R O C S I R - Golden Ideas Home 1... · 2008. 1. 19. · Lucian Blaga pentru filozofia Vedantei, din care f ăcuse lecturi intense şi citise lucr ări de interpretare înc ă din

R O C S I R

Revista Română de Studii Culturale (pe Internet)

Romanian Cultural Studies Internet Review

Revue Roumaine d'Etudes Culturels (en ligne)

ISSN: 1582-0521

1 / 2006

www.rocsir.usv.ro

Editura Universitatii "Stefan cel Mare" Suceava

"Stefan cel Mare" University Printing House

Editions de l'Université "Stefan cel Mare"

NOTA EDITORULUI / EDITOR'S NOTE / NOTE DE L'EDITEUR

ROCsIR este o revista academica filosofica online, cu comitet international de redactie si comitet de lectura (minim 2 specialisti, peentru un studiu) Editia tiparita se poate realiza utilizand Adobe Acrobat 5 (sau superior). Manuscrisele sunt primite numai prin mesageria electronica. Copyright-ul materialelor publicate, precum si raspunderea pentru continutul lor, apartin, în întregime, autorilor. Încurajam publicarea de studii traduse simultan în engleza, franceza si romana. ROCSIR is an academic philosophical online journal, with international board and lecture board (minimum 2 analysts for each study). The printed version can be realized using Adobe Acrobat 5 (or higher). The manuscripts are accepted only by e-mail. The copyright of the printed papers and the responsibility for their contents are holded, entirely, by the authors. We are encouraging the publication of the papers with English, French and Romanian versions. ROCSIR este une revue philosophique en ligne, avec une équippe rédactionnelle internationale et un comité de lecture (2 analysts, mimimum, pour chaque étude). La version imprimée peut être realisée en utilisant Adobe Acrobat 5 (ou sup). Les manuscrits sont acceptés seulement par couriel. Les droit de proprieté intellectuelle et la responsabilité pour le contenu, appartiennent, entièrement, aux auteurs. Nous encourageons la publication des études avec des version multi-lingue: anglais, français et roumain.

R O C S I R

Revista Română de Studii Culturale (pe Internet) Romanian Cultural Studies Internet Review

Revue Roumaine d’Etudes Culturels (en ligne)

Editura Universităţii "Ştefan cel Mare" Suceava

"Ştefan cel Mare" University Printing House Editions de l'Université "Ştefan cel Mare"

ROCSIR Revista Română de Studii Culturale (pe Internet)

Anul 7, nr. 1, 2006

Publicaţie semestrială

ROCSIR Romanian Cultural Studies Internet Review

Year 7, no. 1, 2006

A semestrial Review

ROCSIR Revue Roumaine d’Etudes Culturels (en ligne)

Année 7, no. 1, 2006

Une Révue sémestrielle

ISSN: 1582-0521

www.rocsir.usv.ro

R O C S I R

Revista Română de Studii Culturale (pe Internet) Romanian Cultural Studies Internet Review

Revue Roumaine d’Etudes Culturels (en ligne

ROCSIR ISSN: 1582-0521

ROCSIR Revistă semestrială, on line, de studii semio-logice şi filosofice româneşti - Ediţii integrale în limbi străine sau multiligve, ocazional. - Ediţii tipărite, ocazional. - Tipăribilă, în format A5, folosind fişierele Adobe Acrobat 5 (sau superior). - Mesagerie electronică: [email protected] / [email protected] - Abonamente: [email protected] - ISSN: 1582-0521 - Editura Universităţii "Ştefan cel Mare" Suceava Semestrial review, online, for Romanian semio-logical and philosophical studies - Multilingual and foreign languages editions, occasionally. - Printed editions, ocasionally. - Printable, in A5 format, using the Adobe Acrobat 5 (or higher) files. - E-mail: [email protected] / [email protected] - Subscriptions: [email protected] - ISSN: 1582-0521 - "Ştefan cel Mare" University Printing House Revue sémestrielle, en ligne, d'études sémio-logiques et philosophiques roumaines - Editions multilingues ou dans des langues etrangères, occasionnellemnt. - Editions imprimés, occasionellement. - Imprimable, dans le format A5, en utilisant les fichiers Adobe Acrobat 5 (ou sup). - Couriel: [email protected] / [email protected] - Subscriptions: [email protected] - ISSN: 1582-0521 - Éditions de l'Université "Ştefan cel Mare"

Redacţia - Board - Equippe rédactionnelle

Presedinte de onoare

Honour President

Président d'Honneur

Acad. ALEXANDRU BOBOC Professor PAUL E. MICHELSON

Editor Editor Editeur EMILIA GULICIUC

Membrii Board members Équippe rédactionnelle WILLIAM OLDSON

TITUS RAVEICA VASILE MUSCA

ELENA PRUS

CARMEN COZMA ION NEGURA GINA PUICĂ

NICU GAVRILUŢĂ Distribuţie Distribution Distribution

EMILIA GULICIUC

ROCSIR 1 / 2006

CUPRINS

Rocsir 1 / 2006 Cuprins / Summary / Sommaire

CUPRINS / SUMMARY / SOMMAIRE

ROCSIR no. 1 / 2006

IDENTITATE ŞI DISCURS

IDENTITATE ŞI ALTERITATE ÎN LIRICA LUI LUCIAN BLAGA

Rodica Marian

7

IDENTITATE IN ANGLIA SECOLULUI AL 19-LEA: PROFESII SI TIPURI CULTURALE

Ioana Nica

37

IDENTITĂŢI VIZIBILE ŞI INVIZIBILE

Paul Kun

55

IMAGINEA CA HIPERREALITATE

Cristina Cîrtiţă-Buzoianu

65

BERTRAND RUSSELL ŞI NAZUINŢA CĂTRE O NOUĂ MANIERĂ DE A FILOSOFA

Mirela Arsith

71

PERTINENŢĂ ŞI CONTEXT

Mircea Horubeţ

86

DEFINIŢIA NEESENŢIALISTĂ ŞI PROBLEMA TIPURILOR NATURALE

Paul Kun

112

EXPLICIT, IMPLICIT SI INTERCOMPREHENSIUNE

ÎN CONVERSAŢIA COTIDIANĂ

Elena Bonta

118

7


Rodica Marian


Rodica Marian

Relaţia propusă ca un reper de interpretare în titlul studiului nu este o antinomie dialectică, identitate vs alteritate, ci o simultaneitate interşajabilă, identitate şi alteritate, mai bine spus şi identitate şi alteritate. Această grilă de punere în adâncime a universului liric blagian, ca şi a celui eminescian, pe de altă parte, reflectă o stare mai puţin cercetată şi acceptată în arealul gândirii europene (ce se poate încadra în ceea ce filozoful Blaga definea prin paradoxia logică, ori prin statutul stilistic al metaforei revelatoare, totodată ascunzătoare de mister), stare de graţie dezvăluită în profunzimea gândurilor exprimate uneori de marii poeţi: „Oare eu, tu, el nu e totuna. (Oare astea nu se confundă într-un individ)... Eu e Dumnezeu” (Eminescu, Ms. 2262), „Dar eu socot că a fi mai mulţi este esenţa omului” (Paul Valéry) sau „Ah, e nebun e cel care crede că eu nu sunt tu!” (Victor Hugo), „Dar tot ce ne e propriu trebuie învăţat la fel de bine cu ceea ce ne e străin” (Hölderlin), „A fi unul însuşi este, totdeauna, a ajunge să fii acel altul care suntem şi pe care îl purtăm în interiorul nostru” (Octavio Pazi) şi „Eu este un altul” (Arthur Rimbaud). Aceste străfulgerării se regăsesc în modul de gândire poetică prin care se „încheagă” multe poeme blagiene (precum şi o bună parte din lirica eminesciană), pe tărâmul de simţire şi reflecţie a unei nedramatice, senine „revelaţii” a transpunerii eu-lui într-un alt suflet, chiar a scindării personalităţii creatoare, respectiv a eu-lui poetic, fie profetic, fie modern-narcisiac.

Conexiunea teoretică a unui filon substanţial din lirica blagiană cu o stare de spirit dominant definibilă prin dizolvarea individualităţii în Unul-Tot, ca mijloc de salvare predicat de înţelepciunea indiană, nu ne poate apărea ca o grilă bizară ori

8

R O C S I R

Revista Română de Studii Culturale (Pe Internet)

1 / 2006

exterioară universului de gândire blagian. Un elementar motiv al întemeierii acestei abordări este foarte cunoscuta apetenţă a lui Lucian Blaga pentru filozofia Vedantei, din care făcuse lecturi intense şi citise lucrări de interpretare încă din vremea când era elev şi mai apoi, în timpul de după absolvirea teologieiii; interesul său pentru această filozofie este constant, dincolo de intermitenţe, marcând, la maturitate, şi propriile-i lucrări sau volume de filozofie. Un alt motiv justificativ al unei asemenea optici de interpretare descinde dintr-un alt areal de istorie a gândirii, desigur, cu nuanţările de rigoare, plasând natura contemplaţiei blagiene şi conştiinţa sa culturală în prelungirea secolului al XIX-lea, în expresionism. În expresionism scindarea formativă a eului este promovată programaticiii, dar în ce priveşte eul expresionist blagian, ca eu scindat, care-şi valorizează nu unitatea dată ci multiplicitatea manifestărilor acesteia, fenomenul este mai complex, îl voi trata în capitolele consacrate textelor poetice blagiene. Deosebirea de substanţă a efectelor scindării în lirica lui Blaga constă tocmai în îngemănarea unor laturi ale expresionismului cu dreapta cumpănire de esenţă mioritică, cu refuzul angoasei heideggeriene şi cu liniştita risipire a eului. Aceasta din urmă semănă cu „liniştea sacrală”, goethiană, pe care filosoful Blaga o extrage din elegiile eminesciene, în special din perla „esenţei metaforice” a limbajului poetic, care este în concepţia filozofului culturii concentratul poem Peste vârfuri/

Scindarea propriei identităţi din finalul poemului eminescian Melancolie conduce, aproape invariabil, pe cei mai diferiţi analişti la interpretarea, printr-o conştiinţă dramatică, a acestei ruperi interioare ca o marcă terifiantă a alienării. O analiză semantică atentă a poemului, ca şi o lectură intermediată de metaforele obsedante, pune în evidenţă un alt sens dominant, finalul celebrei Melancolii răstoarnă meditativa suferinţă în detaşare, eliberarea prin revelaţia alter-ului („străina gură”) fiind marcată semantic prin râd de câte-ascult, dar şi prin Parc-am murit demult ca o desprindere de sine în timp.

9


Rodica Marian

Ca şi Eminescu, Blaga nu este cutremurat de grija exacerbată şi pozitivă a integrităţii personalităţii, ca o valoare axiologică prin excelenţă proteguită în arealul de gândire occidental. Dezinvoltura cu care circulă diseminarea eu-lui în „gândirea” sensibilă blagiană, cea incorporată în opera poetică, apare evidentă într-o atentă analiză a textelor înseşi. În creaţia celor doi mari poeţi români adesea nu există limite tranşante între eu şi non-eu, cum s-a observat uneori în receptarea critică, şi, de asemenea, nu apare vreo inhibiţie dramatică, nici îngheţul tragic, în faţa unor scindări de „elemente solidare”, cum ar fi trupul şi sufletul. Precum nu se poate dovedi în semantica poetică profundă a lirismului blagian vreo spaimă ori aură tragică în faţa dezintegrării eu-lui. Ar părea o că această manieră de a resimţi noncontradictoriu relaţia dintre identitate şi alteritate este o categorie abisală individuală, dacă ea nu s-ar putea pune în lumină, într-un fel similar, şi în lirica eminesciană. Oricum, apare posibil, într-o analiză de mare anvergură, a se vedea dacă nu cumva în aceste personalităţi creatoare, numite Eminescu şi Blaga, se împlineşte astfel şi o categorie abisală etnică.

*** Semantica profundă “încarcerată” prin cuvinte şi dincolo de corporalitatea ori semnificaţia lor în destinul hermeneutic al sensului textual sau în creaţia de lumi semantice închipuite (posibile) poate cuprinde şi tendinţa mai recentă de readucere în prim planul analizei poetice a persoanei creatoare, ca integralitate a vocilor ei textualizate, după o lungă fetişizare a scriiturii. Cercetările asupra textului pe o dimensiune lingvistico-semiotică sau semantică, precum acelea ale Alexandrei Indrieş (consacrate poeziei lui Blagaiv sau creaţiei literare a lui Eminescuv), au pus încă acum patru decenii un accent semnificativ pe polifonia persoanei, înţeleasă în sensul de conştiinţă creatoare unitară şi polivalentă,

10

R O C S I R


1 / 2006

coroborând-o cu un punct de vedere apropiat de psihologia antropologică. Din această perspectivă înăuntrul conştiinţei persoanei creatoare se găsesc vocile personajelor şi cea auctorială, alcătuind o polifonie „conţinută în şi determinată de eterogenitatea persoanei în general”, implicând multiplicarea eu-lui în „euri” diverse, dar şi factorul alterităţii, adică cel guvernat de instanţele persoanelor tu şi el. Relaţia tripartită eu-tu-el care structurează categoria persoanei, ca aplicare la studiul literaturii, este sugerată, mărturisit, de trionticitatea construită de psihologii Eduard Pamfil şi Doru Ogodescuvi, dar poate fi şi dezvoltarea bivocalităţii celebrului poetolog M. Bahtin (din perspectivă filosofică dialogismul stătea şi la baza sistemului de interpretare a lumii în viziunea lui Martin Bubervii). Oricum, de reţinut este că persoana polifonică din studiile amintite este considerată ca emiţătoare a noosferei, cu precizarea că vocile, chipurile, destinele, tăcerile, gândurile, toate cele cuprinse în lumea lăuntrică a creatorului, cu pluralitatea vocilor sale, se construiesc în lumea textului, „singurul mod de a le institui este discursul”viii.

Opoziţia identitate vs alteritate domină structura tripartită a persoanei, alteritatea fiind divizată în alteritate complementară (tu) şi alteritate absolută (el). Aplicată creaţiei eminesciene polifonia persoanei se caracterizează, în această abordare, prin concluzii ce converg cu absolutizarea viziunii filosofice din Arheus, conform căreia eterogenitatea se circumscrie unităţii, adică individualitatea se păstrează dincolo de profunzimea scindării „eurilor” „ca diversitate a trăirilor, impulsurilor, aspiraţiilor, închipuirilor în mai multe ipostaze”ix. „Cine este sau ce este acel el sau eu, care în toate schimbările din lume ar dori să rămâie tot el ?”se întreba Eminescu în fragmentul Arheus şi asupra acestui gând eminescian se cuvine să mai medităm. Aşadar, important mi se pare, din unghiul de vedere pe care-l propun acum, să precizez că această aparentă hipertrofiere a eului, eu care se extinde totuşi, paradoxal, prin răsfrângeri succesive în alter-uri ale ipseităţii, tuităţii şi ileităţii, dar aceste „destrămări” îl îndepărtează, în fond, constant de sinele particular. Înţeles astfel eul blagian, ca şi cel

11


Rodica Marian

eminescian, cum am văzut cu altă ocazie, nu se cantonează de fapt în persoana sa privată, nici în eul modern narcisiac, nici exclusiv în eul său liric profetic, ci mai curând în condiţia unui suflet individual căruia i se revelă natura sa de alteritate şi totodată de non-alteritate faţă de sufletul universal. În piept / mi s-a trezit un glas străin / şi-un cântec cântă-n mine-un dor, ce nu-i al meu [...] O, cine ştie – suflete-n ce piept îţi vei cânta / şi tu odată peste veacuri [...] dorul sugrumat. Fără să facă referire la condiţia eul său poetic, demonstraţia filosofului Lucian Blaga surprinde această ambiguitate metafizică cu două soluţii logice, după care autorul minus-cunoaşterii postulează şi soluţia dogmatică a acestei paradoxii din metafizica indiană, soluţie ce ar fi putut exista sub forma: „sufletele individuale sunt reale, ele emană din Brahman, dar rămân unite şi substanţial identice cu Brahman”x. Din această cauză relaţia avansată ca un reper de interpretare în titlul acestui demers nu este o antinomie dialectică, identitate vs alteritate, ci devine identitate şi alteritate, mai bine spus şi identitate şi

alteritate. După părerea mea, Eminescu nu voia să spună altceva, în întrebarea din Arheus, la care se pot adăuga şi alte gânduri, nu mai puţin adânci: „Câţi oameni sunt într-unul singur?” ori Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost? şi „În fiecare om se încearcă spiritul Universului”.

Indologul Sergiu Al-George remarcă faptul că propunând această soluţie dogmatică Lucian Blaga regăsea sensul şi adevărul ultim al sistemului Vedanta, spre care l-a condus „un anumit instinct filosofic înrudit îndeaproape cu cel indian”. Afinităţile gânditorului Blaga cu spiritul indic au fost puse în evidenţă, în mod deosebit, de acelaşi indolog, dar înseşi referirile insistente din Eonul dogmatic la acest mod antic şi oriental de gândire sunt semnificative. Elocvente, ca şi în cazul lui Eminescu, sunt şi datele biografice care atestă la Blaga foarte timpuria preocupare pentru filosofia Vedanta, pe care o citea prin interpretări, alături de alte lecturi din autori inzi, pe la 14 anixi. Totodată, se impune să subliniez, pentru folosul analizei practice a lirismului blagian, observaţia savantului amintit care adaugă un aspect neteoretizat de

12

R O C S I R


1 / 2006

Blaga, anume acela privind realitatea ca emanaţie a absolutului: „Dacă ar fi considerat în ansamblul său sistemul Vedanta, Blaga şi-ar fi dat seama că relaţia ambiguă de alteritate şi totodată de non-alteritate faţă de Brahman, priveşte nu numai sufletul individual ci tot ce emană din Brahman, tot ce s-a aflat ca potenţă [...] în acesta, începând cu Isvara (principiul divin ca persoană) şi sfârşind cu lumea empirică” (s. n.)xii.

Există o strălucită demonstraţie în epistemologia blagiană a paradoxiei dogmatice (Eonul dogmatic, 1931), care nu este o unitate dialectică a contrariilor, ci o veşnică binaritate, a cărei sinteză e imposibilă în termenii concretului hegelian, pentru că este în raport bivalent cu concretul real, pe de o parte, ca şi cu abstractul, pe de altă parte, după cum precizează filosoful Blaga: „Soluţia paradoxiei dogmatice, neatinsă de mintea omenească, e postulată în transcendent [...] e suma determinărilor ei posibile sub dublul unghi de vedere al abstractului şi concretului”xiii. Sensul ei nu este logic, dar are „un sens funcţional în cadrul gândirii umane în general” şi filosoful Blaga adaugă precizarea fundamentală „pentru a întâmpina orice confuzie cu alte tipuri de ideaţie, formula dogmatică trebuie înţeleasă esenţialmente ca expresie a unui mister [ea] ... vrea determinarea unui mister conservând acestuia caracterul de mister în toată intensitatea sa”xiv. Precizarea naturii paradoxiilor dogmatice care „sunt paradoxii nu numai pe plan logic, precum cele dialectice, ci şi faţă de concret”, încât „soluţia paradoxiei dogmatice e irealizabilă cunoaşterii, ea e postulată în transcendent”xv conduce gândirea minus-cunoaşterii (dogmatică) spre „lămurirea” sintezei postulate în transcendent pornind de la precizarea că sinteza dogmatică este „în dezacord radical şi stabil cu concretul, nu fiindcă ea s-ar referi la ceva transcendent, ci independent de acest fapt”xvi. Pentru a clarifica acest tip de ideaţie, filosoful Blaga îl disociază de tezele metafizice ce se referă la transcendent, fără a fi dogmatice. Conceptele care se utilizează în dogme sunt cele obişnuite, „cu corespondenţe în concret, sau realizabile într-un concret imaginar («persoană», «fiinţă», «substanţă», «numere», «natură», «esenţe» etc.)” dar „dogma

13


Rodica Marian

deformează raporturile logice inerente acestor concepte [...] cu alte cuvinte sinteza dogmatică e în dezacord cu concretul, nu fiindcă se referă la transcendent pur şi simplu, ci fiindcă implică o anume concepţie despre transcendent, care se poate exprima logic în concepte”xvii. Acest argument este foarte preţios aruncând o lumină aparte asupra soluţiei antinomiei dogmatice care „se face prin postularea unei zone inaccesibile şi contrare logicei, şi-şi găseşte expresia în faptul «transfigurării». Antinomia dialectică n-are nevoie de «transigurarea». Antinomia dogmatică are nevoie de «transfigurare», adică de-o scindare de termeni solidari, fie în chip explicit, fie în chip implicit, odată cu formularea ei”xviii(s. n.). Această scindare de termeni solidari, explicând transfigurarea, este fundamentală în cazul categoriei persoanei, respectiv a eului poetic, aşa cum am postulat în relaţia identitate şi alteritate.

„Faţă de paradoxiile dialectice, paradoxia dogmatică e de altă natură, [...] exclude o sinteză prin concret”xix (s. n.), aşadar această altă natură se cere aproximată printr-o înţelegere care se poate exprima logic, fără să fie în esenţă reductibilă la logica gândirii filozofice ori metafizice. Într-un fel similar filosoful Blaga va insista în argumentaţia deosebirii relaţiei metaforice de tip „expresiv” faţă de principiul funcţional din perspectiva „revelatorie” care este de „cu totul altă natură”, constituind un alt tip de instituire a sensului metaforic. Paradoxia dogmatică este un alt tip de ideaţie, tot aşa cum metafora revelatoare este un alt tip de proces metaforic, ilustrat exemplar de metafora nucleară, devenită celebră, din propria-i creaţie poetică „Soarele, lacrima Domnului”. Poetica zilelor noastre precizează prin pertinente studii teoretico-analitice că intenţia globală a filosofului culturii este de a „transpune problematica «metaforicului» în perspectiva antropo-logiei şi de a certifica [...] specificul funcţional, nerecunoscut până atunci, al metaforei translingvistice sau poetic-culturale”xx.

Trebuie să inserez aici o posibilă analogie a paradoxiei dogmatice din filosofia blagiană cu extraordinara argumentaţie a instituirii de sens prin inserţia domeniului translingvistic (al „misterului”) în „finalitatea metaforei” numită „revelatoare”xxi din

14

R O C S I R


1 / 2006

celebra teorie a lui Blaga a metaforei ca dimensiune fundamentală a creaţiei culturale (Geneza metaforei şi sensul culturii, 1937). „Aspectul dizanalogic” al relaţiei metaforice care joacă un rol decisiv în procesul de instituire a sensului metaforic în tipul revelator, ca şi dualitatea metaforicului în reflecţia blagiană a beneficiat de o strălucită încadrare teoretică în metaforologia contemporană, cu relevarea specificităţii şi naturii sale particulare în lucrările lui Mircea Borcilăxxii. Explicarea semantică a tipului metaforic revelator, ca o nouă funcţie metaforică, este elucidată cu clarviziune şi rigoare în aceste analize teoretice, prin trei paşi decisivi. Aceştia sunt decantaţi în relaţia nucleară sugerată de Blaga, prin confruntarea cu concepţiile actuale în metaforologie. Primul pas decisiv este, după demonstraţia lui Mircea Borcilă, cel al soluţiei ecuaţionale, marcată riguros prin semnul = (egal), ca relaţie metaforică ce se stabileşte în planul sensului şi nu în funcţia predicativă, adică „în cadrul limbajului”, care n-ar putea explica „creaţia unui sens cu totul nou, ca cel instanţiat şi în metafora blagiană”xxiii. Identificarea celor două conţinuturi referenţiale „permite, evident, orientarea procesului metaforic într-o direcţie translingvistică şi creatoare de lumi”xxiv. Al doilea pas hotărâtor este, în aceeaşi concepţie poetică, introducerea de către Blaga a functorului «x» în ecuaţia metaforică, care are menirea de a marca inserţia „misterului”, pe de o parte, iar pe de altă parte este „menit... să orienteze relaţia primară ecuaţională tocmai în direcţia creaţiei de sens translingvistic”. Cel de-al treilea pas „constă în definirea rolului crucial al dizanalogiei în acest tip de proces semantic”. Dizanalogia operează în Soarele, lacrima Domnului în raport cu disocierea precizată de Blaga între „planul aparenţelor” şi „planul esenţelor”, şi numai în acest plan al esenţelor are loc identitatea între soare şi lacrima Domnului. Aspectul dizanalogic, subliniat de Mircea Borcilă, este „ireductibil,... cel care nu «poate fi trecut cu vederea» şi care intră, ca atare, în componenţa entităţii semantice nou create”xxv.

Considerând relaţia antinomică identitate şi alteritate o paradoxie dogmatică tind să mă încadrez în temeiul filosofic

15


Rodica Marian

exprimat de Blaga prin trăsătura definitorie a acestei formule care „trebuie înţeleasă esenţialmente ca expresie a unui mister [ea] ... vrea determinarea unui mister conservând acestuia caracterul de mister în toată intensitatea sa”(v. supra). Corelatul «x» din faimoasa formulă blagiană a metaforei revelatoare (a+x=b)xxvi introduce şi el „misterul”, transformând aspectul sensibil al lui «a» într-un „mister deschis”xxvii, deci «a» este „privit” ca un „semn vizibil al lui «x»”. Determinarea misterului din formula dogmatică ar corespunde, mai departe, cu factorul dizanalogiei menit în final „nu să fie eliminat (ca în cazul metaforei I)”xxviii sau, aş putea adăuga, ca în cazul sintezei antinomiilor dialectice, ci să „completeze debordant pe «a»”, după cum spune Blaga însuşi. Paradoxul îmi pare că rămâne şi el ireductibil în relaţia identitate şi alteritate, transfigurarea producându-se prin scindarea anterioarei echivalări a=b, cu o ipotetică structură de adâncime predicativă: identitatea este alteritate. Paradoxul comentat de Blaga din metafizica indiană, căreia îi configurează soluţia următoare: „sufletele individuale sunt reale, ele emană din Brahman, dar rămân unite şi substanţial identice cu Brahman”xxix surprinde prin analogia cu unele faze ale tipului de proces semantic din metafora revelatoare. Chiar exemplul din propria-i creaţie lirică Soarele, lacrima Domnului, având în planul sensului, după cum arată Mircea Borcilă (urmând şi convenţiile de punctuaţie în spirit blagian), o structură comparabilă cu cea a unei sintagme predicative (*Soarele /este/ lacrima Domnului), îmi apare substanţial înrudită, ca mod de gândire, cu dialectica simbolului indian în perspectiva filosofică a gramaticienilor; imaginea oului ca metaforă preferată pentru a exprima „trecerea de la Unul la Multiplu şi invers, era preluată din textele arhaice – unde revine neîncetat din Ŗgveda şi până în Upanişade – fiind unul din modelele de transcendere a tuturor opoziţiilor”xxx.@!@@!@ în care tensiunea dintre Unul şi Multiplu se rezolva cu ajutorulcu celebrul refren upanişadic Tat tvam asi („acesta eşti tu”).

Aşadar, ceea ce propun a fi considerat ca un paradox dogmatic în expresia sieşi străin poate fi şi o metaforă revelatoare,

16

R O C S I R


1 / 2006

după sugestia implicită a lui Mircea Borcilă, în care dizanalogia nu este eliminată, păstrându-şi tensiunea şi conservând misterul „în toată intensitatea sa”.

Mai târziu, filosoful Blaga a înlocuit termenul dogmă cu minus-cunoaştere, ceea ce se potriveşte, mai din adânc, semanticii profunde şi sensului programatic din marele paradox ilustrat de poemul – prag liric absolut al creaţiei blagiene - Eu nu strivesc corola de minuni a lumii. Despre acest poem s-au spus prea multe, inclusiv că este o paradoxie, analizându-se cu multă fineţe semantica negaţiilorxxxi, precum şi antiteza celor două lumini: lumina mea vs lumina altora, în cadrul relaţiei identitate vs alteritate. Lumina mea este, după cum sesizează cu pertinenţă Sergiu Al-George, o epifaniexxxii, aşadar ambivalentă. Paradoxul important priveşte lumina (altora, într-o anume măsură şi a mea)=cunoaştere, dar şi lumina (mea)=minus-cunoaştere şi el se pliază foarte elocvent tocmai cu formula teoretizată de Blaga filosoful în paradoxia dogmatică.

Relaţia identitate şi alteritate va funcţiona în structura profundă a lirismului blagian, în sensul arătat prin reperele de mai sus, şi atunci când termenii identităţii şi paradoxiei nu sunt persoane, ci elemente ale naturii (vezi supra relaţia ambiguă de alteritate şi nonalteritate a lumii empirice faţă de Brahman). O astfel de antinomie se propagă, de exemplu, între destinul de suferinţă al oamenilor, rătăcitori „prin arderi” (Atotştiutoarele), ca şi sângele poetului (evident un alter-poetic) ce strigă după pierduta-i copilărie (În marea trecere), pe de o parte şi „lucrurile” care „ne ghicesc împlinirea”, pe de alta. Ioana Em. Petrescuxxxiii observa cu fineţe că lucrurile şi toate celelalte vietăţi ale acestei lumi sunt identice lor însele, şi deci inapte pentru „rană”, care ar fi sinonimă numai cu acea „ne-mplinire lăuntrică” ca apanaj al sufletului uman. Dar, tot atât de adevărat este că, în contextul universului poetic al aceluiaşi ciclu În marea trecere, suferinţa derivă nu din pierderea identităţii, ci tocmai din integralitatea identităţiixxxiv, ipostaziată în Dumnezeu, care este „muta, neclintita identitate [...]”, postură de perfectă închidere în sine care „nu cere nimic”, „Nici măcar

17


Rodica Marian

rugăciunea mea” (Psalm). Dacă în „marea trecere” dobitoacele merg „cu ochi cuminţi”, „fără spaimă”, pentru că au siguranţa presupusă de critic în identitatea de sine, suficienţa de sine a lui Dumnezeu nu mai este tot atât de senină în Psalm, divinul fiind oarecum acuzat de poet pentru această neclintire şi muţenie a sa. Mai mult, poemul începe chiar prin deplângerea dinspre om a singurătăţii lui Dumnezeu: O durere totdeauna mi-a fost singurătatea ta ascunsă / Dumnezeule, dar ce era să fac? Transpare astfel o evidentă ambiguitate între semantismul „rănii”, al sângelui ce strigă prin păduri, ca ipostaze ale non-identităţii suferinde sau dureroase şi identitatea absolută a divinului care nu este scutită nici ea de neîmplinire, de o disimulată însingurare.

Faţă de avansata şi reductiva interpretare liniară a rănii prin suferinţăxxxv din orizontul întâlnirii omului cu fiinţarea, în povestea pietrei care cântă „doar atâta timp cât ascunde în trupul ei o rană”, apare o ambiguizare extrem de importantă: „Căci are un suflet şi piatra inertă / cât timp ne-mplinire lăuntrică poartă. / Dar, fără de-o rană, făptura e moartă” (s. n.) (Columna lui Memnon). Aşadar, acest ultim vers al lui Blaga, reinvesteşte rana cu harul creator al vieţii, deci cu un atribut care nu mai poate fi în nici un caz înscris într-un registru negativ ca cel al suferinţei chinuitoare, ci, dimpotrivă, această reîncărcare à rebours a făpturii cu o rană dătătoare de viaţă trimite expres la valori metafizice, la o revelare ca mister a omenescului, a valorii soteriologice a suferinţei, posibilă prin minus-cunoaştere.

Pe de altă parte, mi se pare că modul de a gândi logic ori mai bine spus posibilitatea de a exprima în dimensiune logică analogia şi dizanalogia antinomicei relaţii identitate şi alteritate s-ar putea apropia de paradoxia dogmatică ori de simultaneitatea în veşnicie a contrariilor, prin aşa-zisa opoziţie disjunctivă nerezolvată, ori disjunctiv-conjunctivă, care în structura ei de adâncime este o opoziţie conjunctivăxxxvi: şi...şi, derivată din indecizia sau...sau. Astfel, această relaţie de antinomie se apropie de ambiguitatea alteritate-nonalteritate. Sintagma poetică blagiană „sieşi străin”, mai concisă decât eminesciana poveste a propriei

18

R O C S I R


1 / 2006

vieţi „repovestită de o străină gură” ar fi putea fi, în opinia mea, contragerea acestei opozitivităţi, a despicării sinelui în stranietatea diferenţei non-sinelui, în timp ce sinele realizează fără disperare, intimitatea şi comuniunea cu non-sinele. Ca stare interioară, sieşi străin, este, totodată, în măsura în care-o putem integra în coexistenţa cumpănită şi veşnic binară a paradoxiei dogmatice teoretizată de Blaga, total diferită şi de ceea ce s-a numit coincidentia oppositorium, tip de paradox care are o sinteză dialectică şi „care nu cere să fie rezolvat prin ceea ce am numit «transfigurare»”xxxvii, cum precizează, în plus, în metafizica sa dogmatică filosoful Lucian Blaga. Transfigurarea este în reflecţia blagiană, cum am văzut, scindarea necesară a unor termeni solidari, scindare ce poate fi şi implicită, „odată cu formularea ei”xxxviii. Fără a intenţiona o transpunere precisă a acestei „ecuaţii” filosofice în analiza semantic-poetică a unor texte poetice ca Linişte, Psalm şi Brânduşile şi fără a statua acest fundal teoretic la baza detectării lumilor închipuite ori ficţionale ale textelor respective, deci nevrând să vizez o posibilă o autointerpretare, nu pot să nu remarc cât de expresivă şi de adâncă în consecinţele sensului poetic este ipoteza scindării uniunii trup-suflet, la finalul poemului Psalm, final de obicei eludat de cei mai mulţi exegeţi.

Voi reveni asupra poemelor Psalm şi Brânduşile, rezumându-mă aici să ating condiţia semantică a circumstanţei modale exprimată prin sieşi străin: „Tristeţea renunţării Dum- / nezeu o încerca molatic. / Şi lumea toată o făcu, / sieşi străin, c-un gest tomnatic. // O singură mândrie-avu / gospodărind cenuşile: / în ipostază de amurg / să-nchipuie brânduşile”. Pentru că funcţia primordială a facerii lumii rămâne intactă în esenţă, s-ar părea că sieşi străin concentrează o metaforă revelatoare, care produce prin dizanalogia ireductibilă conţinută în natura ei procesuală, un sens cu totul nou în planul „esenţelor”, transformând-o într-o altă lume textuală. Scindarea sinelui într-un alter străin, care ar prelua esenţa energetică a Creatorului, acum subminată însă prin circumscrierea în atribute elocvente semantic: molatic, tomnatic, pune identitatea inalterabilă într-o condiţie inadmisibilă, fiind contrară absolutului

19


Rodica Marian

funciar al non-alterităţii oricărui divin. În fond şi paradoxul dogmatic este inaccesibil cunoaşterii logice. Semnele scindării, ale autoînstrăinării, se deschid în chiar incipitul poemului, (de fapt întregul concentrat text poetic este o anti-legendă a facerii lumii); pragul liric tristeţea renunţării avertizează asupra unei abandon în mod firesc marcat de un sentiment de mâhnire, o amărăciune molcomă însă, ce pare o renunţare la rostul său însuşi, la sine, la o menire aflată în alternativa creaţiei, fiindcă la facerea lumii n-a renunţat. Şi renunţarea şi facerea lumii sunt determinate de gesturi obosite, aflate în amurgul (pe)trecerii existenţiale. Dominanta semantică caracterizantă pentru actantul legendei (persoana „el”) este, în întregul text poetic, cea textualizată foarte concret prin expresia în ipostază de amurg, ipostază în care gesturile sunt tomnatece, renunţarea nu e dramatică, ci molatecă. Marcarea sciziunii este grafic textualizată, într-un fel de simetrie cu sieşi străin, prin despărţirea numelui Dum-nezeu, aşezat în două versuri, al doilea începând cu silabele nezeu. Sugestia dezambiguizatoare şi evident transparentă a acestui nou lexem (daca e citit independent), segmentat din numele divin, radicalizează natura desprinderii entităţii Atotputernicului de presupusa sa identitate, din moment ce devine mai puţin decât un zeu, adică contrariul unui zeu.

