LÝKEION

anul I

numărul I mai, 2007 COLECTIVUL REDACŢIONAL:

REDACTOR ŞEF

Ciprian VOLOC

DIRECTOR

Elena – Daniela AZOICĂI

COPERŢI, TEMATICĂ, DESIGN

Ciprian VOLOC

ISSN 1843 – 1976

REVISTA LÝKEION, DOROHOI, BOTOŞANI, ROMÂNIA

elevi:

Emanuela ALBU

Dana CERNUŞCĂ

Oana VOITOVICI

Claudia GHERMAN

Sabina BÂZGAN

Liudmila CARŢA

Poliana MUNTEANU

Diana DRESCANU

Iulian LEONTI

Diana TĂNASĂ

Alexandru CARP

Alexandra ŞCHIOPU

Olguţa DIACONU

profesori :

Monica IFRIM

Lucica MISTRINESCU

Lidia BAROI

Viorica STEGARU

Gianina CUCOREANU

Gretti CUCOREANU

Loredana ANECHI

Arghira CĂLIN

Gică MANOLE

Gheorghe LUNCĂ

Dorin BLAGA

Corneliu DRESCANU

Mariana FLOREA

Lýkeion

cuvânt înainte 2

Daniela - Elena AZOICĂI

Revista „Lýkeion” se doreşte a fi semnalul de început al unei noi

ere, pentru Colegiul Naţional “Grigore Ghica” Dorohoi. A sosit momentul

ca, acum, la numai câteva luni de la aderarea României la Uniunea

Europeană, aerul schimbării să se facă simţit şi în învăţământul românesc,

iar acest lucru nu trebuie aşteptat, după cum ne-a obişnuit trecutul, doar dinspre vârful ierarhiei, ci

tocmai de la baza ei. Este şi motivul pentru care am iniţiat înfiinţarea, în cadrul liceului nostru, a unei

noi reviste, care să devină emblematică, pentru oraşul Dorohoi, pentru zona de nord, a ţării, şi, de ce

nu, pentru viaţa culturală românească. Revista a fost înregistrată, deja, conform metodologiei

Centrului Naţional Român ISSN, intrând astfel în rândul publicaţiilor purtătoare de ISSN

(International Standard Serial Number) din întreaga lume. Realizăm, astfel, o premieră, pentru

Colegiul “Grigore Ghica”, şi, în consecinţă, şi pentru viaţa culturală dorohoiană. Avem în vedere, de

asemeni, pentru viitorul apropiat, editarea revistei şi în format electronic, atât pe CD, cât şi on-line,

oferind astfel posibilitatea unui acces real, la valorile româneşti şi universale, din domeniile

educaţional şi cultural, atât elevilor şi profesorilor noştri, cât şi oamenilor de cultură care ne vor onora,

cu prezenţa, în paginile revistei noastre. Nu rămâne decât să avem încredere, în ce putem realiza

împreună, şi să ne dovedim, atât nouă înşine, cât şi celorlalţi, că efervescenţa spiritului poate da, din

plin, roade, şi la noi acasă.

Ciprian VOLOC

Tot ceea ce s-a scris, se scrie sau se va scrie, oricând şi oriunde, nu ar

trebui să aibă, ca principală finalitate, altceva decât ceea ce ignorăm, adesea,

tocmai din prea multă prisosinţă: miracolul vieţii noastre, ce se consumă alături

de miracolul vieţilor celorlalţi. Prin urmare, ideile cărora le dăm glas nu

primează decât în măsura în care contribuie, câtuşi de puţin, la revelarea acestui miracol, la punerea

lui într-o altfel de lumină, astfel încât să ajungem, să-l preţuim, mai mult decât o facem în mod

obişnuit – carenţă pe care o perpetuăm nu în virtutea unei rele intenţii, ci în virtutea unei inerţii căreia

nu-i ripostăm, la timp şi cu mijloacele necesare. Să obstrucţionăm, aşadar, acest proces distrugător, al

vieţilor noastre, să devenim complici la o altfel de istorie, a vieţilor noastre consumându-se împreună,

să conştientizăm că noi suntem istoria ce se face şi că miracolul de a fi împreună trebuie apreciat aşa

cum se cuvine, în fiecare zi, cu fiecare clipă.

Iată rolul pe care şi-l propune această revistă (intitulată Lýkeion, termen provenind din greaca

veche - în traducere românească liceul - ce desemnează şcoala întemeiată de Aristotel, în 335/334

î.e.n., situată în nord-estul Atenei), iată miza pe care ne-o asumăm, noi, toţi cei ce am îndrăznit să

semnăm, rândurile aşezate, umil, între paginile ei. Iar, ca la orice început de drum, mai ales când este

vorba de o entitate vie, cumul al sufletelor noastre, nu putem decât să-i urăm: viaţă lungă şi plină de

lumină!

29 mai 2007, Dorohoi

3

DOROHOIUL:

LOCUL DIN CARE PRIVIM

UNIVERSUL…

Lýkeion

Dorohoiul 4

Iulian LEONTI

„Oraşul Dorohoi:

geografie şi istorie”

Geografia oraşului Dorohoi

Oraşul Dorohoi face parte din categoria

celor mai vechi aşezări urbane ale Moldovei,

fiind citat în documentele de la începutul

secolului al XV-lea, ca târg vamal şi domnesc.

Municipiul Dorohoi este situat în nord-estul

ţării, la o distanţă de 493 kilometri de Bucureşti, pe

calea ferată şi de 488 kilometri, pe şosea. În cadrul

judeţului Botoşani se găseşte în nord-vestul

acestuia, la 35 kilometri de municipiul cu acelaşi

nume pe DN 29B şi la 36 kilometri pe calea ferată;

se află la 36 kilometri de Darabani pe DN 29A, LA

40 de kilometri de Săveni pe DJ 292, la 45

kilometri de oraşul Suceava pe DN 29A şi la 150

kilometri de oraşul Iaşi (154 pe calea ferată).

Aşezat în bazinul superior al Jijiei, la confluenţa

acestuia cu pârâul Buhai şi cel al Morii, în

vecinătatea zonei de contact dintre Podişul Sucevei

şi Câmpia Moldovei, în focarul unei zone de

contact curbe, la o încrucişare de drumuri

comerciale, Dorohoiul a dăinuit şi s-a dezvoltat ca

târg şi oraş.

Ca unitate administrativă, Dorohoiul are în

componenţa sa oraşul propriu-zis şi localităţile

componente: Loturi Enescu, Dealul Mare,

Progresul.

Relieful variat şi condiţiile pedoclimatice au

permis locuitorilor să desfăşoare ocupaţii multiple.

Intravilanul Dorohoiului se desfăşoară într-o

regiune cu relief colinar, fragmentată de Jijia şi

afluenţii săi (pâraiele Buhai, Morii şi Lădăriţa-

Zahorna). După reorganizarea administrativă din

anul 1968, oraşul Dorohoi face parte din judeţul

Botoşani, fiind al doilea oraş ca importanţă

economică după Municipiul Botoşani.

Dorohoiul s-a dezvoltat ca târg şi pentru faptul

că era situat cam la o zi distanţă de mers cu carele

încărcate cu mărfuri spre Suceava, Botoşani, Hotin

sau spre Cernăuţi. Aici au apărut hanuri cu cele

necesare pentru dormit şi hrană, ateliere de reparat

curele, îmbrăcămintea drumeţilor, de potcovit caii.

Negustorii băştinaşi cumpărau mărfurile celor

străini şi le vindeau locuitorilor din satele vecine.

Cu timpul târgul Dorohoi şi-a extins raza de

activitate, realizând schimb de produse cu sate şi

târguri din alte regiuni, situate adesea la mari şi

foarte mari distanţe. În secolele XVII-XVIII,

Dorohoiul apare ca un nod de comunicaţie din care

plecau şi în care se intersectau numeroase „drumuri

de ţară”, adică drumuri de importanţă cel puţin

regională(având ca exemplu Dorohoi- Văculeşti-

Leorda- Botoşani- Târgu Frumos- Iaşi).

Organizarea unei „Cobâle”, în apropierea târgului

Dorohoi în secolele XV- XVII a impulsionat viaţa

economică a acestuia. Pe păşunile Cobâlei se

creşteau mulţi cai, care erau vânduţi, apoi, în

Polonia sau în Ucraina.

