Student: Corcodel Cesonia

Geografia Turismului, gr. I

AUSTRALIA

Capitolul 1 : Prezentare generală şi scurt istoric

Capitolul 2 : Poziţia geografică (aşezare geografică, dimensiuni, ţărmuri)

Capitolul 3 : Evoluţia cunoaşterii continentului

Capitolul 4 : Relieful

Capitolul 5 : Clima

Capitolul 6 : Hidrografia

Capitolul 7 : Vegetaţia

Capitolul 8 : Fauna

Capitolul 9 : Populaţia

Capitolul 10 : Resursele naturale şi economia

Capitolul 11 : Diferenţieri regionale

Cuprins

Numele oficial : COMMONWEALTH OF AUSTRALIA (Uniunea Australiană)

Situarea : Ocupă continentul cu acelaşi nume, situat în emisfera sudică, între Oceanul Pacific şi Oceanul Indian.

Suprafaţa : 7 686 848 km² (din care insula Tasmania ocupă 67 889 km²).

Populaţia : 21.766.711 (iulie 2011 est.)

Capitala : Canberra

Limba oficială : engleza

Diviziuni administrative : 6 state şi 2 teritorii

Organizarea de stat : monarhie constituţională parlamentară şi federaţie

Sărbătoarea naţională : 26 ianuarie

Aglomeraţii urbane : Sydney (4.643.863 loc.); Melbourne (4.137.432 loc.); Brisbane (2.074.222 loc.); Perth (1.658.992 loc.); Adelaide (1.346.862 loc.); Gold Coast (591.473 loc.); Newcastle (573.674 loc.).

Capitolul 1 : Prezentare generală şi scurt istoric

Australia a fost populată cu 40.000 de ani î.e.n. de triburi de vânători şi pescari imigraţi din nord. În secolul XVIII, cei circa 300.000 de aborigeni trăiau grupaţi în peste 500 de triburi.

Navigatori spanioli, portughezi şi olandezi descoperă şi explorează la începutul secolului XVII coasta de nord şi de vest a Australiei. În 1642, Abel J. Tasman descoperă insula care din 1853 îi poartă numele. La 20.04.1770, James Cook atinge coasta răsăriteană şi declară Australia, posesiune britanică, la 23.08.1770. Pe teritoriul australian iau naştere după 1788, în urma unei puternice imigraţii engleze, colonii separate, care primesc, începând cu 1850, o largă autonomie internă. Descoperirea aurului în 1851 în New South Wales şi Victoria provoacă un nou val de imigranţi, populaţia crescând în cele 2 provincii. La 01.01.1901, cele 6 colonii autonome (New South Wales, Victoria, South Australia, Queensland, Tasmania şi Western Australia) se unesc, formând “Commonwealth of Australia”, cu statut de dominion în cadrul Imperiului britanic.

Scurt istoric

Federaţia Australiană este unica naţiune din lume care ocupă un continent întreg şi cuprinde diverse tipuri de habitate; de la munţi înalţi, la păduri tropicale, bariere de corali şi deşerturi. Marea atracţie a acestui mic continent o reprezintă frumuseţea naturii şi diversitatea peisajelor naturale caracteristice acestor zone, de la orizonturi nesfârşite pârjolite de soare la răcoroasele plaje din sud. Datorită vechimii şi izolării geografice, precum şi a climei extreme şi deosebit de variate, mare parte a florei şi faunei australiene sunt unice, fapt ce a fascinat şi incitat primii exploratori.

Australia este un continent unic, îndepărtat şi împins de translaţia tectonică undeva la antipozi, undeva “dedesubtul lumii”, de unde ne oferă un model al singularului, fiind ţara cea mai nouă din Lumea Nouă. Graţie întinderii sale, originalităţii biogeografice şi dotărilor de excepţie în resurse a căpătat reputaţia de “ţară norocoasă”.

Capitolul 2 : : Poziţia geografică (aşezare geografică, dimensiuni, ţărmuri)

Cea mai mare insulă a globului sau cel mai mic dintre continente, Australia ocupă 85% din pământurile emerse ale Oceaniei, fiind de 25 de ori mai întinsă decât “patria mamă”, Marea Britanie.

Ocupă o vastă întindere continentală situată între Oceanul Pacific şi Oceanul Indian, fiind străbătută prin partea sa centrală de Tropicul Capricornului.

Australia se desfăşoară între 10º41´ lat. sudică (Capul York, din nordul peninsulei cu acelaşi nume) şi 43º39´ lat. sudică (Capul Sud din insula Tasmania) sau 39º08´ lat. sudică (Capul Wilson din sudul Australiei). În longitudine se întinde între 113º09´ longitudine estică (Capul de Nord-Vest sau Cuvier) şi 153º39´(Capul Byoon) la est de primul meridian.

În general, ţărmurile Australiei sunt puţin crestate, dar intr-o măsură mai mare decât cele ale Africii sau Americi de Sud. Ţărmul oriental se desfăşoară pe o mare lungime între Capul York şi Capul Wilson. În sectorul estic, până aproape de Tropicul de Sud, este însoţit de Marea Barieră de Corali, lată de circa 150 km şi lungă de 2400 km. Se consideră că acest recif a crescut simultan cu coborârea uscatului. Unele porţiuni ale sale s-au dezvoltat pe ridicături subacvatice. În insulele recifale se cunosc două generaţii de recifi, în care cea mai veche aparţine terţiarului superior. Mai spre sud, ţărmul are caracter stâncos, cu golfuri, etc. Pe alocuri apare ţărmul de tip rias, iar spre nord în regiunea peninsulei York cel cu mangrove.

Ţărmul sudic, corespunzător în cea mai mare parte Marelui Golf Australian, este format din “băi” largi unde procesele abrazive şi carstice sunt active. Are o largă dezvoltare platforma continentală. Ţărmul vestic prezintă puţine articulaţii. Uneori este abrupt, cu faleze, pe sute de kilometri. Ţărmul nordic, puternic fragmentat, are o structură complexă asociindu-se sectoare cu faleză, cu mangrove, construcţii coraligene, rias, cu “băi”; apar în apropierea sa peninsule. Strâmtoarea Torres, lată de numai 160 km, desparte peninsula York de Insula Noua Guinee.

Insula Tasmania este despărţită de Australia prin strâmtoarea Bass. Peninsulele continentului se impun prin masivitate, varietate a peisajului, etc. Cele mai importante sunt peninsulele York, Arnhem, Eyre. În condiţiile de aşezare, geneză, climă şi relief, ţărmurile Australiei, cu excepţia celui estic, sunt puţin ospitaliere şi folosite în navigaţie. În acelaşi timp, conturul ţărmurilor, cu o relativă simplitate a fragmentării pe verticală, confirmă aspectele comune, din acest punct de vedere, cu regiuni gondwanice.

În secolul XVI, geografii renaşterii reprezentau pe hărţi în sudul Pacificului o vastă “Terra Australis incognita”. Navigatorul Torres, în 1605 zăreşte coastele nordice ale peninsulei Arnhem, iar în 1606 olandezul Willem Jansz pătrunde în golful Carpentaria până la 14º lat. S, denumind zona “Noua Olandă”. Primele informaţii despre aceste noi pământuri arătau că sunt ţinuturi aride, inospitaliere, fără aur şi bogăţii, locuite de fiinţe umane foarte înapoiate.

Navigatorul Carstensz cercetează şi cartează golful Carpentaria, la iniţiativa guvernatorului Diemen al Companiei Indiilor Olandeze, iar în 1642, Abel Tasman descoperă Tasmania, confirmând existenţa unor băştinaşi înapoiaţi; acelaşi lucru susţinându-l şi englezul Willian Dampier în 1688 şi 1689.

Căpitanul Cook, în 1769, dovedeşte insularitatea Noii Zeelande şi explorează coasta estică a Australiei, luând-o în posesie în numele regelui Angliei un an mai târziu. El debarcă în golful Botany, făcând prima descriere optimistă a Australiei.

Capitolul 3 : Evoluţia cunoaşterii continentului

Coastele continentului sunt explorate în întregime de francezul Baudin şi de englezii Vancouver, Bass şi Flinders. Cook a denumit noile teritorii Noua Galie de Sud (New South Wales), aceasta devenind o colonie penitenciară pentru guvernul britanic.

