Politologie

7/17/2019 Politologie

http://slidepdf.com/reader/full/politologie-568d3cdd772e5 1/6

Ministerul Educației al RMUniversitatea Tehnică a Moldovei

Facultatea Industrie Ușoară

Catedra Științe Socio Umane

Disciplina: Politologia

Elaborat de: Șcerbaniuc Vasile, gr. DTP-141

Verificat: l.s. Vangheli

Chișinău, 2015



1. Esenţa puterii politice, specificul ei şi varietatea

abordărilor în ştiinţa politică

Baza politicii o constituie puterea. Noţiunea „putere” provine de la verbul potera, care întraducere înseamnă a putea, a fi capabil,de la care în limba latină au derivat substantivele otenţia

şi potestas.Primul desemna capacitatea unui om sau a unui grup de oameni de al influenţa, obliga pe altul, pe când potestas avea un înţeles mai mult social şi politic, însemnând aptitudinile celor

ce comunicau şi acţionau împreună. Noţiunea de putere ca şi noţiunea de putere politică are mai multe înterpretări şi

semnificaţii, atât la nivelul conştiinţei cotidiene cât şi la nivelul teoretic. Aşa, de exemplu îndicţionarul explicativ al limbii române puterea este definită ca capacitate, însuşire, posibilitate

fizică, morală, intelectuală de a acţiona, de a realiza ceva, de a influenţa soarta, comportamentuloamenilor cu ajutorul mijloacelor – autoritate, impunere, violenţă. În literatura ştiinţifică ea arede asemenea mai multe abordări. De exemplu, sociologii pun accentul pe sfera socială, politologii

se referă la puterea politică, pe când psihologii menţionează puterea de voinţă a omului. În literatura de specialitate se întâlnesc mai multe definiţii ale puterii. Fiecare din ele pun

accentul, într -un fel sau altul, pe diferite forme de manifestare a puterii, acestea fiind determinate

de modul de abordare şi analiză a fenomenului în cauză. Puterea e multilaterală: ea se prezintă în diverse faţete, şi în fiecare dintre ele se

descoperă una dintre laturile ei. Tocmai de aceea în elucidarea naturii puterii şi cauzelor saumotivelor provenienţei ei în ştiinţa politică există câteva abordări. Fiecare dintre ele centrează

atenţia pe una din laturile acestui fenomen complex.

1. Definiţiile teleologice (din punct de vedere a scopului) caracterizează puterea ca posibilitateasubiectului de a-şi atinge scopul urmărit. „Puterea poate fi definită ca realizarea scopului urmărit” – scria B. Russel. Această definiţie caracterizează puterea nu numai din poziţia relaţiilordintre oameni, dar şi a influenţei reciproce a individului şi lumii înconjurătoare, subliniindu-se

puterea omului asupra naturii.

2. Interpretarea sistemică a puterii, care decurge din teza că ea nu este rezultatul relaţiilorindividuale, ci a sistemului social. Conform acestei teorii, puterea este posibilitatea sistemului de

a asigura executarea obligaţiilor asumate cu ajutorul elementelor sale, îndreptate spre asigurarea

scopurilor colective. T. Parsons, autorul acestei concepţii, priveşte puterea ca relaţie dintre

subiecţii inegali în drepturi, a căror conduită este determinată de rolul lor (de exemplu, guvernanţii şi guvernaţii). In cazul dat puterea apare ca posibilitatea subiectului da a acţionaconform statutului său şi a funcţiilor sale în sistemul social. Această interpretare decurge dinteoria generală a mişcării sau acţiunii, care priveşte societatea ca un sistem unitar bine

structurat în cadrul căruia fiecare element îndeplineşte anumite funcţii pentru a-i asigura buna

funcţionare în întregime. Unii reprezentanţi ai acestei teorii privesc puterea ca mijloc alcomunicări sociale, care permite soluţionarea conflictelor de grup şi asigură integritatea

societăţii.

3. Interpretările structural-funcţionale ale puterii o caracterizează ca posibilitatea autoorganizăriicomunităţii umane, bazată pe împărţirea raţională a funcţiilor de conducere şi executive.



