Războiul de 100 de ani? Care război, se întreabă unii istorici, printre care i cunoscutul istoricș britanic Ian Mortimer. El pune la îndoială ideea unui război medieval anglo-francez continuu iș scoate la iveală aspectele foarte complexe ale mai multor conflicte distincte care au început cu o profe ie i s-au sfâr it cu o dinastie engleză în căutarea aprobării divine.ț ș șToată lumea tie că Războiul de 100 de ani a constat într-o serie de conflicte între regateleș medievale englez i francez în secolele XIV-XV. A fost caracterizat prin preten ia regilor Anglieiș ț de a deveni i regi ai Fran ei în baza drepturilor de mo tenire ale Isabelei de Fran a, mama luiș ț ș ț Edward al III-lea i ultimul copil în via ă al regelui francez Filip cel Frumos. Însă lucrurile nuș ț sunt atât de simple. Care au fost exact combatan ii i ce urmăreau ei? Ce aveau în comun i ce-iț ș ș despăr ea? Ce a dat acestui război caracterul său unitar? Este ideea unui singur război altcevaț decât un mit al istoriografiei?Problemele încep încă din momentul în care luăm în considerare diferitele date pentru începutul

i sfâr itul acestui „război”. Unii autori afirmă cu încredere că acest conflict începe în noiembrieș ș 1337, odată cu prima bătălie de la Cadsand, când englezii atacă o comunitate flamandă. Al ii,ț care văd în acest război o luptă pentru Ducatul Aquitaniei, preferă ca moment de început al războiului confiscarea ducatului de către francezi, care are loc în acela i an. Al i istorici – cei careș ț cred că principalul motiv pentru război a fost preten ia englezilor la tronul francez – sus in căț ț războiul a început când Edward al III-lea i-a asumat titlul de rege al Fran ei, în 1340. Dar chiarș ț dacă războiul ar fi caracterizat prin această preten ie a regilor englezi, primele ac iuni în aceastăț ț direc ie datează din 1328. Cât despre disputele pentru Aquitania, acestea au început încă i maiț ș devreme.În consecin ă, istoricii nu s-au pus de acord cu privire la data la care începe acest război. Înț func ie de cum îl interpretează, istoricii aleg o variantă sau alta. Dacă principala problemă eraț Aquitania, atunci 1453 – anul în care regele francez cucere te definitiv regiunea – esteș momentul de sfâr it al războiului. Dar dacă ne referim la posesiunile engleze în Fran a, atunciș ț observăm că ultimul teritoriu englez în Fran a, Calais, trece în posesiunea regilor Fran ei abia înț ț 1558. i dacă ne gândim la preten ia regilor Angliei de a fi i regi ai Fran ei, atunci putem mergeȘ ț ș ț încă i mai departe în timp din moment ce regii englezi nu au renun at decât după secole bune laș ț aceste preten ii. George al III-lea i-a păstrat această preten ie chiar i după ce Ludovic al XVI-ț ș ț șlea a fost executat de revolu ionari, în 1793. Astfel, s-ar putea ajunge la concluzia că războiul ar fiț durat 450 de ani!Unii ar spune că aceste obiec ii nu sunt importante. Războiul de 100 de ani, a a cum îl tie toatăț ș ș lumea, s-a desfă urat între 1337 i 1453. Însă conceptul unui conflict singular duce laș ș interpretarea eronată a evenimentelor din acei ani i a personajelor implicate, mai ales în ultimaș jumătate a războiului. Există motiva ii distincte i dezvoltări aparte în cadrul acestei unită iț ș ț artificiale ce nu sunt valabile pentru toată perioada celor 100 (de fapt, 116) de ani. La fel de bine s-ar putea vorbi, spune Ian Mortimer, despre „Războiul de 75 de ani” referindu-se la conflictul continuu dintre Fran a i Germania între 1871 i 1945? Asemenea lungi războaie artificiale arț ș ș putea fi caracterizate nu doar prin conflicte militare directe, ci i prin suspiciuni reciproce întreș două na iuni. Ideea unui război unitar neglijează evolu ia motivelor pentru a merge la război,ț ț schimbarea for elor politice i a câmpurilor de luptă, precum i schimbarea nivelului de sprijinț ș ș popular pentru război.A a că rămâne să ne întrebăm de ce conflictele anglo-franceze din perioada 1337-1453 suntș denumite generic „Războiul de 100 de ani”. Explica ia mai simplă este că, din perspectivăț franceză, aceste conflicte au reprezentat un război unitar. Prima referin ă modernă la „războiulț de 100 de ani” datează din 1823 i a fost apoi preluată rapid de istoricii francezi din secolul XIX.ș Pentru francezii de atunci, datele 1337 i 1453 marcau începutul i sfâr itului unui conflict unic:ș ș ș 1337 era data la care trupele engleze pă esc pe teritoriul francez, iar 1453, data plecării lor.ș Astfel, ideea unui război de 100 de ani a apărut retrospectiv, bazată fiind pe datele istorice privind prezen a militară engleză pe teritoriul Fran ei (care, la momentul 1337, nu a fostț ț neapărat ceva neobi nuit; dar în secolul XIX; când grani ele erau bine definite, istoricii auș ț interpretat acest lucru ca fiind motivul începutului războiului).

