Reglementare si Supraveghere Banca- Capitolul 2

Capitolul 2:

TEHNICI ŞI INSTITUŢII DE SUPRAVEGHERE BANCARÃ

În general, în practica internaţională, se pot distinge următoarele

tipuri de modele de supraveghere:

(1) supravegherea instituţională;

(2) supravegherea funcţională;

(3) supravegherea în funcţie de obiective;

(4) supravegherea integrată.

Modele de supraveghere financiară

Supravegherea instituţională (1)

• Se caracterizează prin aceea că activitatea de control

prudenţial este îndreptată asupra unei categorii specifice de

instituţii financiare, indiferent de gama de activităţi pe care

acestea le prestează.

• În cazul acestui model, există câte o singură autoritate de

supraveghere pentru bănci, intermediarii financiari operând pe

pieţele de capital şi intermediarii din sectorul asigurărilor.

Supravegherea instituţională (2)

• Avantaje: Supravegherea instituţională este eficientă în cazul intermediarilor financiari ce desfăşoară numai activităţi specifice unui sector din cadrul sistemului financiar, deoarece nu creează duplicări ale controalelor prudenţiale şi determină costuri scăzute.

• Dezavantaje: În situaţia în care există intermediari financiari aparţinând unor sectoare diferite, dar cărora li se permite să desfăşoare aceleaşi activităţi, modelul poate conduce la distorsiuni de reglementare datorită faptului că este posibil să se aplice reguli prudenţiale diferite faţă de acelaşi tip de operaţiuni. Distorsiunile respective pot genera arbitraje de reglementare şi captura de reglementare a agenţiilor sectoriale de supraveghere de către instituţiile supravegheate.

Supravegerea instituţională întărită

• variantă recentă a modelului de supravegherea instituţională, ce urmăreşte să răspundă modificărilor înregistrate în structura sistemului financiar.

• conform acestei variante, ţările păstrează câte o autoritate de supraveghere pentru fiecare segment al sectorului financiar, dar cooperarea între acestea este întărită prin adoptarea unor memorandumuri de înţelegere (“memoranda of understanding”- MoUs) sau prin înfiinţarea unui Consiliu al Supraveghetorilor Financiari. Rolul acestui consiliu, constituit din reprezentanţi ai autorităţilor sectoriale, este de a asigura coordonarea aspectelor care nu sunt specifice unui singur sector, cum ar fi de ex. supravegherea conglomeratelor financiare sau informaţiile pentru consumatori.

Supravegherea funcţională

În cadrul acestui model fiecare autoritate este responsabilă cu

supravegherea unei singure activităţi indiferent de tipul de

instituţie care realizează această activitate.

Supravegherea în funcţie de obiective (1)

• Potrivit acestui model de supraveghere, fiecare autoritate are

drept atribuţii exercitarea controlului în funcţie de un obiectiv al

reglementării, indiferent de instituţia sau activitatea în cauză.

• În consecinţă, o singură autoritate este responsabilă cu

supravegherea prudenţială a mai multor tipuri/tuturor tipurilor de

instituţii financiare, în timp ce altă autoritate este responsabilă cu

supravegherea regulilor de conducere a afacerilor (eng.

“business conduct rules”).


•Acest model de supraveghere, cunoscut şi sub denumirea de “Twin Peaks”, se aplică în Australia din 1998. Conform modelului australian, o singură agenţie (APRA) a preluat responsabilitatea asigurării sănătăţii financiare a tuturor tipurilor de instituţii financiare, în timp ce fosta autoritate de supraveghere a pieţei de capital şi-a asumat răspunderea pentru integritatea pieţelor şi protecţia consumatorilor la scara întregului sistem financiar.

•Banca centrală australiană a păstrat răspunderea politicii monetare şi pe cea a asigurării menţinerii stabilităţii sistemice, această ultimă atribuţie fiind îndeplinită prin asigurarea facilităţilor de împrumutător de ultimă instanţă şi prin reglementarea sistemului de plăţi.


•In Italia, banca centrală este responsabilă atât cu stabilitatea sistemică cât şi cu supravegherea prudenţială a băncilor, a societăţilor de valori mobiliare şi a fondurilor de investiţii, în timp ce autoritatea pieţei de capital (Consob) supraveghează respectarea regulilor de conducere a afacerilor de către entităţile amintite mai sus.

