ceste mijloace de probă pot fi cerute sau prezentate de:

organul de cercetare penală;

partea vătămată;

oricare din părţile participante în procesul penal.

Ca orice alt mijloc de probă şi înregistrările audio sau video au drept scop aflarea

adevărului în cauză, ele având menirea de a dovedi împrejurările care au precedat, însoţit sau

succedat săvârşirea infracţiunii, participanţii la comiterea acesteia, gradul de participaţie,

bunurile care au făcut obiectul activităţii infracţionale, mijloacele folosite pentru punerea în

aplicare a rezoluţiei infracţionale etc.

Pentru ca înregistrările audio sau video să poată servi ca mijloc de probă în procesul

penal, organul de cercetare penală trebuie să constate îndeplinirea următoarelor condiţii:

să existe date sau indicii temeinice din care să rezulte pregătirea ori săvârşirea unei

infracţiuni;

pentru infracţiunea comisă - ori în curs de săvârşire - urmărirea penală să se facă din

oficiu;

înregistrările audio sau video - indiferent că este vorba de înregistrarea pe bandă

magnetică a unor convorbiri telefonice, de alte înregistrări pe bandă magnetică a

convorbirilor ori de înregistrări de imagini - să fie utile cauzei şi să servească la

aflarea adevărului;

înregistrările menţionate să fie autorizate de către organele expres prevăzute de lege.

Astfel, solicitarea făcută de organul de cercetare penală pentru înregistrarea pe bandă

magnetică a convorbirilor telefonice trebuie să fie autorizată de către procurorul desemnat de

prim-procurorul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel. În mod similar, aceeaşi autorizare

motivată trebuie să existe şi în cazul înregistrărilor de imagini, precum şi în situaţia în care se

recurge la înregistrarea altor convorbiri pe bandă magnetică.

Dacă efectuarea înregistrărilor convorbirilor telefonice este solicitată de persoana

vătămată autorizarea este dată de procurorul anume desemnat de procurorul general.

dacă înregistrările - audio sau video - sunt prezentate de părţi, organul de cercetare

penală trebuie să constate că acestea nu sunt interzise de lege;

în sfârşit, pentru a putea fi folosite ca mijloace de probă în procesul penal,

înregistrările - indiferent de natura lor - trebuie să fie certificate de organul de

cercetare penală şi supuse verificărilor prin mijloacele prevăzute expres de legea

procesuală penală.

Neîndeplinirea condiţiilor menţionate - sau numai a unora dintre ele - atrage după sine

constatarea nulităţii înregistrărilor în discuţie, cu toate consecinţele negative ce decurg dintr-o

asemenea stare de lucruri.

După cum este cunoscut, normele constituţionale consacră, apără şi garantează secretul

corespondenţei. Potrivit Legii fundamentale a României secretul scrisorilor, al telegramelor, al

altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare

este inviolabil. Este de observat faptul că formularea din textul constituţional încearcă să

surprindă întreaga paletă de forme şi mijloace prin care oamenii comunică între ei.

Acest principiu, formulat simplu „secretul corespondenţei”, ca drept fundamental

cetăţenesc, are un conţinut complex, cu profunde semnificaţii şi aspecte de ordin juridic.

În legătură cu sfera persoanelor faţă de care este ocrotită corespondenţa, în general, şi

convorbirile telefonice ori celelalte mijloace legale de comunicare, în special, trebuie reţinut că

obligaţia de a respecta întocmai secretul corespondenţei incumbă atât persoanelor - juridice sau

fizice - cât şi autorităţilor publice. În aceeaşi ordine de idei, nimănui nu-i este îngăduit să reţină,

să deschidă, să citească, să distrugă ori să dea publicităţii o corespondenţă care nu este adresată.

Mai mult, în cazul în care o astfel de corespondenţă a ajuns întâmplător în posesia unei

persoane, aceasta are obligaţia să o restituie destinatarului. Sub acest aspect, obligaţii aparte

revin funcţionarilor din domeniul poştei şi telecomunicaţiilor care, prin natura muncii lor şi

uneori prin natura comunicărilor iau cunoştinţă de conţinutul acestor corespondenţe.

