POLITICI DE SECURITATE ENERGETICĂ

Masterand: Radu MOINESCU

INTRODUCERE

Componentă ideologică a bipolarităţii, cu toată infrastructura sa, inclusiv cea militară, securitatea energetică a dominat confruntarea în perioada războiului rece. Dominaţia sa a fost atât de eclatantă încât a acoperit mobilul mult mai profund al confruntării, de aceea amintit cu circumspecţie în declaraţiile politice, dar urmărit cu consecvenţă în geopolitică, cel al deţinerii şi accesului la resurse. Interdependenţele dintre resurse, dezvoltare, prosperitate şi putere au fost demult decodificate şi au modelat în bună măsură evoluţia politică a lumii. Odată cu revoluţia industrială însă, percepţia faptului că resursele, îndeosebi cele naturale, se găsesc acolo unde „nu trebuie” şi în posesia „celor care nu le merită” a apărut îndeosebi în zonele unde erau vitale. Percepţia s-a acutizat pe măsura aşezării geografiei politice a lumii în cadrul unor graniţe mai mult ori mai puţin recunoscute, dar trasate, a căror nerespectare provoacă reacţii ce depăşesc cu mult stricta relaţie dintre doi actori politici. Resursele energetice de astăzi au contat puţin în procesul delimitărilor din secolul XIX, de exemplu, astfel că, atunci când au apărut ca problemă, lucrurile erau deja complicate. De aceea, petrolul, ca sursă energetică mondială dominantă a secolului al XX-lea, nu a fost străin de ultimul război mondial şi nu poate fi eliminat din motivaţiile unor conflicte distrugătoare şi astăzi, precum cele din Golf, Angola, Cecenia etc. Economia mondială depinde încă de petrol ca resursă centrală de energie, chiar dacă au apărut şi altele cum ar fi energia nucleară sau gazele naturale. Acestea din urmă au fost descoperite aproximativ în aceleaşi zone unde se află câmpurile petroliere, deci necesită aceleaşi căi de acces, dar şi ele constituie o resursă epuizabilă. Este un motiv suficient ca această perspectivă să reactualizeze, din când în când, discuţiile asupra limitelor dezvoltării. Oricum, păstrând încrederea în capacitatea oamenilor de a găsi mereu resursele necesare dezvoltării, inclusiv a surselor alternative de energie, nu pot rămâne neobservate jocurile politice şi militare în jurul celor existente care vor asigura mare parte din necesarul de energie în viitorul apropiat.

Din punct de vedere al securităţii economice, anul 2008 a marcat intrarea într-o nouă criză a principalelor economii ale lumii, reflectată în indicatorii economico-financiari care s-au acutizat în ultima perioadă. S-a accentuat, totodată, competiţia economică dintre SUA şi Uniunea Europeană, fenomen demonstrat de evoluţia raporturilor dintre euro şi dolar, iar Federaţia Rusă se impune din ce în ce mai mult pe piaţa energetică. Probabilitate a propagării efectelor generate de această competiţie în zonele limitrofe este ridicată. Actuala criză economică a adâncit decalajele între principalele economii ale lumii şi marea majoritate a celorlalte, ceea ce determină perpetuarea riscurilor provocate de asemenea realităţi, cu efecte directe asupra stabilităţii, unde resursele energetice îşi demonstrează din nou rolul de stabilizator economic, iar petrolul pe acela de armă.

1

În majoritatea statelor care au trecut de la economia centralizată, planificată la economia de piaţă aceasta a adus venituri importante din privatizare şi a devenit tot mai atractivă pentru investitori. Combinate cu măsurile anticorupţie, de control a oligarhiilor şi protecţie socială, începuturile ieşirii din criza economică oferă sprijin consistent modelului politic amintit, care va deveni un argument major, de necontestat, în dialogul dintre state.

Creşterea numărului populaţiei pe glob şi dezvoltarea economică pe care şi-o propun toate statele lumii sunt inevitabil însoţite de creşterea consumului unor resurse energetice tot mai limitate. Dispariţia bipolarităţii a înlăturat un motiv redus la câţiva actori ai confruntării, descoperind straturi mult mai profunde ale unei competiţii în care participanţii sunt mult mai numeroşi iar motivaţia vitală, cu bătaie pe termen îndelungat. Economiile dezvoltate depind de resursele energetice oriunde pe glob. Pierderea accesului la acestea pot avea consecinţe distrugătoare, iată de ce o parte însemnată a politicilor externe dar şi a celor de putere este preocupată de accesibilitatea conductelor şi terminalelor, viitoarele trasee pentru conducte, de parteneriate etc. Geopolitica este dominată de strategiile resurselor, îndeosebi a celor energetice. Geopolitica îi obligă pe subiecţii săi să ia în considerare „totalitatea preocupărilor actorilor prezenţi pe scena internaţională”, şi este permanent „interesată de calculele unora sau altora, ... de obiectivele ce vizează cooperarea sau destinderea relaţiilor, dar şi utilizarea forţei sau de jocurile viclene”1. Acţiunile teroriste de la 11 septembrie 2001 au avut efecte seismice asupra geopoliticilor energetice, mai ales asupra celor ale petrolului. Orientul Apropiat a devenit brusc o zonă mai puţin sigură, iar marile economii au realizat că sunt prea dependente de ea. Au trecut, deci, la acţiuni de disipare a dependenţei pe întreg globul. Ca urmare, au dobândit rapid importanţă strategică şi alte zone, s-au declanşat alte competiţii, interesele naţionale încep să capete altă greutate în raport cu cele ale alianţelor etc., confirmându-se încă o dată că în marile strategii nimic nu poate fi ignorat, cu atât mai mult cu cât într-o perspectivă nu prea îndepărtată şi alte resurse ar putea deveni motive pentru competiţii strategice: apa, alimentele etc.

Transformarea resurselor energetice într-o problemă de securitate, impune din partea tuturor statelor necesitatea elaborării unor politici energetice şi strategii în domeniu.

Privind ţara noastră, ,,Poziţia geostrategică a României va fi valorificată în planul asigurării stabilităţii, dezvoltării economice, promovării proiectelor de infrastructură transcontinentală, asigurării securităţii rutelor energetice şi de transport. De asemenea, România se aliniază politicilor NATO şi UE de sprijinire a democratizării şi oferire de asistenţă de securitate statelor din regiune. Proiectarea stabilităţii în spaţiile adiacente Mării Negre se va realiza în congruenţă cu politicile NATO şi UE în regiune, va beneficia de parteneriatele României cu Turcia şi Grecia şi va fi sprijinită prin dezvoltarea relaţiilor de cooperare cu Federaţia Rusă ca actor regional major”2.

1 Paul CLAVAL, Geopolitică şi geostrategie. Gândirea politică, spaţiul şi teritoriul în secolul al XX-lea, Editura CORINT, Bucureşti, 2001, p.10.

2 Guvernul României, Carta albă a securităţii şi apărării naţionale, Bucureşti, 2004, p.5.

2

CAPITOLUL IMediul de securitate

1. Generalităţi

Situaţia internaţională cunoaşte o evoluţie rapidă, din punct de vedere economic şi tehnico-ştiinţific unde competiţia se înteţeşte, iar cuceririle ştiinţei şi tehnicii au contribuit în mod substanţial la dezvoltarea şi evoluţia societăţii omeneşti, a economiei mondiale.

Sfârşitul secolului XX a fost marcat de un lung şir de evenimente care au produs modificări profunde, pozitive unele, iar altele mai puţin bune, în toate domeniile existenţei sociale, inclusiv în planul mediului de securitate. Aceste modificări au dus la conturarea unor aspecte deosebite, între care, instabilitatea şi rata mare a schimbărilor este tot mai evidentă. Tendinţele respective au determinat modificarea arhitecturii de securitate la nivel global şi regional, precum şi trecerea la proiectarea unor noi structuri în sistemul raporturilor internaţionale. Mediul de securitate al sfârşitului de secol a coincis cu apariţia şi ulterior evoluţia unor fenomene noi, în majoritatea cazurilor necunoscute, cunoscute foarte puţin sau deosebit de greu de controlat, printre care scăderea drastică a resurselor naturale, poluarea mediului înconjurător şi implicit încălzirea îngrijorătoare a climei şi altele se accentuează din ce în ce mai tare.

Spre sfârşitul anilor şaptezeci competiţia dintre cele două sisteme, capitalist şi comunist, suferă o schimbare spre dezavantajul celui din urmă şi, în ultimă instanţă al URSS. Competiţia, destul de dură, a creat mari dificultăţi economice Uniunii Sovietice şi a dus la unele dezechilibre care s-au soldat cu mari costuri ce au grăbit falimentul URSS.

Începutul secolului XXI s-a dovedit la fel de surprinzător. Deşi multe naţiuni ale lumii îmbrăţişează valorile democraţiei reprezentative şi ale economiei de piaţă creând noi oportunităţi pentru realizarea unor relaţii internaţionale durabile, există totuşi, multe provocări la adresa securităţii atât la nivel naţional şi regional, cât şi la nivel global. Chiar dacă foştii adversari de la începutul „războiului rece” sunt în prezent parteneri în probleme de securitate, tensiunile economice şi cele de mediu, printre altele, continuă să cauzeze instabilitate.

Se vorbeşte astăzi tot mai obsesiv despre noua ordine mondială, globalizare şi antiglobalizare, războiul asimetric al teroriştilor declanşat împotriva intereselor celor mari ca singura formă de existenţă, ori doctrina loviturilor preventive ca singura formă de a-i pedepsi pe cei care îndrăznesc să apeleze la crima contra umanităţii (terorism). Adevărata miză a conflictelor dintre marii actori este reprezentată de rezervele de hidrocarburi, iar încrâncenările disputelor pot duce la utilizarea armelor nucleare. Dacă în perioada războiului rece conflictul nuclear a putut fi evitat, ambii protagonişti, SUA şi URSS, au conştientizat că miza ideologică (disputa între capitalism şi comunism) nu merită riscul distrugerii omenirii, actuala cauză a conflictelor (stăpânirea regiunilor bogate în rezerve energetice) nu oferă nici un fel de garanţii că umanitatea va fi ferită de dezastrul unei confruntări nucleare, cunoscut

3

fiind faptul că tot mai multe state au acces la programe nucleare, care în multe cazuri nu sunt destinate scopurilor paşnice.

