Criminologia 1

Universitatea Titu MaiorescuFacultatea de Psihologie

Psihologie judiciară

CriminologiaCriminalistica. Dreptul penal. Medicina legală

Cuprins

Criminologia 2

Criminologia………………………………………………………………………………………3Victima infracţiunii………………………………………………………………………………..4Metode – mijloace şi tehnici de investigare în criminologie...........................................................5Factorii individuali de criminaliatate……………………………………………………………...6Factorii de mediu sau sociali ai criminalităţii……………………………………………………..7Categorii şi forme de criminalitate………………………………………………………………..9Principalele categorii de criminali……………………………………………………….………10Criminalitatea organizată la nivel internaţional şi naţional……………………………………...11Reacţia socială împotriva criminalităţii………………………………………………………….12Prevenirea criminalităţii………………………………………………………………………….12Criminalistica.................................................................................................................................13Legătura criminalisticii cu alte ştiinte………………………………………………………………15Dreptul penal……………………………………………………………………………………….15Medicina legală…………………………………………………………………………………..16Bibliografie………………………………………………………………………………………17

Criminologia

Criminologia 3

Criminologia este o disciplină fondată în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, în Italia, de către un medic; ulterior, profesori de drept şi magistraţi, s-au preocupat în mod special de analizele sociologice, psihologico-morfologice ale criminalităţii în consonanţă cu descoperirile juridice. Chiar dacă această disciplină nu există decât de aproape un secol, crima şi criminalul au suscitat întotdeauna interesul, încă de la apariţia umanităţii.

Psihologia judiciară menţine legături strânse cu criminologia, aceasta din urmă având sub lupă în mod expres conduita infractogenă din punct de vedere al genezei şi trecerii de la potenţial la act criminogen ca fenomen sociopsihologic. La rândul ei, psihologia judiciară oferă cu generozitate criminologiei date si legităţi, instrumentar şi metodologie, susţinându-i cu tărie eforturile de sanogeneză şi ecologie morală.

Criminologia studiază starea dinamică şi cauzele criminalităţii, în scopul iniţierii de măsuri destinate prevenirii şi combaterii faptelor ilicite. Reprezintă ştiinţa care studiază fenomenul social al criminalităţii, în scopul prevenirii şi combaterii acestuia.

Obiectul criminologiei constă în studiul fenomenului criminalităţii, având ca scop de cercetare: fenomenul social, fenomenul juridic, fenomenul antisocial, fenomenul unitar, fenomenul repetabil si persistent, fenomenul numeric şi statistic, fenomenul calitativ - negativ şi periculos, fenomenul care nu poate fi studiat şi analizat.

Evoluţia criminologiei ca ştiinţă a fost marcată de numeroase controverse teoretice care au vizat obiectul său de cercetare, funcţiile, metodele şi tehnicile ştiinţifice de explorare a criminalităţii, aptitudinea de a face aprecieri pertinente asupra stării şi dinamicii fenomenului infracţional şi capacitatea de a elabora măsuri adecvate pentru prevenirea şi combaterea acestuia.

Scopul general al criminologiei îl constituie fundamentarea unei politici penale eficiente, în măsură să determine prevenirea şi combaterea criminalităţii.

Domeniul criminologiei individualizează: faptele prevăzute de legea penală faptele care deşi sunt prevăzute de legea penală, nu constituie infracţiuni, în sensul legii

penale, cum ar fi: legitima apărare, constrângerea fizică sau psihică, minorii sub 14 ani, alienaţii mintali etc.Conceptele de bază ale criminologiei sunt:Conceptul de criminalitate constând în totalitatea faptelor antisociale comise într-un loc si

timp determinat, are 3 subconcepte: structura criminalităţii; starea si dinamica criminalităţii; etiologia criminalităţii.

Conceptul de criminal are 2 subconcepte: infractor; delincvent.

Conceptul de crimă: fapta antisocială.Conceptul de victimă: stiinţa victimologiei.Conceptul de reacţie socială:

măsuri preventive; măsuri represive.

Clasificarea criminalităţii: criminalitatea reală; criminalitatea descoperită sau aparentă ;

Criminologia 4

criminalitatea ocultă sau cifra neagră; criminalitatea legală.

Victima infracţiunii

În ultima vreme, s-a evidenţiat un aspect teoretic nou, de real interes pentru obiectul criminologiei şi anume victima infracţiunii. Pe bună dreptate s-a reproşat criminologilor că şi-au concentrat eforturile asupra problematicii referitoare la infractor, neglijând aproape în totalitate studiul victimologic. Lucrările criminologice de dată recentă au demonstrat existenţa unei relaţii complexe între făptuitor şi victimă, constatându-se că, în producerea actului infracţional, contribuţia victimei nu poate fi exclusă din sfera unui model cauzal complex.

Prin victimă, se înţelege orice persoană care fără să-şi fi asumat conştient riscul, deci fără să vrea, suferă direct sau indirect consecinţele fizice, morale sau materiale ale unei acţiuni sau inacţiuni criminale.

Ramura criminologiei care studiază personalitatea victimei, interacţiunea dintre agresor şi victimă şi evoluţia sociodinamică a situaţiei, se numeşte victimologie.

Obiectul de cercetare şi acţiune al victimologiei actuale, ca latură a criminologiei, se referă la starea şi condiţia unei victime individuale sau generale, stare ce este confirmată prin criterii identificabile ca suferinţă fizică, morală sau materială. Această stare rezultă din efectul şi consecinţele unei forme de agresiune.

