30
Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” Facultatea de Drept Retrimiterea în Dreptul Internațional Privat Profesor coordonator: Cosmin Dariescu Studenți: Gabor Maria-Mădălina Guțu Tatiana Păvăloaea Ioana-Alexandra Anul IV, grupa 4A3

Retrimiterea in DIP

  • Upload
    gabor

  • View
    16

  • Download
    0

Embed Size (px)

DESCRIPTION

Drept international privat

Citation preview

Page 1: Retrimiterea in DIP

Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”Facultatea de Drept

Retrimiterea în Dreptul Internațional Privat

Profesor coordonator: Cosmin Dariescu

Studenți: Gabor Maria-Mădălina Guțu Tatiana Păvăloaea Ioana-Alexandra Anul IV, grupa 4A3

Iași, 2015

Page 2: Retrimiterea in DIP

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”Cuprins

Introducere………………………………………………….……3

Capitolul I. Considerații generale……………………..………..4

Secțiunea a I-a. Precizări introductive ………………………….………..4

I.1 Noțiunea de „retrimitere”……………………………………………4

I.2 Condiții retrimitere ……………………………………………...…..4

I.3 Formele retrimiterii………………………………………………….6

Secțiunea a II-a. Apariția retrimiterii în practica judecătorească și

rolul ei………………………………………… ………7

Capitolul II. Concepții privind retrimiterea………………..….7

Secțiunea a I-a. Argumente invocate împotriva admiterii retrimiterii ……. 9

Secțiunea a II-a. Argumente invocate pentru admiterea retrimiterii………11

Capitolul III. Aplicarea retrimiterii……………………..….….12

Secțiunea a I-a. Cazurile în care nu se aplică retrimiterea………………..12

Secțiunea a II-a. Retrimiterea în dreptul român ………………………….13

Secțiunea a III-a. Mecanismul retrimiterii………………………………...14

Secțiunea a IV-a. Retrimiterea în legislații naționale……………………..16

IV.1. Sisteme de drept care admit retrimiterea………………….…...….16

IV.2. Sisteme de drept care nu admit retrimiterea……………………....18

Secțiunea a V-a. Retrimiterea în convenții internaționale…………….…..18

Concluzii………………………………………………...……….20

Bibliografie……………………………………………………….212

Page 3: Retrimiterea in DIP

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”Introducere

Complexitatea şi particularismul dreptului internaţional privat ne pun deseori în faţa unor probleme a căror soluţionare nu este una dintre cele mai simple, necesitând o aprofundare mult mai accentuată a acestora.

Retrimiterea – noţiune specifică ramurii de drept internaţional privat ce reflectă unul din procedeele de soluţionare a litigiilor cu element de extraneitate, reprezintă în acelaşi timp şi un factor care complică o dată în plus acest tip de raporturi.

Se observă că conceptul de retrimitere apare în asociere cu alte noţiuni specifice dreptului internaţional privat, cum ar fi: legea străină aplicabilă, norme conflictuale, aşa încât pentru a elucida problema retrimiterii se impune analiza contextului în care aceasta apare. Întâi de toate, trebuie să amintim că specific raporturilor de drept internaţional privat este elementul de extraneitate care face ca, cu privire la un anumit raport juridic în care acesta este prezent, să aibă capacitatea de a se aplica două sau mai multe legi aparţinând unor sisteme de drept diferite. Având în vedere că fiecare sistem de drept este alcătuit atât din norme materiale, cât şi din norme conflictuale, iar fiecare dintre acestea, având drept scop de a proteja interesul statului, sunt diferite de la un sistem de drept la altul, este necesar ca problema să fie cercetată din mai multe unghiuri, astfel încât rezultatul obţinut să scoată în evidenţă toate particularităţile acestei instituţii a dreptului internaţional privat. Aşadar, este nevoie să identificăm situaţiile în care poate să apară retrimiterea, condiţiile esenţiale ale existenţei sale, formele retrimiterii şi limitele aduse acestui procedeu.

Regulile dreptului internațional privat indică autorității, judecătorului, arbitrului sau altei autorități investite cu soluții într-o problemă sau situație conflictuală, legea pe care trebuie s-o aplice. Acest drept la care regula conflictuală face „trimitere”, poate fi legea română sau legea străină. Atunci când autoritatea trebuie să aplice legea română, nu apare nici o dificultate din punctul de vedere care ne interesează în această lucrare. Dar regula conflictuală poate desemna competența dreptului străin. Se spune că regula conflictuală română „trimite” la dreptul străin. 1

Prin urmre, retrimiterea nu trebuie confundată cu declinarea de competență în materie jurisdicțională. Soluționarea cauzei va reveni instanței forului, inițial sesizate cu soluționarea cauzei, însă în funcție de intervenția retrimiterii, această instanță va aplica fie legea materială proprie, fie legea străină. 2

1 M. V. Jakotă, Drept internțaional privat I, Ed. Chemarea, Iași, 1997, p. 2452 N. Diaconu, Drept internațional privat, ed. a IV-a, Ed. Lumina Lex, București, 2009, p. 81

3

Page 4: Retrimiterea in DIP

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”Retrimiterea poate să apară numai în cazul în care instanța de

judecată aplică o normă conflictuală bilaterală, întrucât normele conflictuale unilaterale, indică exclusiv circumstanțele în care se aplica legea forului (lex fori), excluând, așadar, problema menționată.3

Capitolul I. Considerații generale

Secțiunea a I-a. Precizări introductive

I.1 Noțiunea de „retrimitere”În literatura de specialitate, retrimiterea a fost definită ca situație

juridică derivată din împrejurarea că norma conflictuală a forului trimite la un sistem de drept străin în ansamblul său, iar acesta din urmă, prin norma sa conflictuală în materie, nu primește trimiterea, ci fie trimite înapoi la legea forului, fie trimite mai departe la legea uni stat terț.4

Cu alte cuvinte, retrimiterea nu este altceva decât un procedeu juridic prin care legea străină desemnată ca aplicabilă potrivit normei conflictuale a forului refuză competența ce i se oferă și atribuie, la rândul său, prin normele conflictuale proprii, această competență legii unui alt stat. 5

Codul civil actual prevede instituția retrimiterii în dispozițiile art. 2559 și deși aceasta nu este definită în mod expres, definiția poate fi extrasă . Astfel, prin retrimetere se înțelege că normele forului trimit la dreptul străin, ale cărui reguli conflictuale trimit înapoi la legea instanței sau mai departe la legea unui alt stat.6

Menționăm că instituția retrimiterii a fost reglementată anterior intrării în vigoare a noului Cod civ. prin dispozițiile art. 4 din Legea nr. 105/1992.7

I.2 Condiții retrimitereAșadar, retrimiterea presupune un conflict în spațiu între normele

conflictuale, iar o condiție pentru ca retrimitere să existe, după cum reiese din definiție, este ca acesta să fie unul negativ.