Dar securitatea globală, adică pacea şi prosperitatea naţiunilor instaurate printr-un sistem instituţional şi legislativ unanim acceptat şi respectat, este ameninţată de un alt mare pericol aflat în directă conexiune cu rezervele de petrol şi gaze: exploatarea iraţională a acestor rezerve, eliminarea în atmosferă a reziduurilor, ceea ce creează efectul de seră, încălzirea climei. Aceste ameninţări şi riscuri de natură ecologică, au atras atenţia experţilor în domeniu asupra consecinţelor cum ar fi: topirea calotei glaciale, modificarea anotimpurilor, mari dezastre naturale urmate de migraţii de populaţie. Omul, ca fiinţă superioară, înzestrat cu inteligenţă şi raţiune riscă să fie redus la stadiul în care insectele animalice vor face legea. De aceea între securitatea energetică şi cea ecologică există o strânsă corelaţie, specialiştii din domeniu abordându-le concomitent.

La nivel de experţi se apreciază că printre actorii globali şi tendinţele care vor modela omenirea în următorii ani se numără resursele naturale, mediul înconjurător şi economia globală. Aceştia, coroboraţi cu alte provocări ce se manifestă pe plan mondial (creşterea numărului populaţiei globului, resursele naturale şi energetice, mediul înconjurător, apariţia unor noi maladii, lupta pentru extinderea sferelor de influenţă etc.), vor avea consecinţe mari asupra mediului mondial de securitate.

Având în vedere că omenirea trăieşte o viaţa trepidantă, plină de neprevăzut, se poate spune că resursele naturale şi mediul înconjurător au un rol important în menţinerea unui echilibru global de securitate.

Mediul internaţional de securitate a suferit în ultima perioadă modificări semnificative.

În prezent, securitatea zonală, regională şi cea mondială este influenţată de câteva evenimente incidentale cu potenţial mare de reacţie, astfel:

- mişcările de protest cu caracter profund social din Franţa, ce au avut loc în anul 2007, relevă deficienţe ale modelului democratic francez atât la nivelul absorbţiei populaţiilor fără origine indigenă şi la cel al aparentului eşec al guvernării liberale franceze, ce riscă întoarcerea la modelele controversate, socialiste;

- declanşarea crizelor energetice ruso-ucrainene, în special cele din anul 2006 şi anul 2008, denumite sugestiv de unii geopoliticieni „războiul gazelor”, au creat grave disfuncţionalităţi şi a afectat în mod semnificativ atât securitatea energetică regională cât şi configuraţia politică regională;

- prelungirea conflictelor din Afganistan şi Irak, cu toate eforturile comunităţii internaţionale, peste prevederile planificatorilor NATO, concluzia finală fiind aceea că acestea nu se pot rezolva exclusiv pe cale militară, ci în mod deosebit pe cale civilă.

Creşterea securităţii şi stabilităţii zonale, regionale şi în lume este posibilă prin iniţierea diferitelor programe, parteneriate şi iniţiative care să contribuie la consolidare echilibrului strategic încă fragil al acestor spaţii, nu lipsite de mari probleme ce ţin de fizionomia unui mediu de securitate în plan economic, politic, social şi chiar militar în construcţie dinamică. Dintre cele mai importante probleme situaţia economică şi financiară precară a ţărilor fostului spaţiu sovietic, a celor care fac parte din coridorul islamic şi a celor situate în zone de falie, ocupă un loc aparte.

4

2. Evoluţii pentru viitorul apropiat

Prognoze realiste asupra corelaţiei resurse energetice – dezvoltare durabilă, cu accent pe situaţia României, nu se pot elabora fără raportarea la principalele scenarii regionale şi globale.

Un scenariu catastrofic susţine că omenirea se îndreaptă spre o competiţie dură pentru resurse a marilor state şi grupărilor de state. Acest scenariu ia în calcul: extinderea controlului şi influenţei SUA şi UE, după 1990, în Europa de Est, Balcani, Marea Neagră, Orientul Apropiat şi Mijlociu, Africa etc.; coagularea, în replică, a grupului reprezentat de Organizaţia de Cooperare de la Shanghai (Federaţia Rusă, China, republicile din Asia Centrală sprijinite mai mult sau mai puţin de Iran şi India); refacerea economică şi militară relativă a Federaţiei Ruse şi ambiţia sa de a controla spaţiul CSI, resursele energetice din Asia Centrală şi aprovizionarea Europei cu petrol şi gaze naturale; ascensiunea fulminantă a Chinei în Asia de Est, Sud-Est, Centrală şi de Sud, fapt ce ar ameninţa direct Japonia, India, Indonezia, Vietnamul, Federaţia Rusă etc. Pe termen scurt şi mediu o ciocnire militară între aceste grupări nu pare posibilă. Există, însă, posibilitatea să se întrebuinţeze strategia de confruntare specifică Războiului Rece, şi anume competiţia tehnologică, financiară, economică şi politică, net avantajoasă pentru SUA şi UE.

Într-un astfel de scenariu, de competiţie tot mai intensă între blocuri economico-politice, autorităţile române s-ar confrunta cu probleme extrem de serioase. România s-ar plasa în prima linie a frontului confruntării, fiind situată în proximitatea imediată a Federaţiei Ruse şi CSI. Resursele sale energetice s-ar epuiza mult mai repede, iar dependenţa faţă de aliaţi s-ar accentua la maximum. Bucureştii ar fi nevoit să impulsioneze construcţia de centrale nucleare (cu riscurile de rigoare), de hidrocentrale şi să achiziţioneze noi tehnologii foarte scumpe de valorificare a cărbunelui sau hidrogenului. Concomitent, economia ar trebui, după depăşirea crizei economico- financiare actuale, să atingă în doar câţiva ani cote europene în domeniul productivităţii muncii şi competitivităţii pentru a exporta produse industriale şi servicii necesare importului de materii prime energetice (după ultimele estimări ieşirea din recesiune ar putea avea loc în 4-5 ani). Totodată, scenariul revenirii la un „război rece” între Vest şi Est, ar afecta într-o măsură majoră interesele politice ale României în Europa de Est, în primul rând în Republica Moldova şi Caucazul de Sud. În special o relaţie de adversitate faţă de Federaţia Rusă ar dăuna grav intereselor politice, culturale şi comerciale româneşti. După ultimele date (Forumul Economic Rusia-UE desfăşurat la Bucureşti în luna mai 2009) relaţia româno-rusă tinde să se relaxeze, România şi Federaţia Rusă ajungând la o înţelegere în domeniul energetic relansându-se colaborarea dintre ROMGAZ şi GAZPROM.

Consultările dintre europeni şi ruşi, inaugurate în octombrie 2007 şi continuate la recentul Forum de la Bucureşti, fac să se întrevadă că părţile nu doresc declanşarea unei noi competiţii Est-Vest. Dimpotrivă, s-ar viza o relansare a cooperării economice. Până acum, ambele părţi şi-au etalat avantajele şi dezavantajele, şi-au experimentat anumite modalităţi de acţiune etc. Experţii consideră că economiile din Uniunea Europeană şi Federaţia Rusă sunt oricum complementare şi, pe undeva, interdependente. Ar urma ca UE şi Federaţia Rusă să elaboreze un set de norme comune care să reglementeze schimburile de activităţi, investiţiile, drepturile de

5

proprietate etc. Mutarea accentului relaţiilor dintre UE şi Federaţia Rusă de la ciocnirile politico-propagandistice, la cooperarea economică, la un parteneriat strategic şi energetic solid poate fi scenariul următoarelor decenii în spaţiul geopolitic din care face parte şi România. Aplicarea acestui scenariu ar reprezenta o şansă clară pentru dezvoltarea durabilă a ţării şi pentru programul energeticii. S-ar asigura resurse absolut necesare, în condiţii de securitate energetică, şi s-ar deschide României pieţe mai puţin abordate până astăzi.

Globalizarea economică, politică şi culturală, care a stimulat în mod direct competiţia pentru resurse, pune într-o nouă lumină şi raporturile dintre stat, economie, pieţe regionale şi internaţionale. În Uniunea Europeană se disting tendinţe de normare a unei pieţe energetice unice – bazată pe o strategie şi o politică energetică comună – şi de menţinere a prerogativelor statelor membre asupra problemelor energetice (statele membre UE controlează încă subsolurile lor). Cele mai puternice ţări (Germania, Franţa, Italia) au companii energetice redutabile, cu participare de stat. În ipoteza unei competiţii dure pentru resurse pe piaţa globală şi a transformării Uniunii în suprastat federal, s-ar putea ajunge la controlul comunitar asupra resurselor, inclusiv energetice. Un asemenea moment previzibil ar trebui să găsească România în poziţia de deţinătoare a unei industrii energetice puternice, care să justifice folosirea eficientă a resurselor de profil pe piaţa locală. De altfel, dezvoltarea unei puteri energetice respectabile i-ar asigura României şi un loc superior în ierarhia statelor UE. Proiectele guvernamentale anunţate încă din toamna lui 2007 se înscriu în această orientare strategică.

Factorii de decizie de la Bucureşti au posibilitatea să obţină o poziţionare favorabilă a României în sistemul politicii energetice europene.

Avantajele geostrategice ale ţării, resursele naturale şi capacităţile de producţie de care dispune, experienţa de decenii (mai ales în domeniul petrochimiei), calitatea şi costurile forţei de muncă locale etc. sunt argumente solide pe care guvernanţii români le pot folosi în negocierile inter-europene. Totodată, situarea ţării în vecinătatea rezervoarelor de hidrocarburi din zona Caucaz-Caspica şi din spaţiul Orientului Apropiat şi Mijlociu favorizează susţinerea proiectelor energetice româneşti în plan european. Unele iniţiative în acest sens s-au materializat, dar trebuie să remarcăm faptul că „diplomaţia energetică” a României se află încă la debutul său în cadrul Uniunii Europene.

Devine clar că, în condiţiile date, securitatea energetică a României nu mai depinde doar de resursele proprii, de potenţialul ei economic sau de puterea ei naţională. Este evident că scopurile şi obiectivele acestei securităţi trebuie negociate la Bruxelles, cu cele mai importante companii străine din energetică, cu producătorii şi consumatorii sociali, cu partenerii sociali din economie. Prin urmare, mult dorita independenţă energetică poate fi obţinută preponderent în cadrul interdependenţelor energetice europene.

