Poesis International Nr 13 BT

8/18/2019 Poesis International Nr 13 BT

1/188


2/188

Director-fondator:

D P

Le grand professeur:

I M

Redactor-șef:

C K

Colegiul de redacţie:

R C

D C

A D

V PR Ţ

R V

Concept grafic:

A T

Revistă apărută sub egida

Centrului Judeţean pentru Cultură Bistriţa-Năsăud

Redacţia:

Casa de Editură Max Blecher

strada Mihai Eminescu nr. 3, sc. A, et. III, ap. 9Bistriţa, judeţul Bistriţa-Năsăud

Contact:

[email protected]

http://poesisinternational.com/

http://poesisinternational.blogspot.com/

ISSN 2068 – 7060


3/188

| 3

SE

C K13 : 6

P

V M : 13

P

G Sć

traducere de Claudiu Komartin : 29 J L

traducere de Liubinca Perinaţ Stancov : 39

N C : 44

V Dtraducere de Mihók Tamás : 54

M C : 59

S Dtraducere de Ramona Hărșan : 62

I N : 74

I Mtraducere de Denisa Duran : 77

O. N : 88

Z K

traducere de Rita Chirian : 103L P S : 106

D Mtraducere de Vlad Pojoga și Cătălina Stanislav : 110

S D : 122

A Dtraducere de Florin Buzdugan : 126

A Mtraducere de Ilinca Pop : 138


4/188

4 |

P E : 146

D V Btraducere de Jan H. Mysjkin și Doina Ioanid : 149

R B : 166

P T : 169

M Vtraducere de Marius Surleac : 175

Pă

M BFragment inedit cu o introducere de Doris Mironescu : 22

Z PPatologiitraducere de Mihail Vakulovski : 91

E

R VDylan Thomas. Veriga-lipsă între oraculari și confesivi : 7

M Ţ„Piloţi ai vidului”: Paul Celan și Nichita Stănescu : 66

N CEvenimentul poeziei lui Traian T. Coșovei : 158

Că

D-L BFake Plastic Trees : 36

G BFocul rece : 46

A C. ȘȘcoala de donjuani : 80

D MParcul Tematic Alexandru Mușina : 83

T CHacking poetry : 131

R CBinecuvântat fii, orfelinat : 143


5/188

| 5

T

Prezentarea Premiului Naţional „Mihai Eminescu” din 2014 : 34

A DPremii și comparații : 50

R ŢRitualurile din jurul poeziei românești și contestarea lor : 97

I

E I-S în dialog cu A F : 116

F

M-I Sla grande bellezza : 114

Eţ

D M4 expoziţii : 162

Pţ. P ă ă

G N, Athanor & other pohems : 134M S, Erratum till paradiset : 135

O S, Pepel, prah in revolucija : 136

M M, La dote d’oro : 137

I E. P, Ieud bez wyjścia i inne wiersze : 154

S C, Skruvstädsblomman : 155

D I, Rythmes pour apprivoiser la hérissonne; La demoiselle de massepain : 156

N

C KGeorge Almosnino, Sefardul : 172Un confesiv: Dumitru Bădița : 173

D CMirror, Mirror on the Wall : 179

C : 184


6/188

6 |

A trecut un an

de la întrerupereatrimestrialului

„Poesis internaţional”,ajuns, în martie 2013,la numărul 12; o perioadă în care a trebuitsă regândim strategia unei reviste care,după ce a apărut cu regularitate vremede trei ani – și într-un context economic,dar și cultural, tot mai pauper –, s-a văzutnevoită să-și înceteze apariţia.

După cum se știe, P.I. a putut apăreadatorită unei finanţări exclusiv private,pentru care îi rămânem recunoscătoridirectorului-fondator Dumitru Păcuraru.Cele douăsprezece numere ale primeiserii însumează peste 1.700 de paginide literatură de vârf din aproape 30 deţări, eseuri și articole critice, recuperăriși debuturi remarcabile, care au făcutdin P.I. o publicaţie de anvergură, cu

o viziune și un program clar definite.Cum însă „criza” – transformată dintr-oabstracţiune a analiștilor și a politicienilor, într-o realitate inevitabilă – a lovit celmai greu exact în zonele subfinanţate șiameninţate cu dispariţia, iar tipăriturileși-au înteţit declinul, am fost nevoiţisă acceptăm că proiectul nostru numai poate continua în formula iniţială.Soluţia ar fi fost o trecere în online – de

altfel, din 2010 până în 2013 variantavirtuală a revistei a făcut o concurenţăneloială revistei tipărite, ale cărei vânzăriacopereau o parte infimă a costurilorde producţie. Ar fi fost însă o soluţie cucare nici eu, nici colegii mei nu ne-am fimulţumit. Suntem, în primul rând, cititoride modă veche, care nu s-au împăcatcu ideea (devenită în scurt timp oscuză-clișeu vehiculată până și de editoride prestigiu) că tot ce înseamnă cartesau publicaţie culturală se va muta încele din urmă cu arme și bagaje în online.

„Poesis internaţional”

a reușit să adune scriitoriși traducători care

au participat la creareauneia dintre cele mai vii

și mai constante reviste literare deazi. Traducerile atât de necesare dinliteratura universală, legăturile stabilitecu autori, grupuri și organizaţii din spaţiiculturale distincte sunt principalelenoastre reușite. Regretul pentru această

pauză de un an nu e doar al nostru,al redactorilor și al colaboratorilorconsecvenţi, ci și al multor cititori care audeplâns dispariţia temporară a revistei.Iar asta ne obligă să reluăm un proiectvalabil și necesar în condiţiile uneiglobalizări care a condus, paradoxal, laun dialog tot mai firav între literaturilecontemporane și la o scădere fărăprecedent a traducerilor literare.

Beneficiind, începând cu acestnumăr 13 din primăvara anului 2014,de sprijinul Centrului Judeţean pentruCultură Bistriţa-Năsăud, și mizând peinteresul arătat de cititori (care au făcut înultimele două luni un număr încurajatorde subscripţii și precomenzi), „Poesisinternaţional” revine într-o nouă formulăgrafică și editorială, prezentând poeţi dinRomânia, Moldova, Serbia, Ungaria, Marea

Britanie, Malta, Iran, Mexic, Statele Unite,Italia și Belgia și un puternic prozator ruscontemporan, un fragment inedit din MaxBlecher, eseuri, cronici și comentarii criticecare continuă direcţia și rigorile primeiserii a revistei, într-un format nou careprivilegiază textul și organizarea spaţiuluitipografic. Sperăm astfel să ne ridicăm la înălţimea câtorva publicaţii faimoase, ca„Poetry”, „Europe” sau „Secolul 20”, careau făcut istorie și rămân modéle viabilechiar și într-o epocă atât de risipitoareprecum a noastră.

13

C K


7/188

| 7

Născut în același an cu JohnBerryman, adică exact acumo sută de ani, în 1914, DylanThomas a fost pentru o vreme prietenulcel mai apropiat al poetului american;

ba mai mult, Berryman îl privea chiarca pe un maestru – cu aceeași reverenţăcu care îl privea și pe Yeats. La care, dealtfel, dată fiind diferenţa de vârstă și deprestigiu, era de altfel oarecum naturalsă se raporteze ca la un maestru; însă, în ce-l privește pe Dylan Thomas, egreu de înţeles ce anume a făcut ca

hiper-orgoliosul Berryman să acceptecu atâta submisivitate drept maestruun poet de aceeași vârstă cu el, maitemperamental, dar în mod evident maipuţin cultivat. Fără îndoială, charismalegendară a lui Thomas a jucat un rolimportant; de asemenea, filo-etilismultorenţial al ambilor poeţi.

Însă e ușor de constatat azi că, dintre

cei doi poeţi în discuţie, Berryman ecel privit drept un nod filogenetic al

poeziei, unul dintre cei doi maeștri(alături de Robert Lowell) de la care serevendică toată marea poezie confesivă(și chiar post-confesivă) americană; în vreme ce Dylan Thomas, altfel

contemporanul strict al americanului,după cum spuneam, e mai degrabă văzutca un copil Mozart dintr-o altă vârstă,anume cea modernistă, a poeziei. Bachiar mai mult decât atât – un copilMozart care n-a ajuns niciodată lamaturitatea deplină a marelui poet carepromitea să fie, fiindcă s-a autodistrus

metodic, cu o eficienţă rară chiar și înlumea autosabotorilor de geniu.Că reputaţia de copil minune a lui

Thomas era îndreptăţită, nu prea avemcum să ne îndoim. Încă de la debutul luidin 1934 (așadar de la douăzeci de ani)cu 18 poems, câteva dintre eminenţelecele mai influente din establishment-ulpoetic al vremii i-au acordat creditul lor

deplin. Profesau public admiraţia faţăde talentul enorm al lui Dylan Thomas

R V

Dylan Thomas.Veriga-lipsă

între oraculari și confesivi


8/188

8 |

și veteranul Eliot, și poeţi de autoritatedin decada poetică imediat anterioară,precum William Empson, dar șicongeneri stricţi de ai lui, precum deja

amintitul Berryman. Era un consensaproape unanim, care l-a însoţit fără preamari puncte de inflexiune pe răsfăţatulgalez până la moartea lui timpurie din1953, în plin turneu american, datoratăexcesului de alcool și medicaţiei greșiteadministrate în spital. Berryman a fostcel care l-a găsit mort înrezerva de spital, în timpulunei vizite, și a rămasconvins că a fost vorba de oeroare medicală.

Privind retrospectiv,și judecând lucrurile dinperspectiva felului în care aevoluat poezia anglo-saxonă în ultimii șaizeci de ani

(adică de la moartea lui încoace), putem înţelege dece, cu tot consensul acesta aladmiraţiei, Dylan Thomasrămâne mai degrabă un poetcare închide o epocă, iar nuunul care inaugurează oalta, așa cum toată lumea

părea a aștepta de la el în anii‘30-‘40. Pentru cine e atentnu doar la forţa imaginilor(remarcabilă, într-adevăr)din poemele galezului, ciși la modul lui de a înţelegepoezia (la poetica lui, cu uncuvânt aproape compromisde abuzurile criticii), e cu

totul limpede că debutantul en fanfare ale acelor ani nu era câtuși de puţin

un reformator. E drept, Thomas nue un poet-teoretician, din familia luiEliot & Pound, n-a scris manifeste saustudii critice prin care să-și propună

devaluarea unui mod de a înţelegeoezia în favoarea altuia; ba chiardimpotrivă, avea dificultăţi enormepână și în ce privea scrierea uneibanale prefeţe. Walford Davies mergepână la a vorbi, în prefaţa lui laediţia Penguin din poezia lui Dylan

Thomas din 2000, despreo adevărată „resistance tothe abstract” – o respingerea abstracţiunii care-l facesă nu-și poată prefaţa nicimăcar propriile poeme.(Când i s-a cerut să facăasta, a găsit compromisulscrierii unui poem numit„Prolog”.) Însă putem deduce

„poetica” lui Thomas dinscrisorile lui, în care găsearesursele necesare pentru ase exprima îndeajuns delimpede sub raport teoretic;și chiar din răspunsurile laanchete și chestionare, încare de asemenea se dovedea

mai liber și fluent, dinacelași punct de vedere.Astfel, răspunzând unuichestionar din 1934 (așadarchiar din anul debutului),Thomas mărturisește că înţelege poezia după cumurmează: „poetry is therythmic, inevitably narrative,

movement from an overclothed blindnessto a naked vision”; și reia mai jos: „my

A good poem isa contribution

to reality.The world is

never the sameonce a good

poem has been

added to it.A good poemhelps to change

the shape ofthe universe,

helps to extendeveryone’s

knowledge ofhimself and theworld around

him.