Scindarea propriei identităţi din finalul poemului eminescian Melancolie conduce aproape invariabil pe cei mai diferiţi analişti la interpretarea, printr-o conştiinţă dramatică, a acestei ruperi interioare ca o marcă terifiantă a alienării. Acea „străină gură” domină şi în concluziile Alexandrei Indrieş, autoarea polifoniei persoanei eminesciene, în sensul că poetul devine cu adevărat un alter-ego „spectator ca la teatru”, dar într-atât se divide şi se destramă, plurivocizându-se, încât tinde spre impersona-litatexxxix. Deşi pe altă cale decât cea a criticii, poeticiana vede în confuzia ipseităţii, a tuităţii şi a ileităţii, anomalia, extraordinarul, adică genialitatea şi nebunia, înţelegând că nebunia atinge genialitatea ca o stare specială. Acestea, pentru că modelul normalităţii este împărtăşit prin prisma lucrărilor semnate de psihologii Eduard Pamfil şi Doru Ogodescu, după care echilibrul

20

R O C S I R


1 / 2006

triadei ontice eu-tu-el ar conferi psihicului uman firescul necesar, înscris necesarmente în trionticitate, în sensul unei personalităţi „clasice”, după cum bine observă Irina Petraş, comentând şi categoria polionticităţii romanticexl. Desigur polionticitatea eminesciană include şi polifonia eu-lui creator. Scindarea eului în alter-ego, implicând conştiinţa unei alte personalităţi, a fost receptată de critică, într-o măsură covârşitoare, ca o anomalie, ca o gravă semnalizare a derapării în torpoarea alienării, din cauza excesivei încrederi în valorile identităţii, spiritul european proteguind personalitatea ca o conştiinţă singulară şi identică sieşi. Aşa încât „o străină gură” pare „percepţia halucinatorie a unui eu bolnav, care contaminează universul cu propria-i agonie”xli. Aceeaşi spaimă de alterarea personalităţii este conţinută subiacent la autoarea polifoniei persoanei din moment ce concluzionează că Eminescu „este un altul. Străin sieşi. Aproape că nu mai este om, ci doar o „străină gură” (s. n.)xlii.

Numai că existenţa într-o persoană a unor personalităţi multiple nu mai este considerată astăzi o stare de boală psihică şi nu se mai confundă cu schizofrenia, confirmând ceea ce textele eminesciene şi blagiene demonstrează, în semantica lor profundă, în ceea ce priveşte scindarea nealienantă, chiar salvatoare, a eului creator, precum şi profundul adevăr de la temelia gândirii mitice, dogmatice şi poetice, teoretizat de Lucian Blaga în legătură cu necesitatea unei „transfigurări” a paradoxiei, ea însăşi expresia unui mister, transfigurare care este o scindare de termeni solidari.

Pentru necesităţile demersului pe care mi l-am propus voi rezuma aici câteva idei ale unei lucrări ştiinţifice importantexliii care face şi o sinteză (incluzând şi o istorie a sindromului) despre personalitatea multiplă. Multe dintre figurile eminente ale psihologiei şi psihiatriei ultimului secol au utilizat personalitatea multiplă ca un centru al modelului lor organizaţional particular al minţii omeneşti. Mai ales după 1970 s-a extins o considerabilă influenţă a fenomenelor disociative asupra gândirii moderne despre procesele mintale, fiind totodată descoperiri istorice importante în psihiatrie. Ideea fundamentală şi cea mai plină de consecinţe,

21


Rodica Marian

ilustrată în acest tom ştiinţific prin toate implicaţiile sale, este aceea că disocierea ca principiu general guvernează mecanismul normal psiho-nervos al omului şi de aceea numai în forme foarte bine definite este patologic.

Rezum în continuare, prin câteva citate elocvente, princi-palele aspecte care pot strălumina gândirea contemporană despre fenomenul psihic numit personalitate multiplă: „Personalitatea multiplă este, de asemenea, una dintre cele mai uimitoare şi neobiş-nuite condiţii mentale cunoscute. Existenţa unor alter-personalităţi, aparent separate şi autonome, care-şi alternează controlul asupra comportamentului individului, provoacă fascinaţie internă asupra unora şi proteste de neîncredere din partea altora”. De aceea, aportul crucial al studiului complex al lui W. Putnam este cel care se degajă în adâncime din însăşi problematica alter-ului: „Existenţa acestor entităţi ridică probleme în legătură cu credinţa fundamentală despre unitatea personalităţii şi structura conştiinţei”. Autorul subliniază, în această ordine de idei: „Cred că evidenţa sugerează că noi toţi ne-am născut cu un potenţial pentru multiple personalităţi şi că în cursul dezvoltării normale noi reuşim mai mult ori mai puţin să consolidăm un sens integrat al eului”. De asemenea, se revine la problema eului în termeni diferiţi faţă de prejudecăţile împărtăşite nu numai de lumea ştiinţifică, care în ultimul secol, în viziunea vulgară despre schizofrenie, confundă personalitatea multiplă cu o formă de „personalitate scindată” (split personality) în mod obişnuit conceptualizată de-a lungul seriilor de personalitate multiplă. „Aşadar, noi toţi începem în prima copilărie cu un comportament organizat într-o serie de stări distincte, dar cu timpul şi cu ajutorul unor îngrijitori sănătoşi, noi învăţăm să ne modelăm stările comportamentale şi să extindem sensul eului traversând diferite contexte şi cerinţe pentru a dezvolta ceea ce experimentăm ca o personalitate unitară”.

Pentru similitudinile de-a dreptul şocante pe care unele descoperiri ştiinţifice legate de personalitatea multiplă le au în lirica lui Eminescu ori Blaga, ca o tulburătoare rezonanţă, voi mai trece în revistă încă două idei. Prima dintre ele certifică, oarecum

22

R O C S I R


1 / 2006

indirect, adevărul ancestral că poeţii rămân într-un fel nişte copii în forul simţirii lor interioare, din această cauză apar în creaţia lor, mai frecvent decât în alte producţii literare, urmele potenţialului pentru multiple personalităţi cu care noi, oamenii, ne-am născut. Mai mult, ceea ce exegeza blagiană mai nouă consideră, cu temei, un ecou al „psihologiei abisale infantile”xliv prin atitudinea faţă de joc şi prin relaţia copil-Dumnezeu, din cunoscutele versuri ale Psalmului: „Când eram copil mă jucam cu tine / şi-n închipuire te desfăceam cum desfaci o / jucărie...” apare într-un plus de lumină, dacă conştientizăm un alt substrat al apariţiei personalităţii multiple. Acesta este „capacitatea copiilor pentru fantezie în general şi abilitatea de a proiecta «personalitate» în obiecte şi situaţii în particular (de a personifica). Tovărăşia imaginară e o personificare a acestei abilităţi. Cei mai mulţi investigatori o privesc ca pe un fenomen normal al dezvoltării, totuşi există un dezacord în legătură cu vârstele la care acest fenomen este cel mai obişnuit [...]. Alţi copiii par să fi avut sisteme de interiorizare a alter-personalităţilor încă de la început., nu numai la pubertate”. A doua idee ştiinţifică pe care o putem retroproiecta ca o rezonanţă cu efecte semnificative, prin extensie, în lirica celor doi poeţi amintiţi este aceea că „amintirile, afectele şi comportamentele adiţionale devin dependente de stare, restrânse la această stare, construind o «poveste a vieţii» (life history) pentru alter-personalităţi”. Devine irepresibilă asociaţia de idei cu versurile eminesciene din Melancolie : „Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură / Încet repovestită de o străină gură”, versuri în care amintirea nu joacă un rol nesemnificativ, ci este străbaterea în memorie a unei alter-personalităţi, ca „o stare de conştiinţă [...] organizată în jurul unui afect prevalent”, după cum se exprimă, în altă parte psihiatrul şi psihologul W. Putnam.

Ceea ce mă surprindea la autoarea polifoniei eminesciene era impregnarea fenomenului convingător demonstrat cu sentimentul dezolant al suferinţei. Alexandra Indrieş valorizează confuzia, destrămarea şi risipirea eului eminescian dinspre grila valorilor individualităţii europene, din moment ce concluzionează

23


Rodica Marian

că impersonalitatea este un mit şi că „polifonia persoanei eminesciene este sfâşietoare”. Este cu atât mai ciudată această deplângere a durerilor eului scindat, cu cât seninătatea spuselor eminesciene privitoare la indistincţia eurilor, rămase mai ales în manuscrise ca scurte fulguraţii meditativexlv ori detectabile la nivelul semantic profund al lirismului său se impune unei evidenţe (detaşarea, eliberarea prin revelaţia alter-ului este marcată semantic prin râd de câte-ascult, dar şi prin Parc-am murit demult ca o desprindere fie în timp, – demult - , fie prin scindarea alter-ului de conştiinţa „istoriei” sinelui).

Poate şi mai evident este fenomenul relaţiei identitate şi alteritate în lirica blagiană, ca o coexistenţă veşnic cumpănită, o osmoză antinomică rezolvabilă numai prin soluţia postulată în metalogic, în dogmă, implicând, cum vom vedea, rezolvarea sa prin transfigurare poetică; plurivocitatea eu-lui creator, cu o implicită cuprindere a lui tu şi el, dar şi a unor euri simultane, răstoarnă adesea ecuaţia aparent net antitetică (lumina mea vs lumina altora) din poemul program Eu nu strivesc corola de minuni a lumii.

S-a observat în critica recentă a lirismului blagianxlvi coexistenţa unui eu profetic, îndeobşte intermediat de o mască ori de un personaj simbolic, şi a unui eu numit „eul lepros”, care ar fi succedaneu al eului poetic modern, ca un eu damnat. Dar efectul este cel al nepotrivirii: „eul profetic se simte ameninţat de coezistenţa cu eul lepros, pe care îl bănuieşte drept o potenţială cauză a viitoarei căderi”. Această judecată critică neverificabilă prin semantismul poemului Linişte (la care se referă exegeza citată), îmi pare, din nou, propagată din mentalitatea persistentă a necesarei identităţi inalterabile a persoanei, orice alter însemnând o dureroasă scindare şi implicit alienare. După părerea criticului citat eul lepros şi cel profetic, ca două feţe ale eului liric blagian, sunt ireductibile unul la altul, deşi sunt dintr-o aceeaşi substanţă. Or, coordonata comună a persoanei creatoare la Eminescu şi Blaga este descriibilă mai ales prin relaţia şi identitate şi alteritate, o ambiguitate nerezolvabilă, paradoxală. Transfigurarea necesară

24

R O C S I R


1 / 2006

este uşor de surprins în poemul intitulat foarte motivat Linişte: Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud / cum se izbesc de geamuri razele de lună. // În piept / mi s-a trezit un glas străin / şi-un cântec cântă-n mine-un dor, ce nu-i al meu. [...]Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud / cum se izbesc de geamuri razele de lună. / O, cine ştie – suflete-n ce piept îţi vei cânta / şi tu odată peste veacuri / pe coarde dulci de linişte, / pe harfă de-ntuneric - dorul sugrumat. Nici o perplexitate ori durere nu însoţeşte irumperea în pieptul poetului a unui glas străin, de care în nici un caz nu se simte ameninţat. Dimpotrivă această revelaţie pare provocată, proteguită de o atmosferă halucinantă, de o linişte fără seamăn, în care se aude „cum se izbesc de geamuri razele de lună”. Din acest adânc de linişte, în care eul se retrage, prielnic, în sine, apare alter-ul, care nu este posibil să-i pară străin eului locutor, adică conştiinţei celui care vorbeşte: În piept / mi s-a trezit un glas străin / şi-un cântec cântă-n mine-un dor, ce nu-i al meu. Cu atât mai mult cu cât poemul este semantic explicit în dezvăluirea acelui alter ca fiind sufletul unui strămoş mort tânăr, „cu patimi mari în sânge”. Sfârşitul oarecum retoric al poemului proiectează sufletul alter-ului (dincolo de momentul eului liric textualizat) într-un viitor îndepărtat, reînviind într-un cântec al unui alt piept, în aceleaşi condiţii necesare „pe coarde dulci de linişte”.

În ordinea de idei a prezentului demers pot menţiona, cu plăcută regăsire pe acelaşi făgaş ideatic, constatarea precisă a unui critic al lirismului blagian, observaţie privitoare la fenomenul cunoscut al depersonalizării, oarecum evolutiv în creaţia sa poetică. Mircea Tomuş foloseşte, cu mare rezonanţă în problematica abordată în acest studiu, chiar expresia „străină gură”, ca o punte implicită între Eminescu şi Blaga: „Oricât de numeroase şi răspândite ar fi utilizările ori chiar prezenţele persoanei I în versul lui Blaga, nu este prea greu de constatat că ele acoperă o falsă subiectivitate, o subiectivitate trădată din ce în ce mai adânc, tocmai pe măsura înaintării în teritoriile eului. De altfel nu este numai o simplă impresie le lectură aceea după care versul său spune povestea proprie şi a unei guri străine totdeodată,

25


Rodica Marian

desfăşurându-se, pe alocuri, în ritmurile halucinante ale unei stranii incantaţii semiconştiente”xlvii. O altă opinie critică, exprimată acum şase decenii, legată de subiectul acestui demers, trebuie să fie amintită pentru că pune un accent mai special pe fenomenul adesea sesizat al disoluţiei eului blagian liric într-o multitudine de ipostaze: „Lucian Blaga rezolvă poetic cele mai grave probleme ale omului în univers şi în eternitate. La el limitele care separă eul de non-eu, subiectul de obiect, sufletul de natură se estompează şi dispar. Totul devine mister, dar un mister elocvent şi revelator, al unei alte lumi, ale unor lumi de adevăruri mitice şi magice, grefate pe metafizic, pe absolut”xlviii.

Detaşarea, trăirea părelnică a morţii în avans (Parc-am murit demult), ca o nonidentitate şi totuşi o identitate recunoscută prin unitatea cu un suflet universal este o eliberare în alter-ego la Eminescu. Trăirea unei nonidentitaţi apare şi mai tranşant la poetul Blaga, de asemenea sub cupola unei seninătăţi nedramatice, filon al semanticii de profunzime mai puţin pus în evidenţă de exegeţii blagieni. Într-un fel analog cu trăirea eminesciană într-o nefiinţă prospectată, poetul Blaga trăieşte retrospectând un alter-ego al preexistenţei sale, fără angoasă şi fără sentimentul sfâşierii presupuse adiacent în orice înţelegere a scindării sinelui, prin grila mentalităţii europene, preponderent obsedată de principiul inalienabil al identităţi. O astfel de subtextuală, dramatică înţelegere era incumbată şi în constatarea analitică a risipirii eului eminescian până la postura din „sieşi străin”. Dimpotrivă, pierderea identităţii din versurile blagiene, ca şi la Eminescu, nu se colorează de spaima nefiinţei: Dar mi-aduc aminte de vremea când încă nu eram / ca de-o copilărie depărtată, / şi-mi pare aşa de rău că n-am rămas / în ţara fără de nume. Această plonjare în trecutul propriei nefiinţe este impulsionată de pragul primului vers al poemului intitulat chiar Linişte între lucruri bătrâne (din volumul În marea trecere), în care apropierea muntelui iubit trimite rezonanţele sale spre motto-ul volumului: Ştiu că unde nu e moarte, nu e nici iubire. Contextul semantico-poetic al poemului este explicit în prevalarea sentimentul de împăcare cu sine în preajma preistoriei rămasă în

26

R O C S I R


1 / 2006

lucrurile bătrâne: Înconjurat de lucruri bătrâne / acoperite cu muşchi din zilele facerii, / în seara cu cei şapte sori negri / cari aduc întunericul bun, / ar trebui să fiu mulţumit. / Linişte este destulă în cercul / ce ţine laolaltă doagele bolţii. / Dar mi-aduc aminte de vremea când încă nu eram / ca de-o copilărie depărtată, / şi-mi pare aşa de rău că n-am rămas / în ţara fără de nume. / Şi iarăşi îmi zic: / nici o larmă nu fac stelele-n cer. / Da, ar trebui să fiu mulţumit. În pofida adversativului dar care introduce textual întoarcerea fiinţei în amintirea nefiinţei sale, presiunea semantică a liniştii, reduplicată poetic într-o reluare textuală aproximativ simetrică (linişte este destulă..., nici o larmă nu fac stelele), se conturează ca extinsă din universul cosmic şi asupra îndemnului modalizant (prin optativul impersonal ar trebui), plasat dincoace, în tărâmul fiinţei sale, estompând ca alternanţă întrebătoarele mele tristeţi (din Psalm), prin repetarea conclusivă: da, ar trebui să fiu mulţumit.

În acest poem melancolia structurală, ca stare de fundal a lirismului blagian, nu se poate susţine, iar predominanţa acestei stări proteguitoare a meditaţiei poetice prin excelenţă, nu poate fi subsumată numai trăirilor întunecate, lipsite de seninătate. Precum chemarea dorului de moarte la Eminescu era dulce (dulcele corn „îndulcea” cu dor de moarte sufletul nemângâiet), tot aşa o anume paradoxală senină dorinţă de contopire cu organicitatea lumii se poate detecta nu numai subiacent în unele zone ale volumului În marea trecere. De pildă, poemul Călugărul bătrân îmi şopteşte din prag atestă o nezbuciumată dorinţă de moarte, străbătută la suprafaţa conştiinţei din străfundurile unui sentiment al destinului care nu este angoasat de sfârşitul existenţei, nici marcat de anxietatea aşa-numitul „eu lepros”: Azi tac, şi golul mormântului / îmi sună în urechi ca o talangă de lut. / Aştept în prag răcoarea

sfârşitului. Se pot detecta aici sonuri eminesciene din setea liniştii eterne care-mi sună în urechi. Propensiunea spre linişte şi în sensul tăcerii şi în sensul alinării zbuciumului vieţii există şi la Eminescu: revarsă linişte de veci pe noaptea mea de patimi.

27


Rodica Marian

Postura „sieşi străin”, ca alter al identităţii, apare textual în lirica blagiană târzie, ca un pisc al depersonalizării prin atribuirea acestei supreme detaşări de sine lui Dumnezeu, în poemul Brânduşile, din ciclul Legenda veşnică. Acest scurt text poetic concentrează autoînstrăinarea divinului, după cum observa Ioana Em. Petrescuxlix, dar şi o aristrocratică risipire de sine într-un „gest tomnatec”, gest al „renunţării” nobile, care-mi pare omologabil cu condiţia oricărui creator, precum, în alte poeme, Blaga postulează pierderea de sine a poetului în creaţiile sale, simbolizate prin „carte” ori „cântec” (vezi Încheiere, din Laudă somnului), uneori cu o transparenţă elocventă: Unde un cântec este, e şi pierdere, / zeiască, dulce pierdere de sine... (Unde un cântec este). Din punctul de vedere al relaţiei identitate şi alteritate, asupra căreia stărui acum, identificarea eului poetic cu Dumnezeu este sublimată în poemul Brânduşile, dar Dumnezeul întristat de renunţare, care face toată lumea „c-un gest tomnatic”, desigur „sieşi străin” din cauza abandonului de la condiţia sa presupusă, alta decât facerea lumii, nu este prea greu de asimilat cu acel el din Un zeu când cântă [...] / El îşi destramă-n vânt fiinţa toată (Unde un cântec este).

Dan/Dionis îndrăznise să descopere Eu... e Dumne... în proza eminesciană, formularea apare fără inhibiţii într-un manuscris „Eu e Dumnezeu” (Ms. 2262, f. 2v). Relaţia unităţii om-Dumnezeu la creatorul Blaga se pune, din nou, în termenii unei antinomii dogmatice într-una dintre născocirile metafizice ale lui Leonte, fratele geamăn al poetului, pe care însuşi personajul cu menire de filosof le numeşte şi minciuni dumnezeieşti (din romanul postum Luntrea lui Caron). Acest mit, care ca şi celelalte născociri „ţine loc de lume şi taină”l, cu titlul semnificativ Metamorfoza, este un strălucit exemplu al unei comuniuni lume – Dumnezeu, în care identificarea nu mai este imposibilă, ci doar interşarjabilă: „Dumnezeu şi lumea reprezintă două faze alternante în desfăşurarea uneia şi aceleiaşi substanţe, când lumea este, Dumnezeu nu poate fi, căci lumea este Dumnezeu în altă formă [...] De-a lungul eonilor când Dumnezeu este, lumea încă nu este,

28

R O C S I R


1 / 2006

dar ea se pregăteşte în gândirea lui. De-a lungul eonilor când lumea este, Dumnezeu a încetat să fie, dar el se pregăteşte din nou, în lume, prin treptată interiorizare şi desmaterializare. Omul este o parte esenţială a lumii: un „transformator” al lumii în Dumnezeu. Acesta e supremul tâlc al existenţei sale. [...] Prin „om”, mai mult decât prin orice lume, se pregăteşte faza dumnezeiască a existenţei. Aceasta este marea metamorfoză, în cursul căreia omida lumii se transformă în fluturele divin”li.

Negarea, uneori zadarnică, a instanţei divine ori căutarea disperată a unui Dumnezeu absent nu se „profilează ca stare tragică” în fundalul liricii blagiene, precum exegeza recentă continuă să accentueze, nefiind singura constantă de profunzime ideatică caracteristică. Desigur, căutările febrile şi grave ale poetului - direcţionate pe axa salvării omului din dramatica pierdere a lui Dumnezeu - străbat multe poeme, antrenând singurătatea, neantul existenţial, nefericirea, damnarea, răsfrânte şi asupra „marelui orb”, cum bine se spune în critica recentălii. Dar ieşirea din angoasa tragică ori din imposibilitatea comunicării (vom vedea şi în analiza Psalmului) găseşte nu de puţine ori în sufletul poetului o tainică, subterană deschidere spre comuniune, răsfrântă ca printr-un salt metamorfozic în alterii tuturor „lucrurilor”, ai florilor, ai chipurilor pământului, ai cerului, ai apei, ai luminii şi ai întunericului, ai drumurilor, ai somnului, ai trecerii, ai cântecului. Toate aceste „vieţuitoare” din dansul majestuos al liricii blagiene sunt totodată substitute ale eu-lui său, ambiguu ca identitate şi alteritate. Relaţia identitate-alteritate din poemul Brânduşile implică şi ea o metamorfoză, creatorul „sieşi străin”, deci într-o dublă calitate de actant, un alter în relaţie de nonidentitate şi de identitate cu sine, are o mândrie în amurgul genezei, închipuind brânduşile tomnatice din chiar cenuşa celor trecute deja prin moarte. Astfel din moartea presupusă anterioară cenuşii, ca rest al unor arderi dintr-un amurg = sfârşit de altă lume, se naşte o minune de floare. Alter-ul care derivă din identitatea dumnezeiască departe de a fi o înstrăinare, se dovedeşte o desăvârşire, făcând din resturi ale materiei dez-însufleţite o nouă întrupare de frumuseţe: Tristeţea

29


Rodica Marian

renunţării Dum- / nezeu o încerca molatic. / Şi lumea toată o făcu, / sieşi străin, c-un gest tomnatic. // O singură mândrie-avu / gospodărind cenuşile: / în ipostază de amurg / să-nchipuie brânduşile.

Fenomenul dilatării unui existenţialism aparent funciar lirismului blagian, pe coordonata tragismului existenţei proiectate spre moarte, în grila heideggeriană a angoaseiliii, ori în cea nietzschenianăliv a nefericirii omului părăsit de Dumnezeu, suferind atroce de imposibila comunicare ori comuniune cu o instanţă divină, se cuvine nuanţată, printr-o mai atentă aplecare asupra textului, fără obsesia absolutizării unor trăsături, de altfel manifeste în semantica de suprafaţă, dar uneori depăşite de dinamica sensului textual. Un caz special, dar nu singular, este, după credinţa mea, lectura poemului Psalm. Critica acestui poem rămâne îndeobşte la constatarea dramatică a incomunicabilităţi, eventual la o lectură, mai subtilă, a poemului „ca o replică la mitul biblic al facerii”lv.

În Psalm se poate pune în evidenţă o antinomie între singurătatea identităţii prea perfecte şi suficientă sieşi, închisă în sine, atribuită lui Dumnezeu, care astfel se opune, prin muţenie şi neclintire, nonidentitaţii eului poetic, aici în ipostaza de eu liric cu totul descoperit în subiectivitate, marcat de condiţia suferinţei, de rană şi tină: O durere totdeauna mi-a fost singurătatea ta ascunsă / Dumnezeule, dar ce era să fac?[...] Între răsăritul de soare şi-apusul de soare / sunt numai tină şi rană. [...] Eşti muta, neclintita identitate / (rotunjit în sine a este a) / nu ceri nimic. Nici măcar rugăciunea mea. Atributele singurătăţii omeneşti, a nonidentităţii cu sine în timp, au semnele distinctive înscrise între graniţele înguste ale zilei „între răsăritul de soare şi-apusul de soare”, iar cele ale identităţii absolute, rămase în afara timpului, sunt cerul, moartea, pământul, povestea. Eul poetic se divide însă în opoziţia cu un altul, în propensiunea spre încercarea de a se ralia identităţii divine: În spinii de-aci arată-te Doamne, să ştiu ce-aştepţi de la mine. / Să prind din văzduh suliţa veninoasă / din adânc azvârlită de altul să te rănească sub aripi? Dacă dialogul este imposibil din vina exclusivă a identităţii desăvârşite care opune omului misterul

30

R O C S I R


1 / 2006

tăcerii sale opace, un fel de mister acuzat de refuzul de a deveni interlocutorlvi, nici proiecţia unui scenariu de moarte omenească, cu tot apanajul său lumesc, asupra condiţiei divine nu ameliorează ipoteticul, doritul răspuns: În cer te-ai închis ca-ntr-un coşciug. O, de n-ai fi mai înrudit cu moartea / decât cu viaţa, / mi-ai vorbi. De-acolo de unde eşti, / din pământ ori din poveste mi-ai vorbi.

Optativul repetat mi-ai vorbi semnalizează însă, semantic, insistent, o subiacentă dorinţă a instanţei divine de a comunica cu cel care-l interoghează, încât „impresia ontologică de «idealitate goală», specifică liricii moderne”lvii nu mai cred că este atât de specifică acestui context poetic. Mai curând, există, dinspre perspectiva umană, un fel de implicită înţelegere a neputinţei instanţei divine de a răspunde: mi-ai vorbi, se subînţelege, dacă ai putea. Tot aşa cum poemul începe semnificativ cu acuta resimţire, dinspre eul poetic, a singurătăţii „ascunse” a lui Dumnezeu. Din această perspectivă, cele două interogaţii „suspendate în gol” nu cred că augmentează „implozia disperării”lviii, ci, mai curând compasiunea resimţită ca neputincioasă a instanţei omeneşti faţă de neclintirea precis atribuită identităţii, faţă de însingurarea celui care s-a închis în cer, adică s-a autoclaustrat. Aşa încât interogaţiile retorice sunt totuşi şi expresia dorinţei de a se face înţeles, de a-şi clama neputinţa în accederea la sensibilizarea, la „clintirea” din încremenire a divinului. Chiar rămase fără răspuns, aceste întrebări au un rost în posibilul asalt al acestei citadele închise în sine. Întrebările nici nu s-ar putea formula dacă nu s-ar presupune, în semantica de profunzime, un răspuns de la cel izolat acolo („mi-ai vorbi”). Cu atât mai mult cu cât eul liric mărturiseşte că l-a pierdut pe Dumnezeu, ca entitate, într-o dispersare a tuturor elementelor alcătuitoare ale universului. Un Dumnezeu pierdut „pentru totdeauna în ţărână, în foc, în văzduh şi pe ape” nu îndrituieşte în sine o viziune deznădăjduită, nici pierdere a speranţei, pentru că de acolo Dumnezeu i-ar putea vorbi („mi-ai vorbi”). Paradoxul înrudirii lui Dumnezeu cu moartea pare să fie cauza „nerăspunsului” său, numai că în versul următor „înrudirea cu moartea” se dezvăluie a fi tot fiinţare, exprimată prin verbul a fi la

31


Rodica Marian

prezent: De-acolo de unde eşti... Aşadar moartea este doar o îndepărtare, un acolo, ca şi pierderea pentru totdeauna în ţărână, în foc, în văzduh şi pe ape. Percepţia profundă este mai curând senzaţia de departe, de inaccesibil, şi nu de inexistenţă.

Gestul autosuprimării simbolizat în finalul poemului prin dezbrăcarea de trup este receptat mai recent, cu fineţe, ca un gest „de închidere, dar (discret, prin semne de infrastructură mitică a imaginii) şi de deschidere”, ca şi simbolistica „morţii în drum”, cu multiple posibile interpretări, ca şi metafora drumului din folclorul nostrulix.

Ca şi în cazul Melancolieilx eminesciene, finalul răsturnător de perspectivă nu este îndeobşte atent receptat în semantismul său. Antinomia paradoxală alteritate-nonalteritate pretinde rezolvarea printr-un salt al intuiţiei absolute, o transfigurare postulată într-o concepţie despre transcendent. Condiţia de replică la mitul biblic al facerii se bazează pe echivalarea rănii cu sufletul, aşa încât dezbrăcarea de trup din finalul poemului „în mijlocul tău mă dezbrac. Mă dezbrac de trup / ca de-o haină pe care-o laşi în drum” îi apare exegeteilxi asimilabilă cu înstrăinarea de sine a creatorului. Dar, chiar ultimul vers avertizează asupra părăsirii unui balast (Mă dezbrac de trup / ca de-o haină pe care-o laşi în drum), prin deducţie mijlocul lui Dumnezeu (Dumnezeule, de-acum ce mă fac? / În mijlocul tău mă dezbrac) ar fi marele suflet, Atmanul absolut în care se întoarce atmanul individual, iar dezbrăcarea de trup poate fi contopirea sufletului cu Dumnezeu, este o înălţare, o eliberare de trupul devenit ceva nefolositor. Funcţionează aici scindarea solidarităţii dintre trup şi suflet, de care vorbeam mai înainte, ca despre o transfigurare necesară, marcând în profunzimea semantică a textului o revelaţie. Cadrul de desfăşurare al acestei criptice înălţări este în opoziţie cu timpul tinei şi al rănii (între răsăritul... şi apusul de soare), adică este noaptea, o noapte specială „fără ferestre-n afară”, care nu generează însă „confuzii răvăşitoare” într-o stare de lamentolxii. Pentru că „întrebătoarele tristeţi” ale poetului intră în lume „deodată” cu stelele, intrare magistrală, sugerând perenitatea

32

R O C S I R


1 / 2006

creaţiei materializată poetic în timpul cosmic, pe când sufletul iese din lume, fără nici o sfâşiere, lăsându-şi trupul „în drum”. Se mai poate deduce prin complexa sugestie a lăsării trupului în drum, că cel care face acţiunea este sufletul, spiritul, în fond partea nematerială a fiinţei omeneşti, care are de parcurs un drum, este cel rămas „în marea trecere”.

Scindarea trup-duh este alteori şi mai evident textualizată în poemele blagiene, ca în Viziune geologică, text poetic în care accentul de înstrăinare este deplasat asupra spiritului, materia, lutul, primind, în schimb, calitatea „diafanului” în sine împăcat şi liber, ca şi nefiinţa eminesciană, cea de dinaintea creaţiei: „Iar trupul meu, ah, numai trup, în umedul văzduh / pândit era, prelung, de propriul său duh, / ca de-un străin. Şi slobod, foarte, încă neluat / în stăpânire era lutul diafan şi lăudat” (s.n.).

Ca şi Eminescu, Blaga nu este cutremurat de grija exacerbată şi pozitivă a impunerii valorilor personalităţii, ca un dat de sens bine articulat în lume şi neapărat unitar. Dezinvoltura cu care circulă diseminarea eu-lui în „gândirea” sensibilă blagienă, cea incorporată în opera poetică, apare evidentă într-o atentă analiză a textelor înseşi. În creaţia lirică a lui Lucian Blaga nu există limite tranşante între eu şi non-eu, cum s-a observat uneori în receptarea critică, şi, de asemenea, nu apare vreo inhibiţie dramatică, nici îngheţul tragic, în faţa unor scindări de „elemente solidare”, cum ar fi trupul şi sufletul. Precum nu se poate dovedi în semantica poetică profundă a lirismului său vreo spaimă ori aură tragică în faţa dezintegrării eu-lui. Ar părea o că această manieră de a resimţi noncontradictoriu relaţia dintre identitate şi alteritate este o categorie abisală individuală, dacă ea nu s-ar putea pune în lumină, într-un fel similar, şi în lirica eminesciană. Oricum, poate că ar fi posibil, într-o analiză de mare anvergură, a se vedea dacă nu cumva în aceste personalităţi creatoare, numite Eminescu şi Blaga, se împlineşte astfel şi o categorie abisală etnică.

Se spune îndeobşte că eul creator eminescian recompune vizionar realitatea. În cazul lui Eminescu viziunea este una faustică, tocmai aceea care-l va cuprinde sub aceeaşi coordonată de esenţă şi

33


Rodica Marian

pe Lucian Blaga, după pregnanta demonstraţie a esteticianul Liviu Rusu, viziune faustiană însemnând „acea năzuinţă creatoare care este însetată de tainele marelui tot, care... [poate] să cuprindă aspectul integral al lumii în trăsăturile ei esenţiale”lxiii. În acest tot al universului se cuprinde şi universul interior al persoanei creatoare, cu adevărurile ei inconştiente (categorii secrete, abisale, care determină stilul în accepţia filosofiei culturii lui Lucian Blaga) privind o simultaneitate de personalităţi, resimţite şi reconstruite poetic ca adevăruri mitice.