Ca poziţie pe Glob, oraşul Dorohoi este aşezat la

intersecţia paralelei de 47 58 N. cu meridianul de

26 23 E. Depozitele geologice de suprafaţă- aşa

cum se pot vedea în diverse profile naturale

sculptate de arterele torenţiale, ori în deschiderile

produse de alunecările de strate- sunt alcătuite din

argile marne argiloase şi nisipuri, completate în

sectorul dealurilor înalte cu orizonturi de gresie

calcaroasă, toate aparţinând etajului superior al

Sarmaţianului (Volhinianul). Pe şesuri şi lunci sunt

depozite aluvionare (argilo-nisipoase) şi pietrişuri,

de vârstă holocenă şi actuală. Cuaternarul este

format din luturi loessoide aluviale, pe terase,

deluviale la schimbarea de pantă, eluviale pe

interfluvii şi din proluvii.

Din punct de vedere seismic, zona oraşului este

o zonă liniştită. Cutremurele din 1940 şi 1977 s-au

simţit slab, având gradul de seismicitate 2-3 la

scara Richter. N-au produs pagube materiale şi n-au

stingherit activitatea populaţiei.

Din punct de vedere geomorfologic, relieful din

zona acestui oraş face parte din microraionul

Dorohoi- Botoşani, o subunitate situată în partea de

N-V a Câmpiei Moldovei. Întreg acest microraion

geomorfologic este o treaptă sculpturală de vârstă

mai recentă decât restul Câmpiei Moldovei, creată

în primul rând, datorită denudaţiei foarte active.

Abia acum această treaptă a început să fie

fragmentată mai intens de către reţeaua

hidrografică. Fragmentarea este mai mare în partea

de nord-vest şi mai mică în cea de sud-est.

Hidrografia oraşului Dorohoi

Apele subterane pot fi împărţite în:

- raionul platourilor interfluviale

reprezentând circa 40% din suprafaţa intravilanului,

Dorohoiul 5

cuprinzând mai multe sectoare: Ţirinca, Răileni,

Criva, Lădăriţa- Zahorna.

- raionul versanţilor reprezintă circa 15% din

suprafaţa intravilanului.

- raionul din partea joasă a oraşului- terasa

inferioară şi de luncă a Jijiei şi pârâul Buhai, ca şi

albia majoră a pârâului Morii şi a pârâului Lădăriţa-

reprezintă circa 45% din suprafaţa intravilanului.

Apele de suprafaţă

Pe teritoriul administrativ al oraşului reţeaua

hidrografică este formată din apa râului Jijia şi

afluenţii săi: pâraiele Buhai, Morii, Lădăriţa-

Zahorna, Ţipişca- Bezercu şi Ghilauca- Putreda.

Jijia îşi are izvoarele la distanţa de 23,3 kilometri

spre nord-vest de oraş, în dealurile Bălăneşti şi

Căsoaia. Curge pe lăngă satele Hilişeu- Crişan,

Corjeuţi, Hilişeu- Cloşca, îşi măreşte debitul cu

apele pâraielor Tinca, Mihăilău, cu ale pâraielor a

lui Ivan şi a lui Martin, trece prin zona mlăştinoasă

a fostului Iezer şi intră pe teritoriul Dorohoiului în

nord-vestul depoului C.F.R. Străbate oraşul pe o

lungime de 4-5 kilometri având direcţia nord-cest

spre sud-est şi o pantă medie longitudinală de

1,7‰. Transportă o cantitate mică de apă, cu

excepţia perioadelor de creştere a debitului din

lunile martie şi iunie-iulie.

Din punct de vedere pedogeografic, zona oraşului

şi a împrejurimilor se încadrează în provincia

moldo- sarmatică şi se caracterizează prin

interferenţa influenţelor est-europene preboreale cu

cele central-europene, care se resimt atât în climă şi

vegetaţie, cât şi în învelişurile solurilor. Solurile

existente aici, sunt cele caracteristice silvo-stepei

(solurile de cernoziom- levigat, solurile salifere,

solurile aluviale), iar spre şi pe rama de dealuri din

vestul şi nordul oraşului sunt cele caracteristice

silvo-stepei şi pădurii (solurile brune şi brune

podzolite în diferite stadii de solificare).

Aşezarea geografică, variaţia formelor de

relief, clima şi particularităţile solului şi-au pus

amprenta asupra răspândirii şi diversificării

vegetaţiei din zona oraşului Dorohoi. Vegetaţia este

tipic de silvostepă. Pădurile şi stepa naturală au

cedat demult locul vegetaţiei şi de terenuri

stepizate, ca urmare a extinderii agriculturii.

Pădurile de foioase se găsesc spre vest şi nord la 4-

7 kilometri de oraş, iar stepa spre est şi spre sud-

est. În sudul oraşului, pe versanţii dealului Polonic,

este un pâlc de pădure tânără, format din copaci

plantaţi între anii 1962-1964 în scopul combaterii

eroziunii solului.

Zona oraşului Dorohoi fiind aşezată între

pădure şi stepă, lumea animală este bogată şi

variată. Multe animale de pădure trec spre stepă şi

invers oprindu-se şi în zona oraşului. Astfel, pârşul

caracteristic pădurilor, a fost întâlnit în zona

livezilor din Dorohoi, căprioarele şi pisicile

sălbatice au fost întâlnite şi pe dealul Polonic,

ciuful de pădure îşi face apariţia în timpul iernii în

oraş, cioara de semănătură cuibăreşte şi în parcurile

oraşului, iar jderul de piatră se adăposteşte în

podurile caselor vechi. Dintre mamifere se

întâlnesc: mistreţul, pisica sălbatică, vulpea

bursucul, iepurele, vulpea veveriţa. În zona

Dorohoiului se întâlneşte şi o mare varietate de

păsări: cinteza, porumbelul de scorbură, prepeliţa,

ciocârlia, rândunica, prigoria, guguştiucul,

ciocârlanul.

Istoria oraşului Dorohoi

Oraşul Dorohoi este unul dintre cele mai vechi

centre urbane din Moldova. Zona actuală a

Dorohoiului a avut condiţii de locuire încă din

paleolitic , aşa cum atestă urmele de aşezări,

aparţinând paleoliticului târziu (zona gravetiană)

descoperite în marginea de sud, sud-vest a oraşului,

pe teritoriul fostului sat Strachina (Strahova), sat în

prezent înglobat la comuna Şendriceni. Dovada

locuirii oraşului din cele mai vechi timpuri este

dată de descoperirile arheologice de pe dealul

Crivei, pe dealul Trestiana, pe versantul vestic al

dealului Polonicului, pe dealul Urlea descoperindu-

se aşezări umane.

Obiecte arheologice:

- o monedă dacică de tipul tetradrahmei Filip

II din secolul al treilea î.Hr.

- cinci monede de argint de tip Filip II.

- monede de bronz din vremea împăraţilor

Vespasian, sec. I e.n. Iustinian, şi Heracluis

descoperite în vatra târgului şi prin împrejurimi.

- urme materiale din secolele III-IV, VIII-X,

XII-XIV.

- în prejma Bisericii Sfântul Nicolae au fost

descoperite fragmente ceramice, cahle feudale din

secolele XV-XVI.

- 4 monede de bronz, monede poloneze din

secolul XVII.

- monede falsificate de la Dabija Vodă.

- un taler german de Mansfeld emis în anul

1594.

- morminte aparţinând feudalismului târziu.

Prima menţiune documentară despre existenţa

târgului Dorohoi datează din 6 octombrie 1407.

Documentul amintit, prin care boierii moldoveni

reînnoiesc în oraşul Liow către regele Vladislav

Iagello al Poloniei omagiul pe care Alexandru cel

Bun îl prestase în anul 1404, este semnat de 27 de

boieri printre care şi Mihail Dorohoianul. Un an

mai târziu, la 8 octombrie 1408, târgul este

menţionat ca punct vamal.

Lýkeion

Dorohoiul 6

Sub Muşatini târgul s-a dezvoltat repede,

atrăgând meseriaşi ce deserveau populaţia locală şi

călătorii. La 29 aprilie 1437, Ilie, fiul lui Alexandru

cel Bun reînnoieşte în târgul Dorohoi privilegiul

acordat mai înainte negustorilor din Braşov pentru

cumpărarea de vite. În anul 1945 Ştefan cel Mare

zideşte aici Biserica Sfântul Nicolae la marginea de

sud-est a târgului.