6

CAPITOLUL IIDefinirea, necesitatea elaborării, structura

şi conţinutul politicii de securitate energetică

1. Generalităţi

Lumea pe care o trăim, o lume interdependentă, este din ce în ce mai complexă şi adesea periculoasă, faţă de care cetăţenii români devin tot mai conştienţi. Creşterea necontrolată a consumurilor determină reducerea drastică a resurselor pe scară planetară constituie o provocare pentru societatea noastră şi afectează sentimentul de securitate care joacă un rol primordial în calitatea vieţii, cu consecinţe grave şi asupra mediului ambiant. Românii înţeleg această nouă realitate. Ei ştiu că reducerea consumurilor individuale şi cele publice, în situaţii de criză energetică, nu sunt singurele probleme cărora ţara trebuie să le facă faţă. De asemenea, România, în materie de securitate energetică, trebuie să facă faţă aceloraşi provocări ca şi celelalte state ale lumii.

Pentru a răspunde acestor provocări, România duce o politică de securitate energetică adecvată, în sensul că aceasta din urmă este concepută ca un cadru strategic şi un plan de acţiune pentru ca guvernul să facă faţă ameninţărilor prezente şi viitoare din acest domeniu.

2. Definirea politicii de securitate energetică

Politica de securitate energetică este cadrul în care este descris modul cum o ţară asigură securitatea statului şi a cetăţenilor din acest punct de vedere. Aceasta se elaborează sub forma unui document unic şi structurat, care poate fi numit plan, strategie, concept sau doctrină.

Politica de securitate energetică se referă atât la prezent cât şi la viitor, pentru că defineşte interesele vitale ale naţiunii şi stabileşte liniile de acţiune pentru a face faţă nevoilor prezente şi viitoare şi a gestiona evoluţiile în domeniu. Ea cuprinde o gamă largă de subiecte pe care le abordează, în încercarea de a defini atât riscurile şi ameninţările interne, cât şi externe privitor la securitatea energetică a ţării. În ultimă instanţă, politica de securitate energetică caută să reunească şi să coordoneze contribuţiile tuturor celor responsabili în domeniul resurselor energetice, în funcţie de interesele şi ameninţările considerate ca cele mai importante.

Definirea securităţii energetice a intrat în preocupările factorilor decizionali ai statelor din spaţiul euroatlantic, şi nu numai, în perioada „războiului rece”, în special după primul „şoc al petrolului”. Prin noua abordare, securitatea energetică a devenit un concept menit să definească, să apere şi să promoveze valorile, interesele şi necesităţile de securitate ale naţiunilor, comunităţilor sociale, statelor naţionale şi cetăţenilor acestora, reducând impactul dependenţei de resursele energetice externe şi asigurând, pe cât posibil, independenţa energetică a acestora. În ultimul deceniu al sec.XX şi primul deceniu al sec.XXI, datorită schimbărilor profunde produse în plan regional, zonal şi internaţional şi a actorilor care grevează în aceste spaţii, majoritatea

7

statelor naţionale, democratice şi-au reconsiderat doctrinele, politicile, strategiile şi legislaţiile în materie de resurse energetice.

Politica de securitate energetică cuprinde ansamblul de concepţii, principii şi orientări asumate, pe fundamentul cărora se stabilesc, într-un anumit context geopolitic, modalităţile de prospectare şi exploatare geologică, orientările şi direcţiile de acţiune în plan intern şi internaţional, precum şi utilizarea resurselor energetice proprii pentru protejarea, apărarea şi promovarea intereselor statului.

Politica de securitate energetică a unei entităţi socio-politice este dependentă de ideologiile şi doctrinele pe suportul cărora se construieşte sistemul şi regimul politic. Practica demonstrează că la fiecare schimbare de administraţie, agenda publică include ample dezbateri cu privire la opţiunile de securitate energetică ale noii administraţii. Noua administraţie este interesată de alegerea opţiunilor, precum şi de obţinerea garanţiilor de securitate energetică din partea partenerilor interni şi externi din zona de interes strategic naţional.

Politica de securitate energetică se implementează prin măsuri de ordin diplomatic, economic, juridic, informaţional, ştiinţific, ecologic etc. Acestea sunt iniţiate şi desfăşurate de către puterile statale – legislativă, executivă etc. – în orice situaţie s-ar afla naţiune a respectivă

Politica de securitate energetică este viabilă dacă încorporează cerinţele politicilor instituţionale, publice şi sociale. În orice mediu de securitate, soluţiile la problemele de interes comun sunt abordate, de regulă, în cadru naţional şi regional. Aceasta impune statelor, forţelor politice, organizaţiilor guvernamentale, non-guvernamentale sau civice, conducătorilor politici şi reprezentanţilor diferitelor mişcări politice să-şi asume răspunderea directă pentru securitatea energetică comună.

3. Necesitatea elaborării politicii de securitate energetică

Necesitatea ca un stat să-şi elaboreze o politică de securitate energetică coerentă şi detaliată rezultă, în principal, din unele motive cum ar fi:

- să dea guvernului statului respectiv posibilitatea de a aborda toate riscurile şi ameninţările din domeniu într-o manieră coerentă;

- să crească eficienţa sectorului de securitate energetică prin optimizarea contribuţiilor tuturor structurilor responsabile din acest domeniu;

- să întărească încrederea şi cooperarea la nivel regional şi internaţional. Procesul de elaborare a politicii de securitate energetică trebuie să aibă drept

premise primatul valorilor, intereselor şi necesităţilor sociale faţă de cele de grup socio-politic.

Politica de securitate energetică trebuie definită şi întreţinută din perspectiva necesităţilor sociale. Aceasta rezidă din faptul că procesul de construire a securităţii în general are drept finalitate unele deziderate care privesc securitatea naţională în general, independenţa energetică, evitarea presiunilor de ordin politic din partea unor actori internaţionali, asigurarea dezvoltării economice a statului, a bunăstării cetăţenilor etc.

Lumea în care trăim şi soluţiile proiectate pentru problemele sale, demonstrează complexitatea securităţii energetice. Mediul de securitate se află într-o

8

continuă remodelare şi schimbare. Pentru provocări noi, se cer soluţii noi, care să răspundă realităţilor. De aceea asigurarea securităţii energetică reprezintă un proces continuu şi complex, extins asupra unui spectru larg de domenii, relaţii şi interdependenţe, destinat promovării intereselor şi obiectivelor de securitate ale statului, societăţii şi cetăţeanului.

În accepţia generală, mediul de securitate este definit ca un sistem şi ca orice sistem de securitate are nevoie de echilibru funcţional şi integrativ, răspunzând acestui postulat prin subsistemele pe care le întreţine: economic, politic, juridic-normativ etc.

Pentru a putea acţiona potrivit intereselor de securitate, puterea politică trebuie să decidă în cunoştinţă de cauză asupra modalităţilor de utilizare a resurselor care asigură viabilitatea politicii de securitate energetică. Decizia este, în esenţă, un proces raţional de alegere, dintr-un număr oarecare de posibilităţi, pe baza informaţiilor deţinute, a unei linii de acţiune, în scopul atingerii obiectivelor stabilite. În acelaşi timp, reprezintă materializarea cunoaşterii oportunităţilor şi posibilităţilor de acţiune.

Pentru elaborarea unei politici de securitate energetică sunt relevante: situaţia geopolitică a zonei de interes (harta geopolitică); sistemul politic; dreptul internaţional.

Situaţia geopolitică a zonei de interes (harta geopolitică) este modificată, de regulă, de către marile puteri/superputeri, care construiesc o nouă ordine de securitate, bazată pe alte principii şi interese. Ele lansează şi dezvoltă numeroase iniţiative şi programe de care trebuie să ţină seama statele naţionale sau cele care afectează noua ordine instituită în mediul/spaţiul/zona de interes.

Fiecare schimbare a situaţiei geopolitice a zonei de interes (hărţii geopolitice) impune căutarea de noi formule de cooperare pentru statele naţionale, întrucât fiecare nou „actor” poate genera stabilitate sau instabilitate în plan regional. În noul context, statele naţionale devin conştiente că propria securitate nu poate fi disociată de cea a vecinilor.

În noua situaţie geopolitică a zonei de interes (hartă geopolitică), statele naţionale acţionează pentru eliminarea preventivă sau atenuarea oricăror stări de criză energetică, care poate fi generatoare de insecuritate. Ele sunt interesate să se integreze cât mai rapid în structurile socio-economice viabile şi să coopereze într-un cadru propice, atât din punct de vedere economic şi politic, cât şi al satisfacerii nevoilor de securitate energetică.

Sistemul politic este expresia raporturilor de putere din interiorul unui stat. Acesta cuprinde relaţiile politice, instituţiile politice şi concepţiile politice, pe

fundamentul cărora se asigură organizarea şi conducerea de ansamblu a societăţii, funcţionalitate a ei. Orice sistem politic se află în relaţie organică cu sistemele politice specifice ariei geopolitice în care funcţionează.

Dreptul internaţional constituie baza legitimităţii exploatării resurselor energetice ale unui stat. Însă, statele care se asociază din diferite interese geopolitice au dificultăţi în aplicarea principiilor de drept. Statele naţionale apelează şi se sprijină pe principiile dreptului internaţional, susţinând, de regulă, aplicarea rezoluţiilor, deciziilor şi recomandărilor organizaţiilor internaţionale din domeniu.

9

Deşi există încercări de a impune norme de drept internaţional, statele naţionale nu renunţă la prevederile dreptului intern în materie de securitate energetică.

4. Structura şi conţinutul politicii de securitate energetică

Politica de securitate energetică face obiectul unei legislaţii specifice, care diferă de la stat la stat.

Deşi politica de securitate energetică diferă de la un stat la altul, tendinţa generală este ca aceasta să constituie un document unic care abordează cel puţin trei teme/aspecte/capitole fundamentale:

a) rolul statului în sistemul energetic internaţional; b) situaţiile percepute ca favorabile sau defavorabile la nivel naţional şi

internaţional; c) răspunderile care revin celor ce aplică politica de securitate energetică în

situaţiile menţionate. La primul punct trebuie definită concepţia statului despre sistemul internaţional

şi despre rolul pe care statul îl joacă în acest sistem. Aceasta implică luarea în considerare a intereselor şi valorilor acelui stat, a cetăţenilor, ca beneficiarii de drept ai securităţii energetice.