NOTE i Octavio Paz ii Asemenea date minimale de biografie spirituală sunt cuprinse în tabele cronologice ale operelor lui Blaga, precum acela alcătuit de Dumitru Adraşoni, la ediţia Poemelor luminii, vol. I, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1968, p. XXXIV, XXXV. iii Vezi, de exemplu, Mihai Cimpoi, Lumea fără nume a lui Blaga, în Eonul Blaga. Înâiul veac,Editura Albatros, Bucureşti, 1997, p. 69. iv Alexandra Indrieş, Corola de minuni a lumii, Ed. Facla, Timişoara, 1975. v Alexandra Indrieş, Femeia, actriţa şi luna, în Polifonia persoanei, Editura Facla, Timişoara, 1986, p. 17-65. vi Eduard Pamfil, D. Ogodescu, Psihologie şi informaţie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973; id., Nevrozele, Editura Facla, Timişoara, 1974; id., Psihozele, Editura Facla, Timişoara, 1976; id., Persoană şi devenire, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1976. vii Martin Buber, Eu şi tu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992. Personalitate marcantă a secolului nostru, după cum subliniază Şt. Ăug. Doinaş în prefaţa ediţiei citate, pe urmele unor gânditori contemporani, Martin Buber a dat în 1923, prin Ich und Du, o genial de simplă descoperire, „echivalentă de fapt cu o răsturnarea coperniciană în ordinea gândirii”, a deosebirii fundamentale între relaţia Eu-Acela şi relaţia Eu-Tu”. viii Alexandra Indrieş, Polifonia persoanei, p. 12. ix Alexandra Indrieş, op. cit., p. 17. x Lucian Blaga, Trilogia cunoaşterii, Editura regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1943, p. 62. xi Dumitru Andraşoni, Tabel cronologic, în Lucian Blaga, Poemele luminii. Poezii, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1968, p. XXXIV şi XXXV.

34

R O C S I R


1 / 2006

xii Sergiu Al-George, Structurile antinomice la Lucian Blaga şi accepţia indiană a metaforicului, în Arhaic şi universal, Editura Eminescu, Bucureşti, 1981, p. 165. xiii Lucian Blaga, Trilogia cunoaşterii, p. 65 - 66. xiv Ibidem, p. 66. xv Ibidem, p. 55. xvi Ibidem, p. 57. xvii Ibidem, p. 57. xviii Lucian Blaga, Trilogia cunoaşterii, p. 58. xix Ibidem, p. 55. xx Mircea Borcilă, Soarele, lacrima Domnului, în G. I. Tohăneanu 70, Editura Amphora, Timişoara, 1995, p. 95 – 96. Vezi şi studiul aceluiaşi poetician Teoria blagiană a metaforicii „nucleare”, în „Steaua”, 1993, nr. 8, p. 58-59. xxi Lucian Blaga, Trilogia culturii, Bucureşti, Fundaţia regală pentru cultură şi artă, 1944, p. 401 – 403. xxii Vezi mai ales, printre altele, Mircea Borcilă, Dualitatea metaforicului şi principiul poetic, în Eonul Blaga. Întâiul veac, Editura Albatros, Bucureşti, 1997, p. 263 – 283 şi idem, Soarele, lacrima Domnului, în G. I. Tohăneanu 70, Editura Amphora, Timişoara, 1995, p. 95 – 102. xxiii Mircea Borcilă, Soarele, lacrima Domnului, ed. cit., p. 100. xxiv Ibidem. xxv Ibidem, p. 101. xxvi Lucian Blaga, Trilogia culturii, ed. cit., p. 403: „Conţinuturile efectic palpabile, apropiate, sunt «a» şi «b», dar ecvaţia, ce se va declara, nu are loc între «a» şi «b», ci între «a+x» şi «b» (a+x=b)”. xxvii Vezi pertinente precizări ale lui Mircea Borcilă în Dualitatea metaforicului..., ed. cit., p. 280. xxviii Mircea Borcilă, ibidem, p. 281. xxix Lucian Blaga, Trilogia cunoaşterii, Editura regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1943, p. 62. xxx Sergiu Al-George, Limbă şi gândire în cultura indiană, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 184. xxxi Alexandra Indrieş, Corola de minuni a lumii, ed. cit., p. 186-187; 200-201. xxxii Sergiu Al-George, Arhaic şi universal, ed. cit., p. 255. xxxiii Ioana Em. Petrescu, Eminescu. Modele cosmologice şi viziune poetică, Editura Minerva, Bucureşti, 1978, p. 102-103. xxxiv În general, identitatea este valorizată axiologic ca proprie entităţii superior-creatoare ori Fiinţa atotcuprinzătoare heideggerienă care nu cunoaşte alteritatea şi nu incumbă, prin urmare, nici o şansă de alterare a

35


Rodica Marian

acestei identităţi inalterabile, alterabilitate ipostaziată în universul liric blagian prin semantismul complex al rănii. xxxv Semantismul rănii în care este închis destinul fiinţei umane, cu durerea ce marchează conştiinţa lipsei de motivare a existenţei, este susţinut cu subtile argumente de Ioana Em. Petrescu, Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti, Editura Dacia, Cluj, 1989, p. 102 citează în acest sens şi melancolia structurală considerată ca stare de fundal a trăirilor lui Blaga de George Gană în Opera literară a lui Lucian Blaga, Bucureşti, 1976. xxxvi Alexandra Indrieş analizează o astfel de relaţie în textele blagiene Pasărea sfântă şi Încheiere, în Corola de minuni a lumii, p. 226-227. xxxvii Lucian Blaga, Trilogia cunoaşterii, p. 65. xxxviii Lucian Blaga, Trilogia cunoaşterii, ed. cit., p. 58. xxxix Alexandra Indrieş, Femeia, actriţa şi luna, în Polifonia persoanei, ed. cit., p. 63. xl Irina Petraş, Un veac de nemurire. Mihai Eminescu, Ion Creangă, Veronica Micle, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989, p. 58-59. Desigur normalitatea echilibrată se potriveşte mai puţin lui Eminescu, adică, după cum bine comentează Irina Petraşxl, „o relaţie euritmică a celor trei poli ar conduce la o stare armonică a personalităţii umane, mai degrabă clasică, supusă unor canoane venite din afară”, pe când la Eminescu totul se află înăuntrul eului, un eu multiplu, care „nu aspiră la comunicarea cu tu”, iar persoana a III-a la plural, ileitatea, nu valorizează, nu proiectează şi nici nu sancţionează ipseitatea ori tuitatea, ci este o „alteritate făţiş potrivnică”. Exemplu dat de Irina Petraş „Ei văd icoana, înţelesul nu” este o altă punte între Eminescu şi Blaga, în sensul că alteritatea acestor ei, ca opoziţie faţă de superioritatea implicită a lui eu, este similară celei afirmate programatic de Lucian Blaga prin „lumina altora” care „sugrumă vraja nepătrunsului ascuns”. xli Ioana Em. Petrescu, op. cit., p. 59. xlii Alexandra Indrieş, Femeia, actriţa şi luna, în Polifonia persoanei,ed. cit., p. 63. xliii Frank W. Putnam, Diagnostic şi tratament în sindromul de personalitate multiplă, traducere de Irina Petraş şi Laura Poantă , în manuscris. xliv Simion Mioc, „Psalmii” lui Blaga sau pierderea şi regăsirea lui Elohim, în Eonul Blaga. Întâiul veac, Editura Albatros, Bucureşti, 1997, p. 201. xlv Elocvent mai ales este următorul fragment dintr-o proiectată piesă, citat de altfel şi de analista mai sus citată: „Când fiinţele se-mbină / Când confund pe tu cu eu / E lumină din lumină / Dumnezeu din Dumnezeu [...] oare dacă mor eu, moare şi ea (acea lume din zenit!)... Esistenţa mea... iluziune, viaţa mea: un vis [...] Voi să uit că am trăit, căci n-am trăit, voi trăi”, Mihai Eminescu, Opere, IV, Teatru, ediţie critică, note şi variante de Aurelia Rusu, editura Minerva, Bucureşti, 1978, p. 427, filă de proiect teatral Cassiodor.

36

R O C S I R


1 / 2006

xlvi Radu Vancu, Eul modern în lirica lui Blaga, în Caietele Lucian Blaga. Festivalul internaţional „Lucian Blaga”, ediţia a XIII-a , 12-13 mai 1003, Casa Cărţii de Stiinţă, Cluj-Napoca, 2003, p. 64-67. xlvii Mircea Tomuş, Prefaţă la ediţia Lucian Blaga, Poezii, vol. I, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1968, p. XXVII. xlviii Bazil Munteano, La littérature roumaine et l’Europe, 1942, p. 66. xlix Ioana Em. Petrescu, op. cit., p. 95 l Lucian Blaga, Luntrea lui Caron, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 457. li Lucian Blaga, Luntrea lui Caron, p. 483-484. lii Vasile Fanache, op. cit, p. 76. liii Lucian Blaga, în postură de filosof, contemporan cu Heidegger, întâmpina cu rezerve „îngrijorarea” ca dat al aruncării în lume pentru moarte. Altfel spus, formula absolută, acea specificitate a existenţei umane în mijlocul lumii este centrată, în gândirea heideggeriană, după expresia lui L. Blaga „la substanţa ei lirică de ultimă expresie”, care ar fi „îngrijorarea”. liv O tradiţională şi persistentă viziune critică a posturii de „victime ale unei tragice singurătăţi” vezi recent şi la Vasile Fanache, Chipuri tăcute ale veşniciei în lirica lui Blaga, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003, p. 61-63. lv Ioana Em. Petrescu, op. cit., p. 103. lvi Alexandra Indrieş, Corola de minuni a lumii, ed. cit., p. 191-192. lvii Simion Mioc, art. cit., p. 201. lviii Ibidem, p. 202. lix Simion Mioc, art. cit., p. 202, 203. lx Cum ar fi exacerbarea tenebrelor romantice dintr-o viziune critică ca aceea a unei melancolii fundamentale şi tragice, numită şi „torpoarea de gheaţă a singurătăţii” la Ion Negoiţescu, Poezia lui Eminescu, Editura Junimea, Iaşi, 1980, p. 131. lxi Ioana Em. Petrescu, op. cit., p. 104. lxii Vasile Fanache, op. cit., p. 62. lxiii Liviu Rusu, De la Eminescu la Lucian Blaga, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1981, p. 167.

37

IDENTITATE IN ANGLIA SECOLULUI AL 19-LEA:

PROFESII SI TIPURI CULTURALE

Ioana Nica



Ioana Nica

Abstract: The paper attempts to show the features of the snob, the

master, the lady, the gentleman, the orphan, the doctor, the maid, the

servant as belonging to an intermediary space between – and belonging - to

the cultural types and the professions of 19th century British life. Examples

are analysed in such novels as Charles Dickens’s Oliver Twist, Great

Expectations, Dombey and Son, Charlotte Bronë’s Jane Eyre, and Emily

Brontë’s Wuthering Heights.

Key words: the snob, the master, the orphan, the lady, the servant

Omul secolului al 19-lea era totuşi, din ce în ce mai des, un muncitor – sau o muncitoare – angajat în industrie. Locul său de muncă era fabrica, acel nou spaţiu de producţie industrială unde maşinile care asigurau o economie de timp şi energie erau instalate şi ţinute în funcţiune. Locurile de muncă în fabrică erau organizate în direcţia unei nete diviziuni a muncii, chiar dacă epoca benzilor rulante nu va sosi decât odată cu secolul 20. Spre deosebire de vechea industrie manufacturieră, de obicei fabricile asimilau un număr mare de bărbaţi şi femei; ele concentrau muncitorii şi îi supuneau unei discipline a muncii şi a timpului cu totul nouă şi neobişnuită.

Fabrica nu era numai locul în care bărbaţi şi femei, iar la început chiar copiii, lucrau până la paisprezece ore pe zi pentru un salariu de cele mai multe ori de mizerie. Ea era şi locul unde muncitorii au cunoscut o nouă formă de dominaţie socială şi de dependenţă. Ei se găseau pe ultima treaptă a unei piramide sociale bine diferenţiate, în vârful căreia trona patronul fabricii. El înf-iinţase şi construise întreprinderea în prima fază a industrializării, el

38

R O C S I R


1 / 2006

lua toate deciziile cu privire la dezvoltarea afacerii şi la categoriile de muncitori şi angajaţi din subordinea sa; durata activităţii, programul de lucru cotidian şi săptămânal, valoarea salariului şi alte reglementări necesare bunei desfăşurări a muncii – totul era în mâinile sale şi impus de sus. Numai treptat întreprinzătorii s-au obişnuit cu faptul că muncitorii lor puteau să aibă idei diferite de ale lor şi chiar să le exprime în mod manifest.

Fabrica a fost, în definitiv şi locul unde muncitorii au deprins noi forme de cooperare şi solidaritate, necunoscute până în acel moment, la care vor apela ulterior în luptele muncitoreşti. Secolul al 19-lea a fost, mai ales în Europa centrală, epoca marilor greve, îndelungate şi sângeroase, prin intermediul cărora muncitorii încercau să-şi impună propriile exigenţe.

Pe măsură ce societăţile europene ale secolului al 19-lea deveneau, din agricole, industriale, prestigiul întreprinzătorului şi al omului de afaceri creştea. Ei au pătruns în rândurile elitei sociale şi politice a ţărilor lor, la început şi în mod mai durabil în Marea Britanie, apoi şi în Europa continentală. Deşi aristocraţia – mai ales în Germania şi Italia – constituia, ca şi mai înainte, clasa socială dominantă şi ocupa funcţiile cele mai râvnite în stat, profesioniştii economiei (industriaşi, bancheri, mari comercianţi, manageri) au reuşit, cu tot mai mult succes, să se alăture acestei clase sociale şi să încheie cu ea multiple alianţe, de la cele matrimoniale la cele politice. Oricum, ei s-au văzut nevoiţi curând să cedeze tehnicienilor şi inginerilor reputaţia de inventatori geniali şi de promotori temerari pe care unii antreprenori şi-o asiguraseră încă din zorii industrializării. În acest grup de profesionişti, care în decursul secolului a devenit tot mai numeros şi mai conştient de propriile sale capacităţi, se concentrau energiile creatoare ale epocii. Alături de omul de ştiinţă, inginerul reprezenta prototipul omului progresului, care, prin intermediul cercetării moderne şi experimentale, ridica permanent inovaţia la rangul de călăuză a propriei vieţi.

În vârtejul acestui curent scientist a fost implicată şi venerabila profesie de medic. În secolul al 19-lea, medicul a

39



Ioana Nica

obţinut o recunoaştere ştiinţifică. Ca şi în cazul avocatului, medicului i s-a asigurat astfel un statut de expert de care nu se bucurase niciodată până atunci. Dacă în prima parte a secolului el trebuia să concureze cu vindecători şi şarlatani de toate soiurile, după numai un veac ocupa, incontestabil, treapta cea mai de sus a ierarhiei medicale. Cuvântul său avea greutate şi nu mai trebuia impus pe piaţa sănătăţii prin trucuri şi subterfugii împotriva rivalilor. Aceasta reevaluare a fost determinată de calitatea ştiinţi-fică a pregătirii sale şi de victoria repurtată de medicină în dome-niul diagnozei şi, încetul cu încetul, chiar în terapia bolilor. La ea a contribuit şi faptul că oamenii au început să conştientizeze tot mai mult importanţa propriei lor sănătăţi. Aceasta era privită ca un bun de mare preţ şi decisiv pentru succesul şi şansa existenţială a indi-vidului, dar acelaşi bun cerea contribuţia activă a individului pentru a putea fi păstrat. Concepţia că bolile îi fuseseră hărăzite omului de către Dumnezeu începea să fie respinsă. Pentru o societate atentă la sănătate şi igiena, medicul era cel vizat, fiind deţinătorul unei formaţii clinice şi al unei conştiinţe misionar-ştiinţifică. Totuşi, pă-turi largi ale populaţiei încă refuzau să urmeze recomandările ex-perţilor profesionişti, preferând să caute consolare şi ajutor în prac-ticile străvechi sau pe lângă autorităţile şi instituţiile tradiţionale.

Secolul al 19-lea, etichetat adesea drept epoca secularizării şi a raţionalizării, înregistrează însă şi o reînflorire a credinţei în miracole: apariţiile Sfintei Fecioare atrag în multe ţări europene o masă enormă de credincioşi, femeile fiind cele mai credincioase adepte ale Bisericii mărturisindu-şi credinţa şi căutând să întărească comunitatea confesională prin pelerinaje colective, muncă socială în cadrul Bisericii, rugăciune individuală şi reculegeri în sânul familiei. Pentru catolici, protestanţi şi evrei casa/familia era cel dintâi şi cel mai semnificativ loc în care se exercita şi se practica devoţiunea creştină. Religia le-a permis femeilor accesul la viaţa publică, le-a favorizat socializarea şi le-a ajutat să depăşească orizontul familial – orizont care, în secolul al 19-lea, cu al său pronunţat cult al familiei şi al aşa-numitei privacy, s-a restrâns considerabil fată de perioada precedentă. Familia, aşa cum era

40

R O C S I R


1 / 2006

concepută de marea majoritate a oamenilor, trebuia să fie un spaţiu închis, un fel de hortus clausus, unde adevăratele virtuţi ale omului erau stimulate şi ocrotite, pentru a nu fi atinse de violenţa şi pericolele lumii exterioare. Centrul de greutate al familiei era femeia, care îşi îngrijea cu dragoste şi altruism copiii şi soţul, lăsându-şi propriile interese în planul secundar. Chiar dacă acest ideal se realiza rar şi rămânea străin mai ales claselor sociale modeste de la ţară şi de la oraş – romanul Marile speranţe de Charles Dickens este un foarte bun suport material pentru a compara viaţa de familie din mediul rural cu cea din mediul urban din acea vreme – totuşi, acest ideal exercita o puternică fascinaţie asupra micii burghezii. Stilul de viaţă burghez care s-a extins şi s-a dezvoltat în secolul al 19-lea până când a devenit o adevărată regulă, era de neconceput fără familia burgheză, cu diviziunea sa clară a muncii între bărbat – care primea un salariu – şi femeie – care se ocupa de treburile casei - , diviziune care avea de altfel un corespondent în sfera mentalităţilor şi se repercuta asupra repartizării rolurilor chiar şi dincolo de graniţele sferei lucrative.

Un asemenea stil de viaţă era de neconceput fără o menajeră: în secolul al 19-lea, orice familie care-şi putea permite într-un fel sau altul acest lux ţinea o menajeră şi, în funcţie de venit, chiar mai multe. Menajera reprezenta dovada bunăstării şi respectabilităţii burgheze; ea trăda pretenţia unei familii de a aparţine segmentului superior al societăţii. Secondată de o mena-jeră, stăpâna casei era cu totul absolvită de munca fizică şi îşi rezerva sarcinile de supraveghere şi reprezentare; i se oferea toto-dată posibilitatea de a fi ‚propria stăpână’ şi de a exercita această putere, care pe atunci nu era reglementată în mod rigid şi rămânea dificil de controlat:

În Germania, atât la oraş cât şi la ţară, menajerele se supuneau, până în 1918, unei legi domestice care le restrângea enorm drepturile şi libertatea de mişcare, atribuindu-le un statut de servitute ce oglindea raporturi de clasă mai curând pre-moderne decât burgheze. Pe de altă parte, această profesie oferea multor femei tinere, provenind din familii nevoiaşe, şansa de a fi

41



Ioana Nica

remunerate şi de a asimila o serie de cunoştinţe care se puteau dovedi utile mai târziu, când ele aveau să-şi întemeieze propria familie. Chiar dacă organizarea unei case burgheze şi calităţile pe care ea le cerea nu erau cele întâlnite îndeobşte într-o familie de muncitori, în mentalitatea individuală şi în comportamentul social rămânea întotdeauna o urmă ce trimitea la acel tip de experienţă. Într-un anumit sens, menajera reunea două universuri sociale, altfel separate cât se poate de clari.

În timp ce munca de menajeră era atractivă numai pentru fetele şi tinerele femei din pătura muncitorească sau ţărănească, în secolul al 19-lea, tinerele de origine burgheză îmbrăţişau din ce în ce mai des cariera didactică. Atrase de această profesie la terminarea perioadei de şcolarizare şi în aşteptarea soţului visat, fetele de familie bună optau pentru activitatea la catedră: omul secolului al 19-lea ştia să citească, să scrie şi să socotească şi frecventa cel puţin şcoala elementară; de educaţia şcolară beneficiau nu numai băieţii ci, într-o măsură din ce în ce mai mare şi fetele. Şcolile se împărţeau în profesionale şi de perfecţionare, acestea din urmă, ca şi universităţile, fiind de regulă rezervate bărbaţilor, femeilor fiindu-le inaccesibile prestigioasele cariere academice. Totuşi, graţie mai ales profesionalizării lor, ele au reuşit treptat să demonteze asemenea restricţii, depăşindu-le cu totul în secolul 20. Nu întâmplător învăţătoarele au făcut parte din primele generaţii de combatante pentru emanciparea femeilor. Ele erau masiv reprezentate în mişcările feministe care se înfiripau aproape peste tot în a doua jumătate a secolului al 19-lea: inspirate din promisiunile modernei societăţi burgheze de a suprima orice privi-legiu sau restricţie de clasă şi de a le oferi oamenilor posi-‚bilitatea de a se împlini, ele reclamau această libertate şi pentru femei. Rezistenţele pe care le-au întâmpinat mărturiseau cât de mult marcase această diferenţă de sex între bărbat şi femeie întregul veac al 19-lea, în ceea ce priveşte individualizarea progresivă şi procesul de modernizare. Totuşi, chiar dacă multe evenimente, societăţile europene au sfârşit prin a fi de acord în problema educa-ţiei şi în cea profesională privitoare la femei, , ele au continuat să

42

R O C S I R


1 / 2006

ţină blocate căile de acces la viaţa politică. În toate societăţile europene ale secolului al 19-lea, numai indivizii de sex masculin aveau dreptul la cetăţenie, şi nici măcar ei nu beneficiau cu toţii de acest statut. Pentru sufragiul masculin universal şi egalitar a fost nevoie de aprige confruntări; diferenţierile după domiciliul stabil, după posibilităţile economice şi după nivelul impunerii fiscale au rămas în vigoare. Tocmai aceste diferenţieri au aprins dorinţa unei mai ample participări politice care să se exprime nu doar prin dreptul la vot, ci şi prin angajarea în partide şi asociaţii. În secolul al 19-lea, politica nu se făcea numai în cabinetele şi cercurile ministeriale ci şi pe străzi, în cârciumi, în redacţiile ziarelor, la întrunirile de partid. Să fii cetăţean însemna să lupţi pentru binele obştesc dar şi pentru propriile interese sociale şi de clasă.

Adeseori aceste interese ofereau posibilitatea abandonării propriei cetăţenii şi a emigrării: în secolul al 19-lea, milioane de oameni şi-au părăsit ţinuturile natale şi patria în căutarea unor condiţii mai bune de viaţă sau a unei mai mari libertăţi religioase şi politice. Franţa a devenit refugiul exilaţilor polonezi care încercau să se sustragă rusificării; Germania a primit un mare număr de evrei polonezi şi ruşi care fugeau din calea programului Europei de Est; industria profita de forţa de muncă poloneză şi boemiană. Milioane de germani, polonezi, italieni şi irlandezi au emigrat în America, unde se prefigurau perspective mai favorabile şi condiţii pentru o dezvoltare mai liberă. Mobilitatea exista şi în cadrul frontierelor naţionale: oamenii se strămutau dintr-o regiune în alta, dintr-un oraş în altul si, mai ales, de la sat la oraş, în căutarea unui loc de muncă sau a unor oportunităţi de câştig. Dacă la începutul secolului al 19-lea marea majoritatea a populaţiei trăia încă la ţară, o sută de ani mai târziu, în cea mai mare parte a Europei Centrale şi Occidentale comunitatea ţărănească decăzuse la rangul de minoritate. Omul începutului de secol 20, spre deosebire de cel al secolului anterior, trăia aproape fără excepţie într-un mare oraş.

În concluzie, ceea ce-l diferenţia fundamental pe omul secolului al 19-lea atât de predecesorii săi cât şi de fiii şi nepoţii săi, erau condiţiile şi perspectivele sale de viaţa determinate de poziţia

43



Ioana Nica

sa socială în cadrul societăţii într-un mod mult mai rigid compa-rativ cu epocile premergătoare şi cele următoare. În strânsă legătură cu simbolul casei ca obiect al analizei lucrării de faţă, am considerat necesar conturarea unor tipuri culturale ale Angliei secolului al 19-lea, aşa cum se regăsesc acestea în romanele lui Charles Dickens şi ale surorilor Brontë; definirea acestor tipuri culturale/sociale nu va constitui un scop în sine ci ele vor funcţiona, pe parcursul lucrării, ca nişte instrumente şi argumente aduse analizei şi concluziilor referitoare la simbolul casei. Din punct de vedere social, un personaj este interpretat în general ca un tip sau individ (Cmeciu, 2003). Un tip este un personaj în care se regăseşte o anumită trăsătură atribuită atât individului cât şi societăţii în care trăieşte; un tip este de obicei asociat cu o singură idee, o singură trăsătură a naturii morale a unei fiinţe umane. Romancierul ar trebui să fie înzestrat cu un simţ ascuţit al observaţiei pentru a surprinde maniile personajelor, pentru a generaliza şi apoi a judeca în aşa fel încât să dezvăluie nu doar o persoană ci caracterul esenţial al oricărui tip – eg. vicleanul, linguşitorul – sau tipuri ca produse ale unei societăţi marcate din punct de vedere istoric – eg. guvernanta, snobul (Cmeciu: 2003). Cele mai remarcabile figuri din romanele scriitorilor mai sus menţionaţi pot fi rezumate sub următoarele tipuri – cu menţiunea că aceste denumiri înglobează multe alte caracteristici specifice, datorate evoluţiei fiecărui personaj în parte şi rolurilor care îi sunt atribuite în procesul de devenire: snobul, stăpânul, gentlemanul, orfanul, prostituata, mama, guvernanta. Calităţile de care un gentleman trebuia să facă dovadă erau bine definite: acesta acţiona cu blândeţe datorită sufletului său bun; este curajos, deoarece nu are nimic de care să se teamă din moment ce conştiinţa sa este lipsită de orice ofensă; nu este niciodată stânjenit deoarece se respectă pe sine şi este conştient de bunele intenţii; îşi păstrează onoarea nepătată iar pentru o bună părere a celorlalţi despre el nu neglijează nici un moment politeţea; respectă chiar şi prejudecăţile celor pe care îi consideră oameni oneşti; nu este niciodată nici arogant, dar nici slab; este demn, dar nu

44

R O C S I R


1 / 2006

îngâmfat; este prea înţelept pentru a dispreţui lucrurile mărunte, dar prea nobil pentru a fi condus de acestea; superiorilor le arată respect dar nu şi servilitate, egalilor curtoazie, inferiorilor blândeţe; întruneşte frumuseţea manierelor şi tăria de caracter; dă ordine cu o autoritate blândă şi cere favoruri cu graţie şi siguranţă de sine. O doamnă, la rândul ei, trebuia să aibă maniere elegante, un limbaj natural şi adecvat, atentă cu sentimentele celorlalţi, generoasă faţă de prieteni în împărtăşirea comorilor minţii sale pure, miloasă faţă de cei nenorociţi, ignoranţi, inferiori, capabilă să le câştige tuturor respectul prin inocenţa şi şarmul ei. Îmbră-cămintea era un element important pentru o doamnă cumsecade: dimineaţa, eticheta cerea un halat larg şi o bonetă care să-i ascundă bigudiurile de hârtie; odată ce micul dejun se încheia, rochia trebuia aleasă în funcţie de ocazie: dimineaţa, o rochie largă, cu gulerul înalt, cu mânecile legate la încheietura mâinii şi un cordon; pentru plimbări, fusta avea voie doar să atingă pământul; pentru recepţii şi vizite, rochia trebuia să fie din mătase sau orice alt material de calitate potrivit anotimpului şi poziţiei sale, în culori terne, la care se adăugau gulerul şi manşetele din dantelă, şi un anumit număr de bijuterii; materialul pentru o plimbare în oraş nu trebuia să fie prea bogat: mătăsuri, catifele, dantele, multe bijuterii şi blănuri scumpe pentru vremea rece; rochia pentru o seară cu invitaţi trebuia să strălucească: orice fel de material scump, potrivit anotimpului, trebuia să fie lungă până în pământ; evantaiul trebuia să fie perfect iar mănuşile impecabile; ca bijuterii se purtau broşe, medalioane, coliere, cercei şi brăţări cu diamante; culorile potrivite pentru cină erau toate nuanţele de negru, bleumarin, purpuriu, verde închis, maro, grena; unei domnişoare nemăritate îi erau interzise blănurile foarte scumpe şi caşmirul, diamantele şi alte podoabe scumpe. Un exemplu de snob este înfăţişat de domnul Bumble, în Oliver Twist. Superba scenă în care domnul Bumble o curtează pe doamna Corney (Capitolul 23) exploatează o întreagă gamă de moduri comice, începând cu ironia amară a contrastului dintre bucuria egoistă datorată confortului a patroanei atelierului şi a

45



Ioana Nica

paracliserului din parohie pe de o parte, şi suferinţele celor săraci cerând ajutor pentru iarnă. Domnul Bumble se referă la dobânzile plătitorilor de rate şi a oficialilor folosind termenul de ‚vreme antiparohială’, în timp ce, cu intransigenţă, impune un sistem crud asupra celor mai săraci oameni din parohie. Astfel de probleme serioase fac imediat loc imaginii domnului Bumble curtându-şi doamna, furinşându-se în jurul măsuţei de ceai; dar finalul satisfăcător al ‚ritualului’ lui de seducţie este întrerupt în mod bru-tal de o bătaie la uşă. Ca într-o piesă medievală, vestitorul Morţii intră întruchipat într-o bătrână ‚hidos de urâtă’. Deloc neliniştit de apropierea acesteia, domnul Bumble îşi încheie interludiul teatral cu un dans secret de satisfacţie, dezvăluindu-ne nouă, publicului, interesul egoist din spatele cererii sale în căsătorie.

Două exemple pentru tipul cultural al orfanului sunt întruchipate de Oliver Twist (Aventurile lui Oliver Twist) şi Pip (Marile speranţe). În timp ce naşterea lui Oliver într-un atelier ne este înfăţişată ca o posibilă cifră în plus, adăugată la rata mortalităţii infantile, Pip descifrează literele de pe piatra de mormânt a familiei sale. Deşi ambii sunt orfani, statutul lor diferă în anumite privinţe. Existenţa lui Oliver Twist, oscilând între atelier şi protec-ţie binevoitoare, cu o a treia posibilitate sinistră de a fi adoptat de una dintre găştile de bandiţi din Londra, serveşte nu neapărat finalului fericit al romanului, ci mai degrabă pentru a ilustra diferitele medii în care inocenţa poate cădea. Oliver Twist se apropie foarte mult de alegorie: nu există nici o îndoială în ceea ce priveşte distincţia dintre bine şi rău, totuşi finalul luptei lor spirituale devine mai puţin sigur şi mai complex pe parcursul dezvoltării romanului. Astfel, scriitorul mărturisea în introducerea cărţii că a întruchipat în micul Oliver principiul Binelui ce supravieţuieşte tuturor circumstanţelor adverse şi, în cele din urmă învinge. Principiul Răului l-a întruchipat în personaje din lumea interlopă din Londra. Instituţia pe care Dickens a început să o atace prin intermediul acestui copil orfan era Noua lege a săracilor şi consecinţele sociale, sistemul atelierelor. Oliver este salvat de binefăcătorii săi şi apoi capturat din nou de către răufăcători; nici

46

R O C S I R


1 / 2006

un adăpost nu pare destul de sigur în faţa apariţiei la fereastră a figurii lui Fagin şi a fratelui sau vitreg Monks. Romanul oferă, asemenea unei poveşti tradiţionale de aventuri, o relatare cuprinzătoare, adevărată şi detaliată a vieţii şi aventurilor lui Oliver Twist, care începe, într-un atelier mohorât, cu naşterea lui Oliver şi moartea mamei sale. Chiar din faptul că Oliver se naşte într-un astfel de loc se pot deduce posibile urmări pentru acesta, un orfan şi un copil lăsat pe mâna unor ‚monştri sociali’. Firul principal al povestirii dezvăluie secretul naşterii lui Oliver şi se încheie cu găsirea unei familii pentru micul orfan şi cu înscrierea numelui mamei sale pe o plăcuţă memorială. Încurcă-turile ce înconjoară misterul identităţii lui Oliver atrag personaje dintre cele mai diverse. Totuşi nu această dorinţă de a afla adevărul îl impulsionează pe cititor: răspunsul este aproape de a fi descoperit de către asemănarea izbitoare dintre Oliver şi portretul mamei sale încă din Capitolul 12; Oliver nu este singurul care ne captează atenţia, el funcţionează mai ales ca un simbol: iniţial, o victimă a sistemului din atelier şi mai apoi, într-un mod mai abstract, ca Inocenţa neatinsă încă de Experienţă.

În termeni de intrigă, este de prevăzut faptul că Oliver va fi salvat din mâinile lui Fagin şi ale lui Sikes, dar la un nivel imaginativ mai profund, salvarea lui este incredibilă. Crima şi macabrul pândesc în ascunzişurile Londrei, iar atât întuneric cu siguranţă că ar stinge acea mică lumânare a binelui întruchipată în Oliver Twist. În final, Oliver dobândeşte siguranţa aparentă, căci crimele îi vor bântui cu siguranţă visele după ce ultima pagină a fost întoarsă.

Marile speranţe se deschide cu Pip, orfanul speriat care încearcă să-şi descifreze ‚istoria’ de pe pietrele de mormânt ale părinţilor săi; în acelaşi timp, în acest stadiu al experienţei sale, el este un căutător şi un salvator pentru Magwitch. Ceea ce-l caracte-rizează în această etapă este sentimentul de teamă. Plimbările sale lângă piatra de mormânt a familiei sale ar putea corespunde unui stadiu embrionar al vieţii, o plutire în ‚uterul’ întunecat şi umed al spaţiului cimitirului şi al mlaştinilor, o primă fază de început a

47



Ioana Nica

existenţei lui deoarece aici, în cimitir, este locul în care Magwitch îşi face mai întâi apariţia, fiind de altfel şi primul personaj cu care Pip comunică.

Peter Brooks (1984: 115) afirmă că protagonistul lipsit de părinţi eliberează un scriitor de lupta cu autorităţile deja existente, permiţându-i să creeze din nou toţi factorii determinanţi ai intrigii în cadrul textului său2ii; Brooks îşi continuă ideea afirmând că Dickens profită de ceea ce Gide numea ‚lipsa de lege’ a romanului începând cu un personaj nedefinit, liber de orice constrângeri şi reguli, putând astfel să le creeze pe măsură ce romanul avansează. Pip urcă pe scena romanului în căutarea autorităţii parentale, aceea înscrisă pe piatra de mormânt prin numele părinţilor lui, nume deja însuşite şi transformate de către Pip în funcţie de posibilităţile şi dorinţele lui. Auto-numirea sa deja neagă orice fel de autoritate simbolizată de numele înscrise pe piatra de mormânt; decodificând aceste înscrisuri, Pip devine o persoană înzestrată cu raţiune, iar pentru a-şi afla identitatea, el se leagă de trecut – verbele din primul paragraf sunt, în marea majoritate, la timpul trecut; astfel cimitirul pare că se transformă pentru acest orfan într-un fel de ‚cămin’: un cămin în care fiecare membru îşi are locul lui, exact ca într-o ierarhie, mai întâi fiind menţionat tatăl/bărbatul/capul familiei, apoi femeile, mama lui Pip, şi apoi copiii, fraţii lui Pip. În timp ce etapele devenirii lui Oliver Twist se pot delimita prin traversarea unor praguri ce fac trecerea între spaţii ce aparţin unei ierarhii sociale, evoluţia lui Pip este mai ales marcată de experimentarea unor spaţii mai degrabă private.