În anul 1499 după zdrobirea oştilor polone ale

lui Albert pe valea Siretului, pe teritoriul comunei

Vârfu Câmpului, Ştefan cel Mare se retrage la

Dorohoi pentru odihnă şi reculegere.

În acest secol al XV-lea, importanţa economică

a târgului a crescut, devenind centru administrativ

al Moldovei de Nord. În anul 1509 Dorohoiul a fost

prădat de poloni ce erau sub conducerea

hatmanului Camenski. Refăcut ulterior de pe urma

unor invazii care au avut ca scop prădarea, târgul

Dorohoi devine în 1568 reşedinţa Vornicului Ţării

de Sus. În anul 1590 Dorohoiul devine loc de pază,

de strajă a ţării dinspre nord, având în frunte un

vătaf de hotare.

Din secolul al XVII când importanţa târgului a

crescut, se păstrează şi pecetea(stema) oraşului. Ea

a fost descoperită de istoricul Nicolae Iorga într-un

act din anul 1635 şi reprodusă în studii şi

documente. După 1775, când s-a luat din trupul

Moldovei provincia Bucovina( nume dat de

austrieci) de către austrieci Dorohoiul a rămas la

periferia Moldovei. Drept consecinţă este faptul că

viaţa economică a oraşului a lîncezit.

La 15 mai 1804 Alexandru C. Moruzi trece

către Mănăstirea Sfântul Spiridon din Iaşi (în

scopul construirii unui spital în incinta mănăstirii)

Biserica Sfântul Gheorghe din Herţa cu toate

veniturile ei, între care şi pe cele care le încasa de

pe vatra târgului Dorohoi. În anul 1851 ia fiinţă

Eforia târgului Dorohoi, care caută să-şi creeze

venituri proprii pentru acoperirea cheltuielilor. În

secolul al XIX-lea populaţia târgului cunoaşte o

creştere substanţială. Astfel l-a recensământul din

1889 oraşul Dorohoi avea 9313 locuitori.

În timpului primului război mondial (1916-

1918) mulţi dorohoieni şi-au jertfit viaţa pentru

apărarea ţării. Pentru a cinsti memoria s-a ridicat în

faţa Primăriei un monument comemorativ. După

primul război mondial Dorohoiul a cunoscut o

înviorare economică şi social-cultuarală.

În timpul celui de-al doilea război mondial

activitatea economică a oraşului a stagnat, situaţia

materială a populaţiei s-a înrăutăţit. După 1944, ca

reşedinţă de judeţ, Dorohoiul a fost centrul

coordonator al luptei pentru reforma agrară din

acest colţ de ţară.

După reorganizarea administrativă din 1950,

oraşul a devenit reşedinţa raionului Dorohoi din

cadrul regiunii Botoşani, iar în anul 1952 tot

reşedinţă de raion, dar în cadrul regiunii Suceava.

După noua împărţire administrativ-teritorială din

1968, Dorohoiul este oraş în judeţul Botoşani.

În anii construcţiei socialiste înfăţişarea

oraşului s-a transformat continuu. S-a început opera

de sistematizare şi modernizare pe bază de planuri

judicios întocmite.

Obiective turistice din

oraşul Dorohoi

Biserica Sfântul Nicolae

Ctitorie a lui Ştefan cel Mare (1495) a fost zidită

pe o înălţime înconjurată la vremea aceea din trei

părţi de apele fostului Iezer şi ale bălţii Criva. Este

construită în stil moldovenesc având planul treflat,

cu abside rotunde, cu două contraforturi la absidele

laterale şi cinci ferestre mici , înguste, în cadre de

piatră. Pereţii externi groşi de 1,30 metri sunt zidiţi

din piatră şi cărămidă, pe temelie de piatră. Turla se

înalţă pe două baze stelate, are formă rotundă şi

cupola în formă de calotă. Acoperişul Bisericii este

învelit în tablă de aramă. Faţada ei este

ornamentată în chip armonios prin alternarea

materialelor de construcţie şi anume: piatră brută,

piatră cioplită şi piatră sculptată, cărămida aparentă

simplă ori smălţuită şi discuri cu diferite motive

figurative şi de diferite culori. Pisania, prinsă în

peretele din faţă, lângă uşă, adevereşte că zidăria a

fost terminată „…în anul 7003 (1945), luna

octombrie 18, iar de al domnie al 39-lea curgător”.

Muzeul memorial George Enescu

Este situat pe strada Republicii nr.81, a fost

organizat în august 1957 în casa în care şi-a

petrecut o parte din viaţă marele muzician român,

în care s-a odihnit, s-a inspirat şi a creat unele din

operele sale. Este o casă în stil vechi românesc

ridicată pe temelie de piatră şi cu cerdac , cu

fântână şi atenanse în curte, cu bustul maestrului

amplasat în faţa casei.

Casa a aparţinut lui Costache Enescu, tatăl

muzicianului, care a lăsat-o ca moştenire fiului

său(1919), iar acesta, prin testament, a donat-o

Academiei Române. Materialul expus în şapte

camere reflectă viaţa şi activitatea maestrului, de la

intrarea în conservator(1888), până la moartea lui

(1955), cât şi perioada postumă. Vizitatorul va găsi

aici fotografii legate de personalitatea lui George

Enescu, informaţii despre anii de studiu şi primele

succese pe drumul artei (1888-1916), despre

activitatea ca muzician (1916-1936), „geografia

muzicală”, a creatorului rapsodiilor (1936-1940),

dormitorul, camera de lucru, diferite obiecte ce i-au

aparţinut. În muzeu se mai găsesc scrisori,

fotografii şi manuscrise muzicale originale.

Dorohoiul 7

Muzeul de ştiinţe ale naturii

Fostă clădire a prefecturii judeţului Dorohoi, astăzi

adăpostind muzeul de ştiinţe ale naturii este cel mai

interesant edificiu din oraş , care impresionează

prin dimensiunile sale şi prin existenţa unor

elemente arhitecturale de tip baroc.

Proiectul clădirii a fost întocmit în anul 1878 de

un arhitect francez, dar construcţia a fost terminată

în anul 1887 şi renovată în 1889. Are 46 de camere

repartizate la subsol, parter şi etaj. Edificiul are o

cupolă centrală şi două turnuleţe laterale.

Primăria oraşului Dorohoi Este considerată un monument rar al arhitecturii

româneşti –am putea spune chiar unicat- şi

merită să fie vizitată şi în interior. Construită sub

forma unui mic palat, cu demisol, parter şi etaj,

clădirea are 22 de camere, patru antreuri, un hol

mare la parter, un salon de recepţie artistic

lucrat la etaj, cât şi dotările sanitare

corespunzătoare. Pereţii sunt construiţi din

cărămidă arsă, pe temelie de piatră. Acoperişul

este construit din lemnărie de brad, cu

învelitoare de eternită şi tablă zincată. Antreurile,

holul şi scările sunt pardosite cu mozaic.

Catedrala oraşului Dorohoi

O clădire monumentală, este construită din

cărămidă aparentă, având cinci turnuri acoperite cu

tablă zincată. Piatra fundamentală a fost pusă la 6

septembrie 1869, iar a doua temelie în anul 1890.

Clădirea a fost terminată în 1894. Interiorul

bisericii prezintă picturi valoroase.

Din legendele Dorohoiului

Legenda Jijiei Această legendă ne destăinuie că apele râului

Jijia şi-ar avea începuturile (izvoarele) de pe locul

unde o fată de uriaş s-a prefăcut în apă, de pe

urma unor blesteme ale unei vrăjitoare.

Acţiunea acestei legende începe într-o ţară dinspre

miazănoapte , care, era locuită de către uriaşi. Aici

trăia un aşa zis Negură împreună cu familia lui.

Acest Negură avea doi copii: un băiat şi o fată.

Venind timpul de măritiş al fetei , un prieten de-al

fratelui Negruţei(numele fetei) fiind îndrăgostit de

aceasta s-a hotărât să meargă să-i ceară mâna. La

cererea făcută de către băiat fata a acceptat pe loc .