Pentru România securitatea energetică reprezintă condiţia fundamentală a existenţei naţiunii şi a statului român şi un obiectiv fundamental al guvernării; ea are ca domeniu de referinţă valorile, interesele şi obiectivele naţionale. Securitatea energetică este un drept imprescriptibil care derivă din dreptul constituţional al statului asupra resurselor sale energetice, se înfăptuieşte în contextul construcţiei europene, cooperării euroatlantice şi al evoluţiilor globale. ,,Bogăţiile de interes public ale subsolului ..., apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, ..., resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental ..., fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice”, iar exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional, cu „refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic”3 , constituie atributul exclusiv al statului român.

La al doilea punct se evaluează ameninţările şi circumstanţele favorabile prezente şi viitoare. Teoretic, aici ar trebui incluse atât ameninţările interne cât şi cele externe, dar, în practică, multe politici de securitate energetică se axează pe riscurile şi ameninţările venite din afară şi evoluţiile favorabile pe plan extern. Tot aici sunt abordate atitudinile politice şi preferinţele referitoare la partenerii internaţionali în materie de energie, ceea ce ar putea avea ca rezultat crearea de oportunităţi de cooperare.

La al treilea punct se stabileşte zona de responsabilitate a fiecărui actor care aplică politica de securitate energetică. Sunt incluse aici tipul de activitate legată de securitate şi domeniile în care fiecare este împuternicit să acţioneze.

Politica de securitate energetică este construită conform unei structuri standard, care include iniţierea, elaborarea, reconcilierea şi aprobarea.

Revizuirea politicii de securitate energetică este aproape întotdeauna iniţiată de executiv. În unele cazuri, legislativul sau diferite structuri permanente cu răspunderi

3 Constituţia României art.135-136.

10

în domeniul securităţii energetice pot recomanda o revizuire a politicii de securitate energetică. Revizuirea se poate face în mod regulat, uneori chiar anual, dar poate fi şi ocazională, în funcţie de evoluţia pieţei mondiale de energie.

5. Politica energetică a UE

În domeniul energetic, organele comunitare au adoptat încă din februarie 1962 o reglementare care stabilea principiile ce urmau să guverneze politica energetică a Comunităţii Economice Europene/CEE, şi anume:

a) aprovizionarea ieftină cu produse energetice; b) asigurarea aprovizionării; c) stabilitatea aprovizionării; d) evoluţia armonioasă a înlocuirii surselor tradiţionale de energie cu surse noi

de energie; e) libertatea de a alege pentru consumatori a produselor neenergetice. Criza energetică din 1973 a făcut ca aceste principii să fie inoperante, ceea ce a

determinat CEE să ia primele măsuri de urgenţă pentru a înlătura, măcar parţial implicaţiile acesteia, şi anume:

a) crearea unui comitet interimar la nivel înalt care să coordoneze politicile energetice naţionale ale ţărilor membre până când CEE va putea să adopte măsuri comunitare care să preîntâmpine sau să atenueze incidenţele crizei energetice asupra ţărilor membre;

b) coordonarea în cadrul CEE a mişcării stocurilor de materii prime energetice pentru a satisface cu prioritate nevoile ţărilor membre cu astfel de produse;

c) impulsionarea activităţii Euratomului pe linia intensificării construcţiei de centrale atomoelectrice în ţările membre şi pentru descoperirea de noi resurse de energie în vederea reducerii dependenţei de petrol;

d) raţionalizarea de produse petroliere, reducerea importurilor de ţiţei şi un mai mare accent pe consumul de cărbune energetic din producţia ţărilor membre.

Aceste măsuri au impulsionat în timp prospecţiunile din zona Mării Nordului, chiar dacă iniţial au fost unele contradicţii între Anglia şi celelalte state membre ale CEE, dezvoltarea surselor alternative de energie (biomasa, celule fotovoltaice, turbine antrenate de vânt, pile de combustie etc.), creşterea eficienţei energetice şi dezvoltarea tehnologiilor de exploatare a combustibililor solizi.

Dezmembrarea URSS şi schimbările structurale produse în fostele ţări socialiste, a dus la extinderea CEE prin aderarea de noi membrii şi transformarea acestei comunităţi în Uniunea Europeană, lucru ce a impus restructurarea pieţei de resurse energetice şi luarea de noi măsuri şi iniţiative, pentru liberalizarea pieţei energetice, în care scop a fost adoptat un nou cadru legislativ în domenii ce vizează depozitarea, transportul, furnizarea şi distribuţia acestor resurse.

Problema energiei are o importanţă vitală, iar siguranţa aprovizionării cu petrol şi gaze naturale constituie o prioritate absolută pentru orice economie a lumii. În condiţiile apariţiei unor jucători noi pe piaţă care deţin rezerve energetice importante (ţările de la Marea Caspică), marii consumatori de energie au ocazia să se reorienteze spre aceste surse de aprovizionare. Un amănunt important constă în faptul că ţările de

11

la Marea Caspică nu sunt membre OPEC şi nu respectă strategia de reglementare a preţului petrolului a acestei organizaţii.

Rezervele ţărilor de la Marea Caspică sunt interesante atât pentru UE, care şi-ar putea reduce în acest fel dependenţa de importurile energetice din Rusia, cât şi pentru alte ţări: China, SUA şi Coreea de Sud, aceasta din urmă intenţionând să cumpere petrol din Rusia sau Kazahstan pentru a evita zona tensionată a Orientului Mijlociu.

În privinţa securităţii energetice, evoluţiile din ultimele luni denotă necesitatea unei coeziuni puternice a Uniunii Europene.

12

CAPITOLUL III Strategia energetică

1. Obiectivele strategiei energetice

Sursele energetice ocupă un loc central în avuţia unui stat constituind atât condiţiile materiale, cât şi forţa motrice necesară pentru dezvoltarea producţiei bunurilor materiale şi a serviciilor. Istoria modernă este, mai ales în a doua jumătate a secolului al XX-lea, puternic marcată de sporirea considerabilă şi diversificarea producţiei şi consumului energetic, de modificare profundă a structurii acestora.

Dezvoltarea omenirii, în special din punct de vedere economic, în timpul secolului al XX-lea a avut ca bază exploatarea excesivă a resurselor naturale, cu precădere a celor energetice, când s-au dezvoltat puternic „tehnologiile materio-energofage”4 cu consum mare de resurse. Aceste tehnologii mari consumatoare de resurse naturale, devenite şi mari producătoare de deşeuri, reziduuri şi elemente poluante, datorită ignoranţei şi rapacităţii marilor concerne şi trusturi economice, au condus la mari probleme privind mediul înconjurător.

O serie de factori politici şi economici care s-au manifestat cu intensitate, îndeosebi în anii ”60 şi ”70, au zdruncinat din temelii echilibrul existent anterior între cererea şi oferta de materii prime şi de energie pe piaţa mondială. Are loc o creştere a preţurilor (OPEC/Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol provoacă o creştere bruscă a preţului petrolului şi instituie un embargo petrolier faţă de statele occidentale, consacrând petrolul ca armă energetică), îndeosebi pentru produsele petroliere, ceea ce avea să determine un şoc energetic, „şocul petrolier”, pentru majoritatea statelor lumii preocuparea pentru schimbarea strategiei energetice devenind o prioritate absolută. Acum se pune cu prioritate problema economisirii resurselor, renunţarea la industriile energofage (ex. industria oţelului) şi înlocuirea lor cu altele noi, mai economicoase, precum şi preocuparea pentru sursele alternative de energie.

Şocul petrolier avea să determine unele efecte pe termen scurt, mediu şi lung, cum ar fi5:

a) efecte de tip inflaţionist – sporirea automată a costurilor de producţie şi preţului mărfurilor şi serviciilor;

b) efecte de tip recesionist – creşterea simultană a preţurilor celorlalte resurse, implicit scăderea cererii pentru mărfuri şi servicii;

c) efecte pe planul elasticităţii cererii de energie – raportul dintre dinamica cererii de energie şi cea a activităţii economice;

d) efecte economice structurale – restructurarea de proporţii a economiei ţărilor dezvoltate, în principal o diminuare a rolului industriilor energointensive;

e) efecte pe planul producţiei şi consumului de petrol – diversificarea surselor de aprovizionare cu ţiţei şi reducerea dependenţei faţă de zona Orientului Mijlociu;

f) a contribuit la progresul politicilor şi al măsurilor de conservare a energiei, la înlăturarea risipei şi ineficienţei energetice şi la abordări alternative.

4 Ioan BARI, Probleme globale contemporane, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, pag. 295. 5 Ibidem, pag. 319.

13

Amplificarea instabilităţii pe piaţa internaţională a petrolului, provocată de fluctuaţiile mari ale preţului de la o etapă la alta (de la câţiva dolari barilul la peste 150 dolari barilul, la începutul anului 2009), creează fluctuaţii şi în planul cererii, precum şi în cel politic şi economic al statelor.

„Strategia energetică ar putea fi definită ca un ansamblu de idei şi activităţi complex care presupun iniţierea, derularea şi corelarea unor acţiuni politice, economice, tehnice şi ecologice în vederea asigurării securităţii energetice naţionale, a diversificării formelor de producere a energiei, a creşterii eficienţei producţiei şi a consumului energetic, a ameliorării impactului poluant al producţiei şi consumului de energie …”6

Obiectivele strategiei energetice cuprind: a) asigurarea securităţii energetice pentru preîntâmpinarea unor disfuncţionali-

tăţi în condiţii de criză; b) diversificarea surselor de aprovizionare internă şi externă – vizează o

independenţă energetică prin creşterea ponderii resurselor interne; c) diversificarea formelor de producere a energiei – valorificarea unor resurse

regenerabile: energia solară, a apelor geotermică, eoliană; d) creşterea eficienţei economice în producţia şi consumul de energie –

exploatarea unor resurse naturale greu accesibile; restricţiile ecologice duc la scăderea eficienţei economice şi la investiţii suplimentare;

e) ameliorarea impactului poluant al producţiei şi al consumului de energie –cheltuielile aferente depoluării mediului sunt ridicate şi ele pun probleme chiar şi în ţările dezvoltate.