Victimologia are o fermă şi precisă delimitare ce operează în cadrul raportului dintre o formă de agresiune şi efectul unei consecinţe, confirmate de existenţa unei victime şi a victimizării ei. Victimologia este un concept relaţional, în care tipurile de relaţii nu sunt numai simple şi directe, ci pot avea chiar un caracter polimorf, de la pasivitate la reacţii tensionale, violente.

Statusul sau ipostaza de victimă presupune acţiunea unui agent victimizator, reprezentat de persoana infractorului. Nu orice persoană lezată într-o acţiune infracţională este neapărat şi victimă. Cel care pune în mişcare o acţiune infracţională, cel care iniţiază această acţiune cu bună ştiinţă, nu poate fi considerat victimă nici dacă este grav rănit sau omorât în cadrul acţiunii respective. Un spărgător prins în flagrant şi împuşcat (de către persoane abilitate prin lege) nu este victimă. De asemenea nu pot fi considerate victime obiectele distruse de infractori sau instituţiile prejudiciate de activităţile acestora.

Relaţia criminalităţii cu: Dreptul penal - izvoarele criminologiei se află în dreptul penal material; lupta contra

criminalităţii se face cu mijloace de drept penal. Dreptul penal, ca ştiinţă juridică, abordează criminalitatea, delincvenţa, prin referire la sistemul normelor dreptului penal, dezvăluie conţinutul normativ şi social-politic al dreptului penal ca şi fundamentarea legităţilor obiective. De asemenea, dreptul penal studiază atât circumstanţele obiective şi subiective care determină apărarea penală a anumitor valori şi relaţii sociale, explicând atât modul, cât şi mijloacele de reacţie socială faţă de săvârşirea unor fapte periculoase.

Criminalistica – criminalistica şi criminologia îsi oferă date în mod reciproc privind evoluţia stării infracţionale, natura faptei, studierea criminalului, etc. Criminalistica, disciplină a metodelor tehnice şi tactici de investigare a faptelor de natură penală, intervine după ce fapta s-a consumat şi ea se limitează la identificarea probelor care să demonstreze vinovăţia sau nevinovăţia celui care a comis fapta infracţională. Prin intermediul criminalisticii aflăm cum s-a

Criminologia 5

produs fapta, iar prin intermediul criminologiei aflăm de ce s-a produs fapta. Ambele discipline, atât criminalistica, cât şi criminologia au în comun drept obiect de cercetare: infracţiunea, infractorul şi victima.

Psihologia - criminologia psihologică derivată din psihologia criminală ( cunoasterea personalităţii criminalului), a structurii sale psihice si psihologice. Criminologia împrumută din psihologie principii şi reguli metodologice şi tehnice rezultate şi analizele proceselor psihice umane; împrumută, de asemenea, interpretarea dialectică a vieţii psihice, concepţiile privind psihologia conduitei şi legităţile acesteia etc. Concluziile criminologiei privind cauzalitatea fenomenului infracţional, cât şi cercetarea criminologică a resocializării celor condamnaţi sunt condiţionate de validitatea concepţiei teoretice a datelor şi concluziilor psihologiei, îndeosebi ale psihologiei sociale.

Metode – mijloace şi tehnici de investigare în criminologie

I. Metode generale1. Metoda statistică - metoda demersului statistic pentru stabilirea volumului (mărimea),

dinamica, întinderea în spaţiu a criminalităţii si numărul persoanelor angrenate în criminalitate.Mijloace si tehnici de investigare :

statisticile oficiale ale poliţiei, parchetelor, Ministerului Justiţiei; statistici stiinţifice ale cercetătorilor stiinţifici, organizaţii sociale, etc. se folosesc formulare speciale care apoi se centralizează si se prelucrează.2. Metoda sociologică – prin observaţie. observaţia spontană (în cadrul practicii profesionale -procurorii, judecătorii, în cazurile

concrete); observaţia organizată-sistematică (perceperea nemijlocită si reţinerea unor aspecte

importante, cantitative si calitative) prin următoarele metode şi tehnici de investigare: chestionarul – aprecierile unor persoane prin sondaj cu privire la o faptă sau persoană

care a comis acea faptă; interviul – o „anchetă” individuală aplicată succesiv, privind date despre infractor, despre

victimă, etc.3. Metoda psihologică - se referă la analiza psihologică a criminalului, din punctul de

vedere al motivelor (mobilul) care l-au determinat să comită fapta (resentimente, ură, răzbunare, dusmănie, dorinţa de îmbogăţire, etc.), prin următoarele mijloace şi tehnici de investigare:

chestionare si interviuri care se referă la aspectele psihologice de criminogeneză; observaţia prin chestionare si interviuri privind: memoria, inteligenţa, caracterul, funcţiile

psihice prin diferite metode clinice si paraclinice de cunoastere psihologică.

II. Metode speciale1. Metoda studiului de caz - descrierea completă a fiecărei fapte si făptuitor (locul si timpul

comiterii, mijloace si mod de săvârsire, aspectele sociale si medicale ale autorului faptei).2. Metoda tipologică - pentru cunoasterea anumitor „tipuri” de criminal („tipul agresiv”,

„tipul pervers”, „tipul pasional”, etc.).3. Metoda studiilor reluate – prin studierea aceluiasi delincvent sau grupuri de delincvenţi

la anumite intervaluri de timp (3-5 ani) pentru a se studia evoluţia sau „cariera criminală” a unor delincvenţi.

Criminologia 6

4. Metoda monografică - studierea unor „tipuri” de criminali (asasini, hoţi, minori, recidivisti) sau „tipuri” de infracţiune (omor, viol, tâlhărie, furturi, etc.) în anumite regiuni, localităţi etc.