Cauze

Cauzele principale ale conflictului pot fi împăr ite în trei categorii: dispute teritoriale, preten iiț ț dinastice i competi ie economică.ș ț [1]

Disputele teritoriale

Disputele teritoriale vizau Aquitania (cunoscută i cu denumirea de Guyenne), un ducat în sud-șvestul Fran ei i parte din regatul Fran ei. Disputele teritoriale au apărut de la mijlocul secoluluiț ș ț al XII-lea, o dată cu mariajul dintre Eleanor de Aquitania, mo tenitoarea tronului ducal, iș ș  Henric al II-lea al Angliei, regele Angliei care era i duce al Aquitaniei. A adar, în ducele Aquitaniei,ș ș monarhii francezi angaja i, începând cuț  Filip al II-lea, într-un proces de unificare teritorială iș limitare a autonomiilor regionale i tendi elor politice centrifuge, aveau un rival puternic, înș ț spatele căruia se afla for a economică a regatului Angliei. Din punctul de vedere al monarhieiț franceze, care reu ise deja să elimine controlul regelui Angliei asupra ducatuluiș  Normandiei (din 1204),[2] situa ia Aquitaniei era prioritară. Dar problema era spinoasă i din perspectivaț ș monarhiei engleze. După introducerea normelor feudo-vasalice în secolele al XII-lea i al XIII-lea,ș ca urmare a noilor idei despre proprietate i rela iile dintre seniorii de diferite ranguri elaborateș ț în nordul Italiei sub influen a redescoperirii dreptului roman,ț [3]rela ia dintre regele Fran ei iț ț ș ducele Aquitaniei a fost pusă i în termeni feudali. De i referirile la Aquitania ca „fief” al regeluiș ș Fran ei aveau un caracter tehnic, strict juridic - Aquitania fiind o forma iune statală cu o istorieț ț

i tradi ii de guvernare proprii, cu propriile legi i cutume, etc., deci nu un „domeniu feudal”ș ț ș [4] - avoca ii regelui Fran ei puteau acum invoca noile norme feudale pentru a justifica, în anumiteț ț condi ii, confiscarea ducatului. Este ceea ce s-a întâmplat în 1294, cândț  Eduard I al Angliei a fost citat de Filip al IV-lea al Fran eiț  să apară în fa a Parlamentului dinț  Paris pentru a răspunde unor acuza ii asupra unei chestiuni de grani ă. Eduard a refuzat; în consecin ă, regele Fran ei aț ț ț ț declarat ducatul confiscat. Războiul de grani ă care a urmat a fost indecis, iar în 1303 s-a revenitț la status quo-ul din 1294, dar tensiunile create de situ ia Aquitaniei erau evidente. Conflictul dinț 1294-1297, de i limitat i de scurtă durată, constituie un precedent direct pentru Războiul deș ș 100 de Ani. Regii Angliei vor dori o clarificare - în sensul unei limitări - a obliga iilor fa ă de regiiț ț Fran ei decurgând din de inerea ducatului Aquitaniei.ț ț