Primii coloni liberi debarcă în 1793 şi după câţiva ani, populaţia atinge 12.000 în 1810, fiind stratificată în 3 clase : cultivatori, ocnaşi eliberaţi şi crescători de oi. Ofiţerul scoţian John MacArthur aduce în Australia, în 1797, primele oi din rasa merinos din Africa de Sud, obţinând o lână de calitate şi exportând un produs scump şi neperisabil în Europa. În 1794 colonia penală producea cantităţi suficiente de alimente şi se contura un început de prosperitate. Fermele să-şi extindă domeniile de-a lungul litoralului.

Oraşul Bathurst, fondat în 1815 la poalele vestice ale munţilor, a constituit punctul de plecare pentru noi explorări. Peisaje grandioase cu orizonturi infinite în care vegetaţia de preerie presărată cu boschete de arbori oferea o imensitate de păşuni. Crescătorii de oi impun în 1846 „The Waste Lands Occupation Act„ şi încep colonizarea zonelor centrale şi a vestului australian, acest lucru ducând la conflicte şi masacrarea bîăştinaşilor. În această situaţie ia naştere organizaţia „Protectors of Aborigens„ care va încerca stoparea masacrării băştinaşilor.

Australia de vest are la origine un post militar înfiinţat în 1826, dar condiţiile naturale au împiedicat creşterea populaţiei care număra 18.000 de locuitori în 1862.

Popularea Australiei meridionale a fost fondată în 1836, propunându-şi un teritoriu fără ocnaşi şi în acelaşi timp transferarea unui fragment din societatea britanică în aceste noi teritorii.

Colonia Victoria s-a constituit în 1851, pe baza dezvoltării zootehniei, iar Queensland în 1859, aceste colonii opunându-se introducerii de mână de lucru neagră sau galbenă, ieftină, care ar fi însemnat o concurenţă pentru colonişti.

Interiorul continentului a fost explorat de Eyre (1839-1841), care a traversat deşerturile, urmat de Macdonnel, Gregory, Burke, Gills Forest, Sturt, enigmele geografice australiene fiind descifrate până în 1860.

Edward Hargrave a descoperit aur în 1850 la vest de Sydney; în anul următor au fost reperate alte 3 mari zone aurifere lângă Melbourne, fapt care au atras valuri succesive de emigranţi, constituindu-se treptat societatea australiană.

Australia este continentul cu altitudinile medii cele mai coborâte de pe glob, de cca 210 m. Doar 7% din teritoriu este deasupra izohipselor de 650 m şi aceste înălţimi se află aproape în întregime pe bordura estică.

Peste 3 sferturi din continent etalează orizonturi calme şi peisajele australiene prezintă în ansamblu o anumită monotonie. Impresia generală este aceea a unui pământ uzat, un model senil în care domină suprafeţele de platouri şi câmpii. Acest continent parcă uitat de tectonică, fără un relief interior marcant, nu a putut furniza material suficient eroziunii râurilor deja lipsite de energie.

Forma Australiei trădează unitatea şi masivitatea soclului. Un profil morfologic pe direcţia vest-est evidenţiază trei unităţi mari de relief care corespund şi unor entităţi geologice distincte: Platoul occidental, Depresiunea central-estică şi Cordiliera australiană.

Capitolul 4 : Relieful Australiei

1. Platoul occidental. Corespunde unei vechi suprafeţe de nivelare, foarte puţin modificată după era primară. Deformările tectonice post-precambriene au ridicat şi disecat puţin această zonă. Ele au dat naştere la câteva horsturi cu direcţia vest-est, care au fost tăiate de văi adânci în timpul climatelor umede. Accidentele majore de relief sunt o raritate, iar esenţialul trăsăturilor morfologice este dat de dominanţa podişurilor vaste, peneplenizate pe fondul unor structuri platformice.

Munţii Musgrave reprezintă o succesiune de culmi reziduale, a căror descreşte treptat spre vest. Sunt alcătuiţi din roci granitice de vârstă proterozoică. Cele mai mari altitudini din aceşti munţi reziduali centrali se înregistrează în vârfurile Woodroffe (1 440 m) şi Morris (1 254 m), ambele situate pe culmea mediană.

Munţii Macdonnell sunt încadraţi la vest de Marele Deşert de Nisip, iar la est de deşertul Simpson. Altitudinile cele mai mari se înregistrează în partea nordică, culminând în vârful Ziel la 1510 m.

Marele Deşert de Nisip ocupă o suprafaţă întinsă, de cca 360.000 km². Dunele sale longitudinale au 40-50 km lungime şi înălţimi de 10-15 m. Pe tot cuprinsul acestui deşert apar mici depresiuni închise acoperite cu solonceacuri.

Deşertul Gibson este în fond un şes structural, presărat cu inselberguri şi bolovani uriaşi. Dunele acetui deşert sunt în mare parte consolidate de o vegetaţie spinoasă.

În Marele Deşert Victoria dunele se succed cu regularitate pe direcţia meridianelor. Landşafturile nisipoase sunt întrerupte de inselberguri şi depresiuni lacustre cu solonceacuri.

Spre sud se desfăşoară câmpia Nullarbor care descreşte lent în altitudine dinspre nord (300 m) spre sud, unde domină Marele Golf Australian printr-o faleză abruptă şi spectaculoasă, de 70-80 m înălţime.

Munţii Musgrave

Munţii MacDonnell

Marele Deşert de Nisip

Deşertul Gibson

Marele deşert Victoria

Câmpia Nullarbor

2. Depresiunea central-estică este formată din două sectoare sedimentare distincte situate pe un imens graben orientat pe direcţia nord-sud, desfăşurat de la golful Carpentaria până la marginea sudică a continentului:

a) În nord este situat Marele Bazin Artezian cu un relief relativ diferenţiat, dar cu altitudini reduse, situate de regulă sub 150 m. Marele Bazin Artezian are acumulate imense cantităţi de apă subterană în stratele permeabile din centrul cuvetei, sursă care participă valoros la susţinerea zootehniei.

b). În câmpiile sudice, drenate de Murray-Darling, râurile se scurg dificil prin văile înecate în propriile aluviuni consistente. Spre aval, o uşoară înălţare a reliefului explică prezenţa teraselor înalte. Câmpia este străbătută de o serie de fracturi tectonice orientate nord-sud, fapt pentru care şi Murray şi-a schimbat brusc direcţia. Şi în limitele acestei câmpii apar numeroase lacuri sărate, care seacă în sezonul de vară, în special în lungul fluviului Darling.

Marele Bazin Artezian

3. Cordiliera australiană are mai curând aspect de platou decât de munţi. Numele de Alpii Australiei, aplicat părţii sudice, nu prea corespunde realităţilor morfologice.

În nord, Munţii Marii Cumpene de Apă sunt constituiţi din şisturi cristaline sau sedimentar paleozoic şi pe alocuri acoperiţi de bazalte. Spre litoral, se desfăşoară platouri cristaline care ating pe alocuri 1.500 m şi domină ţărmul prin abrupturi de falie.

Spre sud, Munţii Albaştri sunt formaţi în bună parte din platouri grezoase. Văile sunt încastrate adânc, veritabile canioane dominate de pereţi verticali ce formează un peisaj impresionant. Un punct de atracţie turistică îl constituie Platoul Kings Table-Land, o suprafaţă de nivelare înconjurată de abrupturi spectaculoase.

Partea sudică extremă a cordilierei, Alpii Australiei, reprezintă zona cea mai înaltă, şi sunt puternic marcaţi de eroziune. Muntele Kosciusko, maximul altitudinal al Australiei (2 230 m) este de fapt un munte rezidual, un monadnock inclus într-o zonă de horst.

Paralel cu ţărmul sudic, între Portland şi Melbourne se desfăşoară Munţii Victoria, cu versanţi ce prezintă pante abrupte spre litoral. Sunt constituiţi din granite, şisturi cristaline şi calcare şi prezintă un relief puternic dislocat, dar de altitudini reduse, ce abia depăşesc 1 000 m.

Tasmania, separată de continent prin strâmtoarea Bass, are un relief mai pitoresc. În vestul insulei, un vechi masiv a fost puternic înălţat, atingând 2 000 m şi a fost fasonat de eroziunea glaciară.

