Mutaţii în con inutul activităţii guvernului în ț ţări ale UNIUNII EUROPENE

Sub aspect istoric, Guvernul sau Consiliul de Miniştri, ca organ de sine stătător, reeprezinta o creaţie a vremurilor moderne, apăruta o data cu primele Constituţii, originea sa aflaandu-se, cel puţin in tarile Europei continentale, in fostele consilii ale regelui, din perioada absolutismului monarhic, Curia regis.

In sens larg, termenul de guvern semnifica exercitarea suveranităţii de către titularul ei, adică suveranitatea in acţiune, care desemna cele doua puteri politice : legifierea si menţinerea ordinii legale, aplicarea legilor in cuprinsul teritoriului.

In sens restrâns, termenul de guvern desemna numai puterea executiva ori ministerul sau cabinetul ministerial.

In terminologia consacrata de doctrina administrativa occidentala, Guvernul are sarcina fundamentala de a realiza politica naţiunii, el este iniţiatorul, modelatorul si executantul masurilor de redresare economica, de scădere a inflaţiei si stabilizare economica, el răspunde de ordinea publica, de apărarea naţionala sau de raporturile statului respectiv cu alte state. Este evident ca in toate aceste zone de activitate, exemplificate, din necesitaţi didactice, sarcini revin si altor autorităţi statale, îndeosebi Parlamentul si Sefului Statului, dar este un adevăr incontestabil al epocii actuale ca centrul de greutate cade pe Guvern. Asa se explica ca mai peste tot in lumea democratica mişcările de protest, mitingurile, demonstraţiile ori diferitele categorii de greve au ca obiect lupta impotriva unor masuri guvernamentale si nu impotriva unui mesaj al Tronului sau, după caz, al Preşedintelui Republicii.Viata ne oferă exemple la tot pasul, nu de puţine ori asemenea actium de protest au ca efect demisia unor miniştri sau a Guvernului in ansamblul ei.

Daca facem o analiza a constituţiilor din punctul de vedere al modului in care este reglementat rolul Guvernului in mecanismul politic si statal al tarii, vom identifica doua mari situaţii: constituţii care fac o calificare expresa, uneori mergandu-se pana la rigoarea unei definiţii şi constituţii care nu fac o calificare expresiva, rolul Guvernului fiind determinat in urma interpretării sistematice a Constituţiei.

Cele din prima categorie, mai departe, pot fi grupate in trei subcategorii, in funcţie de gradul de extensie al acestui rol, determinat de natura intrinseca a sarcinilor pe care Guvernul este chemat sa le realizeze: constituţii care stabilesc un rol trihotomic: politic, legislativ si administrativ ( de exemplu Spania, Portugalia); Constituţii care stabilesc un rol dihotomic: politic si adminstrativ ( de exemplu Franţa); Constituţii care stabilesc un rol exclusiv politic (de exemplu Olanda, Grecia) sau un rol exclusiv administrativ (de exemplu Austria, Norvegia).

Cat priveşte modul in care este consacrat rolul politic al Guvernului, după părerea noastră, intalnim doua mari situaţii: Constituţii care dau dreptul Guvernului de a stabili exclusiv liniile politicii naţiunii pe plan intern si extern, iar execuţia fiind supusa controlului parlamentar (de exemplu: Franţa, Grecia, Germania etc.); Constituţii care dau dreptul Guvernului numai de a conduce politica generala a tarii, in limita unor linii stabilite de Parlament, de regula, cu prilejul votului de investitura (de exemplu Finlanda, Portugalia, Spania, România) sau, după caz, de Şeful Statului (de exemplu: Norvegia)5.

Şeful guvernului este o figură juridică distinctă în cadrul oricărui guvern (cu excepţia situaţiilor in care funcţia este exercitată nemijlocit de către şeful de stat). De regulă, şeful

guvernului este desemnat pe criterii foarte clare, iar el prezintă lista memebrilor guvernului, în funcţie de regimul politic.

Primul-ministru are un rol esenţial guvernamental, dar el acţionează deseori in materie administrativa. El exercita un control general asupra administraţiei publice, straduindu-se sa asigure o coordonare intre servicii.

Pentru îndeplinirea sarcinilor sale, el dispune de anumite organe de conducere si control, secretariat general, secretariat de cabinet, servicii de informaţie, de documentare, de statistici, corpuri de inspecţie, consilii cu competente generale sau speciale.

Ca regula generala, se poate spune ca existenta unor nivele ierarhice, adică a unor funcţii intermediare intre Prim-ministru (Preşedintele Consiliului de Miniştri) si membrii Guvernului conduce si la existenta unui organ al Guvernului, format din Primul-ministru, viceprim-ministri si anumiţi miniştri (in anumite tari), organ prevăzut fie de Constituţie, fie de legea organica a Guvernului, cum este cazul si la noi in prezent.

Astfel, convenim ca acele guverne care sunt formate din Prim-ministru si membri, deci fora un nivel ierarhic intermediar, sa le numim Guverne cu structura simpla, iar cele care conţin o atare ierarhizare, Guverne cu structura ierarhica.

In ceea ce priveşte determinarea membrilor obişnuiţi ai Guvernului, întâlnim constituţii care restrâng sfera acestora exclusive la sfera miniştrilor, in sens de titulari de departamente (de exemplu Italia), constituţii care admit si prezenta miniştrilor far a portofoliu (de exemplu Grecia) precum si constituţii care extind sfera membrilor Guvernului si la alte funcţii de demnitari, cum ar fi secretarii de stat.