D T


9/188

| 9

poetry… is the record of my individualstruggle from darkness towards somemeasure of light”. Iar poemul e „aformally watertight compartment of

words”. Așadar, poezia e ieșirea din întunericul indistinct al neantului laviziunea pură; iar această viziune seproduce prin medierea unui poem înţeles ca o structură formală perfectsupravegheată și etanșeizată.

E cât se poate de limpede că oastfel de înţelegere a poeziei vine dinmodernismul oracular și liturgic, dinceea ce Gheorghe Crăciun numește„modernism reflexiv”, derivat dinMallarmé și din ermeticii subiacenţilui – de la Valéry la Jorge Guillèn. Ca șila aceștia, poemul e o structură perfectăformal, o construcţie hiperordonatăde cuvinte („a moving column ofwords”, definește altundeva poemul

Thomas), orientată înspre „somemeasure of light”, înspre o iluminareraţională și supravegheată spiritual.Și, la fel ca Mallarmé, pentru careefortul enorm al punerii în ordineraţională a limbajului avea drept telos edificarea unei Tăceri supraverbale,tot astfel pentru Thomas echilibrul

conflictual al imaginilor trebuiasă ducă la o „pace momentană”,originând în aceeași iluminare amintitămai sus; o spune el însuși într-oscrisoare: „out of the inevitableconflict of images… I try to make thatmomentary peace which is the poem”.Cu tot retorismul lui aluvionar, cutoată explozia temperamentală care-i

inervează atât viaţa, cât și poemele,Dylan Thomas e, în înţelegerea

poeziei, un post-mallarméan, unreflexiv cu sângele mai inflamabil, darinteresat, ca toţi reflexivii, mai ales delimbaj și de prelucrarea lui în structuri

& imagini cât mai sofisticate.Cu intuiţia lui fenomenală în ceeace privește analiza poeziei, WilliamEmpson a înţeles încă din timpulvieţii lui Dylan Thomas că aceasta,și nu alta, era structura & naturalui interioară. În primul studiu dereferinţă despre poezia lui Thomas,How To Read a Modern Poem (1947),Empson observă această suspendarea sensurilor venită, ca la Mallarmé,din excesul de sens: „He works bypiling up many distant suggestionsat once, and half the time is not‘saying anything’ in the ordinarymeaning of the term”. Profuziuneade imagini duce la o proliferare a

sugestiilor, iar aceasta – la anarhiasemantică atât de tipică exerciţiilor dehiper-reflexivitate modernistă. E lafel de dificil să rezumi „ce spune” unpoem de Thomas cu a rezuma similarun poem de Mallarmé, sau de Valéry,sau de Barbu. E, cum spuneam, unexces de sens care dezamorsează sensul,

o „hipertensiune a vocabularului”, cuma spus critica despre poezia lui Thomas,care nu permite circulaţia normalăa sensului prin arterele poemului.Iar Dylan Thomas însuși, foarteconștient de acest efect, vedea în supra-rafinarea limbajului poeticmisiunea esenţială a poetului – pe careși-o exercita cu pasiune & superbie:

„I am a painstaking, conscentious,involved and devious craftsman in


10/188

10 |

words”, declară cu decelabilă satisfacţie în altă scrisoare.

Însă e la fel de adevărat că, încădin anii imediat următori debutului,

Thomas simte nevoia să iasă dinparadigma aceasta reflexivă &logocentrică. Era, de altfel, destulde straniu ca un tip atât de social &afecţionat precum Thomas să nu așeze în centrul poeziei lui mai degrabă omuldecât limbajul. Observaţia aceasta oproduce și Walford Davies, care, pelângă ediţia ne varietur a poeziei luiDylan Thomas, a publicat și câtevastudii esenţiale despre poetul galez: „In1938, half-way through the two decadesof his short poetic life, Thomas toowas planning thereafter a more ‘naked’craft, in planer service of the things thepoems are ‘about’. Especially for such agregarious young man, the early poems

had been strangely unpeopled. Humanlife was as if submerged by craft andmusic and image; but the humanity so‘charmingly drowned’ will now ‘ariseto cockcrow and kill’ the old poet inhim”. Adevărul e că Walford Davies,având dreptate pe fond, se înșală totușicronologic; nu din 1938 datează această

intenţie de schimbare radicală a moduluide înţelegere a poeziei, ci chiar din anuldebutului, 1934, mai precis din aprilie1934 – data la care poemul If I WereTickled by the Rub of Love e transcris încarnetul de lucru al lui Thomas. Iarversul final al acestui mare poem al luiThomas e un adevărat vers-program:„man be my metaphor”, spune el, și e aici

conţinut un program antropocentricradical opus celui logocentric. Iar

cele mai bune poeme ale lui Thomas,care ne mișcă și astăzi mai mult decâtacelea modernist-reflexive, sunt astfelde poeme interesate mai degrabă de

umanitatea concretă decât de „theformally watertight compartment ofwords”. Mă gândesc, înainte de toate,la villanella scrisă pentru tatăl său,atunci când acesta se afla în comă, laspital, pe patul de moarte („Do Not GoGentle Into That Good Night”); la „ARefusal to Mourn the Death, by Fire,of a Child in London”, de asemenearăvășitor; la „Ceremony After a FireRaid”; la finalul, amintit mai sus, alpoemului „If I Were Tickled by theRub of Love”; și la alte câteva poemeinteresate cu precădere de umanitateaconcretă – destul de puţine, e drept,faţă de majoritatea covârșitoare apoemelor logocentrice & reflexive.

Fără a fi propriu-zis biografice &confesive, toate poemele acestea încăvii & tulburătoare arată o tensiunecătre biografic & confesiv care ne potda o idee despre cum ar fi arătat poezialui Dylan Thomas dacă el ar fi reușit săsupravieţuiască accidentului fatal dinturneul american. Dacă, mai bine spus,

ar fi reușit să-și supravieţuiască lui însuși.Bref: văd în Dylan Thomas veriga-lipsă între oraculari și confesivi. Întremoderniștii logocentrici din interbelicși postmodernii antropocentrici &colocviali din postbelic. Într-o istoriecontrafactuală a poeziei anglo-saxone,galezul acesta „half naïve, half mystical”(apud John Holloway) ar fi putut ajunge

un confesiv doldora de imagini, maideclamativ & sentimental decât tot


11/188

| 11

restul confesivilor, corespondentulenglez (dar cu sânge & temperamentgalez) al lui Berryman & Lowell. Dinnefericire pentru el & pentru poezia

anglo-saxonă, n-a fost să fie; copilulMozart a murit prea repede, înaintesă apuce să certifice toate enormelesperanţe puse în enormul lui talent.M.L. Rosenthal, criticul care, într-orecenzie la Life Studies a lui Lowell, ainventat termenul de „poezie confesivă”(de care s-a declarat apoi dezgustat,după ce toată lumea îl folosea), scriesec într-o cronică din 1967 la o ediţiedin carnetele lui Dylan Thomas editatede Ralph Maud: „Dylan Thomas,who had the air of a precocious baby,actually was one”. Așa a fost – și așa ași rămas.

(Veriga-lipsă, așadar, cum spuneam în fraza anterioară, între oraculari

și confesivi. Nici mai mult, dar nicimai puţin de atât: știm vine că, înpaleontologie, verigile-lipsă sunt mairare & mai preţioase decât speciile caatare.)

N-aș vrea să încheifără a spune două vorbedespre alt accident care

i-a fost fatal lui Thomas –anume accidentul casnic.Căsătoria lui cu CaitlinThomas, adică. Și unul,și celălalt s-au torturatreciproc cu o freneziedemnă de o cauză multmai bună. Ea însăși asupravieţuit cu greu căsniciei ăsteia

infernale; a avut mai multă șansă decâtel. Și s-a răzbunat pe Dylan publicând în

1998 o carte numită My Life with DylanThomas. Double Drink Story. (E vorba deo carte postumă – Caitlin Thomas moare în 1994). Iar subtitlul editorului zice:

The extraordinary memoir of a life dedicatedto drink and Dylan Thomas. Citind-o,am avut îndoieli că viaţa lui Caitlinchiar i-a fost dedicată/devotată totalcelebrului ei soţ; și nu la infidelităţile eimă refer (despre care susţine că au fostun soi de payback pentru ale lui), ci laresentimentul care străbate din aproapefiecare rând care-l privește pe Dylan.Cum ajunge un suflet-pereche să-ldescrie pe celălalt aproape exclusiv înaquafortele unor meschinării & răutăţi?După Caitlin, Dylan era desigur genial,dar asta era secundar – spune deschiscă poemele lui o plictiseau, iar atuncicând o întrerupea din spălatul vaselorca să i le citească, exemplara gospodină

abia își înăbușea căscatul și, în final, întrebată, ce credea, spune: „I did notwant to hurt his feelings” – așa că, deobicei, îl minţea că erau bune… (Draga

de ea uită, executândmomentul acesta Kodak,că precizase în paginileanterioare insistent că

nu performa niciodatănici un soi de degradantămuncă domestică – iată, însă, că atunci când soţulei tândălea la scris poezieplicty, ea făcea corvezile în casă. Ţţţ, ţţţ…) Esenţialera că Dylan al ei era

pitic, urât, gras, inconsistent sub

aspect nupţial, mincinos, prefăcut,escroc sentimental, cabotin etc. etc.

man

bemymetaphorD T


12/188

12 |

Calificative repetate cu jubilaţie peaproape fiecare dintre cele 175 depagini ale cărţii.

Tot veninul vine din convingerea

ei că Dylan a împiedicat-o să devinădansatoarea excepţională care era menităsă fie. S-au cunoscut în cârciumi, și auconvenit acolo că el va deveni cel maimare poet de limbă engleză, iar ea ceamai mare dansatoare din lume. Însă,dacă poţi deveni un poet mare directdin cârciumă (e greu, dar nu imposibil),e cu neputinţă să ajungi dansatoareextraordinară fără să te antrenezidecât printre mese & pahare. Caitlin acoborât așadar, ca într-un scenariuorfic pe dos, după Dylan în infernulalcoolismului, și n-a mai ieșit de acolodecât după exitul lui final; dar pentrupoet alcoolul nu s-a dovedit distructiv(decât sub aspect… biologic), pe când

pentru dansatoare, da. Caitlin areumorul de a admite că, în decursulședinţelor ei etilice zilnice, o acuzape Isadora Duncan că e indisciplinatăși neglijează exerciţiul; însă, în ce oprivea, singura formă de exerciţiu eradansul pentru spectatorii care rezistaupână la ora închiderii.

