1. Repere epistemologice (cunoasterea comuna, stiintifica, conditii de legitimare)

Prin stiinta desemnam, in principiu, un ansamblu de cunostinte abstracte si generale, veridice fixate intr-un sistem teoretic coerent, obtinut cu ajutorul unor metode adecvate si avand menirea de a explica, prevedea si controla un domeniu determinant al realitatii obiective (naturala, sociala si umana).

Cunoasterea stiintifica se caracterizeaza prin enunturi argumentate si demonstrate, prin capacitatea de a conceptualiza datele empirice si de a elabora teorii explicative.

Cunoasterea comuna se caracterizeaza prin enunturi considerate adevarate fara a fi sustinute si justificate printr-o teorie explicativa.

Cunoasterea comuna consta in insusirea de catre subiectul cunoscator a unor informatii legate nemijlocit de activitatea practica in care este angrenat (observarea spontana a unor fenomene ale naturii, viata plantelor a animalelor,..) in timp ce cunoasterea stiintifica presupune in plus folosirea unor metode speciale de cunoastere, precum si organizarea intr-un sistem a rezultatelor acestora (observarea dirijata realizata intr-un cadru organizat, sub indrumarea unei persoane specializate).

Conditii de legitimare a stiintelorO stiinta se defineste si se legitimeaza prin trei conditii esentiale: obiectul de studiu,

metoda de cercetare si tipul de explicatie si de conceptualizare. Aceasta paradigma de legitimare a stiintelor a generat numeroase controverse, care isi au originea, in cea mai mare masura, in distinctia facuta de filosoful germa Dilthey intre doua categorii de fenomene: naturale si culturale.

Fenomenele naturale se caracterizeaza prin faptul ca sunt lipsite de subiectivitate, intentionalitate si capacitate de simbolizare, ceeea ce permite studierea lor prin metode explicativ-cauzale, care conduc la descoperirea si stabilirea regularitatilor si a legilor specifice domeniului de cunoastere respectiv.

Fenomenele sociale si umane constituie ceea ce Dilthey numeste spiritul obiectivat si studierea lor se realizeaza prin modalitati intuitiv-empatice (de tip comprehensiv si nu explicativ-cauzal), care permit evidentierea sensurilor si a semnificatiei existente.

2. Stilurile explicativeUn stil explicativ se defineste prin trei elemente:

- obiectul de cercetare; - tipul de cauzalitate avut in vedere;- metoda de cercetare folosita.

Obiectul de cercetare este definit de catre cercetator ca un lucru (Durkheim), sau ca o actiune individuala orientata de intentionalitati, motivatii si semnificatii (weber).

Stilul explicativ mobilizeaza un tip de cauzalitate particulara, care face parte dintr-un tip de explicatie specifica. Explicatia este un ,,gest intelectual” un mecanism al gandirii prin care atribuim o cauza eveniumentelor, situatiilor si fenomenelor. Exista doua tipuri de cauzalitati: cauzalitate externa (care se apropie mult de modelul explicativ din stiintele naturii) si cauzalitate interna (intalnit in stiintele socio umane si care face apel la resorturile psihologice ale actiunii umane).

Metodele de cercetare folosite in stiintele socio-umane sunt de tip cantitativ dar si calitativ. Metodele cantitative se potrivesc in cazul cercetarilor in care obiectul de cercetare este definit ca o realitate externa si avantajam o explicatie cauzala externa. Metodele calitative sunt potrivite in cercetarile care vizeaza actiunile individuale si explicatiile prin cauzalitati interne.

1

S-au conturat astfel doua stiluri explicative in stiintele socio-umane:- Stilul empirist (fundamentat de e. Durkheim)- Stilul comprehensiv (fundamentat de M. Weber)Cele doua stiluri au un caracter paradigmatic si constituie substanta celor doua mari

paradigme ale stiintelor socio-umane, si anume paradigma normativa si paradigma interpretativa.