Fata de cele subliniate mai sus, am mai identifica si a treia situaţie, care poate fi denumita situaţia tipica a unui Birou executiv, Birou permanent, Cabinet restrâns etc. al Guvernului sau, după caz, al Consiliului de Miniştri,

Mai menţionam ca unele constituţii stabilesc un număr fix de miniştri, fiind celebra si din acest punct de vedere Constituţia Elveţiei, care stabileşte 7 miniştri, altele stabilesc o cifra minima, altele arata autoritatea care va stabili acest număr, iar cele mai mute mai lasă problema deschisa, fie pe seama legii, fie a jocului politic cu prilejul formarii Guvernului.

Şeful guvernului are un cabinet sau un secretariat special, destinat sa-1 asiste in funcţia sa de conducere generala si de coordonare, organism distinct de cabinetul sau ori de secretariatul ministerial, deseori el deţine un portofoliu.

Acest secretariat special este compus din cativa funcţionari si cativa oameni de incredere. In alte tari a fost instituit, sub autoritatea directa a şefului guvernului, un secretariat al guvernului, organism permanent, destinat a indeplini o sarcina generala de pregătire si coordonare.

Regimul parlamentar este promovat în mai multe ţări cum sunt: Germania, Italia, Grecia etc. Astfel, în condiţiile Constituţiei Germaniei, Cancelarul Federal este ales de Parlament (Bundestag), la propunerea Preşedintelui Republicii federale. Odată investit, Cancelarul propune numirea miniştrilor federali de către Preşedintele Republicii, revocarea acestora din funcţie făcându-se în mod similar. La intrarea în funcţie, Cancelarul şi miniştrii federali depun în faţa Bundestag-ului jurământul de credinţă, identic cu cel al Preşedintelui Republicii.

Cancelarul este cea mai importantă personalitate politică a statului federal, care determină orientarea intregii politici interne şi externe, deţinând rolul principal în Guvernul federal, atribuţii esenţiale îi revin Cancelarului, implicit, şi în domeniul administrativ. Cancelarul propune miniştrii care, ulterior, vor fi numiţi de Presedinte, al cărui rol este mai mult de reprezentare, fără a mai fi nevoie de vreo investitură specială din partea Parlamentului.

Miniştrii sunt subordonaţi întru totul cancelarului, singurul care răspunde în faţa Bundestagului pentru activitatea Guvernului federal, pentru măsurile de politică internă şi externă adoptate de catre Guvernul federal. În domeniul de activitate pe care îl conduc, miniştrii au dreptul de a emite dispozitii obligatorii. Trebuie precizat faptul că demisia cancelarului atrage dupa sine, în mod automat, demisia intregului Guvern.

În sistemul semi-prezidenţial:Constituţia Franţei leagă investitura Guvernului exclusiv de voinţa

Preşedintelui Republicii. În practică, însă, Preşedintele Republicii este influenţat de configuraţia politică a parlamentului, mai exact a Adunării Naţionale, care are rol de Cameră Politică. Franţa, începând cu anul 1986, a trecut prin situaţii de coabitare politică, cum este şi în prezent, în cadrul cărora, un Preşedinte socialist a fost nevoit, faţă de majoritatea parlamentară, să numească un Prim-Ministru de centru-dreapta. Astfel, problema votului de investitură apare numai atunci când partidul care formează Guvernul deţine majoritatea absolută în Adunarea Naţională.

În Portugalia, Primul-Ministru este numit de Preşedinte, după ascultarea partidelor din Adunarea Republicii şi ţinând seama de rezultatele alegerilor.Programul Guvernului este supus aprecierii Parlamentului printr-o declaraţie a Primului-Ministru. Dezbaterea parlamentară asupra acestui program, nu poate să depăşească trei zile şi până la încheierea ei, orice grup parlamentar poate propune respingerea programului, iar guvernul, la rândul său, poate cere vot de încredere.

Durata mandatului Guvernului, într-un regim parlamentar, este dată de durata mandatului Parlamentului; iar într-un regim prezidenţial – de durata mandatului Preşedintelui. În realitate, durata mandatului Guvernului este dată de durata majorităţii parlamentare. Viaţa politică mondială ne oferă constant exemple de alegeri anticipate, ca urmare a dizolvării Parlamentului.

In sistemul monarhic-prezidentialMonarhia constituţională este aplicată într-o serie de ţări ca: Marea

Britanie, Belgia, Olanda, Spania etc. Astfel, potrivit uzanţelor constituţionale britanice, liderul partidului care a câştigat alegerile pentru Camera Comunelor devine automat Primul- Ministru, actul de numire al Reginei având un caracter pur protocolar. Datorită sistemului politic englez, alegerile sunt câştigate, fie de Partidul conservator, fie de Partidul laburist, astfel că, problema unui vot de încredere este lipsită de sens.

De aici nu trebuie înţeles că, Primul-Ministru nu vine în faţa Camerei Comunelor să-şi prezinte Programul de guvernare, dar această operaţie ţine exclusiv de politic şi de etica guvernării, nu de procedurile parlamentare, în sens strict juridic.

Sistemul nu exclude controlul exercitat permanent de către Parlament asupra Guvernului, existând practica prezentării săptămânale a Primului-Ministru în faţa Camerei Comunelor.

În Belgia, formarea Guvernului este un drept exclusiv al suveranului. În Olanda, Primul-Ministru, precum şi ceilalţi membri sunt numiţi prin decret

regal, contrasemnat chiar de Primul-Ministru, fapt care constituie o inadvertenţă juridică.