Munţii Marii Cumpene de Apă

Munţii Albaştri

Alpii Australieni

Tasmania

Clima dă nota de specificitate a mediului natural australian. Ţinuturile sale se găsesc în raport cu ecuatorul, cam în acelaşi gen de relaţie ca şi Sahara din Africa, adică prinse într-un corset anticiclonal, accentuat de masivitate şi de lipsa altitudinilor importante.

Clima Australiei este determinată de poziţia geografică a continentului, de dinamica generală a atmosferei, relief, curentul rece vest-australian şi cel cald est-australian. Doar cordiliera estică impune unele modificări, barând difuzia maselor umede oceanice spre interior.

Pe ansamblu, Australia are un climat cald, datorită unor mari cantităţi de radiaţie solară pe care le primeşte. Diferenţierile climatice se manifestă însă mai ales sub raport pluviometric, existând o opoziţie totală între bordura estică şi partea centrală şi vestică a continentului, între zonele umede din est şi cele aride din centru şi vest.

Din punct de vedere baric, continentul se află sub acţiunea unui centru de mare presiune, anticiclonul australian, format la latitudinea tropicelor şi care pendulează pe direcţia est-vest.

Capitolul 5 : Clima Australiei

În sudul continentului, perturbaţii de origine temperată, cu circulaţie dinspre vest, se resimt în toate anotimpurile, dar generează precipitaţii mai abundente în timpul iernii, într-un regim pluviometric de tip mediteranean, caracteristic mai ales sud-vestului continentului. În sud-est, regimul mediteranean este influenţat şi de mase de aer care se dirijează dinspre Oceanul Pacific.

Circulaţia de tip westerliess afectează mai ales latitudinile temperate unde este situată insula Tasmania şi se remarcă printr-o repartiţie mai uniformă a precipitaţiilor în timpul anului.

Pentru majoritatea continentului, precipitaţiile sunt insuficiente, chiar foarte reduse în partea centrală şi vestică, deşertică.

Cantitatea de precipitaţii scade de la periferie spre interior şi mai ales de la est spre vest. Cele mai mari cantităţi de precipitaţii se înregistrează în nord-est, la Tully – 4 339 mm/an şi în vestul Tasmaniei, la Luke Margaret - 3 575 mm/an.

Evapotranspiraţia este ridicată pe ansamblul continentului. Partea centrală şi vestică prezintă un regim hidric net deficitar. Doar regiunile estice costiere, sud-estul şi Tasmania au un regim hidric percolativ, favorabil practicării agriculturii.

Temperaturile medii anuale sunt relativ ridicate, dar marcate de un continentalism accentuat, brutal, cu contraste violente.

Zonele de climă ale Australiei au fost stabilite pe criterii termice şi mai ales pluviometrice. Sunt caracteristice trei mari regiuni climatice: musonic, tropical şi subtropical.

1. Zona climatului subecuatorial musonic nu prezintă o analogie perfectă cu situaţia barică relativ regulată a musonului din sudul Asiei. În contextul nord-australian, musonul de iarnă are mai mult caracter de alizeu, ca în Africa. Acest tip de climă cuprinde regiunea nordică litorală şi sublitorală, respectiv peninsula Arnhem, golful Carpentaria şi peninsula York.

Frecvente sunt uraganele generate de ciclonii dezvoltaţi în largul peninsulei Arnhem, mai ales în intervalul ianuarie-aprilie. Uneori se propagă şi în interiorul continentului şi sunt însoţiţi de ploi torenţiale.

2. Zona climatului tropical se desfăşoară pe o bandă cuprinsă aproximativ între 20 şi 32º lat. S şi domină cea mai mare parte a continentului. Se disting două regiuni climatice contrastante din punct de vedere pluviometric: tropical-continentală, cu accentuat caracter deşertic şi tropical-oceanică (pacifică) , mai umedă, ce înglobează cordiliera şi câmpiile litorale estice.

a) Subzona tropical-continentală ocupă regiunile cu ploi foarte rare, indiferent de sezon. Cuprinde cea mai mare parte din zonele centrale şi vestice ale ţării, dar nu sunt regiuni lipsite aproape total de precipitaţii. Este un climat plat, înviorat doar de vânturi şi averse rare însoţite de furtuni de nisip.

b) Subzona tropical-oceanică (pacifică) ocupă un teritoriu îngust din estul continentului, respectiv din sudul peninsulei York până aproximativ la latitudinea de 31º S, la nord de oraşul Newcastle. Între zona deşertică internă şi zonele litorale înconjurătoare se interpun benzi de climat tropical de tranziţie.

3. Zona climatului subtropical include partea sudică a continentului, diferenţiindu-se trei subzone nuanţate pe baza unor influenţe externe: climat subtropical indian, climat subtropical continental şi climat subtropical pacific.

a) Subzona climatului subtropical indian – cuprinde o parte relativ restrânsă din colţul sud-vestic al continentului. Precipitaţiile sunt diferenţiate sezonier. Două treimi din cantităţile anuale cad iarna datorită maselor de aer oceanic ce aparţin circulaţiei temperate de vest care afectează şi această zonă. Din punct de vedere termic, zona este foarte agreabilă.

b) Subzona climatului subtropical continental, de nuanţă semideşertică, se localizează pe o fâşie îngustă de-a lungul Marelui Golf Australian şi în cursul inferior al fluviului Murray. Este puternic influenţat de imensa masă internă continentalizată. Precipitaţiile sunt mai reduse cantitativ, dar cresc progresiv spre est. Secetele de vară sunt frecvente şi prelungite.

c) Subzona climatului subtropical pacific caracterizează zona sud-estică a continentului pe o fâşie îngustă. Caracterul mediteranean se estompează treptat spre nord sub raport pluviometric şi diferenţierile cantitative dintre vară şi iarnă devin nesemnificative. Temperaturile sunt mai moderate şi se înregistrează amplitudini mai reduse.

Tasmania are un climat diferit faţă de continent, fiind de tip temperat oceanic moderat. Pe litoralul nordic se resimte chiar o nuanţă subtropicală definită prin temperaturi mai ridicate şi prin conturarea unui maxim de iarnă în precipitaţii. Precipitaţii abundente se înregistrează pe coasta vestică, unde depăşesc 2 000 mm/an pe versanţii expuşi favorabil vânturilor de vest. Zonele pluviometrice sunt dispuse pe fâşii de-a lungul meridianelor, şi gradientul pluviometric scade progresiv spre est.

Australia este o ţară în care lipsa apei se resimte acut pe suprafeţe enorme. Sărăcia reţelei hidrografice reflectă cu fidelitate uscăciunea de ansamblu a climei. Două treimi din continent nu prezintă o scurgere directă spre mare şi nici permanentă. Imense regiuni sunt areice. În deşerturi astăzi nu mai există râuri, însă în cuaternar râurile erau permanente. Dovadă este numărul mare de albii secate, creek-uri, care coboară din munţii Musgrave sau Macdonnell.

Râurile temporare străbat munţii prin defilee largi, dar în prezent nu sunt alimentate decât în timpul ploilor torenţiale ocazionale. După câţiva kilometri, apa amestecată cu noroi se pierde în imensitatea deşertului. Doar cele mai mari văi, cum ar fi cele ale râurilor Officer-Creek şi Hamilton-Creek se desfăşoară pe lungimi de peste 150 km. Uneori, ploile torenţiale însumează cantităţi mari în 24 de ore, chiar peste 250 mm. Atunci râurile se despletesc, inundă mii de km², formând în partea centrală aşa-zisa „ţară„ a creek-urilor. Cele mai semnificative râuri în acest sens sunt Diamantina-Creek şi Cooper-Creek care alimentează lacul Eyre. Inundaţiile sunt rare, dar puternice, provocând pagube mari căilor de comunicaţie, aşezărilor sau agriculturii.

Capitolul 6 : Hidrografia Australiei

Cooper Creek

Diamantina Creek

Lacul Eyre

În aceste condiţii, tonele aride din jurul lacurilor sau din lungul râurilor se transformă în câmpuri verzi, efemere. Lacurile se umplu cu apă şi atrag numeroase specii de păsări. Este o perioadă scurtă de tresărire la viaţă a deşerturilor centrale, după care monotonia aridă se reinstalează pentru perioade nedeterminate.

1. Râurile permanente drenează doar nordul şi estul continentului. Cele mai mari, atât ca debit cât şi ca mărime a bazinului hidrografic se varsă în estul Marelui Golf Australian şi colectează apa de pe versantul interior al Cordilierei. Este vorba de sistemul Murray-Darling, cel mai important de pe continent.