• Trebuie subliniat faptul că diviziunea între supravegherea prudenţială şi conducerea regulilor de afaceri nu se aplică în cazul supravegherii societăţilor de asigurări şi fondurilor de pensii.


Avantaje

• înlătură conflictul de interese dintre necesitatea asigurării confidenţialităţii în situaţia crizei unei instituţii financiare şi necesitatea asigurării transparenţei informaţiilor către consumatori, întrucât aceste atribuţii revin unor instituţii diferite şi, astfel, se evită ca o funcţie să fie îndeplinită în dauna alteia;

• asigură o mai clară distincţie între sarcinile autorităţilor de supraveghere şi, deci, sporeşte gradul de răspundere al acestora în faţa autorităţilor publice şi publicului;

• asigură egalitate competitivă, întrucât aceleaşi reguli (prudenţiale, de transparenţă) sunt aplicate tuturor instituţiilor;

• facilitează coordonarea dintre diferite autorităţi în situaţia supravegherii conglomeratelor financiare multinaţionale prin reducerea numărului de agenţii implicate.

Modelul supravegherii integrate

(supraveghere unică) (1)

• O singură agenţie, de regulă diferită de banca centrală,

supraveghează piaţa financiară în ansamblul ei.

• Acest model îşi are geneza în procesul de erodare continuă a

barierelor tradiţionale între activităţile financiare şi în apariţia

conglomeratelor financiare, acele entităţi care îşi desfăşoară

activitatea pe cel puţin două din următoarele segmente ale

pieţei financiare: sector bancar, piaţa de capital sau sectorul

asigurărilor.

• Ţările nordice

• FSA - Marea Britanie (1997)

Modelul supravegherii integrate (2)

Avantaje• o autoritate unică de supraveghere financiară oferă o imagine completă

a riscurilor implicate la nivelul unui conglomerat financiar;

• o structură instituţională mai transparentă şi care înlătură suprapunerile pe linia supravegherii poate reduce costurile tranzacţionale, ceea ce ar fi un avantaj competitiv important, mai ales, în competiţia internaţională între centrele financiare;

• arhitectura integrată de supraveghere poate conduce la economii de scală, prin dezvoltarea de servicii comune de analiză a riscului;

• crearea unei agenţii unice de supraveghere financiară poate să sporească şi răspunderea acesteia, în măsura în care alocarea responsabilităţilor de supraveghere a conglomeratelor financiare este clară;

• în context european, reducerea numărului autorităţilor de supraveghere poate facilita cooperarea între acestea;

• o structură integrată reduce riscul de captură regulamentară (“regulatory capture”).


Dezavantaje• profilul de risc şi natura activităţii diferă de la un sector al sistemului

financiar la altul, astfel încât o omogenizare excesivă a practicilor de supraveghere poate duce la scăderea calitatii activitătii de supraveghere;

• experienţa necesară pentru supravegherea băncilor, societăţilor de asigurări şi a instituţiilor pietei de capital rămâne specializată, astfel încât nu se pot aştepta multe „economies of scope”. Economiile sunt reduse dacă structura internă a agenţiei reproduce diviziunea dintre sectoare;

• o autoritate de supraveghere puternică poate spori riscul moral dacă publicul va percepe că întregul sistem financiar va fi sub controlul agenţiei unice, reducându-se stimulentele pentru instituţiile financiare de a-şi gestiona prudent activitatea;

• o structură centralizată nu asigură diversificarea riscului; agenţia mult mai vulnerabilă faţă de slăbiciunile manageriale existente într-o singură agenţie;

• o singură agenţie elimină avantajele potenţiale ce decurg de pe urma competiţiei între agenţiile de supraveghere.


Absenţa unor concluzii clare

• Experienţa de până acum a agenţiilor unice de supraveghere financiară nu permite tragerea unor concluzii clare asupra superiorităţii acestui model faţă de cel descentralizat, deoarece toate acestea au fost înfiinţate de curând.