2. Componentele strategiei energetice

Componentele strategiei energetice sunt: a) componenta politică – presupune crearea, dezvoltarea şi perfecţionarea unui

cadru legislativ care să stimuleze orientările stabilite prin strategia respectivă; statul are obligaţia şi competenţa de a elabora strategii energetice, programe macroeconomice şi de a coordona diferite programe sectoriale microeconomice (în măsura în care componente ale energeticii sunt proprietate de stat);

b) componenta tehnologică – viabilitatea oricărei strategii energetice depinde de capacitatea de a crea şi transpune în practică tehnologii moderne, de a folosi tehnici avansate; strategiile energetice trebuie să determine priorităţile tehnice şi tehnologice care să le asigure durabilitate şi viabilitate pe termen lung;

c) componenta economică şi socială – componenta economică trebuie să ia în considerare factori şi soluţii de ameliorare a eficienţei progresului ştiinţific şi tehnic, managementul producţiei, al consumului şi al comerţului cu energie, formarea şi perfecţionarea forţei de muncă, schimbările structurale din structura economică; componenta socială este foarte importantă pentru că energie constituie un bun cu finalitate complexă şi cu un puternic impact social;

d) componenta ecologică – include standarde obligatorii pentru toate ţările lumii referitoare la poluare; se află în strânsă legătură cu celelalte componente.

6 Ioan BARI, Probleme globale contemporane, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, pag. 326.

14

Dincolo de problematica energetică, România consideră că este datoria sa, ca şi până acum, să susţină parcursul european şi euroatlantic al statelor din regiune care şi-au exprimat această opţiune. La nivelul domeniilor concrete de cooperare, vom fi în continuare implicaţi în valorificarea sinergiei Mării Negre. Parteneriatul estic va oferi un instrument nou, pe care ne vom dori să-l sprijinim în complementaritate cu oportunităţile oferite de celelalte iniţiative deja active.

Marile crize energetice mondiale ale anilor ”70 au fost determinate de succesiunea unor evenimente politico-militare, iar în anul 2006, criza majoră energetică ce a determinat evoluţia preţului petrolului de la 30 de dolari barilul (în cursul anului 2005) la 75 de dolari barilul ( în aprilie 2006) a fost declanşată de intervenţia militară din Irak. Ulterior acestei date preţul petrolului a fluctuat ajungând ca la începutul anului 2009 să crească la peste 150 de dolari barilul; crize economico-financiară declanşată în ianuarie 2009 a dus la scăderea bruscă a preţului petrolului la 40-50 de dolari barilul.

Conflictul din Georgia din luna august a anului trecut, dar şi persistenţa altor conflicte îngheţate din Europa de Est, ne demonstrează că este nevoie de mecanisme mai eficiente pentru gestionarea acestora şi de o mai mare solidaritate a organizaţiilor europene şi euroatlantice care să asigure securitatea energetică, să evite folosirea energiei ca armă sau pentru şantaj politic, aşa cum se afirmă din ce în ce mai mult în unele din sursele mass-media internaţională.

3. Securitatea energetică

Securitatea energetică, este componenta vitală a oricărei strategii naţionale de securitate fiind definită prin: securitatea surselor energetice; securizarea traseelor energetice existente; identificarea unor trasee alternative de energie; identificarea unor surse alternative de energie; protecţia mediului înconjurător.

Securitatea energetică are în mod evident unele elemente specifice, faţă de celelalte componente ale unei strategii de securitate. Aceste elemente specifice sunt determinate de configuraţia politico-militară regională, zonală sau globală.

În privinţa securităţii surselor energetice România trebuie să aibă în vedere unele elemente principale (riscurile şi ameninţările) ce configurează mediul de securitate al regiuni, în special cel al zonei extinse a Mării Negre; printre acestea putem aminti:

a) conflictele de natură etnică şi cele de natură etnico-religioasă – de exemplu Nagorno-Karabakh, Sudul Osetiei şi Abkhazia);

b) instabilitatea politică şi economică; c) existenţa regimurilor opresive de tip sultaneistic şi fenomenul de radicalizare

a opoziţiei politice; d) creşterea militantismului islamic; e) activarea şi dezvoltarea organizaţiilor teroriste;f) evoluţia reţelelor de trafic de droguri; g) instituţionalizarea fenomenului de crimă organizată, ca o forţă din ce în ce

mai penetrantă în viaţa politică, socială şi economică din diferite zone; h) dezvoltarea economiilor subterane – dezvoltare care include atât activităţi

economice ilegale cât şi activităţi care se află în aria de control a statului (sistem

15

regulator şi de taxe paralel cu cel al statului) şi care furnizează mijloace de subzistenţă cetăţenilor;

i) prevalenţa corupţiei în sistemul de stat, în special în piramida guvernamentală.

În acest context, promovarea valorilor democratice în diferite regiuni rămâne singura metodă de asigurare a stabilităţii în aceste zone. Menţinerea, prin acceptarea şantajului politic de către comunitatea statelor democratice, a staus-quo-ului în ţările din regiunile dominate de regimuri autocratice nu pot fi o opţiune viabilă pe termen lung, deoarece predictibilitatea acţiunilor acestor regimuri este foarte limitată. Orice evaluări pe termen lung au un grad foarte mare de incertitudine. Menţinerea pe o perioadă îndelungată la putere a unor astfel de regimuri nu ar face decât să antagonizeze clasele politice şi să conducă în final la radicalizarea şi creşterea militantismului religios.

Securizarea traseelor energetice, are în vedere măsurile ce trebuie luate pentru contracararea şi evitarea atacurilor teroriste sau sabotajelor asupra infrastructurii energetice. Dacă sabotajele vizează, în special, obţinerea unor ascendente economice, sau sunt folosite ca mijloc de coerciţie politică, riscurile producerii unor atacuri majore asupra infrastructurii energetice a crescut mult în ultimii ani. Vulnerabilitatea rutelor de transport, respectiv atât a reţelelor de conducte cât şi a tancurilor petroliere transportoare, fac din acestea ţinta preferată a atacurilor teroriste. Pentru România, oleoductele şi gazoductele sunt de importanţă naţională şi trebuie să fie considerate obiective de interes strategic. Din această perspectivă, în vederea asigurării securităţii energetice a UE, şi implicit a României, sunt necesare câteva măsuri, astfel:

- la nivel naţional şi european, se impun atât măsuri politice care să vizeze adoptarea unui cadru legislativ pentru înăsprire a pedepselor pentru atacurile ce vizează infrastructura energetică, dar şi măsuri care să vizeze paza fizică a reţelelor energetice, mecanisme şi structuri de intervenţie rapidă şi asistenţă, precum şi regândirea sistemului energetic pe principiul minimizării efectelor, respectiv crearea unui sistem eficient de identificare a unor trasee de redirijare alternativă care preia fluxul energetic pe aria afectată, interconectarea sistemelor ţărilor europene, în special UE şi crearea unui sistem eficient de avertizare, regândire a unei strategii energetice de protecţie la nivel transatlantic;

- securizarea traseelor energetice, în afara spaţiului naţional sau european – se impune identificarea unor strategii atât pentru traseele off-shore cât şi on-shore, deoarece fiecare în parte prezintă anumite particularităţi; în acest context nu putem să ignorăm conturarea unei noi strategii NATO, prin reconsiderarea misiunilor sale, şi asumarea în acest sens a misiunii de protecţie fizică a infrastructurii energetice.

Identificarea unor trasee alternative de energie este vitală atât pentru economia europeană cât şi pentru stabilitatea şi configuraţia politică a regiunii.

Trebuie, însă, avut în vedere rolul şi locul Federaţiei Ruse în zonă, dat fiind acţiunile sale privind:

- promovarea unei politici în scopul adâncirii dependenţei energetice a statelor europene faţă de resursele sale de energie;

- exercitarea unei presiuni politic asupra unor state din zonă în scopul menţinerii lor în sfera sa de influenţă.

16

Totodată, din calculul geopolitic nu trebuie exclusă Turcia şi pretenţiile sale de aderare la UE.

Având în vedere cele de mai sus, este oportun în acest context proiectarea unei alternative off-shore care să unească Georgia şi România prin Marea Neagră. O asemenea alternativă, chiar dacă ar fi mult costisitoare, pe termen lung este mult mai avantajoasă şi presupune şi dezvoltarea unui parteneriat strategic româno-georgian.

În privinţa securităţii energetice, evoluţiile din ultimele luni denotă necesitatea unei coeziuni puternice a Uniunii Europene.

4. Strategia energetică a României pentru perioada 2007-2020

Pe fondul „crizei gazului” provocată de Rusia, preocupările pentru securitatea energetică a României s-au amplificat în ultima perioadă. Cele mai cuprinzătoare referiri la măsurile concrete de realizare a acesteia au fost elaborate în cursul anului 2007.

Garantarea securităţii naţionale, conform Strategiei de Securitate Naţională a României (SSNR), nu poate fi realizată fără a asigura securitatea energetică a României prin adaptarea operativă şi optimizarea structurii consumului de resurse energetice primare şi creşterea eficienţei energetice. Aceasta trebuie să fie punerea în aplicare a politicii energetice a executivului.

În consonanţă cu cerinţa expresă formulată în SSNR – reconfigurarea strategiei de securitate energetică a României în consonanţă cu strategia energetică a Uniunii Europene7 – Guvernul a pregătit un Proiect de Strategie energetică8 pentru perioada 2007-2020, discutat în Consiliul Suprem de Apărare a Ţării la 25 septembrie 2007 (la această dată se află în dezbateri noua strategie, care încă nu a fost adoptată de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, şi care nu a fost încă dat publicităţii; datele din lucrare corespund proiectului din 2007 publicat pe situl Ministerului Economiei). Prin urmare, acest document a fost aliniat principalelor scopuri şi obiective energetice ale Uniunii Europene reliefate în „Strategia Lisabona”, „Cartea Verde pentru o Strategie Europeană pentru Energie Durabilă, Competitivă şi Sigură” şi „Noua Politică Energetică Europeană”.

Scopul declarat al Strategiei energetice constă în asigurarea aşa-numitei independenţe energetice, în contextul dezvoltării durabile a României şi a UE.

Strategia conferă un rol activ ţării noastre în piaţa UE, est şi sud-est continentală. Potrivit documentului, în conformitate cu politicile energetice europene, priorităţile României în domeniu sunt: asigurarea competitivităţii, diversificarea surselor de aprovizionare cu resurse energetice, protecţia mediului şi asigurarea investiţiilor pentru creşterea capacităţilor de producţie şi dezvoltare.

Strategia apreciază că sistemul energetic naţional prezintă o serie de vulnerabilităţi (deficienţe)9, cum ar fi: instalaţii de producere, transport şi distribuţie a energiei parţial învechite şi depăşite tehnologic, cu consumuri şi costuri de exploatare mari; lipsa echipamentelor pentru implementarea tehnologiilor performante în sectorul de extracţie al huilei; eficienţă energetică redusă pe lanţul producţie-

7 Preşedinţia României, Strategia de Securitate Naţională a României, Bucureşti, 2007, p. 18.8 Strategia energetică a României în perioada 2007-2020, varianta din 4 septembrie 2007.9 Ibidem, p. 27-28.