Preten ii dinasticeț

Acestor probleme li s-au adăugat multe probleme, după 1328, preten iile dinasticeț  ale regelui Angliei. Prin moartea lui Carol al IV-lea fără urma i direc i (1328), dinastiaș ț  cape ianăț  se sfâr ise,ș iar drepturile dinastice cele mai solide la tronul Fran ei le avea chiar regele Angliei,ț  Eduard al III-lea - fapt doar în aparen ă paradoxal, inând seama de mariajele dinastice dintre cape ieni iț ț ț ș Plantagene i, care îi aduceau acum regelui Angliei temeiuri puternice pentru a viza tronulț Fran ei. Alegerea regelui Angliei ca rege al Fran ei punea însă probleme insurmontabile pentruț ț nobilimea i înaltul cler francez, tocmai din prisma îndelungatei rivalită i dintre cele două ări iș ț ț ș a conflictelor recente. S-a optat a adar pentru un candidat francez, contele de Valois - unchi alș defunctului rege - încoronat la Reims ca Filip al VI-lea. Alegerea a fost justificată prin invocarea, pentru prima oară, a legii salice, care excludea transmiterea drepturilor dinastice pe linie maternă - cazul lui Eduard al III-lea, a cărui mamă Isabela era sora ultimului rege cape ian. Dupăț câ iva ani de negocieri i tatonări, în cursul cărora Eduard l-a recunoscut pe Filip drept rege alț ș Fran ei i i-a depus omagiul ca duce al Aquitaniei, nu s-a putut ajunge la un consens în privin aț ș ț statutului i obliga iilor regelui Angliei în calitatea sa de duce de Aquitania. În acest context,ș ț Eduard părea dispus să reînvie preten iile sale dinastice la tronul Fran ei, chiar dacă doar înț ț scopul consolidării pozi iei sale în Aquitania - cucerirea întregului regat al Fran ei părând la acelț ț moment o cauză fără sor i de izbândă. În 1337 Filip a declarat ducatul Aquitaniei confiscat subț pretextul unor acte de rebeliune ale lui Eduard. Războiului de 100 de Ani începuse.

Cauze economice

Conflictul poate fi văzut însă i ca unulș  economic. Aquitania ocupa o vastă suprafa ă costieră,ț acoperind mare parte din accesul Fran ei la oceanul Atlantic; porturi caț  Bordeauxgenerau un venit fiscal important datorită comer ului cu vin i pe te. De aici i dorin a monarhiei franceze,ț ș ș ș ț aflată într-un proces de consolidare i expansiune de mai bine de un veac, de a controla nu doarș coastele Aquitaniei, ci i ale provinciei vecine,ș  Bretania. De altfel, Bretania va juca un rol important în cursul Războiului de 100 de Ani. Din aceea i perspectivă economică era vizat iș ș comitatul Flandrei, ale cărui manufacturi de postav depindeau de comer ul cu lână din Anglia;ț ori regii Fran ei încercaseră să- i subordoneze total Flandra, cel mai recent cu doar două deceniiț ș în urmă, în timpul lui Filip al IV-lea.

