1

2

PETRE ISPIRESCU

PRÂSLEA CEL VOINIC ŞI MERELE DE AUR

3

PRÂSLEA CEL VOINIC

ŞI MERELE DE AUR

A fost odată ca niciodată etc.

Era odată un împărat puternic şi mare şi avea pe lângă palaturile sale o grădină frumoasă, bogată de flori şi meşteşugită

nevoie mare! Aşa grădină nu se mai văzuse până atunci, p-acolo. În fundul

grădinei avea şi un măr care făcea mere de aur şi, de când îl avea el, nu putuse să mănânce din pom mere

coapte, căci, după ce le vedea înflorind, crescând şi pârguindu-

se, venea oarecine noaptea şi le fura, tocmai când erau să se coacă. Toţi paznicii din toată

împărăţia şi cei mai aleşi ostaşi, pe care îi pusese împăratul

să

pândească, n-au putut să prinză pe hoţi. În cele mai de pe urmă, veni fiul cel mai mare al împăratului şi-i zise:

— Tată, am crescut în palaturile tale, m-am plimbat prin astă grădină

de atâtea ori şi am văzut roade foarte frumoase în pomul din fundul grădinei, dar n-am putut gusta niciodată din ele;

acum a dat în copt, dă-mi voie ca nopţile astea să păzesc însumi, şi mă prinz că voi pune mâna pe acel tâlhar

care ne jefuieşte. — Dragul meu, zise tată-său,

atâţia oameni voinici au păzit şi n-au

4

făcut nici o ispravă. Doresc

prea mult să văz la masa mea măcar un măr din acest pom care m-a ţinut atâta

sumă de bani şi de aceea, iată, mă înduplec şi te las ca

să pândeşti, măcar că nu-mi vine a crede că o să izbuteşti.

Atunci fiul împăratului se puse la

pândă o săptămână întreagă:

noaptea pândea şi ziua se odihnea; iară când fu într-o dimineaţă, se

întoarse trist la tată-său şi-i spuse cum priveghease până la miezul nopţii, cum mai pe urmă îl apucase o piroteală de nu se mai putea ţinea pe picioare, cum, mai

târziu, somnul îl copleşi şi căzu ca un mort, fără să se poată deştepta decât tocmai când soarele era rădicat de două

suliţe, şi atuncea văzu că merele lipsesc. Nepoftită fu mâhnirea tatălui său, când auzi spuindu-i-

se astă întâmplare.

De silă de milă, fu nevoit a mai aştepta încă un an, ca să facă şi voia fiului său celui mijlociu, care cerea cu stăruinţă de la tată-său ca să-l lase şi pe dânsul să

pândească, şi se lega că el va prinde pe hoţii care îi făcea atâta întristare.

Timpul veni, merele începură a se pârgui; atunci fiul său cel mijlociu păzi şi el; dară păţi ca şi frate-său cel mare.

Tată-său, deznădăjduit, pusese în gând să-l taie; dar

fiul său cel mic, Prâslea, veni cu rugăciune către tată-său, şi-i zise:

— Tată, atâţia ani l-ai ţinut, ai suferit atâtea necazuri după urma acestui pom, mai lasă-l, rogu-te, şi anul acesta, să-mi încerc şi eu norocul.

— Fugi d-aci, nesocotitule, zise împăratul. Fraţii tăi cei mai mari, atâţi şi atâţi oameni voinici şi deprinşi cu nevoile n-au putut face nimic, şi tocmai tu, un mucos ca tine, o să

5

izbutească? N-auzi tu ce prăpăstii spun fraţii

tăi? Aici trebuie să fie ceva vrăji. — Eu nu mă

încumet, zise Prâslea, a

prinde pe hoţi, ci zic că o încercare de voi face şi eu,

nu poate să-ţi aducă nici un rău.

Împăratul se

înduplecă şi mai lăsă pomul netăiat încă un an.

Sosi primăvara: pomul înflori mai

frumos şi legă mai mult decât altădată. Împăratul se veseli de frumuseţea florilor şi de mulţimea roadelor sale, dară când se gândea că nici în

anul acesta n-o să aibă parte de merele lui cele aurite, se căia că l-a lăsat netăiat.

Prâslea se ducea adesea prin grădină, da ocol mărului şi tot plănuia. În sfârşit, merele

începură a se pârgui. Atunci fiul cel mai mic al împăratului zise:

— Tată, iată a sosit timpul; mă duc să pândesc şi

eu. — Du-te, zise împăratul; dară

negreşit că şi tu ai să te întorci ruşinat ca

şi fraţii tăi cei mai mari. — Pentru mine n-are să fie

aşa mare ruşine, zise el; fiindcă nu numai că sunt mai mic, dară nici nu mă leg ca să prinz

pe tâlhari, ci numai o cercare să fac.

6

Cum veni seara, se duse, îşi luă cărţi de cetit, două

ţepuşe, arcul şi tolba cu săgeţile. Îşi alese un loc de pândă într-un colţ pe lângă pom, bătu ţepuşele în pământ şi se puse între ele, aşa cum să-i vină unul dinainte şi altul la

spate ca, daca îi va veni somn şi ar moţăi, să se lovească cu barba în cel de dinaintea lui şi daca ar da capul pe spate, să

se lovească cu ceafa în cel de dinapoi. Astfel pândi până când, într-una din nopţi, cam după

miezul nopţii, simţi că-l atinge încetişor boarea ziorilor care îl

îmbăta cu mirosul său cel plăcut, o piroteală moleşitoare se alegă de ochii lui; dară loviturile ce suferi vrând să moţăiască îl deşteptară, şi rămase priveghind până când, pe la revărsat

de ziori, un uşor fâşâit se auzi prin grădină. Atunci, cu

ochii ţintă la pom, luă arcul şi sta gata; fâşâitul se auzi mai tare şi un oarecine se

apropie de pom şi se apucă de ramurile lui;

atunci el dete o săgeată, dete două şi, când dete cu a treia, un geamăt ieşi de

lângă pom şi apoi o tăcere de moarte se făcu; iară el, cum se lumină puţin, culese câteva

mere din pom, le puse pe o tipsie de aur şi le duse la tatăl său.

Niciodată n-a simţit împăratul mai mare bucurie decât când a văzut la masa sa merele de aur din care nu gustase niciodată.

— Acum, zise Prâslea, să căutăm şi pe hoţ. Dară împăratul, mulţumit că pipăise merele cele

aurite, nu mai voia să ştie de hoţi. Fiul său însă nu se lăsa cu una cu două, ci, arătând împăratului dâra de sânge ce lăsase pe pământ rana ce făcuse hoţului, îi spuse că se duse

să-l caute şi să-l aducă împăratului chiar din gaură de şarpe. Şi chiar de a doua zi vorbi cu fraţii lui ca să meargă împreună pe urma hoţului şi să-l prinză.

7

Fraţii săi prinseră pizmă pe el pentru că fusese mai vrednic decât dânşii şi căutau prilej ca să-l piarză; de aceea şi voiră bucuros să meargă. Ei se pregătiră şi porniră.

Se luară, deci, după dâra sângelui şi merse, merse, până ce ieşiră la pustietate, de acolo mai merse oleacă până ce dete de o prăpastie, unde se şi pierdu dâra. Ocoliră

împregiurul prăpastiei şi văzură că dâra de sânge nu

mai înainta. Atunci pricepură ei că în prăpastia aceea trebuie să locuiască

furul merelor. Dară cum să se lase

înăuntru? Porunciră numaidecât vârteje şi funii

8

groase, şi îndată se şi gătiră. Le aşezară, şi se lăsă fratele cel

mare. — Dară, zise el, când voi scutura frânghia, să mă

scoateţi afară.