În consecință, pentru a fi incidentă instituția retrimiterii, e imperativ:

3 S. Deleanu, Drept internațional privat. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 1144 D.-A. Sitaru, Drept internațional privat, tratat, Ed. Lumina Lex, București, 2001, p. 865 A. Fuerea, Drept internațional privat, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, București, 2005, p. 496 Fl.-A. Baias (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 25577 În vigoare de la 30.11.1992 până la 15.02.2013, fiind abrogat(ă) prin Legea nr. 76/2012 și înlocuit(ă) parţial de Codul Civil(r1) din 2009, Codul de Procedură Civilă(r1) din 2010; „ Art. 4.(1) Dacă legea străină, determinată potrivit dispozițiilor ce urmează, retrimite la dreptul român, se aplică legea română, afară de cazul în care se prevede în mod expres altfel. (2) Retrimiterea făcută de legea străină la dreptul altui stat este fără efect.”

4

Page 5: Retrimiterea in DIP

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”a)Să existe un conflict negativ între normele conflictuale din

sistemele de drept în concurs cu privire la un anumit raport cu element de extraneitate

Faptul că sistemele de drept dau o semnificaţie diferită anumitor termeni sau iau ca element de extraneitate categorii juridice diferite (cetăţenia, domiciliul, locul încheierii actului, locul executării contractului etc.) face ca raportul juridic de drept internaţional privat sa cadă fie sub competenţa de soluţionare a două sau mai multe sisteme de drept, fie să nu cadă sub incidenţa niciunui sistem de drept.

Constatăm, aşadar, existenţa a două situaţii juridice distincte: una în care sistemele de drept îşi reclamă ambele competenţa de soluţionare a unui raport juridic–situaţie cunoscută sub denumirea de conflict pozitiv, şi a doua, când sistemele de drept neagă competenţa de soluţionare a raportului juridic, atribuind-o unui alt sistem de drept, această din urmă situaţie fiind cunoscută sub denumirea de conflict negativ. În ceea ce priveşte conflictul pozitiv, în dreptul internaţional privat s-a admis că se va aplica legea instanţei mai intâi sesizate, adică legea forului. Pe de altă parte, în situaţia unui conflict negativ, acesta poate fi solu- ţionat prin aplicarea procedeului tehnico-juridic specific dreptului internaţional privat, şi anume – retrimiterea.

Conflictul negativ apare, așadar, în situația în care fiecare dintre normele conflictuale în prezență declară aplicabil alt sistem de drept decât cel căruia îi aparține norma conflictuală.

Considerăm necesar să subliniem că un conflict pozitiv, atâta timp cât apare atunci când fiecare dintre normele conflictuale în prezență trimite la propriul său sistem de drept, nu poate nicidecum să fie un izvor al retrimiterii.

De exemplu, în eventualitatea în care este necesar să se determine legea aplicabilă statutului personal al unui cetățean român domiciliat în Anglia, iar norma conflictuală română lex patriae trimite în acest caz la propriul său sistem de drept, iar norma conflictuală engleză lex domicilii trimite la legea engleză.

Prin urmare, doar în situația unui conflict negativ de competență se pune problema apariției unei instituții ca retrimiterea.

De exemplu, conflictul este negativ atunci când în privința formei actului juridic întocmit de un român în străinătate, norma conflictuală română declară competentă legea locului de încheiere, iar norma conflictuală străină prevede competența legii naționale a persoanei. Fiecare normă conflictuală atribuind competența celeilalte norme conflictuale, poate să apară retrimiterea. Legea forului trimite la legea străină, care retrimite la o altă lege.8

8 I. Macovei, Drept internațional privat, Ed. C. H. Beck, București, 2011, p. 645

Page 6: Retrimiterea in DIP

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”b)Norma conflictuală a forului să trimită la întregul sistem de drept străin

Această condiție este solicitată întrucât nu e suficient doar să existe un conflict negativ între normele conflictuale, ci pentru ca aceasta să ia ființă e necesar ca norma conflictuală a forului să trimită la un sistem de drept străin în ansamblul său, deci inclusiv la normele sale conflictuale, sau este posibil ca norma conflictuală să trimită numai la normele materiale străine. Dacă norma conflictuală a forului trimite la întregul sistem de drept străin, instanța de judecată va consulta mai întâi normele conflictuale străine, care sunt mai apropiate din punct de vedere logic de aspectele specifice conflictelor de legi. În împrejurarea în care norma conflictuală a forului trimite doar la normele materiale străine, nu poate să existe retrimitere. Potrivit art. 20 din Regulamentul Roma I și, respectiv, a art. 24 din Regulamentul Roma II, aplicarea legii oricărei țări menționate în regulamentul luat în considerare înseamnă aplicarea normelor de drept în vigoare în acea țară, cu excepția normelor sale de drept internațional privat.

Sensul trimiterii este stabilit de către legea forului. Prin urmare, lex fori arată dacă norma conflictuală a forului admite retrimiterea, adică trimite la sistemul de drept străin în ansamblul său.9

I.3 Formele retrimiteriiÎn funcție de elementele concrete, retrimiterea prezintă mai multe

forme. Principalele forme ale retrimiterii sunt : retrimiterea simplă sau de gradul întâi și complexă sau de gradul al doilea.

Retrimiterea de gradul I este aceea făcută de legea străină la legea forului. Grosso modo, norma conflictuală a forului trimite la o lege străină, iar norma conflictuală străină trimite (retrimite) la legea forului. 10

În legislația noastră, dispozițiile alin. (2) al art. 2559 Cod civ. admit retrimiterea simplă, care se face de dreptul străin la legea forului.

Retrimiterea de gradul II este aceea făcută de legea străină la legea unei a treia țări. În acest caz, norma conflictuală a forului trimite la o lege străină, iar norma conflictuală străină trimite (retrimite) la legea unei a treia țări, nu la legea forului. Aceasta constituie o soluție care corespunde exigențelor specifice sistemelor de drept din care fac parte normele conflictuale în prezența, întrucât instanța de judecată ia în considerare toate aceste norme conflictuale. În plus, retrimiterea de gradul II este favorabilă părților raportului juridic, datorită previzibilității pe care o asigură, în principiu, referitor la legea aplicabilă.