Cele trei părţi ale memoriilor luiCaitlin Thomas (Drink, Childhood șiDylan) sunt scrise în anii ei târzii și sobri – inclusiv în înţelesul non-alcoolic alcuvântului; după moartea lui Dylan în ‘53, se mută în Italia și, la 49 de ani,are un al patrulea copil, Francesco (elscrie postfaţa cărţii), de dragul căruiaabandonează, după o serie de încercări

nereușite, alcoolul. Cu toate că suntscrise la trezie, aproape fiecare pagină

a memoriilor e expresia unei teribilefrustrări, deloc inconștiente, la adresapoetului. De altfel, pe ultima pagină, în ultima frază, admite deschis: „Our

one and only true love was drink andthe only significant difference betweenour drink story and any of the otherdrink stories is that in the middle of itwas a genius poet”. Mică, insignifiantădiferenţă, într-adevăr…

A nu se înţelege că memoriileacestea ale lui Caitlin Thomas n-armerita citite. Cinismul lor negru-ncerul gurii e enervant uneori, dare stenic & viu. E oricând preferabilencomiasmelor câte unei văduve genAgatha Grigorescu-Bacovia. În plus,cui nu-i place să afle vrute și nevrutedin casa unui genius poet?

Veriga-lipsă între oraculari șiconfesivi, așadar. Ghinionistă sub toate

aspectele. Dylan Thomas ar fi pututajunge cel mai liric dintre confesivi;n-a fost să fie. Dar, mai ales prin celecâteva poeme simili-confesive, scrisullui e încă viu & tulburător, ba chiarrăvășitor uneori. Când nu de-a dreptulobsedant: puţine poeme le-am ascultatla fel de des precum villanella lui

pentru tatăl aflat în comă. Când ascultvocea lui Thomas recitându-l, știu căveriga-lipsă e o parte esenţială dinlumea mea – pe care, fie și numai cuaceste câteva poeme simili-confesive,a influenţat-o decisiv. Ceea ce, pentrumine cel puţin, e capital.


13/188

| 13

VMș

Viorel Mureșan (n. 1953, Vicea, jud. Maramureș) aabsolvit în 1979 Facultatea de Filologie la Cluj (secţiaromână-rusă), făcând parte din a doua generaţiea grupării echinoxiste. A debutat cu volumul de poezie

Scrisori din muzeul pendulelor (1982), urmat de Biblioteca de os(1991), Pietrele nimicului (1995), Ramele nordului (1998), Luminaabsentă (2000), Ceremonia ruinelor (2003), Sâmbăta lucrurilor(antologie, 2006), Buchetul de platină (2010), Locul în care seva deschide cartea (2010), Soare tăiat cu o foarfecă (antologie,2011) și Salonul de toamnă (2013). Viorel Mureșan a avut oconstantă activitate publicistică, fiind unul dintre cei mairafinaţi comentatori de poezie ai generaţiei sale. A publicat

volumele de critică Leonid Dimov – monografie (2000, încolaborare cu Traian Ștef), Colecţia de călimări 1 (2011) șiColecţia de călimări 2 (2013).


14/188

14 |

P

oemele lui Viorel Mureșan par compoziţiile unui Magrittetrecut la literatură, căci poetul e un veritabil orfevru al aglutinărilorimagistice insolite, elaborând « pânze » în care până și lucrurile cele

mai obișnuite dobândesc o aură de stranietate, regnurile se amestecă, iarformele sunt surprinse într-o permanentă metamorfoză.

(…) De la japonezăriile cizelate cu delicateţe, autorul are însă capacitateade a trece cu nonșalanţă la vastele panorame votive, traversate de sarabandeși procesiuni ale morţilor, ticsite până la refuz – parcă în virtutea uneispaime superlative de gol – de apariţii terifice, care amintesc de viziunileapocaliptice ale lui Bruegel sau Bosch și peste care planează lumina sângeriea unui crepuscul universal (…).

Viorel Mureșan se înscrie – la fel ca un alt franctiror singuratic, IonelCiupureanu – în categoria marilor singuratici ai poeziei actuale.”

Octavian Soviany

Două expresii în una singură, asta pare a fi poezia lui Mureșan.Avem aici o antinomie, aceea a scrierii încrâncenate, pornite din

suferinţă, care trebuie să ajungă vidată de orice nebuloasă, deorice conflict, la un lector pur, cu singur scop: al învăţăturii. De aici

toată această grijă, toată această precizie, concizie, toată această duioșie șilapidaritate a poemelor lui Viorel Mureșan. Viorel Mureșan este un poetal trăirilor acute, care nu lasă loc de echivoc, deși tehnica este tocmai aceeaa echivocului. Este aici un paradox pe care numai poezia îl poate îngloba.

Poetica lui Viorel Mureșan este până la urmă una a comprimării, asenzaţiilor concentrate, a imaginilor percutante create din cuvinte puţine.

O poetică a unei atmosfere mai mult decât a descrierii unui spaţiu, a uneiviziuni fulgurante, abia schiţate, cutremurătoare și sfâșietoare prin acuitateadetaliului, mai mult decât a amplelor viziuni superflue.

(…) Lumea poetică a lui Viorel Mureșan este una a « prezenţelor », fie căsunt umane sau de alt tip, ele sunt cele care coordonează mișcările poemului.Un set de umbre, fulgurante, abia bănuite, care se strecoară printre cuvinteși-ncep să șoptească povești. Putem chiar să vorbim în cazul poemelor luiViorel Mureșan de o estetică a umbrelor, a aparenţelor, care în literaturaromână contemporană este singulară.”

Cosmin Perţa

„

„


15/188

| 15

Scrisori din muzeul pendulelor (4)

Maimuţa bătrînă umilită de o lichea la un poligon zoologic – cum să nu-ţi amintești

la ora toridă animalul fu ademenit cu un sandwichdin colivia de gratii.Ala-bala-portocala a-la-ba-la-porto-ca-la a-la-ba-cînd i-au pătruns în limbă ácele otrăvites-au rînjit maxilarele într-un unghi caraghios – cum să nu-ţi aminteștitaraful de suspine

de-a pus în picioare toată grădinagrimasele cavalcade.Era o tobă suspendată în care viscolul dă cu nisipadolescentă care învaţă mersul pe tocuri

deasupra ei aerul – un soldat cu palmele

bătea trombelede praf.

În ziua aceea ai plîns ai dat un telefon sub pămînt Ocupat!… Ocupat!…cortul unde ai fi vrut să te retragipînă îţi vor aduce din nou rădăcinile semnaledespre direcţia frunzelor

direcţia sîngelui în fumurile sălii de vînt.

***

Poemul acesta îl voi dicta mașinii de scris Silver-Reed într-o zi cu puţin înainte de treizeci de ani

tutunul e o plantă cu flori albe și mai tăcută ca un pacient


16/188

16 |

care își scrie numele pe scoarţa unui copac transparent

haideţi să rîdem de candoarea florii albetocmai acum cînd e searăși formele noastre din aerse lovesc de pereţiși nu auzim

Secol (a doua oară)

Trebuie să aprind un șir de cuptoare

la gurile cărora nu pot să ajungcineva mă filmează din spatela masa de seară îmi aduce secvenţeși amîndoi pe un cîmp cu cuptoarerîdem cu ho-ho-tepînă în zori

(Scrisori din muzeul pendulelor , 1982)

Completare la un anunţ de ziar

și se va face un gard cu sîrmă ghimpată pe tot continentulpentru a opri sinucigașii să sară-n oceanse va scrie la fiecare 100 de metri

z o n ă i n t e r z i s ă s i n u c i g a ș i l o r

moartea e un animal de uscatprintre ai cărui dinţi bate vîntulsub cerul liber va cînta gramofonullimba sa e o plajă fierbinteexistă locuri în orice sezon

Co cu prune la fereastra spitalului

vara noastră era pe sfîrșitecu braţe ca plînsul de gater tăind lumina


17/188

| 17

mai ţii minte cînd am văzut-o între corpuri de neon

la magazinul universal în faţa vitrineifemeia venită de departe întreba manechinul – doamnă nu doriţi niște prunerochia pentru seară la aceste cuvinteape sepia mișca pe șolduri de gips – doamnă nu doriţi prune

eram cotorul prăfuit al cărţilor cu sunete de smoalăși-n silabecădeam pe faţa meacăci un bătrîn cu baston printr-o pădurice de sajă pășea agale

mai în urma lui tot încet venea o fereastră – și bătea vîntuldin faţă și omul mai făcea niște pași apoi se rotea pe călcîiesă-și aprindă ţigara – și de dincolo de apa ei coșul cu prune îl ademeneaca pe fata cea bună – domnule nu doriţi niște pruneși pe șoșoni melancoliciprintre anotimpuri de sticlăpășeam agale printr-o pădurice de funingineși în silabe pașicădeau pe faţa mea

(ultima carte potală)

doar euruginesc în lumină

ca un capăt de sîrmă ieșitdintr-un pod

(Biblioteca de os, 1991)

Copilăria se pierde ca o oseaprintre două iruri de case

moarteanici ea nu vine dintr-odată


18/188

18 |

la o oră cândva hotărâtăvine pe rândcum ies șobolanii la baltăsă se adape

cum se adună frigul iernii în bare metalice

Cealaltă bibliotecă(10 zile sub cer)

VII.

„Ascultaţi – deci – o frumoasă istorie”:

urcam la spitalul-de-flori – și noapte era – și tucu mari buchete în gândeu aduceam pâine pentru medicii care nu mai pridideau să vindecedin firide și rafturi întindeauacte de naștere de divorţ de decesamar parfumatele-n umbră

urechitije cu capete de bătrâne ho-ho-tindpeste proteze la un priveghiscâncet eram peste coridoare cu gaméle murdareroţi cauciucateșorţuri de vinilincu slabele speranţe în șoaptă urmărite prin tuburi

(Pietrele nimicului, 1995)

Fragment

eu sărutam mumia într-o casă verde deasupra orașuluimașinile de găurit timpul dansauși chiţcăiau ca șobolaniipe podelele roșiieu sărutam mumia

cu inimala turma de tropi în care lupul


19/188

| 19

intrase mâncaseiar acum se retrăgea încet spre pădure împreună cu soarele iernatic să guste

odihna activă a morţilor(Lumina absentă , 2000)

***

venise toamna prin curţi oamenii își tăiau câiniile băteau urechile-n cuie

să vină copiii să-i umfle cu fumsoarele văruit umbla de la unul la altulcum ar coborî scări de la o cabană de lemnvenise cu câinii ei toamnaacum le împingea niște piramide în ochidin vârful cărora ne aruncam glorioșitotul în casa ta acolo undemai stăteam de vorbă

(Ceremonia ruinelor , 2003)

Cenuă din Paradis

așa vor spune îl atrăgeau cârciumileși cimitirele

și nu scria mai mult de două versuripe ani-au plăcut noapteași străzi lăturalnice acoperite cu iarbăși de nicăieri nu s-a întorsfără umbra femeiicare împletește un anotimp de dantelădeasupra unei prăpăstiia ţinut o morișcă în calea vântului

cînd n-a mai fost vânta lăsat urme


20/188

20 |

pe zăpada albăpână cînd zăpada albă s-a subţiaturmele lui s-au făcut iarbă

În octombrie anul acesta am scris i poeziedar deodată

în octombrie acest an am scris și multă poezie de dragostedar deodatăprecum în aerul din gura unui podo pisică neagră în două labe se arcuia

într-un fel chiar răsfăţându-sepe coala albă din faţa mea

apoim-a vizitat și un șal negru întins frumos pe o scândurămișca numai franjuri spre copaci când l-am purtat prin grădină

cu sufletul îndoit ca o piele de vulpeadusă de tăietorul de lemne pe coada toporului

am traversat mai întîi încăpeream-am arătat la fereastră jucau numere pe o piramidăscăpată din cer din eroarecine să tragă frânghiaare în loc de mână o floare

limbaprinsă într-un parapet de piatră

prinse a-și îndoi genunchii sub eaa-și pocni tot mai des fruntea cu palmelea-și da peste cap ochiia-și smulge masca

Colibă din trestie, colibă din trestie! Zidule, zidule!

să străbatem în caravană un drum foarte lung și obositorafișând râsul cel mai răutăcios:

Colibă din trestie, ascultă! Zidule, ia aminte!