Pentru Oliver Twist Londra însemna pericol, pentru Pip pericolul este simbolizate de ţinutul mlăştinos ce se întinde ca un spaţiu intermediar între universul constituit din spaţiul cimitirului, la care se poate adăuga şi fierăria lui Joe, şi acelaşi oraş înşelător al Londrei în care Pip se izbeşte de realitatea crudă că doar banii îţi oferă aici protecţie şi statut social. Faptul că ceaţa pluteşte per-manent peste acest ţinut sugerează ideea că, pe de o parte, alegeri vor trebui făcute pe parcursul romanului dar, pe de altă parte, şi că aceste alegeri vor cântări greu în desfăşurarea evenimentelor. Spre

48

R O C S I R


1 / 2006

deosebire de Oliver Twist care este înfăţişat publicului ca o făptură complet neputincioasă, ca un articol, produs al societăţii şi lăsat la mila autorităţilor, Pip, deşi un orfan şi un copil, ne apare ca un personaj puternic, înzestrat cu gândire, probabil şi cu o umbră de mândrie, din moment ce îşi asumă dreptul de a-şi însuşi un nume; mai târziu, acest act al auto-numirii poate fi regăsit în transformarea lui Pip într-un snob; ordinea evenimentelor de la începutul romanului este foarte importantă: mai întâi, Pip îşi ia un nume, apoi în cimitir îşi construieşte un trecut, o istorie, o identitate; după aceea ţinutul mlaştinilor se întinde în faţa lui şi a cititorilor : un ţinut necunoscut, gata de explorat, un loc de trecere periculos în care orice pas făcut într-o anume direcţie poate duce la schimbări dramatice. Aşadar, în timp ce Oliver încă era un obiect social, purtat de alţii dintr-un atelier în altul şi hrănit cu fiertură de orez, Pip ne apare ca un erou la începutul călătoriei sale. Totuşi, statutul lui frustrant de orfan se găseşte simbolic sugerat în coridoarele şi încăperile întunecoase, neaerisite şi sufocante de la Satis House.

Tipul cultural al stăpânului se regăseşte foarte vizibil întruchipat în personajul domnului Dombey din Afacerile firmei

‚Dombey şi Fiul’ en gross, en-detail şi export. Dacă majoritatea personajelor îşi definesc eul interacţionând între ele într-un context de existenţă social-istoric victorian, Dombey cade din poziţia de subiect în cea de obiect, acţionând din pură obişnuinţă, aproape automat, asemenea unei maşini. El se potriveşte foarte bine clişeului cu care cititorul s-a obişnuit să asocieze victorianismul: capul familiei ca stăpân al casei. Obiceiul, rutina şi repetiţia stau în centrul universului afacerilor iar efectele acestora asupra relaţiilor sociale ale lui Dombey poartă semnele transformării bărbaţilor în maşinării programate, de cele mai multe ori aceştia nefiind conştienţi de o astfel de schimbare3iii.

Dombey priveşte de sus pe ceilalţi, ceea ce-l face incapabil de a înţelege viaţa sau moartea; el devine ridicol atunci când se vede nevoit să coboare de pe piedestalul său şi să socializeze cu ceilalţi. Stabilitatea şi respectabilitatea unei familii îi sunt necesare dar nu poate înţelege nevoile membrilor acesteia, mai ales pe

49



Ioana Nica

acelea ale copiilor săi în timp ce cresc şi pe măsură ce se schimbă. Deşi încântat de naşterea fiului său privită în perspectivă, inima lui Dombey este rece şi goală. Rolul său de stăpân şi conducător al firmei şi afacerilor nu poate fi separat complet de personajele feminine din Dombey şi fiul. Acestea trebuie să trăiască şi să se ridice la aşteptările stăpânului casei, conform normelor etice şi morale impuse de societate şi de însuşi stăpânul casei. Un paradox al aşa-zisei viaţi respectabile reiese din faptul că dacă tatăl era simbolul autorităţii pentru străini şi cei din afara casei, mama este cea de la care se aşteaptă să-i fie acordată supremaţia în interior.

Atâta timp cât lumea de afară apreciază o soţie şi un copil supuşi, blânzi – mai ales dacă copilul este un orfan – atunci tabloul de interior ar trebui să excludă căldura şi dragostea. Conform standardelor lui Dombey, bărbaţii trebuie respectaţi mai ales dacă au bani şi proprietăţi iar femeile ar trebui să respecte modelul impus de soţ şi tată în ceea ce priveşte îmbrăcămintea, compor-tamentul şi modul de a vorbi. Femeilor li se cere să facă efortul de a da naştere fiilor şi de a fi, în orice situaţii, sub ascultarea soţului. Educaţia este menită de a face din orice suflet slab o voinţă tare şi puternică. Pentru Dombey, tatăl şi stăpânul fiului, al casei, al firmei, singurul motiv pentru care se merită să trăieşti este această întreprindere ‚producătoare de bani’. Singura lui dorinţă era aceea de a le arăta tuturor – Edith, Florence, Carker, Walter, Toodle, etc. – că el era ‚stăpânul’, şi că nici o altă voie nu avea să se facă decât a lui. Dombey este cel care acordă celorlalţi poziţiile în cadrul sistemului care a produs astfel de specimene, în timp ce aceştia trebuie să-l recunoască supuşi şi umili pe ‚El’, să-l respecte, ono-reze şi stimeze ca pe singurul stăpân. Fiind posesorul indicatorilor sociali ai unei astfel de poziţii – bani, casă, haine, obiceiuri, oameni, limbaj – lui îi este atribuit rolul de controlor; fiind obişnuit să se mândrească cu faptul că toate activităţile pleacă de sub comanda lui, Dombey exaltă de bucurie privind reacţiile ce au loc în şi asupra celor din jur. Rămâne implacabil la încercările celorlalţi de a-i transforma purtarea, şi în final pedeapsa îi vine din interior. În astfel de condiţii comunicarea nu poate avea loc. Impunându-şi

50

R O C S I R


1 / 2006

propria poziţie de stăpân, Dombey creează un sistem social în care el domneşte peste toate şi se crede singurul subiect capabil de a lua hotărâri şi de a-şi impune voinţa. Toate acţiunile sale, gesturile şi cuvintele sunt menite să limiteze şi să minimalizeze orice dorinţă şi alegere individuală.

În personajul lui Jane Eyre, Charlotte Brontë a înfăţişat orfanul, rebelul, guvernanta şi soţia, dar şi felul în care era privită femeia în societate. Mai întâi de toate, cititorilor le este prezentată mica şi nefericita orfană Jane, dispreţuită în casa văduvei unchiului ei. Împinsă la răzvrătire, ea este trimisă la o şcoală unde reputaţia îi este dinainte asigurată de mătuşa ei care o descrie ca pe o mincinoasă. Se împrieteneşte cu o colegă care moare din cauza disciplinei dure aplicate cu rigurozitate de una dintre superioarele de acolo. Jane se califică şi îşi găseşte un post de guvernantă pentru mica copilă franceză, fiica nelegitimă a lui Edward Fairfax Rochester, în reşedinţa lui de la ţară, Thornfield. Asemenea altor romancieri victorieni, şi Charlotte Brontë a fost fascinată de condiţia copilului singur, persecutat. Dispro-porţia dintre posibilităţile de apărare ale copilei şi cinismul asu-pritorului împreună cu supremaţia materială sunt reprezentative pentru copilăria lui Jane – din romanul Jane Eyre: ea este o orfană crescută in casa doamnei Reed, soţia unchiului ei decedat. Umilinţele pe care le îndură în familia Reed, tratamentul dur menit să-i distrugă existenţa spirituală şi fizică, ating punctul maxim în al doilea capitol, când Jane este încuiată în ‚camera roşie’. Este o scenă încărcată de teroare paroxistică, viziuni şi halucinaţii îngrozitoare, răspunzătoare pentru multe din reacţiile sale viitoare.

Jane este mândră şi răzvrătită dar pentru ea adevăratul sens al existenţei se află în trăire afectivă şi imaginaţie. Iar sentimentul răzvrătirii, aroma otrăvitoare a răzbunării devin şi mai dureroase atunci când Jane realizează că viaţa ei este lipsită de dragoste, o necesitate supremă pentru ea.

Jane Eyre devine guvernantă în casa domnului Rochester, îngrijindu-se de micuţa Adèle. Domnul Rochester este un călător în căutarea frumuseţii ideale. Totuşi aventurile sale i-au acutizat

51



Ioana Nica

dezamăgirea în ceea ce priveşte viaţa şi oamenii. Un bărbat cu stări de spirit inexplicabile şi un comportament ciudat, cu un trecut secret, un cinic cu impulsuri generoase, Rochester a fost creat urmând linia eroilor gotici-byronieni. El e fascinat de spiritul fer-mecător, diafan al lui Jane atât de mult opus naturii sale, dar descoperă la ea şi o asemănare cu el prin aceea că şi ea este o făptură prea pasională. În acest stadiu al povestirii eroinei, Charlotte Brontë se concentrează asupra conflictului dintre Pasiune şi Raţiune, impulsuri şi set de reguli convenţionale. În cele din urmă, Jane devine soţia lui Rochester urmând să îndeplinească rolurile şi atribuţiile acesteia.

Heathcliff din La răscruce de vânturi este un orfan, mai apoi un stăpân şi un gentleman. Heathcliff este, mai întâi de toate, un personaj complex, un erou byronian; poate fi considerat personificarea ‚marii pasiuni’ romantice, în contrast cu figurile oarecum lipsite de sexualitate ale lui Edgar şi Lockwood; în termenii psihanalizei lui Freud, Heathcliff reprezintă ‚id-ul’, partea întunecată a sexualităţii şi energiei psihice; după Lord David Cecil, Heathcliff, Catherine şi Hindley sunt ‚copii ai furtunii’, în timp ce copiii din familia Linton sunt ‚copii ai liniştii’4iv. Conform unei interpretări din punct de vedere politic, el este orfanul sărac devenit stăpân capitalist, sau un simbol al clasei muncitoare degradate de către societate. Atât simbolic cât şi psihologic, el este un personaj credibil: un bărbat puternic, mândru, lipsit de dragoste, apelând la mânie şi răzbunare. Charlotte Brontë scria despre Heathcliff, într-o scrisoare către W. S. Williams – 14 august 1848 – că acesta exemplifică efectele produse asupra unui caracter răzbunător şi neiertător de neîntrerupte nedreptăţi. Experienţele din copilărie îi determină în mare parte personalitatea de om matur; la început, un orfan sărac, adoptat de către domnul Earnshaw, el devine în final durul şi necruţătorul stăpân şi proprietar. Heathcliff, stoic prin natură, îndură ura lui Hindley pe care o exploatează cu răceală pentru scopul său, ca atunci când obţine mânzul cel mai frumos; de asemenea, el îndură persecuţiile deoarece orfanii învaţă conceptul de stoicism foarte devreme în viaţă. După ce face avere, se întoarce

52

R O C S I R


1 / 2006

la Wuthering Heights transformat din punct de vedere social şi astfel acceptabil.

Neînţelesul orfan, răzvrătindu-se împotriva asupririi şi umilinţelor, ale căror origini şi dată de naştere rămân necunoscute se transformă într-un gentleman prin mijloace necunoscute, după o absenţă de trei ani, şi, mai important, dobândeşte avere. În mod ironic, pe măsură ce acumulează avere, devine stăpân, el rămâne totuşi supus dorinţei de răzbunare şi pasiunii sale pentru Catherine, transformată în cele din urmă în obsesie fatală. BIBLIOGRAFIE:

I.

Brontë, Charlotte, 1992: Jane Eyre, Wordsworth Editions LTD, London.

Brontë, Charlotte, 1978, Jane Eyre, Ed. Eminescu,

Bucureşti. Brontë, Emily, 1985: La răscruce de vânturi, Ed. Eminescu,

Bucureşti. Dickens, Charles, 2003: Great Expectations, Wordsworth

Edition LTD, London. Dickens, Charles, 1973: Marile speranţe, vol. I, II, Ed.

Albatros, Bucureşti. Dickens, Charles, 1992: Oliver Twist, Wordsworth Editions

LTD, Chatham, Kent. Dickens, Charles, 1997: Aventurile lui Oliver Twist, Ed.

Alfa, Bucureşti. Dickens, Charles, 1995: Dealings with the Firm of Dombey

and Son, Retail, Wholesale and for Exportation, Wordsworth Editions LTD, Chatham, Kent.

53



Ioana Nica

Dickens, Charles, 1970, Afacerile Firmei ‘Dombey şi Fiul’

en gross, en-detail şi export, vol. 1, 2, Ed, de Stat Pentru Literatură şi Artă, Bucureşti.

II.

Allen, Walter, 1954, The English Novel, Penguin Books, London.

Brooks, Peter, 1984, Reading for the Plot. Design and Intention

in Narrative, Clarendan Press, Oxford. Brooks-Davies, Douglas, 1989, Charles Dickens, Great

Expectations, Penguin Books, London. Buckley, Jerome H., 1975, The Worlds of Victorian Fiction.

Harvard English Studies, Harvard University Press, London. Calder, Jenny, 1976, Women and Marriage in Victorian Fiction,

Thames and Hudson Ltd., London. Cmeciu, Doina, 2003, The Literary Character. Between Limits

and Possibilities, Ed. Egal, Bacău. Cmeciu, Doina, 2003, Signifying Systems in Literary Texts, Ed.

Egal, Bacău. Cuţitaru, Codrin, Liviu, 2004, The Victorian Novel, ‘Al. I. Cuza

‘University Press, Iaşi. Galea, Ileana, 2000, Victorianism and Literature, Ed. Dacia,

Cluj-Napoca.

54

R O C S I R


1 / 2006

NOTE

i Frevert, Ute, Haupt, H.-G., 2002: Omul secolului al XIX-lea, pp.11 - 12. ii Trad. m. din limba engleză: “the parentless protagonist frees an author from struggle with preexisting authorities, allowing him to create afresh all the determinants of plot within his text” (Peter Brooks, 1984, Reading for the Plot.

The French Tradition, Princeton UP, New Jersey). iii Cmeciu, Doina, 2002, From Dealings with the Firm of Dombey and Son to the

Shaping of Male Selves, în Cultural Perspectives. Journal for Literary and

British Cultural Studies in Romania, No. 7/2002, The University of Bacău, p. 60. iv Lord David Cecil, Early Victorian Novelists, Chapter 5, apud. Brodie’s Notes

on Emily Brontë’s Wuthering Heights, 1986, General editor: Graham Handley, p.80.

55


Paul Kun


Paul Kun

Rezumat Lucrarea îşi propune să discute această distincţie în raport

cu o alta, aceea dintre esenţialism si contextualism. Este identitatea naţională

(cazul exemplar) mai vizibilă decât alte forme de identitate (de exemplu, cea

economică, de clasă) ? Dacă da, atunci este, de aceea, ea mai importantă ? Pentru a răspunde la aceste întrebări, vom examina conceptul de

vizibilitate şi vom inventaria câteva forme de identitate (sexuală, etnică, rasială, de

clasă) pentru a determina dacă exista diferenţe semnificative între ele în privinţa

vizibilităţii lor sociale. In final, vom încerca sa vedem daca exista o legătura

semnificativa intre vizibilitate si determinarea identităţii. „Vizibilul” şi

„invizibilul” nu sunt concepte primitive, înrădăcinate în percepţia noastră, ci

semnificaţia lor este construită contextual, conjunctural, în funcţie de

„oportunităţile” utilizării lor în schimburile sociale.

Discuţiile în jurul identităţii se intersectează cu cele

privind caracterul esenţial sau neesenţial (fenomenal sau vizibil) al identităţii. Prin tradiţie, începând cu Descartes, identitatea era concepută într-o manieră esenţialistă, substanţialistă chiar. Modul în care era concepută această identitate avea avantajul că ea putea exista şi acţiona chiar dacă nu putea fi percepută ca atare: pentru Descartes, eul (ego) este o substanţă spirituală, imaterială, lipsită de caracterele acesteia: întindere, masă etc., deci invizibilă. Aceasta înseamnă că, pentru om, identitatea nu era vizibilă, ci invizibilă. Mai mult, nu te poţi apropia de esenţial decât „depăşind” vizibilul, apropiindu-te, prin analiză conceptuală, de ceea ce este invizibil.

Desigur, esenţialismul presupune, pe lângă avantaje şi dezavantaje: cel mai mare este tocmai imposibilitatea de a stabili un criteriu după care să poţi determina identitatea (în sensul apartenenţei la o clasă), deoarece aceasta presupune prezenţa unor caractere (note caracteristice) vizibile specifice membrilor unei clase. Esenţa este accesibilă numai raţional, adică numai unei

56

R O C S I R


1 / 2006

analize conceptuale; aceasta înseamnă că nu putem formula un criteriu nemijlocit, imediat aplicabil al identităţilor esenţiale (invizibile), ci numai unul mijlocit, mediat, ceea ce înseamnă că nu putem şti niciodată cu certitudine că un lucru are sau nu o anumită identitate pentru că nu putem decât presupune că el o are sau nu. Aceasta deoarece nu putem determina un criteriu care să ne indice în mod direct prezenţa sau absenţa trăsăturii identitare. În cazul identităţii esenţiale, nu pot să spun când mă înşel şi când am dreptate asupra identităţii, deoarece nu am nici un criteriu vizibil al acesteia.

Formele atenuate de esenţialism au încercat să „repare” această deficienţă a esenţialismului prin presupunerea unei determinări a fenomenalului (vizibilului) de esenţial (invizibil), după care orice trăsătură identitară vizibilă este determinată de o esenţă invizibilă. Această supoziţie permite construirea unui criteriu, dar problema rămâne, totuşi: de unde ştim că lucrurile stau astfel ? Putem verifica această determinare a vizibilului de invizibil altfel decât conceptual ? Evident nu, deoarece nu putem elabora un criteriu care să permită să identificăm legătura dintre vizibil şi invizibil. Esenţialismul poate presupune, de exemplu, că anumite trăsături fenomenale exprimă o esenţă (genul, clasa sau etnia), dar chiar dacă criteriul este aplicabil, justificarea lui este problematică.

Acest fapt explică de ce astăzi esenţialismul a fost în mod declarat abandonat şi identitatea este abordată dintr-o perspectivă eminamente fenomenală. În acest fel, vizibilitatea a căpătat şi ea o importanţă deosebită, în sensul că cu cât o formă de identitate este mai „vizibilă” cu atât ea este mai uşor de afirmat de susţinut. Cu alte cuvinte, în absenţa unei esenţe invizibile care să dea „greutate” (să „tragă în balanţă”)i identităţii în cauză, gradul de vizibilitate este cel care permite ierarhizarea identităţilor.

Linda Martin Alcoff vorbeşte despre identităţi vizibileii, dar această expresie trebuie luată cu foarte mare prudenţă: „vizibilitatea” unor identităţi ca rasa, sexul sau etnia, fiind identităţi sociale după cum observă şi autoarea, presupun o anumită ambiguitate în identificare datorită faptului că orice formă socială

57


Paul Kun

de identificare este dependentă de contextul social în care are loc identificarea. Desigur că sexul şi rasa, mai ales, având, se crede, o anumită „motivare”iii biologică, dar în cazul unui travestit transsexual sau homosexual, identitatea sexuală este mai dificil de determinat nu pentru că nu ar fi suficient de „vizibilă”, ci pentru că ea este determinată de contextul cultural (există diferenţe semnificative între un heterosexual, un travestit, un transsexual şi un homosexual care nu sunt „motivate” – cel puţin vizibil – de vreo diferenţă biologică).

Voi discuta concepţia autoarei plecând de la un exemplu pe care îl dă ea în prefaţa cărţii: Tatăl autoarei, profesor universitar la Universitatea din Panama, face o vizită, cu automobilul, în S.U.A, în perioada conflictului dintre guvernul american şi generalul panamez A. Noriega. Vameşii l-au tratat cu o ostilitate pe care autoarea o pune pe seama identităţii rasiale a tatălui său: „În acea după-amiază, identitatea tatălui meu nu mai avea nimic comun cu faptul că era profesor de istorie la Universitatea din Panama, că publicase 6 cărţi, sau măcar că era pasionat de baseball-ul american. Era un bărbat cu tenul măsliniu care conducea un automobil cu număr panamez.” Această experienţă, spune ea mai departe, „a cristalizat pentru mine efectul identităţii sociale .... Argumentul meu din această carte pleacă de la premiza că relaţiile de putere structurale cum sunt cele create de capitalul mondial sunt supradeterminate de semnificaţiile identităţilor noastre, de posibilităţile de interacţiune socială şi de structurile de diferenţiere. Cu toate acestea, punctul central prin care operează puterea astăzi este, cu siguranţă, chiar sfera personală a identităţilor noastre sociale vizibile. Acest lucru nu este surprinzător, deoarece capitalismul a fost un sistem rasial şi determinat sexual de la începuturile sale, distribuind rolurile şi a resursele în funcţie de însemnele identităţii corespunzătoare statutului şi poziţiei sociale şi astfel întărindu-le stabilitatea. Identităţile sociale ca rasa, etnia şi apartenenţa sexuală rămân cei mai semnificativi predictori ai puterii şi succesului social... Aceste fapte nu diminuează importanţa identităţii de clasă; mai degrabă, ele indică faptul că

58

R O C S I R


1 / 2006

aceasta acţionează prin intermediul, mai curând decât de-a lungul, categoriilor identităţii vizibile.”iv Cu alte cuvinte, gradul de vizibilitate a identităţii este cel care determină importanţa socială a acesteia, iar acesta este dependent la rândul lui de înrădăcinarea în fiinţa biologică. Cu alte cu cuvinte, cu cât o identitate este mai biologică, cu atât ea este mai vizibilă. Sau cât este mai puţin socială, cu atât este mai vizibilă, deci mai importantă. Având o fundamentarea biologică, rasa, sexul, etnia sunt mai puţin dependente de contextul istoric socio-cultural, putând acţiona, dimpotrivă, ca un soi de grilă asupra cadrului socio-cultural. Această viziune înseamnă, de fapt, depăşirea unui cadru de analiză contextuală a identităţii, fapt pe care autoarea încearcă să-l prevină prin sublinierea faptului că, citez, „apreciez şi am cunoscut în mod direct natura contextuală şi fluiditatea identităţii ca şi măsura în care pot fi opresive atribuirile identitare. Încercarea mea… nu urmăreşte să reifice identităţile în absoluturi imuabile, ci să înţeleagă natura lor contextuală şi istorică şi, prin asta, să determine semnificaţia lor pentru vieţile noastre.”v Cu alte cuvinte, autoarea încearcă să evite extremele presupuse de discuţia clasică a acestei teme, relativismul cultural şi absolutismul biologic. Scopul ei nu este exclusiv unul teoretic ci şi politic: „…în acest proiect mă alătur noii direcţii de cercetare (evidentă în studiile etnice şi feministe) care susţine că acceptarea unor diferenţe importante în identitatea socială nu conduce în mod inevitabil la relativismul politic sau la fragmentare, ci că, dimpotrivă, refuzul de a accepta importanţa diferenţelor dintre identităţile noastre este cea care conduce la neîncredere, lipsă de comunicare şi, astfel, la dezbinare. Într-un climat în care nu poţi invoca istoria, cultura, rasa sau sexul din teama de a nu fi acuzat că joci, de exemplu, „cartea rasială” sau identitatea politică sau „feminismul victimizat” , lucrurile cu adevărat comune şi interesele împărtăşite de toţi nici măcar nu vor fi corect identificate. Atunci când refuz să admit că eşti diferit de mine, eu refuz să ştiu cine eşti. Dar fără să înţeleg pe deplin cine eşti, nu voi fi niciodată mai capabil să apreciez cât de asemănători suntem decât dacă aş fi presupus asta.”vi Cu alte cuvinte, autoarea

59


Paul Kun

refuză atât atitudinea de toleranţă suspicioasă (care, nu odată se transformă uşor în ostilitate) cât şi cea de toleranţă indiferentă (care trădează ignoranţa). Diferenţele care constituie conţinutul identităţilor trebuie discutate, prezentate, confruntate pentru o mai bună cunoaştere reciprocă. Atitudinea, chiar dacă nu este „corectă politic”, este lăudabilă, chiar dacă ea se sprijină, cred, pe unele supoziţii greşite. „Rasa şi sexul, consideră autoarea, sunt forme de identitate socială care au în comun cel puţin două trăsături: ele sunt mai curând fundamentale decât periferice pentru subiect – spre deosebire, de exemplu, de identitatea de celt sau de democrat – şi ele operează prin intermediul unor indici vizuali corporali. În societatea noastră excesiv de materialistă, numai ceea ce este vizibil poate dobândi în general statutul de adevăr acceptat. Ceea ce pot vedea eu însuşi este real; orice altceva concurează la statutul de real trebuie să fie implicat din ceea ce este vizibil, indiferent dacă este vorba de iubirea care trebuie să se manifeste în cadourile de sărbători sau de furie care necesită o manifestare de violenţă. Societatea profană, orientată către comoditate este, astfel, dominată de domnia vizibilului, care domină nu numai cunoaşterea ci şi exprimarea şi mobilizarea dorinţei cât şi a tuturor tipurilor de practici sociale.”vii Cu alte cuvinte, prin dispariţia esenţialismului (în forma clasică a ascunsului, invizibilului), singura „esenţă” disponibilă este vizibilul. Aici cred că putem formula clar reproşul la adresa concepţiei autoarei: ea nu renunţă la logica esenţialistă şi fundaţionistă, ci numai la viziunea clasică asupra unei esenţe invizibile. Dacă, însă, considerăm că esenţialismul nu se identifică neapărat cu o această concepţie ocultă, atunci concepţia ei rămâne esenţialistă.

Adevărul despre sexul şi rasa cuiva, atunci, este considerat ca fiind manifest în mod vizibil şi dacă nu există vreo manifestare vizibilă a identităţii rasiale sau sexuale declarate de o persoană, aceasta se confruntă cu neîncrederea şi ostilitatea celorlalţi”.viii

Ceea ce complică foarte mult sarcina autoarei este faptul că, după cum menţionează şi ea, „vizibilul este un semn şi, în plus,

60

R O C S I R


1 / 2006

acest lucru cheamă interpretarea să-l distingă de ce este înaintea lui, dincolo de el sau ce înseamnă el. «Adevărul» despre ceea ce suntem este, uneori «la fel de vizibil ca nasul în mijlocul feţei », dar alteori este ascuns şi trebuie să fie adus la lumină.” Recunoaşterea faptului că vizibilul este un semn şi importanţa interpretării (şi a invizibilului) în prinderea semnificaţiei acestuia modifică radical perspectiva: existenţa semnului poate fi motivată biologic, acest lucru nu determină şi nici nu afectează semnificaţia (interpretarea) lui: de exemplu, fonemele care compun o limbă sunt rezultatul aparatului fonator specific al fiinţei umane, dar structura fonologică nu este determinată de acesta: absenţa opoziţiei b-v în spaniolă nu este rezultatul unei limitări biologice a aparatului fonator al spaniolilor, ci o caracteristică a structurii limbii spaniole. Aici apare şi o altă problemă, mult mai serioasă, aceea a faptului că semnificaţia unui semn este invizibilă. Semnele pot fi ascunse, nu şi semnificaţiile, deoarece ceea ce nu poate fi arătat, indicat, nu poate fi nici ascuns. Lucrul acesta este sesizat şi de autoare în pasajul următor: „Este un obicei al celor cu o identitate denigrată să o ascundă…” autoarea dă ca exemplu propria-i mamă „care-şi ascunde copilăria plină de privaţiuni sub un vocabular cultivat şi pasiunea pentru arta elevată.”ix Ceea ce ascundem este semnul, nu semnificaţia lui, care trimite la contextul interpretării. Ascunderea semnului face imposibilă interpretarea nu pentru că el ar avea un sens predeterminat (ar exista numite semne vizibile ale sărăciei din copilărie), ci pentru că ceea ce-i ia locul trimite către o altă interpretare.

Viziunea autoarei trimite mai curând la semnificaţia termenului de semnal decât la a celui de semn. Spre deosebire de semn care este social, semnalul are o motivaţie extra-socială, biologică: sistemele de semnalizare, la nivelul majorităţii animalelor care le folosesc sunt constituite din semnale (sunete, culori, gesturi etc.) care au o legătură durabilă şi semnificativă cu ceea ce evocă: astfel alarma este declanşată de sunete acute sau de culori vii, adică stimuli care declanşează biologic o stare de alertă. Fiecare semnal are un sens propriu, semnalizările sunt „atomare”,

61


Paul Kun

nu există „sisteme” în sensul unei organizări coerente a semnalelor. Semnele, în schimb, nu există decât organizate în sisteme, semnificaţia trimite la o totalitate, este „holistă”. Un semnal este autosuficient, dar un semn trimite întotdeauna la alte semne, iar semnificaţia lui depinde tocmai de acestea. Revenind la exemplul autoarei, efortul mamei sale de a-şi ascunde originea socială umilă prin folosirea unui vocabular cultivat şi afişarea unei pasiuni artistice poate fi eficace într-o societate în care acestea trimit la o origine mai puţin umilă. Dar nu în toate societăţile acestea sunt interpretabile ca semne ale unei copilării lipsite de griji sau, invers, absenţa lor nu este văzută ca fiind consecinţa unei copilării pline de privaţiuni.x

Se pune întrebarea ce a făcut-o pe autoare să adopte această poziţie atât de dificilă şi, în ultimă instanţă, de nesusţinut. Cred că răspunsul la această întrebare este cuprins în chiar modul în care s-au constituit discursurile identitare ele însele, adică faptul că ele urmăreau să justifice, să întemeieze, să legitimeze diferenţa grupului care-şi asuma identitatea în cauză. A presupune că toate identităţile, fără excepţie, sunt contextuale sau, folosind un termen saussurian, „nemotivate”, convenţionale, subminează un astfel de demers. Dacă urmărim strategia feminismului sau a altor grupuri (homosexualii etc), vom observa încercarea de a da un fundament biologic, extra-cultural identităţii grupului pe care-l reprezintă. Adoptarea şi acceptarea acestei strategii justificative presupune riscuri care depăşesc avantajele presupuse: justificarea drepturilor femeilor sau ale homosexualilor sau ale ţiganilor prin existenţa unor particularităţi (diferenţe) biologice mai curând decât prin necesitatea de a respecta diferenţa culturală riscă să ne pună în faţa unor impasuri insurmontabile: argumentul bagajului ereditar nu funcţionează întotdeauna. În fond şi psihopaţii pot revendica dreptul la recunoaştere, la diferenţă în măsura în care comportamentul lor este justificat de anumite particularităţi genetice. Cu alte cuvinte, „realitatea biologică” nu a fost şi nu poate fi un argument în legitimarea identităţii unui grup.xi

62

R O C S I R


1 / 2006

În cazul feminismului, mai ales, problema apare cu toată miza ei dramatică: a fi femeie este ceva ce ţine de biologie (te naşti femeie), biologic vorbind un bărbat nu poate deveni niciodată femeiexii

. Desigur, există excepţiixiii, dar ele sunt corijabile chirurgical. Dar, astăzi asistăm la punerea în discuţie a exact acestui fundament biologic: feminitatea nu se mai opunexiv pur şi simplu masculinităţii; în interiorul ei apar diferenţe care estompează opoziţia primordială: nu avem două sexe, ci mult mai multe. Ce au comun şi prin ce se deosebesc o femeie heterosexuală, o lesbiană, un travestit şi un transsexual ? Avem o feminitate sau mai multe ?

Afirmarea identitară presupune posibilitatea trasării unor frontiere sigure, clare între diferitele identităţi, în aşa fel încât fiecare dintre noi să-şi poată asuma, fără probleme, propria identitate. Ne lovim aici, deci, de o viziune care presupune, tacit, o anumită fundamentare a identităţii asumate în chiar natura biologică a individului în cauză: femeile heterosexuale sunt mai „femei” (mai feminine) decât lesbienele, travestiţii sau transsexualii ! Aceiaşi logică funcţionează şi de „partea cealaltă a baricadei”, adică în cazul masculinităţii.

Dacă examinăm situaţia raselor vom observa aceiaşi criză şi aceiaşi reacţie ideologică: cine este mai „afro-american”: Michael Jackson, Eminem, Malcolm X sau Muhammad Ali (fost Cassius Clay) ? În cazul etniilor, lucrurile sunt mult mai dramatice, majoritatea indivizilor având printre antecesori reprezentanţi ai altei (sau chiar altor) etnii decât cea asumată. Cine a fost mai român: Mihail Eminovici, Corneliu Zelinschi, Ion Luca Caragiale, Mihail Sebastian sau Emil Cioran ? Când Hitler i-a acuzat pe evreii germani că sunt duşmanii naţiunii germane, foarte mulţi dintre aceştia au început să poarte decoraţiile pe care le obţinuseră în primul război mondial pentru fapte de eroism.

Anumite caractere sexuale sau rasiale (anatomice, culoarea pielii etc) pot juca rolul de semnale în declanşarea anumitor comportamente: revenind la incidentul evocat la începutul acestei lucrări, culoarea închisă a pielii şi numărul de

63


Paul Kun

Panama al maşinii nu sunt semne ale identităţii etnice sau rasiale a celui în cauză, ci semnale

xv pentru recunoaşterea unor persoane

potenţial periculoase. Vameşii au primit ordine precise privind persoanele cu tenul închis care vin din Panama. Atât.

Confuzia dintre semn şi semnal este destul de obişnuită, mai ales în S.U.A. Să ne amintim psihoza declanşată după 11 septembrie 2001 sau în Anglia în 2004 după atentatele cu bombă. Dar nu a fost vorba, în aceste cazuri, de contestarea unei identităţi (cea musulmană), ci de o reacţie la o situaţie de pericol. Atitudinea autorităţilor americane şi engleze a fost destul de limpede în această privinţă: nu a fost vorba de o vânătoare de musulmani, ci de prinderea persoanelor suspecte de a fi participat la actele teroriste. Chiar dacă identităţile sunt determinabile la nivelul comportamentului cotidian, ele presupun mai mult decât raportarea univocă la un fapt izolat.

În concluzie, vizibilitatea se sprijină pe un cadru invizibil care face ca problema identităţii să nu poată fi redusă la „ceea ce se vede”, chiar şi acolo unde, la primă vedere, par să existe raţiuni în acest sens. NOTE i Într-un fel, vizibilitatea condamnă identităţile la “imponderabilitate”: ele sunt un fel baloane colorate. ii Visible Identities .Race, Gender, and the Self, O.U.P., 2006 iii în sensul de „justificare”: rasa, sexul sunt „realităţi” biologice şi nu „constructe” socio-culturale. iv Op.cit., p.viii v Op.cit., p.ix vi Op.cit.,p.6 vii Idem viii Idem, p.7 ix Ibidem x În societatea românească, de exemplu, există destui oameni bogaţi semianalfabeţi, pasionaţi de politică şi fotbal ca şi copii de intelectuali, mai ales profesori, care au o cultură solidă fără să fi beneficiat de belşugul activului de partid.