De exemplu, într-o cauză rezolvată de instanțele de judecată germane, norma conflictuală germană trimitea, în materia moștenirii, la 9 S. Deleanu, op. cit., p. 11710 Ibidem, p. 119

6

Page 7: Retrimiterea in DIP

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”legea națională a defunctului, care era legea belgiană, iar norma conflictuală belgiană retrimitea la legea de la locul situării bunurilor, care era legea rusă. 11

Așadar, dreptul român nu acceptă retrimiterea de gradul al doilea, după cum ne spune și art. 2559 Cod civ.12, și anume faptul că „dacă legea străină retrimite la (…) dreptul altui stat, se aplică legea română, dacă nu se prevede în mod expres altfel.” 13

Secțiunea a II-a. Apariția retrimiterii în practica judecătorească și rolul ei

Retrimiterea a apărut în practica instanțelor franceze din secolul al XVIII-lea. Problema retrimiterii s-a pus în unele spețe în care legile din Normandia erau în conflict cu legile din Paris. Începând cu secolul al XIX-lea, retrimiterea a fost aplicată în prctica engleză. 14

Cu toate acestea, instituția retrimiterii a fost consacrată și analizată în literatura de specialitate și în practica judiciară odată cu speța Forgo. Foarte multe sute de ani, practica și literatura au înțeles prin retrimitere la dreptul străin, trimiterea la dreptul privat străin (drept civil, drept comercial, procesual civil, etc.). Se admitea trimiterea la dreptul „material” străin (drept civil și celelalte).Dar, la un moment dat, de la afacerea Forgo, proces judecat în Franța spre finele sec. XIX, (sentința pe care a dat-o în acest proces Curtea de casație franceză a fost în 1878), au început să apară întrebări în această privință. Judecătorii au început să-și schimbe atitudinea cu privire la trimiterea la dreptul străin. S-a pus de atunci întrebarea cum trebuie să în țelegem trimiterea la dreptul străin: ca trimitere la dreptul privat ”material” străin sau ca trimitere la ansamblul dreptului străin? Dacă înțelegem trimiterea la dreptul străin ca trimitere la ansamblul dreptului străin, atunci vom consulta, în primul rând, regulile de drept internațional privat străin. 15

Prin decizia pronunțată la 23 iunie 1878, instanța franceză a admis o interpretare deosebită a sensului trimiterii la dreptul străin. 16 Speța dată a servit ca punct de plecare pentru clădirea acestei instituții. 17

Fargo, copil bavarez din afara căsătoriei, a fost adus la vârsat de 5 ani în Franța. El a trăit tot restul vieții în Franța, lăsând la moartea sa o succesiune mobiliară importantă. Cu privire la succesiune au ridicat pretenții statul francez și rudele colaterale după mamă, care erau singurele 11S. Deleanu, op. cit., p. 119 apud: H. Batiffol, P. Lagarde, Traité de droit international privé, tome I, L.G.D.J., Paris, 1993, p. 50112 Fl.-A. Baias, op. cit., p. 255713 Dreptul român nu admitea retrimiterea nici sub vechea reglementare. Art. 4 alin. (2) din Legea nr. 105/1992 prevedea: „Retrimiterea făcută de lege străină la dreptul altui stat este fără efect. ”14 I. Macovei, op. cit., pp. 64-6515 M. V. Jakotă, op. cit., p. 24516 I. Macovei, op. cit., p. 65 apud: Philippe Francescakis, La théorie du renvoi et des conflits de systémes en droit international privé, Sirey, Paris, 1958, p. 5417 T. R. Popescu, Drept internațional privat, Ed. Romfel, București, 1994, p. 72

7

Page 8: Retrimiterea in DIP

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”persoane în rudenie cu Fargo. Soluția în cauză depindea de legea aplicabilă succesiunii. În situația în care se aplica legea bavareză, rudele colaterale aveau drept de succesiune, dacă era luată în considerare legea franceză, succesiunea urma să fie culeasă de statul francez.

Instanțele de judecată franceze, care s-au pronunțat în cauză între anii 1874-1882, au admis susținerile administrației franceze a domeniilor potrivit cărora succesiunea era supusă legii franceze, întrucât norma conflictuală franceză trimitea, în materie, la legea bavareză, dar această lege trebuia aplicată în întregime, deci era necesar să fie luată în considerare și norma conflictuală bavareză care retrimitea la legea domiciliului de fapt. Or, domiciliul de fapt al lui Forgo fusese în Fran ța, iar domiciliul legal în Bavaria, deoarece el nu îndeplinise formalitățile cerute de legea franceză pentru a dobândi ceea ce reglementările legale (admission á domicile) din acea perioadă denumeau „domiciliu legal”. 18

Astfel, domiciliul susținut de fisc a fost primit de Curtea de casație franceză și, averea mobiliară a revenit statului francez. Se poate observa că argumentul a fost folosit de fiscul francez pentru a elimina dreptul străin competent conform dreptului conflictual francez și a aplica în loc legea franceză. Interpretarea propusă de fiscul francez fusese respinsă de instanța de fond, conform unei vechi tradiții, de care am vorbit mai sus. Argumentul a fost însă primit de Casație.19

În decizia sa din anul 1878, sumar motivată, Curtea de casație franceză a arătat că bunurile mobile corporale și incorporale erau supuse în mterie de succesiune, conform dreptului bavarez, fie legii domiciliului de fapt sau reședinței obișnuite a defunctului, fie legii de la locul situării bunurilor și că, în ambele cazuri, succesiunea mobiliară era guvernată de legea franceză, chiar dacă Forgo fusese cetățean bavarez. Așa fiind, succesiunea a revenit statului francez, ca succesiune vacantă.

După acest proces, literatura de specialitate din Franța și din alte țări a criticat cu asprime sentința Curții de casație și a respins retrimiterea. Dar, pe de altă parte, atât practica din Franța, cât și din alte țări au acceptat retrimiterea. Noile legi de drept internațional privat, precum legea introductivă la Codul civil german din 1900 și altele (cu unele excepții, ex: Cod civil italian din 1942) au înscris retrimiterea în texte. Retrimiterea a fost mai întâi invocată în cauzele de succesiune mobiliară. Apoi a fost folosită și în cauzele de succesiune imobiliară, de formă a actelor, de competență a instanțelor. Retrimiterea s-a generalizat în felul următor: trimiterea la dreptul străi trebuie înțeleasă ca trimitere la ansamblul dreptului străi, din care consultăm mai întâi regulile conflictuale. 20

18 S. Deleanu, op. cit., p. 11819 M. V. Jakotă, op. cit., p. 25020 Ibidem, pp. 251-252

8

Page 9: Retrimiterea in DIP

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”Cât despre ceea ce ține de importanța acestei instituții, în doctrină, retrimiterea a fost considerată o instituție juridică a cărei menire este să conducă la diminuarea rolului dreptului străin în rezolvarea litigiilor. 21

În doctrină s-au formulat chiar și unele teorii care consideră retrimiterea o soluție logică sau necesară (retrimiterea- delegație, teoria tribunalului străin, retrimiterea-desistare, teoria raportului juridic „apatrid”) și teorii în temeiul cărora retrimiterea e considerată o soluție utilă din punct de vedere practic.