Fazele războiului

De i istoricii de azi încă vorbesc despre Războiul de 100 de ani, ei fac distinc ia între patru sauș ț cinci perioade principale de conflict. Prima este războiul dintre Edward al III-lea i Filip al VI-lea,ș care începe în anii 1330 i se sfâr e te în 1360. A doua e reprezentată de războiul reluat deș ș ș francezi în 1369 i încheiat două decenii mai târziu. A treia perioadă se referă la micile conflicteș navale de după venirea la tron a lui Henric al IV-lea, iar a patra la războiul îcenput prin campaniile engleze din Fran a începând cu 1412. Ultima fază a războiului, în care engleziiț renun ă la aproape toate posesiunile din Fran a, e i ea împăr ită în două, asediul Orléans dinț ț ș ț 1428-1429 fiind considerat punctul de cotitură.

Izbucnirea războiului

Când a început războiul, Fran a avea o popula ie de 14 milioane i era cea mai puternică for ăț ț ș ț militară din Europa; Anglia avea o popula ie de numai 4 milioane.ț Victoriile pe care englezii le-au purtat la Crécy (1346) i mai târziu laș  Poitiers (1356) i-au uimit

i i-au umplut de un imens orgoliu. Înș  1347 au pus stăpânire pe Calais, care le asigura domina iaț asupra Canalului Mânecii (au avut control asupra lui peste 40 de ani), i pe care l-au păstratș două sute de ani, perioadă în decursul căreia au expulzat aproape to i bă tina ii i i-au înlocuitț ș ș ș cu englezi. În sfâr it, înș 1361, regele Angliei face pace la Bretigny i, după ce pretinde întregș regatul Fran ei, se mul ume te cu Aquitania, comitatul de Ponthieu i cu Calais. Era o paceț ț ș ș ineficace, căci nu rezolva singura chestiune deosebit de serioasă – suveranitatea englezilor asupra provinciilor care nu mai voiau să fie engleze. Notabilită ile din La Rochelle spuneau: "Neț supunem englezilor cu vorba: dar cu inima niciodată". Începutul Războiului de 100 de Ani constituie pentru Anglia o perioadă de aparentă prosperitate; furnizorii de alimente, armurierii, constructorii de nave fac avere. Jefuirea Normandiei duce la îmbogă irea solda ilor i a famliilor lor; nevoia de bani a regelui permiteț ț ș ora elor i indivizilor să cumpere libertă i la pre uri convenabile.ș ș ț ț Două clase se dezvoltă atunci cu rapiditate în mediul rural englez: clasa fermierilor, semiproprietari, liberi pe pământurile închiriate de ei, intermediari între cavaler i fostul vilan,ș

i clasa muncitorilor agricoli care au scăpat de erbie, fie răscumpărându-se ei în i i fieș ș ș ș refugiindu-se timp de un an i o zi într-un ora proteguit printr-o cartă. Multă vreme de aiciș ș încolo seniorii i parlamentele vor mai încerca să lege de pământ mâna de lucru, dar vor e ua.ș ș În Anglia epidemia de ciumă neagră a inut deosebit de mult; stationară înț  1349, a reînceput în anul următor reducând popula ia regatului de la 4 milioane la circa 2 milioane i jumatate.ț ș În anul 1356, fiul regelui Eduard al III-lea, Prin ul Negru, s-a aflat laț  Poitiers în aceea i situa ieș ț ca tatăl său la Crecy cu 10 ani în urmă. Ioan al II-lea a respins toate încercările Prin ului de aț negocia i a atacat; bătălia de la Poitiers a avut un curs similar cu cea de la Crecy, însă regeleș Ioan a întreprins un alt atac dezastruos după o perioadă de trei ani. Când lupta a luat sfâr it,ș floarea cavaleriei franceze a fost doborată, regele însu i căzând prizonier. De i Eduard al III-leaș ș a renun at la tronul Fran ei, semnarea Tratatului de la Bretigny reprezenta un mare triumf înț ț favoarea sa. Aparent definitiv, triumful a fost de scurtă durată.