3. Cunoasterea empirica pana la pedagogia ca stiintaPerioada empirica se caracterizeaza prin prezenta unor idei nesistematice si insuficient

structurate despre copil si educatia acestuia. Aceste idei constituiau intelepciunea educationala si memoria colectiva a comunitatii respective.

Aceste elemente au ajuns sa fie transmise prin viu grai.4. Perioada de tranzitieAceasta perioada este marcata de doua momente:- Legitimarea academica a pedagogiei- Legitimarea stiintifica a pedagogiei

Legitimarea academica s-a produs prin ceea ce am putea numi universitarizarea si instutionalizarea pedagogiei, fapt ce s-a petrecut odata cu infiintarea primelor catedre de pedagogie.

Pedagogia devine un domeniu disciplinar autonom.Contributia cea mai semnificativa a fost dezvoltarea unui camp disciplinar al

pedagogiei.Aceasta perioada se caracterizeaza printr-o lipsa de unitate conceptual si

metodologica, prin dependenta de filozofie si de morala.Legitimarea stiintifica s-a caracterizat printr-un effort amplu de scientifizare, apeland

la metode de cercetare specific stiintelor naturii, mai ales la metoda experimentiala.Pedagogia experimentiala a constituit un moment important in efortul de asezare a

pedagogiei pe baze stiintifice si de asigurare a caracterului obiectiv si riguros al rezultatelor cercetarii.

Aceasta avea ca scop atingerea standardelor stiintelor exacte, dar specificul educatiei impune evitarea abordarilor riguroase.

Datorita acestor doua perioade s-a largit spectrul reflexive asupra educatiei, distictia dintre campul disciplinar al pedagogiei si educatie ca obiect de studiu. 5. Educatia

Educatia este ansamblul de actiuni si de influente menite a-i permite fiintei umane sa-si dezvolte capacitatile fizice si intelectuale, dar si sentimentele si atitudinile morale si estetice, in scopul responsabilizarii si integrarii sale sociale optime ca cetatean.

Cele doua paradigme de definire si explicare a educatiei sunt:Paradigma psihologica: Educatia are ca scop sa dea sufletului si corpului intreaga

frumusete si perfectiune de care sunt susceptibile.Paradigma sociologica: Educatia este actiunea generatilor adulte asupra celor

nepregatite inca pentru viata sociala. Scopul educatiei este sa trezeasca si sa dezvolte la copil un anumit numar de stari fizice, intelectuale si morale, impuse de societatea politica in ansamblul sau si de mediul social caruia ii este destinat in mod special. (Emile Durkheim)

6. Diversificarea campului educational. Formele educatieiCampul educational este un segment al spatiului social, cu reguli proprii de

functioanare, dominat multa vreme de patru mari domenii educationale (educatia intelectuala, morala, estetica si fizica), care datorita modificarilor ce au avut loc in zona

2

asteptarilor si nevoilor individuale, nu mai pot fi satisfacute in intregime de oferta educationala a campului scolar asistand astfel la o divesificarea a campului educational atat pe verticala cat si pe orizontala.

Prin educatie formala desemnam sistemul educational de tip scolar, structurat ierarhic, obiectivat in diferite tipuri de scoli si cicluri de scolaritate. Ea se realizeaza pe baza unor finalitati si obiective explicite, a unor continuturi structurate si transmise sistematic de catre un personal calificat in acest scop, cadre didactice.

Educatia nonformala este reprezentata de ansamblul activitatilor educative institutionalizate, dar care se realizeaza in afara sistemului formal al educatiei scolare. Este vorba de influentele educationale realizate prin intermediul institutiilor de cultura, prin mass media, etc.

Educatia informala se obiectiveaza in influentele educationale nesistematice, mai mult sau mai putin spontane si intamplatoare care se exercita asupra individului in contactele si interactiunile sale cotidiene. Ele nu urmaresc obiective educationale explicite.