Capitolul II. Concepții privind retrimitereaSecțiunea a I-a. Argumente invocate împotriva admiterii retrimiterii

1.Norma conflictuală aplicabilă este a forului. În dreptul internațional privat există un principiu potrivit căruia se

aplică norma conflictuală a forului și nu cea care aparține sistemului de drept străin. Dacă se admite retrimiterea ar însemna că acest principiu nu se mai respectă, deoarece instanța competentă în soluționarea cauzei s-ar conduce după norma conflictuală străină pentru a determina legea aplicabilă. 22

2.Retrimiterea duce la un șir neîntrerupt de noi retrimiteri (cerc vicios).23

Dacă trimiterea dispusă de norma conflictuală a forului se consideră făcută la întregul sistem de drept străin, atunci și retrimiterea trebuie, de asemenea, considerată la întregul sistem de drept al forului, adică inclusiv normele sale conflictuale. În această situație, aceste norme conflictuale dispun o nouă retrimitere la legea străină, căci legea forului este declarată necompetentă, iar legea străină la legea forului ș.a.m.d., aflându-ne într-un permanent du-te-vino, din care nu se poate ieși. 24Dacă se primește retrimiterea, atunci înseamnă că s-a ieșit în mod arbitrar din acest cerc vicios.

Obiecția cercului vicios este valabilă și în cazul retrimiterii de gradul II, dacă norma conflictuală a forului trimite la o lege străină, norma conflictuală străină retrimite la legea unei a treia țări, iar norma conflictuală din cel de-al treilea stat trimite la una dintre legile consultate anterior.

21 S. Deleanu, op. cit., p. 11922 A. Fuerea, op. cit.,p. 5123Această critică a fost însoțită, uneori, de sintagme aparte, vorbindu-se despre „camera-oglinzilor” sau „tenisul internațional” pe care ea le presupune. Într-o metaforă forțată, un autor a amintit chiar de Catoblepas, animalul care, din nebăgare de seamă, își devora labele. 24 I. Filipescu, A. Filipescu, Tratat de drept internațional privat, Ed. Universul Juridic, București, 2007

9

Page 10: Retrimiterea in DIP

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”

3.Admiterea retrimiterii generează nesiguranță în privința soluției juridice.

Retrimiterea nu poate fi admisă deoarece sporește incertitudinea în dreptul internațional privat și constituie o excepție de la cazurile certe și normale de aplicare a dreptului statului. Pentru aceste motive, unele tratate și convenții internaționale nu mai admit retrimiterea. Totodată, trebuie precizat faptul că retrimiterea este departe de a oferi acea simplitate pe care o implică relațiile economice internaționale. Dimpotrivă, retrimiterea constituie o sursă de complicații și incertitudini, mai cu seamă când este vorba de retrimiterea de gradul II (trimitere mai departe)25.

4.Argumente folosite pentru admiterea retrimiterii, dar invocate împotriva acesteia.

a) Dacă legea străină nu trebuie aplicată într-o anumită materie în care ea însăși se declară necompetentă, atunci nici legea forului nu trebuie aplicată într-o materie în care ea însăși se declară necompetentă, pentru că de aceea dispune retrimiterea. Admiterea retrimiterii ar însemna că legea forului cedează în fața dispozițiilor legii străine, lucru ce nu poate fi acceptat.

b) Nu se poate admite ideea potrivit căreia instanța ar trebui să judece ca și cum s-ar judeca în țara unde se ce exequatur-ul hotărârii, deoarece aceasta nu este posibilă întotdeauna. Imposibilitatea rezultă din faptul că există cazuri când nu se poate ști dinainte care este această țară, iar, uneori, pot exista mai multe țări unde se poate executa hotărârea.

c) Teoria instanței străine (foreign court theory) nu rezolvă problema în favoarea retrimiterii, deoarece ea numai schimbă datele acesteia: în loc ca punctul de plecare să fie legea forului, este legea străină, fără a înlătura obiecțiile împotriva retrimiterii.

d) Prin trimiterea dispusă de norma conflictuală a forului s-a dorit ca în acea cauză să se aplice legea străină, ceea ce nu se poate realiza dacă se admite retrimiterea.

e) Retrimiterea conduce la cooronarea sistemelor de drept în conflict în unele cazuri, dar altele au drept rezultat schimbarea reciprocă a soluțiilor.

Astfel, în materia succesiunii mobiliare a unui cetățean francez domiciliat și decedat în Belgia, presupunând că cele două sisteme de drept înlătură retrimiterea sau o acceptă, rezultatele vor fi după cum urmează:

1. În prima situație: judecătorul francez aplică legea materială belgiană, deoarece succesiunea mobiliară este supusă legii domiciliului defunctului; judecătorul belgian va aplica legea

25 T. R. Popescu, op. cit., p. 8010

Page 11: Retrimiterea in DIP

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”materială franceză, deoarece succesiuneamobiliară este supusă legii naționale a defunctului;

2. În cea de a doua situație: judecătorul francez, ținând cont de norma conflictuală belgiană, aplică legea materială franceză; judecătorul belgian, ținând seama de norma conflictuală franceză, aplică legea materială belgiană. Rezultatul admiterii retrimiterii duce la soluții reciproc inverse față de situația dacă nu se admite retrimiterea. 26

f) În cazul retrimiterii de gradul II se poate ajunge la situația de a „se face înconjurul lumii”, fără să se poată determina legea competentă.27

Secțiunea a II-a. Argumente invocate pentru admiterea retrimiterii

1.Legea străină trebuie înțeleasă în sens larg cuprinzând și normele conflictuale.

Trimiterea făcută de legea forului la legea străină trebuie considerată ca fiind o trimitere la întregul sistem de drept străin, adică inclusiv normele sale conflictuale. Aceasta se justifică prin motive de ordin didactic și de ordin teoretic. Motivele de ordin practic constau în aceea că retrimiterea funcționează mai întotdeauna în favoarea legii forului, astfel că țara instanței sesizate nu are decât de câștigat. Motivele de ordin teoretic constau în aceea că există o strânsă legătură, o unitate între legea materială străină, și norma conflictuală străină, care se nesocotește dacă trimiterea la legea străină s-ar înțelege ca fiind făcută numai la legea mterială. Obiecțiunea „cercului vicios” trebuie înlăturată deoarece retrimiterea funcționează ca un mijloc pentru determinarea legii aplicabile în cazul în care legea străină nu primește competența ce i se oferă de norma conflictuală a forului.