5. Metoda comparativă - se referă în principal, la studiul comparativ al unui grup de delincvenţi în altul de nedelincvenţi pentru dezvăluirea unor factori ai criminalităţii.

Factorii individuali de criminaliatate

1. Factori de natură biologică anomaliile (stigmantele) anatomice; inferioritate biologică (anomalii de natură fiziologică, biologică, psihologică,

constituţională).

2. Factori de natură ereditară factori de natură biopsihologică:

a) bioconstituţionali;b) patologici;c) biotipuri criminale.

factori de natură biologică-criminogenă:a) de natură patologică;b) dereglarea zestrei genetice.

3. Factori de natură psihologică factori de natură psihologică - din punctul de vedere al teoriei freudiene; factori psihologici din punctul de vedere al variantei personalităţii criminale;

a) degradarea personalităţii;b) capacitatea criminală;

factori de natură psihiatrică (psihopaţii delincvenţi):a. tulburări mintale de durată :- înapoiere mintală;- imbecilitate;- debilitate mintală;- demenţă.b. maladiile mintale evolutive :- psihozele : - intense (maniile) - cronice (paranoia, schizofrenia)- nevrozele :- isteria - fobia (angoasa)- dezechilibrele psihopatice : - tulburări de sensibilitate - tulburări de caracter - tulburări de personalitate.

4. Factori cauzali după vârstă, sex, rasăA. Delimitări după vârstă

a. delincvenţa juvenilă : - minorii;

Criminologia 7

- adolescenţii; - tinerii ;b. delincvenţa adulţilor: 35 - 45 anic. delincvenţa vârstelor critice ( persoanele în vârstă: datorită modificărilor ca andropauza, menopauza, scleroza- peste 50 ani).

B. Delimitări după sex - diferenţieri de criminalitate datorită destinului biologic si social al femeii, ceea ce determină un raport de diferenţiere în sensul că femeia este mai puţin criminală decât bărbatul.

C. Delimitări după rasă - factorul criminogen determinant nu este rasa ci rasismul (exacerbarea factorului biologic specific unei rase dar cu origini tot în mediul social).

5. AlcoolismulAlcoolismul intervine în viaţa de familie perturbând legăturile şi relaţiile stabilite prin

căsătorie, afectând mediul familial şi comunicarea în relaţiile interpersonale. Cei mai importanţi factori psiho-familiali care sunt incriminaţi în motivarea consumului abuziv de băuturi alcoolice: neînţelegeri între partenerii conjugali, pierderi de bunuri, lipsuri materiale, decese, divorţuri, despărţiri, situaţii psihotraumatizante etc. Pe de altă parte, alcoolismul, prin crearea unor relaţii interfamiliale neconfortabile şi pline de tensiune, influenţează în mod negativ persoanele apropiate alcoolicilor (soţie, copii). Copiii proveniţi din mediul familial alcoolic pot prezenta tulburări de comportament, iniţial la nivel familial, extinzându-se mai apoi şi în sfera socială. Familia alcoolică nu face faţă decât parţial şi deficitar funcţiilor sale de bază. Factor criminogen care favorizează faptele penale: omoruri, tâlhării, incendii, accidente rutiere, violenţe în familie. a) alcoolismul acut : - beţia usoară; - beţia gravă;b) alcoolismul cronic - modificarea fundamentală a individului, degradarea sa fizică si morală cu consecinţe infracţionale.

6. Alte toxicomaniia) consumul de droguri – factor criminogen de agresivitate, degradare psihomorală - fizică,

trecerea la fapte penale grave pentru obţinerea mijloacelor de satisfacere a viciului.b) dopajul - conduce la modificări de comportament - cu tendinţe agresive ;c) forme de intoxicare culturală: - toxicomania cinema - video (erotism, violenţă, orori);- intoxicarea muzicală - poate conduce la devieri comportamentale în special asupra

copiilor, adolescenţilor si tinerilor.

Factorii de mediu sau sociali ai criminalităţii

1. Factorii de mediu umanA. Mediul ineluctabil (inevitabil, de neînlăturat)

a) Familia de origine- Structura şi natura familiei poate constitui un prim element de inadaptare socială,

îndeosebi dacă în acea familie conduita antisocială a membrilor ei este dominantă;

Criminologia 8

- Nivelul material şi social al familiei în care nivelul accentuat de sărăcie si nevoi materiale pot determina conduite antisociale;

- Compoziţia familiei poate fi o conduită favorizantă în formarea unui caracter dominant în viitor.

B. Mediul ocazionala) Şcoala poate inocula sau stabiliza unele date de comportament social si de caracter

(disciplină, muncă, civism, cultură,etc.);b) Executarea unor servicii obligatorii - serviciul militar: disciplina militară, raporturi de

subordonare, viaţa de cazarmă, situaţiile periculoase - pot forma caracterul unui individ.c) Mediul social din care face parte :

- mediul propriei familii - distincţia dintre celibatari si căsătoriţi, influenţa ascendenţilor, concubinajul - pot constitui factori favorizanţi ai delincvenţei;- mediul profesional - profesii cu factori de risc: soferii, barmanii, muncitorii necalificaţi, corupţia si funcţionarii publici, etc.- mediul creat de preocupări „hobby” sau pasiuni, distracţii diverse, nocturne, practicarea sporturilor, etc.- mediul creat de condiţiile meteo (frigul sau căldura excesivă) – pot constitui factori favorizanţi de criminalitate;- mediul urban - marile orase- conţin factori criminogeni superiori faţă de mediul rural.