17

transport-distribuţie-consumator final etc. Mai mult, se remarcă o capacitate redusă de cercetare-dezvoltare-diseminare în sectorul energetic şi cel minier. Multe dintre unităţile de producere a energiei electrice nu respectă cerinţele privind protecţia mediului din Uniunea Europeană, alinierea la aceste cerinţe necesitând fonduri importante. Acestor vulnerabilităţi li se adaugă: lipsa unor instrumente fiscale eficiente pentru susţinerea programelor de investiţii în eficienţa energetică, utilizarea resurselor regenerabile şi dezvoltarea serviciilor energetice; selecţia, reţinerea şi motivarea în condiţii de piaţă liberă a capitalului uman necesar implementării strategiei şi operării în siguranţă a sistemului energetic naţional; modificări semnificative ale nivelului apei în Dunăre, datorită schimbărilor climatice etc.

Industria prelucrătoare românească este susţinută de un sector energetic dezvoltat, dar care se confruntă încă cu multe probleme funcţionale. Resursele interne de purtători de energie asigură cea mai mare parte a consumului (petrol, gaze şi cărbune – 54% din producţia naţională de energie, hidrocentrale – 36%, energie nucleară – 10%), iar importurile completare constau în gaze naturale (aprox. 25-30% din totalul consumului) şi păcură.

Prin resursele sale de petrol România este cel mai mare producător din Europa Centrală şi de Sud-Est, dar cu toate acestea cererea internă de petrol (310 000 barili/zi, în 2001) este peste producţia internă, ceea ce impune o atenţie deosebită din partea guvernului asupra dependenţei României de importuri. Restructurarea şi privatizarea companiei naţionale SNP PETROM a dus la creşterea rezervelor şi producţiei naţionale de petrol.

În contextul actualei crize economico-financiare, pentru relansarea economică a ţării noastre cererea de energie va creştere, iar rezervele exploatabile economic de ţiţei şi gaze naturale vor fi tot mai limitate. Deşi România îşi asigură din resurse interne 60% din necesarul de materii prime, va spori dependenţa de importurile de petrol şi gaze naturale. La nivel european, pot apărea efecte negative asupra concurenţei în sectorul energetic datorită tendinţelor de concentrare din industria energetică. Pe acest fundal, principalele opţiuni se referă la producţia de energie pe bază de cărbune şi energia nucleară10, cauzele fiind creşterea prognozată a preţurilor la hidrocarburi şi dependenţa de importurile de gaze naturale dintr-o singură sursă (Federaţia Rusă).

Totuşi, se conturează şi oportunităţi11 pentru dezvoltarea energeticii, deoarece: • România are o poziţie geografică favorabilă pentru a participa activ la

dezvoltarea proiectelor de magistrale pan-europene de petrol şi gaze naturale; • existenţa pieţelor fizice şi financiare de energie, precum şi accesul la pieţe

regionale de energie electrică şi gaze naturale cu oportunităţi de realizare a serviciilor de sistem la nivel regional;

• climatul investiţional este atractiv atât pentru investitorii străini, cât şi autohtoni, inclusiv în procesul de privatizare a diferitelor companii aflate în prezent în proprietatea statului;

• se înregistrează creşterea încrederii în funcţionarea pieţei de capital din România, ceea ce permite listarea cu succes la Bursă a companiilor energetice;

10 În octombrie 2007 s-a dat în folosinţă cel de-al doilea reactor de la Centrala Nucleară Cernavodă, urmând ca după 2011 să se finalizeze lucrările şi la Unităţile 3 şi 4.

11 Strategia energetică a României în perioada 2007-2020, p. 28.

18

• liberalizarea totală a pieţelor de energie şi gaze naturale începând cu anul 2007;

• crearea de oportunităţi crescute de investiţii în domeniul eficienţei energetice şi al resurselor energetice regenerabile neutilizate;

• accesarea Fondurilor structurale ale UE pentru proiecte în domeniul energiei;• existenţa unui important sector hidroenergetic capabil să furnizeze volumul

necesar de servicii tehnologice de sistem; • experienţa îndelungată şi existenţa unor infrastructuri importante pentru

exploatarea resurselor energetice primare interne bazate pe cărbune şi uraniu; • depistarea unor noi perimetre cu rezerve considerabile de lignit şi de uraniu.Securitatea aprovizionării, ca obiectiv central, presupune menţinerea

suveranităţii naţionale asupra resurselor primare de energie şi respectarea opţiunilor naţionale în domeniul energiei. Se vor urmări reducerea treptată a dependenţei de resurse energetice primare din import şi menţinerea unui echilibru între importul de resurse şi utilizarea rezervelor naţionale pe baze economice şi comerciale. De asemenea, se va acţiona pentru: diversificarea şi consolidarea, în cadrul stabilit la nivel european, a relaţiilor de colaborare cu ţările producătoare de hidrocarburi, precum şi cu cele de tranzit; diversificarea surselor de aprovizionare şi dezvoltarea rutelor de transport; încheierea de contracte pe termen lung pentru gaze naturale din import pentru a diminua riscurile de întrerupere a furnizării, cu respectarea regulilor concurenţiale; stimularea investiţiilor în domeniul exploatării rezervelor de gaze naturale, prin încurajarea identificării de noi câmpuri şi valorificarea maximă a potenţialului; abordarea, în comun cu statele membre ale UE, a problemelor referitoare la protecţia infrastructurii critice din sistemul energetic în lupta împotriva terorismului; creşterea nivelului de adecvare al reţelei de transport prin dezvoltare şi modernizare în concept de reţea inteligentă etc.

Mai mult, se va acţiona pentru liberalizarea tranzitului de energie şi asigurarea accesului permanent la reţelele de transport. Documentul prevede, de asemenea, participarea României la proiectele Constanţa-Trieste şi Nabucco şi interconectarea cu sistemele energetice din ţările vecine (Ungaria, Bulgaria şi Ucraina), toate pe fondul creşterii capacităţii de înmagazinare a gazelor naturale şi a petrolului.

Obiectivul dezvoltării durabile în energetică va impune promovarea producerii energiei pe bază de resurse regenerabile, astfel încât consumul de energie electrică realizat din resurse regenerabile de energie electrică să reprezinte 33% din consumul intern brut de energie electrică al anului 2010, 35% în anul 2015 şi 38% în anul 2020. Se va realiza stimularea investiţiilor în îmbunătăţirea eficienţei energetice pe întregul lanţ resurse-producţietransport-distribuţie-consum. Se va promova utilizarea biocombustibililor lichizi, biogazului şi a energiei geotermale. Reducerea impactului negativ al sectorului energetic asupra mediului înconjurător prin utilizarea tehnologiilor curate va reprezenta o altă prioritate.

Obiectivul ridicării nivelului de competitivitate va reclama: continuarea dezvoltării şi perfecţionarea mecanismelor pieţelor concurenţi ale pentru energie electrică, gaze naturale şi servicii energetice; extinderea activităţii operatorului pieţei angro de energie electrică din România la nivel regional; participare activă la realizarea pieţei regionale de energie (în Europa de Sud-Est) şi a pieţei unice europene; liberalizarea în condiţii tehnice controlate de siguranţă în alimentare a

19

tranzitului de energie şi asigurarea accesului permanent şi nediscriminatoriu la reţelele de transport şi interconexiunile internaţionale (creşterea capacităţii de interconexiune de la circa 10% în prezent la 15-20% la orizontul anului 2020); continuarea procesului de restructurare, creştere a profitabilităţii şi privatizării în sectorul energetic ş.a.m.d.

Pe acest fundal al reexaminării problemelor energetice în ţară şi în UE, autorităţile române au decis, la mijlocul anului 2007, să retragă de la privatizare câteva companii strategice de producţie, transport şi distribuţie.

Prin aceste măsuri, s-a urmărit ca Bucureştii să nu devină total dependent de marile companii străine în materie de energie, tendinţă remarcată şi în Germania, Franţa, Cehia, Ungaria, Polonia etc.

Cristalizată în vara anului 2007, Strategia post-aderare a României12 la Uniunea Europeană subliniază că, în mod natural, ţara noastră se va îndrepta spre dezvoltarea economică durabilă, obiectiv global asumat şi de Uniunea Europeană. Drumul urmat are nevoie de continuarea reformelor structurale cu impact asupra utilizării resurselor naturale, în general, şi a celor energetice, în special, accentuarea măsurilor de consumare eficientă a acestora, finanţarea proiectelor de trecere la resurse alternative nepoluante.

În domeniul surselor de energie se va avea în vedere continuarea diversificării mix-ului energetic, prin promovarea mai accentuată a surselor regenerabile şi intensificarea preocupărilor pentru creşterea eficienţei energetice pe întreg lanţul producţie-transport-distribuţie-utilizator final.

O aplicare constructivă a Tratatului Comunităţii Energetice în regiunea Europei de Sud-Est poate să ofere o bună şansă României de a-şi întări poziţia strategică în regiune, din perspectiva stabilităţii energetice, poziţie generatoare de resurse care să finanţeze cercetările din domeniile resurselor alternative, conservării resurselor clasice şi protecţiei mediului înconjurător.

5. Oleoducte şi gazoducte preconizate a tranzita România

În politica energetică şi stabilirea strategiei energetice a României un loc important îl ocupă traseele/coridoarele energetice.

Pe plan mondial se prevăd schimbări majore ale mediului de securitate în următorii 20 de ani. România, aflată încă într-o tranziţie prelungită, este prinsă de jocul intereselor marilor actori internaţionali. O excludere a României din circuitul european al rutelor energetice ar complica şi mai mult harta stabilităţii regionale.

În ultimii ani acţiunea unitară la nivel european este menită a asigura alternativele necesare, evitând ajungerea la o criză de aprovizionare cu resurse energetice. România a promovat această poziţie încă din anul 2005, când a evidenţiat nevoia surselor şi rutelor alternative concrete, precum proiectul Nabucco.

În prezent, există trei proiecte pentru coridoare energetice europene care includ România: Oleoductul Constanţa-Pancevo-Omisalj-Trieste, proiectul NABUCCO şi cel mai nou, un proiect de construire a unui terminal de gaze lichefiate la Constanţa, în colaborare cu Quatarul.