2.Legea străină trebuie aplicată când ea se declară competentă.Retrimiterea trebuie admisă, căci altfel ar însemna că se admite

aplicarea legii străine într-o materie în care ea însăși se declară necompetentă. Nu trebuie să fim mai exigenți decât este legea străină însăși. Chiar dacă se consideră că norma conflictuală a forului trimite la legea materială internă străină, aceasta din urmă trebuie înțeleasă în existența sa materială, adică așa cum există, ceea ce presupune competența sa de a se aplica potrivit normei conflictuale străine. Uneori se consideră că legea materială străină trebuie înțeleasă în existența sa exterioară, fără a ne întreba dacă este ori nu competentă după norma conflictuală străină. 26 A. Fuerea, op. cit., p.51-5227 Ibidem, p. 52

11

Page 12: Retrimiterea in DIP

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”

3.Foreign court theory. Instanța forului ar trebui să judece ca și cum s-ar găsi în țara străină la a

cărei lege face trimitere norma conflictuală proprie, căci aceasta s-a vrut prin trimiterea la legea străină. Într-o asemenea situație, instanța ar aplica normele conflictuale străine, deci ar aplica legea materială a forului, dar nu ca urmare a retrimiterii, și ca urmare a trimiterii normei conflictuale străine. Rezultatul este același ca și în cazul admiterii retrimiterii, însă fără a se face referire la aceasta.

4.Retrimiterea asigură executarea hotărârii judecătorești. Retrimiterea trebuie admisă, deoarece numai astfel hotărârea

judecătorească va avea eficiență, căci dintre toate țările în care este probabil că se vor invoca efectele cesteia, cea mai probabilă este țara cu a cărei lege raportul juridic ar legătura prin elementul său străin. Dacă s-ar aplica legea materială a acestei din urmă țări într-o materie în care ea este declarată necompetentă, hotărârea nu va avea eficiență în această țară.

5.Retrimiterea este un mijloc de coordonare a sistemelor de drept în prezență, dacă unul din acestea nu acceptă retrimiterea.

În unele cazuri retrimiterea nu poate armoniza sistemele de drept în prezență, ceea ce duce la schimbarea recipocă (inversarea) a soluțiilor față de situația în care nu s-ar admite retrimiterea. Totuși există cazuri în care această coordonare este posibilă.

De exemplu: dacă decedează un cetățean francez domiciliat în Italia, pentru succesiunea mobiliară lăsată de defunct, rezultatul se prezintă în felul următor: judecătorul italian aplică legea națională a defunctului, adică cea franceză, căci dreptul italian nu admite retrimiterea; judecătorul francez ar urma să aplice legea domiciliului defunctului, adică cea italiană, dacă nu ar admite retrimiterea de gradul I; dimpotrivă, dacă se acceptă retrimiterea, judecătorul francez aplică legea materială franceză, adică armonizarea soluțiilor ce s-ar da de cele două instanțe. 28

Capitolul III. Aplicarea retrimiterii

Secțiunea a I-a. Cazurile în care nu se aplică retrimiterea

Retrimiterea nu se aplică sau mai bine-zis prezintă unele limite ale aplicării în următoarele cazuri, potrivit art. 2559 alin. (3) din Codul civil:

alegerea de către părți a legii străine aplicabile în virtutea principiului autonomiei de voință; În acest caz, neaplicarea retrimiterii are la bază ideea că, prin alegerea făcută, părțile au avut în vedere normele materiale ale dreptului străin,

28 I. Filipescu, Andrei Filipescu, op.cit., p.10212

Page 13: Retrimiterea in DIP

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”reglementările în domeniul respectiv, cu excluderea normelor conflictuale ale respectivului sistem de drept, tocmai pentru a nu se ajunge în situația trimiterii la dreptul prin alt stat.29

aplicarea legii străine formei actelor juridice și obligațiilor extracontractuale;

alte situații speciale prevăzute de convențiile internaționale la care România este parte, de dreptul Uniunii Europene sau de lege.30

Secțiunea a II-a. Retrimiterea în dreptul român

II.1 Admiterea retrimiterii de gradul ICa regulă cu caracter general, dreptul român, admite numai

retrimiterea de gradul I, ceea ce presupune că dacă legea străină, determinată potrivit dispozițiilor din legea menționată, retrimite la dreptul român, se aplică legea română, afară de cazul în care se prevede în mod expres altfel (art. 4 din Legea nr. 105/1992)

Admițând retrimiterea de gradul I, legea română obligă instanțele de judecată din țara noastră să ia în considerare normele conflictuale străine. Prin aceasta, situația juridică pe care o analizăm prezintă similitudini cu modul de rezolvare a conflictelor de legi interregionale sau interprovinciale ori între legile statelor federale, întrucât, conform art.2560 C. civ., conflictele menționate se soluționează prin aplicarea dreptului statului în care coexistă mai multe sisteme legislative31.

II.2 Retrimiterea de gradul IIRetrimiterea de gradul al II-lea nu este admisă în sistemul nostru de

drept.În cazul în care norma conflictuală a forului (român) trimite la un

sistem de drept străin, care prin propriile sale norme conflictuale retrimite la sistemul de drept al unui stat terț, se va aplica legea materială a statului la care a făcut trimitere norma conflictuală a forului (român).

Justificarea neadmiterii retrimiterii de gradul II relevă din nesiguranța juridică pe care această instituție o poate genera. Admiterea ar putea duce la un șir neîntrerupt de noi retrimiteri (cerc vicios).

II.3 Retrimiterea și conflictele de legi interpovincialeÎn acest context, vorbim despre acea situație în care, norma

conflictuală trimite la legea neunitară a unui stat, care diferă pe provincii sau regiuni, hotărând astfel legea străină la care a trimis norma conflictuală română legea materială a cărei provincii sau regiuni se va aplica. Retrimiterea și conflictele de legi interprovinciale nu generează o 29 E. Ungureanu, Drept internațional privat, partea I, Ed. Cugetarea, Iași, 1999, p. 13030 Fl.-A. Baias, op. cit., p. 255731 S. Deleanu, op.cit., p.127

13

Page 14: Retrimiterea in DIP

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”retrimitere propriu zisă, ci mai degrabă o problemă de drept intern a țării în cauză.

II.3 Retrimiterea nu există în cazul tratatelor bilaterale de asistență juridică încheiate de România

După cum bine știm, retrimiterea este posibilă numai în situația țărilor în care normele conflictuale sunt diferite. Tratatele bilaterale de asistență juridică încheiate de România conțin norme conflictuale uniforme, așadar nu poate opera retrimiterea, cu o singură excepție, atunci când acestea se completează cu reglementarea internă care poate fi diferită.