7. Raportul dintre pedagogie si alte domenii (sociologie si psihologie)Relatia dintre pedagogie si psihologie

Este cea mai semnificativă corelaţie pentru că poate fi demonstrată la nivelul mai multor ramuri ale psihologiei. Primul exemplu care vizează psihologia generală se exemplifică prin faptul că instruirea nu se poate realiza în condiţii bune dacă nu se cunoaşte foarte bine de către educator cum este structurat sistemul psihic uman în globalitatea lui, pe de altă parte nu se poate realiza dacă nu sunt cunoscute detaliat structurile fiecărui proces psihic, iar pe de altă parte dacă nu se ştie cum funcţionează procesul psihic. Nu se dezvoltă gândirea ca proces cognitiv central dacă nu este cunoscut din perspectiva componentelor structurale şi a operativităţii generale şi specifice.

Unul dintre obiectivele fundamentale ale activităţii educaţionale îl reprezintă dezvoltarea comunicării ca interacţiune desfăşurată între îndivizi care sunt implicaţi în activităţi. Pentru a fi stimulată comunicarea în educaţie, trebuie să se cunoască care sunt elementele structurale ale comunicării şi cum interacţionează ele în desfăşurarea comunicării.

Relatia pedagogie-sociologieSociologia poate oferi unele informaţii care pot fi utilizate de către pedagogi. Aceste

informaţii pot fi grupate astfel:- locul de rezidenţă al elevului

Sunt importante pentru că o serie din ele au un impact asupra randamentului elevului. Indicii referitoare la starea materială a familiei, nivelul cultural al mediului şi climatul afectiv al familiei de origine. Cadrele didactice nu opt să le influenţetze decât pe unele dintre ele.

- gradul de motivare al personalului didacticNu toţi profesorii sunt motivaţi la fel. Unele persoane au optat pentru învăţământ

pentru că au competenţe socio-afective, pentru că au fost refuzate de alte domenii, etc. - eficienţa sistemului de învăţământ.8. Finalitatile educatiei – orientare antropologica, sociocentrica

Treptat aceste presupozitii sau credinte s-au structurat în axe filozofice ale culturii scolii, afirmându-se în doua mari orientari: orientarea antropocentrica si cea sociocentrica. Ambele orientari îsi au sursa în optimismul educational. Diferentele dintre ele se manifesta în planui premizelor si al mijloacelor de actiune educationala, antropocentrismul afirmând ca valoare de baza libertatea copilului si autoperfectibilitatea lui într-un cadru educational

3

necoercitiv si nedirijat, iar sociocentrismul afirmând ca valori de baza socializarea si integrarea sociala a copilului într-un cadru organizat si structurat conform nevoilor sociale.

Putem avansa ipoteza conform careia, în esenta, cultura scolii contemporane este structurata pe datele orientarii sociocentrice. Chiar daca astazi nu mai putem vorbi de o separare neta a celor doua orientari, chiar daca sociocentrismul contemporan a asimilat si a încorporat datele fundamentale afirmate de orientarile antropocentrice, cultura scolii române, în datele ei de baza, sociocentrica. Lucrul acesta este constatabil în organizarea scolara care afirma (nuantat, desigur) diferentele de statut între profesor si elev concretizate în asimetria relationala dintre ei, în jurul si în spiritul careia este structurata cultura scolii.

Idealul vizeaza finalitatiile educative in ansamblu, la nivelul intregii societati, in timp ce scopurile si obiectivele orienteaza desfasurarea unor activitati educative determinate si concrete.

Idealul este un model de personalitate ce polarizeaza aspiratiile unei societati, colectivitari sau ale unui grup socioprofesional intr-o anumita etapa istorica; orientarile strategice ale unui sistem educative, stabilite prin politica educatiei.

Emile Durkheim: ,,Idealul pedagogic al unei epoci exprima in primul rand, starea societatii in epoca data”.

Scopul vizeaza finalitatea unei actiuni educative determinate, prefigurand rezultatele asteptate de la fiecare tip de institutie si treapta de scolarizare sau de la diferitele elemente ale educatiei (intelectuala, morala, fizica, etc).