• O evaluare consolidată a riscurilor implicate de existenţa unui conglomerat financiar nu înseamnă în mod necesar că activităţile sale trebuie să fie toate supravegheate de aceeaşi entitate. O soluţie alternativă este aceea ca autorităţile de supraveghere implicate să coopereze strâns, în special, prin acordarea accesului reciproc la informaţiile pe care le deţin. Supravegherea consolidată poate fi realizată de una din agenţiile existente, cu condiţia să primească toate informaţiile de care are nevoie de la celelalte, sau de echipe mixte care se bazează pe resursele şi experienţa disponibile la mai multe agenţii.


Absenţa unor concluzii clare (continuare)

• Problema crucială pentru o supraveghere consolidată eficientă a conglomeratelor financiare este stabilirea unui acord clar în privinţa “supraveghetorului coordonator” (“lead supervisor”).

• Paşi importanţi în această direcţie au fost făcuţi în unele ţări care menţin structuri descentralizate de supraveghere financiară (de ex. Franţa, Olanda), prin stabilirea unor consilii ale autorităţilor specializate de supraveghere.

• Aceste organisme nu au atribuţii de reglementare sau supraveghere şi nici personal permanent. Misiunea lor este să întărească schimbul de informaţii între autorităţile de supraveghere a diferitelor sectoare ale sistemului financiar şi să asigure rezolvarea problemelor legate de coordonarea supravegherii conglomeratelor financiare.

Rolul băncii centrale în supravegherea prudenţială (1)

• O serie de evoluţii recente cum ar fi creşterea numărului de agenţii integrate de supraveghere financiară, stabilirea principiului separării politicii monetare de responsabilităţile de supraveghere bancară în Statutul Băncii Central Europene precum şi reducerea diferenţelor dintre diferitele tipuri de instituţii financiare par a indica că separarea instituţională dintre funcţia de politică monetară şi cea de supraveghere bancară câştigă teren.

• În ciuda acestor tendinţe, unele ţări au în vedere o implicare mai mare a băncii centrale în activitatea de supraveghere.


• Literatura economică dedicată separării instituţionale între supravegherea bancară şi politica monetară este de dată relativ recentă. Toate aceste studii oferă însă puţine concluzii clare dacă băncile centrale trebuie să se ocupe cu supravegherea microprudenţială a instituţiilor financiare, ele mărginindu-se a menţiona atât avantajele cât şi dezavantajele păstrării supravegherii bancare la banca centrală.

• Tuya şi Zamalloa (1994) subliniază că există o legătură biunivocă între supravegherea bancară şi politica monetară. Factorii care iau decizii de politică monetară sunt preocupaţi de sănătatea financiară a băncilor datorită impactului său asupra integrităţii sistemului de plăţi, transmiterii semnalelor de politică monetară, alocării eficiente a resurselor. Pe de altă parte, autorităţile de supraveghere bancară sunt interesate de stabilitatea monetară, deoarece aceasta este asociată unei volatilităţi mai scăzute a variabilelor macroeconomice ce ar putea influenţa situaţia financiară a instituţiilor individuale.


Dezavantaje

• Exercitarea supravegherii prudenţiale de către banca centrală implică pentru aceasta un risc reputaţional, întrucât falimentele bancare pot afecta imaginea şi autoritatea sa, cu consecinţe asupra abilităţii sale de a conduce o politică monetară eficientă.

• O asemenea situaţie poate afecta independenţa băncii centrale, deoarece problemele înregistrate de instituţiile bancare pot fi folosite ca o scuză de guverne pentru a interveni în activitatea băncii centrale.

Dezavantaje (continuare)

• Un alt dezavantaj major al supravegherii combinate este cel al conflictului de interese dintre obiectivele de politică monetară şi cele ale supravegherii bancare. Conflictul de interese poate îmbrăca mai multe forme:

banca centrală care are funcţia de supraveghere bancară şi care este confruntată cu probleme în sistemul bancar ar putea avea tendinţa de a desfăşura o politică monetară laxă; aceasta ar putea duce la subminarea obiectivului său fundamental de asigurare a stabilităţii preţurilor.

banca centrală poate utiliza accesul la refinanţare, participarea la licitaţii de credit sau rezervele minime ca o metodă de sancţionare pentru a încuraja băncile să implementeze recomandările de supraveghere (Tuya şi Zamalloa, 1994). În acest caz, abilitatea băncilor de a face apel faţă de sancţiunile pe linie de supraveghere vor fi îngrădite, întrucât ele vor lua în calcul posibilitatea impunerii de către banca centrală a unor noi sancţiuni cu costuri ridicate.