Cu o seară înainte de nuntă Negruţa a fost răpită

de către băiatul uriaşului Roş şi mătuşa acestuia

care era o renumită vrăjitoare. Răpirea s-a făcut cu

ajutorul vrăjitoarei care i-a dat fetei ca dar de nuntă

o licoare, care dacă o va bea îi va aduce mult noroc

şi fericire. Fata, încrezătoare, cum a băut-o a şi

căzut într-un somn adânc. Aceeaşi licoare a fost

dată şi restului familiei, iar aceştia au împărtăşit

aceeaşi soartă ca şi Negruţa. Motivul răpirii a fost

oprirea înfăptuirii nunţii deoarece băiatul uriaşului

Roş o iubea pe Negruţa şi voia să se însoare el cu

dânsa. Cei doi răpitori au dus pe fată la casa

vrăjitoarei care se afla pe un deal mai îndepărtat. A

doua zi mirele venind să aducă darurile de nuntă,

după obiceiul uriaşilor a găsit în colibă familia

Negruţei. Negură, ameţit, din pricina licorii îşi

aduce aminte de vrăjitoare şi de băutura dată de

aceasta. Băiatul lui Negură l-a văzut cu o seară

înainte pe feciorul lui Roş cum se învârtea pe lângă

Negruţa.

Luându-şi de-o seamă, Negură împreună cu fiul

său şi iubitul fetei plecară tustrei în căutarea

miresei. Ajunşi la miazăzi aceştia nu o găsi pe

vrăjitoare acasă şi în lipsa acestei Negură a hotărât

ca mirele să se lupte cu răpitorul iar cel care va

răzbi va avea fata. În cele din urmă feciorul lui

Roşu, fu doborât la pământ cu capul sfărâmat.

Auzind zarva făcută la casa ei, vrăjitoarea s-a întors

acasă repede, iar când şi-a văzut nepotul mort a

blestemat pe fată să se facă apă curgătoare. Ieşind

afară din colibă Negruţa şi-a îmbrăţişat iubitul, dar

după puţin aceasta s-a transformat într-un pârâiaş.

Văzând această prefacere, Negură îi zbură capul

vrăjitoarei, iar pe nepotul acesteia l-a îngropat mai

la vale pe malul stâng al râului, ridicând acolo o

movilă mare care se vede şi astăzi lângă satul

Corjeuţi. Localnicii au numit-o „mormântul

urieşului”.

Acest râu a fost numit iniţial de către localnici

Pârâul Căsoaiei, dar un grup de pribegi căutând un

loc de trecere s-au împotmolit cu animalele şi

carele lor, în mocirla de pe malul râului şi i-au dat

numele de Jijia adică apă mocirloasă. Localnicilor

le-a plăcut şi Jijia i-a rămas numele până astăzi.

BIBLOGRAFIE:

- Oraşul Dorohoi- monografie geografică,

de Octav I. Guţic

Ed. Litera, Bucureşti, 1979

- Dorohoi – mic îndreptar turistic

de Octav I. Guţic.

Editura Sport-Turism, 1982.

- Din legendele Dorohoiului

de Elena Guţic şi Octav Guţic,

Editura Sport-Turism, 1986.

Lýkeion

Dorohoiul 8

Personalităţi dorohoiene

Octav Guţic s-a născut la 24 ianuarie

1913, în Dorohoi, din părinţii Ioan şi Maria, români

neoaşi, de religie ortodoxă. Cursurile primare le

absolvă în 1924, la Şcoala Primară Mixtă nr.3 „ Dr.

C. Angelescu. Cursurile învăţământului superior le

urmează la Universitatea „Mihăileană” din Iaşi,

Facultatea de Ştiinţe, Secţia Geografică, pe care le

absolvă în 1938, devenind licenţiat în geografie. La

10 ianuarie 1942, este numit profesor suplinitor pe

o catedră vacantă la Institutul „ Anastasie Başotă”

din Pomârla. Aici a predat, până la 17 octombrie

1942, câte 15-17 ore pe săptămână, geografia,

educaţia fizică şi matematica. În perioada 18

noiembrie 1942- 31 august 1946, funcţionează ca

profesor la „Şcoala Normală de Învăţători

„Alexandru Vlahuţă” din Şendriceni, predând

geografia şi matematica, în câte 14- 15 ore pe

săptămână. La Liceul „Grigore Ghica Voievod” a

funcţionat ca profesor titular, predând geografia şi

istoria, de la 1 septembrie 1946 şi până la pensie, la

1 septembrie 1975. A deţinut şi funcţia de director

al acestui liceu, în perioada 1 septembrie 1947- 2

aprilie 1949. De asemenea, a suplinit şi catedra de

geografie de la Şendriceni, după plecarea, din 1951,

a profesorului Ioan Sârbu, la Universitatea „Al. I.

Cuza” din Iaşi.

Paralel cu munca de catedră, profesorul

Octavian Guţic a desfăşurat şi o fructuoasă

activitate de cercetare, în domeniul geografiei,

istoriei şi folclorului publicând mai multe lucrări,

printre care: Clima din zona oraşului Dorohoi

(1974), Oraşul Dorohoi. Monografie geografică

(1979), Dorohoi- mic îndrumar turistic (1982,

împreună cu prof. Gh. Grigoraş), Din legendele

Dorohoiului (I-1986, II1995, împreună cu prof.

Elena Guţic).

S-a stins din viaţă la 13 decembrie 1995, fiind

înmormântat în cimitirul „Eternitatea” din Dorohoi.

Iulian LEONTI

Dimitrie Pompeiu (n. 22 septembrie 1873

Broscăuţi (jud. Dorohoi) - d. 8 octombrie 1954) a

fost un matematician român, profesor la

universităţile din Iasi, Bucuresti şi Cluj. Membru al

Academiei Române. A urmat şcoala primară şi

gimnaziul în Dorohoi, apoi şcoala normală de

institutori la Bucureşti. În perioada 1893-1898 a

funcţionat ca institutor la Galaţi şi apoi la Ploieşti.

În 1898 obţine un concediu plătit şi pleacă la Paris,

unde îşi termină studiile secundare şi se înscrie la

Universitate, devenind licenţiat în matematici. În

anul 1905 şi-a susţinut teza de doctorat sub

conducerea lui Henri Poincaré. În toamna anului

1905 se întoarce în ţară, ocupă un post de

conferenţiar de analiză matematică, iar din 1907

este profesor de mecanică la Universitatea din Iaşi.

În 1912 se transferă la Bucureşti ca succesor al lui

Spiru Haret, iar din 1930 ca profesor de teoria

funcţiilor, după pensionarea lui David Emmanuel.

În 1934 este ales membru al Academiei Române. A

adus numeroase contribuţii în domeniul analizei

matematice, teoriei funcţiilor de o variabilă

complexă, mecanicii raţionale s.a. Pompeiu este

iniţiatorul teoriei funcţiilor poligene, care constituie

o extindere naturală a funcţiilor analitice. În acest

domeniu a introdus noţiunea de derivată areolară şi

a extins celebra formulă a lui Cauchy, prin formula

cunoscută ca formula lui Cauchy-Pompeiu. De

asemenea a introdus noţiunea de distanţă între două

mulţimi şi a construit funcţii reale, neconstante, a

căror derivată se anulează în orice interval,

denumite funcţii Pompeiu. Este creatorul şcolii

matematice de teoria ecuaţiilor cu derivate parţiale

şi de mecanică. Într-o scurtă lucrare publicată în

anul 1929, Pompeiu demonstrează că dacă integrala

dublă a unei funcţii continue în plan are aceeaşi

valoare pe orice pătrat de latură dată, atunci funcţia

se reduce la o constantă. Aceasta simplă observaţie

a generat una dintre cele mai interesante probleme

ale analizei matematice, cunoscută ca "problema lui

Pompeiu". Opera matematică a lui Pompeiu este

conţinută în cele aproximativ 150 de lucrări

publicate

extras de pe net

de către

Nicoleta LEANCĂ

Dorohoiul 9

1. Doamna Director Valuţa

Murariu, stim că orice

eveniment cultural, al

orasului Dorohoi, trece prin

Casa Municipala de

Cultura. Ce evenimente importante ati gazduit, in

2006?