21/188

| 21

o limbă ce juca în timp ce curgea din ea sânge:

La marginea mării se afla, aparent al nimănui,un aparat fotografic pe trepiedul său,iar o pânză neagră, întinsă deasupra flutura

plescăind în aerul răcoros

și o hârtie rostogolindu-se lin în golul unei ușiapoiplesnește din coadă o veveriţă peste prăpastie

(Buchetul de platină , 2010)

Dansul plaseidespre aproape orice se poate râde la nesfârșitse poate zâmbisau se poate râde cu ho-ho-tedovadă stau atâtea comedii remarcabile

despre fluturele care foarfecă aerulde deasupra unui pârâu

și despre gropiţele din obrajii unei fetiţealergând de una singurăpe un pod

și despree mâna ridicată cu un cuţitdeasupra capului mamei într-o casă cu obloanele trase

dar vă rog nu zâmbiţivă rog din suflet să nu râdeţi cu ho-ho-teși până la lacrimide acela care dansează înfășurat într-o plasă

(Salonul de toamnă , 2013)

selecţie de Claudiu Komartin


22/188

22 |

Î

n iunie 1936, la șase luni de la apariţiavolumului Întâmplări în irealitateaimediată, roman al experimentelor

de cunoaștere, al percepţiei diforme șial perplexităţii de a nu ști „cine anumesunt”, M. Blecher încheia prima versiunea celui de-al doilea roman al său, careva apărea în ianuarie 1937 sub titlulInimi cicatrizate la editura Alcalay.Romanul a impresionat publicul în maimare măsură decât precedentul. El

conţinea scene din sanatoriile pentrutuberculoză osoasă din orașul francezBerck-sur-Mer (unde Blecher petrecusecâţiva ani), urmărind traumele bolnavilorobligaţi să suporte operaţii dureroase,să stea în ghips și să se deplaseze,așezaţi orizontal, în trăsuri. ManuscrisulŢesut cicatrizat, cum îl intituleazăautorul în scrisoarea sa către Geo Bogza

din 26 iunie 1936, este una dintrepuţinele variante ale unor texte literare

blecheriene care ni s-au păstrat. El segăsește la Muzeul Literaturii Românedin București, sub cota 16805, sub

forma a cinci caiete de circa 100de pagini fiecare, scrise doar perecto, cu unele completări pe paginaalăturată, lăsată de obicei goală. Vafi cuprins în ediţia critică de Opere ale lui M. Blecher pe care o pregătimpentru editura Univers Enciclopedic.

Versiunea Ţesut cicatrizat este mai

amplă decât Inimi cicatrizate. Preocupărileautorului pentru evenimenţial, pentrudetalii și pentru analiza gesturilorpersonajelor sunt mult mai acuteaici. Probabil, M. Blecher caută să

îndeplinească niște exigenţe decoerenţă epică și verosimilitatepsihologică pe care le socoteaimportante în cazul unui scriitor încă

nu pe deplin afirmat, cum era el.Unele dezvoltări greu de explicat din

M B

Fragment inedit

cu un preambul de Doris Mironescu


23/188

| 23

roman (despărţirea de Solange, de pildă)capătă mai mult sens în urma lecturiiacestei versiuni mult mai generoase cuinformaţiile oferite cititorului.

Autorul îi scria prietenului său GeoBogza, într-o epistolă din 11 iunie 1936,următoarele: „Până acum am scris vreo450 pagini îndesate de caiet și mai amde terminat 50-60 pagini, încât cred căsăptămâna ce vine va fi gata romanul

în prima versiune. Va fi un roman lapersoana a treia adică cu personagii,

întâmplări și decoruri descrise obiectiv.[…] Ei bine, vei fi satisfăcut cred, amscris totul în așa fel încât atmosferasă nu fie specific franţuzească. Esteun document de valoare umană,valabil oriunde. Până și în căutareanumelor personagiilor am avut grijăca să fie nume bine alese cu rezonanţăgenerală. Înţelegi desigur ce-ţi scriu.

Va fi astfel încât cetitorul nu-și vapune problema unde se petrec acestelucruri, fiind preocupat numai detoate întâmplările și cazurile descrise.Este atât de îmbâcsită cu realităţicrunte și sfâșietoare încât poate vatrebui să renunţ la unele din ele”.(s.n.; M. Blecher, mai puţin cunoscut,

ediţie îngrijită de Mădălina Lascu,București, Hasefer, 2000, p. 111). Într-adevăr, în versiunea Ţesut

cicatrizat apar scene, personaje șiepisoade la care autorul, în versiunedefinitivă, a renunţat. Uneori nu înfolosul romanului său. Fragmentulselectat aici, care face parte dincapitolul VI, descrie un moment

absent din ultima versiune: a douazi petrecută la Berck de Emanuel,

cu puncţia făcută de doctorulCériez bolnavului, cunoașterea denoi colegi de sanatoriu și o plimbareprin târg cu prietenul Ernest. Aici

este prezentat personajul bătrânei„marchize” Tréchamp, figură sinistră, odecrepită înzorzonată, foarte mândrăși totodată mâncătoare de excremente(detaliu menţionat în capitolulprecendent), care a rămas, în grabatrimiterii cărţii spre publicare, oprezenţă reziduală, nemotivată șiinexplicabilă în al 18-lea capitolal romanului Inimi cicatrizate. Tot

în manuscris, personajul tatălui eprezentat cu mai multă „cruzime”,denunţat în burghezismul sentimentelorsale paterne hrănite de lecturi inculte;este un denunţ la care în versiuneafinală Blecher a renunţat, atent lasensibilitatea cititorilor din familia

sa, care s-ar fi putut simţi jigniţila o lectură, inevitabilă, în cheiebiografică. În același fragment aparpasaje obscurizate în varianta ultimă,dar importante pentru întregireaesteticii lui Blecher și a fișeicaracterologice a personajelor sale:prezenţa scatologicului, ca protest

„inestetic” faţă de obscenitatea bolii,accentul pus pe frica neascunsă pe carebolnavul o recunoaște în sinea sa laoperaţii; fascinaţia pentru luminozitateaoceanului, privită ca un miracol șio promisiune de vindecare; în fine,curiozitatea absurdă a bolnavilor care-iface să spioneze în mod inocent oamenisănătoși, ca și cum asta le-ar asigura un

spor de cunoaștere și deci de putereasupra celorlalţi.


24/188

24 |

Î n zori, Emanuel se trezi speriat șizăpăcit. Bătuse cineva puternic înușă. Era omul de serviciu pentru

toaleta de dimineaţă a bolnavilor. Îșiceru scuze de a fi venit atât de devreme,dar doctorul cerea bolnavilor să meargă în grădină tare dimineaţa, în acesteultime zile frumoase de toamnă.

– Și apoi mai aveţi și puncţia la orazece…

Emanuel își reaminti de puncţie.Își făcu toaleta culcat, spălându-se într-un lighean pus pe o masă lângă el.Veni apoi același om de serviciu, Iulian,și-l îmbrăcă, apoi îi aduse cafeaua și pestecâteva minute îl conduse jos în grădină.

Era jos un spaţiu închis între clădiri,dar cu un cer extrem de luminos și

albastru. Toate nuanţele dimineţei își întinseseră nuanţele senine pe plafonulacela aerian și pe măsură ce soarele sefăcea tot mai puternic, mătasea albastrăa înaltului pierdu din culoare, apoideveni albă și vaporoasă.

Câteva boschete de trandafiriagăţători își uscau foile veștede, arămii.Iarba era măruntă și sfrijită, Emanuel

se gândi mai mult la un ţarc decât la ogrădină.

În fund, sub o pânză de cort, întinsăfoarte sus peste ei, pentru a-i apăra desoare, stăteau înșiraţi pe căruţe bolnavii.În dreapta se întindeau clădirile cliniciicu ferești mari de culoare albastră, acolounde erau sălile de operaţie. În stângape o terasă stăteau copiii; copii bolnavica și oamenii mari din fund, întinși și eipe gutiere, în tratament, în această aripăa clădirii, anume făcută pentru ei.

Era foarte dimineaţa și deja ungramofon măcina în vid melodiizbârnâitoare, pe terasa copiilor. Era ungramofon mic, o jucărie aproape, carezumzăia ca un bondar, din pâlnia lui detinichea subţire.

Emanuel fu așezat lângă un bolnavcomplet întins și o femeie mai în vârstă,

cu părul cărunt, înclinată numai pe jumătate pe gutieră, așezată majestuos într-o grămadă de perne de mătase plinede broderii și înzorzonate cu fel de felde funduliţe și ciucuri. Emanuel socotea întotdeauna asemenea ornamentaţii,vag și în anumit sens demenţiale, dar în fond ele făceau parte în mod normaldin demenţele calme ale lumii, așa ca și

la înmormântări ornamentaţia lugubrăși nebunească a coroanelor artificiale

Ţesut cicatrizat

Capitolul VI [A doua zi la Berck]


25/188

| 25

și a broderiilor metalice de sicriu; ori în monumentele funerare bogateleși întortocheatele cornișe, pline dehidoșenie, de nebunie și de disperare.

Bătrâna era ea însăși îmbrăcată într-o rochie grea și solemnă de catifeavioletă. Purta câteva brăţări de aur demodă veche pe mână și avea inele cupietre sclipitoare pe degete; de gât îiatârnau două lănţișoare de aur, de unulfiind agăţat un ceasornic cu capacecizelate, iar de celălalt un lorgnon cumânerul de sidef.

Era și bolnava aceasta un fel demonument în grădina aceasta aridă;un fel de idol opulent și demodat,tronând printre adepţi schilozi, culcaţi în cărucioare.

Vorbea cu încetineală, strâmbândgura și ţuguind buzele, ca și cum arfi supt fiecare vorbă mai întâi ca pe-o

pastilă înainte de a o pronunţa. – Sunteţi noul bolnav, domnule?

întrebă ea pe Emanuel. – Da doamnă, sunt noul bolnav,

răspunse Emanuel1.Câteva minute doamna în violet

rămase tăcută. – Știi cine sunt eu? spuse ea brusc.

Emanuel făcu un gest negativ. – Ai învăţat istoria? Ai auzit deTréchamp, în fine, nu de Tréchamp, deTalleyrand…

– Eh sigur, sigur că am auzit, „celdespre care Napoleon spunea că e unexcrement într-un ciorap de mătase”,vru să spuie Emanuel, dar se reţinu.

– Ei bine, eu sunt o marchiză

de Tréchamp, din latura colaterală aTalleyranzilor, spuse femeia, înţelegi?