Secțiunea a III-a. Mecanismul retrimiteriiProblema retrimiterii se pune în sistemele de drept în care au fost

adoptate, preponderent, norme conflictuale bilaterale. În situația în care norma conflictuală a forului este unilaterală, nu poate să existe retrimitere, întrucât lipseste oferta făcută de legea forului pentru ca sistemul juridic străin să se aplice în cauză. Totuși, în cazul normelor conflictuale unilaterale se poate ajunge la un rezultat similar celui pe care îl determină admiterea retrimiterii, dacă niciuna dintre legile străine în care raportul juridic are legătură prin elementele de extraneitate, nu se consideră competentă. În împrejurarea arătată se aplică legea forului, însă în scopul evitării denegării de dreptate.

În ipoteza în care este admisă retrimiterea, apare necesar să se precizeze care este legea după care se face calificarea noțiunilor folosite de norma conflictuală străină.32

În ceea ce ne privește, dreptul român opinează cu ideea potrivit căreia, legea străină constituie element de drept, ceea ce înseamnă că, norma conflictuală străină nu își schimbă acest caracter în baza trimiterii realizată de către instanța de judecată. Pe cale de consecință, norma conflictuală străină se interpretează prin sistemul de drept din care face parte și nu prin legea forului. Altfel spus, calificarea noțiunilor din norma conflictuală străină, în caz de retrimitere, constituie o excepție de la calificarea după legea forului. În acest context, în ceea ce ne privește considerăm că, conflictul de calificări între legea străină și legea forului privitor la o anumită noțiune din conținutul normei conflictuale străine poate să conducă, la un conflict negativ între normele conflictuale în prezență și să determine apariția retrimiterii.

În situația în care norma conflictuală a forului trimite la un sistem de drept străin care nu cuprinde reglemantări de drept internațional privat, în materia luată în considerare, retrimiterea nu este posibilă. În împrejurarea arătată, norma conflictuală a forului nu ar permite determinarea legii străine competente și ar trebui să se recurgă la soluția aplicării forului.33

32S. Deleanu, op.cit., pp. 127-12833 Ibidem, p. 128

14

Page 15: Retrimiterea in DIP

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”Interpretarea în acest sens este ușor excesivă, legea străină putând fi

aplicată de instanța de judecată chiar dacă aceasta nu se consideră competentă să administreze raportul juridic invocat. Mai mult decât atât, lipsa reglementărilor de drept internațional privat într-un anumit domeniu nu echivalează cu un raport juridic considerat a fi, în afara spațiului de incidență a dreptului străin.

Acolo unde este admisă retrimiterea de gradul II, determinarea legii poate fi dificilă, deoarece poate să apară situația în care norma conflictuală a celei de-a treia țări trimite la un al patrulea sistem de drept sau cazul în care norma conflictuală a celei de a treia țări trimite la una din legile consultate.

În primul caz, legea aplicabilă va fi cea care se va considera, în cele din urmă, incidentă în cauză. Retrimiterea nu se poate face la nesfârșit, întrucât raportul juridic are legătură cu un număr limitat de sisteme de drept.

În cel de-al doilea caz, sunt posibile mai multe soluții: Să se aplice legea la care a trimis norma conflictuală a forului; Să se ia în considerare prevederile legii celei de a treia țări; Să se aplice legea forului, deoarece legile străine care au fost

consultate nu au fost competente. 34

Sub acest aspect, opinăm cu ideea potrivit căreia, se aplică reglementarea de drept internațional privat al legii străine la care a trimis norma cnflictuală a forului. Dacă legea stăină luată în considerare admite retrimiterea, se va aplica această lege. Dacă, legea străină desemnată de norma conflictuală a forului nu admite retrimiterea, se va aplica legea celei de a treia țări.

Literatura de specialitate și practica judiciară examinează situația și sub aspectul în care legea străină la care a trimis norma conflictuală a forului se consideră că nu ar fi aplicabilă în funcție de dispozițiile dreptului unei a treia țări. Cu titlu de exemplu, într-o cauză judecată de instanțele franceze, norma conflictuală franceză trimitea, în domeniul divorțului la legea națională comună a soților, care era legea boliviană. Legea boliviană admitea divorțul, dacă acesta era permis și de legea de la locul încheierii căsătoriei, care era legea spaniolă.35 (Instanțele franceze au invocat retrimiterea de gradul II, pe motiv că norma conflictuală franceză trimitea la legea boliviană, iar aceasta retrimitea la legea spaniolă).

Dacă suntem în situația în care norma conflictuală română trimite la o lege străină aparținând unui stat în care sunt mai multe sisteme legislative, dreptul acelui stat determină dispozițiile aplicabile.36

Dacă norma conflictuală din legea străină care provoacă retrimiterea a suferit modificări între momentul nașterii raportului juridic și cel al judecării litigiului, în sensul că vechea normă conflictuală impune retrimiterea, pe 34 Ibidem, pp. 129-13035 Ibidem, p.13136 Ne confruntăm aici cu o problemă de drept intern a statului respectiv.

15

Page 16: Retrimiterea in DIP

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”când cea noua o exclude (sau invers), se pune o problemă de drept tranzitoriu din legea străină care conține norma conflictuală ce retrimite.

Cu privire la acest aspect, s-a considerat că incidența regulilor intertemporale din legea străină își încetează utilitatea în a rezolva coliziunea dintre două norme conflictuale successive, instituite de sistemul juridic al statului respectiv, impunându-se rectificări în scopul prevalării acelei norme conflictuale, dintre cele doua în coliziune, care asigură, în situația litigioasă, realizarea obiectivelor urmărite de către norma conflictuală a forului.

Atât în literatura de specialitate cât și în practica judiciară prevaleaza, aplicarea soluției clasice în materie, care poate să cunoască, în anumite cazuri, unele nuanțări.

Mecanismul retrimiterii prin fraudarea legii competente este posibil, dar cu o rată de probabilitate foarte scăzută. Intr-o asemenea situație nu se va tine seama de legea care a devenit aplicabilă prin fraudarea legii.

Retrimiterea, nu poate fi posibilă în condițiile în care este invocată ordinea publică de drept international privat.

Secțiunea a IV-a. Retrimiterea în legislații naționale

IV.1. Sisteme de drept care admit retrimitereaDatorită generalizării sale, retrimiterea a fost consacrată în unele

legislații naționale. De exemplu: Codul civil german din 1900, Legea suedeză din 1904 privind reglementarea unor probleme de drept internațional privat al căsătoriei, tutelei și adopției, Legea federală austriacă asupra dreptului internațional privat din 1978, Legea elvețiană cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat din 1987.

În cele ce urmează, voi prezenta retrimiterea în două sisteme de drept, și anume, în Franța și în Elveția.