Obiectivul este un enunt cu caracter anticipative care descrie, in termeni de schimbare comportamentala observabila si masurabila, rezultatele asteptate de la o activitate concreta, menita sa asigure realizarea unui scop.

Intre ideal, scop si obiective exista o stransa interdependent.. Pe de o parte, idealul educativ determina scopurile si obiectivele educative, iar pe de alta parte acestea se concretizeaza pe diverse planuri si la diferite niveluri prescriptiile generale ale idealului. Idealul vizeaza finalitatea actiunii actiunii educationale in ansamblul sau, ca o component a sistemului macrosocial, scopurile si obiectivele educationale orienteaza desfasurarea unor actiuni educationale concrete.

9. Functiile educatieiFuncţia de transmitere a cunoaşterii şi de dezvoltare a capacităţilor cognitive ale

elevilorAceasta functie descrie rolul pe care îl are şcoala în transmiterea sistematică, în

raport cu capacităţile de învăţare ale elevilor, a unui ansamblu de cunoştinţe selectate din diferite domenii ale cunoaşterii (dimensiunea informativă a educaţiei). Pe de altă parte, exprimă rolul educaţiei în dezvoltarea capacităţilor intelectuale ale elevilor, în instrumentarea lor cu modalităţi de învăţare permanentă (dimensiunea formativă a educaţiei).

Funcţia culturalaPrin aceasta descriem rolul pe care îl are şcoala în transmiterea şi formarea la elevi a

unui sistem de valori. Această funcţie exprimă dimensiunea axiologică a educaţiei.Functia de socializareDescrie rolul pe care îl are educaţia, în general, şi şcoala, în special, în socializarea şi

integrarea socială a elevilor. Socializarea nu se realizează doar prin şcoală, dar şcoala are un rol major în această privinţă.

Functia economica

4

Aceasta exprimă rolul pe care îl are învăţământul în dezvoltarea economică a societăţilor. Multă vreme (dar această perioadă nu a trecut definitiv) învăţământul a fost considerat un serviciu social, care consumă resurse (materiale, financiare şi umane) dar nu produce nimic semnificativ sub raport economic.

10. Factori externi, interniPotentialul genetic al omului constituie premiza indispensabila a dezvoltarii si

formarii personalitatii. Din perspectiva semnificatiilor psihopedagogice ,elementele ereditare constituie un ansamblu de predispozitii ce stau la baza dezvoltarii individului. Omul nu primeste prin ereditate procese si capacitati psihice structurate functional , ci predispozitii ale acestora. Aceste predispozitii au un caracter larg si polivalent , polivalenta datelor ereditare constituind premiza biologica a educabilitatii si a educatiei.

Mediul sociocultural constituie un ansamblu de institutii, grupuri sociale,conditii, factori si relatii sociale, civilizatia si cultura unei societati , acesta asigurand ,,umanizarea”copilului ,trecerea progresiva de la stadiul de fiinta biologica spre cel de fiinta sociala .Actiunea mediului sociocultural asupra ereditatii individuale nu este una transformatoare, ci mai degraba una modelatoare, permisiva sau restrictiva, avand insa un rol considerabil de stimulare si amplificare a dispozitiilor genetice.

Educatia mijloceste interactiunea dintre premisele ereditare si conditiile de mediu, orientand procesul formarii si dezvoltarii personalitatii in perspectiva unor finalitati educative explicite.Prin intermediul educatiei , copilul asimileaza si interiorizeaza elemente socioculturale din mediul ambiant , transformandu-le in comportamente proprii, modele , norme, valori, atitudini, cunostinte, ce asigura trecerea de la realitatea biologica la cea sociala umana.Pe aceasta baza, avand ca premize predispozitiile ereditare , se edifica personalitatea copilului.Putem afirma ca personalitatea copilului este o rezultanta a actiunii conjugate, a factorilor interni si externi , ca ea nu se poate configura adecvat prin actiunea lor autonoma si paralela. Prin educatie putem influenta modalitatile de manifestare a temperamentu-lui, omul putand sa isi mascheze adevaratul temperament.

5