Și se așeză mai corect în perne, luândo poză de vagă reverie și solemnitate șipunându-și lorgnonul la ochi pentru aprivi un punct oarecare în vid.

Emanuel nu avu vreme să se mire îndeajuns; lângă bolnavul de-alăturivenise un bărbat negricios, slab, împingând gutiera unui copil, adusă depe terasă.

Băieţașul era prins în ghips pânădupă cap. Corsetul alb, rigid, depășeagulerul cămeșei și se prelungea până subceafă; capul stătea astfel fixat într-unsuport scobit de ghips.

În oglinda pe care o avea deasupracapului, băieţașul vedea privirile luiagere, foarte vii. Tatăl copilului păreabun prieten cu bolnavul întins lângăEmanuel și începu să vorbească cu el,apoi pe nesimţite se trezi și Emanuel în conversaţie. Tatăl copilului era un

austriac, Wilhelm Tauber, și bolnavulde-alături un francez, André Vielle. Îlrecomandară și pe băieţaș, Yoris, care întrebă îndată pe Emanuel dacă nu aresă-i împrumute cărţi sau reviste despreaviaţie. – „Este visul lui să se facăaviator”, explică domnul Tauber.

Când scoborî în grădină tatăl lui

Emanuel găsi în conversaţie de mareprietenie pe cei trei bolnavi. Emanuelse bucura în sine cu umilitate dedimineaţa aceea călduroasă de toamnă.„Cu umilitate, cu umilitate”, își repetael în interior pentru a nu cădea însentimentul vreunui inutil entuziasm:aștepta doar puncţia.

În preajma orei zece minutele

deveniră îngrozitoare. Emanuel continuasă vorbească silindu-se să nu arate nimic


26/188

26 |

din turburătoarea lui așteptare dar peun plan paralel al conștiinţei clipeletreceau cu altă densitate și cu altăchinuitoare semnificaţie. Pândea ușa

dinspre clinică pe unde brancardierultrebuia să vină să-l ia.În acest timp tatăl lui Emanuel

uitase cu desăvârșire de puncţie și cândveni brancardierul să-l ia pe Emanuel sefăcu foarte palid. Emanuel găsi o clipă, în această paloare, un mic reconfort, dar îndată începu din nou în piept bătaiaaceea sacadată și puternică a inimii,și trecerea insuportabilă a timpului,secundă cu secundă; fiecare secundăse umfla haotic, căpăta o importanţădureroasă, într-un amestec de frică șinerăbdare.

Coridoarele clinicei erau extraordinarde albe și de luminoase; s-ar fi zis călumina de-afară se condensa între pereţii

albi și devenea o materie inedită aspaţiului, un fel de aer nou, lăptosși strălucitor. Plafoanele erau toatedin geamuri ripsate și soarele bătânddirect în ele le făcea sclipitoare ca nișteacoperișe de pure diamante.

Era rândul altor bolnavi și Emanueltrebuia să mai aștepte. Îl zări pe doctorul

Cériez o clipă între două uși deschise șiimaginea asta deși atât de scurtă îl liniștioarecum.

Într-un sfârșit fu împins, însoţitde tatăl lui, într-o sală strălucitoare deporţelan alb și de aparate de nichel.Infirmiera îl dezbrăcă și Emanuel abiade-și dete seama când toate pregătirilefură făcute că doctorul luase în mână

acul de puncţie. Emanuel văzu de dataasta acul și seringa; își duse mâinile sub

cap și încrustă adânc degetele în ceafăca să nu ţipe. Doctorul Cériez aveamișcări calme și într-un moment dedistracţie, în timp ce Emanuel privea

capul mare al doctorului și părul luicărunt simţi lovitura de pumn în burtă, înfundarea acului în abces.

Puncţia dură mai puţin decât ceadintâi și când Emanuel fu din nou pecoridor, cu inima ușurată de-o enormăpovară, observă cât de alb la faţă eratatăl lui. „– Când ţi-a înfipt acul acelagros în burtă, spuse el, am simţit căgenunchii îmi cedează și cred că aș ficăzut jos în sală de nu mă rezemam deun perete.”

Emanuel zâmbi, era zâmbetulmulţumirii de a fi trecut de un pericol,de a fi scăpat de un chin. În acestmoment tatăl lui îl privi și rămase epatatde această aparentă nepăsare. „– Ce

curaj extraordinar ai tu, fiule”, spuse elsolemn2.

„Iată ce numesc autorii în cărţieroismul bolnavilor”… gândi cuamărăciune Emanuel3.

În după amiaza aceea ieșiră laplimbare într-o trăsură cu cal. Trăsuraera lungă ca o barcă și când poclitul

fu ridicat la spate semăna într-adevărcu o mică corabie plutind pe străzicu pânzele întinse. Emanuel fu pus întrăsură pe la spatele ei, unde fundulde lemn se deschidea și bolnavii erau împinși chiar pe cadrul pe care stăteau întinși, rulaţi pe un sul de lemn așa cumse introduc sicriele în dricuri. Impresiaaceasta era de-altfel atât de evidentă

încât Emanuel simţi în grimasa denervozitate a tatălui său că se gândește


27/188

| 27

la un sicriu. În fundul trăsurii era unscăunaș pentru un însoţitor, pe care îl ocupă tatăl lui Emanuel. Emanuelluă hăţurile pentru a conduce calul;

la început credea lucrul imposibil dar îndată ce avu în mână hăţurile își deteseama că și un om culcat poate conduceo trăsură. Calul de-altfel era docil și selăsa mânuit cu ușurinţă. În stradă, chiarla ieșirea din hotel întâlni alte trăsuri cubolnavi întinși, cari conduceau singuricaii sau măgărușii puși la ham.

În capătul străzii după o colină sevedea o mare luminozitate. Într-acoloera desigur oceanul.

Când ajunse în vârful delușorului sedesfășură în faţa lui Emanuel întindereaimensă și profund albastră a oceanului.

Era ora fluxului și apele veneaudin orizont umflate în valuri pline,apoi înaintau ca niște ziduri de spumă,

paralele, albe, splendide și se frângeaurăspândindu-se în dantele nesfârșite penisip.

Plaja era semănată cu mii de cabinecolorate divers. Câţiva oameni sevedeau umblând în depărtare în luminasoarelui, ca niște grăunţe negre agitatede vânt. Erau și câteva trăsuri de bolnavi

adunate în semicerc.Emanuel înaintă de-a dreptul peplajă, spre trăsuri. Într-una din ele segăsea Roger Torn, vecinul lui de masă,și Ernest care cânta din mandolină;ceilalţi bolnavi erau de pe la alte clinici.

Ernest veni la trăsura lui Emanuelși-i propuse să-l conducă prin oraș, să-iarate străzile. Îndată ce porniră, Ernest

se aplecă la urechea lui și îi șopti: – Ai văzut că Roger Torn e cam

supărat pe tine? – Într-adevăr, așa mi s-a părut

și mie, răspunse Emanuel uluit și îșiaminti că în seara precedentă și la masa

de prânz nu scosese capul dintr-o carte.Mă întreb ce-o fi având cu mine, necunoaștem doar de ieri…

Ernest continuă să vorbească înșoaptă.

– E supărat că stai d-ta acum la masaCeliei. Pâna la venirea d-tale stătea ella masa aceea, Celia e… prietena lui, înţelegi? Acum, directorul te-a plasatacolo, intercalându-te între ei doi.E supărat deci că s-a întâmplat să fieașa… deci nu e supărat direct împotrivad-tale. În tot cazul, fii prudent și nu făcurte Celiei, las-o în pace că îl superi peRoger…

Emanuel spuse că nici nu se gândisela așa ceva.

Într-o stradă îngustă, cu o fâșiesumbră de cer deasupra, se opriră șiErnest îi arătă lui Emanuel o fereastrădeschisă prin care puteau observa cumun preot își făcea toaleta. Urmăriră scenacu multă atenţie; gesturile preotului în faţa oglinzii periindu-și coroanacalviţiei apoi spălatul cu atenţie al

dinţilor, examenul lor atent în oglindă;pe Ernest îl pasionau asemenea lucruri. – Îmi place să surprind scene

extrem de simple: un om închis în odaialui, în celula lui. Pentru că orice ar faceun om, în dosul faptelor lui rămâne întotdeauna o odaie în care se spală și își perie dinţii… E aproape deprimant.

Tăcu o clipă.

– Și reconfortant în același timp,dacă te gândești mai bine.


28/188

28 |

Până seara, se plimbară prin oraș;era de-altfel numai o singură stradămai largă cu prăvălii și vitrine frumosaranjate; celelalte străzi erau niște

îngrămădiri de vile din cele mai bizare;se vedea bine că fiecare proprietar voisesă-și clădească o vilă personală care sănu semene cu niciuna din celelalte. Erauastfel vile în stil turcesc cu creneluri șicupole, altele în stil câmpenesc, alteleenglezești cu acoperișe de ardezie, apoi în stil flamand, spaniol, cu ornamentede faianţă, de porţelan, de fier, cusculpturi, cu pisici, cu turnuri, cuspirale, cu alge și cu clopoţei. Erau chiarși unele vile ieșite dintr-o combinaţiea tuturor stilurilor, ca mascaţii aceiacare nimerind prea târziu la negustorulce împrumută costume, se îmbracăcu toate resturile variate rămase de laclovni, toreadori și grenadiri.

Emanuel se plimbă cu trăsura până în preajma mesei. În aceeași seară tatăllui plecă.

Îndată ce se întoarse la hotel, ceru săfie condus în biroul directorului. Era o încăpere sumbră cu un singur birou mat în mijloc, neted, fără nici o hârtie pe el;pe masă în faţa directorului stătea numai

telefonul de-a curmezișul ca un os de ros.Emanuel rugă pe director să-l schimbe înalt loc în sala de mâncare, pretextând că în timpul prânzului îl supără lumina de laferestre prea violentă în ochi.

În seara aceea Emanuel mâncă decila o altă masă și putu observa că RogerTorn își reluase vechiul loc lângă Celia;de-altfel în cursul cinei Roger Torn

adresă cu mâna, lui Emanuel, un semnamical de mulţumire.

Emanuel rămas singur avu unmoment de cumplită deznădejde. Îșiaduse brusc aminte că fusese cândvastudent… că avusese ambiţii, dorinţe.

Când se petrecuseră toate acestea?Demult… săptămâna trecută. Emanuelsimţi cât de profund și iremediabildevenise un altul de când era întins pegutieră. În urma lui zăcea o viaţă pe caren-o mai înţelegea bine, însă oricât deatroce ar fi fost acest gând în curând elfu dominat de [o] lene plăcută în care își întinsese oasele. Era aproape o freneziea lenei și a odihnei. Peste câteva zile însăo întâmplare neașteptată modifică și înalt sens viaţa de bolnav a lui Emanuel.