Aşa şi făcură. După fratele cel mare se coborî cel mijlociu şi făcu şi el ca cel dintâi, atâta numai că se lăsă ceva

mai în jos. — Acum e rândul meu să mă las în prăpastie, zise

Prâslea, văzând că fraţii cei mari se codesc; când voi mişca

frânghia, voi mai mult să mă lăsaţi în jos; şi după ce veţi vedea că frânghia nu se mai duce la vale, să puneţi paznici, să păzească şi, când va vedea că frânghia se mişcă de loveşte

marginile groapei, să o trageţi afară.

Se lăsă şi cel mai mic din fraţi şi, de ce mişca frânghia d-aia îl lăsa mai jos, şi-l lăsară, şi-l lăsară, până ce văzură că

9

frânghia nu mai sta întinsă, cum este când are

ceva atârnat de capătul ei.

Atunci fraţii ţinură sfat şi

ziseră: — Să aşteptăm până ce vom vedea

daca face vreo izbândă, şi atunci ori bine ori

rău de va face, să-l pierdem, ca să ne curăţim de unul ca dânsul care ne face de

ruşine.

Prâslea ajunse pe tărâmul celălalt, se uită cu sfială în toate părţile, şi cu mare mirare văzu toate

lucrurile schimbate; pământul, florile, copacii, lighioni altfel făptuite erau p-acolo. Deocamdată îi cam fu frică,

dară, îmbărbătându-se, apucă pe un drum şi merse până

dete de nişte palaturi cu totul şi cu totul de aramă. Nevăzând nici pui de om pe care să-l întrebe câte ceva,

intră în palat, ca să vază cine locuia acolo. În pragul uşei îl întâmpină o fată frumuşică, care zise:

— Mulţumesc lui Dumnezeu că ajunsei să mai văz om

de pe tărâmul nostru. Cum ai ajuns aice, frate, îl întrebă ea; aici este moşia a trei fraţi zmei, care ne-a răpit de la părinţii

10

noştri, şi suntem trei surori şi fete de împărat de pe tărâmul

de unde eşti tu. Atunci el povesti în scurt toată istoria cu merele, cum a

rănit pe hoţ şi cum a venit după dâra sângelui până la

groapa pe unde s-a lăsat în jos la ea. şi o întrebă ce fel de oameni sunt zmeii aceia şi dacă sunt voinici.

Ea îi spuse apoi că fiecare din zmei şi-a ales câte una din ele şi le tot sileşte să-i ia de bărbaţi, iară ele se tot împotrivesc cu fel de fel de vorbe, cerându-le câte în

lună şi în soare, şi ei se fac luntre şi punte de le împlinesc toate voile.

— Ei sunt în adevăr voinici, adăogă ea, însă cu

vrerea lui Dumnezeu poate îi vei birui.

Dară până una alta ascunde-te, vai

de mine! undeva, să nu dea zmeul peste tine în casa lui, că e năbădăios şi se face leu-paraleu. Acum e timpul când are să

vină la prânz, şi are obicei de aruncă buzduganul cale de un conac şi loveşte în uşă, în masă şi se pune în cui.

11

N-apucă să isprăvească

vorba, şi se auzi ceva că şuieră, că loveşte în uşă, în masă, şi buzduganul se arătă şi

se aşeză în cui. Dară Prâslea luă buzduganul, îl azvârli înapoi

mai departe decât îl azvârlise zmeul; şi, când era prin dreptul lui, îl atinse pe umere.

Zmeul, speriat, stătu în loc, se uită după buzdugan, se duse de-l luă şi se

întoarse acasă. Când era la poartă, începu să strige: — Hâm! hâm! aici miroase a carne de om de pe

tărâmul celălalt; şi, văzând pe fiul de împărat ce-i ieşise înainte, îi zise: Ce vânt te-a adus pe aici, omule, ca să-ţi rămâie oasele pe alt tărâm?

12

— Am venit ca

să prinz pe furii merelor de aur ale

tatălui meu.

— Noi suntem, îi zise zmeul; cum

vrei să ne batem? În buzdugane să ne lovim, în săbii să ne tăiem, ori

în luptă să ne luptăm? — Ba în luptă,

că e mai dreaptă,

răspunse Prâslea.

Atunci se apucară la trântă, şi se luptară şi se luptară, până când zmeul băgă

pe Prâslea în pământ până la glezne; iar Prâslea se opinti o

dată, aduse pe zmeu şi, trântindu-l, îl băgă în pământ până în genunchi şi-i şi tăie

capul. Fata, cu ochii plini de

lacrămi, îi mulţumi că a scăpat-o de zmeu, şi-l rugă să-i fie milă şi de surorile ei.

După ce se odihni vreo două zile, porni, după povaţa fetei, la soră-sa cea mijlocie care avea palaturile de argint.

Acolo, ca şi la cea mare, fu priimit cu bucurie; fata îl

rugă să se ascunză; iar el nu voi; ci, când veni buzduganul să se aşeze în cui, pe care îl aruncase zmeul ei cale de două

conace, el îl aruncă mult mai îndărăt, izbind şi pe zmeu în cap; iară zmeul veni turburat, se luptă cu Prâslea ca şi frate-său cel mare, şi rămase şi el mort.

Fata, după ce îi mulţumi, îl povăţui cum să facă ca să scape din robie şi pe sora lor cea mai mică.

13

— Deşi e mai puternic, zise fata, decât fraţii lui pe care i-ai omorât, dar cu ajutorul lui Dumnezeu şi mai ales că e şi

cam bolnav din lovitura ce i-ai dat cu săgeata când a vrut să fure merele, nădăjduiesc că-i vei veni de hac.

O săptămână întreagă se desfătară împreună cu

amândouă fetele, şi Prâslea odihnindu-se de ostenelile ce încercase, porni şi către zmeul de al treilea.

Văzând palaturile de aur în care locuia zmeul cel mic, rămase cam pe gânduri, dară, luându-

şi inima în dinţi, intră înăuntru.

Cum îl văzu, fata îl rugă ca pe Dumnezeu să o scape de zmeu, care,

zicea ea, e otărât ca, îndată ce se va face sănătos bine, să o silească

oricum să se însoţească cu

dânsul. Abia isprăvise vorba şi

buzduganul, izbind în uşă şi în

masă, se puse în cui. Prâslea

14

întrebă ce putere are zmeul şi îi spuse

că aruncă buzduganul cale de trei conace; atunci el aruncă şi mai departe, lovindu-l în piept.

Zmeul, turbat de mânie, se întoarse numaidecât acasă.

— Cine este acela care-a cutezat să calce hotarele mele şi să

intre în casa mea?

— Eu sunt, zise Prâslea. — Dacă eşti tu, îi

răspunse zmeul, am să te pedepsesc amar pentru

nesocotinţa ta. Cum ai vrut,

venit-ai; dară nu te vei mai duce cum vei voi.

— Cu ajutorul lui

Dumnezeu, îi răspunse Prâslea, am eu ac şi de

cojocul tău. Atunci se învoiră să se

ia la luptă dreaptă,

şi se luptară şi se luptară, zi de vară până seara; iară când fu pe la

nămiez, se făcură amândoi două focuri şi aşa se băteau;

15

un corb însă le tot da ocol, croncănind.