Puterea apare în calitate de mecanism universal al integrării, coordonării şi sistematizării acţiuniireciproce a oamenilor care-şi realizează propriile interese. Existenţa puterii este determinată de o

necesitate obiectivă, deoarece, cum am menţionat mai sus, posibilităţile şi interesele indivizilorcare alcătuiesc societatea variază, şi în lipsa ei, adică a puterii, societatea nu ar fi avut

posibilitatea să existe şi să se dezvolte din cauza conflictelor interne.

Puterea este specificul statutelor sociale, a rolurilor care permit de a controla sursele, mijloacele

de influenţă. Puterea e legată de ocupaţia celor cu funcţii de răspundere, care permit influenţareaoamenilor cu ajutorul sancţiunilor pozitive şi/sau negative prin intermediul achitării sauîncriminării. Puterea este posibilitatea de a influenţa în ultimă instanţă destinele, conduita şiactivitatea oamenilor prin intermediul constângerilor juridice, a autorităţii şi voinţei.

4. Interpretarea behavioristă priveşte puterea ca un anumit fel de conduită, prin care uniicomandă, iar alţii se supun. Puterea este identificată cu forţa celui ce o posedă fiindu-i

recunoscut dreptul de a conduce oamenii. Natura puterii este lămurită, determinată de

particularităţile biologice ale individului- purtător al puterii. Şi după cum unui îi este dat săconducă, după părerea acestor autori, tot aşa şi celuilalt îi este dat să se supună şi este gata săfacă acest lucru. Behavioriştii privesc procesul politic ca o ciocnire a tendinţelor individuale de

putere în care obţine puterea cel mai tare.

5. Una din cele mai răspândite, am spune dominantă în politologie, este definiţia puterii,formulată de Max Weber „puterea este orice posibilitate de a-ţi impune voinţa personală încadrul unui sistem al relaţiilor sociale, chiar şi în condiţiile opunerii unei părţi, indiferent pe ce

este întemeiată o aşa posibilitate”.

Aşadar, puterea politică asigură organizarea societăţii în ansamblul său, constituie elementulintegrator, veriga principală de legătură a tuturor structurilor sociale. Forţa şi capacitatea puteriide a-şi îndeplini rolul său pe deplin depinde de structura şi funcţionarea ei. Ea este compusă din

următoarele elemente:

Izvoarele puterii: autoritatea, forţa, prestigiul, legea, bogăţia, cunoştinţele, charisma,taina, interesele, etc.;

Subiecţii puterii: statul cu instituţiile sale, elitele şi liderii politici, partidele politice;

Obiectele puterii: individul, grupul social, masele, clasele,naţiunile, societatea, etc.; Funcţiile puterii: dominaţia, conducerea, reglarea, controlul, cârmuirea, coordonarea,

organizarea, mobilizarea;

Resursele puterii: constrângerea, violenţa, convingerea,stimularea, dreptul, tradiţiile,

teama, miturile, etc.



Subiectul şi obiectul puterii sunt purtătorii, agenţii ei principali. Subiectul (actorul) puterii

reprezintă elementul activ care coordonează procesul puterii. În calitate de subiect al puterii poate fi personalitatea, organizaţiile, comunitatea oamenilor (poporaţia) sau chiar comunitatea

mondială. Subiectul puterii politice cunoaşte mai multe niveluri. Primul nivel îl ocupă indivizii şigrupurile sociale. Al doilea nivel – organizaţiile politice (statul şi instituţiile lui, partidele

politice). Subiect al puterii la nivel superior sunt organizaţiile care întreţin relaţii de putere:elitele şi liderii politici. În calitate de obiecte ale puterii sunt individul, grupul social sau etnic, poporul, etc.

Puterea tot timpul este o relaţie dintre două sau mai multe părţi, de cele mai multe ori, bilaterală,asimetrică,bazată pe voinţa conducătorului, dar şi pe interacţiunea dintre subiectul şi obiectul ei. Ea nu este posibilă fără supunerea obiectului. Dacă o astfel de supunere nu există, apoi nu este

nici putere. Frontierele relaţiilor dintre subiectul şi obiectul puterii se răspândesc până laîmpotrivirea consecventă, până la lupta definitivă care nu exclude chiar lichidarea fizică (dar înaceste condiţii puterea lipseşte) a uneea din părţi. Însă puterii îi este cunoscută în cele mai desecazuri supunerea benevolă a obiectului, din care reiese o relaţie normală între subiect şi obiect.