Fluviul Murray izvorăşte din Snowz Mountains, străbate Alpii Australiei printr-un curs vijelios, cu repezişuri, cascade, şi sectoare de defilee până în zona de câmpie. Murray are o lungime de 1.632 km şi o suprafaţă a bazinului de alimentare de aproape 1 milion de km². În cursul inferior, divagaţiile au dat naştere la numeroase lacuri şi mlaştini. Gura de vărsare a fluviului este blocată uneori de grinduri, creându-se fenomenul de remuu şi de umplere a lacurilor mici din zona de vărsare. Fluviul este navigabil doar 6 luni pe an, în perioada de iarnă şi de primăvară, când cerinţele de apă pentru irigaţii sunt mai reduse.

Murray

Darling

Darling, cel mai mare afluent de pe dreapta al fluviului Murray, are 2.740 km lungime şi drenează un bazin hidrografic de peste 600.000 km², adunându-şi apele de pe versantul interior al Munţilor Marii Cumpene de Apă. În zona cursului inferior, fluviul este însoţit de numeroase lacuri care se umplu la viiturile mari, în restul cursului lacurile fiind mici şi secate aproape în permanenţă. Din Alpii Australiei izvorăsc numeroase râuri cu potenţial hidroenergetic ridicat, care au fost legate într-unul dintre cele mai complexe sisteme hidroenergetice de pe glob: Snowy Mountains.

Unul dintre râurile remarcabile prin mărimea bazinului hidrografic este Fitzroy, care se varsă în Oceanul Pacific printr-un estuar adânc, lângă Rockhampton.

Pe ansamblu, continentul este drenat doar pe margini, interiorul fiind aproape lipsit de scurgere permanentă, reflectând mediocritatea pluviometrică.

2. Lacurile. Termenul ar putea să ne inducă în eroare. Majoritatea celor 763 de aşa-zise lacuri nu sunt decât nişte întinderi mlăştinoase sau acoperite de cruste saline. Se aseamănă mai mult cu “chott-urile” Magrebului, decât cu lacurile propriu-zise.

Cel mai important este Lacul Eyre, situat în centrul unui vast sistem de scurgfere endoreică, cu un bazin de alimentare de aproximativ 1,2 mil. km². Deşerturile din jurul lacului absorb o mare cantitate din apa care se îndreaptă spre el şi de multe ori râurile se pierd înainte de a ajunge la debuşeu. Adâncimea lacului este redusă, sub 2 m. Este în fond o peliculă de apă cu o salinitate variabilă: 38‰ în 1950, an cu precipitaţii bogate, şi 209 ‰ câţiva ani mai târziu. În perioadele secetoase lacul se restrânge şi este înconjurat de o bandă de cruste saline. Cantitatea de sare prezentă pe fundul depresiunii este apreciată la cca 500 milioane de tone.

Lacurile sărate ale Australiei sunt grupate în trei mari zone :

a) zona sudică, unde pe lângă lacul Eyre se află şi alte cuvete lacustre importante: Torrens, Frome, Everard, Blanche, ş.a.

b) zona centrală, cu lacurile Amadeus (8.800 km²), Mackay, Hopkins, etc.

c) zona sud-vestică, ce cuprinde lacuri numeroase, dar de dimensiuni mai mici: Carnegie, Moore, Barlee, Rason, ş.a.

Lacul Eyre

3. Mediocritatea scurgerii de suprafaţă este compensată prin importante rezerve de ape subterane cantonate pe suprafeţe mari (cca. 40% din teritoriu). Se impune în primul rând Marele Bazin Artezian suprapus peste sudul Queenslandului, nordul statului Australia de Sud şi vestul Noii Galii de Sud. Al doilea bazin artezian important este situat în lungul cursului mijlociu şi inferior al fluviului Murray, fiind urmat de areale de importanţă locală, în zona litoralului vestic sau în sinecliza Eucla. Adâncimea de conservare a apelor subterane variază de la câţiva metri, la cca 2.300 m şi nu toate sunt de bună calitate. Unele sunt puternic salinizate sau sunt termale fiind inutilizabile agricol. Dar cele de calitate se integrează valoros în circuitul agricol al ţării, fiind captate de peste 10.000 de foraje ce produc zilnic o cantitate de peste 1,5 mil. m³ de apă utilizabilă.

Australia este originală din punct de vedere botanic, cu toate că flora sa este destul de săracă în specii. Se apreciază un total de peste 13.000 de specii, din care cca. ¾ sunt endemice (necunoscute sau dispărute din alte zone ale globului).

Originalitatea vegetaţiei australiene constă în prezenţa unor specii floristice cu rare echivalenţe în alte continente. Cel mai mare procentaj de endemisme, 82% din total, se află în sud-vestul continentului, urmează apoi regiunile aride din centru şi vest cu 66% endemisme şi zonele nord-estice cu 30% specii endemice.

Principalele elemente de floră continentală aparţin regiunilor indo-malayeziene, australiene şi antarctice şi sunt localizate mai ales în zonele montane.

Două specii deţin preponderenţa cu un număr aproximativ egal de reprezentaţi. Aproape toate speciile de Eucalyptus – cca. 600, şi tot cam 600 de specii de Acacia sunt întâlnite, cu diferenţieri de faciesuri, practic în toate zonele climatice ale continentului.

Capitolul 7 : Vegetaţia

Tasmania şi pădurile din sudul Australiei păstrează elemente comune cu cele din America de Sud şi Noua Zeelandă: Notophagus, Podocarpus, Drymis, Libocedrus, Fitzroya şi Araucaria.

La acestea se mai adaugă şi o serie de elemente locale: 25 de specii de Casuarinaceae, 64 de specii de Benxii şi 11 de Xanthoraea (iarba copac).

Distribuţia spaţială a formaţiunilor vegetale corespunde în ansamblu diferitelor zone pluviometrice. Uscăciunea celei mai mari părţi a continentului explică şi sărăcia relativă în specii şi enorma extensiune a plantelor xerofite, capabile să profite de cea mai modestă umiditate. Veritabilele păduri nu ocupă decât suprafeţe restrânse în nord şi est, reprezentând doar 5% din teritoriu. Pe marginile nordice şi estice sunt prezente, pe areale disjuncte, diferite asociaţii de pădure. În terţiar şi în cuaternarul inferior şi mediu, pe fondul unul climat mai generos din punct de vedere pluviometric, pădurile ocupau aproape toată suprafaţa continentului. Spre sfârşitul pleistocenului şi începutul holocenului, clima a început să se aridizeze treptat şi formaţiunile de pădure s-au degradat şi au sfârşit prin a ceda locul unor asociaţii cu mare putere de adaptare la uscăciune. Astfel, la marginea pădurilor au apărut formaţiuni ierboase asemănătoare savanelor.

Specia Notophagus

Specia Podocarpus

Specia Drymis

Specia Libocedrus

Specia Fitzroya

Specia Araucaria

Casuarinaceae

Xanthoraea

1. Zona pădurilor tropicale nordice cuprinde două areale distincte, în funcţie de durata ciclului vegetativ anual al arborilor.

a). Pădurea semperviriscentă de pe litoralul nord-estic profită de precipitaţiile abundente ale zonei şi este alcătuită în cea mai mare parte din arbori de talie mare. Predomină speciile de eucalipt (Eucalyptus regnans – se numără printre arborii giganţi ai continentului şi poate atinge 150m înălţime), palmieri, bambus, ferigi arborescente fosile etc. Numeroase sunt şi speciile de liane sau orhidee şi ierburi de parter.

b). Pădurea tropicală de tip musonic de pe litoralul nordic este afectată de apariţia unui sezon mai uscat, este formată în special din arbori cu frunze căzătoare aparţinând genurilor Cedrella, Eleocarpus, Flindersia şi Albizzia. Diseminat apar şi palmieri, iarba-copac, acacii, precum şi numeroase liane care fac dificilă parcurgerea acestor păduri.

c). Pe litoralul nordic şi nord-estic, în condiţiile unui climat cald şi umed şi a pendulării mareelor, vegetează optim mangrovele, constituite din paletuvieri comuni şi altor continente sudice. Arborii sunt dispuşi în zona ţârmului în funcţie de gradul de adaptare la salinitatea apei oceanice, iar un mecanism interesant al metabolismului, reuşeşte eliminarea sării prin frunze.