Ca in fiecare an, Casa Municipala de Cultura a

avut deosebita placere sa desfasoare o vasta

activitate de promovare a valorilor locale, atat in

plan creativ, cat si interpretativ. Astfel, anul 2006 a

fost un an, sa zic asa, roditor, din punct de vedere

cultural. Am fost gazdele a numeroase spectacole,

expozitii de arte plastice, printre care: epozitie de

pictura Tiberiu Tincu, spectacolul pentru

sarbatorirea zilei Unirii Principatelor Romane,

lansari de carti şi reviste: ,,Editor”, a profesorului

Ciprian Voloc, ,,Memoriile sergentului Anechitei”,

scrisă de profesorul Gică Manole, etc

2. Ce impresii vă lasă orasul Dorohoi, din punct

de vedere cultural?

Dorohoiul a reusit, totusi, sa permanentizeze unele

formatiuni artistice si

cenacluri, fapt care a dus la crearea unor

manifestari artistice care l-au facut cunoscut pe

plan national, impunand in cultura romaneasca

mari talente. In prezent la activitatile culturale

participa mai mult copii, iar adultii nu raspund,

activitatilor culturale, decat in numar foarte mic.

3. Care credeti ca este menirea omului de

cultura, in societatea romaneasca?

Odata cu integrarea Romaniei in Uniunea

Europeana, speram că si cultura romaneasca va

avea o perioada de ravenire, punandu-se accent pe

particularitatile etnice ale fiecarui popor, astfel

încât sa obtinem fonduri speciale, pentru cultura.

4. Credeti ca Dorohoiul este un oras desavarsit,

in perimetrul culturii romanesti? De ce?

In prezent, Dorohoiul este un oras cu multe

probleme financiare, unde banii pentru cultura sunt

foarte putini. Insa, totusi, cultura se mentine,

datorita tinerilor talentati, inimosi si care doresc sa

faca ceva semnificativ.

5. Cateva nume, de valoare, ale culturii

dorohoiene, atat contemporane, cat si clasice...?

Dintre clasici as putea sa-i numar pe pictorii Val

Gheorgiu si Cavatoriu Dan, graficianul Marcel

Olinescu, actorul Octavian Cotescu, etc, si dintre

conte-

mporani: actorii Dan Condurache si Emil Sauciuc,

pictorul Ion Morariu, profesorii si scriitorii Gica

Manole si Ciprian Voloc, artista Daniela

Condurache, poetul şi artistul plastic Valerian

Ţopa, artistul Aurelian Antal, etc.

6. Credeti ca anul 2007 va fi un an mai prosper,

pe plan cultural?

Da. Sa speram ca, odata cu integrarea in Uniunea

Europeana, vor fi schimbari majore, si in cultura

romaneasca.

7. Ce evenimente deosebite ne pregateste Casa

Municipala de Cultura, în 2007?

În 2007, dupa foarte multi ani, se va relua festivalul

de muzica usoara ,,Mărţişor Dorohoian”, şi

festivalul de epigrame ,,Păstorel Teodoreanu”.

8. Ce ati dori să transmiteţi cititorilor revistei?

Aş vrea să-i invit şi sa le spun că sunt bineveniti,

oricând, la Casa Municipala de Cultura, căci aici

pot gasi un mijloc plăcut de a-şi petrece timpul

liber. Şi sper ca in anii urmatori sa existe si o sala

de teatru, unde sa putem organiza tot

mai multe acţiuni, şi,

pe lângă tineri, să

atragem şi bătrânii.

Interviuri realizate

de Carţa Liudmila şi Turtă Geanina.

Ca formă instituţională, cultura dorohoiană

sărbătoreşte, în 2007, 105 ani de existenţă. Încât

prima instituţie culturală a fost Ateneul din

Dorohoi, la început, Casa Municipală de Cultură

din prezent, ne-am gândit să aflăm mai multe,

despre cultura oraşului Dorohoi, printr-un

interviu cu doamna Director a Casei de Cultură.

Lýkeion

Dorohoiul 10

Lidia BAROI

Evidence Above Time

Meer Simon

Dorohoi, Botosani

Romania

Reporter: Baroi Lidia

Data: august 2005

Ma numesc Meer Simon.Sunt nascut pe 4

ianuarie 1927 in Burdujeni, Suceava. La varsta de

5 ani am venit in orasul Dorohoi la sora mamei

mele, unde am inceput sa merg la gradinita de

copii. Intrucat parintii mei au locuit in comuna

Dumbraveni, noi copiii, toti patru frati, am fost dati

aici sa invatam carte, meserie. Am facut scoala

primara la Scoala Israelita aici in Dorohoi, am

terminat in 1933 iar in 38‟ am inceput sa invat

meseria de la patronul Horovid David, meseria de

boianjerie si curatatorie. In cei 4 ani am urmat si

scoala profesionala de 3 ani de ucenici din

Dorohoi. Pe asta am terminat-o in 1940, apoi a

inceput prigoana rasiala. Noi am fost scosi din

scoli, nu am mai avut voie sa plecam, au inceput

restrictiile cu circulatia in oras. Asta s-a soldat cu

luna noiembrie 1941 cand am fost deportati in

lagararele din Trasnistria, adica peste Nistru, pe

teritoriul Ucrainei. Acolo cum am ajuns am fost

cazati intr-un regiment si am stat acolo vreo

saptamana, dupa care am fost incolonati zi si

noapte si ne-a dus coloana pana spre Buc. Insa pe

parcurs noi am mai fost repartizati in diverse

localitati, asa ca eu cu familia mea , cei 4 frati si

matusa, am ramas in orasu Sargorot. Deci iarna in

1941-42‟ am facut-o in orasu Sargorot. Aici au fost

zile cumplite intrucat am fost cazati in locuinte fara

geamuri , fara acoperis, fiind distruse de razboi.

Deoarece frontul ruso-german deja trecuse pe

acolo, tot orasu asta era distrus. Aici am dus-o rau,

nu aveam ce manca , nu aveam unde dormi, ne-am

chinuit in aceasta iarna. In 41-42 impreuna cu

parintii ne-am imbolnavit toti de tifos . Parintii mei

, mama la 42 si tata la 48 de ani n-au rezistat in

perioada aceasta de imbolnavire si au murit. Noi

cei 4 copii, cei 4 baieti care eram cu matusa am

scapat de acea iarna. Au venit in primavara sa ne

ridice pe noi dorohoienii a cc 500 de persoane, ne-

au ridicat din Sargorot si ne-au dus in lagarul

Caposterna, la vreo 25 de kilometri mai departe de

orasul Sargorot, unde ne-a bagat intr-un corhoz. Si

era la fel in timpul iernii, noroc ca s-a dus un coleg

de-a nostru la legiunea de jandarmi din Munteief si

a raportat situatia noatra. S-a primit ordin catre

postul de jandarmi din comuna Caposterna sa fim

cazati in locuintele ucrainienilor ca sa rezistam in

acea iarna de foame si frig.

In vara anului 42‟ am fost luat pe un santier,

santierul unde am amenajat o sosea pe distanta a

18 kilometri intre Morafa-Ierosica. Asa a fost

denumit santierul unde am lucrat pana in iarna lui

43‟, cand a dat frigu si ne-a dat drumu fiecaruia sa

venim inapoi in Caposterna , ce sa facem , n-aveam

ce face. Fara rusine , noi baieti ori fete care eram de

12,13 ani,14 ani,15 ani am inceput sa mergem pe

la casele ucrainenilor cu cerutul, si de mila noroc ca

ucrainenii au fost oameni de treaba, milosi si ne

dadeau tot felul de mancare sa ducem si acasa.

Astfel a trecut iarna lui 42‟- 43‟. In primavara

anului 43‟ ma trezesc ca sunt trimis in orasul

Tulcin, la un santier de extractie a turbei, unde

eram cc 2 milioane. Acolo eram cazati tot in

grajdurile unui colhoz, s-au facut paturi din

scanduri suprapuse unde am stat toata vara pana in

toamna, cand s-a rupt frontul la Stalingrad. Nemtii

au luat bataie la Stalingrad si cu ocazia

aceasta,retragandu-se de acuma frontul inapoi, am

scapat si noi de acest santier si am venit fiecare la

Dorohoiul 11

asa zisele case ale noastre din Caposterna, de unde

am plecat. Acum n-a durat mult, cc o luna de zile,

parca era prin septembrie- octombrie, ca in

noiembrie sa se zvoneasca ca vom fi repartriati

inapoi in Romania. Intr-adevar in luna decembire

am fost adusi , stransi de pe taote meleagurile

Transnistriei, noi dorohoienii ca ceilalti au ramas

pe mai tarziu. Noi dorohoieni am avut prioritate

deoarece am facut parte din vechiul regat. Astfel in

ziua de 25 decembrie, in prima zi de Craciun al

anului 1943 ne-am aflat in gara Dorohoi. Si asta a

fost perioada deportarii. Multe ar fi de vorbit

despre perioada aceasta dar nu e momentul.