Retrimiterea în dreptul francezÎn primul rând, este important de precizat faptul că legislația franceză

nu reglementează instituția retrimiterii în mod expres, ci, acest procedeu a fost introdus pe cale jurisprudențială. Curtea de casație franceză a fost constantă în pronunțarea unor hotărâri care admit retrimiterea, în special retrimiterea de gradul I, de exemplu: cazul Forgo, spețele Soulie, Ben Attar, de Marchi în materia succesiunii mobiliare; spețele Birchall, Sommer, Bradford, Zagha, Patino în materia divorțului, filiației și formei de celebrare a căsătoriei și, chiar în material societăților comerciale prin Afacerea Băncii Otomane 37

În jurisprudența franceză, admiterea retrimiterii constituie regula, iar neadmiterea acesteia constituie excepția.

37O. Ungureanu, C. Jugastru, A. Circa, Manual de drept internațional privat, Ed. Hamangiu, Bucureși, 2008, pp. 98-99

16

Page 17: Retrimiterea in DIP

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”În lipsa unor reglementări exprese, în doctrina franceză au fost

exprimate mai multe opinii privind fundamentul acestei teorii. Teza clasică este cea retrimiterii-delegare de competență acordată dreptului străin de către dreptul forului. În situația în care legea străină acceptă competența oferită nu există dificultăți, iar dacă legea străină refuză competența acordată, atunci delegația de competență consimțită duce la rezultatul că soluționarea conflictului de legi potrivit legii străine se substituie soluționării conflictului de legi potrivit normei conflictuale a forului38. Criticii acestei teorii clasice propun noi concepții, dintre care voi prezenta pe cele mai reprezentative:

a. Concepția Lerebours-Pigeonnière – are în vedere necesitatea punerii în acord a diveselor sisteme de drept internațional privat în virtutea prezumției existenței “comunității de vederi”; astfel, când norma conflictuală străină se declară necompetenă într-o materie trebuie găsită o normă conflictuală subsidiară, care ar putea fi aplicată; autorul acestei concepții consideră că refuzul de a aplica legea străină apare ca o reflectare în norma forului a lipsei comunității de vederi. Acestei concepții i se reproșează că nu indică norma subsidiară aplicabilă sau cel puțin criteriile de determinare a acesteia, riscând să genereze o altă retrimitere 39.

b. Concepția Niboyet – această concepție are același punct de plecare ca și cea enunțată anterior, și anume, norma conflictuală a forului atribuie competența legii străine și înregistrează refuzul acesteia de a se aplica într-o anumită materie. Dar, potrivit concepției acestuia, într-o asemenea situație se va aplica întotdeauna legea forului, ca și atunci când legea străină ar fi înlăturată în virtutea ordinii publice, deoarece nu este posibil ca un raport juridic care are o oarecare tangență cu statul forului să rămână nereglementat. Acestei concepții i se reproșează faptul că exclude retrimiterea de gradul II 40.

c. Concepția Batiffol – diferă esențial de cele anterioare; aceasta ia în considerare structura diferită a sistemelor juridice naționale, considerând că legiuitorul are în vedere, în momentul elaborării legii, o eventuală coordonare a normei conflictuale a forului cu norma conflictuală străină, iar această coordonare trebuie să conducă la soluționarea “conflictului de suveranități” într-un mod acceptat de ambele sisteme de drept prezente 41.

Retrimiterea în dreptul elvețianInstituția retrimiterii este reglementată prin Legea cu privire la

raporturile de drept internațional privat din 1987.

38 Valeriu Babără, Drept internațional privat, ediția a II-a, Ed. Elena-V.I, Chișinău, 2007, pp. 86-8739 Ibidem, p. 8740 Ovidiu Ungureanu, Călina Jugastru, Adriana Circa, op.cit, pp. 99-10041 Ibidem, p. 100

17

Page 18: Retrimiterea in DIP

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”Conform dispozițiilor din această lege, retrimiterea este admisă în

următoarele forme și situații:a. În materia stării civile – se admite retrimiterea de gradul I (art. 14

alin. (2));b. În privința numelui persoanei domiciliate în străinătate – se admit

ambele forme ale retrimiterii (art. 37 alin. 1);c. În materia succesiunii persoanei cu ultimul domiciliu în străinătate –

se admit ambele forme ale retrimiterii (art. 91 alin. 1) 42

IV.2. Sisteme de drept care nu admit retrimiterea

În unele sisteme de drept retrimiterea nu este admisă, de exemplu: art. 1583 din Codul civil al Rep. Moldova; Codul civil italian din 1942; art. 16 al Legii introductive la Codul civil brazilian din 1942; art. 32 al Codului civil grec din 1946; art. 22 al Codului civil egiptean din 1948; art. 29 al Codului civil sirian din 1949; art. 27 al Codului civil somalez din 1973; art. 3080 a Cărții a X-a din Codul civil din 1991 din Quebec ș.a. 43.

În Codul civil italian din 1942, în dispozițiile art. 30 se arată că dacă “o lege străină trebuie să se aplice, se aplică dispozițiile acelei legi, fără să se țină seama de retrimiterea acesteia la o altă lege” 44.

Neadmiterea retrimiterii este caracteristică pentru Quebec. Art. 3080 a Cărții a X-a din Codul civil din 1991 prevede că în cazul când urmează a fi aplicată legea străină conform dispozițiilor acestei cărți, dreptul aplicabil este legea internă a țării respective, cu excepția normelor conflictuale 45.

Potrivit dispoziției art. 32 din Codul civil din 1946 al Greciei, în situația în când urmează a fi aplicat dreptul străin în conținutul acestuia nu sunt incluse normele de drept internațional privat 46.

Dreptul Republicii Moldova nu admite retrimiterea, având în vedere că art. 1583 din Codul civil stabilește că orice trimitere la legea străină în conformitate cu dispozițiile Cărții a V-a trebuie privită ca trimitere la dreptul material și nu la dreptul conflictual al statului respectiv 47.

Din textele la care am făcut referire se observă inexistența celei de-a doua condiții cumulative pe care ar trebui să o întrunească tocmai pentru a opera retrimiterea, și anume, trimiterea la întregul sistem de drept străin, inclusive la normele conflictuale.

Secțiunea a V-a. Retrimiterea în convenții internaționale

42 Nicoleta Diaconu, op. cit, p. 8643 Ioan Macovei, op. cit, p. 6744 Ibidem45 Valeriu Babără, op. cit, p. 9046 Ibidem47 Ibidem

18

Page 19: Retrimiterea in DIP

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”Pe plan internațional, retrimiterea este acceptată de către unele

convenții internaționale. Dintre acestea, menționez următoarele:1. Convenția de la Geneva din 7 iunie 1930 privind reglementarea unor

conflicte de legi în materie de cambie și bilet la ordin;2. Convenția de la Geneva din 13 martie 1931 privind reglementarea

unor conflicte de legi în materia cecului;3. Convenția de la Haga din 15 iunie 1955 cu privire la retrimitere în

caz de conflict între legea națională și legea domiciliului;În schimb, Convențiile încheiate recent la Haga exclud retrimiterea. Această poziție

a fost explicată prin aceea că existând multe state-părți care nu admit retrimiterea, aceasta nu le poate fi impusă pe calea dreptului convențional.