64

R O C S I R


1 / 2006

xi Rasismul uzează de un astfel de discurs tocmai pentru a respinge dreptul la recunoaştere al anumitor grupuri rasiale. xii Cel puţin până acum. xiii Copii cu identitate sexuală incertă din punct de vedere anatomic. xiv Nu s-a opus decât «oficial». xv „Semnalmente”.

65





Rezumat: Pornind de la premisa că nimic din ce ne înconjoară nu trebuie luat în serios, vom considera asemenea lui Descartes că suntem maeştrii ai îndoleii şi suspiciunii. Apare astfel dihotomia fiinţă-aparenţă, iar oamenii sunt bulversaţi de ceea ce întâmplă înjurul lor. Realitatea nu mai este cea trăită, ci cea care ni se impune să o vedem şi respectiv trăim, simţim, înţelege.

Nu mai avem de a face cu o imagine a realităţii, ci imaginea devine ea însăşi o realitate sau mai precis o hiperrealitate deoarece fidelitatea faţă de aceasta tinde să se diminueze din ce în ce mai mult.

Expresii cheie: imagine, realitate, hiperrealitate, aparenţă, esenţă.

Cu omul peşterii pentru care imaginile sunt realitate, se poate compara şi omul zilelor noastre căruia realitatea i se prezintă tot sub formă de imagini: în reviste, pe afişe, pe ecranele cinematografelor şi televizoarelor.

Güther Anders numeşte acest val global de imagini „analfabetism postliterar”. Omul de astăzi este pretutindeni invitat să privească imagini ale lumii prin mijloacele tehnicilor de reproducere: reviste, filme, emisiuni de televiziune. Se observă că i se dă să vadă mai mult şi i se permite să vorbească mai puţin.

Asistăm treptat la o adevărată inundare sistematică cu imagini, iar aceste imagini atunci când copleşesc lumea poartă în ele pericolul de a deveni instrumente de manipulare în masă deoarece oferă mereu doar felii rupte din lume. Ele arătând lumea, de fapt, o ascund.

Realitatea e transpusă doar parţial şi astfel în loc să o dez-văluie aceste imagini o minimalizează şi o distrug. Transpunerea

66

R O C S I R


1 / 2006

parţială a realităţii inversează raportul imagine – realitate, accentul se focusează pe imagine şi nu pe evenimentul ce urmează a fi redat.

Nu mai avem de a face cu o imagine a realităţii, ci imaginea devine ea însăşi o realitate sau mai precis o hiperrealitate deoarece fidelitatea faţă de aceasta tinde să se diminueze din ce în ce mai mult.

„În multiplicarea zilnică a lumii prin fotografie şi tipar,

prin televiziune şi film, realitatea înscenată se amestecă până la confuzia completă cu redarea evenimentelor în sine.

Fragmentele sunt înfăţişate drept procesul întreg sau sunt puse în alt context, fotografiile sunt ridicate la rang de dovezi; se creează perspective forţate, planurile individuale ale realităţii se suprapun şi se interpretează reciproc. Invizibilul devine astfel vizibil”i.

Şabloanele sunt eficientizate la maximum doar când sunt

redate cu un maximum realism. Trăim în epoca pseudorealismului în care minciunile nu mai sunt tipărite, ci efectiv fotografiate.

Pentru a putea masca realitatea cu o pretinsă imagine a realităţii este totuşi nevoie de o imagine specială a realului, de o imagine suprareală, una care să ia ochii, pe scurt, imaginea de senzaţie care, deşi în anumite condiţii poate fi adevărată în sine, este tocmai de aceea neadevărată pentru că maschează realitatea.

Împreună cu alte imagini de senzaţii contribuie la acea imagine globală căreia, în realitate, nu-i corespunde nimic. De aceea, senzaţionalul devine întruchipare a realităţii tocmai acolo unde trebuie construite şabloane.

Senzaţionalul aparţine esenţialmente şablonului nu pentru că îi serveşte drept acoperire şi mască, ci şi fiindcă senzaţionalul tinde să devină şablon. Realul însuşi este înlocuit cu embleme ale realului.

„Dacă evenimentul în forma reproducerii sale devine din

punct de vedere social, mai important decât în forma sa originală,

67



atunci originalul trebuie să fie conform reproducerii sale, iar evenimentul să devină, prin urmare, o simplă matrice a reproducerii sale”.ii

Realul devine oglindirea propriilor sale imagini, materialul

brut al evenimentelor. Realul trebuie să corespundă eventualelor sale oglindiri, să fie refăcut după imaginea reproducerii sale.

Evenimentele cotidiene trebuie să fie aidoma copiilor lor, precedându-le. Radioul, televizorul şi consumul de himere sunt realităţi sociale de asemenea anvergură încât rivalizează cu majoritatea celorlalte realităţi de astăzi, stabilind ele însele „ce este adevărat” sau „cum se întâmplă cu adevărat”.

În cea mai mare parte, „realul originar” nu mai este decât pretextul copiilor sale. Industria culturală îl pune pe consumator în faţa unui val de imagini. Informaţii, spoturi publicitare al căror scop este instituirea unui model dominant.

O funcţie centrală în cadrul acestui proces de manipulare îl ocupă televiziunea care asigură o uniformizare absolută. Responsabilitatea ei este imensă în acest proces.

Ea încetează de a mai fi un mijloc de informare în masă pentru a deveni un instrument şi purtător al dominaţiei. Este locul unde se concretizează o mentalitate care altfel nu s-ar putea răspunde. Un alt efect care decurge imediat din cel al manipulării este izolarea tot mai mare.

„A apărut tipul sihastrului de masă; şi acum stau, milioane

de exemplare, fiecare e izolat de celălalt şi totuşi fiecare aidoma celuilalt, izolat în chiliile lor”.iii

Adevărul nu se mai poate despărţi de fals şi nici „realul de

învierea sa artificială”. Este un real fără origine, fără realitate, un hiperreal.

„Istoria caracteristică a timpului nostru are drept obiect

producerea şi reproducerea realului”.iv

68

R O C S I R


1 / 2006

În acest proces de producţie, întreaga societate încearcă să oprească dispariţia realului şi să-l reînvie. Astfel, această „producţie materială este ea însăşi hiperreală astăzi”. Acest hiperrealism al simulării se exprimă pretutindeni în „asemănarea halucinantă a realului cu sine însuşi”.

„Nu există oglinzi în care să se vadă ceea ce este şi ceea

ce apare, să se vadă realul şi conceptul său”.v Experienţa conform căreia în spatele sistemului de

referinţă valabil până acum a omului faţă de lume ordonează lucrurile şi forţele în funcţie de cognoscibilitatea, utilitatea şi folosirea lor înspre om astfel încât felul de percepţie obiectuală a lumii se fundamentează pe un „nimic tăcut” care nu numai că contrazice toate referinţele şi definiţiile obiectuale, ci le anulează radical.

Unicul adevăr al fiinţei dezobiectualizate se află sub învelişul aparenţelor. Această deplasare a sistemului de referinţe se poate întâlni atât la nivelul artei moderne prin manifestarea nonrealismului şi nonperspectivei, dar se poate afla şi la originea tuturor transformărilor bazate pe cunoaştere şi percepţie în planul spiritual al secolului trecut.

În tabloul lui Malevici intitulat sugestiv Icoana goală, neînrămată a epocii mele se renunţă la obiectualitate şi culoare pentru a se ajunge punctul zero al picturii, la nimicul eliberat. Acest punct zero ca nimic eliberat independent de lumea obiectelor, reconstituie lumea interioară a omului în care relaţiile de culoare şi formă corespund acestor experienţe ale dezobiectualizării pure.

În această meditaţie acestui motiv tăcut al realităţii se concretizează răspunsul formal ca imagine.

Lumea lucrurilor, a obiectelor şi a oamenilor care există pentru viitor doar ca simplă obiectualitate, rămâne închisă, impenetrabilă. Ea este mumificată şi încremenită. Dezordinea lucrurilor îl ameninţă pe om.

69



„Lucrurile nu trebuie să se atingă unul pe altul, căci nu trăiesc. Ne folosim de ele, le aşezăm la locul lor şi trăim în mijlocul lor, ne sunt folositoare, dar ele nu înseamnă nimic altceva.

Mă tem de atingerea lor, de parcă ar fi animale vii.

Caracterul diferit al lucrurilor nu este decât o iluzie o poleială. Această poleială s-a topit şi a rămas o aglomerare de mase amorfe, monstruoase”.vi

Prăbuşirea sistemelor valorice tradiţionale îl aruncă pe om

înapoi la simpla sa facticitate. Izolat de raporturile familiare cu lumea din jur şi cu ceilalţi, această lume „reală” apare ca opacă şi haotică. Ne izbim de pereţii realităţii pe care nu-i putem sparge. Sentimentul unei înstrăinări tot mai profunde duce la o sciziune între om şi viaţa sa.

Această ruptură în fiinţă marchează acea prăpastie de netrecut între tendinţa spre veşnicie, nevoia de absolut şi facti-citatea finitului, a caracterului muritor, a contingentului. Sciziunea produsă dă naştere sentimentului existenţial al absurdului în care lumea se sparge şi se prăbuşeşte.

Ceilalţi oameni preiau caracteristicile unor persoane vide care într-adevăr răsună a gol. Comparându-ne cu lumea încon-jurătoare ajungem la noi înşine şi descoperim că suntem singuri.

Datorită libertăţii, existenţa ajunge la propria ei substanţă, se sustrage risipirii, aparenţei şi lipsei de sens. A fi liber înseamnă a-ti fi credincios ţie însuţi. Doar dacă înţelege sensul libertăţii sale, omul poate înţelege propria sa fiinţă şi propria sa misiune în lume.

70

R O C S I R


1 / 2006

BIBLIOGRAFIE: Th. W. Adorno – Dialectica negativă, Viena, 1966;

Güther Anders – Antichitatea omului, Viena, 1983;

Michel Foucault – Ordinea lucrurilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993;

Michel Foucault – Arheologia cunoaşterii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997;

Jean – Paul Sartre, Fiinţa şi neantul, Editura Humanitas, 1992.

NOTE:

i Güther Anders – Antichitatea omului, Viena, 1983, p. 73 ii Ibidem iii Ibidem iv Th. W. Adorno – Dialectica negativă, Viena, 1966, p. 53 v Michel Foucault – Ordinea lucrurilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 34. vi Jean – Paul Sartre, Fiinţa şi neantul, Editura Humanitas, 1992, p.75.

71

BERTRAND RUSSELL

ŞI NAZUINŢA CĂTRE O NOUĂ MANIERĂ DE A FILOSOFA

Mirela Arsith

BERTRAND RUSSELL


Mirela Arsith

Abstract: For Bertrand Russell, the analysis is not the whole task of

philosophy. This remains in the service of a comprehensive aspiration which must

allow the formulation of a coherent vision of the world, thus completing the partial

knowledge that science offers us. Philosophy should be comprehensive and should

dare to elaborate hypotheses regarding the Universe, even if the science could

neither confirm nor refute them. The analysis works for such hypotheses, as it

allows especially the critic and the clarification of the notices which we can

consider fundamental, but which it risks to accept without a critic, such as: spirit,

substance, conscience, knowledge, experience, causality, will, time. The purpose of

the analysis is, thus, to allow the substitution of these vast notions of logical

structures in order to “capture” the main qualities (avoiding obscurity and

ambiguity), in such a manner as to promote a coherent, though still hypothetical

view of the Universe. Philosophy is worth studying especially for the sake of asking

questions. The questions enlarge our conception upon what is possible, diminish

dogmatism and enrich our intellectual imagination.

Key-words: analysis, logical atomism, truth, certitude, semantic value,

denotation, direct knowledge, indirect knowledge, theory of logical types,

determining certainty.

1. Sarcinile filosofiei

Programul de cercetare al filosofiei limbajului a fost

elaborat şi se desfăşoară sub deviza: problemele filosofice sunt problemele limbajului. Problemele filosofice se nasc din limbaj, din imperfecţiunile acestuia, din opacitatea sa şi din ignorarea modului său de funcţionare.

Cercetările logicianului şi matematicianului Gottlob Frege au fost motivate, în mare măsură, de convingerea că limbajul

72

R O C S I R


1 / 2006

natural este o sursă de „înşelătorii“ şi, de aceea, el trebuie să fie înlocuit cu o limbă artificială, care să fie pentru limba naturală ceea ce este microscopul pentru ochi.

Demersurile fregeene sînt prelungite în opera lui Bertrand Russell (1872 – 1970), prin valorificare şi depăşire. Programul logicist este fructificat în Principia mathematica (1910 – 1913). Din primele sale lucrări de logică matematică apare convingerea că analizele logice depăşesc în influenţă matematicile şi logica pură , dar interesează ştiinţa şi filosofia, fiecare străduindu-se în felul său de a întrupa cunoaşterea lumii: ştiinţa, prin calea teoriei şi a explicării nomologice; filosofia, propunînd sub formă ipotetică o concepţie despre lume ce prelungeşte şi integrează aporturile ştiinţelor pozitive. În particular, Bertrand Russell este convins că marile probleme cu care se confruntă filosofia clasică în cadrul unor confruntări seculare (realism vs. idealism, monism vs. pluralism, materie vs. spirit ş.a.), pot fi reformulate şi clarificate prin recursul la analiza logică, care arată că multe dintre poziţiile exprimate în filosofia tradiţionale sînt consecinţa directă a unei „gramatici greşite“.

Ludwig Wittgenstein, unul din fondatorul filosofiei lim-bajului, avea să susţină că toate confuziile fundamentale (de care este plină filosofia tradiţională) se nasc din ignorarea manierei în care funcţionează limbajul obişnuit şi că întrega nouă filosofie este o critică a limbajului i.

La formularea acestor idei ale filosofului de origine austriacă a contribuit, în mare parte, convingerea unui alt filosof semnificativ pentru ce avea să devină filosofia analitică în cîmpul meditaţiei filosofice a secolului al XX – lea, Betrand Russell, despre necesitatea de a distinge între „forma gramaticală“ a unui enunţ şi „forma logică“ a acestuia, între ceea ce un enunţ pare să spună şi ceea ce el spune efectiv. O altă temă importantă a filosofiei limbajului a reprezentat-o problema semnificaţiei, care s-a (re)formulat într-o manieră crucială, în termeni noi, după noi exigenţe; ea a determinat colaborarea unor gînditori din orizonturi de investigaţie diferite.

73

BERTRAND RUSSELL


Mirela Arsith

Această temă devine dominantă şi datorită faptului că, în ultimele decenii ale secolului al XIX – lea, se petrec unele mutaţii, de o maximă importanţă în cîmpul cunoaşterii, care aveau să determine o reconfigurare a acestuia.

Aşadar, cercetarea nu se mai petrece printr-o intuiţie filosofică privilegiată, în maniera lui René Descartes, ci printr-o analiză logică a gîndirii, de inspiraţie kantiană, dar înzestrată cu noi instrumente logice. Prin analiză se clarifică semnificaţia noţiunilor utilizate şi sensul propoziţiilor în care acestea sunt utilizate. În acest fel, sunt eliminate tradiţionalele probleme metafizice şi sunt promovate probleme filosofice noi, orientate spre investigarea limbajului (artificial sau natural).

Pentru a califica lipsită de semnificaţie o propoziţie extrasă din filosofia lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel trebuie ca, dincolo de de existenţa unei mari doze de încredere, să se dispună de un criteriu în funcţie de care să se evalueze astfel de enunţuri. Astfel de principii sînt promovate de noua logică şi sînt asumate o dată cu noi instrumente: teoria cuantificării, teoria denotării, teoria tipurilor, calculul relaţiilor.

Metodele sînt inspirate din acelea ale ştiinţelor pozitive. Se face apel la logică, obsevaţie şi experienţă. Din noua perspectivă, s-a susţinut că filosofia nu trebuie să se delimiteze, în ansambulul unei culturi, prin obiect, ci printr-o metodă de cunoaştere sui – ge-

neris, ce îi poate oferi acesteia acces în „spaţii“ inaccesibile ştiinţei. Filosofia încetează a mai fi valorificată ca justificare

ultimă a ordinii în lume, pentru a se asuma valorizarea ei doar ca o garanţie a caracterului totodată legitim şi operaţional al demer-surilor noastre cognitive, orientate spre cunoaştere şi acţiune.

La nivelul filosofiei limbajului, statutul semnificaţiei depăşeşte dimensiunea lingvistică şi accede la acţiunea unităţii dintre limbaj şi gîndire. În demersurile lor, filosofii limbajului au urmărit să identifice metoda adecvată pentru analiza semantică a semnificaţiei, precum şi conceptele adecvate ce pot fi aplicate ca instrumente pertinente de realizare a acesteia, în scopul analizei, interpretării, clarificării şi chiar a construirii limbajelor, finalitatea

74

R O C S I R


1 / 2006

constituind-o o nouă valorizare a gnoselogiei şi ontologiei, ca domenii ale filosofiei.

În acest capitol ne propunem expunerea unor modelări sem-nificative ale problematicii şi conceptelor cardinale ale semanticii, aşa cum au fost ele elaborate în cadrul filosofiei ana-litice, mai ales din perspectivele atomismului logic şi ale empirismului logic.

Filosoful american John Rogers Searle subliniază nece-sitatea distingerii între filosofia lingvistică şi filosofia limbajului ii.

Cea dintîi este o metodă de a rezolva problemele filosofice prin analiza înţelesurilor cuvintelor şi a relaţiilor logice dintre cuvintele ce aparţin limbajelor naturale. Rezultatele acestei între-prinderi sînt dis-tincţiile şi clasificările ce se realizează în cadrul u-nei limbi pe care o folosim pentru a descrie lumea, aşa cum este ea.

Filosofia limbajului se individualizează în spaţiul cîmpului specific filosofiei ca subiect, ca demers specific de analiză a unor trăsă-turi generale ale limbajului: semnificaţia, referinţa, adevărul, actele de limbaj, dar şi necesitatea logică, verificarea ş. a.

Totuşi, filosofia lingvistică şi filosofia limbajului sînt intim interconectate, întrucît metodele utilizate în realizarea analizelor lingvistice depind, în mod fundamental, de filosofia limbajului specifică gînditorilor care îşi asumă metodele respective. Modul în care acesta realizează investigaţia depinde de concepţia generală pe care el o are despre înţelesul cuvintelor şi despre modul în care acestea interacţionează între ele, dar şi cu lumea.

Din perspective acestei delimitări, putem afirma că Bertrand Russell, Ludwig Wittgenstein, Rudolf Carnap, Willard van Orman Quine, John Langshaw Austin, Peter F. Strawson şi alţi gînditori ce au marcat demersul logico - filosofic al secolului al XX – lea în cadrul filosofiei analitice, au fost, în diferite grade, filosofi ai limbajului.

Paradigma dominantă a filosofiei limbajului secolului al XX-lea poate fi caracterizată prin conjuncţia a trei teze:

(1) semnificaţia unui enunţ declarativ se identifică cu ceea ce filosofii au numit condiţiile sale de adevăr sau, în alţi termini,

75

BERTRAND RUSSELL


Mirela Arsith

specificarea circum-stanţelor în care enunţul este adevărat; semnificaţia unei expresii sub-enunţiative (de exemplu un cuvînt) este contribuţia sa la condiţiile de adevăr ale enunţurilor în care expresia apare. Enunţul declarativ este, prin urmare, o unitate lingvistică privilegiată; teoria semantică este în mod esenţial, o teorie a semnificaţiei a enunţurilor; această teză este formulată de Gottlob Frege şi subliniată cu forţă de Ludwig Wittgenstein în Tractatus logico – philosophicus;

(2) valoarea semantică a unei expresii complexe depinde, din punct de vedere funcţional, de valorile semantice ale constitu-enţilor săi (compo-ziţionalitatea semnificaţiei); modul de depen-denţă este determinat de structura sintactică a expresiei complexe, adică de tipul de complexitate care este în joc în fiecare caz (sens şi denotaţie la Gottlob Frege sau intensiune şi extensiune la Rudolf Carnap); de altfel, această teză, precum şi cea dintîi, este aproape universal împărtăşită;

(3) în determinarea semnificaţiei expresiilor, imaginile, reprezentările sau alte entităţi mentale, eventual asociate expresiilor lingvistice, nu sînt esenţiale; consideraţiile cu un caracter psiho-logic nu sînt acceptate în teoria semnificaţiei; aceasta este o teză promovată cu forţă de logicianul Gottlob Frege.

Filosofia analitică, în etapa ei logică, a elaborat concepte şi teorii despre limbaj ce sunt valabile şi astăzi. De exemplu, cuplul fregeean de sens şi denotaţie a fost introdus pentru a elimina confuzia, frecventă în filosofia matematicilor, între semn, sensul semnului şi obiectul desem-nat prin semn; analiza descripţiilor definite de Russell trebuia să servească la rezolvarea problemei „entităţilor inexistente“ („actualul rege al Franţei“).

În raport cu sarcinile, temele si problemele tipice, după Bertrand Russell, una din principalele sarcini ale filosofiei este de a determina care sunt acele tipuri de entităţi ce trebuie considerate ca avînd o existenta reală. Un alt rost, la fel de important, este acela de a determina, în diferite domenii, structura cunoaşterii şi credi-bilitatea, respectiv, certitudinea. De fiecare dată, el îşi expune

76

R O C S I R


1 / 2006

reflecţiile filosofice împreuna cu un şir de asumpţii ale simţului comun.

În majoritatea analizelor sale, Bertrand Russell s-a lăsat condus, în primul rînd, de viziunea empiristă (pozitivistă), conform căreia cunoaşterea cea mai sigură şi mai credibilă este aceea de care dispunem în mod nemijiocit, prin aşa - numitele date imediate, indiferent de calea pe care le obţinem: simţuri, sentimente sau gînduri. Aceasta este cunoaşterea directă, de care luăm la cunoş-tinţă fără mijlocirea vreunui procedeu deductiv, ci doar prin recursul la experienţa senzorială. Pe baza acestui tip de cunoaştere se realizează cunoaşterea indirectă sau prin descriere care oferă înţelesul iniţial al termenilor folosiţi într-o propoziţie. Distincţia între cunoaşterea directă şi cunoaşterea indirectă este „distincţia

între lucrurile pe care le avem în faţa ochilor şi acelea la care

putem ajunge numai prin intermediul unor sintagme denotative“ iii. Între universul faptelor şi universul propoziţiilor prin care omul exprimă cunoaşterea există o deplină corespondenţă.

După filosoful englez, sarcina filosofiei este de a stabili propo-ziţiilor, care constituie cunoaşterea noastră, o anumită ordine logică înăuntrul căreia ultimele propoziţii sunt admise datorită raportului logic pe care îl au cu cele precedente. Este necesar ca primele enunţuri să ofere temeiuri în baza cărora se poate gândi că au posibilitatea de a fi adevărate, ele fiind fundamentate de eve-nimentele observate. „Prin-cipiul fundamental al analizei

propoziţiilor ce conţin o descriere este următorul: pentru a fi

inteligibilă, orice propoziţie trebuie să fie compusă numai din

elemente constitutive de care avem cunoştinţă“iv. Prin analiză,

propoziţiile sînt transformate astfel încît ele devin „transparente“ din punct de vedere logic şi ajung să conţină drept elemente numai ceea ce ne este cunoscut în mod nemijlocit.

In al doilea rînd, Bertrand Russell este un apărător al principiului numit briciul lui Ockham. Acest principiu afirmă că, într-o expunere filosofică a structurii şi a conţinutului unii anumit domeniu al cunoaşterii, trebuie eliminat tot ceea ce este nefolositor sau lipsit de necesitate v. Filosofia ar trebui să descrie ierarhia

77

BERTRAND RUSSELL


Mirela Arsith

convingerilor noastre instinctive vi, începînd cu cele pe care le susţinem cel mai puternic, prezentînd-o pe fiecare cît mai izolată şi mai liberă de adăugiri irelevante“. Menirea filosofiei este de a arăta că „în forma în care sînt, în cele din urmă, expuse convingerile

noastre instinctive, ele nu intră în conflict, ci formează un sistem

armonios“ vii. Din această perspectivă, lucrurile din universul cotidian nu

sunt inutile deoarece, în vorbirea obişnuită despre schimbările ce se petrec într-un obiect (culoare, forma sau loc), se presupune existenţa a ceva ce rămîne identic de-a lungul tuturor acestor modificări. Prin această abordare, este indicat modul în care poate fi construit un concept care să aibă aceeaşi funcţie precum conceptul ştiinţific de „obiect“, dar să fie conceptual unei serii ale aspectelor obiectului, ale modurilor particulare ale acestuia de a se manifesta în lume.

În al treilea rînd, Bertrand Russell pleacă de la ideea că logica este însăşi esenţa filosofiei şi, de aceea, a adoptat ca metodă filosofică analiza logică. Preocuparea fundamentală a filosofului englez este de a identifica tipurile distincte de enunţuri fundamentale (atomare) există şi cum se poate demonstra că celelalte enunţuri (complexe sau moleculare) sînt compuse din propoziţii atomare sau sînt convertibile în astfel de enunţuri.

2. Natura adevărului, a convingerilor şi aserţiunilor

Bertrand Russell susţine că orice teorie despre adevăr tre-

buie să admită, simultan, conceptele de adevăr şi fals. Gînditorii care nu au respecter aceste condiţii „au construit teorii potrivit

cărora întreaga noastră gîndire ar fi trebuit să fie adevărată şi, a-

poi, au avut cele mai mari dificultăţi în a găsi un loc pentru

fals“viii. Adevărul şi falsul sînt proprietăţi ale convingerilor şi ale

aserţiunilor, dar aceste valori depind „întodeauna, de ceva din

afara convingerii însăşi“ ix, de relaţia acesteia cu alte lucruri şi nu de vreo calitate internă a acesteia.

78

R O C S I R


1 / 2006

În fiecare act de judecată există o minte care judecă (subiectul judecăţii) şi există termenii respective care îi judecă (obiectele jude-căţii). Atunci cînd se produce un act de convingere, există un complex în care „a crede“ este relaţia unificatoare, iar subiectul şi obiectele sînt aranjate, într-o anumită ordine, de „sensul“ relaţiei de a crede. Atunci cînd convingerea este adevărată, există o altă unitate complexă, „în care relaţia care era unul dintre obiectele convingerii leagă celelalte obiecte“. Cînd convingerea este falsă, nu există o unitate complexă alcătuită nu-mai din obiectele convingerii. „Astfel, o convingere este adevărată

atunci cînd corespunde unui anumit complex asociat şi falsă atunci

cînd nu corespunde“ x. Prin urmare, convingerile depind de minţi în ceea ce priveşte existenţa lor, dar nu în ceea ce priveşte adevărul lor, care este dat de un fapt.

Întrebarea firească ce se naşte în urma acestui demers este: cum putem şti ce este adevărat şi ce este fals ?

După Bertrand Russell, un adevăr este „intrinsec evident,

în pri-mul şi în cel mai evident sens, atunci cînd avem experienţa

nemijlocită a faptului care corespunde adevărului“ xi. Cel de-al doilea tip de evidenţă este graduală, de la adevărurile logicii şi matematicii, pînă la judecăţile care par doar ceva mai probabile decît contrarele lor. Dacă ceea ce credem ferm este adevărat, atunci se numeşte cunoaştere, „cu condiţia să fie sau intuitivă sau inferată (logic sau psihologic) din cunoaşterea intuitivă, din care rezultă logic“ xii. Eroarea este despre ceea ce credem că este fals. Ceea ce credem ferm, dar nu este nici cunoaştere, nici eroare, se numeşte opinie probabilă. Criteriul după care judecăm opiniile trebuie să fie acela al coerenţei.

3. Teoria descripţiilor Formulată pentru prima dată în anul 1903, dezvoltată,

apoi, în anul 1905 în faimosul articol Despre denotare, care va deveni „un model de analiză“, teoria descripţiilor înfruntă

79

BERTRAND RUSSELL


Mirela Arsith

problema ancorării discursului logic în realitate prin calea indirectă a unei analize logice şi lingvistice a expresiilor denotante.

În studiul Despre denotare, Bertrand Russell susţine că singura proprietate semantică a unei expresii lingvistice, care să conteze pentru valoarea de adevăr a enunţurilor în care ea apare, este denotarea. „Prin <<sintagmă denotativă>> eu înţeleg o

sintagmă de genul următor: un om, vreun om, orice om, fiecare

om, toţi oamenii, regale actual al Angliei, regale actual al

Franţei, centrul de masă al sistemului solar în primul moment al

secolului al XX – lea, rotaţia Pămîntului în jurul Soarelui, rotaţia

Soarelui în jurul Pămîntului“ xiii. Plecînd de la această definiţie,

pot fi identificate trei situaţii: � (a) o sintagmă poate fi denotativă şi, totuşi, să nu denote nimic: „regele actual al Franţei“; � (b) o sintagmă poate să denote un anumit obiect: „actuala regină a

Angliei“ (descripţie definită); � (c) o sintagmă poate să denote ambiguu: „un om“ (descripţie nedefinită). Sintagmele denotative nu au un înţeles prin ele însele; ele reprezintă „simboluri

incomplete“, dar orice propoziţie în care ele apar dobîndeşte,în mod necesar, un sens.

Bertrand Russell e convins că forma gramaticală a enun-ţurilor e o structură „de suprafaţă“, care „ascunde“ forma lor verita-bilă, de esenţă logică, ce reprezintă structural or semantică efectivă.

Forma logică a enunţurilor nedefinite este identificată de filosoful englez în cuantificarea existenţială. Astfel, propoziţia „Am întîlnit un om“, poate fi reformulată astfel: „Există cel puţin

un x, astfel încît x este un om şi am întîlnit un x“. Această reformulare exprimă, într-o manieră transparentă, forma logică a enunţului, expresia „un om“ fiind doar un constituent. În genere, atunci cînd definim clasa oamenilor ca fiind clasa obiectelor cărora le revine predicatul fiinţă umană, spunem că C (un om) înseamnă ‘„C (x) şi x este fiinţă umană “ nu este tot-deauna falsă’ . Această definiţie face ca sintagma un om, luată izolat, să fie total lipsită de înţeles, dar conferă un sens oricărei propoziţii printer ale cărei cuvinte apar şi componentele sintagmei un om.

80

R O C S I R


1 / 2006

Bertrand Russell a elaborate teoria tipurilor logice, a cărei esenţă constă în delimitarea unor niveluri ale asertării, în funcţie de obiect, ca urmare a circumscrierii posibilităţii de a descrie prin ra-portare la noi înşine şi în limitele posibilităţilor de asertare cu sens.

În limbajul teoriei mulţimilor, regula limitării este următoarea: ceea ce cuprinde toate elementele unei mulţimi nu poate fi element al acestei mulţimi. Limitarea afectează enunţurile formate cu ajutorul cuantificatorului universal „toţi“, „toate“, care nu are sens în orice condiţii. Spre a formula condiţiile de sens ale acestor enunţuri, filoso-ful Bertrand Russell le reinterpretează cu ajutorul funcţiilor propo-ziţionale, pentru a stabili domeniul lor de semnificaţie. Avînd, de ex-emplu enunţul „Toţi oamenii sînt

muritori“, avem funcţia „Dacă x este om, atunci el este muritor“, ce este adevărată pentru valorile ce formează domeniul de semnificaţie al acestei funcţii; „x este fiinţă umană“ implică „x

este muritor“, oricare ar fi valorile pe care le ia x. În consecinţă: � (a) ‘C (toţi oamenii) înseamnă ‘„dacă x este fiinţă umană,

atunci C (x) este adevărată“ este întotdeauna adevărată’; � (b) ‘C (nici un om)’ înseamnă ‘dacă x este fiinţă umană, atunci

atunci C (x) este falsă“ este întodeauna adevărată’; � (c) ‘C (un

om) înseamnă că ‘este fals că „C (x) şi x este fiinţă umană“ este

întotdeauna falsă’ xiv. Aşadar, orice funcţie propoziţională are un

dome-niu de semnificaţie determinat, în care sînt cuprinse argumentele pentru care funcţia are valori. În interiorul acestui domeniu al argumentelor funcţia este adevărată sau falsă, dincolo de ea fiind fără sens.

Bertrand Russell a numit domeniul de semnificaţie al unei funcţii propoziţionale tip logic şi a propus delimitarea şi ierar-hizarea tipurilor logice spre a elimina paradoxurile. Regula ce se leagă de această delimitare şi ierarhizare este următoarea: un întreg nu poate conţine elemente care se definesc prin el însuşi. Pornind de la o astfel de regulă, era necesară reconsiderarea întregii logici. Filosoful în atenţie se referă la logica atomistă, care restrînge operarea cu „toate“ şi admite că lumea este compusă din existenţe singulare ireductibile.

81

BERTRAND RUSSELL


Mirela Arsith

După cum arăta Andrei Marga în volumul Introducere

în filo-sofia contemporană, „Russell este autorul primei filosofii

rezultate din exigenţele ontologice ale logicii simbolice, aşa cum

aceasta a fost prezentată de el însuşi. Ea se concentrează asupra

relaţiei dintre limbaj şi realitate“ xv. Forma logică a enunţurilor este considerată ca fiind izomorfă structurii realităţii; forma gra-maticală este pusă în acord cu forma logică a enunţurilor, iar aceasta cu structura faptelor.

Bertrand Russell susţine că propoziţiile atomare cores-pund faptelor atomare; prin înlănţuirea propoziţiilor atomare cu ajutorul constant-telor logice se obţin propoziţiile moleculare. Toate enunţurile ar trebui reduse la una din cele două clase de enunţuri. De aceea, limbajul curent ar trebui să fie înlocuit cu un limbaj logic perfect, în care, pentru fiecare obiect simplu nu există decît un singur cuvînt.

Teoria descripţiilor arată că analiza logică poate să releve distanţa dintre gramatica de suprafaţă a enunţului şi structura logică profundă. Dar, în acelaşi timp, apare un fel de limitare a logicii: dacă ea este în măsură să ne arate ceea ce se presupune că nu există (regele Franţei, Pegas) ea nu este capabilă, singură, să determine „ceea ce există“. Pentru a se aborda această problemă, trebuie să se treacă de la logica pură la teoria cunoaşterii, în care se va negocia cu simţul comun, cu fizica şi cu psihologia.

Atomismul logic poate fi considerat ca o tentativă de a construi o metafizică, în sensul de „concepţie despre lume“, nevi-ciată de limbajul obişnuit, capabilă să evite proliferarea ontologică şi obscuritatea. În procesul de cunoaştere se distinge între între ceea ce este dat şi ceea ce este inferat, limita fiind ceea ce este „ultim“, adică ireductibil.

Ceea ce cunoaştem sînt faptele. Un fapt are constituienţi şi o structură. El este exprimat de o propoziţie. „Socrate este mort“

exprimă un fapt, ai cărui constituienţi sînt „Socrate“ (un „particular“) şi o particularitate ce convoacă acest particular. Acest fapt este ceea ce face propoziţia să fie adevărată. Diferite tipuri de propoziţii exprimă fapte de o natură diferită. „Socrate nu este

82

R O C S I R


1 / 2006

printre noi“ (fapt negativ); „Toţi oamenii sînt muritori“ (fapt general); „Ion crede că Scott este autorul lui Waverly“ (fapt de credinţă) ş.a. Mai mult decît aceste distincţii, ceea ce ne interesează este raportul faptelor cu propoziţiile dar şi natura acestora din urmă.