In mare am redat. Am ajuns inapoi la fostul

meu patron, la atelierul de spalatorie, unde am

lucrat pana in anul 1948. In 48‟ s-au organizat

sindicatele si a inceput lupta impotriva

patronatului. Eu fiind mai istet am luat diverse

initiative, sindicatul a revendicat drepturile

ucenicilor, lucratorilor. La un moment dat, in 1945-

46‟ am fost ales presedintele sindicatului

imbracamintii, din care faceau parte in orasul

Dorohoi toti ucenicii si lucratorii din sectorul de

confectie, cel de incaltaminte si din celelalte

secotare inrudite. Astfel am dus munca aici ca

presedinte de sindicat pana in 1951.

In 51‟ m-a recrutat si m-a trimis la o scoala

de partid de 6 luni in Iasi. Terminand scoala in

1951 am fost la Dorohoi repartizat , au vazut in

mine probabil ca aveam ceva mai multa stofa. M-a

luat Calinciuc si nu m-a mai dat aici ci la raion. Am

stat un an si m-am chinuit la regiune , nu vroiam sa

ma mut. Mi-a creat conditii., vroia sa-mi dea

locuinta , servici pentru sotie, la toate era dispus

numai sa ma mute. Eu nu si nu si nu.. Si dupa un an

de zile mi-au dat drumul sa vin aici la raionul de

partid din Dorohoi, unde am lucrat in cadrul sectiei

ca instructor cu problemele de invatamant si

cultura. Si cu asta am dus-o pana in 1961 . In 61‟

am fost instalat ca presedinte al cooperativei

orasenesti de consum Dorohoi, unde am lucrat pana

la 1968. Din 68‟ pana la pensie am intrat la

cooperativa mestesugareasca din Dorohoi ca

vicepresedinte, de unde m-am pensionat.

Momentan din 97‟,din luna octombrie m-a

recrutat aici fiind deja pensionar sa preiau munca

de presedinte al comunitatii evreiesti din Dorohoi,

unde mai lucrez si in momentul de fata in calitate

de pensionar.

Bunicii din partea mamei erau din Dorohoi ,

bunica era casnica, bunicul era cojocar. Dar eu

numai pe bunica am prins-o, bunicul era deja

decedat. Am prins bunica si am stat la ea o

perioada de timp chiar in timpul scolii primare, pe

strada Nicolae Titulescu. Bunica de pe tata se

numea Hana. Acum bunicii de pe tata au lucuit in

comuna Dumbraveni, chiar acolo unde parintii mei

s-au retras in 1932 cand eu am venit la Dorohoi si

s-au retras din Burdujeni. Fratele meu lucra la

Burdujeni la cizmarie, ca apoi sa vina in

Dumbraveni unde sa-si deschida cu fratii lui cate o

pravalioara. L-au ajutat si pe taica-miu ca sa-si

deschida si el cum se spunea pe vremuri o mica

dugheana, nu in Dumbraveni ci intr-un sat al

comunei Salajeni. Acolo in sat era taica-miu

singurul cu aceasta pravalie si vreau sa spun ca au

dus-o bine pana in 1939 cand au venit legionarii la

putere. Parintii mei de acum cu frica sa lese totul sa

vina si ei la Dorohoi.Aici aveam casa de la bunica

de pe mama , aveau unde sa vina. Ei toti cu satenii

de acolo s-au adunat in jurul casei parintilor mei si

au spus textual: „domnul Frost...”-asa ii spuneau,

dar la tara taranul spunea domnul- „nu pleci de aici

din sat ca noi iti garantam viata dumitale daca

cineva se va atinge de dumneata noi ii taiem

capul.” Au mai stat o perioada dar pana la urma

fratii lui din Dumbraveni s-au mutat la matusa,

bunici cu parintii lu taica-miu ca erau vreo 5 frati s-

au mutat in Botosani si parintii mei cu 2 baieti aici

in Dorohoi., sora mamei , mama care s-a tras din

Dorohoi au venit la Dorohoi. Si de aici a venit

deportarea in 1941, iar ei in 1940 au venit in

Dorohoi.

In poza nr 1 sunt parintii mei dupa

deportare, ori prin 39 ori prin 40, nu retin unde si-

au facut fotografia asta. Mama se numea Steica si

tata Frost .Mama era lenjereasa si tata era cizmar.

Lýkeion

Dorohoiul 12

In comuna Dumbraveni erau familii de evrei de

unde provine si taica-miu , era o sinagoga in acea

comuna intrucat era o moara sistematica a unui

proprietar evreu si acolo langa moara s-a organizat

o sinagoga.Toti evreii din comuna Dumbraveni

sambata, sarbatorile frecventau sinagoga din

comuna Dumbraveni. Parintii erau religiosi.Chiar

la tara au trait dar au avut norocul ca s-a infiintat

aceasta sinagoga , pentru ca erau vreo 5 familii si

nu se poate sa se faca o sinagoga avand mai putin

de 10 barbati. Asta era o regula in domeniul

religiei.

In poza nr 2 vedem o poza cu o femeie

foarte frumoasa cu un trandafir la rochie Asta e

mama .La 42 de ani a murit. Aici ar fi avut vreo 35-

38 de ani.Si mama si tata au murit in Transnistria ,

au fost ingropati intr-o groapa comuna impreuna cu

vreo 200 de cadavre.

Poza nr 3 este o poza de grup . Sunt 2 frati,

de cand am fost ue in Israel.Am vizitat eu Israelul.

Asta e matusa sora mamei care ne-a crescut in

Dorohoi. Aici este o verisoara de-a mamei asta e

fratele meu cu sotia lui Hanina, aici sunt eu si aici e

matusa mea Ruchla . Aicea iar un frate Moisi

,nevasta lui Hermina si aicea este o verioasra de-a

mea, fiica fratelui mamei mele.

In poza nr 4 sunt toti 3 frati,aici e si Iancu,si

tot de la stanga: aici e o matusa de-a mea tot in

Israel care e casatorita cu fratele mamei.Aici e

matusa,aici e alta matusa cu o cumnata ea

casatorita cu un frate a mamei mele asta e fratele

meu,Moishi,matusa,si HEBSWARTZ, care era

cumnat cu unchiul Ereas Abramovici,iarasi un frate

cu sotia la nunta lui,aici e fratele ala mare,cel mai

mare e asta, cu sotia lui.Poza e facuta la nunta

fratelui cel mai mic,facuta in 59,eu am fost in 69

acolo .

Poza nr 5 e la nunta fratelui cel mic,aici e

mirele ,mireasa,49‟ asta e fratele meu cel mai mic

care a murit de vreo 2 ani. Poza e facuta in Israel.

In 47‟ toti fratii mei au plecat in Israel numai eu am

ramas in Dorohoi.

In Poza 6 sunt Moshe cu Hermina,in anul 65’. Poza e facuta tot in Israel.

Dorohoiul 13

Poza nr 7 e o poza de grup cu 2 prieteni de-ai mei in anul 46’-47’:eu,Lupovici Volt,si asta e Zaharia Ferman. Aici e la intrarea pe stadionul Macarie,pe care acum sunt construite blocurile din Doja.

In poza 8 e Iancu , cu asta am fost coleg la

scoala primara.El este in Israel acum si poza a fost

facuta dupa 44, in 47. E un prieten de-al meu, Coci

Iancu, am fost colegi de clasa.Eu imi aduc aminte

ca mergeam pe strada aici pe Spiru Haret jos,

mergeam la el dimineata si era inca in pat si il

trageam de picioare :”da-te jos si hai la scoala.”

Poza e facuta pe centru unde e Banca Comerciala,

una Antoneta avea magazin acolo, eu o cunosteam.

Mai jos de banca cum mergeti spre statia de

parcare. Pe ambele parti erau cladiri. Aicea vizavi a

fost o fotografa Viorica , o cunosc.