Supunerea este un fenomen normal la fel ca şi conducerea. Motivaţia supunerii este complicată. Ea poate fi motivată de frică, de anumite interacţiuni

şi posibilitatea subiectului de a pedepsi obiectul; de o deprindere veche de a fi supus; de

cointeresarea înrespectarea şi realizarea tuturor deciziilor subiectului; de convingerea înnecesitatea supunerii; ea mai poate fi bazată pe autoritatea conducătorului sau poate fi întemeiată

pe identitatea subiectului şi obiectului puterii. Una din cauzele principale ale supunerii unor

oameni altora se consideră distribuirea inegală a resurselor puterii. În sens larg, resursele puterii,

reprezintă „tot” ce poate fi utilizat de un grup de oameni în procesul influenţării altui grup (R.Dahl). În sens îngust, resursele puterii includ mijloacele care asigură influenţa subiectului

asupra obiectului. Cel mai des întâlnite sunt: stimularea, pedepsirea, convingerea.Există mai multe clasificări ale mijloacelor puterii. În conformitate cu una din ele,

mijloacele se clasifică în economice, sociale, juridice, politice, informaţionale, culturale şi decoerciţie, adică de constrângere (inclusiv violente).

Pe parcursul dezvoltării societăţii şi însăşi a structurii puterii, resursele de asemenea au

suferit modificări. Odată cu apariţia proprietăţii private şi împărţirea societăţii în clase principalele surse ale puterii au devenit bogăţia şi forţa. La această etapă istorică puterea era

identificată cu domnia, însă mai târziu, în societatea industrială, principală resursă a puteriidevine organizaţia. Pe când în condiţiile societăţii postindustriale pe primul loc e situatăinformaţia. Alături de alte-resurse, care în genere nu dispar şi nu-şi pierd valoarea, informaţiadevine cea mai importantă sursă a puterii nu numai în plan naţional ci şi internaţional. Nuzădarnic astăzi se spune: cine stăpâneşte informaţia, stăpâneşte lumea. Este o maximă

incontestabilă confirmată de foarte mulţi specialişti aparţinând diferitor domenii.

Există mai multe criterii de clasificare a surselor puterii. Unul din cele mai timpurii şi răspânditeste criteriul antropologic. Confucius, de-o vorbă, considera resurse importante ale puterii

conducătorului exemplul personal, precum şi conformarea acestuia principiilor morale, dreptăţii, principiilor umanistice etc. N.Machiavelli, ceva mai târziu evidenţiază alte două motive

principale ale comportamentului uman: dragostea şi frica. Omul care impune frica,- scrie

gânditorul, - e capabil să conducă tot atât de efectiv ca şi cel care este iubit. Pe lângă frică şi

dragoste, Machiavelli considera resurse ale puterii pasiunile omului şi viciile lui. Iar clasificărilecare au apărut şi mai târziu, la fel bazate pe principiul antropologic, au adăugat la frică, ca sursăa puterii, convingerea şi interesul. Şi dacă convingerea poate fi folosită în calitate de izvor al



puterii atât în societatea democratică cât şi în cea totalitară, apoi sursa interesului constituie bazarelaţiilor de putere, mai ales în condiţiile societăţii pluralismului democratic, unde politica ia

naştere ca obiect de vânzare-cumpărare, adică promisiunea în schimbul votului. Una dintipologiile contemporane, care include diferite criterii luate împreună în diferite combinaţii, a

fost elaborată de sociologul american A. Toffler . După părerea autorului, în societatea

contemporană se atestă, sau se urmăreşte o anumită „amestecare a puterii”, deoarece în cadrul eiau avut loc modificări importante în însuşi sistemul de surse ale puterii. De-a lungul secolelor

puterea miza pe trei resurse: forţă, bogăţie, cunoştinţe, toate acestea interacţionând permanent şireciproc. În dependenţă de resursele ce stau la baza ei s-au conturat trei tipuri de putere: puterea,

bazată pe forţă reprezintă, după autor, cel mai de jos, adică inferior, tip de putere şi acest tip practic s-a compromis, necătând la aceea că a fost folosită pe larg, atât în trecut cât şi în prezent;

puterea politică de calitate medie, sau de tip intermediar, e legată de bogăţie; puterea de ce-a mai

înaltă probă sau calitate, de cel mai înnalt tip este cea bazată pe cunoştinţe, care în prezent devincea mai scumpă dintre resursele puterii. Specificul diferitor elemente ale puterii (subiect, obiect,

resurse) poate fi folosit în calitate de bază a tipologizării ei. Cea mai clară şi productivăclasificare a puterii politice în societate, reieşind din resursele pe care ea se bazează, este ceadupă care deosebim puterea economică, puterea socială, cea informaţională, culturală şi de constrângere.