Note:1 În text, suprimat: „În acest moment,dincolo de căruţa doamnei în violet, unbolnav, fără ca bătrâna să observe, făcea

niște semne cu mâna lui Emanuel, ducânddegetul arătător la frunte și agitându-lpentru a spune că femeia e ţicnită.Emanuel nu observă nimic deosebit îngesturile și purtarea majestoasei doamne. Eratotuși ceva neplăcut în ornamentaţia aceeabogată care decora atât de solemn boala ei.Emanuel avea întotdeauna impresia aceastade ușoară demenţă la unele înmormântariunde mortul era înzorzonat cu fel de fel

de flori aurite și broderii încârlionţate dinhârtie presată.”2 În text, suprimat: „Tatăl lui Emanuel nuspunea «fiule!» decât în împrejurări cu totulgrave și învăţase expresia dintr-un romanfoileton”.3 În text, suprimat: „«Iată ce se numeștedesigur în cărţi eroismul bolnavilor», gândiEmanuel. «Când un bolnav nu se mai teme

de nimic și zâmbește, atunci e un erou».Apoi după o pauză: «Desigur, desigur, însătrebuie să nu se mai teamă de nimic».”


29/188

| 29

GSć

Goran Simić (n. 1952, Vlasenica) este un scriitorbosniac de etnie sârbă. Simić a fost prins în asediulasupra orașului Sarajevo, iar după încheierearăzboiului a emigrat împreună cu familia în Canada, la

Toronto, devenind cetăţean canadian și scriitor de limbăengleză. A publicat volume de poezie, proză scurtă și teatruatât în limba natală, cât și în limba engleză (Sprinting fromthe Graveyard , 1997; Immigrant Blues, 2003; From Sarajevowith Sorrow, 2005; Looking for Tito, 2010), iar cărţile saleau fost traduse în nouă limbi. Poemele din această selecţiesunt traduse din volumele lui Simić apărute în America deNord, pentru care a primit inclusiv prestigiosul People’s

Award, Canada, în 2006. În prezent trăiește la Sarajevo.


30/188

30 |

Tata i albinele pentru Vesa Toijonen

Acum știu de ce tata nu a-nţeles nimic despre război.Nu a-nţeles nimic nici despre albine.La începutul celui de-al doilea Război Mondiala îmbrăcat uniforma și a plecat să lupte împotriva fascismuluipărăsindu-și casa părintească și stupii.Când albinele au luat-o razna și au început să atace copiii,localnicii le-au sufocat prin fumigare.

Trecuseră doi ani din noul război,când el s-a întors la vechea casă părinteascăși a-nceput să crească din nou albine.A încetat să mai citească ziarele, înjură autorităţile tot mai rarși dispare ori de câte ori începe o discuţiedespre politică.

Mi-a trimis un borcan cu miere. Încă nu l-am deschis.

Am auzit că la vreo zece kilometri de casa bătrânească4000 de oameni au fost omorâţi și îngropaţi acolo la grămadă.Am auzit că nici mirosul teilor nu poate să acopereduhoarea corpurilor intrate în putrefacţie sub terenul de fotbal.Se spune că nimeni nu poate să doarmă noapteadin cauza detunăturilor din stomacurile goale ale morţilorcare explodează în căldura de vară.

Tata nu știe asta.El doar crește albine și trimite borcane cu miere.

Răsfoiesc enciclopediile ca să aflucât de departe pot să zboare albinele și dacă fug de duhoare.Apoi mă pun pe plâns.Nu pot să le explic copiilor mei de ce le-am interzissă deschidă borcanul cu miere trimis de tata,războinicul și apicultorul

care nu a-nţeles nimic nici despre războinici despre albine.


31/188

| 31

Războiul s-a terminat, dragostea mea

Războiul s-a terminat, cel puţin așa cred.

Cel puţin așa scrie în ziarul de dimineaţă.Pe prima pagină e o fotografie a fabriciicare până mai ieri producea steaguri și uniforme.Acum începe să facă pijamale.

Pe pagina a doua e un raport despre decernareadecoraţiilor postume, și mai e un rebusși rezultatele la extragerea loto în care se precizează cu regret că nici luna astanu a câștigat nimeni marele premiu.

Farmaciile sunt iarăși deschise toată noaptea,la radio dau hiturile faimoase de altădată – s-ar spune că nu a fost niciodată vreun război.

Intru într-un magaziniar pe umerașe îi recunosc pe vecinii mei:astae haina lui Ivan. Din căptușeala ei am făcut bandaje.Uiteși pantofii lui Hasan. Le lipsesc șireturile.Și pantalonii lui Jovan. Mai puţin cureaua.

Dar unde sunt ei?Alerg pe strada principalăși încerc să mă privesc în vitrinele magazinelor,

dar vitrinele magazinelor sunt sparteși acolo nu sunt decât manechinecare vor purta mâine pijamale noi – nu așa scria în ziar?

Apoi alerg în apartamentul nostrumă privesc în oglindămă uit la fotografia ta atârnată pe pereteși nu-mi pasă că nu mai sunt același

care striga când te-au luat de lângă mine.


32/188

32 |

Mi-ai spus că te vei întoarcedragostea meacând războiul o să se termine în sfârșit.

Războiul s-a terminat.Cel puţin așa scrie în ziarul de dimineaţă.

Decoraţiuni pentru bradul de Crăciun

Împreună cu copiii mei decorăm bradul de Crăciun.Afară, luna urlă în ochii unui câine al foamei.Am adus din mansardă cutia cu ornamente ale familiei.Ne recunoaștem în sclipirile lorpropriile feţe voioase din anii trecuţi.

Decoraţiunea care strălucește în vârf e bunicul.Din primul război mondial a adus acasă

doar un glonţ într-un umăr,și nevoia de a vorbiori de câte ori discuţia ajungea la război.Cum de a murit cu zâmbetul pe faţă?

Decoraţiunea asta e-a unui unchi,erou de război care a sărit de la geamul spitalului.Doctorii au spus că visa adeseabombe aruncate în mijlocul camerei lui.

Când a murit, se micșorase așa de mult încât l-am îngropat într-un sicriu de copil,prea mic să-i cuprindă toate medaliile.

Următoarea decoraţiune e un alt unchi.El era convins că avea în gură un microfonplantat acolo de comuniștiși de aceea vorbea într-o limbăpe care o inventase.A murit în închisoare după ce autorităţile au descoperitcă ceea ce rostea el suna ca un cod secret.


33/188

| 33

Următorul glob e mătușa.Când aduna flori de pe câmppe care să le dăruiască soldaţilor eliberatori,nu și-a dat seama că intrase într-un câmp minat,

așa că nu a apucat niciodată să afle că bărbatul einu se afla printre ei.

Poate că s-ar fi întors și eldacă nu i-ar fi plăcut așa de mult să dansezecu grenadele agăţate în jurul taliei.

Decoraţiunea asta roșie e tata.La sfârșitul războiului s-a întors ca un erou,

dar, când sărbătoreau victoria, i-a zburat creieriiunui tovarăș beat care încercase să violeze o fată din sat.Ar fi și acum la-nchisoaredacă fata aceea n-ar fi fost chiar sora lui. A rămas închis multă vreme după ce i-au dat drumul.

Decoraţiunea de aici este frate-miu.N-a învăţat niciodată să tragă ca lumea cu pușca.Ultima dată când a apăsat pe trăgaci,

a-mpușcat un brad de Crăciun și a murit de inimă rea.Ultimul ornament, cel micuţ și negru, e mama.După ce a ieșit cu viaţă dintr-un lagăr de concentrare,și-a dedicat viaţa aprinderii candelelorși spălării mormintelor familiei.

Stau împreună cu copiii meila baza bradului.

Nu mai e nicio decoraţiune.Mă gândesc ce frumoso să ardă trunchiul copacului în sobă, în vreme ce copiii mei visează la ziua care o să vinăși la cadourile care-i așteaptă.

Mâine o să ne trezim fericiţi.Mâine o să ne trezim fericiţi.

traducere în limba românăde Claudiu Komartin


34/188

34 |

Decernat anual la Botoșani, pe 15 ianuarie, Premiul Naţionalde Poezie „Mihai Eminescu” rămâne, după 23 de ani de laprima ediţie, un important reper pentru literatura română

contemporană, consacrând prin Premiul Opera Omnia valoareaunora dintre cei mai importanţi „seniori” ai poeziei noastre.E de ajuns să menţionăm numele lui Mihai Ursachi, Gellu Naum,Petre Stoica, Ileana Mălăncioiu, Constanţa Buzea, Ștefan AugustinDoinaș, Mircea Ivănescu, Cezar Ivănescu, Emil Brumaru, ȘerbanFoarţă, Angela Marinescu, Mircea Dinescu și Ion Mircea pentru a

înţelege de ce premiul pentru întreaga operă decernat la Botoșanieste, probabil, cea mai râvnită distincţie acordată astăzi unui poetromân de primă mărime.

Începând din 1999, la propunerea poetei și eseistei IleanaMălăncioiu, pe lângă Premiul Opera Omnia este decernat și unpremiu pentru cea mai bună carte de debut a anului. Din seria delaureaţi a acestor 15 ani, vom aminti câţiva poeţi care au confirmatpe deplin, devenind autori importanţi ai literaturii române de după

2000: Răzvan Ţupa, Dan Sociu, Teodor Dună, Dan Coman,Svetlana Cârstean, Rita Chirian, Florin Partene, Andrei Dsa.Ediţia din ianuarie 2014 i-a avut ca laureaţi, în urma votului

celor două jurii, pe Ion Mureșan, primul poet optzecist distins cuPremiul Opera Omnia, și pe Ștefan Baghiu, al cărui volum de debut,Spre Sud, la Lăceni (Cartea Românească, 2013), a fost primit ca orevelaţie a poeziei recente.

Claudiu Komartin

Premiul Naţional de Poezie

„Mihai Eminescu”


35/188

| 35

Ion Mureșan(n. 1955, Vultureni, jud. Cluj) a absolvit Facultatea deIstorie-Filosofie a Universităţii „Babeș-Bolyai” din Cluj(1981), făcând parte din nucleul celei de-a doua generaţiiechinoxiste, alături de Marta Petreu, Ioan Groșan, ViorelMureșan sau Radu G. Ţeposu. Cunoscut poet, publicist șicomentator, a publicat volumele de poezie: Cartea de iarnă(1981, 2013), Poemul care nu poate fi înţeles (1993) și cartea Alcool

(2010), precum și volumele de eseuri: Cartea pierdută – o poetică a urmei (1998) – în fapt, o carte de recitire a cărţilorcopilăriei și de mitologie poetică mureșaniană – și Oglindaaburită. Eseuri conversaționale (2013). Poezia sa a fost tradusă în limba franceză (Le mouvement sans coeur de l’image, 2001, în traducerea lui Dumitru Ţepeneag), germană (Zugangverboten, 2008, în traducerea lui Ernest Wichner) și engleză(The Book of Winter and Other Poems, 2011, traducere de Adam J. Sorkin și Lidia Vianu).

Ștefan Baghiu(n. 1992, Piatra Neamţ) este student la secţia română-franceză

a Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii „Babeș-Bolyai”.Publicist și comentator de poezie constant și incisiv, Baghiuscrie cronică de carte în mai multe reviste literare din ţarăși a publicat volumul de poezie Spre Sud, la Lăceni (2013),salutat cu entuziasm de ultima promoţie de critici: „Spre Sud,la Lăceni recomandă deja un poet de cursă lungă, care poateschimba regulile jocului în literatura actuală” (Alex Goldiș).


36/188

36 |

Am ales titlul de mai sus pentrucă mi s-a întâmplat ca pe totparcursul lecturii volumului luiȘtefan Baghiu, Spre Sud, la Lăceni, sămi se deruleze în minte melodia celorde la Radiohead. N-avea nicio legătură

nici cu tema cărţii, nici cu vreo întâlnirepersonală recentă cu piesa respectivă.În mintea mea, versurile din cartesuportau fondul muzical care, astfel, sedesfășura în completarea lor perfectă.