Poza nr 9 e tot fotografie de grup.Aici este

la Slanic Moldova in 1969, mai 69. Eram la Slanic

ca in noiembrie 69 sa fiu in Israel. Este facuta de un

amator acolo .Sunt prieteni cu care ne-am cunoscut

in statiune.Acolo am mers 7 ani de zile pentru

corigistica si am baut din izvorul 3 si apa aia m-a

salvat pe mine. Ca in 48 ce aveam 21 de ani . Am

fost internat la spitalul Sf Spriridon din Iasi si m-a

trimis doctorul Danilov , era profesorul Enerscu

medic . Imi aduc aminte cum mi-a spus „bai baiete

bai esti tanar wai , 3 ani la Slanicul Moldovei si ai

sa-ti vindeci fierea”, si am mers 7 ani. Am baut

din izvoru 3 si mi-am linistit boala. Dr Danilov mi-

a spus mie „dak nu ti-a intrat reomaticul in oase ai

scapat , daca ti-a intrat in oase nu te mai ajuta

nimic.

In poza nr 10 sunt eu cu un coleg pe un varf

din statiune.Aceasta poza este o amintire din 58”.

Daca v-as spune eu ce am avut la Slanic... Intr-un

an stateam acolo la vila Comitetului Central , eraa

bucataria proprie , cu dormitoare, era ceva in anii

aia va dati seama, vila comitetului central , erau

niste conditii acolo , dansam acolo in fieare seara ,

ne intalneam la club acolo , muzica ...Mai ales noi

astia de la partid si mai ales cei suferinzi am avut

antreu si am pelcat in fiecare an 7 ani la rand , eu

eram casatorit, dar pe dansa nu am trimis-o intr-un

an cu prietena Marioara , n-am trimis-o pe litoral

.N-a vrut un medic sa se lege de dansa? A chemat-o

la cabinet ca s-o vindice .Dar s-o parlit taota pe

spate dar vroia sa o vindece. Eu ii povesteam ei

cum eram la comitetu central, cum invitam pe una

pe alta la dans, mai ales ca eu eram dansator.Mie

nu-mi palcea sa dansez aproape , la distanta, dar ea

se-mpingea in mine si se lipea de pieptul meu si eu

de pieptul ei. Era la dans, la dans e admis. Ca la un

moment dat sa-mi spuna „la ce camera esti? Eu is

la etaju cuteare nu vrei sa vizitezi camera mea?”

nimicMi-a facut o invitatie. Odata eram amandoi pe

litoral , ea s-a dus sa se unga cu namol ca sa-i

treaca durerea asta reumatica si acolo de jos a

pornit unu dupa dansa si s-a tinut de capul ei.

Lýkeion

Dorohoiul 14

In poza nr 11 sunt la Slanic Moldova cu dr

Ceasu si tot cu prieteni in 58.

Trecem la alta perioada. Este poza nr 12 cu

familia mea din Israel , frati cumnatii si nepotii.

Cand am fost eu in 69 in Israel ne-a dat aceasta

poza ca sa o pastrez ca amintire. Randul de jos…de

la stanga la dreapta:Estera Iancu , dincoace o fiica

si un baiat al lui Iancu , sunt gemeni, si mai avut 2

gemeni mici dar nu-s aici. Pe randul de sus e tot un

frate cu sotia lui Hermina.Acesta est eun prieten

de-a fratelui meu , asta iarasi fratele meu cu

feciorul lui si sotia.Fratele se numeste Hanina

.Asta e al 4lea pe randu de sus , cel mai mic.Iarasi

un prieten cu sotia si copii , 2 copii ai astuia

mic.Aici sunt fetele lui Iancu .Asta mare a avut 5

copii. In familia mea 4 baieti au fost, fara sora fara

nimic. Eu sunt al 2-lea .Iancu e primu. Oricum poza

este frumoasa si sa ne amintitm mereu lucrurile

bune. Pozele nu sunt in ordine.

In poza nr 13 eram vicepresedinte al

cooperativei Viitorul. Asta-i Stirbu presedintele si

tocmai vorbeam la o adunare generala.

In poza nr 14 este un grup in ziua de 1 mai

1953 cand eu am fost invitat la tribuna oficiala a cu

toti cei stabili din orasul Dorohoi. Uite Coman Ion

primul secretar de UTC .Eu sunt al 2-lea din randu

din fata. Pe asta nu-l mai tin minte. Apoi pe

Coman-3 , al 4-lea este Melinte. Coman era primul

secretar al tineretului. Melinte era secretar cu

probleme organizatorice.Falticineanu era secretar

cu problememle agrare. Morosanu era primul

secretar , asta-i Crasmaru , veteran de razboi, asta

era mi se pare ca de la unitatea militara.Acestia

erau invitati la tribuna oficiala ca treceau coloanele

de manifestanti in fata tribunei. Langa mine era

Latis. In fata primariei eram , aici se faceau toate

demonstratiile : 23 august, 7 noiembrie , 30

decembrie.

In Foto nr 15 e sindicatul mixt alimentar la 1 mai

70.Conduceam coloana. Eram vice si secretarul de

partid cooperativ. Aici e la piata , pe partea aceea a

pietii , pe 6 martie in fata pietii, coloanele tocmai se

faceau in capul acela ,la sinagoga vis-a-vis de piata.

In Poza 16 vedem o expozitie a produselor

de confectie si incaltaminte a cooperativei si pe

Veronica, sefa seriviciului productiei , uite-l pe

Stirbu ca presedinte, eu vicepresedinte. Doamna

din centrul fotografiei este Doamnea Dumitriu

Veronica. Ea a facut industrie usoara. Eu am

primit-o atunci cand a venit la facultate, am

instruit-o, m-am ocupat de ea, ca si in ziua de azi

ma intalnesc cu ea si recunoaste ca am ajutat-o. Sa

stiti cand faceti bine unui om va pomeneste toata

viata.

Dorohoiul 15

In Poza nr 17 e conferinta in sala primariei .

Uite Dumitras, uite-l pe asta Caruntu care a ajuns la

covoare, aici e Conceru. Si aici am luat eu

cuvantul. Este scris pe verso Adunarea generala

sem I 82‟

In Foto nr 18 eram elev in clasa 4 la scoala

Israleita romana Dorohoi . Amintire de absolvire a

clasei a 4 in 37.Sunt doar elevi de clas a 4a. Se

faceau doar 4 clase la scoala aceasta. Eu eram al 2-

lea pe randul al 2-lea in fata absoventului din clasa

4 care avea costum negru . Opincaru pe randul de

jos al 2-lea dreapta. Florica al 4-lea din dreapta pe

randul de jos, asta-i Leibovici ficior de barosan

negustor- primul rand al 5-lea din dreapta. Aici sa

stiti ca sunt numai evrei ca e scoala israelita.Asta e

doamna Solomon - profesoara . Primul din dreapta

e directorul scolii , asta-i un rabin care preda limba

ebraica , asta-i profesorul pe care l-am avut eu.

Scoala era vizavi de prefectura, acum este scoala nr

1 de fete. Acolo era scoala Israelito- romana numai

de evrei apoi scoala generala nr1 care e scoala

generala nr 2 pe Stefan cel Mare.

Ciubotaru Eti

Dorohoi, Botosani

Romania

Reporter: Baroi Lidia

Data: august 2005

Ma numesc Ciubotaru Eti, locuiesc pe strada

Spriu Haret 27 si sunt nascuta in 1931 pe 7

ianuarie in Transnistria. M-am nasuct duminica pe

6 ianuarie dar m-am inregistrat luni pe 7. Am mers

la scoala la 6 ani, in 1940 aveam 10 ani.

In 1940 era pogromul , atunci stiti cum era,

au inceput sa treaca soldati cu cai, si impuscau.