2. Factorii de natură economică – starea economică a unui stat, a unei zone mai restrânse, poate determina sau influenţa anumite comportamente umane, inclusiv comportamentul infracţional. Factorii economici ce pot fi consideraţi cu conţinut criminogen sunt industrializarea, şomajul, nivelul de trai, crizele economice etc.

A. Factorii economici personali - criminologii au ajuns la concluzia că factorii economici personali nu explică în mod singular actul criminal;

B. Factorii economici sociali sau colectivi – sunt dependenţi de perioada de avânt economic sau de crize economice, de recesiune, inflaţie care determină o rată mai mare a criminalităţii.

3. Influenţa criminogenă a mediului politica) mediul politic intern - fraudele electorale, corupţia, acţiuni de destabilizare a regimului politic;b) mobiluri politice - terorismul;c) mediul politic extern - politica internaţională agresivă.

4. Influenţa criminogenă a mass-mediei şi a mediului intelectuala) Influenţa mass-mediei - prin prezentarea unor cazuri concrete de infracţiuni (omoruri,

spargeri, escrocherii, violenţe, imagini imorale, etc.);b) Influenţa mediului intelectual – prin publicaţii de subcultură, literatura poliţistă

submediocră, literatura erotică în diferite variante ( sexiporno), spectacole (teatru, cinema, concerte) discutabile sub aspectul cultural, intelectual.

Categorii şi forme de criminalitate

Criminologia 9

1. După mobilul faptei - răzbunare, ură, dusmănie etc.2. După modul de operarea) Criminalitate organizată – se poate descrie ca fiind un organism clandestin ce face parte

totuşi din lumea vizibilă, structurată ierarhic, având scopul realizării unor profiluri considerabile prin utilizarea unor metode ilicite, criminale, controlând întregi sectoare economice.

b) Criminalitate neorganizată - Crime contra persoanei : - prin violenţă imediată (împuscare); - comise în timp (otrăvire); - intoxicări (microbi, virusi, droguri).- Crime contra altor valori : - împotriva justiţiei; - împotriva siguranţei statului; - împotriva ordinii publice; - infracţiuni de corupţie, etc.

3. Delicvenţa juvenilă – problematica criminologică a delicvenţei juvenile se referă la studierea şi analiza fenomenului criminalităţii în rândul minorilor, adolescenţilor şi tinerilor, sub aspectul cauzalităţii acestei delicvenţe, care constă în:

a) Disfuncţiile în procesul complex de socializare primară care se datorează următoarelor cauze:

- caracterul deficitar al funcţiei educative în cadrul familiei de origine – conflicte familiale, dezorganizarea familiei, lipsa de supraveghere etc.;

- caracterul deficitar al procesului educativ – instructiv în cadrul şcolii; - caracterul lacunar, deficitar al procesului educaţiei sexuale care duce spre devianţă;b) Disfuncţiile în procesul de integrare socială ( lipsa unor calificări profesionale,

performanţe profesionale slabe, consumul de alcool, micromediile sociale, subculturale, ocazionale, etc);

c) Disfuncţiile în procesul de control social (indisciplina la locul de muncă, deficienţe în activitatea unor organisme şi autorităţi centrale sau locale privind protecţia minorilor şi tinerilor etc.).Fenomenul delicvenţei juvenile este larg dezbătut antrenând cercetători din diverse

domenii: medical, sociologic, psihologic, pedagogic, criminologic, criminalistic, juridic etc., conferindu-i acestui fenomen o investigaţie interdisciplinară. Fenomenul este etichetat sub diverse denumiri: copii cu tulburări de comportament, tineri inadaptaţi, “copii-problemă”, minori delicvenţi etc. Toţi aceşti termeni se referă la minori care, într-un fel sau altul, au ajuns în conflict cu normele morale şi juridice, valabile pentru comunitatea în care trăiesc. Conduita normală este reprezentată de comportamentele socialmente acceptabile, compatibile cu modele culturale ale societăţii din care face parte minorul.

4. Criminalitatea masculină şi feminină- sub raport cantitativ – criminalitatea feminină este mult mai redusă, reprezentând 10-15% din ce globală;- sub raport calitativ – există de asemenea diferenţe, criminalitatea feminină având forme specifice : pruncucidere, prostituţie, escrocherii, fraude fiscale, agresiuni oralesau fizice.

5. Forme speciale de criminalitatea) Criminalitatea de grup - constituită la nivel de stradă, cartier, zonă sau anumit

mediu ( „bandă”, „gască”, în special în furturi).b) Criminalitate juvenilă de grup - deosebit de frecventă în cartiere, străzi, cu manifestări

agresive, huliganice, ultraje.

Criminologia 10

c) Criminalitate în mediile bogate si mediile sărace - în mediile bogate apare asa-zisa criminalitate a „gulerelor albe” - domeniul financiar-bancar, evaziune fiscală, falimentul fraudulos, escrocherii, corupţie, etc.

d) Criminalitatea mulţimii (sau spontană de grup) întâlnită frecvent la mitinguri, adunări publice, greve ilegale, manifestări sportive.

e) Criminalitatea urbană si cea rurală - cu anumite caracteristici în mediul urban si rată mai mare: delicte economice, contra persoanei, droguri, jafuri, iar în mediul rural cu alt specific: infracţiuni de furt, incendieri, relaţii interfamiliale tensionate, omucideri, etc.

f) Criminalitatea violentă:- Infracţiuni de mare violenţă (omorul cu toate calificările sale, lovirile cauzatoare de

moarte, pruncuciderea, violul, ultrajul calificat, tâlhăria în toate formele );- Infracţiuni de violenţă medie (propriu -zise) respectiv vătămările corporale, violenţele

comise din culpă, etc.;- Infracţiuni de violenţă redusă: agresiunile verbale (injurii, insulta, calomnia);