Principiul fundamental în analiza propoziţiilor ce conţin descrieri a fost astfel formulat de Bertrand Russell: „orice

propoziţie pe care o putem înţelege trebuie să fie compusă în

întregime din constituienţi pe care îi cunoaştem nemijlocit“ xvi.

Pentru a vorbi cu sens, trebuie să ataşăm un înţeles oarecare cuvintelor pe care le folosim. De exemplu, cînd facem o afirmaţie despre Iulius Cezar, „este clar că nu Iulius Cezar însuşi se află

înaintea minţilor noastre, deoarece nu îl cunoaştem nemijlocit“ xvii. În mintea noastră va apărea o anumită descriere a lui Iulius Cezar: „omul care a fost asasinat în Idele lui Marte“. Cunoaşterea prin descriere ne permite să trecem dincolo de limitele experienţei noastre private. „...putem, totuşi, cunoaşte prin

descriere lucruri a căror experienţă nemijlocită nu am avut-o

niciodată. Datorită cuprinderii foarte reduse a experienţei noastre

imediate, acest rezultat este vital...“ xviii. Propoziţiile nu sînt nume,

dar sînt simboluri pentru fapte. Căci, fiecărui fapt îi corespund două propoziţii: cea pe care faptul o face să fie adevărată şi cea pe care faptul o face să fie falsă.

Relaţia dintre propoziţie şi fapt este de o altă natură decît cea a dintre nume şi ceea ce el numeşte. Există o identitate de structură între fapt şi simbolul faptului. Această identitate, recon-siderată pentru ansamblul propo-ziţiilor, de ce tip ar fi ele, ne determină să postulăm că lumea este complexă în mod obiectiv şi că această complexitate este reflectată prin com-plexitatea propoziţiilor. Sub rezerva, totuşi, că aceste propoziţii ar trebui să aparţină unei „limbi perfecte“ din punct de vedere logic.

Pentru Bertrand Russell, analiza nu constituie întreaga sarcină a filosofiei. Aceasta rămîne în serviciul unei năzuinţe comprehensive care trebuie să permită formularea unei viziuni coerente despre lume, prelungind cunoştinţele parţiale pe care ştiinţele le pun la dispoziţia noastră. Filosofia ar trebui să fie

83

BERTRAND RUSSELL


Mirela Arsith

comprehensivă şi să aibă cutezanţa de a formula ipoteze cu privire la univers, cu toate că ştiinţa nu ar fi în stare nici să le confirme, nici să le infirme. Analiza lucrează în serviciul unor astfel de ipoteze căci ea permite mai ales de a critica şi de a clarifica noţiunile pe care le putem privi ca fiind fundamentale dar pe care riscă să le accepte fără critică, cum sînt: spirit, materie, conştiinţă, cunoaştere, experienţă, cauzalitate, voinţă, timp. Scopul analizei este, deci, de a permite substituirea acestor noţiuni vagi de structuri logice care să „captureze“ principalele proprietăţi fără să vehiculeze nici obscuritatea, nici ambiguitatea, în maniera de a promova o viziune coerentă, chiar dacă încă ipotetică a universului. „filosofia merită să fie studiată [...] mai degrabă de dragul

întrebărilor înseşi“ xix. Interogaţiile lărgesc concepţia noastră asupra a ceea ce este posibil, diminuează dogmatismul şi ne îmbo-găţesc imaginaţia intelectuală. De această prelungire „metafizică“ a analizei s-a demarcat filosoful Ludwig Wittgenstein în Tractatus logico – philosophicus.

BIBLIOGRAFIE

BOBOC, ALEXANDRU, Limbaj şi ontologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997 BOBOC, ALEXANDRU (coord.), Semiotică şi filosofie. Texte de

referinţă, Ed. Did. şi Ped., Bucureşti, 1998 FREGE, GOTTLOB, Sens şi semnificaţie, în: Mircea Tîrnoveanu; Gheorghe Enescu (coord.), Logică şi filosofie, Editura Politică, Bucureşti, 1965 IOAN, PETRU, Logică şi metalogică, incursiuni şi noi conţinuturi, Editura „Junimea“, Iaşi, 1983 IOAN, PETRU, Adevăr şi performanţă, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987

84

R O C S I R


1 / 2006

MARGA, ANDREI, Introducere în filosofia contemporană, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1998 RUSSELL, BERTRAND, Signification et vérité, Flammarion, Paris, 1969 RUSSELL, BERTRAND, Despre denotare în: Alexandru Boboc (coord.), Semiotică şi filosofie. Texte de referinţă, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, pp. 81 – 881998

RUSSELL, BERTRAND, Problemele filosofiei, trad. din engleză, Editura „ALL“, Bucureşti, 1998

SEARLE, JOHN ROGERS(edit.) The Philosophy of Language, Oxford University Press, 1971

WITTGENSTEIN, LUDWIG, Tractatus logico-philosophicus, traducere românească de Alexandru Surdu, Editura „Humanitas“, Bucureşti, 1991

NOTE

i Ludwig Wittgenstein, Tractatus logico – philosophicus, Ed.

„Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 58 ii John Rogers Searle, Introduction, în volumul John Rogers Searle

(edit.), Philosophy of Language… , p. 1 iii Bertrand Russell, Despre denotare, în vol. Alexandru Boboc

(coord.), Semiotică şi filosofie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998, pp. 81 – 88 ( p. 82)

iv Bertrand Russell, Signification et vérité, Flammarion, Paris, 1969, p. 27 v Bertrand Russell, Problemele filosofiei, Editura „ALL“, Bucureşti,

1995, p. 13 vi Convingerea că există o lume exterioară, independentă de percepţiile

noastre şi că există obiecte ce corespund datelor noastre senzoriale. vii Ibidem viii Ibidem, p. 79 ix Ibidem x Ibidem, p. 84

85

BERTRAND RUSSELL


Mirela Arsith

xi Ibidem, p. 89 xii Ibidem, p. 91 xiii Bertrand Russell, Despre denotare..., p. 81 xiv Ibidem, pp. 84 - 85 xv Andrei Marga, Introducere în filosofia contemporană, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p.131

xvi Bertrand Russell, Problemele filosofiei..., p. 36 xvii Ibidem xviii Ibidem, p. 37 xix Ibidem, p. 105

86

R O C S I R


1 / 2006


Mircea Horubeţ

Abstract: Relevance theory is a consistent inferential pragmatic

theory that explains the process of utterance interpretation on the basis of

a very simple cognitive principle: human cognition tends to be geared to

the maximization of relevance. Each and every step followed in the

interpretation of an utterance is based on the relevance principle: the

interpreter selects the most relevant ostensive stimulus; the linguistically-

encoded sentence meaning is enriched according to the same principle;

the ambiguities, the referential ambivalences and other undeterminacies

are solved in the same manner. In the whole process of interpretation the

context plays a crucial role. This paper presents the way the interpreter

uses the relevance theory in the interpretation of an utterance in face-to-

face conversation.

Key words: relevance, inference, context, ostensive, meaning,

implication, explicature, cognitive effects, processing effort, logical form,

implicated premise, implicated conclusion, background knowledge

I. Introducere

În prezentul studiu, ne propunem să analizăm modul

concret în care un individ, aflat în postura de interlocutor, interpretează un enunţ ce i-a fost intenţionat adresat. Analiza va avea la bază teoria pertinenţei şi alte teorii care vizează, în primul rând, problema contextului.

Simţim nevoia de a preciza de la început, chiar dacă acest lucru pare oarecum superfluu, că tipul de comunicare pe care îl avem în vedere este comunicarea naturală, faţă-în-faţă; este ceea ce, în termenii autorilor teoriei, se numeşte comunicare ostensiv-

inferenţială. Termenul ostensivi a fost pur şi simplu preluat din

87


Mircea Horubeţ

sintagma originală din limba engleză: ostensive-inferential

communicationii. Vocabularul limbii române conţine însă un

cuvânt care se pare că este corespondentul lui ostensive. Avest cuvânt este ostentativ şi este astfel explicat în DEX: “Făcut cu

intenţia de a pune ceva în evidenţă, …; demonstrativ,

provocator,… .” Ostensive are următorul conţinut semantic: “clar

sau evident demonstrativ”iii Pe baza asemănării izbitoare a

conţinuturilor semantice a celor două cuvinte şi a modului în care este definit termenul ostensive în teoria pertinenţei (el apare în sintagma ostensive stimulus şi are sensul de stimul produs intenţionat de către locutor cu scopul de a atrage atenţia interlo-cutorului asupra faptului că el, locutorul, doreşte să-l angajeze într-un act de comunicare), considerăm, aşa cum de altfel ne-a fost sugerat de către prof. univ. dr. Maria Carpov, că sintagma în dis-cuţie ar trebui tradusă comunicare ostentativ-inferenţială. În acest tip de comunicare, producătorul enunţului şi interpretul acestuia se află în acelaşi centru deictic adică, la momentul to la care locutorul produce enunţul, cei doi actanţi se află faţă în faţă şi pot percepe în egală măsură stimulii manifeşti în mediul fizic imediat, cu alte cuvinte, în ce priveşte mediul fizic, contextul enunţării este acelaşi cu contextul interpretării (cu rezervele impuse de diferenţele dintre capacităţile perceptive şi cognitive ale actanţilor). O altă premisă de la care plecăm este aceea că teoria pertinenţei explică procesul de comunicare din perspectiva interpretului şi nu a producătorului enunţului, chiar dacă uneori se fac referiri şi la unele aspecte legate de producerea acestuia; se pare că principiile care stau la baza teoriei fac, ele însele, unele trimiteri la producător: 1) sistemul cognitiv uman are tendinţa permanentă

de maximizare a pertinenţei; pe acest principiu cognitiv al pertinenţei se bazează producătorul în declanşarea actului de comunicare; 2) orice stimul ostensiv vehiculează o prezumţie a

propriei sale pertinenţe optimale; acest principiu comunicativ al pertinenţei introduce cu siguranţă o serie de constrângeri la nivelul producerii stimulilor de către locutor; 3) stimulul produs de către locutor este cel mai pertinent, compatibil cu capacităţile şi

88

R O C S I R


1 / 2006

preferinţele comunicatoruluiiv; principiul relevanţei optime trimite

direct la restricţiile la care enunţul este supus datorită capacităţilor şi preferinţelor producătorului. Aceşti factori care constrâng locutorul să producă un anumit enunţ, cu o anumită formă, nu fac obiectul analizei noastre. Ceea ce ne interesează este procedura prin care interpretul, martor al unor semne / stimuli produşi de către locutor, reuşeşte, prin decodificarea şi interpretarea semnificaţiei acestora, să producă un semn mental cât mai apropiat de speaker’s

meaning, cu alte cuvinte să construiască un mesaj cât mai apropiat de ceea ce producătorul a dorit să comunice. Având în vedere faptul că teoria pertinenţei, deşi este aplicată pe conversaţia faţă-în-faţă, are o altă viziune interpretativă decât cea a analizei conversaţiei şi nu operează, în demersul său explicativ, cu categoriile acesteia (organizarea conversaţiei, schimbul, intervenţia, perechi adiacente, secvenţe preferenţiale, pre-secvenţe etc.) care necesită, pentru studiu, o succesiune de schimburi verbale între actanţi, “corpusul” nostru este restrâns la schimburi verbale care conţin doar câte o intervenţie a fiecărui actant. Unele exemple sunt culese din diverse situaţii de comunicare, altele sunt construite artificial, ele fiind utilizate în analiză în funcţie de relevanţa lor pentru etapa la care se află procesul de interpretare.

II. Selectarea celui mai pertinent stimul

Supunem analizei următorul schimb verbal care are loc în piaţă, între un cumpărător şi un vânzător de pepeni: Cumpărătorul A: Sunt dulci pepenii?

Vânzătorul A: Apoi, pe căldura asta!

Ceea ce ne interesează în această primă etapă a actului de comunicare este cum reuşeşte interpretul (fiecare din cei doi actanţi este la rândul lui interpret) să-şi dea seama că, în multitudinea de stimuli pe care, la un moment dat, îi percepe (procesul de percepţie

89


Mircea Horubeţ

fiind involuntar) există anumiţi stimuli care, nu numai că îi sunt adresaţi lui intenţionat de către cineva, dar îl şi interesează, într-un fel sau altul; altfel spus, prin prelucrarea lor ulterioară el, interpretul, va obţine anumite beneficii (de orice natură). Primul actant aflat în postura de interpret este vânzătorul. La momentul t0 al producerii enunţului de către cumpărătorul A, în mediul fizic comun celor doi, se mai produc următorii stimuli: un alt vânzător, B, vecin de tejghea, rosteşte propoziţia Ai un foc?; un alt cumpărător, B, aflat lângă cel care a produs enunţul supus analizei, dar cu privirea orientată spre o altă direcţie decât spre vânzătorul A, rosteşte propoziţia Cât e kilogramul de gogoşari?; de undeva din apropierea celor doi se aude enunţul S-a întors protagonistul;

Conform teoriei pertinenţei, dintre toţi stimulii perceptibili la momentul enunţului (inclusiv enunţul), interpretul va selecta automat, prin acţiunea unor module specializate, acei stimuli care sunt, în acel moment, cei mai pertinenţi, adică aceia care prezintă un raport optim între efectele cognitive pe care le produc şi efortul de procesare pe care îl presupun. Vânzătorul A percepe aproape simultan patru stimuli verbali, dintre care el trebuie să-l selecteze pe cel mai pertinent. Conform principiului comunicativ al pertinenţei, un stimul ostensiv perceput conţine şi prezumţia că el este pertinent. Altfel spus, stimulul pe care vânzătorul A îl va percepe ca fiindu-i intenţionat adresat lui, şi nu altuia, va fi cel care-i va aduce “cele mai multe beneficii”. Cele patru enunţuri nu conţin nici un element lingvistic prin decodarea căruia vânzătorul A să tragă concluzia că ele îi sunt adresate lui. (Într-un enunţ ca George,

sunt dulci pepenii? interpretului George îi va fi mai uşor să-şi dea seama că enunţul îi este adresat, datorită prezenţei în structura lingvistică a acestuia a numelui propriu George care reprezintă numele interlocutorului). Aşadar, el trebuie să se folosească de alte semne non-verbale, de alţi stimuli care, în coroborare cu unul dintre enunţuri, să-l determine să concluzioneze că acesta i-a fost adresat lui intenţionat. Receptarea celor patru stimuli lingvistici a însemnat şi decodarea lor automată de către modulul lingvistic periferic specializat. Output-l primei etape de decodificare a

90

R O C S I R


1 / 2006

enunţului lingvistic este forma logică, definită ca “un ansamblu structurat de constituenţi asupra cărora se pot aplica ,.., operaţiuni logice”v. Se pare că ea joacă un rol important în etapa de selectare a stimulului cel mai pertinent. În mod paradoxal, în pofida faptului că forma logică este suficient de clar definită (în teoria pertinenţei; în general, forma logică se consideră a fi echivalentă cu structura de adâncime şi există diferenţe de opinie privind abordarea ei din perspectiva semanticii lingvistice sau a celei filosofice) şi rolul ei pare să fie fundamental în declanşarea procesului interpretativ, în ce priveşte forma concretă a formei logice lucrurile nu mai sunt atât de clare (nimic nefiresc, de altfel, având în vedere că este vorba de o abstracţiune mentală, neperceptibilă, poate inexistentă şi inventată doar din nevoia de a introduce o verigă necesară în complexul proces al interpretării). În Linguistic Form and

Relevance Sperber şi Wilson presupun că forma logică a propoziţiei Petre i-a spus Mariei că el era obosit ar fi x i-a spus lui

y la t1 că z era obosit la t2.vi După părerea noastră, este greu de

imaginat şi de susţinut, în procesul de interpretare a unui enunţ produs într-o limbă naturală, raţiunea pentru care un concept clar exprimat şi delimitat, care ocupă un spaţiu mental accesibil în mintea interpretului, ar trebui golit de conţinut, pentru ca apoi să fie îmbogăţit, adică readus oarecum la conţinutul iniţial. Poate ar fi mai bine să ne gândim la această formă logică, care constitue de fapt prima decriptare a enunţului lingvistic, ca la o reprezentare mentală cu formă propoziţională compusă doar din concepte şi re-laţiile dintre ele, fără nici o legătură cu stările de lucruri din lumea reală, cu alte cuvinte fără să se fi atribuit referenţi conceptelor.

Din acest unghi, am putea presupune că formele logice coresponzătoare celor patru enunţuri sunt: Cineva întreabă dacă pepenii sunt dulci.

Cineva întreabă pe alt cineva dacă are un foc.

Cineva întreabă cât este kilogramul de gogoşari.

Cineva spune că s-a întors protagonistul.

91


Mircea Horubeţ

Credem că elementele declanşatoare ale procesului de selectare a celui mai pertinent stimul lingvistic sunt conceptele care intră în structura formei logice. Prin ele (mai bine spus prin intrarea lexicală a acestora) se accesează, mai uşor sau mai greu (sau nu se accesează de loc), acele spaţii semantice individuale (intrările enciclopedice) în care individul are stocate toate informaţiile legate de conceptul în cauză, până la momentul enunţului (inclusiv schemele procedurale în care acesta funcţionează). Cu cât con-ceptul a fost mai des folosit, cu cât el face parte din scheme procedurale frecvent folosite de către individ, cu atât el este mai uşor accesibil. Conceptele cheie din propoziţiile de mai sus sunt: pepene, foc, gogoşari şi protagonist. Ele au fost receptate şi decodate aproape simultan. Cel mai puţin pertinent dintre acestea este protagonist; cuvântul nu îi este cunoscut vânzătorului A; chiar dacă el are intrare lexicală (e posibil să-l mai fi auzit) el nu are intrare enciclopedică (sau are una care conţine ipoteze puţine şi foarte slabe - în ce priveşte nivelul convingerii); în aceste condiţii, accesarea posibilei intrări enciclopedice este foarte greu de realizat. Asta înseamnă că efortul de procesare a simulului este foarte mare şi, în consecinţă, pertinenţa acestuia foarte scăzută. Acest fapt va face ca prelucrarea stimulului lingvistic S-a întors protagonistul să se oprească în această fază de prelucrare, adică să nu mai facă obiectul procesării ulterioare în vederea obţinerii semnificaţiei globale a enunţului. Celelalte trei concepte, gogoşari, foc şi pepene sunt uşor accesibile vânzătorului A deoarece ele sunt frecvent folosite în schimburile verbale cotidiene. Intrările lor enciclopedice conţin o cantitate mare de informaţii legate de definirea conceptelor respective şi un număr mare de scheme procedurale / cognitive din care acestea fac parte, cum ar fi: cultivarea / recoltarea / punerea la oţet a gogoşarilor; a da foc la ceva, a stinge un foc, a da foc la o ţigară; cultivarea / întreţinerea / recoltarea / vânzarea / punerea la murat a pepenilor etc. Ar trebui poate să precizăm că efectele cognitive pozitive ale unui stimul asupra unui individ sunt strâns dependente de scopurile, interesele, dorinţele, aşteptările indivi-dului la momentul t0; dintre toţi stimulii care produc simultan

92

R O C S I R


1 / 2006

efecte cognitive asupra individului, cel mai pertinent va fi acela care va produce efectele ce răspund cel mai bine scopurilor, intereselor, dorinţelor, aşteptărilor individului la momentul respectiv (t0). Care este scopul pentru care vânzătorul se află în piaţă la momentul t0? Să vândă pepeni pentru a câştiga bani. De aceea, la t0, conceptul pepene va fi cel mai uşor accesat; prin intrarea enciclopedică a lui se activează schema procedurală vânzarea pepenilor, care generează efectele cognitive pe care vânzătorul A le doreşte; în ce priveşte efortul de procesare a conceptului, acesta este minim. De fapt, am putea spune că este impropriu să afirmăm, în acest caz, că se activează conceptul pepene, respectiv schema procedurală vânzarea pepenilor, deoarece acestea, ca urmare a intereselor imediate ale interpretului, sunt într-o permanentă stare de activare (pentru o perioadă limitată de timp - cît durează vânzarea pepenilor). Conceptele gogoşari, respectiv foc sunt mai puţin pertinente, la t0, în raport cu pepene. Efectele cognitive pe care ele le pot genera nu răspund aşteptărilor interpretului la t0. Drept urmare, nici ceilalţi doi stimuli lingvistici Ai un foc respectiv Cât costă kilogramul de gogoşari nu vor fi supuşi în continuare procesului de prelucrare.

Faptul că interpretul a selectat cel mai pertinent stimul verbal dintre cei percepuţi şi decodaţi nu înseamnă că acesta s-a angajat deja în actul de comunicare. El nu poate, numai pe această bază, să-şi dea seama dacă stimulul în cauză i-a fost adresat lui, intenţionat. Din acest motiv, interpretul trebuie să ia în considerare alţi stimuli produşi de către locutor pentru a atrage atenţia interlocutorului asupra intenţiei sale de comunicare. Aceştia sunt de natură non-verbală şi, mulţi dintre ei, însoţesc cu necesitate enunţul lingvistic. Ei sunt elemente componente a ceea ce constituie contextul fizic al producerii enunţului. Cel puţin două asemenea semne non-verbale poate percepe vânzătorul A, simultan cu decodarea enunţurilor: poziţia corpului cumpărătorului A şi direcţia privirii acestuia. Poziţia faţă-în-faţă cu vânzătorul şi privirea orientată spre el, coroborate cu cel mai pertinent stimul verbal receptat sunt suficiente pentru a-l determina pe interpret să

93


Mircea Horubeţ

continue procesul de prelucrare a enunţului şi să accepte interac-ţiunea cu cumpărătorul A. Se observă lesne rolul indispensabil al contextului fizic în selectarea stimului cel mai pertinent şi identi-ficarea intenţiei de comunicare a locutorului. În teoria pertinenţei, contextul fizic nu este văzut ca o sumă de obiecte şi stări reale ale mediului fizic în care se desfăşoară schimbul verbal, ci ca un set de ipoteze asupra acestui mediu. Dacă el ar fi format din obiecte reale, atunci ar fi relativ constant (cel puţin pe perioada desfăşurării schimbului) şi ar funcţiona independent de cei doi actanţi. Ca set de ipoteze, contextul reprezintă o stare psihologică şi în consecinţă depinde de capacităţile psihologice ale interpretului. Dacă vânzătorul A nu vede bine (să presupunem că poartă ochelari, dar la momentul t0 este fără ei) există riscul ca ipotezele pe care şi le formează privind poziţia corpului cumpărătorului A (includem aici distanţa la care acesta se află faţă de vânzătorul A) şi direcţia privirii să nu corespundă situaţiei reale determinându-l pe acesta să tragă concluzia că enunţul Sunt dulci pepenii i-a fost adresat nu lui, ci vânzătorului B de lângă el şi, în consecinţă, să nu-l găsească suficient de pertinent. Reamintim faptul că direcţia privirii joacă un rol foarte important în Teoria citirii gândurior (Theory of Mind sau Mind Reading) care consideră că există un submodul inferenţial specializat care citeşte intenţia (gândul) producătorului unui stimul pe baza direcţiei privirii acestuia (submodulul este numit Detector

de direcţie a privirii – Eye Direction Detector). Stimulii care pot influenţa pertinenţa unui enunţ, la momentul t0, sunt nenumăraţi. Prezenţa altor stimuli, în afara celor de mai sus, poate face ca enunţul Sunt dulci pepenii să nu fie cel mai pertinent pentru vânzătorul A, la t0. Trebuie să precizăm şi faptul că, în structura propoziţiei enunţate, nu numai conceptele joacă un rol important în evaluarea pertinenţei ci şi predicaţia fiecărei propoziţii. Să ne imaginăm prezenţa conceptului foc în următorul enunţ rostit undeva în preajma vânzătorului A (ceilalţi stimuli lingvistici rămânând aceiaşi): Foc! Decodarea exclamaţiei Foc!, decodare care se face simultan sau în relaţie cu semnele paraverbale care însoţesc enunţul (intonaţia şi tăria vocii cu care

94

R O C S I R


1 / 2006

acesta a fost rostit), activează o altă schemă procedurală / cognitivă în care funcţionează conceptual foc: incendiul. Procedura standard într-o asemenea situaţie este acţiunea imediată pentru eliminarea sau reducerea efectelor acestuia (declanşarea acţiunii se face automat, din spirit de conservare). În aceste condiţii, enunţul Foc!,

care produce efecte cognitive ce răspund unor nevoi fundamentale şi permanente ale fiinţei umane în general, devine cel mai pertinent dintre cele patru.

Să presupunem că în locul enunţului S-a întors

protagonistul a fost produs (în aceleaşi condiţii dar de către o voce cunoscută vânzătorului A, vocea surorii lui) enunţul S-a întors

Petrică! Vânzătorul A are un frate pe care îl cheamă Petrică şi care este plecat de 10 ani în Canada. Cele mai pertinente elemente ale enunţului şi contextului, interpretate simultan, devin numele propriu Petrică şi vocea care produce enunţul. Cele două elemente activează un spaţiu mental care are o componentă specială pentru interpret: dorinţa de a-şi revedea fratele plecat de foarte multă vreme în străinătate. Este firesc ca acest enunţ, şi nu Sunt dulci

pepenii?, să producă cele mai apropiate efecte cognitive în raport cu dorinţele interpretului.

Concluzia pe care dorim să o evidenţiem este că selectarea unui stimul pe criterii de pertinenţă este o problemă foarte complexă (chiar dacă procesul mental respectiv se desfăşoară oarecum automat) care îşi găseşte rezolvarea doar prin procesarea simultană şi combinată a enunţului (a formei logice corespun-zătoare acestuia) şi a ipotezelor despre mediul fizic imediat pe care interpretul este capabil să le producă. Punerea problemei perti-nenţei unui stimul lingvistic în afara contextului în care el s-a pro-dus este lipsită de sens. (aşa cum sperăm că am demonstrat deja).

III. Completarea formei logice în contextul explicaturii

Începem acest capitol prin a reaminti că, ceea ce noi prezentăm ca proces pe etape, liniar, cu desfăşurare în timp, este de

95


Mircea Horubeţ

fapt un proces simultan în care acţionează, probabil, module şi submodule specializate care fac schimb de informaţii între ele pe parcursul derulării procesului interpretativ. Astfel ceea ce numim, conform teoriei pertinenţei, proces de completare / îmbogăţire a formei logice, nu înseamnă o etapă ulterioară selectării stimului cel mai pertinent. Pe această, să-i spunem, latură a procesului de interpretare, se produce atribuirea referenţilor. Cu alte cuvinte se contextualizează propoziţia (proposition) corespunzătoare enunţul-ui. Ne reamintim faptul că în selectarea stimului lingvistic cel mai pertinent am operat cu concepte, semnul lingvistic a fost privit ca un semn tip, şi nu ca un semn ocurenţă. Semnificaţia lexicală se referea la întreaga clasă a obiectelor reprezentate mental printr-un concept; nu am făcut trimitere la anumiţi pepeni sau gogoşari, la un anumit foc sau protagonist (cu excepţia enunţului care conţine numele propriu Petrică). Odată determinată intenţia locutorului de a-l informa pe interlocutor despre o anumită stare a lumii, acesta (interlocutorul) trebuie să identifice despre ce stare a lumii este vorba. În acest scop el trebuie să elimine toate ambiguităţile lingvistice care îl împiedică să atribuie direct referenţi elementelor lingvistice cărora li se pot atribui referenţi, obţinându-se forma propoziţională completă, sau explicatura. Eliminarea acestor am-biguităţi şi atribuirea referenţilor nu se poate face decât acolo unde se află referenţii, adică în contextul fizic al producerii enunţului, numit de Assimakopoulos context al explicaturii

vii. În exemplul nostru (Sunt dulci pepenii?), nu există elemente de ambiguitate de natură lexicală, sintactică, morfologică etc. Singura sarcină a vânzătorului e de a identifica referentul semnului ocurenţă pepenii, în alţi termeni, de a stabili la ce pepeni face referire predicaţia propoziţiei. În acest scop el foloseşte informaţiile furnizate de semnul lingvistic însuşi şi de ipotezele pe care le are formate sau le poate produce simultan cu derularea procesului de interpretare, ipoteze referitoare la mediul fizic în care se desfăşoară schimbul verbal. Contextul explicaturii ar fi în acest caz vânzarea de pepeni. Observăm că există o legătură între ceea ce numim schemă

96

R O C S I R


1 / 2006

cognitivă / procedurală şi contextul explicaturii. Primul ar putea fi privit ca un context tip, iar cel din urmă un context ocurenţă.

Identificarea referentului semnului lingvistic pepenii se realizează prin utilizarea coroborată de către vânzătorul A a următorilor indici: articolul hotărât – i, care delimitează un anumit număr de elemente ale clasei reprezentate de conceptul pepene; ipoteza contextuală pe care acesta o are despre existenţa în imediata lui apropiere a unui număr de pepeni; ipoteza contextuală privind relaţia de posesie existentă între el şi aceşti pepeni; eventuala ipoteză contextuală creată pe baza unui gest făcut de către cumpărătorul A prin care acesta indică locul unde sunt depozitaţi pepenii; o anumită ipoteză ce reprezintă o anticipare de către vânzătorul A a faptului că un cumpărător aflat în postura în care se află cumpărătorul A va face referire la pepenii săi şi nu la alţi pepeni etc. Astfel, cel mai pertinent referent al semnului lingvistic pepenii este grămada de pepeni aflată în imediata apropierea vânzătorului A.

Să încercăm explicarea modului în care cumpărătorul A, aflat în poziţia de interpret a enunţului-răspuns produs de către vânzătorul A, rezolvă ambiguităţile legate de identificarea referentului conceptului căldură. Există doi indici verbali care trimit spre căldura care se poate percepe de către ambii actanţi la momentul t0 în mediul fizic al derulării schimbului verbal: articolul hotărît – a şi adjectivul demonstrativ asta. Avînd în vedere însă că răspunsul vînzătorului nu satisface aşteptările de pertinenţă ale cumpărătorului (nu a primit un răspuns direct la întrebarea sa), acesta din urmă trebuie să facă apel la o serie de ipoteze contextuale pentru a construi, împreună cu ipoteza rezultată din prelucrarea enunţului, un răspuns pertinent (care trebuie să existe datorită prezumţiei de pertinenţă care stă la baza comunicării). Semnificaţia lingvistică a sintagmei căldura asta (coroborată cu intonaţia enunţului) este că, acolo, în mediul fizic în care se desfăşoară actul de comunicare este foarte cald; interpretarea aceasta este dictată de utilizarea demonstrativului asta care trimite, de regulă, la un referent din mediul fizic perceptibil comun în care

97


Mircea Horubeţ

se află cei doi actanţi. Această interpretare intră în contradicţie însă cu ipoteza pe care interpretul şi-o construieşte, simultan cu procesarea enunţului, privind temperatura reală la t0, având în vedere că schimbul verbal se produce la sfârşitul lunii august, ora 20.00, când temperatura mediului ambiant este de 10 grade Celsius. În consecinţă, ea este eliminată ca nefiind pertinentă în contextul producerii enunţului; referentul corespunzător semnului lingvistic căldura asta nu este căldura pe care interpretul o poate percepe la t0, ci o altă căldură. Identificarea referentului nu poate veni decît de la semnul indexical asta; acesta însă nu trebuie interpretat ca demonstrativ ci ca anaforic. El nu trimite la un co-

text anterior, în care referentul este explicit menţionat, ci la un mediu cognitiv reciproc anterior lui t0. În acest set de ipoteze, interpretul identifică ipoteza conform căreia, în perioada de timp anterioară momentului vorbirii (perioadă de timp oarecum nedefinită – zile, săptămâni), temperatura mediului ambiant a fost ridicată. Această ipoteză nu mai intră în contradicţie cu sem-nificaţia enunţului, ea fiind selectată ca ipotaza optim pertinentă.

Aşadar, explicaturile corespunzătoare întrebării cumpără-torului A respectiv răspunsului vânzătorului A ar putea arăta astfel:

Sunt dulci pepenii pe care îi aveţi de vînzare aici lângă

dumneavoastră?

Apoi, pe căldura asta care durează de atîta timp!

Să considerăm următorul schimb verbal între doi

necunoscuţi A: O moară pe aici?

B: Este una mai la vale, pe stânga.

Receptând enunţul, B se confruntă cu o problemă de ambiguitate morfologică şi sintactică. În urma decodării el obţine cel puţin două forme logice: într-una, omoară constituie un singur cuvânt funcţionând ca verb; în cealaltă, moară este substantiv însoţit de articolul nehotărât o. Dacă în primul exemplu analizat (Sunt dulci pepenii) rolul contextului fizic în atribuirea referentului

98

R O C S I R


1 / 2006

ocurenţei pepenii nu este atât de important, având în vedere situarea clară a actanţilor într-o schemă procedurală tip, vânzarea

de produse în piaţă, în care se ştie că vânzătorul îşi vinde produsele proprii care trebuie să se afle în preajma acestuia, în exemplul pe care îl analizăm, utilizarea informaţiilor furnizate de mediul fizic imediat perceptibil pentru dezambiguizare şi atribuirea referenţilor este obligatorie. Pentru a descifra semnificaţia lingvistică a enunţului, B trebuie să contextualizeze cele două forme logice pentru a o selecta pe cea mai pertinentă. Cu alte cuvinte, dezambiguizarea se realizează simultan cu atribuirea referenţilor. Să ne imaginăm situaţia în care ipoteza că în mediul fizic extins comun actanţilor se află un criminal în serie face parte din contextul pe care cei doi îl împărtăşesc. În lipsa altor ipoteze construite pe baza perceperii unor stimuli din mediul fizic imediat în care se desfăşoară schimbul verbal, B va selecta automat forma logică în care o moară (omoară) este verb, eliminând astfel ambiguitatea lingvistică prin atribuirea simultană a referentului corespunzător acestui semn lingvistic (acţiunea de a omorî este pusă în relaţie cu criminalul în serie). Această explicatură (care ar putea avea forma Criminalul în serie omoară în zona în care ne

aflăm?) s-a realizat într-un context al explicaturii pe care am putea să-l numim crima în serie. În contextul memorat al lui B nu se află însă o asemenea ipoteză referitoare la un criminal în serie. Mai mult decît atât, cele două forme logice ale enunţului produs de A sunt prelucrate pe fondul construirii de către B a unui set coerent şi pertinent de ipoteze pe baza perceperii unor stimuli cum ar fi: vocea şi intonaţia cu care A a rostit enunţul (ele nu semnifică, prin convenţie, teamă, îngrijorare); anumite obiecte aflate în mediul fizic imediat în care are loc actul de comunicare, obiecte aflate într-o anumită relaţie cu A (acesta tocmai a coborât dintr-o maşină plină cu saci). În aceste condiţii, forma logică mai pertinentă este cea în care moară este substantiv iar o articol nehotărât, aceasta devenind prin completare o explicatură care ar putea avea următoarea formă: Există o moară aproape de locul în care ne

aflăm?

