4.1. Etapa iniţială a planificării auditului.

4.2. Pragul de semnificație (materialitate).

4.3. Riscul de audit și componentele acestuia.

4.4. Elaborarea planului general de audit şi a programului de audit.

4.5. Cunoașterea și evaluarea sistemelor contabil și de control intern

TEMA 4. PLANIFICAREA AUDITULUI SITUAŢIILOR FINANCIARE (4 ore)

Planificarea

Abordare detaliată

Sfera de acoperire a auditului

Natura, durata

auditului

Strategia generală

4.1. Etapa iniţială a planificării auditului

Auditorii caută să se asigure că vor realiza auditul într-o manieră:

economică; eficientă și eficace, într-o perioadă de timp bine determinată.

Planificarea adecvată a activității de audit, orientează auditul asupra:

domeniilor importante de auditat; identificării riscurilor potențiale; asigură operativitatea auditului.

Etapele planificării:

1. Înțelegerea entității auditate;

2. Determinarea materialității - nivelul acceptabil al erorilor din situațiile financiare (nivelul care nu afectează imaginea utilizatorilor raportului asupra poziției financiare a entității). Ex.

Etapele planificării:

3. Estimarea erorilor din situaţiile financiare – calcularea dimensiunii eşantionului;

4. Divizarea situațiilor financiare în categorii de operații economice;

Etapele planificării:

5. Identificarea și evaluarea riscurilor - identificarea riscurilor se realizează pentru fiecare categorie de operațiuni economice;

6. Adoptarea deciziei privind abordarea auditului – combinația diferitelor teste de audit care sunt utilizate pentru a obține probele necesare atingerii obiectivului auditului;

Etapele planificării:

7. Pregătirea unui plan de audit. Planul de audit constituie un instrument prin care se monitorizează progresele realizate și se promovează atît calitatea cît și profesionalismul activității de audit.

Prin prag de semnificație se înțelege nivelul, mărimea unei sume peste care auditorul consideră că o eroare, o inexactitate sau o omisiune poate afecta regularitatea și sinceritatea situațiilor financiare, precum și imaginea fidelă a rezultatului, a situației financiare și a patrimoniului întreprinderii.

4.2. Pragul de semnificație (materialitate)

Materialitatea - nivelul de eroare sub care înțelegerea și interpretarea situațiilor financiare nu vor fi afectate semnificativ.

Ex. Diferența dintre profitul net de 99 mii lei și unul de 100 mii lei nu pare să influențeze evaluarea unei entități comerciale, în timp ce 49 mii lei și 100 mii lei par să fie substanțial diferite și vor duce la o evaluare destul de diferită a entității.

La începutul misiunii, stabilirea unui prag global de semnificație este necesară pentru a determina domeniile și sistemele semnificative.

În cursul misiunii, pragurile de semnificație determinate pentru controlul fiecărei poziții din situațiile financiare permit:

- orientarea spre riscuri existente, prin stabilirea mai corectă a eșantioanelor de control;

- evită angajarea în lucrări care nu vor servi la fundamentarea opiniei asupra situațiilor financiare.

Aceste praguri sunt, în general, inferioare pragului global.

La sfîrșitul misiunii, pragul global permite auditorului să aprecieze dacă erorile constatate trebuie să fie corectate sau să facă obiectul unei mențiuni în raport, dacă entitatea refuză să le corecteze.

Pentru determinarea pragului de semnificație pot fi utilizate diferite elemente de referință:

- capitalul propriu;- veniturile din vînzări; - profitul net etc.

Pragul de semnificație poate fi stabilit în valori absolute sau relative. Următoarele criterii și procentaje pot fi folosite în calculația pragului de semnificație:

profit pînă la impozitare - 5%; venituri/cheltuieli - ½ - 1%; total active -1-2%; active nete 2 – 5%; profit net - 5 – 10%.