Principalele categorii de criminali

1. După factorii psihologici predispozanţi Criminalii din orgoliu (amor propriu): - fanatismul politic ; - fanatismul religios ; Criminalii complexaţi: - complexe de superioritate ;

- complexe de inferioritate ; Criminalii cu motivaţie specială: - consumatorii de alcool sau droguri;

- slăbiciune fizică sau mintală ; Criminalii din avariţie – dorinţa nestăvilită de înavuţire fără scrupule; Criminalii din motive sexuale :

- homosexualitatea, pedofilia, gerontofilia, incestul, masochismul;- sadismul - acte de cruzime asupra partenerului;

Criminalul pasional - exacerbarea unor sentimente: gelozia, iubirea, fanatismul religios cu ritualuri, etc.

Criminali din diferite alte motive :- criminali din invidie; - criminali sinucigasi;

- criminali spontani, ocazionali.

2. Criminalul din obicei sau de profesie Criminalul din obicei - comite acte antisociale mărunte dar frecvente ( hoţii de buzunare,

hoţii de / din masini, hoţii din magazine, etc.); Criminalul de profesie :

a) ca individ solitar, izolat (spărgătorii de case de bani, de magazine, traficantul de droguri, falsificatorul de documente );b) profesionistii crimei - organizaţi în grupuri mafiote pentru traficul de droguri, arme, produse toxice, jocuri de noroc, „spălarea banilor”, etc.

3. Criminalul de ocazie

Criminologia 11

Criminalii de ocazie - care comit delicte ocazionale, întâmplător sau din culpă (accidente rutiere, de muncă, etc...

Criminalul ocazional:a) delincventul ocazional comun ( comite fapte în anumite împrejurări favorabile: furturi din magazine);b) delincventul ocazional emoţional (emotiv) comite fapte în stare emotivă sau provocare;c) delincventul ocazional - profitor comite fapte profitând de anumite situaţii: casierii, salvatorii în catastrofe, etc.

4. Alte categorii de criminaliA. Criminalul de grup :

a) delincvenţa spontană de grup ( la manifestări sportive, politice, religioase, sindicale, etc.);b) delincvenţa organizată de grup - asocierea în jurul unor idei politice, religioase,

economice, de tip fanatic, paranoic;c) delincvenţa bandelor de adolescenţi si tineri - de tip impulsiv, agresiv, cu înclinaţii

distructive, cu grave deficienţe educative.B. Supercriminalul - cu periculozitate maximă care comite :

- acte de terorism;- luarea de ostatici si uciderea lor;- deturnări de nave si aeronave;- plasarea de bombe, etc.

C. Criminalul debil mintal şi criminalul alienat (mărginiţii, submediocrii care comit: incendii, furturi, delicte sexuale) :a) criminalul debil mintal :- debilitatea gravă (idioţii, imbecilii);- debilitatea usoarăb) criminalul alienat (dement), cu tulburări grave, iresponsabilii penal:-criminalul paranoic ;- criminalul schizofrenic ;- criminalul maniaco-depresiv;- criminalul epileptic;- criminalul toxicoman.

Criminalitatea organizată la nivel internaţional şi naţional

I. Nivel internaţional1. Forme de manifestarea. Familia mafiei - cu structuri ierarhice, cod de conduită („legea tăcerii”- OMERTA,

organizată îndeosebi în SUA);b. Organizaţii profesionale - structurate în una sau două tipuri de activităţi criminale: trafic

de masini, droguri, falsuri de bancnote, jafuri la bănci, bijuterii, etc.c. Organizaţii criminale etnice

„Triadele” - societăţi criminale chineze; „Yakusa” - societăţi criminale japoneze; „Kastafrris” - societăţi criminale jamaicane, etc.

Criminologia 12

d. Organizaţii teroriste internaţionale - specializate în provocarea de acte teroriste - deturnări de nave, aeronave, asasinate în masă, răpiri, etc.

e. Organizaţii criminale de reciclare a banilor – organizarea de reţele internaţionale clandestine pentru „spălarea banilor murdari” obţinuţi din afaceri ilicite pentru a se sustrage de la fiscalitate.

II. Nivel naţional - în România criminalitatea organizată se află în faza de debut, cu manifestări concrete în următoarele domenii:

în domeniul economico - financiar (credite fără acoperire, ipoteci duble, triple cu mari prejudicii economico-naţionale si bancrută frauduloasă );

actele de corupţie- până la nivele cele mai înalte ; contrabanda- frecventă prin folosirea de documente false ; prostituţia organizată la nivel naţional si transfrontalier - cu sprijinul direct al

proxeneţilor; traficul de autoturisme de lux, furate în occident; traficul de stupefiante-care ia o amploare din ce în ce mai mare; criminalitatea organizată si premeditată, împotriva vieţii unor persoane-tentative,

perceperea unei „taxe de protecţie”.

Reacţia socială împotriva criminalităţii

Reacţia socială împotriva criminalităţii este asociată cu denumirea luptei împotriva criminalităţii prin mijloace specifice apărării valorilor sociale şi anume prin mijloace juridice penale.

Orientată către identificarea modalităţilor prin care fenomenul infracţional poate fi prevenit şi controlat, criminologia nu poate exclude , din obiectul său de studiu, reacţia socială formală şi informală asupra criminalităţii.

Reacţia socială intervine atât înainte de săvârşirea infracţiunii, prin programe şi măsuri de prevenire, cât şi post-factum, prin înfăptuirea justiţiei, prin tratamentul, resocializarea şi reinserţia socială a infractorilor.