99


Mircea Horubeţ

Apariţia, în cele două forme propoziţionale complete de mai sus, a unor elemente lingvistice noi, criminalul în serie respectiv există, care nu aparţin enunţurilor produse, ar putea fi explicată prin ceea ce Carston numeşte high-level explicature

(explicatură de ordin superior) . Conform acestei teorii, asemenea elemente ligvistice nu sunt parte a enunţului dar ele sunt communicate ca parte a explicaturii, al cărei rol este de a asigura legăturile logice între referenţii incluşi în forma propoziţională a unui enunţ şi reprezentarea lor în mintea interpretuluiviii. Identificarea lor de către interpret ar putea fi explicată prin procesarea enunţului într-o schemă cognitivă (care, de fapt, devine imediat un context iniţial sau context al explicaturii sau ceea ce Carston numeşte subject-matter context – contextul problemei în cauzăix) sau utilizând ceea ce Atkinson şi Shiffrin numesc memorie semantică permanentă

x. În termeni mai puţin tehnici, am putea spune că interpretul plasează enunţul (mai bine zis forma sa logică) în tiparul mental care este cel mai apropiat de forma sa. Plasarea s-ar putea explica prin accesarea spaţiilor mentale care se produce automat prin intrarea lexicală a conceptelor ce intră în structura enunţului. Suma acestor spaţii mentale constituie ceea ce Boicho Kokinov numeşte context memorat.

IV. Accesarea contextului memorat. Premisele şi concluziile implicitate. Pe măsură ce dezvoltăm analiza, ni se pare din ce în ce mai greu de explicat printr-o succesiune de etape procesele mentale care se desfăşoară aproape automat, cu alte cuvinte, simultan. După cum observăm, inferenţa în procesul de interpretare este necesară încă din faza de percepere a stimulilor; toate procesele inferenţiale au loc la nivelul unui modul specializat al sistemului nervos central. Conform teoriei dinamice a contextului, propusă de Kokinov, informaţiile cu care acest modul operează şi care produc efecte contextuale provin din trei surse: contextul raţional,

100

R O C S I R


1 / 2006

contextul memorat şi contextul perceptiv. Ele sunt prezente în toate etapele procesului de interpretare dar, se pare că, au funcţii / roluri diferite, specifice fiecărei etape. De aceea, şi în această fază a explicării construirii premiselor implicitate vom face referire la aceleaşi surse de ipoteze. Odată obţinută forma explicitată a enunţului, interpretul confruntă semnificaţia explicaturii cu aşteptările sale privind pertinenţa enunţului în ansamblul său. Semnificaţia explicaturii Apoi, pe căldura asta care durează de atâta timp! nu constituie, aparent, un răspuns la întrebarea pe care cumpărătorul A a adresat-o vânzătorului A. Răspunsul optim pertinent ar fi treuit să fie Da sau Nu. El nu poate face o legătură semnificantă directă între căldură şi faptul că pepenii sunt dulci sau nu. Cu toate acestea, cumpărătorul ştie, în baza prezumţiei de pertinenţă, că enunţul produs de către vânzător trebuie să fie pertinent, adică să constituie un răspuns satisfăcător la întrebarea adresată. Pentru a construi acest răspuns a cărui semnificaţie să satisfacă aşteptările de pertinenţă ale interpretului, acesta va face apel la ipotezele pe care le are în contextul memorat. Aceste ipoteze care, împreună cu ipoteza ce reprezintă semnificaţia explicaturii, vor permite deducerea semnificaţiei finale a enunţului se numesc premise

implicitate. Ele se selectează automat din contextul memorat pe baza aceluiaşi pricipiu al pertinenţei. Fiecare concept lingvistic din structura explicaturii poate accesa spaţii conceptuale unde sunt depozitate toate informaţiile rezultate din experienţa anterioară a interpretului în relaţie cu conceptul respectiv. Odată receptat stimulul auditiv căldură acesta accesează intrarea lexicală cu acelaşi nume unde se află trăsăturile semantice ale conceptului şi schemele cognitive (pe care noi am prefera să le numim contexte

tip) în care el poate să apară – în funcţie de experienţa interpretului). Modul în care a fost formulat enunţul implică faptul că producătorul acestuia a plecat de la presupoziţia că interpretul posedă, în contextul său memorat, ipotezele care să constituie premise ale procesului inferenţial ce va avea ca rezultat final obţinerea semnificaţiei pe care el a dorit să o transmită. Din acest

101


Mircea Horubeţ

motiv, a ales acest mod de comunicare informal sau contextual şi nu unul formal în care să ofere un răspuns explicit la întrebarea cumpărătorului, prin utilizarea unei construcţii lingvistice mai complexe. În spaţiul mental al conceptului căldură şi în cel al conceptului pepene din enunţul anterior, există un context tip în care cele două concepte sunt puse în relaţie, şi anume contextul coacerii / maturizării pepenilor / fructelor în general. Din acesta, cumpărătorul selectează următoarele premise implicitate, ca fiind cele mai pertinente: Coacerea / maturizarea pepenilor necesită căldură.

Dacă este cald o perioadă mai lungă de timp pepenii sunt

mai dulci.

Din aceste două premise şi din semnificaţia explicaturii

Apoi, pe căldura asta care durează de atâta timp! interpretul deduce următoarea concluzie implicitată care constituie şi răspunsul optim pertinent la întrebarea sa: Pepenii sunt dulci.

Această concluzie constituie doar în aparenţă mesajul pe care locutorul a vrut să-l transmită prin enunţul produs. Dacă el ar fi dorit să răspundă direct şi maxim pertinent la întrebarea cumpărătorului, ar fi utilizat unul din următoarele răspunsuri: Da;

Da, sunt dulci;Nu; Nu, nu sunt dulci etc. Răspunsul său, aparent lipsit de pertinenţă, ascunde însă un mesaj mai complex. Pe lîngă concluzia implicitată, care, este adevărat, este cea mai puternică, sunt induse alte concluzii mai slabe. Astfel, vânzătorul, utilizînd şi alte premise implicitate (de exemplu: Cu cât este mai cald, cu atât

pepenii se fac mai dulci), poate deriva, în plus, următoarea concluzie: Pepenii nu sunt dulci, sunt foarte dulci. O altă concluzie implicitată ar putea fi Nu numai pepenii mei sunt dulci, ci toţi

pepenii din piaţă sunt dulci. O premisă implicitată ca cea de mai sus, coroborată cu concluzia dedusă, care devine ea însăşi premisă implicitată şi cu un răspuns pe care vânzătorul ar fi putut să-l dea, dar nu l-a dat, Pepenii mei sunt foarte duci, ar putea conduce la inferarea altor concluzii care se referă nu numai la starea de lucruri care face obiectul actului de comunicare propriu-zis, ci şi la

102

R O C S I R


1 / 2006

calităţile umane ale vânzătorului: Acest vânzător nu este un egoist

care vrea, cu orice preţ, să-şi vândă marfa şi să facă bani. El

sugerează că, indiferent de unde aş cumpăra, pepenii sunt la fel de

buni / dulci. Cumpărătorul ar putea continua demersul inferenţial utilizând concluziile implicitate ca noi premise implicite pentru a trage alte concluzii. De exemplu, el ar putea utiliza aceste concluzii devenite premise, împreună cu o altă posibilă premisă construită pe baza unor stimuli produşi de vânzător (anumite gesturi, o anumită atitudine de bunăvoinţă exagerată arătată cumpărătorului etc.), Vânzătorul nu pare sincer, pentru a desprinde concluzia Vân-

zătorul încearcă, prin mijloace de manipulare, să mă determine să

devin clientul lui.

În mod evident se naşte întrebarea : Când se opreşte acest proces inferenţial?

Răspunsul ar trebui să plece de la următoarea premisă: faptul că aceste concluzii, mai puternice sau mai slabe, se pot deriva nu înseamnă că acest lucru se şi produce cu necesitate. Selectarea, din contextul total al individului, doar a unor ipoteze care să constituie premisele unui proces inferenţial este dictată de principiul pertinenţei. Interpretul va accesa, oarecum automat, acele premise care răspund cel mai bine dorinţelor, preferinţelor, dispoziţiei psihice etc. a acestuia în momentul procesării enunţului. Un cumpărător aflat într-o stare de presiune psihică, preocupat de rezolvarea unor probleme imediate, nu va desprinde din context decât premisele care să-l conducă la cea mai puternică concluzie: Pepenii sunt dulci. La fel de bine, se poate ca anumite concluzii să fie deduse ulterior actului de comunicare, când acesta (interpretul) accesează, intenţionat sau întâmplător, informaţiile memorate în urma acestui schimb verbal. În mod evident, aceste concluzii nu vor mai avea aceeaşi forţă având în vedere că ele se deduc nu în contextul fizic real ci într-un context memorat care, inevitabil, nu conţine toate informaţiile existente sau deductibile la momentul t0.

Să ne imaginăm situaţia în care, în lipsa enunţului produs de către cumpărătorul A (Sunt dulci pepenii?), vânzătorul A consideră că enunţul Ai un foc?, produs de către vânzătorul B,

103


Mircea Horubeţ

vecinul său, este cel mai pertinent (conform procedurii prezentate mai sus). Ca urmare, îi răspunde acestuia: Doar la inimă.

Vânzătorul B, după completarea formei propoziţionale, consideră că semnificaţia explicaturii nu îndeplineşte aşteptările sale de pertinenţă; adică, nu a primit un răspuns afirmativ sau negativ direct. Accesând memoria semantică permanentă prin intrările inimă şi foc, nu găseşte o ipoteză satisfăcătoare care să îndeplinească criteriile de pertinenţă (el nu are stocată, ca semn tip, semnificaţia expresiei a avea un foc la inimă). Are în schimb sto-cate unele trăsături semantice ale conceptului foc, cum ar fi căldură, fierbinte, durere etc., care ar putea fi puse în relaţie cu o schemă cognitivă aflată în spaţiul mental ocupat de conceptul inimă, şi anume durerea de inimă. În acest context tip, conceptul inimă apare în relaţie cu alte concepte cum ar fi: dragoste, iubire,

durere, căldură, fierbinţeală etc. Sunt întrunite astfel condiţiile de pertinenţă pentru ca el să selecteze o ipoteză care să devină premisă contextulă: Când un om iubeşte simte căldură, durere etc. la inimă. Această premisă împreună cu semnificaţia restrictivă a enunţului impusă de adverbul doar vor conduce la concluzia implicitată Vecinul meu nu are un foc. Concluzia este puternică pentru că este cea mai pertinentă pentru el. Dar, inevitabil, din cele două premise vânzătorul B mai poate trage o concluzie (în funcţie de gradul de încredere pe care îl are în sinceritatea acestuia): Vecinul meu este

îndrăgostit. În acest exemplu, se observă faptul că, în actul de comu-

nicare, enunţul produs de către locutor nu răspunde doar prezum-ţiei de pertinenţă, adică aşteptărilor interlocutorului; el comunică mai mult decît acesta se aşteaptă, prin asta realizându-se de fapt o lărgire a contextului total pe care cei doi îl împărtăşesc, deschizând astfel noi posibilităţi de comunicare între ei. Interesant în acest caz este faptul că, dacă această concluzie care reflectă un răspuns negativ este suficient de pertinentă pentru ca actul de comunicare să reuşească, nu acelaşi lucru s-ar poate spune în situaţia în care răspunsul ar fi fost pozitiv (direct sau dedus). Să presupunem că vânzătorul A a produs enunţul Da, fără ca acesta să fie urmat de

104

R O C S I R


1 / 2006

nici o acţiune din partea sa. Din experienţa comunicării rezultă că doar acest răspuns, deşi optim pertinent, nu încheie un asemenea act de comunicare. Ne aflăm în faţa unui schimb verbal cunoscut sub numele de act de vorbire indirect. Un asemenea act nu se consideră reuşit numai pentru faptul că interlocutorul oferă un răspuns lingvistic pertinent; prin răspuns maxim pertinent, în acest caz, n-ar trebui să înţelegem doar o secvenţă lingvistică, ci o secvenţă lingvistică însoţită de o acţiune. Răspunsul Da, poftim, însoţit de actul corespunzător, ar fi fost cel mai pertinent. Dar, un asemenea act de vorbire indirect nu cere în mod necesar un răspuns lingvistic; dacă vânzătorul A i-ar fi întins pur şi simplu vânzăto-rului B o brichetă sau o cutie cu chibrituri, actul de vorbire s-ar fi încheiat în aceleaşi condiţii de maximă pertinenţă. Cum se face diferenţa dintre un act de vorbire direct şi unul indirect, să spunem între enunţurile Aveţi un băiat? şi Aveţi un foc? Pe baza căror mărci reuşeşte interlocutorul să discrimineze cele două acte pentru a şti care sunt aşteptările de pertinenţă ale locutorului? Se pare că, din semnificaţia enunţului lingvistic coroborată cu ipotezele contextuale se desprind două forţe ilocuţionare ale actului de vorbire indirect (în acest caz, întrebarea şi cererea) faţă de una singură a actului de vorbire direct (întrebarea). Pentru ca actul indirect să fie reuşit trebuie ca interlocutorul să reacţioneze pertinent în raport cu cele două forţe ilocuţionare. Dacă ţinem cont de observaţiile de mai sus, rezultă că, de fapt, un act de vorbire indirect are fie o singură forţă ilocuţionară (cererea) fie una principală (cererea) şi una secundară (întrebarea). Oricum, forţa ilocuţionară indirectă pare să fie rezultatul unor nevoi materiale imediate pe care locutorul le are în raport cu interlocutorul, nevoi ce sunt făcute manifeste interlocutorului atât prin semnul lingvistic produs cât şi prin semnele non-lingvistice care-l însoţesc. Enunţul Aveţi un băiat?, prin semnificaţia lui literală procesată în contextul producerii lui, conduce la concluzia că ceea ce locutorul aşteaptă de la interlocutor este doar un răspuns pertinent, în timp ce Aveţi un

foc? scoate în evidenţă o nevoie materială imediată a locutorului pe care acesta doreşte să o satisfacă printr-o acţiune a interlocutorului.

105


Mircea Horubeţ

Aşadar, un act de vorbire indirect scoate în evidenţă natura sa esenţialmente contextuală; nu putem vorbi de valoarea de adevăr a propoziţiei sau de condiţiile de reuşită ale actului decît în contextul producerii enunţului.

Schimburile verbale pe care le analizăm reflectă tipul de comunicare pe care Francis Heylighen şi Jean-Marc Dewaele îl numesc comunicare contextuală desfăşurat în ceea ce Hall numeşte high-context situation (situaţie puternic dependentă de context). În asemenea shimburi, cea mai mare parte a mesajului locutorului este transmisă prin intermediul contextului, adică prin implicit. În acest tip de comunicare, locutorul utilizează la maxim mediul cognitiv reciproc al actanţilor, reducîndu-şi astfel efortul de construire a enunţului; actele de vorbire indirecte aparţin acestui tip de comunicare. Ele pot avea însă grade diferite de dependenţă de context, de formalitate. Ai un foc? poate deveni Ai un foc, te rog? Observăm că sintagma te rog poate fi considerată o marcă lingvistică a forţei ilocuţionare ascunse a actului de vorbire indirect (a cererii), care devine astfel mai puţin indirect. Prin enunţurile Ai

un foc? sau Ai un foc, te rog? locutorul nu-l roagă pe interlocutor să-i răspundă la întrebare ci să acţioneze în virtutea semnificaţiei implicite pe care el o transmite.

Este interesant de aplicat principiul pertinenţei la un asemenea enunţ care iniţiază un act de comunicare, enunţ a cărui pertinenţă, din perspectiva interlocutorului, pare greu de identificat. Ce efecte cognitive pozitive, ce beneficii poate să aducă enunţul Ai

un foc? vânzătorului A? Suntem de părere că un răspuns satisfăcător ar putea fi dat dacă am pleca de la premisa că actul de

comunicare este un act de natură pur socială, că el nu reprezintă decît forma prin care se realizează interacţiunea umană, care reprezintă condiţia necesară a existenţei speciei umane; interacţiunea umană nu este altceva decît o acţiune a unui om asupra altuia, declanşată de o nevoie pe care iniţiatorul doreşte să o satisfacă prin intermediul celuilalt; întreaga existenţă umană înseamnă o serie infinită de asemenea nevoi care nu pot fi satisfăcute decît prin interacţiune umană. Ceea ce credem că am

106

R O C S I R


1 / 2006

obţinut prin această digresiune, nu este altceva decât confirmarea viabilităţii principiului cooperării. Orice om este interesat să reacţioneze, într-o manieră sau alta, faţă de nevoile semenilor săi deoarece el însuşi are în permanenţă nevoi ce nu pot fi satisfăcute decît prin acţiunea altui om. Principiul cooperării pare să acorde importanţă egală ambelor secvenţe ale actului de comunicare, în timp ce principiul pertinenţei optime are în vedere doar interpretarea: „Un stimul ostensiv este optim pertinent pentru un

receptor dacă...”xi – varianta ulterioară). Dar un act de comunicare

nu începe cu recepţia ci cu producerea unui enunţ. Pare logic să considerăm că locutorul nu declanşează actul de comunicare din nevoia de a produce efecte cognitive interlocutorului, ci dintr-o nevoie proprie. Pentru a-l determina pe interlocutor să răspundă pozitiv solicitării sale de a acţiona, locutorul trebuie să-l convingă pe acesta că răspunsul său îi va aduce anumite beneficii, imediate sau ulterioare. Chiar şi simplul fapt de a satisface nevoia pe care locutorul o are la to, trebuie privit de către interlocutor ca un fapt care-i va aduce beneficii ulterioare (el însuşi se va situa în postura de a solicita ajutorul unui semen). La o privire mai atentă, se pare că o asemenea premisă ar trebui să stea la baza actului de comunicare. Astfel s-ar putea explica mai uşor declanşarea acestuia. Credem că s-ar putea încerca o includere, explicită, a principiului de cooperare ca principiu de bază al comunicării şi construcţia ulterioară a teoriei pertinenţei.

Să ne imaginăm următoarea situaţie: vânzătorul B, cu o ţigară neaprinsă în mână, adresează vânzătorului A enunţul Ai un

foc?, iar vânzătorul A are o brichetă. În această situaţie, vânzătorul A ar putea parcurge următorul proces interpretativ:

• receptează stimulii ostensivi şi, pe baza principiului de cooperare, construieşte ipoteza Vecinul meu are o nevoie

şi doreşte ca eu să-l ajut să o satisfacă. • completează forma logică rezultată în urma decodării

enunţului (după procedura de mai sus) şi obţine explicatura Vecinul meu mă întreabă dacă am o brichetă

sau un chibrit

107


Mircea Horubeţ

• din contextul memorat selectează următoarea ipoteză care devine premisă implicitată: O brichetă sau un chibrit se

folosesc pentru a aprinde ceva, de regulă, o ţigară • din contextul fizic construieşte o altă premisă implicitată:

Vecinul meu are o ţigară neaprinsă în mână • aplicând semnificaţia explicaturii (obţinută prin

completarea formei logice conform procedurii de mai sus) pe acest set de premise implicitate, vânzătorul A deduce concluzia implicitată Vecinul meu doreşte ca eu

să-i ofer o brichetă sau un chibrit pentru a-şi aprinde o

ţigară.

Dacă actul de limbaj ar fi direct (o simplă întrebare), prima concluzie pe care vânzătorul A ar trebui să o infereze ar trebui să fie (datorită semnificaţiei lingvistice a enunţului – forma lui interogativă) Vecinul meu doreşte să ştie dacă eu am sau nu o

brichetă sau un chibrit; o asemenea ipoteză este însă eliminată, ca non-pertinentă, în urma confruntării cu ipoteza construită pe baza contextului fizic privind ţigara neaprinsă care se află în mîna vânzătorului B.

În cazul enunţului Ai un băiat? o asemenea primă concluzie (X doreşte să ştie dacă eu am sau nu un băiat) este optim pertinentă (neexistând premise implicite care să o excludă) şi devine cea mai puternică concluzie implicitată (fiind posibile şi altele mai slabe). Dacă ar fi să desprindem o concluzie generală a acestui capitol, aceasta ar putea fi următoarea: orice enunţ este vehiculat pe două căi, una explicită şi cealaltă implicită; în construirea semnificaţiilor ce corespund ambelor componente, contextul constituie un element sine qua non; procesul interpretativ este un proces continuu de confruntare a ipotezelor rezultate din decodarea lingvistică a enunţului cu alte ipoteze selectate pe criterii de pertinenţă din contextul memorat şi cel perceptiv al interpretului.

108

R O C S I R


1 / 2006

V. Concluzii Prin acest studiu ne-am propus, iniţial, să scoatem în

evidenţă câteva fapte referitoare la actul de comunicare în general, la procesul de interpretare în special:

• comunicarea nu se poate realiza cu adevărat (nu se poate recupera speaker’s meaning) decât dacă intenţia

locutorului de a comunica ceva unui anumit interpret

este percepută de către acesta din urmă; ca o consecinţă, tipul de comunicare cel mai reuşit este conversaţia faţă-în-faţă;

• vehiculul mesajului pe care locutorul doreşte să-l transmită este format din semne lingvistice şi non-lingvistice; acestea constituie însă doar un fel de semne

indexicale utilizate atît pentru a accesa semnele mentale pe care interpretul le are memorate în întreaga sa existenţă anterioară cât şi pentru a construi ipoteze pe baza mediului fizic comun actanţilor;

• toate procesele de selectare, începând cu stimulii şi terminând cu concluzia implicitată cea mai puternică, au la bază un principiu unic, cel al pertinenţei optime;

• principiul pertinenţei nu acţionează decât în contextul producerii enunţului; a vorbi de pertinenţă în afara unui context constituie o contradicţie în termeni;

• teoria pertinenţei pune la temelia comunicarii două principii generale (principiul cognitiv al pertinenţei şi principiul comunicativ al pertinenţei), principii care privesc comunicarea din perspectiva interpretului, în special;

Pe parcursul desfăşurării studiului am constatat însă că teoria pertinenţei, axată fiind pe interpret şi nepornind, cum ar fi firesc, de la producerea enunţului ci, de la un enunţ dat care trebuie interpretat, întâmpină unele probleme în explicarea interpretării actelor de vorbire indirecte (şi nu numai). Aplicând principiile

109


Mircea Horubeţ

teoriei pertinenţei (cognitiv, comunicativ şi al pertinenţei optime) nu ne putem explica efectele cognitive pozitive pe care interpretul le achiziţionează prin satisfacerea unei nevoi a locutorului (cunoscut sau nu). Dacă am accepta faptul că satisfacerea unei nevoi a locutorului constituie un efect cognitiv pozitiv pentru interpret, atunci ar trebui probabil să aşezăm la baza comunicării un principiu general uman al „altruismului”, care ar explica astfel de ce un interpret găseşte pertinent un enunţ ca ‘Ai un foc?’. Inevitabil, suntem forţaţi să ne îndreptăm atenţia spre cauzele care conduc la declanşarea unui act de comunicare; aşa cum am menţionat mai sus, este la fel de neverosimil să considerăm, din perspectiva cealaltă, că locutorul doreşte ca, prin actul de comunicare pe care-l declanşează, să producă anumite beneficii interpretului. Se pare că ar trebui să întoarcem teoria pertinenţei cu 180 de grade şi să o construim pe principii care să pornească de la dorinţa producătorului enunţului ca interlocutorul să-i satisfacă anumite nevoi (în sensul cel mai larg al cuvântului) şi pe premisa că fiecare interlocutor va fi în postura de locutor, postură în care va avea nevoie, la rândul lui, de ajutorul unui interlocuror. Dar, elementul principal cu care ne-am confruntat a fost complexitatea fenomenului de comunicare, în cazul nostru, de interpretare. Am constatat, de exemplu, labilitatea semnificaţiei totale, finale a unui enunţ. Ea depinde fundamental de starea complexă, psihică şi fizică, pe care interpretul o are la momentul t0. El se poate opri la o singură concluzie implicitată puternică sau poate construi un şir nesfârşit de concluzii implicite pertinente dar mai slabe, în funcţie de dispoziţia în care se află.

Considerăm că drumul spre elucidarea acestui fenomen complex, care este comunicarea umană, este lung şi anevoios şi se poate parcurge şi ajunge la destinaţie doar prin cooperarea interactivă continuă a tuturor disciplinelor care au un cuvânt de spus în domeniu, dintre care nu trebuie să lipsească psihologia şi sociologia.

110

R O C S I R


1 / 2006

BIBLIOGRAFIE Assimakopoulos, S. „Context Selection and Relevance”, [email protected] Harris, W. (1988): Interpretive Acts. In Search of Meaning, Oxford, Clarendon Kokinov, B. (1995): în Brezillon, P., Abu-Hakima, S. (eds) Working

Notes of the IJCAI’99Works on Modelling Context in Knowledge

Representation and Reasoning, „A Dynamic Approach to Context Modelling”, IBP, LA FORIA 95/11 Moeschler, J; Reboul, A. (1999): Dicţionar enciclopedic de

pragmatică,Coordonarea traducerii Carmen Vlad şi Liana Pop, Cluj, Echinox, Moeschler, J., “La Pragmatique apres Grice: contexte et pertinence”, www.unige.ch/senses/linge/moeschler/publication_pdf/gric.pdf Penco, C. (1999): în P. Bouquet, P., Serafini, L., Brézillon, P., Benerecetti, M. &Castellani, F. (eds) Modeling and Using Context:

Second International and Interdisciplinary Conference, CONTEXT’99, Trento, Italy, September 1999, Proceedings. “Objective and Cognitive Context”, Berlin/Heidelberg: Springer-verlag 270-283 Schlenker, P., „Context of Thought and Context of Utterance”, jeannicod.ccsd.fr/documents/disk0/00/00/04/63 Sperber, D.; Wilson, D. (1986): La pertinence. Comunication et

congnition, traduit de l’anglais par Abel Gerschenfeld et Dan Sperber, Paris, LES EDITIONS DE MINUIT Wilson, D.; Sperber, D. (2004): în Handbook of Pragmatics, „Relevance Theory”, Oxford: Blackwell, 607 – 632

111


Mircea Horubeţ

NOTE

i Traducerea este preluată din Moeschler, J., Reboul A., (1999), Dicţionar

enciclopedic de pragmatică, p. 129 ii Wilson, D.; Sperber, D. (2004): „Relevence Theory”, în Handbook of

Pragmatics, Oxford: Blackwell, 607 – 632, versiune electronică, file//A:\Relevance%20theory.htm, p.7 iii Webster’s Encyclopedic Unabridged Dictionary of the English Language, (1994), New York, Gramarcy Books iv apud. Wilson, D.; Sperber, D., op. cit., pp.6-8 v Sperber, D.; Wilson, D. (1989): La Pertinence. Communication et cognition,

Les Editions de Minut, Paris, p. 113 vi Wilson, D., Sperber, D. (1993): în Lingua 90, 1-25, „Linguistic form and Relevance”, versiune electronică, www.dan.sperber.com/form.htm vii Assimakopoulos, S. „Context Selection and Relevance”, [email protected], viii Carston, R. (1988): „Implicature, Explicature, and truth-theoretic semantics”, în Kempson, R. (ed.) Mental Representations: The Interface between Language

and Reality, Cambridge, Cambridge University Press, pp. 155-181 ix Assimakopoulos, S. „Context Selection and Relevance”, [email protected], p. 7 x Atkinson, R.C. & Shiffrin, R.M. (1968): “Human Memory: A Proposal System and its Control Processes”, în Spence, K.W. & Spence, T. (eds), The

Psychology of Learning and Motivation , vol. 2, New York, Academic Press xi Ibidem, p.1

112

R O C S I R


1 / 2006

DEFINIŢIA NEESENŢIALISTĂ

ŞI PROBLEMA TIPURILOR NATURALE

Paul Kun

Ipoteza generală: principiul identităţii este în criză. Lucrul acesta este valabil în special pentru gândirea şi reprezentările sociale. Postmodernismul a atacat tocmai acest principiu. Motivul principal ar fi faptul că esenţialismul se sprijină pe acest principiu. Urmarea: încercarea de a găsi o abordare care să nu fie esenţialistă. Eşecul acestei tentative explică revenirea în forţă – mai ales în teoria socială – a preocupării pentru identitate. Majoritatea preocupărilor actuale se orientează în 3 direcţii principale:

1. revenirea la vechea paradigmă esenţialistă şi identitară 2. căutarea unei căi de compromis între identitate şi

neeesenţialism 3. continuarea demersului deconstructiv postmodernist de

critică a celor două concepte.

Există o legătură foarte puternică între identitate şi clasă. În mod curent, identitatea exprimă apartenenţa unui individ la o clasă. Esenţialismul făcea ca atât identitatea cât şi clasa să apară ca fiind realităţi de sine stătătoare, incontestabile, justificarea epistemologică fiind secundară şi, oarecum, parazitară. Odată ce realitatea lor efectivă era deasupra oricărei îndoieli, faptul că existenţa lor putea fi justificată prin utilitatea cognitivă era ceva secundar. Homo sapiens există pentru că trăsăturile esenţiale ale acestuia, care definesc atât identitatea individuală cât şi pe cea a clasei sunt intrinseci, efective, reale, determinate. Existenţa lor este necesară, suficientă şi universală. Există criterii foarte clare după care putem determina care dintre trăsăturile unui individ (sau ale unei clase) sunt esenţiale. Numărul lor este, în general, limitat, una, maximum două. În cazul omului, raţionalitatea.

113



Paul Kun

În momentul în care esenţialismul a fost pus în discuţie, realismul în privinţa efectivităţii identităţii şi a apartenenţei lucrurilor la clase naturale a intrat în criză. Caracterul esenţial (adică necesar, suficient şi universal) al trăsăturilor definitorii a fost pus în discuţie şi, odată cu el, şi efectivitatea identităţii individuale şi a clasei. De fapt, prin renunţarea la esenţialism, atât noţiunea de „identitate” cât şi cea de „clasă” (sau „clasă naturală”) au intrat în criză. Cel mai bun exemplu: genetica a renunţat, de facto, atât la identitate cât şi la „specie”: explicaţia genetică pleacă de la raportul dintre codul genetic şi individul purtător: ultimul fiind mijlocul prin care primul se reproduce. Termenul biologic de „specie” este definit, astfel, într-o manieră „demografică” (empirică) prin capacitatea de a avea urmaşi.

Dacă declinul conceptului de „identitate” a avut repercusiuni mai mult în filozofie şi în ştiinţele omului, cel al conceptului de „clasă” a afectat şi ştiinţele naturii. Raţiunea acestui declin este reprezentată de faptul că scopul tradiţional al explicaţiei ştiinţifice este de a stabili conexiuni cauzale cu caracter necesar, repetabil şi universal între clase de lucruri. Există o solidaritate între relaţia de explicaţie cauzală şi existenţa claselor naturale. Dacă acestea din urmă sunt scoase din explicaţie şi înlocuite cu indivizi, explicaţia devine una conjuncturală, contextuală, este mai mult o descriere a unei situaţii particulare cât o explicaţie în sens tradiţional. Cu alte cuvinte, clasele permit generalizarea anumitor descrieri ale unor situaţii particulare prin presupunerea existenţei unor situaţii suficient de apropiate de situaţia descrisă pentru a li se aplica acelaşi tip de descriere cauzală. David Humei este primul care a sesizat legătura care există între „clasă” şi „cauzalitate”. El este şi primul care a formulat dubii de natură neesenţialistă cu privire la posibilitatea efectivităţii claselor naturale. Immanuel Kant este cel care a mutat problema din câmpul ontologiei în cel al epistemologiei. Hume avertiza asupra mecanismului psihologic (obişnuinţa) care este răspunzător de generalizările inductive care ne conduc la concluzia cauzalităţii (Fenomenul individual A se

114

R O C S I R


1 / 2006

produce înaintea fenomenului individual B, deci clasa de fenomene A se produce înaintea clasei de fenomene B, deci A e cauza lui B).

De aceea, renunţarea la esenţialism a avut drept consecinţă căutarea unui tip de definire care să permită în continuare clasificarea lucrurilor ca aparţinând unor tipuri. Astfel, importanţa cognitivă a claselor a trecut pe primul loc în raport cu existenţa lor efectivă. Este mai important faptul că prin intermediul lor putem să dăm o bază solidă acţiunii noastre decât „corespondenţa” lor cu „stările de fapt” obiective.

În câmpul ştiinţelor sociale disputa dintre esenţialism şi neesenţialism s-a conturat ca opoziţie între biologism şi sociologism: deoarece biologia actuală este centrată pe conceptul realist de „cod genetic” – acesta fiind perceput drept o „esenţă” a fiinţei vii -, în timp ce sociologia construieşte explicaţii contextualizate în care factorii exteriori individului („sociali”) joacă rolul principal.ii

Sociologismul are avantajul de a folosi termenul de „clasă” într-un sens empiric şi cognitiv ca „o mulţime de indivizi constituită ad-hoc pe baza unui criteriu produs de cercetător”iii. Problema „realismului” cade, astfel, în afara preocupării cercetătorului, el fiind preocupat exclusiv de valoarea cognitivă a criteriului de clasificare propus, adică de măsura în care acesta permite o descriere cu valoare explicativă a membrilor mulţimii în cauză.

Renunţarea la esenţialism nu este lipsită de dificultăţi, principala fiind legată tocmai de credibilitatea ştiinţifică a cercetării în cauză: în ce măsură avem de-a face cu cercetarea unui fenomen real sau cu un construct al imaginaţiei cercetătului ? În Mediterana, istoricul Fernand Braudel, afirma că avem de-a face cu un construct teoretic, dar cartea încerca să descopere un fundament real pentru acesta. Cu alte cuvinte, antiesenţialismul se auto-subminează în măsura în care vrea să se autorizeze ca discurs ştiinţific. Scriitorul italian Italo Calvino a încercat să elibereze antiesenţialismul de această „slăbiciune” realist-ştiinţifică, militând pentru o atitudine narativă pură: în culegerile sale de povestiri „T”

115



Paul Kun

el operează o fuziune între structurile tradiţionale ale basmului (structuri pur narative) şi teorii ale fizicii contemporane. Suntem, astfel, condamnaţi să reducem metanaraţiunile ştiinţifice la „basme pentru copii” ? Studiu de caz

Paula Kamen, Her Way. Young women remake the sexual

revolution, New York University Press, 2000.

Autoarea oscilează conceptual şi explicativ între cele două paradigme, esenţialistă şi neesenţialistă. Astfel, ea distinge între „revoluţie sexuală” şi „evoluţie sexuală”, primul termen fiind asociat unei „schimbări temporare a comportamentului sexual” în vreme ce ultimul este asociat unei „schimbări durabile dar lente şi inaparente”. Dacă anii 60 şi 70 au fost caracterizaţi de revoluţia sexuală, astazi avem de-a face cu procese ce ţin mai curând de evoluţia sexuală. A vorbi, însă de „evoluţie”iv în acest context, trimite la o viziune esenţialistă a unei „dezvoltări lente a unei esenţe” care duce la apariţia unei noi specii, a unui nou tip. O serie de scandaluri cu conotaţii sexuale, dar nu numai, au făcut-o să tragă concluzia apariţiei unei noi „rase de femei”v reprezentată de nume ca Monica Lewinski, Prinţesa Diana, Paula Jones, Madona, Sinead O’Connor.