Dintre convențiile care admit retrimiterea, la care și România este parte, menționez:

1. Convenția de la Washington din 18 martie 1965 pentru reglementarea diferendelor relative la investiții între state și persoane ale altor state, ratificată de România în 1975;

2. Convenția cu privire la transporturile internaționale feroviare din 1980, la care România a aderat în 1983;

În principiu, se apreciază că, dacă o convenție internațională conține norme

conflictuale, în lipsa unei prevederi exprese care să o înlăture, retrimiterea este posibilă 48.

Retrimiterea nu există în cazul tratatelor bilaterale de asistență juridică încheiate de România, aceste tratate cuprinzând norme conflictuale uniforme49.

Alte convenții internaționale resping retrimiterea, stabilind competența legii materiale a unei anumite țări. În acest sens, de la Haga din 1 iunie 1964 referitoare la legea uniformă asupra vânzării internaționale de bunuri mobile corporale dispune, în art. 2, că regulile de drept internațional privat sunt excluse de la aplicarea prezentei legi, în afară de cazul când aceasta dispune altfel 50.

Prevederi asemănătoare consacră și Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlementului European și al Consiliului din 17 iunie 200851 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I), precum și Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale (Roma II) 52.

Soluția excluderii retrimiterii se desprinde și din convențiile internaționale multilaterale, care conțin norme uniforme.

48 D. A Sitaru, op. cit, p. 9149 Nicoleta Diaconu, op. cit, p. 8550 Ioan Macovei, op. cit, p. 6751 Disponibil la http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:2008:177:0006:0016:RO:PDF52 Ibidem, p. 68

19

Page 20: Retrimiterea in DIP

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”

ConcluziiPrin urmare, retrimiterea este o instituție importantă a Dreptului

Internațional Privat și este considerată de multe state din lume unul din instrumentele cele mai bune de coordonare a sistemelor de drept.

Am observat astfel că retrimiterea simplă cunoaşte o arie mai largă de răspândire, considerându-se că asigură o coordonare a sistemelor de drept în prezenţă; urmare a aplicării acestui procedeu, hotărârea pronunţată în ţara forului având deplin temei să fie recunoscută şi în dreptul străin, a cărui normă conflictuală a retrimis la dreptul forului.

Retrimiterea complexă este mai puţin acceptată, întrucât poate da naştere unui şir neîntrerupt de retrimi-teri, ceea ce echivalează cu nesoluţionarea pe fond a raportului juridic cu element de extraneitate.

Majoritatea autorilor, analizând problema retrimiterii, au scos la iveală atât avantaje, cât şi dezavantaje ale acesteia, lăsând la aprecierea legiuitorului reglementarea ei totală, parţială sau chiar excluderea acestui pro-cedeu din cadrul juridic naţional. Fie că a fost privită cu suspiciune, fie că a fost privită cu încredere, evoluţia retrimiterii nu a încetat, fiecare sistem de drept preluând din ansamblul elementelor care o formează doar pe acelea pe care le-a considerat că răspund interesului naţional.

Vis-à-vis de această problemă sistemele de drept şi-au exprimat opţiunea în mod diferit, astfel încât unele dintre ele (suedez, finlandez, japonez) admit ambele forme ale retrimiterii, altele (român, german, francez) admit doar retrimiterea de gradul I, iar o a treia categorie (grec, brazilian, olandez, moldovean) nu admit retrimiterea.

După cum am arătat în lucrarea de față, sistemul de drept românesc admite retrimiterea de gradul I. Această opțiune a legiuitorului se justifică pe deplin întrucât, din punct de vedere practic , contribuie la realizarea scopului urmărit prin reglementările de drept internațional privat.

Astfel, deși normele noastre conflictuale admit aplicarea legii străine (cu anumite limite), dacă această lege (sistem de drept), la rândul său, nu se consideră competentă într-un atare raport juridic, se va aplica legea materială română, legislația forului, această rezolvare a conflictului fiind cât se poate de logică atâta timp cât legea străină este în drept să determine singură cazurile în care poate fi aplicată.

Această soluție este un avantaj pentru pracicieni și prin adoptarea acestei instituții relațiile noastre cu alte state nu vor fi afectate.

20

Page 21: Retrimiterea in DIP

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”

BibliografieTratate. Cursuri. Monografii

V. Babără, Drept internațional privat, vol. I, ed. a 2-a, Ed. Elena- V. I., Chișinău, 2007

Fl.-A. Baias (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2012

S. Deleanu, Drept internațional privat. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2013

N. Diaconu, Drept internațional privat, ed. a 4-a, Ed. Lumina Lex, București, 2009

I.Filipescu, A. Filipescu, Tratat de drept internațional privat, Ed. Universul Juridic, București, 2007

A. Fuerea, Drept internațional privat, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, București, 2005

M. V. Jakotă, Drept internațional privat I, Ed. Fundației Chemarea, Iași, 1997

D. Lupașcu, Drept internațional privat, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, București, 2010

D. Lupașcu, D. Ungureanu, Drept internațional privat, Ed. Universul Juridic, București, 2012

I. Macovei, Drept internațional privat, Ed. C. H. Beck, București, 2011T. R. Popescu, Drept internațional privat, Ed. Romfel, București, 1994D.-A. Sitaru, Drept internaționl privat, Ed. Lumina Lex, București, 2001 E. Ungureanu, Drept internațional privat, Ed. Cugetarea, Iași, 1999 O. Ungureanu, C. Jugastru, A. Circa, Manual de drept internațional

privat, Ed. Hamangiu, Bucureși, 2008

Acte normativeLegea nr. 105/1992, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 245 din

1 octombrie 1992.Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în Monitorul Oficial,

Partea I, nr. 505 din 15 iulie 2011.Convenția de la Geneva din 7 iunie 1930 privind reglementarea unor

conflicte de legi în materie de cambie și bilet la ordin.Convenția de la Geneva din 13 martie 1931 privind reglementarea

unor conflicte de legi în materia cecului.Convenția de la Washington din 18 martie 1965 pentru reglementarea

diferendelor relative la investiții între state și persoane ale altor state, ratificată de România în 1975.

21

Page 22: Retrimiterea in DIP

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”

Resurse Web http://eur-lex.europa.eu

22