• Există o contradicţie între efectele prociclice ale supravegherii microeconomice şi cele contraciclice ale supravegherii macroeconomice.

• De exemplu, “în timpul unei perioade de încetinire economică, volumul activelor neperformante ale băncilor va tinde să crească şi supraveghetorii bancari vor solicita provizioane mai ridicate pentru pierderile posibile şi vor aplica presiune asupra băncilor pentru a-şi îmbunătăţi calitatea portofoliilor lor. Implementarea recomandărilor supraveghetorilor va conduce la o politică strânsă de creditare în timpul unei recesiuni economice” (Tuya şi Zamalloa, 1994).



• Un alt dezavantaj al supravegherii combinate priveşte dificultatea asigurării confidenţialităţii datelor. După cum se ştie, supravegherea bancară implică un grad ridicat al confidenţialităţii informaţiilor privind situaţia financiară a unor bănci şi a clienţilor acesteia. Asigurarea confidenţialităţii datelor este însă mult mai greu de realizat de către o bancă centrală - unde au loc schimburi frecvente de informaţii între departamente şi o mulţime dintre acestea sunt destinate publicităţii – decât de o agenţie independentă, cu activitate limitată doar la supravegherea bancară.

• Un ultim dezavantaj al plasării controlului bancar la banca centrală, este acela că această instituţie poate fi percepută ca fiind prea puternică în condiţiile combinării celor două tipuri de supraveghere; cu cât va fi mai mare rolul băncii centrale cu atât mai mult ea va fi supusă presiunilor politice, ceea ce ar putea submina independenţa politicii sale monetare (a se vedea în această privinţă Goodhart şi Shoenmaker, 1995).



Avantaje

• activitatea de supraveghere va putea beneficia de statutul de independenţă acordat prin lege autorităţii monetare, izolarea supraveghetorilor bancari de presiunile politice fiind principala cerinţă instituţională pentru o supraveghere bancară eficientă;

• supravegherea prudenţială permite băncilor centrale să obţină informaţii despre situaţia economică generală, ceea ce le permite să calibreze mai bine politica lor monetară.


Avantaje (continuare)

• supravegherea prudenţială sprijină necesităţile de informaţii ale băncilor centrale în calitate de împrumutător de ultimă instanţă. Aflată în această situaţie, o bancă centrală trebuie să ştie dacă entităţile care solicită credite sunt solvabile. În contextul unei crize financiare, numai implicarea directă a băncii centrale în supravegherea prudenţială a instituţiilor în cauză poate oferi informaţia necesară la timp;

• plasarea controlului prudenţial la banca centrală permite estimarea corectă a măsurilor de politică monetară asupra situaţiilor financiare a băncilor;

• supravegherea prudenţială nu va fi supusă constrângerilor bugetare, ceea ce va permite ca acestui domeniu să i se dedice resurse umane şi financiare adecvate.

Cooperarea internaţională în domeniul supravegherii bancare

• Fenomenul în creştere de integrare transfrontalieră a sistemelor financiare a făcut ca exercitarea activităţii de supraveghere bancară să capete în ultimele trei decenii o puternică dimensiune internaţională.

• În 1974, ţările din G10 şi-au intensificat cooperarea în domeniul supravegherii bancare prin înfiinţarea Comitetului de la Basel pentru Supraveghere Bancară, ce îşi desfăşoară activitatea în sediul Băncii Reglementelor Internaţionale (BRI).

• Funcţii ale Comitetului de la Basel:

asigurarea un forum adecvat de discuţie privind problemele de supraveghere bancară, pentru ţările membre;

coordonarea responsabilităţilor de supraveghere între autorităţile naţionale competente, pentru a se obţine o supraveghere eficientă la nivel internaţional;

îmbunătăţirea calităţii activităţii de supraveghere bancară pe plan mondial prin stabilirea de standarde minime în acest domeniu.

