi înţelepciunea sporităîn visul dreptului Iosif, chemarea la Betleem (cupresupusa ingratitudine a localnicilor, sancţionatăîn colinda noastră prin: „Viflaime, Viflaime/de cen-ai primit în tine/Pe Fecioara Maria/Să nască peMesia?”), popasul într-un staul de oi, înălţarea ste-lei, fuga în Egipt, Întâmpinarea Domnului, Bote-zul şi Epifania. Toate acestea sunt trepte aleRevelaţiei. Diorsitorul Sfintei Scripturi sintetizaastfel importanţa coborârii Cuvântului în istorie:„Viaţa de pe pământ a Domnului s-a petrecut întredouă minuni: minunat a fost începutul, minunat afost sfârşitul. De aceea, se cuvine să sărbătorimCrăciunul în lumina Paştilor şi Învierea Domnuluiîn lumina Crăciunului”.

Colindul prorocului Isaia (rostit cu şapte vea-curi înaintea Naşterii Domnului: „Munţii-n floa-rea frumuseţii/ca paşii celui ce rosteşte vestebună…”) îşi va afla ecoul în lucrarea SfântuluiEvanghelist Luca, şi, chiar în veacul întâi în măr-turia Sfântului Ignatie Teoforul (35-107), martiri-zat în vremea lui Traian în Colosseum, la Roma.

El spunea că „Taina Naşterii lui Hristos S-a săvâr-şit în tăcerea lui Dumnezeu”. În gândirea sfântului(tradiţia apostolică păstrează imaginea Prunculuiridicat în slavă de Iisus), peste această „tăcere”coboară un voal de Lumină: „O stea a strălucit pecer mai mult decât toate celelalte stele, împreunăcu soarele şi luna, horă făceau în jurul stelei carecovârşea cu lumina pe toate… Dumnezeu S-a ară-tat în chip omenesc, spre înnoirea vieţii veşnice…Se pregătea nimicirea morţii” (Epistola către Efe-seni 19, 2-3).

Dacă în Psalmi cuvintele se frâng adesea înlacrimi, o dată cu păstorii veniţi pentru binecuvân-tare în Casa Pâinii, călăuziţi ca şi magii de SteauaMântuitorului, evlavia se va revărsa în cântece debucurie duhovnicească. Pruncul Iisus a deschisporţile pământului cu Lumină cântată. Tâlcuindpoezia sacră, Sfântul Vasile cel Mare se întreba:„Ce poate fi mai înţelept la această povaţă a Învă-ţătorului care ne îndeamnă să cântăm pentru ca înacelaşi timp să şi învăţăm cele ce ne sunt defolos?”. În primăvara anului 372 avea să fie înecatîn râul Buzău Sfântul Mucenic Sava, mult preţuitde Sfântul Vasile, care în predica sa cinstea, ca şiîn colindele de mai târziu, lucrarea providenţialăa naturii dumnezeieşti. Peste aproape un veac, do-brogeanul Sfântul Ioan Casian (360 – 435) va rea-minti în vestitele sale „Convorbiri” (scrise înlimba latină) despre tradiţia sărbătorilor în acestrăsărit de creştinătate, vibrând în rostirea bizantinăa monahilor. În secolul VI, Roman Melodul a

16

Serie nouă - Anul II, Nr. 8 - decembrie 2015

n ISSN 1641 - 9682

Periodic de informare și educațiecreștin-ortodoxă editat dePAROHIA SF. IER. NICOLAE

ȘI SF. IER. NECTARIEPitești, Str. Depozitelor, Canton CFR, Km 110

/Pav

azaC

redi

ntei

compus „Condacul Naşterii lui Hristos” (763 ver-suri în 25 strofe). Era vremea în care Dreptul îm-părat Justinian, autor al imnului trinitar „UnuleNăscut’, înălţa cântări, odată cu rugăciunea sasmerită, la Altarul Catedralei Sfânta Sofia dinConstantinopol. Acesta era climatul spiritual încare, cum remarca nepreţuitul autor al „Istoriei re-ligiilor”, poporul român a cunoscut râvna de a „sebucura de Dumnezeu şi de cele pe care Acesta ile-a dat”. Mircea Eliade, cunoscător al scrierilorfilocalice, scrie cu entuziasm liric (pe care-l maiaflăm şi în reflecţiile istoricului Vasile Pârvan)despre faptul că asumarea Sărbătorii NaşteriiDomnului a influențat decisiv ritmul vieţii spiri-tuale a înaintaşilor noştri, a marcat întregul spaţiual ethosului (muzical şi poetic) proiectat şi în ar-borada colindelor şi a cântecelor de stea: „Minu-nile, mărturia îngerilor, evlavia magilor de laRăsărit, cuvintele proorocilor – toate îl mărturi-sesc pe Fiul lui Dumnezeu. Dar sărăcia ieslei,smerenia Naşterii, lipsurile pe care le îndurau Iosifşi Maica Sfântă, apropierea Familiei Sfinte de pă-mânt şi vite, duşmănia celor avuţi, puternici şi răi,acestea erau aceleaşi chinuri, aceleaşi încercări pecare şi românii le îndurau zi de zi. Românii se re-găseau întru totul în loviturile, încercările şi lip-surile îndurate de Fiul lui Dumnezeu, şi primeaudin această regăsire, puterea de a merge mai de-parte”.

Aşadar, „folclorul românesc vechi – sau cul-tura profundă românească – au ieşit din dinaceastă cunoaştere profundă a Evangheliei. Colin-dul şi colindele au izvorât din această trăire, pecare o oglindesc în întregime. Cercetând colindultradiţional românesc, vom regăsi o revărsare debinecuvântări asupra întregii creaţii”. Nu întâm-plător biblicul „aleluia” este la români suportul fi-lologic al refrenului „Lerui Ler”.

Întreaga armonie a colindelor româneşti re-flectă sapienţialitatea distihului: „Astăzi S-a năs-cut / Cel făr’ de-nceput”.

Cu Duminica Epifaniei în gânduri, din AjunulCrăciunului şi până în zorii Sfintelor Sărbători cevor încununa mereu ţara noastră, adevăraţii colin-dători (copii, adulţi, vârstnici) rostesc (mai bogatîn Moldova, mai comprimat în Ardeal) binecuvân-tatul mesaj cristic. Cu ramuri de brad şi flori us-cate de busuioc, cu fructe din livadă, cântând fiela unison, fie pe grupe, ridică Steaua mântuitoru-lui deasupra frunţilor îngândurate. Dacă, în ordi-nea ierminiilor, icoanele zugrăvite în bisericimărturisesc timpul revelaţiei, glasurile colindăto-rilor întrepătrund straturile nevăzute ale vremii,desenând pe cerul liniştit nimburi de sunete. Cân-tarea lor simplă din an - în ani, din veacuri – înveac înfrăţeşte credinţa curată a românului cumărturisirea ei neînfricată:

Acolo sus, în vremea ceea,În frumoasa Galileea,O fecioară vieţuia,Ce Maria se chema.Nazaret era oraşulUnde ea îşi avea sălaşul.Într-o zi, Maria staSingură si se ruga.Deodată ce văzură?Casa toată se umplurăDe-o lumină lucitoareCa lumina de la Soare.Îngerul Gavriil intraseLa Sfânta Fecioară-n casă:Nu Te spăimânta MariaCă vei naşte pe Mesia,Fiul Tatălui va fiŞi Iisus se va numi.