Văzându-l, zmeul îi zise: — Corbule, corbule! ia seu în unghiile tale şi pune

peste mine, că-ţi voi da stârvul ăsta ţie.

— Corbule, corbule! îi zise şi Prâslea, dacă vei pune peste mine seu,

eu îţi voi da trei stârvuri. — Unde dă Dumnezeu să cază

o asemenea tiflă peste mine! Mi-aş

sătura sălaşul întreg. — Adevăr grăieşte gura mea, îi

răspunse Prâslea.

Corbul, fără a mai întârzia, aduse în unghiile sale seu, puse peste viteazul

Prâslea, şi prinse mai multă putere. Către seară zise zmeul către fata

de împărat, care privea la dânşii cum se

luptau, după ce se făcuseră iară oameni: — Frumuşica mea, dă-mi niţică apă să mă răcoresc, şi-

ţi făgăduiesc să ne cununăm chiar mâine. —

Frumuşica mea, îi

zise şi Prâslea, dă-mi mie apă, şi-ţi făgăduiesc să te

duc pe tărâmul nostru şi acolo să

ne cununăm. — Să-ţi auză

Dumnezeu vorba,

voinice, şi să-ţi împlinească

gândul! îi răspunse ea.

Fata de

împărat dete apă lui Prâslea de bău şi prinse mai

16

multă putere; atunci strânse pe zmeu în

braţe, îl ridică în sus şi, când îl lăsă jos, îl băgă până în genunchi în pământ; se opinti şi zmeul, ridică şi el în sus

pe Prâslea şi, lăsându-l jos, îl băgă

până în brâu; puindu-şi toate

puterile, Prâslea mai strânse o

dată pe zmeu de-i

pârâi oasele şi, aducându-l, îl trânti aşa de grozav, de îl

băgă până în gât în pământ şi-i şi tăie capul; iară fetele, de bucurie, se adunară împregiurul lui, îl

luau în braţe, îl sărutau şi îi ziseră: — De azi înainte frate să ne fii.

Îi spuseră apoi că fiecare din

palaturile zmeilor are câte un bici, cu care loveşte în cele patru colţuri ale lor şi se fac

nişte mere. Aşa făcură, şi fiecare din fete avură câte un

măr. Se pregătiră, deci, să se întoarcă pe tărâmul

nostru.

Ajungând la groapă,

clătină frânghia de

se lovi de toate mărginile groapei.

Paznicii de sus

17

pricepură că trebuie să

tragă frânghia. Se puseră la vârtejuri şi scoaseră pe fata cea mare cu mărul ei de

aramă. Ea, cum ajunse sus,

arătă un răvăşel ce-i dase Prâslea, în care scria că are să ia de bărbat pe frate-său

cel mai mare. Bucuria fetei fu

nespusă când se văzu iară

pe lumea unde se născuse. Lăsară din nou

frânghia şi scoase şi pe fata cea mijlocie, cu mărul ei cel de argint şi cu o altă

scrisoare, în care o hotăra Prâslea de soţie fratelui celui

mijlociu. Mai lăsară frânghia şi

scoase şi pe fata cea mică: aceasta era logodnica lui Prâslea;

însă mărul ei cel de aur nu-l dete, ci îl ţinu la sine. El simţise de mai-nainte că fraţii săi îi poartă

sâmbetele şi, când se mai lăsă frânghia ca să-l ridice şi pe el,

dânsul legă o piatră şi puse căciula deasupra ei, ca să-i cerce; iară fraţii dacă văzură căciula, socotind că

este fratele loc cel mic, slăbiră vârtejile şi dete drumul frânghiei, care se

lăsă în jos cu mare iuţeală, ceea ce făcu pe fraţi să

crează că Prâslea s-a prăpădit.

Luară, deci, fetele, le

duseră la împăratul, îi spuseră cu prefăcută mâhnire că fratele lor s-a

18

prăpădit, şi se cununară cu fetele, după cum rânduise

Prâslea. Iară cea mică nu voia cu nici un chip să se mărite, nici să ia pe altul.

Prâslea, care şedea deoparte, văzu piatra care căzuse

cu zgomot, mulţumi lui Dumnezeu că i-a scăpat zilele şi se gândea ce să facă ca să iasă afară. Pre când se gândea şi se

plângea dânsul, auzi un ţipăt şi o văietare care îi împlu inima de jale; se uită împregiur şi văzu un balaur care se încolăcise pe un copaci şi se urca să mănânce nişte pui de zgripsor.

Scoase paloşul Prâslea, se repezi la balaur şi numaidecât îl făcu în bucăţele.

Puii, cum văzură, îi mulţumiră şi-i ziseră:

— Vino încoa, omule viteaz, să te ascundem aici, că, de te va vedea mama noastră, te înghite de bucurie.

Traseră o pană de la unul din pui şi-l ascunseră în ea. Când veni zgripsoroaica şi văzu grămada aia mare de

bucăţele de balaur, întrebă pe pui, cine le-a făcut ăst bine?

19

— Mamă, ziseră

ei, este un om de pe tărâmul celălalt şi a apucat încoa spre

răsărit. — Mă duc, le zise

ea, să-i mulţumesc. Ea porni ca

vântul înspre partea

încotro îi spusese puii că a apucat omul. După câteva minute, se

întoarse: — Spuneţi-mi

drept, le zise, încotro s-a dus.

— Spre apus, mamă.

Şi într-o bucată de vreme, ca de când începui să vă povestesc, străbătu cele patru părţi ale tărâmului de jos şi se

întoarse cu deşert. Ea ceru ca numaidecât să-i spuie. În cele mai de pe urmă, îi ziseră puii:

— Dacă ţi l-om arăta, mamă, ne făgăduieşti că nu-i vei

face nimic? — Vă făgăduiesc, dragii mei. Atunci ei îl scoaseră din pană şi îl arătară; iară ea, de

bucurie, îl strânse în braţe

şi cât p-aci era să-l înghiţă, dacă nu l-ar fi acoperit

puii. — Ce bine

vrei să-ţi fac şi eu, pentru că mi-ai scăpat puii de

moarte? — Să mă

scoţi pe tărâmul

20

celălalt, răspunse Prâslea.