Includerea reacţiei sociale în obiectul de studiu al criminologiei este determinată de necesitatea stabilirii nivelului de adecvare a acesteia la realitatea fenomenului infracţional şi la tendinţele sale evolutive. Sesizarea inadvertenţelor permite elaborarea unor studii utile atât nivelului instituţionalizat al politicii penale, cât şi persoanelor implicate în acţiunea concretă de prevenire şi combatere a criminalităţii.

Prevenirea criminalităţii

Se poate spune că prevenirea, reprezintă un ansamblu de măsuri împotriva acţiunii factorilor generatori sau favorizatori ai infracţiunii, pentru asigurarea respectului faţă de legea penală şi promovarea ordinii şi disciplinei în relaţiile sociale. Creşterea recentă a proporţiei, intensităţii şi varietăţii criminalităţii în lume, ameninţă siguranţa cetăţenilor de pretutindeni şi împiedică dezvoltarea socială, economică şi culturală a ţărilor. Prevenirea criminalităţii include toate activităţile care contribuie la oprirea sau reducerea infracţiunilor, ca fenomen social, atât cantitativ cât şi calitativ, ori măsuri de colaborare permanentă şi structurată sau prin iniţiative ad-hoc.

Criminologia 13

Cercetările ştiinţifice efectuate întăresc ideea care susţine că primele preocupări pentru pedepsirea unor comportamente individuale considerate periculoase au fost determinate de necesitatea autoprotejării comunităţilor umane constituite în condiţii naturale vitrege, care le periclitau permanent supravieţuirea. Ideea prevenirii prin instituirea unor pedepse foarte severe s-a perpetuat până în prezent, putând spune că apogeul dezvoltării acestei idei a fost atins în perioasa Evului Mediu, când Inchiziţia spaniolă a inventat cele mai înspăimântătoare forme de pedeapsă cunoscute în întreaga lume.

Toate statele s-au preocupat de elaborarea unor strategii noi în domeniul politicilor penale şi preventive, punând în acţiune programe naţionale, departamentale şi locale de luptă împotriva criminalităţii, alocând fonduri de susţinere şi instituind un sistem de organisme special afectate în dotarea umană şi materială corespunzătoare.

În aceste programe au fost vizate două aspecte principale:- prevenirea infracţionalităţii şi protejarea societăţii;- adoptarea unor măsuri care să sprijine reinserţia socială, reintegrarea în colectivitate a

celor care s-au făcut vinovaţi de comiterea unor delicte.Printre obiectivele principale ale activităţii complexe de prevenire a criminalităţii putem

aminti: reducerea criminalităţii, creşterea gradului de securitate a cetăţenilor, atenuarea consecinţelor pe care le generează criminalitatea etc.

Criminalistica

Criminalistica este știința care elaborează mijloace și metode tehnico-științifice, precum și procedee tactice destinate descoperirii, fixării, ridicării, examinării și interpretării probelor judiciare, efectuării expertizelor și constatărilor tehnico-științifice, în scopul prevenirii și descoperirii infracțiunilor, identificării făptuitorilor și administrării probelor necesare aflării adevărului în procesul judiciar.

Relaţia dintre psihologia judiciară şi criminalistică este biunivocă, regăsindu-se atât în aspectele teoretice, cât şi în cele practice ale ambelor discipline. În acest sens, cercetarea la faţa locului, reclamată de criminalistică, prilejuieşte o risipă de elemente psihologice asupra interpretării şi obiectivării în câmpul faptei a rezultatelor conduitei autorului. Numai cunoscând psihologie judiciară, criminaliştii vor putea trage concluzii juste cu privire la intenţiile, motivaţiile şi acţiunile autorilor şi victimelor acestora, anticipându-se conduitele de simulare, disimulare, victimizare, eludare a identificării, fabricare de alibiuri etc., toate acestea apte să ofere indicii de descoperire a autorilor şi probării vinovăţiei acestora. În ceea ce priveşte tactica criminalistică, numai dacă ne referim la vasta şi complexa activitate de ascultare a învinuitului, este clară necesitatea cunoaşterii întregului registru al potenţialului psihologic al individului uman (învinuit, martor, victimă, organ judiciar, părţi, experţi etc) implicaţi în drama judiciară.

Fiind considerată o adevărată „ştiinţă contra crimei”, criminalistica deţine o structură complexă alcătuită din trei ramuri distincte, dar strâns legate: tehnica criminalistică (ce reuneşte totalitatea metodelor tehnico-ştiinţifice de descoperire, fixare, ridicare şi examinare de laborator a urmelor interesând fapta şi făptuitorul), tactica criminalistică (ce formulează regulile de organizare şi desfăşurare a activităţii organelor de urmărire penală şi de judecată) şi metodologia criminalistică ( ce recomandă mijloace specifice de cercetare a infracţiunilor, în funcţie de natura acestora).

Criminologia 14

Tehnica criminalistică, studiază, elaborează şi aplică metodele şi mijloacele ştiinţifice specifice pentru descoperirea fixarea, ridicarea, conservarea şi examinarea urmelor infracţiunilor, efectuarea constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a expertizelor criminalistice.

Din cadrul tehnicii criminalistice fac parte: fotografia şi filmul judiciar, traseologia judiciară, balistica judiciară, dactiloscopia, grafoscopia, examenul tehnic al actelor şi documentelor, portretul vorbit (şi robot).