Mangrovele sunt formaţiuni de pădure densă, practic impenetrabile datorită unei configuraţii aparte a trunchiurilor şi mai ales a rădăcinilor. Un hăţiş de rădăcini aeriene contorsionate, numite „pneumatofori„, se desprind din ramuri şi se înfing lejer în solul periodic inundat, conferind stabilitate, dar şi posibilităţi suplimentare de nutriţie. Şi sistemul lor de înmulţire este interesant. Au seminţele protejate de o păstaie subţire şi ascuţită la ambele capete care de regulă cade imediat după reflux şi se înfinge adânc în solul umed.

2. Zona pădurilor australe mezoterme reprezintă un areal floristic relativ bogat în care se remarcă aproximativ 70 de specii de Eucalyptus şi care ocupă părţile centrale ale Cordilierei australiene. Se mai întâlnesc şi specii de Acacia, Donatila, Notophagus etc, îmbinate într-o diversitate ce reflectă diferenţierile de facies climatic în altitudine.

3. Pădurile mediteraneene ocupă sudul munţilor Victoria şi colţul sud-vestic al continentului. Este o pădure mai deschisă, mai luminoasă, datorită densităţii mai reduse a arborilor şi faptului că a fost intens poienită. Este adesea supusă incendiilor apărute în urma unor secete prelungite. Este prezent şi arborele numit kari-kari, cu un trunchi înalt şi drept ce se ramifică abia la 50 m deasupra solului.

Eucalyptus Regnans

Liane

Cedrella

Eleocarpus

Albizzia

Flindersia

Kari-Kari

Mangrove

Seminţele mangrovei care sunt protejate de o păstaie subţire.

4. Pădurea temperată acoperă suprafeţe însemnate din părţile mai înalte ale Tasmaniei. Ploile abundente şi uniform repartizate anual conferă densitate şi consistenţă acestor păduri. Parterul înmagazinează multă umezeală şi înlesneşte dezvoltarea unui subarboret bogat, cu ferigi, muşchi, licheni şi fungi. Speciile lemnoase sunt caracteristice emisferei sudice şi sunt constituite din foioase şi conifere.

5. Vegetaţia savanelor ocupă o bandă aproape continuă în estul şi nordul continentului, între pădure şi tufărişurile xerofitice. Ierburile savanelor, în special gramineele, sunt importante pentru zootehnie. Din loc în loc peisajul este înviorat de apariţia arborelui candelabru, cu ramuri lungi şi subţiri, lipsite de frunze. Savanele se degradează treptat spre zonele tufişurilor, făcând loc unor formaţiuni de stepă.

6. Stepele australiene sunt presărate cu exemplare rare de Acacia sau Eucalyptus, dar şi cu ierburi mărunte.

Feriga

Muschi

Licheni Fungi

Arborele-candelabru

7. O formaţiune vegetală specifică Australiei o constituie scrubul, format din nenumărate specii de arbuşti şi plante cu spini, rezistente la secetă. Scrubul acoperă suprafeţe întinse din centrul şi vestul continentului, înconjurând deşerturile şi înaintând de-a lungul creek-urilor sau în munţii reziduali.

Scrubul se diferenţiază după structura floristică, deosebindu-se mai multe formaţiuni caracterizate prin predominanţa unor specii caracteristice: mallee-scrub, mulga-scrub şi brigalow-scrub.

Mallee-scrubeste o denumire dată unor asociaţii de arbuşti de eucalipţi pitici care nu depăşesc 2-3 m înălţime. Cresc foarte deşi, ca stuful, încât nu te poţi strecura printre ei. La parter este caracteristic spinifexul, alcătuit din smocuri de iarbă spinoasă şi dură ca nişte ace. Are flori roz, frumoase, încărcate cu nectar şi atrage o pasăre numită nectăriţa.

Mulga-scrub este o formaţiune dominată de acacii. Se întâlneşte cu precădere în arealele din nordul şi nord-estul marilor deşerturi australiene.

Brigalow-scrub este caracteristic vestului Australiei şi este format din specii de eucalipt şi acacia.

8. Deşertul australian nu este şi un deşert vegetal. Dunele sunt în mare parte fixate de arbuşti rari, dar mai ales de redutabilul spinifex.

În zonele marginale, cu precipitaţii de 250 – 350 mm/an apare o stepă semideşertică cu Casuarinaceae, Triodia, Atriplex. În interiorul deşerturilor există plante xerofite endemice. Vegetaţia, mai bine reprezentată decât în alte deşerturi ale lumii, se datorează precipitaţiilor întâmplătoare şi apelor subterane mai abundente, unele chiar la nivelul freatic util.

Atriplex

Triodia

Izolarea în care s-a situat Australia în decursul timpurilor geologice a influenţat net evoluţia faunei. Originalitatea faunei continentului constă în primul rând în prezenţa unui număr mare de endemisme, unele extrem de curioase. Cel puţin 160 de specii de mamifere au dispărut sau sunt necunoscute în alte continente, fiind proprii doar Australiei.

Condiţiile ecologice au imprimat diferenţierea a două linii evolutive diferite în cadrul mamiferelor. În zonele nordice ale fragmentelor Gondwanei au proliferat mamiferele placentare, în timp ce în părţile sudice au găsit condiţii optime mamiferele marsupiale. Există elemente comune Australiei şi sudului Americii de Sud, specii de Opossum.

Australia a devenit un “azil” al marsupialelor, iar condiţiile climatice şi numărul redus de specii carnivore au favorizat proliferarea şi diversificarea continuă a lor.

Capitolul 8 : Fauna

Opossum

Treptat s-au produs adaptări şi mutaţii care au diversificat mult speciile în privinţa taliei, a caracteristicilor şi mai ales a particularităţilor anatomice, a sistemului de locomoţie, a cerinţelor ecologice, etc. Cangurii adaptaţi savanelor şi stepelor şi-au dezvoltat disproporţionat membrele, supradimensionându-le pe cele posterioare pentru o deplasare specifică, în salturi succesive. În felul acesta, salturile cangurilor (uneori 10-12 m lungime) se fac fără eforturi deosebite şi consum de multă energie.

Cangurii numără cel puţin 50 de specii, de la cangurul roşu de savană, până la cangurul şobolan.

Cangurul roşu

Cangurul şobolan

Cele mai interesante endemisme australiene sunt monotremele-echidna şi ornitorincul – rămase la stadiul tranziţiei între amfibienii primitivi şi mamifere.

Ornitorincul este o bizară combinaţie între mamifer, reptilă, pasăre şi peşte, încât un naturalist englez din secolul trecut l-a numit “paradoxus”.

Are o blană cafeniu-închisă, coadă turtită, membrană între degetele membrelor inferioare şi cioc acoperit cu o piele flexibilă şi sensibilă.

Echidna este un marsupial insectivor, nocturn, cu corpul acoperit cu ţepi denşi şi duri, care trăieşte mai ales în zonele presărate cu tufişuri xerofitice din centrul şi vestul continentului.

Printre alte endemisme curioase se numără şi Koala, un animal nocturn, vegetarian, paşnic şi uneori foarte simpatic.

Un patrimoniu faunistic extrem de interesant şi în lumea reptilelor, unde se întâlnesc varanul uriaş, iguana, dragonul zburător şi un număr mare de specii de şerpi (140 de specii din care 20 de specii sunt de şerpi veninoşi). Şi avifauna este deosebit de interesantă, numărând peste 650 de specii de păsări, din care 75% sunt endemice; între acestea amintim emu, casuarul, pasărea liră, precum şi numeroase specii de columbifere şi papagali.

În pădurile australiene se întâlnesc cangurul arboricol, veveriţa marsupială zburătoare, vombatul marsupial, koala, câinele zburător, cangurul de stâncă, numeroase specii de opossum, crocodilul, termitele.

Din lumea păsărilor se remarcă în mod deosebit cele cu penaj viu colorat: papagali (lorikeet, kockatoo), pasărea paradisului, pasărea liră, coţofana neagră, peste 300 de specii de columbifere.