Materialitatea poate fi definită prin:

valoare – auditorul trebuie să determine nivelul cel mai mare al erorilor pe care acesta îl poate accepta. Materialitate prin valoare este stabilită la începutul auditului și va fi considerată ca un reper pe parcursul efectuării acestuia. Ex.

natură – pentru auditori este mult mai ușor să aprecieze erorile materiale după natura lor, avînd în vedere aspecte specifice despre care se cunoaște că utilizatorii situațiilor financiare vor fi interesați. Ex: salariul managerului general, situația fluxurilor de numerar, pierderi financiare etc.;

context – pentru auditori este mai greu de evaluat la etapa de planificare materialitatea prin context, datorită circumstanțelor în care apar (de exemplu transformarea unui profit în pierdere și invers).

Ex. Presupunem că suma totală a plăților pentru entitatea ALFA S.A. aferentă anului 200X este de 10 mil. lei. Dacă nivelul materialității este stabilit de 1% acesta înseamnă că valoarea de 100 mii lei (10 mil.x1%) este nivelul maxim tolerabil de erori permise. Dacă nivelul erorilor este mai mare de 100 mii lei, atunci conturile nu sunt prezentate cu acuratețe (nu sunt acceptate). Dacă nivelul erorilor este mai mic decît nivelul materialității (100 mii lei) – conturile sunt acceptate. Iar dacă nivelul erorilor este foarte aproape de nivelul materialității - se mărește dimensiunea eșantionului.

Riscul se referă la probabilitatea existenței unei erori în situațiile financiare neidentificate de către auditori, iar materialitatea la limita pînă la care putem tolera eroarea.

Materialitatea și riscul de audit sunt invers proporționali.

Riscul de audit (R.A.) reprezintă riscul pe care auditorul îl atribuie unei opinii de audit incorecte, atunci când situaţiile financiare conţin erori semnificative.

4.3. Riscul de audit și componentele acestuia

Nivelul de siguranţă constituie încrederea obţinută prin aplicarea procedurilor de audit, în sensul că erorile cumulate din situaţiile financiare nu vor fi mai mari decât nivelul materialităţii.

Dacă presupunem că riscul este 0 (nu există risc), asigurarea auditului va fi 100 (situaţiile financiare sunt 100% corecte).

Deci, riscul de audit + nivelul de siguranţă = 100%

Modelul riscului de audit:

Riscul de audit (RA) = riscul inerent x riscul de control x riscul de nedetectare

RA = RI x RC x RN

Riscul inerent constă în posibilitatea ca soldul unui cont sau o categorie de operaţiuni să comporte erori semnificative, izolate sau împreună cu erorile din alte conturi sau categorii de operaţiuni, din cauza unui control intern insuficient.

La evaluarea riscul inerent auditorul va lua în considerare următorii factori:

rezultatele auditurilor precedente; angajamentele iniţiale, comparativ cu

rezultatele; tranzacţiile neobişnuite sau complexe; raţionamentul profesional avut în vedere la

stabilirea soldurilor conturilor şi la înregistrarea tranzacţiilor;

activele care sunt susceptibile la delapidări; formarea populaţiei şi dimensiunea

eşantionului; schimbările în cadrul conducerii şi reputaţia

acesteia; natura activităţii entităţilor, incluzând natura

producţiei realizate şi a serviciilor prestate de aceasta;

natura sistemului de procesare a datelor şi gradul de utilizare al tehnicilor moderne pentru comunicare.

Prin intermediul unei liste de întrebări (Formular de evaluare a riscului inerent) şi pe baza raţionamentului profesional, evaluează riscul inerent ca fiind:

• ridicat;• mediu;• scăzut

Poate fi exprimat şi în termeni cuantificabili (ex: în procente respectiv, 60%, 50%, 40%)

Riscul de control (RC) este acel risc ca erorile din situaţiile financiare să nu poată fi detectate şi corectate de sistemul de control intern.

Evaluarea riscului de control se efectuează prin metoda chestionarelor.

Evaluarea poate fi exprimată în termeni necuantificabili:• scăzut;• mediu;• ridicat .fie în termeni cuantificabili:• 20%;• 50%; • 80%),

Pentru realizarea acestei evaluări, auditorul înaintează spre completare entităţii. „Chestionarul privind procedurile de control"

Riscul de nedetectare (RN) reprezintă riscul ca o procedură de fond utilizată de auditor să nu detecteze o informaţie eronată ce există în soldul unui cont.