Puterea economică reprezintă controlul asupra resurselor economice, posedarea diferitor

bunuri materiale. În perioade relativ liniştite ale dezvoltării societăţii, puterea economică dominăcelelalte tipuri de putere, deoarece „controlul economic” este controlul asupra mijloacelor de

atingere a scopurilor societăţii. Puterea economică e strâns legată de cea socială, care asigură

împărţirea poziţiilor pe scara socială – statutelor, funcţiilor, privilegiilor. Statele contemporane

dezvoltate posedă o mare putere socială şi cu ajutorul ei pot influenţa diferite pături sociale,

câştigând susţinerea lor, pe când cele subdezvoltate sau în dezvoltare au doar numai de pierdut înacest sens. Puterea cultural-informaţională este în primul rând, puterea asupra oamenilor cu

a jutorul cunoştinţelor ştiinţifice, informaţiei şi mijloacelor de răspândire a lor. Mai mult ca atât, puterea morală, religioasă şi alte tipuri de putere sunt legate de supunerea în baza autorităţii. Puterea de constrângere se sprijină pe resursele de forţă şi înseamnă controlul oamenilor cuajutorul aplicării sau ameninţării aplicării forţei fizice. Puterea de constrângere nu trebuieconfundată cu cea politică. Forţa de constrângere poate fi aplicată şi în afara sferei politice sau

pentru atingerea scopurilor nepolitice. Puterea politica ca una din principalele manifestări ale puterii e caracterizată de aptitudinea reală, dreptul şi posibilitatea subiectului politic (individ,

grup) de a-si realiza voinţa prin politică şi acte normative. Puterea politică există şi funcţionează în diverse forme: destat, de partid, locală,

internaţională etc. Cea mai de bază, fundamentală şi mai dezvoltată este puterea de stat, careformează nucleul puterii politice.Puterea de stat este o formă a puterii politice întemeiată pe un

aparat specific al impunerii, fiind înzestrat cu dreptul unic de a adopta legi şi de a aproba diverseacte normative, ce se impun tuturor membrilor societăţii. Spre deosebire de puterea politică,

puterea de stat deţine monopolul asupra aplicării forţei, constrângerii (armata, poliţia, judecata, procuratura etc.), aceasta însă nu înseamnă utilizarea lor obligatorie în atingerea cărorva scopuri politice.

Puterea politică funcţionează fără un sistem al impunerii, nu se întemeiază pe institutul

dreptului, ci prin intermediul organizaţiei, normelor recunoscute de ea, care nu au caracter

juridic. Puterea politică se întemeiază pe principii şi norme ce reprezintă valori generale şi



ideologice. Diverse forme ale puterii interacţionează între ele, iar în rezultatul procesuluicumulativ se intensifică însăşi puterea. Contopirea mai multor forme de putere - economică, socială, informaţională, cultural-spirituală în una, cea politică se observă în statele totalitare. Înstatele democratice acestea sunt separate. De exemplu, în economie, sunt organizate diferitecentre de influenţă care concurează liber între ele în problema influenţei asupra pieţei de

desfacere. În politică are loc divizarea puterii între stat, partide şi grupurile de interese, deasemenea sunt separate puterea legislativă, executivă şi judecătorească. Puterea politicii se

răsfrânge asupra întregii vieţi sociale. Ea se prezintă ca sistemul a trei tipuri de relaţii: relaţiisocial-politice, care cuprind relaţiile claselor şi păturilor sociale şi a organizaţiilor cu puterea

politică; relaţii politico-conducătoare, care reglează raporturile economice, sociale, spirituale

dintre subiecţii politici şi organizaţiile sociale; relaţii politico-ideologice care influenţează

permanent şi total conştiinţa de masă.

Documents

Politologie