Varanul uriaş

Iguana

Dragonul zburător

Emu

Casuar

Pasărea liră

Veveriţa zburătoare

Vombatul marsupial

Crocodil

Papagalul Loriket

Papagalul Kockatoo

Pasărea paradisului

Coţofana neagră

Savanele şi stepele constituie domeniul unor marsupiale readaptate de la ecosistemele forestiere, cum sunt cangurul roşu, cârtiţa marsupială, şobolanul marsupial, bursucul şi furnicarul marsupial. Interesant este aşa-numitul şoarece cangur, care trăieşte în câmpia Nullarbor şi este foarte rezistent la secetă.

Dintre păsări, amintim casuarul în statul Queensland, emu în zonele centrale şi vestice, iar dintre reptile se remarcă şarpele cafeniu-rege, şarpele mulga şi varanul.

Bursuc

Furnicar

Soarecele cangur

Tot în domeniile ierboase se mai întâlneşte câinele dingo, termitele, furnica-buldog, furnica săritoare, furnica-de-nectar.

Câinele dingo

Deşerturile sunt populate de puţine specii de animale cu adaptări extreme la condiţiile de pluviozitate slabă şi variaţii termice accentuate. Se întâlnesc mai ales specii de reptile şi insecte.

Zonele mlăştinoase constituie ecosistemul preferat al păsărilor şi batracienilor. Se remarcă lebăda neagră, ibisul, barza, cormoranul, tufăriţa, nectăriţa, fluierătorul, brotăcelul auriu.

Ibis

Lebăda neagră

barză

Cormoran

Şi pădurile Tasmaniei reprezintă domeniul unor marsupiale interesante: lupul marsupial, vulpea marsupială, pisica de Tasmania, diavolul de Tasmania, vombatul. În zonele litorale pot fi întâlnite colonii numeroase de pinguini, albatroşi, pescăruşi, gâşte sălbatice, iar dintre mamifere, foca.

Lup marsupial

Pisica de Tasmania

Diavolul tasmanian

Albatroşi

Pescăruşi

Gâşte sălbatice

Foci

Un ecosistem cu totul original îl constituie Marea Barieră de Corali desfăşurată pe cca 2.600 km lungime în nord-estul continentului şi având o lăţime variabilă, cuprinsă între 20 şi 320 de km. Este alcătuită din insule coraligene şi recifi de diverse forme şi dimensiuni, dezvoltaţi discontinuu. Unii corali au început să se dezvolte încă din silurian.

Lumea animală, extrem de bogată şi variată, cuprinde steaua de mare, ariciul de mare, spongieri, celenterate, cefalopode, gasteropode, crustacei, moluşte, broaşte ţestoase şi nenumărate specii de peşti.

Arici de mare

Stea de mare

Între anii 1830-1840 s-a favorizat imigrarea distribuindu-se pământ. În 1851, Australia avea 400.000 locuitori, şi a depăşit un milion câţiva ani mai târziu.

Cei mai numeroşi erau emigranţii din Marea Britanie şi Irlanda (1,4 mil.), apoi germani, danezi, olandezi, italieni, iugoslavi, greci, neo-zeelandezi etc.

Natalitatea a scăzut uşor în ultimele decenii. În 1955 era încă destul de ridicată, 22,6‰, iar până în 1996 s-a redus până la 14‰.

Mortalitatea se menţine de multă vreme la cote scăzute, graţie unei asistenţe sociale deosebite. În 1972 era de 8,5‰, iar în ultimii ani a scăzut uşor la 6,8‰ pe fondul unei creşteri continue a speranţei de viaţă a populaţiei.

Capitolul 9 : Populaţia

Speranţa de viaţă medie, de 79 de ani, este printre cele mai ridicate din lume.

Densitatea medie este extrem de redusă, 2,3 loc./km².

Coasta estică şi sud-estică a Tasmaniei are pe ansamblul său o densitate de cca 20 loc./km²; în restul insulei, densităţile descresc spre centru.

Populaţia aparţine în marea ei majoritate rasei albe şi este formată în principal din urmaşi ai emigranţilor anglo-saxoni. În Australia, în prezent, trăiesc încă aproximativ 50.000 de aborigeni.

Canberra a devenit capitală federală după 1928 şi avea la inaugurare abia 25.000 locuitori. În prezent atinge 320.000 locuitori.

Sydney, capitala statului New South Wales, atinge în prezent 3,9 milioane de locuitori.

Melbourne, capitală a statului Victoria, deţine 2/3 din populaţia acestui teritoriu, având în prezent 3,3 milioane locuitori.

Brisbane are în prezent 1,3 milioane locuitori.

Adelaide este capitala Australiei meridionale având uşor peste 1 milion de locuitori.

Perth a depăşit 1 milion de locuitori.

În prezent, Australia are o populaţie de 20,6 milioane de locuitori, din care majoritatea sunt descendenți ai coloniștilor englezi din secolele 19 și 20, cei mai mulţi din Marea Britanie și Irlanda.

Populația Australiei s-a mărit de 4 ori de la sfârșitul primului războiului mondial, fiind influențată de un ambițios program de imigrare. După cel de-al II-lea război mondial și până în anul 2000, aproape 5.9 din totalul cetățenilor s-au stabilit în regiune ca noi imigranți.

La fel ca toate țările puternic dezvoltate, Australia prezintă o îmbătrânire a populației, cu tot mai mulți pensionari și o forță de muncă mai scăzută. Un număr mare de australieni (759,8 pentru perioada 2002–2003), trăiește în afara țării. Engleza este limba națională, vorbită și scrisă ca și engleza australiană. Conform recensământului din 2001, engleza este limba vorbită în cadrul familiei de către 80% din populație. Următoarele limbi vorbite în cadrul familiei sunt chineza (2,1%), italiana (1,9%) și greaca (1,4%).

Școala este obligatorie peste tot în Australia pentru cei cu vârste între 6-15 ani (16 ani în Tasmania, 17 ani în vestul Australiei), atingându-se astfel un grad de alfabetizare de 99%. 

1. Resursele naturale – Continentului australian i-a surâs întotdeauna şansa în domeniul descoperirilor miniere.

Activitatea minieră este extrem de diversă şi eficientă, ţara fiind dotată cu toate categoriile de resurse şi asigură singură cca. 50% din exporturile ţării. Minele Australiei sunt în proporţie de peste 60% în aer liber, iar productivitatea este de câteva ori mai mare decât în Europa.

Australia a devenit a treia producătoare mondială de minereu de fier, având o producţie de 88,6 milioane tone în 1995.

Se remarcă şi prin producţia de mangan. Aproape 90% din producţie revine zăcămintelor din insula Groote Eylandt din Golful Carpentaria.

Wolframul se obţine din minereurile de wolframit, aflate în cantităţi mari în Tasmania.

Capitolul 10 : Resursele naturale şi economia

Zăcămintele de nichel sunt prezente în două perimetre mai importante situate în nord şi vest.

Molibdenul se găseşte în catităţi reduse în scoarţă, dar totuşi Australia este a patra producătoare mondială.

Un metal utilizat în obţinerea oţelurilor termorezistente este cobaltul, extras din zăcămintele din Australia de Vest şi din Tasmania.

Ţara dispune şi de zăcăminte importante de ilmenit şi rutil din care se extrage titan.

În subsolul australian se găsesc numeroase şi importante rezerve de minereuri ce conţin metale neferoase.

Aurul a fost metalul care a declanşat şi a stimulat emigrarea masivă spre continent şi în acelaşi timp a constituit şi premisa descoperirii altor metale sau resurse. Ponderea cea mai importantă o deţin zăcămintele din Australia de Vest, unele chiar în plină zonă deşertică, fapt ce îngreunează exploatările.

Cantităţi însemnate de argint se obţin din minele de la Silverton, Chillagoe, Zeehan.

Cele mai importante exploatări de plumb şi zinc sunt situate în New South Wales.

Bogăţia Australiei în cupru este remarcabilă. Zăcămintele de cupru sunt cantonate prioritar în centrul şi estul continentului şi sunt rare şi mai mici în vest.

În vestul continentului se exploatează diamante din podişul Kimberley şi din districtele Pillbara şi Nullagine. Din bazinul Ligting Ridge se extrage opal negru, din vestul lacului Torrens opal alb, din Rockhampton safir, iar din bazinul Poona nefrit, rhodonit şi beriliu verde. Statul Queensland se remarcă şi pentru producţia de agate, Victoria prin zeolite şi Australia de Vest prin diverse forme de ametiste.

Sarea se găseşte din abundenţă în zonele aride din vest şi pe litoralul sudic.