— Greu lucru mi-ai cerut, îi zise zgripsoroaica; dară pentru că ţie îţi sunt datoare mântuirea puilor mei, mă învoiesc la asta. Pregăteşte 100 oca de carne făcută bucăţele

de câte o oca una, şi 100 pâini. Făcu ce făcu Prâslea, găti pâinile şi carnea şi le duse la

gura groapei. Zgripsoroaica zise: — Pune-te dasupra mea cu merinde cu tot şi, de câte ori oi întoarce capul, să-mi dai câte o pâine şi câte o

bucată de carne. Se aşezară şi porniră, dându-i, de

câte ori cerea, pâine şi carne. Când era

aproape, aproape să iasă deasupra, pasărea uriaşă mai întoarse capul

să-i mai dea demâncare; dară carnea

se

sfârşise. Atunci Prâslea, fără să-şi piardă cumpătul, trase paloşul şi-şi tăie o bucată de carne moale din coapsa

piciorului de sus şi o dete zgripsoroaicei. După ce ajunseră deasupra şi văzu că Prâslea nu

putea să îmble, îi zise zgripsoroaica:

— Dacă nu era binele ce mi-ai făcut şi rugăciunea puilor mei, mai că te mâncam. Eu am simţit că carnea care

21

mi-ai dat în urmă era mai dulce decât cea de mai înainte, şi

n-am înghiţit-o; rău ai făcut de mi-ai dat-o. Apoi o dete afară dintr-însa, i-o puse la loc, o unse cu

scuipat de al său, şi se lipi. Atunci se îmbrăţişară, îşi

mulţumiră unul alteia, şi se despărţiră; ea se duse în prăpastia de unde ieşiseră şi Prâslea plecă către împărăţia

tatălui său. Plecând către oraşul în care locuia părinţii şi fraţii săi,

îmbrăcat fiind în haine proaste ţărăneşti, întâlni nişte

drumeţi şi află de la dânşii că fraţii lui au luat de soţii pe fetele care le-a trimis el, după cum le hotărâse însuşi, că părinţii lui erau foarte mâhniţi de pieirea fiului lor celui mai

mic, că fata cea mică e îmbrăcată în negru şi-l jeleşte şi că nu voieşte a se mărita

nici în ruptul capului, măcar că a peţit-o mai mulţi fii de împărat; că

acum, în cele din urmă, fraţii lui i-a adus un

ginere prea frumos şi că o silesc cu toţii să-l ia şi că nu se ştie de va

putea scăpa. Prâslea, auzind

de toate acestea, nu

puţin s-a întristat în sufletul lui şi, cu inima înfrântă, a intrat în oraş. Mai cercetând în sus şi în jos, află că fata a zis

împăratului că, dacă voieşte să o mărite cu tânărul care i-l aduseră, să poruncească a-i face şi a-i aduce la odoare o furcă cu caierul şi fusul cu totul de aur şi să toarcă singură,

fiindcă aşa îi făcuse şi zmeul şi asta îl plăcea mult. Mai află că împăratul chemase pe starostea de argintari şi-i poruncise

zicându-i: "Iată, de azi în trei săptămâni să-mi dai gata furca care o cere fata mea cea mică; că de unde nu, unde-ţi stau picioarele, îţi va sta şi capul"; şi bietul argintar se întoarse

acasă trist şi plângând. Atunci Prâslea se duse de se băgă ucenic la argintar.

22

Prâslea, tot văzând pe stăpânu-său văitându-se fiindcă

nu izbutise a face furca după porunceală, îi zise: — Stăpâne, te văz trist că nu poţi să faci furca ce ţi-a

poruncit împăratul, iată, mai sunt trei zile până să se

împlinească sorocul ce ţi-a dat; lasă-mă pe mine să o fac. Argintarul îl goni, zicându-i:

— Atâţi meşteri mari n-au putut să o facă, şi tocmai un trenţeros ca tine să o facă?

— Dacă nu-ţi voi da furca de azi în trei zile, răspunse

Prâslea, să-mi faci ce vei voi. Atunci se învoiră a-i da o odaie să lucreze numai

Prâslea singur, şi pe fiecare noapte să-i dea câte o trăistuţă

de alune şi câte un pahar de vin bun.

Argintarul îi ducea grija, fiindcă, ascultând pe la uşe,

n-auzea alt decât cum spărgea la alune pe

nicovală! Iară când fu a treia zi, el ieşi dis-de-dimineaţă din

odaie cu furca pe tavă, pe care o scosese din mărul

zmeului, ce era la dânsul, şi o dete

argintarului ca să o ducă fetei împăratului. Argintarul nu mai putea de bucurie, şi-i făcu un rând

de haine; iar pe la nămiez, când venise slujitorii împăratului

ca să-l chele la palat, el se duse şi îi dete furca care torcea singură.

După ce împăratul se minună de frumuseţea ei, dete argintarului doi saci de bani.

Fata, cum văzu furca, îi trecu un fier ars prin inimă; ea

cunoscu furca şi pricepu că Prâslea cel viteaz trebuie să fi ieşit deasupra pământului. Atunci zise împăratului:

23

— Tată, cine a făcut furca poate să-mi facă încă un

lucru pe care mi l-a adus la odoare zmeul. Iară împăratul chemă îndată pe argintar şi-i porunci

să-i facă o cloşcă cu pui cu totul şi cu totul de aur, şi-i dete

soroc de trei săptămâni, şi daca nu i-o face-o, unde îi stă picioarele îi va sta şi capul.

Argintarul, ca şi de-lalt rând, se întoarse acasă trist; despreţui ca şi întâia oară pe Prâslea, care îl întrebase şi de astă dată; iară daca se înţeleseră la cuvinte, se învoiră şi

lucrul se şi săvârşi cu bine. Când văzu argintarul cloşca cloncănind şi puii piuind,

cu totul şi cu totul de aur şi ciugulind mei tot de aur, înţelese

că trebuie să fie lucru măiestru. Argintarul luă cloşca, o duse la împăratul, iară

împăratul, după ce se minună îndestul de

frumuseţea şi gingăşia lor, o

duse fetei şi-i zise:

— Iată, ţi

s-au împlinit toate voile; acum, fata mea,

să te găteşti de nuntă.

— Tată, îi mai zise fata, cine a făcut aste două lucruri trebuie să aibă şi mărul de aur al zmeului; porunceşte, rogu-te, argintarului să

aducă pe meşterul care le-a făcut. Primiind porunca asta, argintarul se înfăţişă

împăratului rugându-l să-l ierte şi zicându-i: — Cum o să aduc înaintea măriei-tale pe meşter,

fiindcă este un om prost şi trenţăros şi nu este vrednic să

vază luminata faţă a măriei tale. Împăratul porunci să-l aducă oricum ar fi.

24

Atunci argintarul, după ce puse de spălă pe Prâslea şi-l

curăţi, îl îmbrăcă în nişte haine noi şi-l duse la împăratul; iară împăratul îl înfăţişă fetei.

Cum îl văzu fata, îl şi cunoscu. Ea nu putu să-şi ţie

lacrămile care o podidiseră, de bucurie mare ce avu, şi zise împăratului:

— Tată, acesta este viteazul care ne-a scăpat din mâna zmeilor.

Şi, dând în genunche, îi sărută mâinile şi pe faţă şi pe

dos. Luându-i seama bine împăratul, îl cunoscu şi dânsul,

măcar că foarte mult se schimbase. Îl îmbrăţişă şi-l sărută de sute de ori. Dar el tăgăduia.

25

În cele mai din urmă, inima lui înduioşită de

rugăciunile tatălui său, ale mamei sale şi ale fetei care rămăsese în genunche rugându-l

mărturisi că în adevăr el este fiul lor cel mai mic.

Prâslea le povesti apoi toată istoria sa, le spuse şi cum a ieşit

deasupra pământului şi le arătă şi mărul de aur al zmeului.

Atunci împăratul, supărat, chemă pe feciorii lui cei mai mari; dar ei, cum văzură pe

Prâslea, o sfecliră. Iară împăratul întrebă pe Prâslea cum să-i pedepsească. Viteazul nostru

zise: — Tată, eu îi iert şi

pedeapsa să o ia de la Dumnezeu. Noi vom ieşi la scara palatului şi vom arunca fiecare câte o săgeată

în sus şi Dumnezeu, daca vom fi cineva greşiţi, ne va pedepsi.