Victorii franceze sub Carol al V-lea: 1360–1400

Succesorul lui Ioan al II-lea al Fran eiț  a fost un rege mare, Carol al V-lea, care a avut mai pu ineț scrupule, iar când războiul a izbucnit din nou în 1369 a fost mai bine pregatit, mai ales datorită generalilor săi – Du Guesclin, Clisson – care fortificaseră mai multe puncte de rezisten ă peț teritoriul francez i elaboraseră o strategie bazată pe evitarea luptei, lăsându-i pe englezi să- iș ș epuizeze singuri for ele. Această tactică a func ionat atât de bine încât, fără câ tigarea unorț ț ș bătălii importante, francezii au recuperat treptat majoritatea teritoriilor cedate la Bretigny. Cucerirea i ocuparea unui imperiu continental depă eau for ele Angliei, care "nu era destul deș ș ț puternică – nici în oameni, nici în bani – ca să ocupe în permanen ă primul loc în Europa". Înț fine, i acesta-i faptul cel mai important,ș  Anglia nu mai era stăpâna mării, fără de care înceta să mai fie invulnerabilă. Stângăcia Prin ului Negru, mai slab ca diplomat decât ca soldat, dusese laț alian a regelui Castiliei i a regelui Fran ei. Flota lui domina Golful Gasconiei i Canalul Mânecii;ț ș ț ș nu numai că o flotă engleză a fost nimicită la La Rochelle, dar navele franceze intrau nestingherite pe Tamisa, flotilele franceze devastau ora ele de pe coastă i incendiau satele deș ș pescari. Singurul mijloc de apărare al Angliei consta în a chema la arme popula ia de coaste prinț focuri aprinse pe înăl imi - metodă care permitea năvălitorilor să debarce, să ac ioneze i săț ț ș fugă. Domnia lui Eduard al III-lea a luat sfâr it în mod ru inos înș ș  1377  i, deoarece Prin ul Negruș ț murise cu un an în urmă, tronul Angliei a fost mo tenit de nepotul lui Eduard, băiatul de 10ș ani, Richard al II-lea ce avea să se confrunte curând cu o revoltă a ăranilor i cu alte problemeț ș serioase. Fran aț  ar fi putut foarte bine să profite de dificultă ile englezilor în timpul domniilorț agitate ale lui Richard al II-lea  iș  Henric al IV-lea, momente în care Anglia era incapabilă să câ tige războiul. Însă, de i o flotă franceză reînnoită a devastat coasta de Sud a Angliei laș ș începutul domniei lui Richard al II-lea, monarhia franceză a devenit în curând la fel de incapabilă ca i rivala sa.ș  Carol al VI-lea al Fran eiț  a venit la putere la vârsta de 12 ani i a înnebunit înș tinere e; în cea mai mare parte a domniei sale de lungă durată (ț 1380-1422), Fran aț  s-a aflat sub controlul rudelor regale, care au prădat veniturile coroanei i au avut numeroase divergen eș ț între ele.