Opal negru

Opal alb

Safir

Safir

Nefrit Rhodonit

Beriliu verde

Agată

Zeoliţi

Ametist

Dezvoltarea industrială şi a căilor de comunicaţie a impulsionat exploatarea şi producţia de materiale de construcţie. Un loc important îl deţine exploatarea calcarelor şi dolomitelor.

În Australia de Sud se găsesc cantităţi mari de gips şi de caolin. Se mai remarcă importante rezerve de magnezit şi de azbest din New South Wales şi Australia de Vest.

Australia dispune de rezerve deosebit de importante de uraniu.

Bogăţia Australiei în cărbuni de bună calitate este considerabilă şi a generat una din primele ramuri industriale ale ţării. Aprecierile din anul 1979 indicau rezerve totale de cărbuni de 526 miliarde tone, din care 112 miliarde în statele Queensland şi New South Wales.

Cele mai importante bazine carbonifere ale ţării sunt localizate în estul ţării între Newcastle şi Adelaide.

Huilă şi antracit se exploatează din statul Queensland din zona litorală estică.

În statul Victoria predomină exploatările de lignit.

Petrolul este localizat pe bordura vestică, estică şi sudică, cuprinzând şi zone de şelf, iar gazele naturale sunt prezente în zăcăminte de sine stătătoare, mai ales în partea central-estică a continentului. Cea mai importantă zonă de extracţie a petrolului o constituie strâmtoarea Bass, a cărui şelf conţine structurile cele mai productive şi care dă cca. trei sferturi din producţia ţării. Producţia de petrol a Australiei a fost evaluată la 27,7 milioane tone în 1999.

Alte resurse importante ale Australiei sunt legate de învelişurile geografice de la suprafaţa continentului. Astfel modul de utilizare a terenurilor relevă ponderea păşunilor care deţin 60%di teritoriu şi care stau la baza dezvoltării extraordinare a zootehniei în această ţară.

Pădurile exploatabile nu ocupă decât 5% din suprafaţă şi lunt localizate aproape exclusiv în fâşia litorală estică şi în Tasmania.

Terenurile arabile ocupă 6% din teritoriu şi nu se pot extinde prea mult din cauza condiţiilor limitative impuse de lipsa apei.

Pentru utilizarea resurselor hidrosferice de suprafaţă au fost construite peste 380 de baraje, cu lacuri de acumulare ce furnizează peste 60 miliarde m³ de apă anual.

2. Industria

Industria energetică – În balanţa energetică a ţării, combustibilii fosili au o pondere hotărâtoare. Hidroenergia şi noile forme de energie nu deţin decât 6% din totalul energiei produse. Perspective deosebite are însă pentru Australia centrală şi vestică energia solară, eoliană şi cea furnizată de ocean.

Industria energiei electrice se bazează în principal pe filiera termocentralelor, uzine care sunt instalate mai ales în regiunea industrială din sud-est, apoi pe litoralul estic şi în colţul sud-vestic. Majoritatea acestora funcţionează cu lignit şi cărbune brun din producţia internă.

Industria metalurgică. Siderurgia. – Ţara dispune de toate condiţiile pentru dezvoltarea acestei ramuri: subsol foarte bine dotat în fier, neferoase, cărbuni, materiale fondante şi o forţă de muncă specializată. În prezent, ţara produce oţeluri de bună calitate, înalt aliate.

Metalurgia neferoasă este legată mai mult de zonele producătoare de energie electrică decât zonele de producţie a minereurilor.

Industria constructoare de maşini este una din ramurile ce au devenit competitive, inserând Australia printre exportatorii acestor produse.

Construcţiile navale reprezintă o ramură cu tradiţie, dar dezvoltarea, extinderea şi diversificarea sunt de dată relativ recentă.

Producţia de material feroviar s-a bucurat de o atenţie deosebită, deoarece constituirea unei infrastructuri feroviare se impunea ca o prioritate naţională.

Industria electronică şi electrotehnică este una din ramurile tinere, dar extrem de dinamice ale industriei australiene.

Industria chimică. Cele mai importante subramuri au devenit industria acizilor şi substanţelor explozive şi petrochimia. Petrochimia a cunoscut o dezvoltare foarte rapidă odată cu intrarea în exploatare a zăcămintelor proprii de hidrocarburi. Producţia de mase plastice se realizează pe baza polietilenei obţinută de la combinatele Altona şi Botany. Cauciucul se obţine din latexul importat din Malaysia şi Indonezia sau prin sinteză chimică.

Fibrele celulozice şi cele sintetice au producţii mai modeste şi sunt obţinute în combinatul de la Bayswater din Australia de Sud.

Din acidul sulfuric produs, 90% se utilizează în producţia de îngrăşăminte superfosfatice şi 10% în cea de amoniac.

Industria materialelor de construcţie dispune de materii prime din abundenţă: calcare, dolomite, marne, gips, argilă, nisipuri, etc.

Industria alimentară reprezintă una din cele mai vechi ramuri, astăzi puternic dezvoltată şi specializată mai ales pentru export.

Industria textilă este la rândul ei o ramură cu tradiţie şi se bazează pe materia primă internă – lâna – sau pe bumbac şi fibre de sisal şi iută venită din import. Produsele din lână are şi largi disponibilităţi pentru export.

3. Agricultura. Un avantaj al agriculturii îl constituie inversarea sezoanelor, ceea ce permite Australiei să aprovizioneze pieţele în perioade când agricultura emisferei nordice este împiedicată să producă.

Suprafaţa cultivfată în anul 1990 era de 16 milioane hectare.

Solurile sunt în pare parte mediocre. În regiunile aride, humusul este practic inexistent. Pe de altă parte, alterarea soclului australian nu oferă decât un material parental sărac, adesea acid.

Cerealele acoperă ¾ din suprafaţa cultivată, iar grâului îi revine 1/2.

Graţie climatului se pot cultiva arbori fructiferi din zonele temperate, mediteraneene şi tropicale. Mărul, părul, piersicul şi caisul se cultivă mai ales în statul Victoria. Citricele se cultivă în colţul sud-vestic, în jurul oraşului perth, şi în bazinul inferior al fluviului Murray.

Culturi de viţă-de-vie se practică mai ales pe valeqa fluviului Murray şi în statul Victoria. Australia produce în general vinuri dulci şi lichioruri pentru export.

Trestia-de-zahăr ocupă cca 160.000 ha. Cele mai importante plantaţii sunt în Queensland şi New South Wales.

Bumbacul ocupă suprafeţe reduse de numai 50.000 ha în Queensland şi New South Wales. Pentru industria textilă se apelează la importuri.

Şi pentru culturile de tutun sunt alocate suprafeţe mici, mai cu seamă în Victoria şi Queensland.

Zootehnia deţine şi în prezent mai mult de 50% din valoarea producţiei agricole, iar 40% aparţine numai sectorului ovinelor (70% din efective sunt constituite din rasa merinos). Producţia de lână pe cap de animal este cea mai ridicată din lume de 4,8 kg în medie.

Sectorul bovine s-a dezvoltat târziu, către sfârşitul secolului al 19-lea.

Porcinele se cresc mai ales pe lângă fabricile de prelucrare a laptelui.

Creşterea păsărilor se practică în ferme mici, specializate fie în producţia de carne, fie în cea de ouă.

Şi activitatea de pescuit a cunoscut o dezvoltare ascendentă. Cele mai mari cantităţi dre peşte provin din apele litorale ale Australiei, unde se pescuiesc specii de ton, scrumbie, sardele, rechin-scrumbie.

Economia forestieră este activă doar în zonele estice. Doar 5% din suprafaţa continentului este ocupată cu păduri. Suprafeţe întinse de păduri sau asociaţii arboricole sunt declarate parcuri sau rezervaţii naturale, mai ales în Teritoriul de Nord şi în Cordiliera australiană.

4. Transporturile – Căile ferate s-au impus rapid. Reţeaua cea mai densă se află în sud-est, reunind tronsoane din statele New South Wales, Victoria şi chiar Australia de Sud. Cea mai lungă cale ferată standardizată, de la Sydney la Perth, leagă Pacificul de Oceanul Indian. Transaustralianul are o lungime de 4.400 km.

Nici căile rutiere ale Australiei nu se remarcă printr-o coerenţă ridicată, deservesc regiuni limitate şi sunt doar parţial modernizate.