Tactica criminalistică, cuprinde un ansamblu de norme şi reguli bazate pe date ştiinţifice şi pe respectarea strictă a legii, rezultate îndeosebi din experienţa generalizată a organelor judiciare care se aplică la: cercetarea locului faptei, elaborarea versiunilor de lucru, prezentarea pentru recunoaştere, percheziţie, confruntare, reconstituire, ascultarea învinuitului (inculpatului), a martorului, ridicarea de obiecte, înscrisuri şi altele.

Metodica criminalistică, se ocupă cu particularităţile cercetării diferitelor genuri de infracţiuni în strictă concordanţă cu legea şi ţinând seama de regulile generale elaborate de tehnica şi tactica criminalistică. Metodele criminalistice au în vedere, în primul rând abordarea obiectivă a oricărei probleme care apare cu ocazia descoperirii şi cercetării infracţiunilor şi să fie luate în considerare raporturile şi legăturile care sunt determinate, cu toate contradicţiile care apar.

Obiectul criminalisticiiCriminalistica are un obiect propriu de studiu si metode specifice de cercetare. Aceasta

elaborează metodele de cercetare a urmelor infractiunii: urmele de mâini, urmele mijloacelor de transport, urmele instrumentelor de spargere, urmele impuscăturii, cu scopul de a identifica obiectele creatoare de urme si persoanele care le-au folosit. Criminalistica elaborează metodele tactice si procedeele de ascultare a persoanelor implicate in săvârşirea infracţiunilor. Criminalistica actionează in prevenirea infracţiunilor printr-o activitate dusă in mod organizat de organele judiciare, pe baza unor metode si mijloace specifice unor grupe de infractiuni si unor categorii de infractori.

Metodele criminalisticiiCriminalistica foloseşte atât metode specifice (descoperirea, fixarea si interpretarea urmelor

si a mijloacelor materiale de probă, examinarea comparativă, efectuarea experimentelor, identificarea persoanelor şi a cadavrelor după semnalmentele exterioare ori după resturi osoase, cercetarea falsului in acte), cât si metode ale altor ştiinte cum ar fi: spectroscopia, cromatografia, holografia, anatomia comparată.

Criminalisticii, prin obiectul propriu de cercetare, îi sunt specifice anumite metode de cunoaştere, unele dintre ele tipice ştiinţei respective, altele comune mai multor ştiinţe, dar aplicate într-un mod particular.

La baza metodologiei criminalistice se situează modalităţi generale de cunoaştere precum observaţia, analiza şi sinteza, deducţia şi inducţia, comparaţia, adaptate la specificul obiectului criminalisticii.

Metodele de examinare proprii criminalisticii sunt următoarele : Metode destinate descoperirii şi examinării urmelor sau mijloacelor de probă; Metode de identificare a persoanelor şi cadavrelor după semnalmente exterioare ori după

resturi osoase; Metode de cercetare a înscrisurilor, a diverselor valori falsificate sau contrafăcute.

O altă metodă are în vedere procedee tactice de efectuare a unor acte de urmărire penală, iar metodele de prevenire a infracţiunilor vizează prevenirea falsurilor, a furturilor în dauna avutului public sau particular.

Criminologia 15

Legătura criminalisticii cu alte ştiinţe

1.Legătura cu medicina legala. Intre criminalistică şi medicina legală există o legătură atât de strânsă, incât unele fapte nu pot fi cercetate fără aportul medicului legist. Paternitatea criminalisticii este revendicată de medicii legisti care studiaza acelasi fenomen, infractionalitatea, dar din unghiuri diferite. Intre cele doua stiinte exista raporturi speciale, datorate contributiei avute de medicii legisti la dezvoltarea criminalisticii.

2.Legătura cu psihologia. In tactica folosită de criminalistică la ascultarea persoanelor sau la perchezitie, aplicam cunostintele de psihologie generală si psihologie judiciară pentru a şti cum să ne purtăm cu fiecare persoană cercetată in functie de structura psihică a acesteia.

3.Legătura cu criminologia. Cele două stiinte au autonomie si obiect de cercetat propriu, dar se intâlnesc intr-un domeniu comun si anume in privinta activităţii de prevenire a infracţiunii. Atunci când pornim la cercetarea unui caz, folosim mai intai cunostintele de criminalistica pentru a afla cine este autorul infracţiunii, apoi folosim cunostintele de criminologie pentru a afla cauzele care au determinat şi condiţiile care au favorizat sau inlesnit săvârşirea faptei.

Dreptul penal

În literatura de specialitate, dreptul penal este definit ca o ramură a sistemului de drept, alcătuit din totalitatea normelor juridice legiferate de puterea legislativă, care stabilesc ce fapte constituie infracțiuni, condițiile răspunderii penale, sancțiunile și alte măsuri ce urmează a fi aplicate sau luate de către instanțele de judecată persoanelor care au săvârșit infracțiuni, în scopul apărării celor mai importante valori sociale ale statului de drept.

Dreptul penal urmăreşte ca finalitate obţinerea prin intermediul normativului juridic a unei eficienţe optime a sistemului de ocrotire a valorilor sociale fundamentale. Astfel, printr-un ansamblu coerent de interdicţii şi prescripţii, protejează principalele valori şi relaţii sociale.

Legătura psihologiei judiciare cu ştiinţa dreptului este reclamată de necesitatea de a oferi dreptului un instrumentar al interpretării corecte a coduitelor umane cu finalitate criminogenă. Din acest punct de vedere, dreptul îi limitează psihologiei judiciare aria de extensie, strict la conduita umană analizată din perspectiva normelor juridice (autor, martor, persoană bănuită, conduită simulată etc.) şi a soluţionării sub just temei a pricinilor judiciare. Astfel, cunoştinţele de psihologie judiciară, contribuie, în dreptul penal, la aprecierea elementelor de culpă, vinovăţie, intenţie, prevedere, stare emoţională, conduită simulată, responsabilitate etc. şi în genere, prin transparenţa către subiectivul existent sub învelişul normei juridice, ajută la o bună dozare a pedepselor şi o justă încadrare a faptelor.