Ea vorbeşte de opoziţia dintre aceste reprezentante ale noii feminităţi şi cei ai „corectitudinii sexuale”, de fapt ai „masculinităţii”. Noua feminitate a impus teme noi ca aceea a violului, a hărţuirii sexuale sau a bisexualităţii. Acest nou model nu trebuie confundat cu feminismul, consideră autoarea, motivul principal fiind faptul că este vorba mai curând de o atitudine extrem de individualistă cât de una „politică”. Autoarea remarcă, în mai multe rânduri, că noua feminitate este, în anumite privinţe (libertatea sexuală asumată, folosirea sexualităţii în atingerea unor

116

R O C S I R


1 / 2006

scopuri personale, tendinţa de a controla în şi prin raporturile sexuale), mai apropiată de masculinitate decât de feminitate.

Această nouă feminitate îşi asumă o poziţie de dominaţie sexuală: noile reprezentante ale feminităţii refuză să fie controlate de bărbaţi şi îşi impun regulile. În sprijinul acestei idei, autoarea îl citează pe criticul de cinema Stephen Holden de la revista New York Times: „La mai mult de 40 ani după ce James Dean a inventat, în „Rebel fără cauză”, imaginea unui erou adolescent rebel – un puşti drăguţ în căutarea identităţii sale – aceasta a început să se estompeze din centrul mitologiei adolescenţilor. În filme ca şi în muzica pop, atenţia s-a mutat de pe puterea băiatului pe cea a fetei.”vi Citatul merită mai multă atenţie, pentru că el ne spune şi că identitatea feminină este, astăzi, mai preocupantă decât cea masculină. Mai mult, dacă imaginea anterioară era una „de criză”, a unei masculinităţi „subminate”vii, noua feminitate propune imaginea unei feminităţi agresive, dominatoare, posesive, în final, triumfătoareviii. Cu alte cuvinte, imaginea unei masculinităţi în criză este înlocuită cu cea a unei feminităţi victorioase. Dacă ne gândim la raportul simbolic dintre un preşedinte slab ca Bill Clinton sau Bush Jr. şi un secretar de stat ca Madeleine Allbright sau Condoleeza Rice înţelegem că avem de-a face mai puţin cu o substituţie cât cu o răsturnare a raportului dintre cele două imagini: femeia puternică ocupă centrul imaginii, bărbatul (slab) fiind marginalizat.

Un exemplu sugestiv al acestei noi feminităţi este reprezentat de eroinele serialului Sex and the City, „patru femele alpha”, „femei mature (aproximativ 30 de ani), profesional puternice, care caută bărbaţi numai pentru raporturi sexuale”ix “Tocmai am făcut sex ca un bărbat, declară personajul interpretat de Sarah Jessica Parker…Am plecat simţindu-mă plină de forţă, puternică şi incredibil de vie”.x Un alt personaj emblematic pentru acest tip nou de feminitate este cel interpretat de Sharon Stone în Basic Instincts. La noi, Elena Udrea sau Mona Muscă ar fi astfel de femei. Autoarea dă un nume acestui nou tip de femei care trădează o paradigmă biologistă : „superrats” Termenul nu are o

117



Paul Kun

semnificaţie morală, ci una de ordin etologic: şobolanii au un comportament foarte agresiv, orientat către dominare, etc. Prefixul „super” are o semnificaţie cantitativă, noile repezentante ale feminităţii prezentând trăsături de agresivitate şi aviditate într-o măsură exagerată.

Nu voi prezenta întrega teorie a autoarei, ci mă limitez la a evidenţia lipsa unei abordări coerente, din punct de vedere conceptual, care încearcă să fie cât mai „descriptivă” uitând că „numele” (evoluţie, superşobolani, femele alpha) trag după ele şi sensurile cu care au fost folosite deci şi teoriile care au legitimat aceste sensuri, rezultatul fiind un tablou eterogen, incoerent. Descriptivismul nu ne poate „elibera” de sarcina dificilă de a ne defini în mod cât mai riguros termenii şi de a determina „reţeaua conceptuală” adecvată paradigmei în care ne construim descrierea.

NOTE

i Tot Hume a formulat îndoieli empirice relative la efectivitatea identităţii subiective. ii Ne putem întreba, totuşi, în ce măsură sociologismul nu este, el însuşi, o formă mai rafinată de esenţialism, în măsura în care este reducţionist. iii Cercetările sociologice nu urmăresc să determine ceva “absolut” despre fiinţa umană, ci „dinamica unor fenomene sociale” cum ar fi navetismul, aculturarea, etc. iv Termen împrumutat din biologie v Sintagma aparţine lui Nancy Friday, Women on Top. vi Op.cit., p. 32. vii Eroul lui James Dean este un revoltat exact împotriva conţinutului tradiţional al masculinităţii: el este un marginal, un „perdant” (looser) înconjurat de alţi perdanţi, dezamăgit de adulţi şi, în egală măsură, dezamăgindu-le aşteptările, instabil emoţional, eratic. viii Ambele imagini polemizează cu conţinutul classic al feminităţii şi, respectiv, masculinităţii, dar în timp ce noua imagine a masculinităţii este depresiv-defensivă, cea a feminităţii este ofensiv-maniacală. ix Op.cit., p. 33. x Idem

118

R O C S I R


1 / 2006

EXPLICIT, IMPLICIT ŞI INTERCOMPREHENSIUNE

IN CONVERSATIA COTIDIANA

Elena Bonta

Argument: The whole process of meaning construction in and through

language must take into consideration the participants` co-presence in the

communicative act (marked by co-uttering and intersubjectivity), as well as

intentionality. In other words, this process must have in view both the participants ̀

actions and intentions.

In a similar way, the proces of inference must resort to the same

elements and to the implicit meanings, as well.

Key words: explicit, implicit, intercomprehension, intentionality,

contextualization cues

Moeschlericonsideră că intenţia legată de un act de limbaj sau discurs nu este complet accesibilă; sensul ilocutoriu al unui enunţ depinde adesea de factori nonlingvistici şi, de aceea, ceea ce contează este luarea în considerare a problemelor legate de actul ilocutoriu ca atare: existenţa diferitelor tipuri de implicit din comu-nicarea verbală; variatele moduri de realizare explicită şi implicită a actelor de limbaj; posibilitatea de identificare şi decodare a conţinuturilor implicite, precum şi natura mecanismului inferenţial care leagă valoarea literală şi valoarea implicită. Actul de limbaj are deci o dublă dimensiuneii (explicită şi implicită), implicitul codat depinzând de ceea ce Charaudeauiii numea „contrat de

parole, un ansamblu de constrângeri ce codifică practicile discur-sive şi care are ca rezultat condiţii de producere şi interpretare ale actului de limbaj .

Intrăm astfel pe terenul problemelor legate de ceea ce este

spus şi ceea ce nu este spus, de ceea ce este spus pe ocolite,

119



Elena Bonta

presupus, subînţeles, sugerat, insinuat sau înţeles printre rânduri în interacţiunea comunicativă.

Propunem analiza următoarei conversaţii: A – 26 ani; B - prietenă şi colegă de serviciu, 25 ani; Locul înregistrării: incinta unui birou dintr-o firmă; Situaţia: cele două caută să clarifice o problemă ivită la

serviciu, problemă în care B este implicată în mod direct, şi totodată să clarifice (în mod indirect) relaţia dintre ele;

Data: 15 mai 2002.

A: Ştiu că vrei să-mi vorbeşti. B: Da. Trebuie să lămurim nişte lucruri împreună… A: La ce te referi? B: La faptul că ieri ai avut o discuţie cu cineva după ce ai

plecat de la mine. A: ……… B: Nu-i adevărat? A: Dac-ai auzit deja… dar nu ştiu la cine te referi… B: Nu contează persoana…o persoană… A: Şi ce-am spus? B: Că nu am fost sinceră cu tine, că… A: Hm… ai discutat cu Gabi. B: Ei bine, Gabi…

A: Şi-ai fost foa-a-rte sinceră… B: Eu spun că da … A: Regret, dar n-ai spus ce s-a-ntâmplat la şedinţă. B: Am considerat că nu era momentul şi nici…nici nu

eram persoana potrivită să-ţi comunice un lucru atât de A: de serios… B: Mi-era frică de o reacţie, ca de obicei… A: Ăă…..ce reacţie…? B: Plângi, te-agiţi …. şi… oricum, nimic nu era hotărât

încă…Azi se poate discuta cu tine…

120

R O C S I R


1 / 2006

A: Ce vrei să spui?… oricum, dacă-mi erai prietenă, o făceai…

B: Poate c-am greşit, da’ aşa am zis că-i mai bine… A: Lasă…asta e …e bine să ştii că prietenii au secrete faţă

de tine…mai înveţi din asta… B: Văd că nici azi nu poţi discuta calm …eşti un arici gata

de atac…

Dialogul de mai sus ne poate ajuta să identificăm: – câteva dintre conţinuturile ce nu apar explicit enunţate; – tipurile de „nespus”operante la nivelul textului; – în ce măsură responsabilitatea sensului implicit aparţine

enunţătorului sau destinatarului; – constrângerile ce codifică practicile discursive; – condiţiile de producere şi interpretare.

Ni se pare firesc să începem demersul prin referirea, în

primul rând, la Ducrot, pentru faptul că el a pornit de la ideea că limba nu mai trebuie definită, în modul în care a făcut-o Saussure, drept un cod/instrument de comunicare, ci mai degrabă „ca un joc, sau mai exact, ca impunând regulile unui joc, un joc care se confundă, în ansamblu, cu existenţa cotidiană.”iv În opinia sa, nu toate conţinuturile exprimate în limbă sunt explicite; dimpotrivă, unele au un caracter implicit, iar decodarea lor necesită recursul la numeroase procedee / mecanisme inferenţiale din partea interlocutorului.

Ducrot deosebeşte astfel două tipuri de implicit, strâns legate de procesul de definitivare a sensului dintr-o perspectivă enunţiativă:

– implicitul enunţului – un enunţ prezintă cauza sau consecinţa necesară a unui fapt ce nu se doreşte a fi prezentat în mod explicit (de exemplu, a spune că este frumos afară pentru a lăsa să se înţeleagă dorinţa de a ieşi la o plimbare);

121



Elena Bonta

– implicitul enunţării – conţinutului enunţat i se adaugă actul enunţării, ceea ce îl transformă într-o condiţie a acestei activităţi; Ducrot vorbeşte în acest caz de subînţeles discursiv.

Ducrot consideră că există două tipuri fundamentale de conţinuturi implicite: presupoziţionale şi subînţelese. Pentru el, orice act ilocuţionar presupune realizarea unui act de presupoziţie, utilizat cu un scop bine definit: el fixează cadrul ulterior al discursului, ceea ce conduce implicit la ideea conform căreia condiţiile pragmatice ale presupoziţiei sunt de natură discursivă. La nivelul fiecărui enunţ, operează două conţinuturi: conţinutul exprimat – posé (p) ţi conţinutul presupus – présupposé (pp). Pe baza acestora, Ducrotv ajunge la o concluzie asupra enunţurilor: „Cînd un enunţ A se leagă de un enunţ B, legătura dintre A şi B nu priveşte niciodată ceea ce e presupus, ci numai ceea ce este exprimat în A şi în B.”

Sensurile implicite ale presupoziţiei decurg în mod logic din enunţ, sunt legate de acesta şi enunţătorul este cel care, în plan pragmatic, îşi asumă responsabilitatea ei. Astfel, „Ştiu că vrei să-mi vorbeşti” vehiculează o presupoziţie (de tip factiv); prin verbul „factiv” a şti (unul dintre mijloacele lexicale de introducere a presupoziţiei) presupune adevărul completivei pe care o introduce: B doreşte acest lucru..

Exemplul oferit nu suportă însă testul negaţiei, aşa cum s-ar întâmpla în alte cazuri în care apare acelaşi verb factiv (şi în care subiectul verbului este la persoana a II-a sau a III-a). Acest lucru se întâmplă tocmai datorită faptului că în exemplul nostru verbul apare la persoana I singular; în cazul negativei „Nu ştiu dacă vrei să îmi vorbeşti” se produce o „anulabilitate a presupoziţiei” (defea-

sibility – în termenii lui Levinsonvi), fapt care ne îndreptăţeşte să ne gândim la presupoziţie ca la un fenomen care necesită a fi descris nu numai la nivel lingvistic ci şi la nivel discursiv; ea este un act ilocuţionar care, potrivit lui Ducrot se aseamănă cu ordinul sau cu promisiunea.vii După Maingueneau,viii această presupoziţie ar fi de tipul „global”, fondată pe o antecedentă (presupune că „cineva mi-

122

R O C S I R


1 / 2006

a spus că tu vrei să-mi vorbeşti”); ea ilustrează în acelaşi timp definiţia lui Eco privind presupoziţiile: „Presupoziţiile fac parte din informaţia dată de un text; ele sunt supuse acordului reciproc din partea vorbitorului şi a ascultătorului şi formează un fel de cadru textual care determină punctul de vedere de la care discursul porneşte.”ix

Se pot identifica şi alte presupoziţii: Trebuie să lămurim nişte lucruri împreună pp exisă

lucruri ce trebuie lămurite (bazată pe verb existenţial);

La ce te referi? pp te referi la ceva (bazată pe o interogaţie parţială); la nivelul acestei întrebări şi a răspunsului care îi urmează, poate fi identificată una din funcţiile presupoziţiei, aşa cum a fost stabilită de Ducrotx: prezenţa aceleiaşi presupoziţii în cadrul cuplului întrebare-răspuns, asigură acesteia coerenţa; …după

ce ai plecat de la mine pp ai fost la mine (bazată pe un verb de schimbare de stare);

Regret ,dar n-ai spus ce s-a-ntâmplat… pp s-a întâmplat

ceva (bazată pe verb factiv); …nu era momentul şi nici nu eram

persoana potrivită să-ţi comunice… pp exista un anumit moment

când acţiunea se putea face, aşa cum exista o persoană anume

care trebuia să o facă (are la bază un verb existenţial) În acest exemplu, avem de a face de fapt cu două presupoziţii, unite prin conjuncţie copulativă. La nivelul structurii create identificăm condiţia de coerenţă stabilită de Ducrot; ambele presupoziţii fixează cadrul de coerenţă al discursului. În acelaşi exemplu, putem proba şi problema proiecţiei (ce face trimitere la principiul compoziţionalităţii, formulat de Langendeon şi Savin, 1971: „Ansamblul presupoziţiilor unei fraze complexe este produsul compoziţional al presupoziţiilor propo-ziţiilor care o formează”).xi

Mi-era frică de o reacţie, ca de obicei… pp de obicei

ai anumite reacţii în astfel de situaţii (presupoziţie factivă)

123



Elena Bonta

…dacă-mi erai prietenă, o făceai… pp nu-mi eşti prietenă (presupoziţie contrafactuală, care relevă faptul că ceea ce este presupus este contrar realităţii)

Azi se poate discuta cu tine… transmite de asemeni un conţinut implicit. De astă dată însă, interlocutorul este cel care îşi asumă întreaga responsabilitate a decodării sale. Avem de a face aici cu un subînţeles necodificat în componentele lexicale şi sintactice, şi care rezultă din enunţare şi este actualizat de condiţii contextuale: tonul vocii, în primul rând, sau gestică. Subînţelesul nu este un act marcat în frază, ci se manifestă în urma unui proces de interpretare din partea interlocutorului, pentru că, potrivit lui Ducrot, el priveşte „modul în care sensul este manifestat, este procesul în baza căruia destinatarul trebuie să descopere imaginea cuvântului meu, imagine pe care înţeleg s-o dau”xii; cu alte cuvinte, se ia în calcul numai conţinutul asertat, nu şi cel presupus.

Ducrot arată că acesta este produs de componenta retorică, şi este descoperit de locutor printr-un demers discursiv, printr-un raţionament de tipul „Dacă X crede de cuviinţă să spună Y, înseamnă că gândeşte Z.”xiii Ceea ce poate semnifica acest enunţ este „eşti calm, şi mă bucur pentru asta” (o observaţie care poate trece fără nici o remarcă din partea interlocutorului); „atunci când am vorbit erai nervoasă” (referire doar la un anumit moment al istoriei conversaţionale) sau „de regulă nu eşti aşa, astăzi este o excepţie” (remarcă ce poate stârni o reacţie mai puternică din partea interlocutorului, a cărui imagine este ameninţată).

După Gricexiv, a spune explicit („to tell something”) şi a

spune implicit („to get someone to think something”) devin două moduri fireşti de exprimare în cadrul conversaţiei. D. Sperber şi D. Wilson (1989)xv consideră că se poate face distincţia între explicitările unui enunţ (o ipoteză care se face pornind de la un enunţ este explicită dacă ea este o dezvoltare a formei logice codificate de enunţul în cauză) şi implicitările unui enunţ (orice ipoteză ce se face pornind de la un enunţ fără ca ea să fie comunicată explicit). Grice consideră că, în ceea ce priveşte conţinuturile implicite, ele se împart în două mari categorii:

124

R O C S I R


1 / 2006

convenţionale şi nonconvenţionale, la nivelul celui de al doilea grup operând de asemenea o clasificare: conţinuturi implicite conversaţionale şi nonconversaţionale.

Implicaturilexvi conversaţionale sunt, la rândul lor, fie ge-

neralizate (asociate unei expresii lingvistice, sunt independente de context şi dependente de forma expresiilor şi conţinutul lor), fie particulare (apar ca urmare a relaţiei ce se stabileşte între enunţ şi context).

Conceptul de implicatură este cel care îl ajută să explice divergenţele existente între semnificaţia frazei şi sensul comunicat de enunţ. Implicaturile conversaţionale (discursive), declanşate de maximele conversaţionale, sunt detaşabile, anulabile şi cer un calcul inferenţial particular. Implicaturile convenţionale (lexicale) sunt ataşate unei forme lingvistice, se declanşează automat, nu necesită un calcul inferenţial special, nu pot fi anulate în enunţ fără a produce contradicţie şi nu pot fi detaşate de enunţ prin înlocuirea expresiei cu un sinonim al ei.

Grice consideră că detectarea unei implicaturi conversa-ţionale are la bază un întreg demers : „X a spus P; nu sunt motive de a bănui că nu respectă regulile, sau cel puţin principiul coo-perării. Pentru asta, el ar fi trebuit să gândească Q; el ştie (şi ştie că eu ştiu că ştie) că eu înţeleg că e necesar să bănuiesc că gândeşte Q; n-a făcut nimic să mă împiedece să gândesc Q, sau cel puţin mă lasă să gândesc Q; deci a implicitat Q.”xvii Definiţia lui Grice scoate în evidenţă faptul că interpretarea enunţurilor nu mai trebuie să fie legată doar de sensul frazei enunţate şi de contextul enunţării, ci şi de principiul cooperării şi de cele patru maxime conver-

saţionale pe care acesta le antrenează. Acest lucru se datorază în primul rând faptului că orice schimb conversaţional are la bază dorinţa de realizare a cooperării, ceea ce antrenează comporta-mente cooperante. Comportamentul noncooperant se manifestă prin trensgresarea voită sau nu a maximelor.

Recunoaştem în „o persoană” un exemplu de implicatură conversaţională generalizată, care lasă să se înţeleagă că enunţă-torul nu este în relaţie de proximitate cu persoana respectivă, iar în

125



Elena Bonta

cazul lui „Dac’ai auzit deja, dar nu ştiu la cine te referi…” o implicatură conversaţională particulară („ai aflat despre acest lucru, deci este adevărat”). În cazul lui „eşti un arici gata de atac” recunoaştem o metaforă, constituită într-o implicatură conversaţională nedeterminată.xviii Interesant de amintit este ipoteza formulată de Kartunner şi Peters xix(1979), conform căreia unele presupoziţii pot fi tratate drept implicaturi conversaţionale sau convenţionale. Identificăm în textul nostru un exemplu ce ar putea constitui o aplicaţie a acestei ipoteze: „Dacă-mi erai prietenă, o făceai…”, o condiţională contrafactuală, care poate fi intrpretată drept o implicatură conversaţională particulară, ce necesită recurgerea la context şi la maximele conversaţionale (în cazul nostru, la maxima de cantitate).

Fr. Récanatixx vorbeşte de subimplicitare conversaţională, înţeleasă ca o ipoteză aflată la baza comunicării subînţelese, prin care se ajunge la restabilirea ordinii/armoniei în lume, prin cuvântul ce realizează cooperarea. Locutorul care are aptitudinea de a se baza pe acestă ipoteză, are de fapt capacitatea de a primi informaţia implicită şi, în acelaşi timp, de a înţelege subînţelesul. Lucrurile se complică în cazul actelor de limbaj indirecte, care demonstrează faptul că valoarea ilocuţionară a enunţării trebuie să fie dedusă pe baza contextului efectiv în care actul este produs.

Pentru Sperber şi Wilson, există premise implicitate şi concluzii implicitate (ambele alcătuind implicitările unui enunţ), pentru că, spun ei, pentru a obţine o interpretare coerentă cu principiul pertinenţei, e nevoie de un ansamblu de ipoteze:

a) ilocutorie – dă posibilitatea locutorului să realizeze un act de cerinţă într-un mod implicit, cu ajutorul unui act de asertare;

b) a ironiei – cu o valoare inversă conţinutului asertat în enunţul sursă; putem identifica un astfel de implicit în enunţul „Şi-ai fost foa-a-rte sinceră…”;

c) a gradaţiei – conţinutul exprimat este plasat pe o scară evaluativă (pozitivă sau negativă) prin raportare la conţinutul enunţului sursă.

126

R O C S I R


1 / 2006

Faptul că întotdeauna avem de a face în conversaţie cu conţinuturi explicite şi implicite îngreunează oarecum decodarea mesajelor transmise şi necesită un efort interpretativ considerabil din partea interlocutorului. Acest lucru aduce în discuţie problema mecanismelor inferenţiale.

Interpretarea completă şi corectă a enunţului reprezintă sarcina principală a pragmaticii.

Considerăm că demersul cercetărilor în acest sens trebuie să pornească de la distincţia făcută de Ducrot între frază şi enunţ. Pentru el, fraza este o entitate abstractă, alcătuită din cuvinte a căror combinare este asigurată de reguli sintactice, pe când enunţul corespunde unei enunţări particulare a frazei. El atribuie frazei o semnificaţie, iar enunţului un sens. Semnificaţia frazei este cea care, pornind de la situaţia de discurs, asigură un set de instrucţiuni, care, la rândul lor, permit inferenţa sensului. Componenta intenţională a discursului trimite tocmai la încercarea locutorului de a-l determina pe interlocutor să tragă o anumită concluzie din enunţul produs; intenţiile locutorului sunt cele care stau la baza înlănţuirii replicilor.

Abordările pragmatice de tipul teoriei actelor de limbaj (Searle) şi teoriei implicaturilor (Grice) operează cu distincţia între aspectele explicite ale sensului şi aspectele sale implicite, exprimate în diferenţele dintre sens literal şi implicatură (Grice), sau între sensul frazei şi sensul enunţării (Searle).

Potrivit lui Searle, punctul de plecare în interpretarea sensului implicit îl reprezintă sensul literal, informaţia aparţinând fondului comun de cunoştinţe şi condiţiile de reuşită ale actelor ilocuţionare.

Pentru Grice, elementele definitorii pentru determinarea sensului implicit sunt sensul literal, contextul şi maximele conversaţionale.

Modelul inferenţei propus de D.Sperber şi D. Wilsonxxi explică în ce fel se recuperează implicaturile, pornind de la enunţ şi de la alte informaţii (situaţie, context, maxime conversaţionale). Pentru cei doi autori, succesul principiului cooperării depinde de

127



Elena Bonta

maximele conversaţionale; ei sugerează să ne servim de regulile inferenţiale pentru a stabili atât tipul cât şi cantitatea de informaţie accesibilă prin recursul la trei instrumente de interpretare pragmatică: memoria (cu rol important în „recuperarea” trecutului şi inferenţa nespusului în mod explicit), imaginaţia (oferă posibilităţi nelimitate de elaborare a ipotezelor privind lumile posibile), observaţia (permite luarea în consideraţiea situaţiei în curs/prezente, direct observabile). Aceste trei instrumente ajută partenerul de interacţiune să stabilească cu uşurinţă pertinenţa a ceea ce este prezentat drept cunoscut.

Interpretarea este dependentă şi de capacitatea cognitivă a interlocutorului; ea permite acestuia să-şi construiască un „context” care să-l ajute în interpretarea, coerentă cu principiul pertinenţei. Acest lucru este bazat însă pe presupoziţia logică că locutorul a produs enunţul care a permis interlocutorului său o interpretare realizată printr-un minim efort. Ajungem astfel la ideea de bază a teoriei celor doi: orice enunţ este considerat a fi un „vehicul” al propriei sale pertinenţe, definită prin recursul la două condiţii:

a) cu cât un enunţ produce mai multe efecte contextuale într-o situaţie dată, cu atât ele este mai puţin pertinent;

b) cu cât interpretarea unui enunţ, într-o situaţie dată, cere mai puţine eforturi de prelucrare, cu atât enunţul este mai pertinent. Interpretarea nu depinde însă doar de enunţ, ci şi de combinarea acestuia cu diversele ipoteze care alcătuiesc contextul, deci de un proces de contextualizare. Pentru Sperber şi Wilson, procesul interpretativ este un proces ce manifestă un caracter ierarhizat, la nivelul căruia intervin numeroase operaţii interpretative lingvistice şi pragmatice, între care, componenta de interpretare pragmatică joacă un rol deosebit şi se realizează pe baza unui sistem deductiv, ce nu poate să nu ia în considerare atât forma logică a enunţului, cât şi contextul în care acesta apare. Contextul include propoziţii care au la bază diverse tipuri de informaţii: informaţii oferite de însuşi cadrul fizic în interiorul căruia acţionează interlocutorii, informaţii oferite de cunoştinţele enciclopedice ale acestora, precum şi din interpretarea enunţurilor deja produse.

128

R O C S I R


1 / 2006

Conform teoriei lor, efectele contextuale sunt de trei feluri: implicaţii contextuale (concluzii ce au la bază enunţurilor şi contextul), re-evaluarea informaţiei disponibile şi eliminarea propoziţiei stocate în memorie, şi care indică o contradicţie cu o implicaţie.

Tot unei viziuni ierarhizate aparţine şi problema contextuală legată de necesitatea dezambiguizării enunţurilor şi atribuirea referenţilor, pe care o încearcă pragmatica. Este vorba de procesele care se aplică ambiguităţilor lingvistice (caracterizate prin producerea posibilă a două forme logice), ce cuprind enunţuri ambigue din punct de vedere sintactic şi lexical, de tipulxxii „Seara venea mai devreme” (cine? „înserarea” sau „el/ea”) şi „Banca nu e departe de ei” („scaunul” sau „instituţia financiară”), şi pe care interlocutorii trebuie să le rezolve, pentru a ajunge la o interpretare „bună”, corectă a sensului pe care locutorul a intenţionat să-l comunice. Acelaşi lucru se întâmplă şi pe planul referenţilor. Interlocutorul trebuie să determine sensul expresiilor ai căror referenţi depind în mod direct de factorii lingvistici (anaforice) sau extralingvistici (deictice).

După Gumperzxxiii, în conversaţie există întotdeauna un număr considerabil de interpretări posibile, interpretări care sunt negociate, „corijate” şi transformate în cursul interacţiunii. Orientarea interpretativă este asigurată de implicaturile conversa-ţionale, fondate pe „aşteptările stereotipe de coocurenţă între conţinut şi stilul superficial.xxiv „Caracteristicile superficiale ale formei mesajului, numite de Gumperz „indici de contextualizare” (caracteristici de formă lingvistică care intervin în semnalarea presupoziţiilor contextuale) înlesnesc procesul de codare-decodare a activităţii în curs; ei vehiculează informaţia, iar semnificaţia este rezultat al procesului de interacţiune. Gumperz consideră că dialectul sau stilul, o parte a elementelor prozodice, expresiile stereotip sau strategiile de secvenţialitate pot avea funcţii de contextualizare. El aduce de asemeni în discuţie problema semna-lelor nonverbale, cărora le atribuie un rol important în interpretare.

129



Elena Bonta

Grice se opune concepţiei contextualiste asupra interpre-tării enunţurilor. Demersul său, de natură pragmatică, are la bază ideea că principiile generale de inferenţă pragmatică dictează modul de utilizare a limbii; după el, inferenţele implicite sunt cele supuse negocierii. Potrivit Principiului Cooperării şi maximelor conversaţionale, comunicarea se realizează deoarece interlocutorul recunoaşte faptul că locutorul produce mesaje cu intenţia ca el, interlocutorul, să recunoască aceste intenţii, iar interlocutorul extrage sensul din violarea aparentă a acestor maxime.

Astfel, utilizând maxima de cantitate (a) sau de relaţie (b),

locutorul „forţează” interlocutorul să tragă o anumită concluzie: A: Cred că i-ai invitat pe Paul şi pe Adrian. B: L-am invitat pe Paul. Implicatura: Nu l-am invitat pe Adrian [ încă].

A: Mergi cu noi în excursie? B: Departamentul meu lucrează sâmbătă. Implicatura: Nu merg

Interpretarea depinde însă şi de alţi factori, printre care

competenţa ocupă un loc aparte. Sensul – în concepţia lui Kerbrat-Orecchioni – este recuperat prin competenţele de ordin lingvistic (competenţa lingvistică reprezintă competenţa locutorului de a îndeplini acte ilocutorii şi de a înţelege actele ilocutorii produse de interlocutor; permite extragerea inferenţelor dintre enunţuri), enciclopedic (competenţa enciclopedică este cea care oferă nume-roase informaţii contextuale); logic (competenţa logică - de tipul inferenţelor de ordin praxeologic, potrivit cărora indivizii posedă diverse cunoştinţe despre lume, reprezentate cognitiv prin scenarii; cunoaşterea acestor scenarii este foarte importantă; ea asigură setul de aşteptări privind regularitatea acţiunilor umane); retorico-pragmatic (competenţa retorico-pragmatică include cunoştinţele

130

R O C S I R


1 / 2006

individului vizând funcţionarea principiilor discursive; e vorba de cunoaşterea maximelor conversaţionale sau a legilor discursului).

La acestea, am putea, desigur, adăuga, deciziile de ordin mai mult sau mai puţin subiectiv pe care le iau subiecţii în decodare, capacitatea lor de înţelegere şi evaluare, precum şi obiectivele fiecărui participant la interacţiune. A. Reboul şi J. Moeschlerxxv demonstrează că noţiunea de intenţionalitate este o condiţie a interpretării enunţului. Interlocutorul ajunge la o interpretare satisfăcătoare a enunţului în momentul în care „el a ajuns să recupereze conţinutul pe care locutorul avea intenţia să-l comunice prin discursul său.”xxvi

Acţiunea verbală intenţională a locutorului nu este realizată decât dacă este recunoscută de interlocutor, deci doar în momentul în care ea face parte din ceea ce Levinsonxxvii numea mutual knowledge (fond cognitiv comun celor doi).

Faptul că interlocutorul atribuie un sens enunţului, de multe ori diferit de sensul literal, se datorează recursului la actele verbale indirecte şi la implicit, dar şi la un alt act de limbaj, referinţa. BIBLIOGRAFIE

Charaudeau, P. (1983): Langage et discours, Paris, Hachette. Constantibnescu-Dobridor, Gh.(1998): Dicţionar de termeni lingvisitici, Bucureşti, Ed. Teora. Ducrot, O. (1972): Dire et ne pas dire, Paris, Herman. Ducrot, O. (1984): Le dire et le dit, Paris, Éditions de Minuit. Ducrot, O; Schaeffer, J.M.(1996): Noul dicţionar al ştiinţelor limbajului, Bucureşti, Ed. Babel (trad. Anca Măgureanu, Viorel Vişan, Marina Păunescu). Eco, U. (1996): Limitele interpretării, Constanţa, Ed. Pontica.

131



Elena Bonta

Grice, H.(1980): Logique et conversation, Communications, no 30, Paris Gumperz, J. (1989): Engager la conversation, Paris, Les Éditions de Minuit. Levinson, St.C.(1983): Pragmatics, Cambridge, CUP Maingueneau, D.(1990): Pragmatique pour le discours littéraire, Paris, Bordas. Moeschler, J. (1985): Argumentation et conversation, Paris, Hattier Credif. Moeschler, J; Reboul, A.(1999): Dicţionar enciclopedic de pragmatică, Cluj, Ed. Echinox (trad. Carmen Vlad, Liana Pop). Récanati, Fr. (1979): La tranparence et l’énonciation, Paris, Seuil. Récanati, Fr. (1979): La tranparence et l’énonciation, Paris, Seuil. Sperber, D; Wilson, D.(1989): La Pertinence. Communication et

cognition, Paris, Éditions de Minuit. NOTE

i Moeschler, J. (1985): Argumentation et conversation, Paris, Hattier Credif, p. 34 ii Charaudeau, P. (1983): Langage et discours, Paris, Hachette, p. 58 iii Ibidem, p. 54 iv Ducrot, O. (1972): Dire et ne pas dire, Paris, Herman, p. 4 v Ducrot, O. (1972): Dire et ne pas dire, Paris, Herman, p. 4 vi Levinson, St.C.(1983): Pragmatics, Cambridge, CUP vii Ducrot, O. (1984): Le dire et le dit, Paris, Éditions de Minuit, p. 42 viii Maingueneau, D.(1990): Pragmatique pour le discours littéraire, Paris, Bordas, p. 83 ix Eco, U. (1996): Limitele interpretării, Constanţa, Pontica, p. 319 x Ducrot, O. (1984): Le dire et le dit, Paris, Éditions de Minuit

132

R O C S I R


1 / 2006

xi Apud Moeschler, J; Reboul, A.(1999): Dicţionar enciclopedic de

pragmatică, Cluj, Ed. Echinox, p.228 xii Ducrot, O. (1984): Le dire et le dit, Paris, Éditions de Minuit, p. 44 xiii Ducrot, O.(1972): Dire et ne pas dire, Paris, Herman, p. 132 xiv Grice, H.(1980): Logique et conversation, Communications, no 30, Paris xv Sperber, D; Wilson, D.(1989): La Pertinence. Communication et cognition, Paris, Éditions de Minuit xvi Termenul este traducerea din limba engleză a conceptului de „implicature”(implicaţie/implicatură – concepte de tip pragmatic); apare cu această traducere în Ducrot, O; Schaeffer, J.M.(1996): Noul dicţionar al ştiinţelor xvii Grice, H. (1980): op.cit. xviii Moeschler, J; Reboul, A.(1999): op.cit., p.238 xix Ibidem, p.239 xx Récanati, Fr. (1979): La tranparence et l’énonciation, Paris, Seuil xxi Apud Moeschler, J; Reboul, A.(1999): op.cit., p. 86 xxii Constantibnescu-Dobridor, Gh.(1998): Dicţionar de termeni lingvisitici, Bucureşti, Ed. Teora, p.21 xxiii Gumperz, J. (1989): Engager la conversation, Paris, Les Éditions de Minuit xxiv Ibidem, p. 62 xxv Reboul, A; Moeschler, J.(1998): Pragmatique du discours, Paris, Armand Colin xxvi Ibidem, p. 47 xxvii Levinson, St.C.(1983): Pragmatics, Cambridge, CUP, p. 16

R O C S I R

ISSN: 1582-0521

www.rocsir.usv.ro

Documents

R O C S I R - Golden Ideas Home 1... · 2008. 1. 19. · Lucian Blaga pentru filozofia Vedantei, din care f ăcuse lecturi intense şi citise lucr ări de interpretare înc ă din