Portretul lui Stefan cel Mare-

Din cronica lui Grigore Ureche

Unul dintre cei mai mari cărturari români din prima jumătate a secolului XVII este cronicarul Grigore Ureche. Istoricul şi scriitorul Grigore Ureche ne-a lăsat moştenire cronica originală în limba română "Letopiseţul Ţării Moldovei". Locul central în cronică îl ocupă fără dubii epoca glorioasă a lui Ştefan cel Mare. Marelui Domnitor îi sunt dedicate cele mai multe pagini din letopiseţ, într-un joc de lumini şi umbre, căci cronicarul nu se sfieşte să-l judece uneori (de exemplu il consideră mai curând un războinic de dragul războiului decât un patriot).

 Pentru Grigore Ureche cea mai importantă trăsătură fizică a lui Ştefan este statura. El spune că voievodul era „om nu mare de statu”.  Omul nu mare de stat este mare de suflet şi mare în privinţa faptelor.Astfel, de la singura trăsatură fizica folosita de autor în acest portret - statura - s-a născut calificativul “cel Mare”, devenind legendar ca însăşi persoană.

 Cronicarul a insistat asupra acelor fapte care formează portretul psihic al domnului Moldovei. Ureche surprinde firea domnitorului atunci când arată că voievodul era „mânios şi de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat”. E un domnitor autoritar şi de aceea Ştefan „omorâea fără judeţu”, adică fără să mai aştepte judecarea celui pe care îl ştia vinovat. Cronicarul adaugă despre domn : „unde nu gândeai acolo îl aflai”, ceea ce arată că voievodul ştia unde e nevoie de braţul său, de exemplul său, de priceperea sa. În letopiseţul său, el scrie că Ştefan era „neleneş” şi că „lucrul său îl ştia a-l acoperi”, ceea ce înseamnă că Stefan Cel Mare se ocupa de treburile ţării şi că îşi împlinea îndatoririle de domn.

Grigore Ureche nu poate să nege că Ştefan a fost o personalitate complexă. Trebuind să recunoască faptul că voievodul a fost „om întreg la fire”, cronicarul enumeră trăsăturile acestei personalităţi.

În letopiseţul său, el scrie că Ştefan era „neleneş” şi că „lucrul său îl ştia a-l acoperi”, ceea ce înseamnă că zimbrul Moldovei, cum a fost Ştefan denumit, se ocupa de treburile ţării şi că îşi împlinea îndatoririle de domn.

Calităţile sale de bun conducător de oşti, de bun strateg, au făcut, după cum spune cronicarul, ca rar să fie „războiu de nu biruia”.  Secretul acestor victorii stă în capacitatea misterioasă parcă a domnitorului de a triumfa chiar atunci când bătălia era pierdută, ca o

concretizare a ideii că forţa nu poate nicicând să învingă spiritul : “şi-unde-l biruia alţii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-sa căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor”. 

Ureche vrea să scoată în evidenţă cât de mult l-au iubit locuitorii Moldovei pe domnitorul lor, “l-au îngropat-ţara cu multă jale şi multă plângere în mănăstire în Putna, care era de dânsul zidită”. Tot aici cronicarul spune că faptele de vitejie ale lui Ştefan au rămas unice în istoria poporului român, nici un alt domn nemaireuşind aşa ceva, iar pentru acestea domnul Moldovei a intrat în legendă.