Aşa făcură. Ieşiră câte trei

fraţii în curte, dinaintea palatului, aruncară săgeţile în sus şi, când căzură, ale fraţilor celor mai mari le căzură drept în

creştetul capului şi-i omorâră, dar a celui mai mic îi căzu dinainte.

Iară dacă îngropară pe fraţii cei mai mari, făcură nuntă

mare şi Prâslea luă pe fata cea mică. Toată împărăţia s-a bucurat că le-a adus Dumnezeu sănătos pe fiul cel mai mic

al împăratului şi se mândrea, fălindu-se, de vitejiile ce făcuse el; iară după moartea tătâne-său se sui el în scaunul împărăţiei, şi împărăţi în pace de atunci şi până în ziua de

astăzi, de or fi trăind. Trecui şi eu pe acolo şi stătui de mă veselii la nuntă, de unde luai

26

O bucată de batoc, Ş-un picior de iepure şchiop, şi încălecai p-o şea, şi v-o spusei dumneavoastră aşa.

27

PRÂSLEA LE VAILLANT

ET LES POMMES D’OR

Conte populaire roumain

28

Il était une fois, il était au temps jadis, car si cela

n’était, cela ne mériterait pas d’être raconté. Il était une fois un roi grand et

puissant. Il avait autour de ses palais un

beau jardin, plein de fleurs et artistiquement rangé. Un tel jardin, on

n’en avait jamais vu jusqu’alors. Au fond du jardin il y avait aussi un pommier qui faisait des pommes d’or. Depuis qu’il le

possédait, le roi n’avait pas pu goûter de pommes mûres de ce pommier-là. Après l’avoir vu fleurir, donner des fruits et commencer à

mûrir, pendant la nuit quiconque venait à la dérobée et volait les fruits juste avant

d’être bien mûrs. Tous les gardes et surtout les meilleurs soldats que le

roi avait mis à faire le guet n’avaient pas réussi à pincer les

voleurs. Finalement l’aîné du roi vint lui dire : — Mon père, j’ai été élevé dans tes palais, je me suis

promené maintes fois dans ton jardin et j’ai admiré les beaux fruits du pommier du fond du jardin, mais je n’ai jamais pu en goûter. Maintenant, ces fruits commencent à mûrir.

Permettez-moi, donc, que je fasse le guet ces nuitées et je vous promets d’arrêter le brigand qui nous pille.

— Mon cher enfant, lui dit son père, il y a tant des

gens braves qui ont gardé le pommier et qui n’ont eu aucune réussite. Je désire ardemment voir sur ma table au moins un

fruit de ce pommier qui m’a tellement coûté et, c’est pourquoi, je consens à te laisser faire le guet, même si je ne crois pas dans ta réussite.

Alors, le fils du roi se mit à guetter toute une semaine. Pendant la nuit il guettait et au long de la journée il se

reposait. Mais, un matin, il se retourna attristé chez son père lui racontant qu’il avait fait le guet

jusqu’à minuit et que plus tard le sommeil l’avait vaincu

et qu’il s’était réveillé quand il

29

faisait déjà jour et alors il

s’était aperçu que les pommes manquaient.

On ne peut pas

raconter la peine de son père en entendant ces paroles.

Par lassitude, par pitié, il fut obligé à attendre encore une année pour faire aussi plaisir à son deuxième fils qui demandait avec insistance à son père de le laisser lui aussi à

garder le pommier. Lui aussi, il promit de pincer les voleurs qui provoquaient tant de malheur à son père.

Le temps du mûrissement approcha et alors le

deuxième fils fit lui aussi le guet et tout comme dans le cas de son frère aîné son action ne fut pas couronnée de succès.

Son père, désespéré, pensa à couper le pommier, mais voilà le benjamin, Prâslea, qui vint à prier son père :

— Mon père, il y a tant d’années que tu l’as tenu, tu as

souffert tant d’ennuis à cause de cet arbre. Je te prie d’attendre encore une année pour que je puisse tenter moi

aussi la chance. — Va-t’en, irréfléchi, lui dit le roi. Les deux aînés et

autant d’autres gens vaillants et expérimentés n’ont rien pu

faire et c’est justement toi, un blanc-bec, qui va réussir ! N’as pas tu entendu les histoires affreuses racontées par tes frères ? Il y a quelque chose de magique.

— Je n’ose promettre, lui dit Prâslea, que je vais pincer les voleurs mais je dis seulement que si je fais un essai moi

aussi, ça ne pourra pas te faire mal. Le roi consentit à laisser le pommier encore une année. Le printemps arriva : le pommier fleurit abondamment

et porta des fruits plus qu’autrefois. Le roi se réjouissait de la beauté des fleurs et de la multitude de ses fruits, mais quand

il pensait que ni cette année il n’aurait pas de ses pommes dorées, il regrettait de ne pas l’avoir coupé.

Le benjamin venait souvent dans le jardin, tournait

autour le pommier et faisait toujours des projets. Enfin, les pommes commencèrent à mûrir. Alors le benjamin dit :

30

31

— Mon père il est le grand temps d’aller monter la

garde moi aussi. — Va-t’en, lui dit le roi, mais toi aussi, sans aucun

doute, tu rentreras honteusement comme tes frères aînés.

— Ce ne sera pas un si grand honte pour moi, dit-il, car je suis le benjamin et je ne promets pas d’arrêter les

brigands. Je veux seulement tenter ma chance. A la tombée du soir, il s’en alla et emporta

deux livres, deux pieux, son arc et les

flèches. Il choisit un endroit pour monter la garde tout près de l’arbre. Il y figea

les pieux et s’assit entre eux de

manière que l’un soit devant lui et l’autre derrière et au moment où

il allait s’endormir, il allait se cogner le menton de celui d’en

face et s’il avait laissé échapper la tête en arrière, il se serait

cogné la nuque de celui de dos. Il fit ainsi le guet, jusqu’à ce que l’une de ces nuits, un

peu après le minuit, il eut senti qu’un assoupissement alanguissant l’enveloppait mais les coups qu’il subit le réveillèrent et il resta veillant jusqu’à l’aube lorsqu’il entendit

un léger bruissement dans le jardin. Alors, les yeux fixés sur le pommier, il prit son arc en attendant. Le bruissement s’entendit plus fort et un quelconque approcha le pommier et

s’accrocha à une branche. Le fils du roi tira à l’arc une première flèche, une deuxième flèche et après la troisième

flèche on entendit un gémissement suivi par un silence de mort.

De grand matin il cueillit quelques pommes, les mis

sur un plateau d’or et les emporta chez son père. Jamais de sa vie, le roi

n’avait ressenti une plus grande joie au cœur qu’au moment où il a vu sur sa table les

pommes d’or dont il n’avait point goûté.

32

33

— Maintenant, dit Prâslea, allons chercher le voleur.

Mais le roi, très content d’avoir pu toucher les pommes dorées ne voulait plus savoir des voleurs. Son fils, toutefois, tint bon et en faisant voir au roi la trace de sang laissée par

le voleur blessé lui dit qu’il s’en va emmener le voleur. Et même dès le lendemain, il parla à ses frères d’aller

ensemble trouver le voleur. Ses frères lui portaient envie parce qu’il avait fait preuve de ses capacités et ils cherchaient l’occasion de le tuer. C’est pourquoi ils ont accepté volontiers

de l’accompagner. Ils se préparèrent et se mirent en marche. Ils suivirent, donc, la trace de sang et ils marchèrent

quelque temps jusqu’au moment où ils rencontrèrent le

désert. Chemin faisant encore, ils trouvèrent un gouffre où la trace disparaissait. Ils entourèrent le gouffre et parce qu’ils

n’y plus retrouvèrent la traînée de sang, se rendirent compte que c’était ici le logement

du voleur de pommes.