Întotdeauna s-a pus problema dacă principiul inviolabilităţii corespondenţei poate

cunoaşte vreo restrângere. Răspunsul la această întrebare este pozitiv, atât literatura, cât şi

practica judiciară - evident, alături de legislaţia în vigoare au scos în evidenţă faptul că exerciţiul

acestui drept fundamental comportă o restrângere necesară în interesul justiţiei, adică pentru

descoperirea infracţiunilor şi a autorilor acestora.

Dar, potrivit aceloraşi prevederi constituţionale, aşa cum am arătat, “exerciţiul unor

drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după

caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a

drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor

unei calamităţi naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav. Restrângerea poate fi dispusă

numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu

situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere

existenţei dreptului sau a libertăţii.”

Aceasta înseamnă că dreptul organelor de cercetare penală de a folosi în proces

înregistrările convorbirilor telefonice trebuie să fie prevăzut de lege, realizat după o procedură

strictă şi numai pe bază de autorizare motivată, cu respectarea strictă a celorlalte drepturi ale

persoanei, în special a dreptului la viaţa familială, intimă şi privată. În mod similar se pune

problema şi în cazul oricărei alte înregistrări a convorbirilor pe bandă magnetică iar, potrivit

dispoziţiilor statuate în legea procesuală penală, regulile privitoare la înregistrarea convorbirilor

sunt aplicabile şi înregistrărilor de imagini, cu excepţia redării în forma scrisă, după caz.

Referitor la înregistrările de imagini - în completarea celor menţionate mai sus - amintim

şi prevederea constituţională care consacră dreptul la viaţa intimă, familială şi privată. În opinia

unor autori, dreptul la propria imagine şi respectul intimităţii sunt inseparabile. Cum înregistrarea

imaginilor, fără consimţământul persoanei, constituie un atentat la viaţa intimă, rezultă implicit

că restrângerea acestui drept nu poate fă făcută decât în condiţiile stabilite de lege, în interesul

justiţiei şi respectând întocmai procedura instituită.

ceste mijloace de probă pot fi cerute sau prezentate de:

organul de cercetare penală;

partea vătămată;

oricare din părţile participante în procesul penal.

Ca orice alt mijloc de probă şi înregistrările audio sau video au drept scop aflarea

adevărului în cauză, ele având menirea de a dovedi împrejurările care au precedat, însoţit sau

succedat săvârşirea infracţiunii, participanţii la comiterea acesteia, gradul de participaţie,

bunurile care au făcut obiectul activităţii infracţionale, mijloacele folosite pentru punerea în

aplicare a rezoluţiei infracţionale etc.

Pentru ca înregistrările audio sau video să poată servi ca mijloc de probă în procesul

penal, organul de cercetare penală trebuie să constate îndeplinirea următoarelor condiţii:

să existe date sau indicii temeinice din care să rezulte pregătirea ori săvârşirea unei

infracţiuni;

pentru infracţiunea comisă - ori în curs de săvârşire - urmărirea penală să se facă din

oficiu;

înregistrările audio sau video - indiferent că este vorba de înregistrarea pe bandă

magnetică a unor convorbiri telefonice, de alte înregistrări pe bandă magnetică a

convorbirilor ori de înregistrări de imagini - să fie utile cauzei şi să servească la

aflarea adevărului;

înregistrările menţionate să fie autorizate de către organele expres prevăzute de lege.

Astfel, solicitarea făcută de organul de cercetare penală pentru înregistrarea pe bandă

magnetică a convorbirilor telefonice trebuie să fie autorizată de către procurorul desemnat de

prim-procurorul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel. În mod similar, aceeaşi autorizare

motivată trebuie să existe şi în cazul înregistrărilor de imagini, precum şi în situaţia în care se

recurge la înregistrarea altor convorbiri pe bandă magnetică.