Transporturile maritime au constituit vreme îndelungată singurul sistem de legătură cu restul lumii şi acest rol primordial îl deţin şi în prezent. Cele mai mari oraşe australiene sunt porturi prin care se practică exporturile ţării.

Transporturile aeriene sunt vitale pentru Australia. Este un sistem rapid, adaptat necesităţilor circulaţiei umane şi materiale pe distanţele continentale ale Australiei. Deţine locul 2 pe glob, după SUA, în ceea ce priveşte dezvoltarea traficului aerian.

Deşerturi de nisip roşu de o frumuseţe sălbatică, păduri de eucalipţi şi alte specii exotice, mări dantelate de corali, sute de specii de animale necunoscute, peisaje montane inedite, parcuri şi rezervaţii naturale întinse fac din Australia o zonă turistică de prim rang. Australia şi-a descoperit o vocaţie turistică, şi prin amenajarea a numeroase baze şi staţiuni de cură balneară şi agrement.

Oraşul Sydney este mândru de Harbour Bridge şi de Opera sa, ca Parisul de Turnul Eiffel. Plajele sale, cum este celebra Bondy Beach, sunt frecventate într-un sezon estival cvasi-permanent, iar cartierul King Cross a devenit un fel de Montmartre de peste mări. Taranga Park invită vizitatorii să se familiarizeze cu fauna endemică australiană.

Canberra este un model de urbanism, conceput piesă cu piesă şi plantat cu 2 milioane de arbori. Un oraş-grădină cu spaţii verzi alternând cu spaţii rezidenţiale, cu o arhitectură şi o tramă stradală modernă şi fiabilă.

Melbourne se remarcă prin parcurile şi bulevardele sale în stil parizian sau victorian. O mare atracţie o prezintă hipodromul său în timpul desfăşurării celebrei Melbourne Cup.

Turismul

Deşert de nisip roşu

Harbour Bridge, Sydney

Opera, Sydney

Bondy Beach

Hipodromul din Melbourne

Adelaide adăposteşte în parcul naţional din apropiere numeroase specii de animale australiene. Alice Springs este un oraş al pionierilor, rămas conservat la aspectul din timpul primilor colonişti. În apropiere se găseşte Ayers Rock – cel mai mare monolit de gresie metamorfică din lume, cu numeroase caverne cu picturi rupestre aborigene.

Heron Island în Marea Barieră de Corali oferă vizitatorilor cca 1.100 de specii de peşti şi peste 200 varietăţi de corali prin intermediul unui observator submarin. Dunk Island, o insulă împădurită, cu un singur hotel ascuns în verdeaţă, înconjurat de papagali, păsări de mare, broaşte ţestoase, oferă imaginea lumii exotice a Mărilor Sudului.

Munţii Albaştri prezintă complexe petrografice inedite, cum sunt celebrele “Trei surori”, fasonate şi coafate de eroziunea selectivă, şi numeroase defilee şi cascade.

În Teritoriul de Nord, în peninsula Arnhem, se află unul dintre cele mai mari parcuri naţionale din lume, Kakadoo National Park, aflat în prezent în administraţia aborigenilor, care protejează elemente de floră şi faună spontană endemică.

Complexul Snowy Mountains este renumit şi pentru dotările turistice de excepţie în vederea practicării sporturilor nautice sau de iarnă.

În zonele din interior este la modă turismul de tip safari, iar pe litoral o mulţime de staţiuni pun la dispoziţia amatorilor facilităţi pentru sporturile nautice, mult agreate de către australieni.

Sunt numai câteva din multitudinea de obiective şi atuuri turistice australiene care vor înscrie acest continent printre regiunile turistice de primă mărime ale secolului următor.

Alice Springs, oraş al pionerilor, Adelaide

Ayers Rock, Adelaide

Marea Barieră de Corali

Heron Island

Dunk Island

Spaţiile regionale din partea sud-estică a continentului, care constituie esenţialul populării şi umanizării teritoriului: districtele New England, River Land, Gippsland, Malee (Victoria), anumite spaţii rurale din Tasmania, văile cultivate cu viţă-de-vie sunt ţinuturi bine conturate şi cu o puternică identitate geografică.

Nucleele rurale şi aglomeraţiile urbane dispersate în Australia utilă nu reprezintă decât întinderi limitate.

Fiecare stat are personalitatea sa, istoria sa, capitala, guvernul, legile, tradiţiile de autonomie, ecosistemele sale, de multe ori în antagonism ori rivalitate cu alte state.

Capitolul 11: Diferenţieri regionale

1. New South Wales – statul fondator. Această ţară numără cca 6 milioane de oameni. Este aproape în întregime cu faţa spre bordura maritimă. Este statul cu cea mai mare putere economică din Australia. Realizează 28% din valoarea producţiei agricole naţionale, şi mai mult de jumătate din producţia de cărbuni a Australiei. Baza industriei grele este asigurată prin producţiile de oţel, maşini-unelte, echipament industrial şi electronică de la Wollongong, Newcastle şi Sydney. New South Wales este statul care oferă imaginea celei mai moderne şi complexe societăţi australiene.

2. Victoria – statul coroanei a fost fondat în 1836 de către crescătorii de animale din Tasmania, aflaţi în permanentă căutare de spaţii largi pentru turmele cu efectivele în creştere. Victoria a luat naştere în jurul golfului Port Philip odată cu apariţia oraşului Melbourne, separându-se de New South Wales în 1851. Oraşul Melbourne s-a impus rapid ca oraşul cel mai important al Australiei. Dacă New South Wales s-a specializat în metalurgia grea, Victoria şi-a orientat activităţile spre noile industrii de transformare: textile, electrice, mijloace de transport, care au devenit pilonii dezvoltării sale economice. Cu toate că este cel mai mic stat al continentului, ocupând doar 3% din suprafaţa Australiei, este al doilea prin numărul locuitorilor: 4.460.000 în 1993, adică un sfert din total.

3. Queensland – statul însorit are o suprafaţă de 1.727.000 km². Are un climat subecuatorial în nord şi tropical în sud-est, fiind supus ritmului alternant al sezoanelor umede şi uscate. Capitala statului, Brisbane, este un oraş original, cu o arhitectură compozită, în care se opun, într-un amestec uimitor de stiluri, modernismul şi barocul vechi. Economia actuală a acestui stat se sprijină în mare măsură pe activitatea minieră.

4. Australia de vest – statul minier se remarcă în primul rând prin dimensiunile sale considerabile: 2.256.000 km². Are doar 1.672.000 locuitori, adică aproape a zecea parte din numărul locuitorilor ţării. Spre interior, trei mari deşerturi monotone se succedă de la nord la sud: Marele Deşert de Nisip, deşertul Gibson şi Marele Deşert Victoria. Partea locuibilă se reduce la colţul sud-vestic cu cun climat mediteranean agreabil.

5. Canberra – statul-oraş. Teritoriul capitalei federale este practic o enclavă în New South Wales. Nu are funcţii industriale ci numai administrative şi culturale.

6. Tasmania – Insula verde – este cel mai mic dintre statele australiene, având doar 68.000 km². Populaţia este de 450.000 de locuitori. Capitala, Hobart, de 180.000 locuitori, concentrează 40% din populaţie. Măsoară aproape 300 km în lung ca şi în lat; este accidentată mai ales în partea vestică unde mai multe vârfuri montane depăşesc 1.500 m şi adăpostesc numeroase parcuri naţionale.

7. Australia de Sud – Statul fermierilor – Succesul economic s-a bazat pe extracţia cuprului şi pe producţia de grâu şi lână. Adelaide, în 1920, grupa deja 52% din populaţia statului. Populaţia statului este în prezent de 1.672.000 locuitori, ceea ce reprezintă mai puţin de 10% din totalul continentului. Adelaide este centrul monumentelor, al hipodromului, parcului zoologic şi grădinii botanice.

8. Teritoriul de Nord – Statul aborigenilor are 1.350.000 km². În nord domneşte un climat tropical. Populaţia a atins în 1993, 170.000 locuitori. Majoritatea sunt grupaţi în 2 capitale: Darwin (75.000 locuitori) şi Alice Springs (20.000 locuitori). Oraşul Darwin şi-a creat o zonă comercială liberă, are un aeroport şi un port activ. Alice Spring este mai mult un simbol, o dovadă a vechii axe de circulaţie între nord şi sud.