Mais comment y descendre ? Ils demandèrent aussitôt des

cordes épaisses et se préparèrent à descendre. Ils fixèrent les cordes et l’aîné descendit au

premier niveau. — Lorsque je vais secouer la

corde il faut que vous me retiriez.

C’est comme ça qu’ils firent. Après l’aîné, le deuxième fils, descendit un peu plus bas que celui-ci.

— C’est mon tour de descendre dans le puits, dit Prâslea en voyant que ses frères aînés hésitent. Lorsque je vais secouer la corde, laissez-moi descendre encore et quand

vous allez voir que la corde ne descend plus, mettez des gardiens pour la garder. Lorsqu’ils vont voir que la corde

secoue en frappant les bords du puits, faites la retirer dehors.

Le benjamin descendit lui aussi et autant il secoua la

corde, autant ils le laissèrent descendre plus bas jusqu’au moment où la corde n’était plus tendue.

Ses frères tinrent conseil et se dirent :

34

35

— Que nous attendions jusqu'à ce que nous voyions

s’il a du succès dans son entreprise, et alors, sans tenir compte du résultat de ses actions, nous le tuerons pour nous débarrasser d’une telle personne qui nous remplit de honte.

Prâslea atteignit à l’autre monde, regarda timidement de tous les côtés et constata avec étonnement que tout était

changé : il y avait des terres, des fleurs, des arbres et des bêtes autrement constitués.

Pour l’instant il eut un peu peur, mais en se donnant

du courage il prit un chemin et marcha quelque temps tout droit jusqu'au moment où il déboucha sur un palais tout en cuivre.

Étant donné qu’il n’y avait personne aux alentours à

qui demander des informations sur le palais, il y

entra. Au seuil de la porte une belle jeune fille vint l’accueillir en lui disant :

— Je remercie Dieu pour m’avoir donné la possibilité de voir un terrien. Comment est-ce que tu y es arrivé, mon

frère, lui demanda-t-elle. C’est le domaine de trois frères dragons qui nous ont enlevé de chez nos parents. Nous sommes trois sœurs, des filles de roi du même monde que

toi. Le fils du roi lui raconta l’histoire des pommes d’or,

comment il a blessé le voleur et il suivit la traînée de sang jusqu’au gouffre par où il était arrivé jusqu'à elle. Il lui posa des questions sur les dragons, s’ils étaient des animaux

vaillants.

36

37

Elle lui dit que ces trois dragons les obligeaient à les

épouser, qu’elles s’opposaient toujours en leur demandant monts et merveilles et qu’ils se mettaient en quatre pour satisfaire leurs désirs.

— Ils sont vraiment des gens vaillants, ajouta-t-elle, mais par la volonté du bon Dieu peut-être tu les vaincras.

Mais pour l’instant, hélas, cache-toi quelque part pour ne pas te trouver dans son chemin car il est colérique et jette feu et flamme. C’est le temps de déjeuner et il a l’habitude de

lancer sa massue, qui frappe la porte, la table et se pend dans le clou, à une demi-journée de marche.

Il n’eut pas le temps d’en finir, qu’on entendit quelque

chose qui siffle, frappe la porte et la table et la massue fit son apparition et se pendit dans le clou.

— Mais, Prâslea prit la massue et la lança en arrière plus loin que le dragon et lorsque celle-ci passa à côté de lui, le toucha à l’épaule.

Effrayé, le dragon s’arrêta en regardant après

la massue, se retourna pour la reprendre et rentra chez lui. Au seuil de la porte il commença à crier :

— Hum, Hum ! Je sens la chair de mortel de l’autre

monde, et voyant le fils du roi qui lui alla au-devant, lui dit : Quel vent t’a amené sur ces terres, jeune homme ? Tu veux que tes os restent l’au-delà.

— Je suis venu pour attraper les voleurs des pommes d’or de mon père.

— C’est nous les voleurs, lui dit le dragon. Choisis entre le duel à l’épée, le combat aux massues et la lutte á mains nues.

— Je choisis la lutte á mains nues parce que c’est plus juste.

Alors, ils luttèrent á mains nues jusqu’à ce que le dragon enfonça Prâslea dans la terre jusqu’aux chevilles. Prâslea se tira de toutes ses forces, prit le dragon, le jeta avec

force et l’enfonçant jusqu’aux genoux lui coupa la tête.

38

La jeune fille, les larmes aux yeux,

le remercia de lui avoir permis d’avoir échappé au dragon et le pria d’avoir pitié aussi de ses sœurs.

Après s’être reposé quelques jours, il partit sur les

conseils de la jeune fille, trouver la deuxième sœur qui possédait le palais d’argent.

Là-bas, comme chez l’aînée, Prâslea fut accueilli avec grande joie. La jeune fille le pria de se cacher, il la refusa et quand la massue fit son apparition pour se poser dans le

clou, Prâslea la relança plus loin encore que le dragon et de plus frappa celui-ci justement à la tête. Le dragon vint tout

troublé et lutta contre Prâslea et tout comme son frère aîné, il tomba mort.

La jeune fille, après l’avoir

remercié, lui conseilla comment agir pour faire échapper sa sœur

cadette à la captivité. — Bien qu’il soit plus fort

– lui dit la jeune fille – que ses

frères que tu viens de tuer, j’espère qu’à l’aide du bon Dieu et

surtout tenant compte qu’il est un peu malade à cause de ton

coup de flèche qu’il a reçu lors du vol des pommes d’or, tu le materas.

Prâslea resta toute une semaine se délecter en compagnie de ces deux filles de roi et se reposer et ensuite il partit pour rejoindre le troisième dragon.

En voyant les palais d’or que le cadet des dragons habitaient, il hésita un peu mais en prenant

son courage à deux mains, il y entra. Dès qu’elle le vit, la jeune fille,

l’implora de tout cœur de l’échapper au

dragon, qui, disait – elle était plus résolu que jamais de l’obliger à l’épouser une fois bien portant.

39

A peine eut – elle le temps de finir en parler que la

massue, en frappant la porte et la table s’accrocha dans le clou. Praslea se renseigna sur les pouvoirs du dragon et il apprit que celui-ci lance la massue à une distance de trois

postes. Alors, il la lança plus loin encore et heurta le dragon contre la poitrine.

Le dragon, furieux, rentra tout de suite chez soi. — Qui a osé empiéter sur mon territoire et pénétrer

dans ma maison ?

— C’est moi, dit Praslea. Si c’est toi – lui répondit le dragon – je te punirai

cruellement pour ton imprudence. Tu es venu comme tu as

voulu, mais tu ne seras pas de retour comme tu voudras. — A l’aide du bon Dieu – lui dit Praslea – je saurai te

damer le pion. Ils convièrent alors à lutter à mains nues.

Et ils luttèrent, Et ils luttèrent, Jour d’été Jusqu’au soir

À midi le dragon et Praslea s’étaient transformés en deux feux tant ils se battaient. Un corbeau tournait croassant autour eux. En le voyant, le dragon lui dit :

— Corbeau, corbeau ! Prends du suif dans tes serres et mets–le sur moi, et moi, je te donnerai cette charogne.