Deși, ca să nu par frivol, trebuie săadmit că, în cazul unora dintre scriitoriitineri pe care-i avem, pare că poeziile

pe care le scriu suferă de o anumemuzicalitate care nu este rezultatulcăutat al vreunei eufonii înșelătoare,ci o trăsătură specifică a ritmuluiși, eventual, a viziunii intrinseci a întregului proiect liric. Ţin minte deexemplu că, citind Dispars-ul lui VladMoldovan, „imprimarea” strofelor în cap se realiza pe fondul lui Dayvan

Cowboy, melodia celor de la Boards ofCanada.

Spun că nimic nu e întâmplătorpentru că, cel puţin în cazul volumuluide faţă, e detectabilă un fel de nostalgiematură pentru un „fals” inofensiv,pueril, trăit și retrăit perpetuu, într-un mediu în care se schimbă

doar perspectivele și niciodată fondulpunerii lor în practică. Ștefan Baghiu,deși debutant, cunoaște îndeaproapemecanismul profesionist al creăriiunei expectanţe mecanice, diluate, darvitale. Repetiţiile, strategic plasate,sugerează nevroza insistentă a celuiin-the-system, a celui „branșat” la cele

lumești, în căutarea unui debușeu:„amintirile aceleiași seri de căldură /cu muzică tare și înghesuială și ură,/ cu muzică tare și înghesuială și vântuscat, / cu muzică tare și înghesuială șioboseală, / multe alte seri de tortură, /cu muzică proastă și dans brownian, /cu muzică proastă și dinţi încleștaţi, /cu muzică proastă și înghesuială și ură,

de fapt.” (p. 9). E excepţional accentulpus pe monotonia idiotizantă a unui

D-L B

Fake Plastic Trees

Ștefan Baghiu, Spre Sud, la Lăceni (Editura Cartea Românească, 2013)


37/188

| 37

background sonor, în timp ce umorileparcurg trasee previzibile, înscriindu-se într-o tipologie a dezabuzării sobre.Tonul primei părţi a volumului ( Așa

se dansează acum) acesta e: al asumăriiforţate a aruncării în spleen-ul socialși al așteptării unei mântuiri utopice:„Aici, sub luminile metropolei, / « undeva, cândva », cum spunea Nickgândindu-se / la cum îi stă părul pescenă, va veni și uitarea despre care / neplace să vorbim.” (p. 14).

Poetul calcă pe un teritoriupericulos. Are curajul unei solitudinisfătoase, fără a pierde din vedere faptulcă este, totuși, parte a unei generaţiipentru care obnubilarea ori amneziaauto-indusă sunt temeiuri existenţiale.Combinaţia de înţelepciune mimatăși instalare fatală într-un teribilismal vârstei e surprinzătoare, născând

imagini de o forţă neverosimilăși subtextuală: „În orașul ăsta deRevelion te plouă, / închiriezi ocabană la munte / și hotărăști câtezile să stai / cu bazinul lipit de fundulunei fete – / așa se dansează acum.”(p. 24). Glisarea dinspre meditaţie înspre factualul unui prezent real se

face firesc, ca într-un film undeimaginea focusează pe nesimţitedin planul secund, prin blurarealui, în prim-plan: „să te-ntristezi,/ să-ţi închipui că baţi malurile înScheveningen, / dar să fii în cameră, în faţa laptopului / și să te masturbezi.”(p. 21). Sau: „Mi-aș putea aminti toateastea într-o plimbare cu bicicleta, / seara,

pe malul canalului luminat de terase,/ și m-ar cuprinde nostalgia” (p. 16).

Lumea lui Baghiu e o colecţie deinexactităţi metafizice, de nepotriviricontextuale, de proaste plasări într-unscenariu homeric, de regii necunoscute,

cărora fiecare dintre actanţi trebuie să lesupravieţuiască: „Ai crede atunci că aide a face de fapt / cu un mic experimentsocial, un fel de teatru / regizat deZimbardo care se agită / ca nu cumvasă-i moară vreun actor.” (p. 26).

În partea a doua (unde Petra),autorul inventariază concret toateelementele care mai pot forma olegătură validă între individ și lumeape care o simte tot mai străină.Poetul se agaţă cu luciditate de fiecaresenzaţie care îi confirmă inaderenţa,căutând s-o reconvertească în prilejde bucurie a regăsirii. Eșecul e, însă,asigurat. Nimic nu se mai poate salva dela decădere, înfrângere, de la umilinţa

lipsei de orizont: „Știu ce ne rezervăviaţa: un viitor anost / pe care îl așteptliniștit, pentru că deseori se aratăspontan.” (p. 43) E ușor neconvingătordefetismul poetului aici, pentru călupta pentru clarificarea raporturilorcu singurătatea continuă. Dacă nu evorba despre o explicabilă schimbare

de dispoziţie, atunci cu siguranţă neaflăm în prezenţa unei ambiţii pe caredoar inconștienţa juvenilă o mai ţinetrează: „Astăzi / am bătut străzile în căutarea unui loc / unde să nucunosc pe nimeni / și să-mi fie ușor săintru în vorbă. Nu mi-a fost.” (p. 45)Disproporţia evidentă între efortulproducerii unei rezerve de amintiri

relevante și rezultatul final al acesteicolecţionări de obiecte este dureroasă și


38/188

38 |

descurajantă: „Nu e nimic de salvat înlumina palidă a străzii, / singurătatea elungă și liniștită, / poezie, filme, tonede poezie proastă, / în camera luminată

discret, / pentru o singură amintiremăruntă / și neimportantă în viaţa dezi cu zi.” (p. 45)

Următorul pas? Regresul într-unschizoidism care, fără a rezolva în modfundamental vreuna dintre dileme, aremăcar beneficiul relativ al scufundării în mizeria organică, în degradareavoluntară, în reducerea treptată, pânăla atavism, a funcţiilor. Nu e salvator,dar e, cel puţin, sinonim cu mediul în care suntem siliţi să ne târâmexistenţele: „Orașul meu curat și vestic,/ cu palma asta îţi sprijin trotuarelevomând / și sper încă la o ieșire îndecor, căci nu mă zbat degeaba poate /și mă voi putea retrage liniștit.” (p. 56);

„m-aș da fericit la infracţiuni mărunte /pentru câteva momente de adrenalină, /să sărim în piscină cu paharele-n mână, /iar apa să se-amestece-n sex și-n alcool”(p. 55).

Finalul tuturor acestor lucrurie grandios, impresionant și explicit.Contemplarea calmă a zbaterilor

aduce cu sine o reașezare a omului înrostul pe care poate singur să-l asume:acela al așteptării blânde a unui viitorpe care nu-l putem privi decât ca peo ciclicitate a monotoniei perpetue.Poetul face așadar saltul de la revoltamobilizatoare la calmul înţelegeriipropriei dimensiuni, într-o confesiunepe cât de simplă, pe atât de emoţionantă:

„mă plictisesc, de fapt, în plină evoluţie/ și privesc râul / fără să mă lege nimic

de lumea asta / și de inerţia ei pe care osimt mereu, / mereu ca pe o noutate.”(p. 57).

Vorba cântecului: it wears me out, it

wears me out, it wears me out.Spre Sud, la Lăceni este, așadar,cântecul solitar al ratării ca predestinare.Ștefan Baghiu, bun cunoscător alpoeziei ultimelor generaţii, reușeșteperformanţa de a fi, în egală măsură,paseist și revigorant, nostalgic șiactual, clasic-blajin și rave-furibund.Iar poezia pe care o scrie se naștela graniţa dintre psihoza socială ainadaptatului și reacţia tulbure șidestabilizatoare a celui care o trăiește.Nu cred că exagerez cu nimic când afirmcă avem parte de un debut spectaculos:o scriitură originală, ingenuă, calculatăși manipulator-regresivă, dezvăluindfără dubiu un poet cu totul remarcabil.


39/188

| 39

JL

Jelena Lengold (n. 1959, Kruševac) a publicat opt cărţide poezie, două cărţi de povestiri și un roman.Versurile și proza ei au fost traduse în mai multelimbi (engleză, italiană, daneză, bulgară). Printre

volumele de poezie ale Jelenei Lengold se numără:Descompunerea botanicii (1982), Fusul (1986), Trecerea îngerului (1989), Fotografii din viaţa unui kapellmeister (1991), Leii plouaţi (povestiri, 1994), Liftul (povestiri, 1999) și romanul Baltimore (2003). În 2011 i s-a decernat Premiul European pentruLiteratură. Locuiește la Belgrad.


40/188

40 |

C

Asta e acea ziE astăzi

Nu va fi alta mai frumoasăOcolesc deja pentru a treia oară bloculȘi mă întorc întotdeauna în locul în careBuruienile de primăvară miros a pădurePe drum inventez noi nume pentru tineȚi le voi spune când ne închidem în camerăȘi mă întreb din nou, la fiecare ocol,Ce să fac prima dată când vii,

Să plâng, să te îmbrăţișez, să dorm poateSau te voi învăţa în sfârșit să gătești orezȘi ziua va fi ţinută minte pentru căFiecare bob a rămas întregȘi pentru că tu purtai șorţIar eu îţi purtam sufletulÎmbrăcat direct pe pielea goală.Și când în sfârșit masa a fost gata, mă gândeamCă e păcat că nu am un pistol

Acum ar fi momentul să mă împușcCând totul e așa super.

S

Nu vi se pare

că el nu e genul de omcare ar spune așa cevaiată stau singur și fumez sub steledupă a plecat și s-a culcat gol pe patuitându-se în continuare la cerul nopţii prin fereastrăstelele erau atunci la fel de departeca orice alt lucru pe care și l-ar fi dorit pe momentși ăsta a fost singurul lucru cu care m-am putut lega atunci de elpentru că are întotdeauna un nasture în plus încheiat

că vorbește în șoaptăși râde rar cu gura plină


41/188

| 41

și totușiiată-l cum rostește ceva atât de simplusub steleprin liniile telefonice în celalalt oraș

în care pe moment acele stele clipescși se năpustesc asupra mea cu incisivii lor stelaridescheindu-mă nasture după nastureși undeva în acea clipă sau poate mai devremenimic nu mai pare străin de el nici neobișnuitatunci când stă întins gol și privește stelelepentru că același lucru îl fac și euși lumea continuă să existe chiar dacă mi s-a părutcă va exploda într-un milion de bucăţele nerușinatedacă s-ar fi întâmplat cu adevărat așa ceva.

Î

Se întâmpla în vremuri străvechi înaintea telefoanelor mobile

când ceea ce stabileam era bătut în cuieiar răbdarea era nemărginită.Un om care niciodată nu m-a iubit în realitate,dar iubea ideea iubirii,cu acel om trebuia să mă întâlnesc într-un oraș necunoscut la mare.Mi-a spus, te astept la 11 la poștă.Dacă nu vii, te voi aștepta la prânz în piaţa centrală.