Victorii engleze sub Henric al V-lea: 1400–1422

În acest timp, în fruntea Angliei, se afla un rege tânăr, ambi ios i războinic,ț ș  Henric al V-lea (1413-1422). În 1415, Henric a trecut Canalul i, sperând să cucereascaș Normandia, a început asedierea i capturarea portului cheie de la Plarfeur. Deoarece aceasta era o opera iune dificilă,ș ț în octombrie, Henric s-a îndreptat spre nord-est pentru a petrece iarna la Calais. Ne tiind în ceș pozi ie se aflau francezii, acesta s-a pomenit fa ă în fa ă cu o mare armata inamică. Nereu ind săț ț ț ș ajungă la un compromis cu francezii, a fost silit să lupte în bătălia de la Azincourt; în ciuda exemplelor de la Crecy i Poitiers, armata franceză, atacată de-a lungul unui front îngust, sub oș ploaie de săge i, nu a reu it să străpungă apărarea englezilor.ț ș Bătălia de la Azincourt nu a contribuit direct la realizarea planului de cucerire al lui Henric însă i-a conferit un prestigiu important, incurajându-i pe englezi să continuie războiul. O altă consecin ă importantă a acestei bătălii a constat în faptul că francezii nu mai doreau să-lț întâlnească pe câmpul de luptă pe Henric, astfel, acesta i-a petrecut doi ani asediind i cucerindș ș nestingherit ora e dinș  Normandia. În timp ce figura lui Henric se impunea, Ducele de Burgundia a renun at la neutralitate, formând o alian ă cu inamicul; alia ii au început în curând să- iț ț ț ș exercite controlul asupra regelui Fran ei i asupra întregii regiuni din nordul Loarei iar prinț ș Tratatul de la Troyes (1420) s-a hotărât căsătoria lui Henric al V-lea cu fiica lui Carol al VI-lea, Caterina, urmand ca Henric să devina rege al Fran ei după moartea socrului său. Singuraț opozi ie, din sudul Loarei, a fost sus inută de fiul lui Carol VI, Dauphin, însă acesta a fost respins,ț ț fiind considerat bastard.

Fran a unită: 1422–1453ț

Moartea subită a lui Henric al V-lea al Angliei a complicat situa ia. După moartea luiț Carol, câteva luni mai târziu, existau doi rivali la tronul Fran ei: fiul lui Henric în vârstă de un an i fostulț ș Dauphin ce purta acum numele de Carol al VII-lea.De i pozi ia englezilor era mai pu in consolidată, francezii nu au înregistrat progrese până laș ț ț apari ia celebreiț  Ioana d'Arc. În anul 1430, Ioana a fost capturată de burgunzi; ace tia au predat-o englezilor care au judecat-șo sub acuza ia de vrăjitorie, crezând că prin condamnarea ei îl vor discredita pe Carol al VII-lea.ț Treptat războiul s-a încheiat. În anul 1435, Carol i Ducele de Burgundia s-au împăcat,ș iar Parisul a căzut în anul următor. După un armisti iu, francezii au lansat o campanie care aț eliberat Normandia în 1449 - 1450, culminând cu o victorie decisivă la Formigny. În 1453, în urma bătăliei de la Castillon, Războiul de 100 de Ani a luat sfâr it;ș Anglia  i-aș men inut stăpânirea doar asupraț  Calais-ului, care a fost recuperat de francezi în 1558. În urma acestor războaie, Anglia  iș  Fran aț  au renun at la statutul lor de regate feudale,ț devenind state de drept.

Nu un război, ci trei Mortimer consideră că nu a existat un singur război, ci mai degrabă trei. Primul (1333-1360) ar putea fi definit prin dorin a lui Edward al III-lea de a îndeplini o profe ie de cuceriri militareț ț extraordinare. Al doilea (1369-1389) a fost caracterizat mai mult prin ini iativele i ambi iileț ș ț francezilor. Al treilea război (1399-1453) a avut la bază nu disputele teritoriale, ci legitimitatea regală a dinastiei de Lancaster i nevoia sa de a justifica preten iile regilor de ș ț  a fi „regi ai Angliei

i Fran ei”, preten ii aprobate inclusiv de Divinitate.ș ț ț Asta e adevărata problemă cu conceptul „războiului de 100 de ani”. El nu poate fi văzut astfel, ca un război unitar, decât din perspectiva francezilor. Din perspectiva englezilor, războiul de după 1399 a avut la bază motive dinastice i interne. Francezii au fost mai degrabă victimeleș încercărilor regilor din dinastia de Lancaster de a- i afirma legitimitatea. În mod ironic, amș putea spune că a existat un război de 100 de ani, care începe în 1400 cu declara ia lui Henric alț IV-lea privind inten ia lui de a conduce o armată împotriva francezilor i care se sfâr e te înț ș ș ș 1499 odată cu execu ia ultimului poten ial rival la legitimitatea dinastiei.ț ț