— Corbeau, corbeau ! lui dit aussi Praslea, si tu mets sur moi du suif, moi, je te donnerai trois charognes.

40

41

— Quelle aubaine pour moi ! Je rassasierais toute ma

famille. — C’est vrai ce que je te dis, lui répondu Praslea. Le Corbeau, sans s’attarder, apporta du suif dans ses

serres et en mis sur le vaillant Praslea qui devint ainsi plus fort.

Vers le soir, le dragon s’adressa à la fille du roi qui regardait leur lutte, après s’être retransformés en hommes.

— Ma belle, donne-moi un peu d’eau pour me

rafraîchir et je te promets que nous nous épouserons demain même.

— Ma belle, lui dit aussi Praslea, donne–moi un peu

d’eau et je te promets de t’emmener dans notre monde et une fois là-bas de nous marier.

— Que Dieu t’entende, mon homme brave, et accomplisse ce vœu, lui répondit-elle.

La fille du roi donna de l’eau à boire à Praslea et celui-

ci prit plus de force encore. Alors, il sera le dragon dans ses bras, l’éleva en haut et lorsqu’il le laissa en bas, l’enfonça

dans la terre jusqu’aux genoux. Le dragon tira de toutes ses forces, il éleva, lui aussi, Praslea en haut et en le laissant en bas, l’enfonça jusqu’à la taille. Praslea ramassa toutes ses

forces, serra fortement encore une fois le dragon et l’enfonça dans la terre jusqu’au cou et lui coupa la tête. Les filles du roi, très heureuses, se réunirent autour de lui, le prirent

dans les bras, le baisèrent et lui dirent : — Dès aujourd’hui tu seras notre frère. Ensuite elles

l’informèrent que dans chaque palais des dragons il y a un fouet magique. Si on frappe avec ces fouets dans les quatre coins des palais on a trois pommes. Ils procédèrent ainsi et

chaque fille de roi eut sa pomme. Ils s’apprêtèrent donc à rentrer dans le monde des

mortels. En arrivant au puits, ils firent secouer la corde de sorte

qu’elle frappe les bords du puits. Les gardiens d’en haut se

rendirent compte qu’ils devraient tirer la corde. Ils mirent en marche le treuil et tirèrent à la surface l’aînée avec sa pomme en cuivre.

42

Une fois, sur Terre, elle montra une lettre de Praslea

dans laquelle il mentionnait que la fille du roi épouserait son frère aîné.

On ne peut décrire l’immense joie de la jeune fille

lorsqu’elle revit les terres où elle était née. Les gardiens firent redescendre la corde et tirèrent à la surface la deuxième fille

de roi avec sa pomme en argent et une autre lettre dans laquelle Praslea avait décidé de l’épouser avec son deuxième frère.

Ils firent descendre encore une fois la corde et tirèrent à la surface la cadette : c’était la fiancée de Praslea. Cette fois-ci il ne donna plus la pomme d’or à la fille du roi, il la

retint sur lui. Il avait senti depuis quelque temps déjà que ses frères

lui portaient rancune et, lorsque la corde fut laissée pour le tirer à la surface, il attacha à la corde une pierre coiffée avec son bonnet pour les éprouver. Les frères lorsqu’ils virent le

bonnet et pensant que c’était leur frère cadet, lâchèrent la corde qui descendit à grande vitesse ce qui fit croire à ses

frères que Praslea était mort. Ils prirent, donc, les jeunes filles, les emmenèrent chez

le roi et lui dirent avec un chagrin dissimulé que leur frère

était mort. Ils épousèrent alors les jeunes filles selon que Praslea avait décidé. Mais, la cadette ne voulait à aucun prix se marier.

Praslea, qui s’était tenu à l’écart, vit la pierre qui était tombée à grand bruit et remercia Dieu de l’avoir laissé en vie

43

et réfléchit que faire pour s’en sortir.

Pendant qu’il pensait et se lamentait il entendu un cri et un gémissement qui lui remplit le cœur de tristesse. Il regarda

autour lui et vit un dragon qui s’était enroulé sur un arbre et montait pour

manger les petits d’un oiseau géant à deux têtes. Praslea, sortit le glaive, se rua sur le dragon et le coupa à l’instant en morceaux.

Les petits le remercièrent et lui dirent : — Viens ici, homme brave, afin que

nous te cachions parce que si notre mère

te voit dans sa grande joie elle t’avalera. Ils tirèrent une plume de l’un

d’entre eux et le cachèrent sous elle. Lorsque le grand oiseau à deux têtes vint à son nid et vu le grand tas de morceaux de dragon il demanda à ses petits celui qui était qui les avait

aidé. — Notre mère, dirent-ils, c’est un mortel de la Terre qui

a pris ce chemin-là, vers l’est. — Je m’en vais le remercier, dit-elle. Elle partit rapidement comme le vent dans la direction

indiquée par ses petits. Après quelques minutes, elle rentra : — Dites-moi la vérité leur dit-elle. De quel côté est-il

allé?

— Vers l’ouest, notre mère. Et, pendant quelque temps, à peu près depuis que je

commençai à vous raconter cette histoire, le géant oiseau traversa tous les quatre coins du monde de l’au-delà et chaque fois il retourna sans succès. La mère oiseau demanda

fermement à ses petits de lui dire la vérité. Finalement, les petits lui dirent :

— Notre mère, si nous te le montrons, est-ce que tu nous

promettras de ne lui rien faire ? — Je vous le promets, mes chers

enfants.

44

Alors, ils le firent sortir du lieu où il était caché et le

mère oiseau toute joyeux le serra dans ses bras et elle était très près de l’avaler si ses petits ne l’auraient pas couvert.

— Comment te récompenser pour avoir arraché mes

petits à la mort ? — Que tu m’aides à arriver sur le monde des mortels !

— C’est difficile ce que tu me demandes, mais parce que je te dois la vie de mes petits, je suis prête à t’aider.

Prépare 100 kilos de viande en morceaux à un kilo

chacun et 100 pains. Praslea fit tout son possible, il prépara les pains et la

viande et les apporta à la bouche du puits. Le géant oiseau à

deux têtes dit : — Prends place sur mon dos avec les provisions et

chaque fois que je tourne la tête que tu me donnes à manger un pain et un morceau de viande.

Ils partirent et toutes les fois que l’oiseau géant

tournait la tête, Praslea lui donnait à manger du pain et de la viande. Et lorsqu’ils étaient sur le point d’atteindre à la Terre

le géant oiseau tourna de nouveau la tête pour lui donner à manger mais il n’y avait plus de viande. Alors, Praslea sans perdre la tête, tira le glaive et coupa un morceau de viande de

sa cuisse et le donna à l’oiseau géant. Après être arrivés sur la terre, et après avoir vu que

Praslea ne pouvait plus marcher, l’oiseau géant lui dit :

— Si tu ne m’avais pas fait du bien et sans la sollicitation de mes enfants je t’aurais avalé. J’ai senti que le

dernier morceau de viande que tu m’avais donné était plus doux que les autres et je ne l’ai pas avalé. Tu as fait mal de me l’avoir donné.

Puis, elle le cracha, le remis à sa place et le colla avec sa salive. Alors, ils s’embrassèrent, se dirent merci et se

quittèrent: elle descendit au-delà par le puits et Praslea prit le chemin vers le royaume de son père.