12 Guvernul României, Strategia post-aderare a României.

20

Oleoductul Constanţa-Pancevo-Omisalj-Trieste, reprezintă o rută de aprovizionare alternativă pentru Europa, cea mai directă către centrul Europei. Proiectul este foarte dificil de realizat, mai ales că Rusia, Grecia şi Bulgaria intenţionează să treacă la construirea unui oleoduct pe ruta Burgas-Alexandroupolis.

Proiectul NABUCCO este important pentru România ca şi pentru Europa, reducând dependenţa faţă de gazul din Rusia. Acesta prevede construirea unui sistem de transport al gazelor naturale care să pornească din Turcia şi să treacă în Bulgaria, România, Ungaria şi Austria; este considerat un proiect prioritar şi de Comisia Europei fiind destinat să transporte gazele naturale din zona Mării Caspice spre Europa ocolind Rusia. Sursele de gaze pentru Nabucco sunt ţările caspice, precum Azerbaidijan, Turkmenistan, Kazahstan, la care se adaugă Egiptul, Iranul şi Rusia.

Proiectul Nabucco a debutat pe 11 octombrie 2002 la Viena, când cele 5 companii implicate, TRANSGAZ, BOTAS-Turcia, OMW-Austria, MOL-Ungaria şi BULGARGAZ-Bulgaria, au semnat un Acord de cooperare privind înfiinţarea unui consorţiu în vederea efectuării unui studiu de fezabilitate privind crearea unei rute de transport gaze naturale complet nouă.

Conducta va avea o lungime totală de circa 3 400 km, o capacitate de transport de 25-31 miliarde m3/an, va costa în total aproximativ 4,4 miliarde de euro. Lucrările pentru realizarea conductei vor începe în 2011, urmând ca, după trei ani, să fie finalizată prima fază a construcţiei

Discuţiile privind construcţia conductei au tărăgănat din diverse motive până în iarna anului 2009, când la Budapesta a avut loc summitul special dedicat impulsionării proiectului la care au participat, în afară de statele furnizoare şi de tranzit, şi oficiali politici şi din mediul de afaceri din state membre ale UE teoretic neimplicate direct. În acest context, Comisia Europeană a fixat luna iunie 2009, ca termen-limită pentru stabilirea cadrului legal al conductei care va aduce gaze în Europa din zona caspică. Dacă acordul interguvernamental al ţărilor din consorţiu nu va fi semnat până la începutul verii, termenele din proiect vor fi din nou decalate.

Strategia Uniunii Europene privind reducerea dependenţei energetice faţă de Rusia prevede dezvoltarea energiilor neconvenţionale.

Aşa cum se cunoaşte Federaţia Rusă şi-a declarat de la început dezacordul faţă de proiectul Nabucco, la începutul anului 2009 încheind un nou acord cu Turkmenistanul privind construirea de către o companie rusească a unui gazoduct prin deşertul Karakum, considerat o alternativă viabilă la proiectul european Nabucco, dând astfel o noua lovitură acestuia.

La rândul sau, Uniunea Europeana a anunţat în primăvara acestui an reducerea cu 50 de milioane de euro privind finanţarea proiectului de gazoduct Nabucco.

Proiectul de cooperare cu Quatar, este un proiect care presupune construcţia unui terminal de lichefiere a gazului natural la Constanţa, proiect care până acum nu a avut rezonanţă în rândul celorlalte state europene. Scopul său ar fi în consonanţă cu tendinţa europeană de a identifica noi coridoare energetice care să diminueze dependenţa de Rusia.

21

6. Misiuni de securitate în domeniul energetic

În domeniul energetic de câţiva ani situaţia strategică se caracterizează prin: - piaţa energiei este bulversată, parţial controlată de capitalul internaţional,

complexă şi în dificultate; - tensiunile dintre proprietari, mandatari, producători, transportatori şi

consumatori sporesc de la o zi la alta; - atacurile teroriste asupra infrastructurii energetice din principalele zone

petrolifere ale lumii sunt consemnate aproape cotidian şi au tendinţa de a se amplifica;

- gestionarea situaţiei într-o oarecare măsură se constituie pentru cele mai multe ţări în una dintre principalele preocupări economice şi de securitate;

- stabilitatea în domeniul energetic devine o problemă globală ce solicită o abordare la nivel global şi o atenţie deosebită din partea organizaţiilor multinaţionale de securitate.

Deşi aceste fapte sunt tot mai evidente multe ţări încă nu şi-au formulat un punct de vedere privind rolul şi misiunile lor în raport cu această provocare crescândă. Realizarea unui progres semnificativ în această chestiune este împiedicată de:

- reticenţa tradiţională a statelor dezvoltate de a apela la factori de securitate externi şi astfel de a extinde responsabilităţile NATO şi UE în acest domeniu;

- preferinţa altor state de a vedea numai în forţele economice ale pieţii principalii garanţi ai securităţii energetice;

- reţinerea unor aliaţi în legătură cu sporirea rolului unor organizaţii europene în securitatea energetică, care ar putea da un semnal negativ producătorilor de energie, mai ales Rusiei, de care multe state au devenit din ce în ce mai dependente.

La trecerea dintre milenii, unele state europene s-au implicat în câteva operaţii militare în scopul securizării accesului la energie. Aşa, bunăoară, pe timpul conflictului dintre Irak şi Iran, aliaţii au asigurat securitatea traficului cu petrol în Golful Persic, iar mulţi dintre aceştia au făcut parte ulterior, în 1991, din coaliţia destinată eliberării Kuweitului.

În actualul context, deţinătorii de ţiţei şi gaze naturale şi piaţa resurselor energetice suferă din cauza instabilităţii politice, astfel:

- state, precum Nigeria şi Irak, fiecare producând circa 2 milioane de barili zilnic, se confruntă în prezent cu unele conflicte politico-militare destabilizatoare;

- alţi producători de energie, precum Arabia Saudită, Iran, Ciad şi Sudan se confruntă, de asemenea, cu potenţiale stări de conflictualitate internă, iar alte aspecte ce ţin de o posibilă reacţie individuală sau colectivă sunt şi mai evidente;

- coridoarele de transport al energiei, situate în regiuni cu turbulenţă şi instabilitate crescândă, precum Orientul Mijlociu, Africa şi Asia Centrală, reprezintă o provocare pentru securitatea energetică regională, zonală şi globală; acelaşi lucru este valabil şi pentru liniile maritime şi de comunicaţii şi punctele strategice din sfera de interes a Europei, precum Strâmtorile Bosfor, Gibraltar, Bab el-Mandeh, Hormuz şi Canalul Suez, toate fiind confruntate cu ameninţări de natură teroristă împotriva traficului cu tancuri petroliere (de amintit cazurile de piraterie din zona Somaliei);

22

- în ultimele luni la toate acestea sau adăugat escaladarea tensiunii relaţiilor cu Iranul determinată de ambiţiile nucleare ale Teheranului;

- pierderi ori lipsa de pe piaţă a câteva milioane de barili pe zi de petrol pe o perioadă de câteva zile pot dezechilibra economia mondială;

- dacă problemele se acutizează la maxim în unele regiuni se impune o intervenţie rapidă din partea unei forţe multinaţionale de securitate;

- statele interesate în cadrul Alianţei, UE ori într-o coaliţie ad-hoc constituită trebuie să analizeze aceste ameninţări şi pericole, să pregătească planuri de securitate pentru intervenţia rapidă a unor capabilităţi corespunzătoare necesare.

Concepţiile strategice ale statelor europene corelate cu cele ale NATO şi UE trebuie să includă elemente de protecţie asupra liniilor vitale de alimentare cu energie, care presupun prezenţa navală militară sporită pe căile maritime şi activităţi de monitorizare în regiunile critice de tranzit al energiei. Aceste minime aspecte ar spori securitatea energetică europeană şi ar contribui în mod activ la lupta împotriva pirateriei, terorismului maritim şi contrabandei, deci împotriva crimei organizate transfrontaliere.

Răufăcătorii pot trece la escaladarea acţiunilor, ceea ce ar trebui să sporească posibilitatea de reacţie oportună şi eficienţa faţă de ameninţările de minare a punctelor strategice. Capacităţile naţionale şi aliate de deminare credem că sunt în prezent insuficiente, comparativ cu operaţiunile de minare pe care le-ar putea desfăşura unii actori statali sau ostili sau grupările teroriste multinaţionale.

Privind mai profund aspectele analizate, mai ales prin prisma terorismului în domeniul energiei, se impune sporirea securităţii elementelor esenţiale ale infrastructurii energetice naţionale, ale NATO şi UE, existente în interior şi în afară, ceea ce trebuie să recunoaştem reprezintă încă o misiune pentru sistemele de securitate europene şi care va juca un rol foarte important. Aceasta, deoarece după cum se ştie, există multe vulnerabilităţi ale sistemului energetic european (conducte, rafinării, reactoare nucleare, infrastructura gazelor lichefiate, linii de electricitate naţională etc.).

Deşi, în ultimii ani, au fost şi se continuă în ritm destul de mare, realizări pentru îmbunătăţirea siguranţei infrastructurii critice din domeniul energetic, sistemele naţionale rămân în continuare vulnerabile. O soluţie pentru a reduce vulnerabilităţile în domeniu poate fi sporirea eforturilor de colaborare între statele membre NATO şi UE, între acestea şi cele din afara Europei în cadrul Dialogului Mediteranean, Iniţiativei de Cooperare de la Istambul şi Parteneriatului pentru Pace al NATO, furnizând astfel un cadru nou de cooperare în domeniul securităţii energetice cu deţinătorii de energie, cum sunt ţările din spaţiul caucaziano-caspic, din Asia Centrală şi cu state de tranzit, precum Georgia, Turcia, statele balcanice etc.

Aşa se face că rolul actual al NATO şi UE trebuie să ofere şi un cadru pentru schimbul de informaţii şi dialog în domeniul securităţii energetice între guvernele şi structurile militare europene şi cele din afară, în vederea promovării dezbaterilor din domeniu. Vrem nu vrem trebuie să recunoaştem că forţele militare naţionale, ale NATO şi UE pot fi afectate de costuri ale energiei aflate la nivelul cel mai ridicat din toate timpurile.