Dacă efectuarea înregistrărilor convorbirilor telefonice este solicitată de persoana

vătămată autorizarea este dată de procurorul anume desemnat de procurorul general.

dacă înregistrările - audio sau video - sunt prezentate de părţi, organul de cercetare

penală trebuie să constate că acestea nu sunt interzise de lege;

în sfârşit, pentru a putea fi folosite ca mijloace de probă în procesul penal,

înregistrările - indiferent de natura lor - trebuie să fie certificate de organul de

cercetare penală şi supuse verificărilor prin mijloacele prevăzute expres de legea

procesuală penală.

Neîndeplinirea condiţiilor menţionate - sau numai a unora dintre ele - atrage după sine

constatarea nulităţii înregistrărilor în discuţie, cu toate consecinţele negative ce decurg dintr-o

asemenea stare de lucruri.

După cum este cunoscut, normele constituţionale consacră, apără şi garantează secretul

corespondenţei. Potrivit Legii fundamentale a României secretul scrisorilor, al telegramelor, al

altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare

este inviolabil. Este de observat faptul că formularea din textul constituţional încearcă să

surprindă întreaga paletă de forme şi mijloace prin care oamenii comunică între ei.

Acest principiu, formulat simplu „secretul corespondenţei”, ca drept fundamental

cetăţenesc, are un conţinut complex, cu profunde semnificaţii şi aspecte de ordin juridic.

În legătură cu sfera persoanelor faţă de care este ocrotită corespondenţa, în general, şi

convorbirile telefonice ori celelalte mijloace legale de comunicare, în special, trebuie reţinut că

obligaţia de a respecta întocmai secretul corespondenţei incumbă atât persoanelor - juridice sau

fizice - cât şi autorităţilor publice. În aceeaşi ordine de idei, nimănui nu-i este îngăduit să reţină,

să deschidă, să citească, să distrugă ori să dea publicităţii o corespondenţă care nu este adresată.

Mai mult, în cazul în care o astfel de corespondenţă a ajuns întâmplător în posesia unei

persoane, aceasta are obligaţia să o restituie destinatarului. Sub acest aspect, obligaţii aparte

revin funcţionarilor din domeniul poştei şi telecomunicaţiilor care, prin natura muncii lor şi

uneori prin natura comunicărilor iau cunoştinţă de conţinutul acestor corespondenţe.

Întotdeauna s-a pus problema dacă principiul inviolabilităţii corespondenţei poate

cunoaşte vreo restrângere. Răspunsul la această întrebare este pozitiv, atât literatura, cât şi

practica judiciară - evident, alături de legislaţia în vigoare au scos în evidenţă faptul că exerciţiul

acestui drept fundamental comportă o restrângere necesară în interesul justiţiei, adică pentru

descoperirea infracţiunilor şi a autorilor acestora.

Dar, potrivit aceloraşi prevederi constituţionale, aşa cum am arătat, “exerciţiul unor

drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după

caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a

drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor

unei calamităţi naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav. Restrângerea poate fi dispusă

numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu

situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere

existenţei dreptului sau a libertăţii.”

Aceasta înseamnă că dreptul organelor de cercetare penală de a folosi în proces

înregistrările convorbirilor telefonice trebuie să fie prevăzut de lege, realizat după o procedură

strictă şi numai pe bază de autorizare motivată, cu respectarea strictă a celorlalte drepturi ale

persoanei, în special a dreptului la viaţa familială, intimă şi privată. În mod similar se pune

problema şi în cazul oricărei alte înregistrări a convorbirilor pe bandă magnetică iar, potrivit

dispoziţiilor statuate în legea procesuală penală, regulile privitoare la înregistrarea convorbirilor

sunt aplicabile şi înregistrărilor de imagini, cu excepţia redării în forma scrisă, după caz.

Referitor la înregistrările de imagini - în completarea celor menţionate mai sus - amintim

şi prevederea constituţională care consacră dreptul la viaţa intimă, familială şi privată. În opinia

unor autori, dreptul la propria imagine şi respectul intimităţii sunt inseparabile. Cum înregistrarea

imaginilor, fără consimţământul persoanei, constituie un atentat la viaţa intimă, rezultă implicit

că restrângerea acestui drept nu poate fă făcută decât în condiţiile stabilite de lege, în interesul

justiţiei şi respectând întocmai procedura instituită.