Dacă nu vii, exact la ora 1 voi fi la cetate, sub ceas.Dacă nici acolo nu vii, n-am să te mai aștept.Mă voi arunca de pe cetate în mareȘi-ţi voi urla numele în vânt.Bineînteles, la 11 eram deja la poștăȘi după, acel om și eu ne-am plimbat îndelung prin orașul necunoscutPână ni s-a făcut foame și am cumpărat cornuri și mortadela.Îl privesc astăzi în sveterul cu nasturi, cu o ușoară chelieși mă întreb câteodatăDacă nu veneam nici sub ceas la 1,Cum ar fi explicat de ce n-a sărit în mare.


42/188

42 |

E

Toţi cei pe care i-am putut iubiau fot eroii autocontrolului

cu măsură, decenţi, reţinuţi,fără să exagereze cu nimic,nici măcar cu mine.Dacă vreodată se întâmpla să uite de sine,o puneau pe seama bunei lor credinţe în dorinţade a-mi ieși în întâmpinare,dar nicidecum urmând propriul impuls izbucnit de undeva.Toţi cei pe care i-am putut iubi

mă lăsau singură să îmi imaginezlocurile lor neluminate, delirul lor în timp ce ei dădeau noi sensuri disciplineicare le promitea o viaţă lungăși o bătrâneţe blândă.Dacă ar fi să-mi amintesc de ceva în ziua de dinaintea morţiivor fi cele câteva evadări din chenarcând mi se părea, pentru o clipă,

că aș putea să mă îndrăgostescde un astfel de omcu adevărat.

A ș

Noaptea prin hoteluri, nu pot niciodată să dorm.În schimb îmi adun de obicei spaimeleși aștept să iasă o mână de sub patși să mă apuce de călcâi.De fapt, ar fi o reală ușurareCa acest lucru să se și întâmple cândvaAcel apel telefonicnoduleţul de sub degete

sângele din batistăscrisoarea care dezvăluie totul


43/188

| 43

neputinţa finală în faţa lumii și în faţa oglinzii și în faţa dumnezeuluiinexistentcare va apărea atunci deodatăși mă va mângâia cu blândeţe, așa cum o face de fiecare dată

când ne despărţim.

I

există acea fotografiefăcută în faţa unei cascade enorme

el în picioare mănâncă îngheţatăși zâmbește cuivaare gulerul ridicat pentru că e soare puterniciar pielea lui e foarte sensibilădin toate astea recunosc doar vulnerabilitatea pieliiși forţa incontrolabilă a cascadeichiar dacă nu știu pe ce continent se întâmplă toate asteași ce gust are îngheţata

și nu mă încumet să întreb cui i-a fost adresat zâmbetulviaţa deja trăităe mai lungă decât cea pe care o vom trăizâmbeam și unde trebuia și unde nu trebuiadacă ar fi putut să se întoarcă acolo în fotografieși dacă ar fi putut să privească în spatem-ar fi văzut cum mă prăbușesc de-a lungul cascadeicu faţa liniștită aplecată împăcată în așteptarea acelui ultim val care mă va acoperica în sfârșit rătăcirea aceasta să înceteze.

traducere din limba sârbăde Liubinca Perinaţ Stancov


44/188

44 |

N

C

Ce faci tu cu viaţa ta e viaţa talui Claudiu Komartin

M-am hotărît să-mi schimb mintea în anul când cearcănulgeneraţiei melenu și-a mai ascuns arsurași aveam încă „destulă forţă pentru munci grele”mi-am amintit de moartea pisicii prin spînzurare

a rezistat proștilor ore în șir stoarsă atîrnată la soaresă creascăși m-am gîndit că un scriitor trebuie să trăiască să scrie și să moară în singurătateexiști nu te arăţi zăpadă în cărţidar „să fii scriitor nu înseamnă nimic” – cine va scrie următoarea Ieșire?Azi cînd beam un pahar de vin și reparam aura de liţă a Fecioareicu Pruncul

sub privirile îngăduitoare ale lui Iosif mi-am dat seama că sînt greșit de la Facere dar nevinovat.Rătăcit în norii de pe fundul unei sticle golite.Ce faci tu cu viaţa ta e viaţa tace unghi face lumina la întîlnirea cu faţa ta e faţa ta – spre Damascmergeau ei?Urme de teniși pe cer. Pămîntul a ars și noi stăm cu toţii în burta lui.Odoare stinse.


45/188

| 45

*

Mintea mea e atentă la stînca nopţii dar stînca asta nu e posibilăfără mintea mea.Îmi stăruie în nări colacul de fum al locomotivei bătrîne în copilărie în gara din satpufăitul ei obosit de mare doamnă silită să iasă la pensie

de pe linii secundare.Aș fi vrut să fie mama dacă nu aș fi avut una din carne.O pată de cărbune sub ochi. Pe umărul stîng răsar aluniţe.Unii ar spune luceferi.Infarct. Cearcăn pe inimă. Muzică de impostori.Mă gîndesc să cînt prin cîrciumi sordide pentru rumegușca-n vremea căutătorilor de aurcând pulberea fină le cădea beţie din buzunare

iar slujnica îl cernea seara între genunchi. Baie de aur.Cum e să ai genunchi de femeie? Cap de pisică? Tensiune arterialăcrescută?Aud de la mari depărtări umbra mea de copil cum se furișeazăși îmi sare în spate(îmi închipui o locomotivă bătrînă răscolind prin sîngele meudupă un vers ceva mai răsărit).Venin de rîndunele, vă rog.


46/188

46 |

C

ontrariant, revoltat, apocaliptic,fantezist, profetic, exuberant,livresc, percutant, ermetic,

tumoral, paroxistic – sub toate acesteatribute ar putea fi așezat ȘtefanManasia, definind un poet surprinzătorde matur (prin puterea de a intra înfluxul unei viziuni și al unui stil).

Bonobo sau cucerirea spaţiului (Charmides, 2013), cea de-a patra cartea lui Ștefan Manasia (dacă nu luăm în

considerare

când TU vii – samizdat,2007) trebuie citită în prelungirea celorcare au precedat-o, aruncând un ochimai ales spre motocicleta de lemn (2011).Încă de atunci dinamica postumană își extindea tot mai mult undelede propagare. Frapant era că, dacă„Levitaţia” fusese ultimul poem din

Amazon, în motocicleta de lemn mișcarea

esenţială a lumii era căderea – greoaieuneori, încetinită de cupola încăpătoare

a ignoranţei, sau avântată alteori,ducând balastul enorm al brutalităţii.Cu intarsii sociale și notabile reliefuri

știinţifice, esenţa tare a vizionarismuluidin Bonobo… e post-apocaliptică.Dezolantă și devoratoare. În relaţieconstantă cu subiectul poetic, ca într-unpact greu de rupt, căderea a dus (și) la…cucerirea spaţiului. Sau, dacă schimbămperspectiva, la configurarea unei stări(pre)poetice. „Am căzut din Paradis ca

să inventăm laserul/ și pasta de dinţi.V-urile deasupra Londrei. Penicilina./… și suntem mai vechi decât Egiptul

Antic . M-am/ trezit cu fraza asta înminte. Mamifere perfecte/ acoperitede paraziţi, nevăzute-n frunzarele/Grădinii.”… („Vis de maimuţă”, p. 38)

Dar teritoriul din Bonobo… nu e niciintergalactic și nici terestru delimitabil.

Are câteva coordonate (Ostroveni,supermarketuri, Făget, Taipei, tăbăcării

G B

Focul rece

Ștefan Manasia, Bonobo sau cucerirea spaţiului (Editura Charmides, 2013)


47/188

| 47

din Bangladesh sau noi cuceriri spaţiale), însă acestea au consistenţa sporilor deferigă. O iluzie. Se disipează printr-oplutire delicată, dar nu mai puţin

ireversibilă. În realitate, concreteţeaspaţio-temporală e înlocuită de graficulenergetic al involuţiei. De un hibridtentacular care se întinde pretutindeni,smulgând topocronia din cadrele eifixe. Alterând umanul și falsificândnaturalul. În motocicleta de lemn, seaglomerau reconfigurări sordide șicombinări grotești. Nimic nu scăpacontaminării, nici genele umane, nicimorala și cu atât mai puţin realitateasocială – periferică, devitalizată,crispată în inerţia ei maculantă. ÎnBonobo…, dezumanizarea e un procescare-și poartă, ca un spectru, conturulnormalităţii. Incapabil să opreascăinvoluţia, acesta amplifică senzaţia

terorii, chiar din poemul care deschidecartea: „Rătăcesc printre blocurileOstroveniului,/ proaspete, colorate,/văzute prin retina copilăriei. Dar părulmeu/ e lung și rărit,/ chipul brăzdatde trecerea vremii./ Am o pelerinăuzată./ În mână, sticla farmaceuticăarămie./ Scot dopul torn soluţia

pe faţă/ aprind bricheta. Părul ardeși/ se stinge primul, fără să doară.Sfârâind,/ scoate zgomote de catran./Mi se topește lobul urechii drepte./Pielea deasupra sprâncenei,/ pleoapa.Prin fantele/ create iese-ntunericulca dintr-un android.// Am părul scurt,revigorat, rănile se mai estompează.Îndărătul frunţii, junglă. Peste jungla

dendritelor, ţipete. Prins în capcană –și-au bătut joc de mine, m-au trimis

iar în misiune. Fac planuri de viaţă, săscap. S-ajung îndărăt lângă puștoaicamea…” („Vis de maimuţă”, p. 11). Înversurile lui Manasia, totul e alternanţă

de luciditate și viziune, de glacialitateși fierbinţeală. De manie și prospeţime.„Îndărătul frunţii” se află depresiiși angoase ireductibile, fermentânddestrămător. Dar și imaginea unuirevers al infernului.

Așadar, infernul lăuntric searticulează în poeme (și cărţi întregi)despre universul post-apocaliptic.Decantând moleculele infestate de celecare și-au păstrat limpezimea, poezia sepoate opune unui univers contaminat,dezintegrat, condamnat. Interesant estecum consecvenţa proiectului poetica lui Ștefan Manasia nu-i erodeazăabilitatea experimentală. De fapt,poetul are o adevărată fobie a stagnării.

Trăiește drama blocajului posibil – nuca formulă tematică, ci ca imobilitatementală, capabilă să stingă jarul mocnitdin care versul își începe expansiunea.Or, atât imobilismul mental, cât și jubilaţia rătăcirii în libertatea aiuritoarea formelor sau în hăţișul ermetic alasocierilor sunt evitate prin experienţa

orientării livrești. Nu (doar) punctualereferinţe culturale, menite să întregeascăpeisajul post-apocaliptic, se pot decela în Bonobo…, ci o anumită orientare încultură – ca parte a dramei interioare, încercănate, și ca energie integratoare,nestăpânit asumate. Departe de aconstitui o soluţie liniștitoare, livrescul, în toate formele lui insolite, e zăbovire

interogatoare. Periodică, trudnică,insomniacă („Pisicile din Hajongard”,


48/188

48 |

„Leneșul”), chiar și atunci când îmbracăsimplitatea unei poezii-povestioare(formă prezentă și în Cartea micilorinvazii, cu Cesare Pavese ca reper

cultural).La Manasia, complexitatea planurilor,arabescurile expresive, imaginaruldebordant (care aduc laolaltă „Eramașinilor-sepie”, „matrioșka albastră,carbonică”, mitraliere, jeep-uri, „raziamiliţiilor afro-n cartierele

Documents

Poesis International Nr 13 BT