Cel mai concludent exemplu este războiul din Irak care a demonstrat că efortul logistic de alimentare cu combustibil pe câmpul de luptă reprezintă o serioasă

23

vulnerabilitate pentru forţele combatante moderne şi că economia de combustibil nu mai reprezintă o virtute, ci un imperativ operaţional pentru toate armatele. În această privinţă se impune promovarea schimbului de informaţii între structurile militare privind economia de combustibil, tehnologiile alternative în domeniu consumurilor şi măsurile de eficientizare pentru reducerea costurilor de energie la nivelul armatelor naţionale.

În noul mediu internaţional misiunile de securitate în domeniul energetic vizează deopotrivă intervenţiile în statele deţinătoare şi producătoare de petrol şi gaze naturale, activităţi şi acţiuni de protecţie navală în punctele de importanţă strategică de trecere şi operaţiuni contrateroriste ferme şi decisive împotriva jihad-iştilor petrolului, care în ansamblu doresc dezechilibrarea economiilor naţionale, regionale şi chiar a celei mondiale prin sabotarea la scară largă a alimentării cu energie. Toate aceste probleme, cu care se confruntă sistemele energetice, nu sunt trecătoare, iar alte provocări în domeniul securităţii energetice care apar vor creşte şi mai mult complexitatea strategică a domeniului de-a lungul timpului.

În anii următori, cele mai probabile surse ale conflictelor armate în teatrul de operaţii din Europa şi din regiunile vecine vor fi lipsa energiei şi manipularea accesului şi continuităţii la sursele autentice. În acest sens este bine să avem în vedere faptul că statele membre NATO, UE ori partenere se vor implica din ce în ce mai mult în mod direct sau indirect în misiuni pentru ori asociate cu securitatea energetică.

Dacă securitatea energetică reprezintă într-adevăr un subiect relevant atunci se poate crede că Alianţa o să treacă de la retorică la acţiune, valorificând în primul rând rezultatele transformării structurale şi operaţionale prin utilizarea celor mai importante instrumente de care dispune: capabilităţile maritime, aeriene, terestre, ale Forţei de desfăşurare rapidă şi din domeniul informaţiilor.

Concluzionând la acest punct, trebuie să recunoaştem cu toţii faptul că securitatea energetică este şi va fi mult mai vitală pentru toată lumea şi va fi de o evidenţă clară. Însă a şti cu precizie cine, când, cu ce vor îndeplini misiunile rămâne o sarcină mult mai dificilă, dar care cere o rezolvare grabnică.

24

CAPITOLUL IVExploatarea resurselor energetice

şi influenţa acesteia asupra mediului ambiant

Intervenţia omului asupra naturii a ajuns la un punct în care este din ce în ce mai posibil ca să fie generate probleme care pot fi tot mai puţin anticipate.

Pe măsură ce populaţia umană creşte, numărul de specii cu care împărţim planeta scade, iar ecosistemul începe să decadă, existând riscul ajungeri într-o stare dezastruoasă pentru fiinţa umană. În scopul evitării ajungerii la un colaps de sistem este necesară promovarea unei noi etici pentru managementul relaţiilor umane cu mediul, pe baze cel puţin a trei principii de bază:

a) natura este un sistem de o complexitate impenetrabilă – erorile în relaţia cu natura trebuie rapid acţionat asupra lor, în direcţia diminuării efectelor negative sau eliminării lor;

b) natura nu oferă cantităţi nelimitate/inepuizabile – exploatarea resurselor necesită raţionalizare, limitări şi constrângeri;

c) natura nu are opţiunea de a reveni – refacerea sistemului este foarte anevoioasă, necesită perioade extrem de mari pentru o ipotetică restabilire la starea iniţială.

La început de secol XXI, câteva tendinţe legate de mediu modelează viitorul civilizaţiei: creşterea populaţiei, creşterea temperaturii, scăderea resurselor de apă potabilă, micşorarea suprafeţei de teren agricol pe locuitor, decăderea industriei pescuitului, scăderea suprafeţelor de pădure şi dispariţia unor specii de animale şi plante. Populaţia continuă să crească, dar sistemele naturale ale pământului nu se dezvoltă. Cantitatea de apă potabilă produsă prin circulaţia hidrologică este aproape aceiaşi astăzi ca în urmă cu 50-60 de ani. Pe măsură ce populaţia creşte, repartiţia pe locuitor a resurselor naturale este în continuă scădere, ceea ce ameninţă nu numai calitatea vieţii, dar, în anumite situaţii, supravieţuirea însăşi.

O problemă de mediu ce afectează întreaga lume este creşterea temperaturii, care are drept cauză principală fenomenele de poluare, ca rezultat al creşterii concentraţiei atmosferice de noxe, urmare a revoluţiei tehnicoştiinţifice.

Securitatea mediului este un concept folosit pentru a puncta relaţia dintre condiţiile de mediu şi interesele de securitate. Securitatea mediului este un factor de control al stabilităţii socio-politice, în sensul distribuirii resurselor naturale. Deşi există un spectru extrem de larg al factorilor ce se combină în relaţia umanitate-mediu este important de precizat că stabilitate a socială, economică şi politică sunt influenţate în mod direct de starea mediului.

Caracterul transfrontalier al poluării, care reprezintă una dintre cele mai actule surse de instabilitate, impune necesitatea respectării principiilor de drept internaţional statuate. În caz contrar, aceasta poate de genera în conflict.

Date fiind efectele directe şi indirecte ale diferitelor transformări de mediu, cu cauze naturale, sau din cauza intervenţiei umane, impun tratarea acestui subiect în politicile de securitate adoptate pe viitor la nivel regional şi global. Implementarea şi dezvoltarea acestora trebuie să asigure speranţa că naţiunile îşi vor asocia eforturile înainte ca Terra să devină o planetă nelocuibilă.

25

CONCLUZIE

Vremurile când România era mare exportator de petrol beneficiind de avantajele acestui statut au devenit demult istorie. Astăzi ţara noastră îşi asigură abia 60% din consum cu producţia proprie, în condiţiile în care multe din obiectivele devoratoare de acum 20 ani au dispărut. Acest lucru o fereşte de oscilaţiile imediate ale pieţei energetice, dar nu şi de efectele unor crize îndelungate. Problema resurselor energetice se va transforma şi pentru statul român Într-una majoră de securitate. Rezolvarea ei pe termen îndelungat ar trebui să constituie o prioritate supusă mai puţin condiţionărilor politice, iar cele de natură economică ar trebui acceptate şi gestionate, prin reciprocitate cu eventualii parteneri. Uniunea Europeană oferă garanţia abordării în comun, de către toţi participanţii, a opţiunilor, dar în domeniul resurselor energetice ea însăşi nu se află într-o situaţie prea confortabilă, membrii ei numărându-se printre marii dependenţi de importul de petrol. De aceea, rezolvarea problemei acestei resurse este lăsată mai curând la iniţiativa fiecărui membru în parte. Geopolitica petrolului nu ne ocoleşte, iar statul român ar trebui să se implice cu pragmatism în proiectele cu efecte benefice îndelungate generate şi susţinute de geopolitică.

Soluţiile la care poate apela România pentru a-şi asigura aprovizionarea cu resurse energetice pe termen lung sunt parţiale şi limitate. România trebuie să caute şi să promoveze soluţii la nivelul Uniunii Europene, cu care avem o semnificativă convergenţă de interese. Şi la nivelul celor 27 de membri ai Uniunii Europene consumul de resurse energetice a crescut constant în ultimii cincizeci de ani cu un ritm superior creşterii consumului de resurse energetice primare în general.

Creşterea consumului de energie pe plan european determină creşterea dependenţei ţărilor UE de importurile din surse extraeuropene, fapt ce determină, mai mult sau mai puţin, unele compromisuri politice, aşa cum s-a văzut în timpul conflictului ruso-georgian din anul 2008.

Cu toate acestea şi contrar unei opinii destul de larg răspândite, Europa nu mai este foarte dependentă de Rusia în materie de energie. Creşterea importurilor din ţări precum Norvegia, Algeria, Nigeria şi din Orientul Mijlociu a făcut ca ponderea Rusiei în importurile europene să se reducă simţitor. De asemenea, îndeosebi după anul 2 000 s-au diversificat căile şi modalităţile de transport energetic către Europa prin construirea de noi conducte şi s-a dezvoltat o infrastructură pentru acestea.

Căile de transport energetic existente în momentul de faţă reprezintă un punct vulnerabil pentru România (care se bazează pe o unică magistrală) în mult mai mare măsură decât pentru UE în ansamblu. La nivel de state membre individuale însă, situaţia se prezintă foarte diferit, iar divergenţa intereselor se face resimţită frecvent.

De aceea este necesară punerea la punct de către Comisia Europeană de la Bruxelles a strategiei europene comune în materie de energie, care să garanteze tuturor statelor membre securitate energetică, respectiv continuitate în aprovizionare şi stabilitate relativă a preţurilor. Continuitatea în aprovizionare ar fi mult îmbunătăţită datorită existenţei rutelor şi furnizorilor alternativi şi s-ar multiplica proiectele de investiţii în infrastructură, care nu ar mai fi blocate de temeri şi rivalităţi lipsite de obiect.

26

BIBLIOGRAFIE:

1. Constituţia României, Bucureşti, 2003, cu modificările ulterioare. 2. Preşedinţia României, Strategia de Securitate Naţională a României,

Bucureşti, 2007. 3. Guvernul României, Strategia post-aderare a României. 4. Guvernul României, Strategia energetică a României în perioada 2007-2020. 5. Dr.ing. Marian RIZEA şi Ing. Eugenia RIZEA, Petrol, Dezvoltare şi

(in)securitate, ediţia a II-a, Ed.Asociaţiei „Societatea inginerilor de Petrol şi Gaze” Bucureşti, 2008.

6. Ioan BARI, Probleme globale contemporane, Ed. Economică, Bucureşti, 2003.

7. Ioan BARI, Globalizarea economiei, Ed. Economică, Bucureşti, 2006. 8. Ioan BARI, Globalizarea şi problemele globale, Ed. Economică, Bucureşti

2001.9. Joseph E. STIGLITZ, Mecanismele globalizării, Bucureşti, Ed. POLIROM,

2006. 10. Ziarul OBSERVATORUL MILITAR, Nr.49 (10-16 decembrie 2008) -

www.presamil.ro 11. Ziarul ZIUA, Nr. 4469 din 23.02 2009 - www.ziua.ro 12. Ziarul ROMÂNIA LIBERĂ, Nr.5738 din 20.01 2009.

27