• Comitetul nu reprezintă o autoritate de supraveghere supranaţională, prin urmare deciziile sale nu au caracter obligatoriu pentru membri; comitetul elaborează standarde şi recomandări de bună practică în domeniul supravegherii bancare, ţările membre fiind libere să decidă în ceea ce priveşte introducerea lor în legislaţia naţională şi asupra modului de transpunere.

Principiile fundamentale de la Basel pentru o supraveghere eficientă (1)

Precondiţii pentru o supraveghere bancară efectivă:

PF1 abordează:

cadrul juridic al supravegherii bancare;

puterile, resursele şi independenţa agenţiei de supraveghere;

protecţia juridică pentru supraveghetori;

regulile de acces la informaţii bancare;

împărţirea informaţiilor între supraveghetori şi protecţia secretului bancar


Autorizare şi structura

PF2 abordează activităţile permise băncilor;

PF3 tratează criteriile de autorizare şi procesul de autorizare;

PF4 cere supraveghetorilor să analizeze şi să aibă puterea de a respinge toate transferurile semnificative de participaţii la bănci;

PF5 cere supraveghetorilor să analizeze principalele achiziţii şi investiţii ale băncilor.


Reglementări şi cerinţe prudenţiale

PF6 adordează cerinţele minime de adecvare a capitalului. Pentru băncile internaţionale active, acestea nu trebuie să fie mai stricte decât cele din Acordul de la Basel privind capitalul.

PF7 tratează subiectul acordării şi administrării împrumuturilor şi cel al efectuării de investiţii

PF8 stabileşte cerinţele pentru evaluarea calităţii activelor şi adecvarea provizioanelor pentru pierderi din împrumuturi şi a rezervelor.

PF9 stabileşte regulile pentru identificarea şi limitarea concentrărilor de expuneri faţă de un singur debitor sau grupuri de debitori legaţi

PF10 stabileşte regulile pentru împrumuturi către debitori înrudiţi.


Reglementări şi cerinţe prudenţiale (continuare)

PF11 solicită băncilor să dispună de politici pentru a identifica şi gestiona riscurile de transfer şi de ţară;

PF12 solicită băncilor să dispună de sisteme care să măsoare, să monitorizeze şi să controleze riscurile de piaţă;

PF13 solicită băncilor să dispună de sisteme care să masoare, să monitorizeze şi să controleze toate celelalte riscuri semnificative;

PF14 solicită băncilor să dispună de sisteme adecvate de control intern;

PF15 stabileşte regulile pentru prevenirea fraudelor şi a spălării banilor;


Metode de supraveghere

PF 16 defineşte cadrul general pentru supravegherea pe bază de raportări prudenţiale şi cea la faţa locului;

PF17 solicită supraveghetorilor să aibă contacte regulate cu conducerea şi personalul băncilor şi să înţeleagă pe deplin operaţiunile băncilor;

PF18 stabileşte cerinţele pentru supravegherea pe bază de raportări prudenţiale;

PF19 cere supraveghetorilor să efectueze examinări la faţa locului sau să utilizeze auditori externi pentru validarea informaţiei de supraveghere;

PF20 solicită efectuarea de supraveghere consolidată;


Cerinţe informaţionale

PF21 solicită băncilor să menţină înregistrări contabile adecvate care să reflecte adevarată condiţie a băncii şi să publice rapoarte financiare auditate.


Măsuri corective şi ieşirea din sistem

PF22 cere supraveghetorilor să aibă şi să aplice prompt măsuri adecvate de remediere pentru bănci atunci când ele nu îndeplinesc cerinţele prudenţiale sau sunt amenintaţe în alt mod.


Activitate bancară transfrontalieră

PF23 solicită băncilor să aplice supravegherea consolidată globală asupra băncilor active pe plan internaţional;

PF24 cere supraveghetorilor să stabilească contacte şi schimburi de informaţii cu alţi supraveghetori implicaţi în operaţiuni internaţionale, cum ar fi autorităţile ţării gazdă;

PF25 solicită ca operaţiile locale ale unei bănci străine să fie exercitate la standarde similare cu cele cerute băncilor locale şi ca supraveghetorul să aibă puterea de a comunica informaţii cu autoritatea de supraveghere din ţara mamă.

Sursa: FMI, SM/00/77

Documents

Reglementare si Supraveghere Banca- Capitolul 2