45

46

Se dirigeant vers la ville qu’habitaient ses parents et

ses frères et étant habillé en paysan, il rencontra des voyageurs qui l’informèrent que ses frères avaient épousé à ses désirs les jeunes filles envoyées par lui, que ses parents

étaient très attristés de la perte de leurs fils cadet et que la plus petite des jeunes filles de roi portait le deuil et le

pleurait et qu’elle refusait toujours à se marier, même si elle avait été demandée plusieurs fois en mariage. Qu’au dernier temps, ses frères lui avaient présenté un gendre trop beau et

tous l’obligeaient à l’épouser et on ne savait pas si elle pouvait encore y échapper.

En entendant tout ça, Praslea fut affligé et le cœur

brisé, entra dans la ville. En demandant des renseignements, il apprit que la cadette avait demandé au roi s’il voulait la

marier avec le jeune homme proposé, de donner l’ordre de lui faire une fourche avec la quenouillée et le fuseau en or et qui sache

filer toute seule, parce que le dragon lui avait fait ça et elle l’aimait beaucoup. Il apprit

aussi que le roi avait fait appeler le chef des orfèvres et lui avait ordonné : « Voilà, d’ici en trois semaines tu dois

faire la fourche que la cadette me demande, sinon tu perdras la tête. Le pauvre orfèvre était rentré chez lui

attristé et en pleurant. Alors, Praslea se fit embaucher apprenti chez l’orfèvre.

Voyant toujours son maître se plaignant de ne pas avoir réussi à faire la fourche commandée, Praslea lui dit :

— Mon maître, je vois que vous êtes affligé parce que

vous n’avez pas réussi à faire la fourche demandée par le roi et il n’y a plus que trois jours jusqu’au délai accordé. Laissez-

moi la faire. L’orfèvre le chassa, lui disant : — Tant de grands maître n’ont pas eu de succès et ce

sera un déguenillé comme toi qui y parviendra ? — Si je ne te donne pas la fourche d’ici en trois jours,

lui répondit Praslea, tu feras de moi ce que tu voudras.

47

48

Alors, ils tombèrent

d’accord de donner à Praslea une chambre où il pourra travailler tout seul et pendant chaque nuit

de lui donner une petite besace avec des noisettes et un verre de

bon vin. L’orfèvre était néanmoins inquiet parce que tout en

écoutant aux portes, il n’entendait que le bruit que Praslea

faisait en cassant les noisettes sur l’enclume ! Au troisième jour, Praslea présenta de bon matin à son maître la fourche qu’il avait sortie de la pomme du dragon sur un plateau pour

l’emporter à la fille du roi. L’orfèvre se réjouissait et fit faire à Praslea des

vêtements neufs. Vers le midi, lorsque les domestiques du roi vinrent pour le conduire au palais, il s’y en alla et présenta la fourche magique qui filait toute seule. Après s’être ébloui de

sa beauté, le roi récompensa l’orfèvre avec deux sacs d’argent.

La fille du roi, en voyant la fourche, eut un serrement de cœur. Elle reconnut la fourche et se rendit compte que Praslea le vaillant, était sorti de l’au-delà. Elle dit alors au

roi: — Mon père, celui qui a fait cette fourche peut faire

encore autre chose que le dragon m’avait fait en don.

Le roi appela tout de suite l’orfèvre et lui commanda une

couveuse avec des poulets, tout en or et lui fixa un terme de trois semaines. Et s’il n’y

parvient pas, il perdra sa tête. Comme l’autre fois,

l’orfèvre rentra attristé chez lui. Tout comme la première fois, il méprisa Praslea qui lui avait posé la même question. Mais au

moment où ils se comprirent et s’accordèrent, le profit fut mené à bien.

49

Lorsque l’orfèvre entendit glousser

la couveuse d’or et piauler les poulets d’or et les vit picorer du millet toujours d’or, il comprit que c’était

quelque chose de magique. L’orfèvre prit la couveuse et la présenta au roi. Le roi,

après s’être bien émerveillé de sa beauté et sa grâce, l’emporta à sa fille en lui disant:

— Voilà, tous tes désires ont été accomplis. Il est venu

le grand temps ma fille de te préparer pour le mariage. — Mon père, lui dit encore la fille du roi, celui qui a fait

ces deux choses doit avoir aussi la pomme d’or du dragon. Je

te prie, ordonne à l’orfèvre d’amener le maître qui les a fait. Après avoir écouté l’ordre du roi, l’orfèvre se présenta

devant le roi et le pria de le pardonner et lui dit : — Comment amènerais-je devant votre Majesté ce

maître ? C’est un homme bête et déguenillé et il n’est pas

digne de se présenter devant Votre Grandeur. Le roi ordonna de l’amener quoi qu’il en soit.

Alors, l’orfèvre, après avoir fait faire laver et nettoyer Praslea, le fit habiller des vêtements nouveaux et l’emmena chez le roi et celui-ci le présenta à la fille du roi.

La fille du roi le reconnu aussi tôt. Elle ne put pas s’empêcher de verser des larmes, tant elle était heureuse et elle dit au roi.

— Mon père, c’est le vaillant qui nous a échappé aux dragons.

Et, voulant s’agenouiller, lui baisa les mains. Le roi le regarda attentivement et le reconnut lui aussi, bien qu’il ait beaucoup changé. Il le sera à sa poitrine et l’embrassa cent

fois. Mais, Praslea nia toujours. En fin de compte, son cœur fut attendri des prières de

son père, de sa mère et de la fille du roi qui était restée agenouillée. Il reconnut qu’en effet il était le benjamin.

Praslea leur raconta ensuite toute son histoire,

comment il est sorti de l’au-delà et leur montra la pomme d’or du dragon.

50

51

Le roi, fâché, appela ses fils aînés. Ceux-ci, voyant

Praslea se déconcertèrent. Le roi demanda à Praslea de dire comment les punir. Mais, notre vaillant dit :

— Mon père, moi, je les pardonne et que ce soit Dieu

qui les punisse. Nous allons sortir devant le palais et nous allons lancer une flèche en haut et Dieu punira ceux qui ont

péché. C’est ainsi qu’ils firent. Tous les trois frères sortirent

dans la cour du palais et lancèrent les flèches en haut. Celles

des frères aînés tombèrent juste au sommet de leur tête en les tuant, tandis que la flèche du cadet tomba à ses pieds.

Après l’enterrement des frères aînés, Praslea épousa la

petite fille du roi. Tout le royaume s’est réjoui que le bon Dieu a fait rentrer sain et sauf le plus petit des fils du roi et se

vantait des prouesses qu’il avait faites. Après la mort de son père il accéda au trône et il règne encore avec sa femme, s’ils ne sont pas morts.

52

Moi aussi, je passais par-là et restais pour m’amuser à

la noce d’où je pris un morceau de poisson fumé et une cuisse de lièvre boiteux et sautais en selle pour vous en conter la nouvelle, telle quelle.

Traduction de : Petronela Danila, Ilaria Gherca, Andreea Sofia, Marina

Cucu, Ionut Casiean, Bianca Toma,

Prof. Coordinateur : Carmen Lozonschi

53

54

CUPRINS

PRÂSLEA CEL VOINIC ŞI MERELE DE AUR ........................ 2

PRÂSLEA LE VAILLANT ET LES POMMES D’OR ................ 27

Conte populaire roumain ................................................ 27

CUPRINS ........................................................................... 54

55