Riscul de nedetectare este determinat după stabilirea a două componente ale riscului de audit: riscul inerent şi riscul de control.

Exemplu: Presupunem că un auditor a proiectat riscul de audit, pentru soldul unui cont de încasări la un nivel de 0,05 a evaluat riscul inerent la un nivel de 0,80 şi riscul de control la un nivel de 0,60.

În aceste condiţii nivelul riscului de nedetectare va fi calculat după cum urmează:

Nivelul riscului de nedetectare pentru conturile de încasări este de 10,4%.

În aceste condiţii procedurile de fond vor reprezenta un procent de 89,6% din totalul populaţiei stabilite (100% -10,4%=89,6%).

4.4. Elaborarea planului general de audit şi a programului de audit

Planul general de audit stabileşte:

• direcția auditului;• descrierea sferei de cuprindere;• desfășurarea auditului, constituind un ghid pentru elaborarea programului de audit.

Planul de misiune include:

cunoaşterea activităţii entităţii;

înţelegerea sistemului contabil şi de control intern;

riscul şi pragul de semnificaţie;

natura calendarului şi întinderea procedurilor de audit;

supravegherea şi revizuirea lucrărilor.

Redactarea planului de misiune presupune:

alegerea membrilor echipei;

repartizarea lucrărilor între membrii echipei;

utilizarea lucrărilor realizate de auditorul intern al entităţii auditate, de alţi auditori externi sau experţi;

solicitarea de specialişti pentru studierea sistemelor şi datelor informatizate;

termenul de depunere a raportului.

Programul de muncă - ansamblu de instrucţiuni care permit controlul bunei execuţii a lucrărilor pe tot parcursul misiunii de audit.

Programul de muncă include:

• q-obiectivele auditului;

• bugetul de timp pentru fiecare procedură de audit folosită.

Programul de muncă este o detaliere a tuturor elementelor conţinute în planul de audit (de misiune), în vederea asigurării îndeplinirii acestuia din urmă.

(Ex. Plan)

Sistem de control intern

fiabilităţii conturilor;

concordanţei dintre datele contabilităţii şi realitate

4.5. Cunoașterea și evaluarea sistemelor contabil și de control intern

Obiectivul urmărit prin aprecierea controlului intern

este de a determina în ce măsură auditorul se poate sprijini pe acest control.

Decizii extrem de importante, în cadrul evaluării controlului intern:

alegerea procedurilor de examinat;

stabilirea dacă procedurile reţinute trebuie să facă obiectul unei evaluări a controlului intern;

alegerea tehnicilor de descriere şi evaluare ce trebuie aplicate;

decizia de a se sprijini pe procedurile existente;

alegerea tehnicilor de sondaje ce urmează a fi aplicate pentru verificarea funcţionării procedurilor;

decizia finală, în legătură cu programul de control al conturilor.

Etapele aprecierii controlului intern:

a) înţelegerea şi descrierea sistemelor semnificative;

b) confirmarea înţelegerii sistemului: testele de conformitate;

Testele de conformitate pot fi realizate după diferite modalităţi:

observarea directă;

confirmarea verbală a celor ce utilizează procedura respectivă;

existenţa mijloacelor utilizate (diverse fişiere etc.);

observarea ulterioară;

studiul funcţiilor incompatibile.

c) Evaluarea riscurilor de eroareLa finalul acestei etape, auditorul are

posibilitatea să determine:

domeniile unde controalele sunt efectiv prevăzute şi folosite de întreprindere;

domeniile unde absenţa controalelor poate afecta fiabilitatea informaţiei;

d) Verificarea funcţionării controlului intern necesită:

elaborarea unui program de lucru detaliat

- Programul de verificare a funcţionării procedurilor.

e) Evaluarea preliminară: teste de permanentă;

f) Evaluarea finală şi incidenţa asupra misiunii.