Legăturile procedurii penale cu psihologia judiciară se regăsesc în aceea că o serie întreagă de activităţi, cum ar fi: confruntarea, percheziţia, prezentarea spre recunoaştere, ascultarea etc., nu pot fi eficiente decât în măsura în care organele de cercetare vor avea cunoştinţele psihologice necesare cunoaşterii corecte a conduitelor umane, în raport cu a căror interpretare şi obiectivare, actul procedural să aibă maximum de eficienţă sub aspectul aflării adevărului.

Obiectul dreptului penalObiectul dreptului penal îl constituie apărarea valorilor sociale în complexitatea lor. În

cadrul acestor relaţii, membrii societăţii au îndatorirea de a nu vătăma prin faptele lor valorile sociale. Respectarea acestor îndatoriri asigură existenţa normală a societăţii, ducând la existenţa

Criminologia 16

unor raporturi de cooperare. Dacă nu se respectă aceste norme, raporturile de cooperare se transformă în raporturi de conflict între stat şi cei care nu respectă ordinea de drept. Astfel, cele două tipuri de raporturi, reprezintă obiectul dreptului penal.

Scopul dreptului penalScopul dreptului penal este determinat de necesitatea apărării valorilor sociale şi a ordinii

de drept împotriva criminalităţii şi de combaterea acesteia.Codul penal prevede că scopul legii penale este de a apăra România, suveranitatea,

independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea precum şi întreaga ordine de drept. Această enumerare limitativă urmăreşte să menţioneze cele mai importante valori ce pot fi periclitate prin săvârşirea unor infracţiuni.

Funcţiile dreptului penal - prevenirea săvârşirii infracţiunilor prin incriminarea faptelor periculoase;- asigurarea cadrului legal de realizare a funcţiei de apărare socială;- asigurarea dezvoltării noilor valori de relaţii sociale.Ştiinţele penale (“criminale”) - criminologia – studiază geneza infracţionalităţii - penologia (ştiinţa penitenciară) – studiază pedepsele şi celelalte sancţiuni de drept penal- criminalistica – studiază metodele, mijloacele şi tehnicile în vederea descoperirii,

cercetării infracţiunii şi descoperirii infractorilor- medicina legală – studiază cauzele producerii morţii violente- psihologia judiciară – studiază persoana umană implicată în drama săvârşirii unei

infracţiuni.

Medicina legală

Medicina legală poate fi definită ca acea disciplină medicală care se ocupă cu constatarea unor stări de fapt în legătură cu viaţa, integritatea corporală şi sănătatea unei persoane, stări de natură să atragă după sine consecinţe legale.

Medicina legală este disciplina medicală care isi pune cunostiintele sale in slujba justitiei, ori de câte ori pentru lămurirea unei cauze judiciare sunt necesare anumite precizări cu caracter medical-biologic.

Medicina legală este o specialitate medicală al cărei domeniu de activitate este acela de a furniza mijloace de probaţiune stiinţifică de ordin medical sistemului de justiţie. Aceste mijloace au ca scop obiectivarea şi evaluarea aspectelor medicale ale speţelor juridice şi prezentarea lor ca probatoriu ştiinţific.

Psihologia judiciară are legături de interdisciplinaritate cu medicina legală, căreia-i oferă tabloul psihocomportamental şi caracterial al personalităţii umane ca infractor, ilustrând în mod nuanţat motivaţiile, tendinţele, potenţialul intelectual, acţional, coeficientul de agresivitate, structura temperamentală şi echilibrul emoţional în vederea circumstanţierii conduitelor autorului din punct de vedere psihologic şi ulterior, psihiatric, în legătură cu necesitatea juridică a stabilirii gradului de responsabilitate penală.

Tanatologia medico-legală este partea medicinei legale care se ocupă cu studiul complex al morţii. Acest capitol studiază în esenţă fenomenele care preced instalarea mortii, denumite stări terminale şi fenomenele care succed instalării mortii reale, denumite modificări cadaverice.

Criminologia 17

Traumatologie medico – legalăPrin traumă se inţelege o modificare lezională sau functională produsă in urma actiunii

unei forme de energie exterioară organismului (mecanică , termică , electrică , radiantă , chimică).

Agentii traumatici mecanici produc leziuni prin energia lor cinetică / prin lovirea corpului nemişcat / izbirea corpului in mişcare de un obiect dur.

Agentii traumatici fizici produc leziuni prin diferitele forme de energie fizică : temperatură , electricitate, presiune , radiatii.

Agentii traumatici chimici , produc leziuni / moartea in cadrul intoxicatiilor acute sau cronice.

Agentii biologici , produc leziuni / moartea in cadrul infectiilor de laboratoare , cu ciuperci toxice / veninuri.

Bibliografie

Curs Criminologie – Facultatea de Drept şi Administraţie publică

“Criminologie generală” – Georgeta Ungureanu

“Psihologie generală” – Oana Mateescu

“Psihologie judiciară” - Ioana Teodora Butoi; Tudorel Butoi

Curs Drept Penal – Facultatea de Drept

Curs Medicină legală – Facultatea de Drept şi Administraţie publică

Wikipedia

www.referat.ro

www.criminalistic.ro

Criminologia 18