Tatal meu fiind cizmar aveam lucru si tot bateau la

usa sa le dea pantofi. Si un soldat sau doi soldati

au trecut prin casa pe la noi dar tata tot n-a stiut ce

se petrece , ca mai tarziu sa vina sa ne socata pe noi

afara ca sa ne duca sa ne impuste. A venti politia si

ne-a spus ca trebuie sa plecam pentru ca noi nu

avem autorizatie. Am salvat ce am putut si restul a

ramas in casa. Ne-a dat afara din casa.si ei au

preluat-o. Dar vecina ne-a ajutat si a bagat o

nepoata de-a ei in casa la noi ca sa nu ne distruga

casa. Noi ne-am luat o caruta, ne-am pus bagajele

si am plecat la gara, ne-am urcat in trenul ala

nenorocit si am plecat la Nistru. La Nistru eu

avusem cercei pe ureche si mama si sora si ni i-au

smuls cu tot cu ureche jandarmii. Si ne-am urcat in

tren, am stat acolo vai de capul nostru. Am stat

acolo eu cu sora mea si cu fratele meu. La ora 12

noaptea bate la usa vagonului: „coborati jos , maine

dimneata veniti sa luati bagajele, nu luati nimic din

tren.” Noi am fost copii si atat am avut si tata meu

a avut grija sa aiba sculele la el ca sa poata lucreze

ceva. Mama a avut grija de noi. Atunci am coborat

din vagon , am intrat intr-o groapa, nu era gara era

un sant. Ne-a tras afara mama, aici jandarmii ne

bateau cu patul armei , mama era batuta numai in

cap, si am plecat pana la Bodilou. Dimineata ne-a

dus la Nistru, podul era farmat, am trecut apa, am

ajuns acolo si ne-a bagat intr-o cladire fara

geamuri. Am stat acolo cateva zile si am vazut cum

bateau oamenii, cum ii omorau, si dimineata au

inceput sa ne mane boii , caii , si ne-au manat dintr-

un oras in altu , ne-au bagat numai in cotete de

porci pe noapte,acolo sa stam. Si eram murdari,

nemancati , am ajuns in Sargorot unde ne-am

refugiat sa nu ne vada nimeni si am intrat intr-o

curte. Eu aveam 10 ani, si am intrat in curtea aceea

si am prins acolo o femeie cu carne si am luat si au

facut mama mea cu matusa mea putina mancare si

am prins putere. Jumatate de zi am stat acolo. Noi

am fi ramas acolo dar un frate de-al mamei mele a

spus „unde mergeti voi ma luati si pe mine” si asa a

ramas , ca el sa stea la o familie de evrei in Oradia

Lýkeion

Dorohoiul 16

si a ramas acolo, si din cauza lui am plecat mai

departe pana am ajuns in Sargorot. Mergand zi si

noapte pe jos iarna pe ger, am ajuns la Crasna

aproape de Buc, tot intr-o cladire distrusa unde au

fost cateva familii de evrei ucraineni, ne-au auzit si

ne-au adus paini. Deodata a aparut un jandarm si a

spus ca toti jadanii sa fie incolonati, cine vrea la

Posilovsca cine vrea la Tibris. Noi am mers la

Tibris. Exact la Buc. In Tibris cand am ajuns 2

saptamani s-au impuscat evreii din orasul acela

.Nemtii i-au inpuscat, noi cand am ajuns acolo am

prins nemti. Erau vreo 2 familii din Cernauti cu noi

si au zis sa nu vorbim un cuvant limba germana ca

sa nu cumva sa ii impuste si pe ei . Si noi am spus

ca vorbim romaneste ca dansii. Am vb cu totii in

limba romana , ca noi suntem romani din Dorohoi,

si asa am scapat, ne-au bagat intr-o cladire fara

geamuri, fara usi, si am stat acolo fara mancare,

fara nimic si aici era o cladire cu mai multe camere.

Toata familia a facut tifos numai eu cu tata nu. Eu

fiind mai iute m-am strecurat prin cladirea aceea si

am luat o geanta din asta din material si m-am dus

la cerut. Si am ajuns la un preot, am vorbit cu

dansul in romaneste si el a vazut ca suntem

moldoveni .Preotul acela mi-a pus intr-o oala si m-

a pus sa duc acasa. Si am adus-o si am impartit-o

acolo unde noi am stat, cu matusa, cuscrii. N-am

invatat ucraineste decat mai tarziu. Dar preotul mi-

a spus sa mai vin la dansul dar a 2 zi am mers pe un

alt drum , pe un deal, mi-era teama ca ma prind

jandarmii si o sa ma omoare pe loc. Dar am ajuns

acasa la o ucraineanca si am intrat in casa si mi-a

dat sa mananc si mi-a dat si acasa si mi-a spus sa

vin la dansa ca ea nu are copii. Si asa nemtii s-au

restras dar jandarmii erau mai rai, seful de post

Brumaru era un om foarte rau desi era roman. Se

faceau mereu apeluri sa vada daca suntem, daca nu

suntem fugiti de acasa.Dar in momentul cand am

vazut ca vine sa faca apel am fugit repede si am

adus repede pe tatal meu si pe unchiul meu si i-am

adus acasa. Si ne-a incolonat pe toti ne-a strigat la

catalog si l-a scos pe tatal meu, l-a scos pe fratele

meu, fratele meu avea 14 ani, l-a scos sa-l trimita la

Tulcin, si mama mea a spus unde trimite copilul si

i-a dat in fata si i-a scos toata dantura. Si mama

mea a murit vai de capul ei. Pana la urma pe

fratele meu nu l-a luat dar l-au luat pe tata, pe

nepotul mamei mele pe unchiul meu si i-au trimis

la Maghilau. La Maghilau am avut noi neamuri si a

ajuns acolo s-au vazut si-au mers la seful de acolo,

la comandant si l-a scos pe tatal meu si pe unchiul

meu. Si-au scapat si s-au intors inapoi. Si de acum

noi am stat acolo cat am stat, intr-o zi a venit o

ucraineanaca si a spus asa: „veniti la mine in casa”.

Ea a scapat cu viata dar pe barbatul ei si pe 2 fete i-

a impuscat in cap. Si am stat la ea , de acum era

altfel .Avea geamuri, cuptor, si am incercat sa invat

ucraineste . Ii spalam, ii maturam.

In al doilea an de acum verisoara mea a

lucrat la fabrica de bere si spirt Tibrit. Si tatal meu

lucra cu unchiul meu cizmaria si fratele meu cu

nepotul meu a lucrat spalatoria. Dar in primul an

daca nu eram eu mureau de foame. Noi am fost la

Vinita vis-a-vis Buc si intr-o zi m-am dus si am

ajuns la Buc .La Buc cand am ajuns am dat de o

familie: ea era evreica poloneza si el era crestin. Ea

era nepoata rabinului Vasserman. Si am venit la

dansa, am vb evreiste cu dansa si ne-am cunoscut.

De acuma noi am avut niste prosoape de casa pe

care le-am tinut acolo ca sa le dam ca sa avem ce

manca. Si le-am dat si am luat 4 paini. Ne-am

intors inapoi acasa si m-am temut sa nu ma prinda

jandarmii, ei se uitau cu binoclul sa te vada, si am

ajuns inapoi acasa si am spus ca de acum ma duc

singura. Ne-am chinuit vai de capul nostru cum

eram, dar am scapat, nu ne-a mai luat nicaieri nici

pe tata nici pe fratele nici pe mine. Dar nu aveam

cu ce trai.In 42 iar s-au facut alegerile acolo si iar il

scoate pe fratele meu si ii spune mama mea ceva si

iar a batut-o pe mama mea. Si am reusit sa aduca la

noi in anul 2 un presedinte de comunitate si era unu

Leibovici. Acest presedinte a fost bine cu

plutonieru de la jandarmi si a reusit ca sa nu-l ia pe

tata, si am scapt si in al 2lea an. Pe urma a venit

ordin ca sa plecam inapoi in Romania. Am pelcat

dar nu aveam nimic pe noi. Inca mai erau acolo 2

oameni care nu aveau nimic,nici macar sa puna o

haina. A luat plapuma si a facut 2 gauri in plapuma

si cand am ajuns acolo maghiloru a ras , cum asa

vrei sa mergi in Romania. Si comunitatea de acolo,

Federatia din Bucuresti a imbracat omul, si cu

alimente ca sa reziste pana in tara.Si am ajuns noi

acum in gara prin spate, nu prin fata, prin spate ,au

luat si-au repartizat barbatii sa faca baie si femeile.

Eu ce-am facut, am iesit din rand si am mers afara

ca tata meu a adus niste furuncul sa fereasca

Dumnezeu de la baia aceea, si fratele meu la fel. Si

am plecat la o sora de-a mamei mele. Ca nu am

avut unde sta, am stat acolo. Si am stat tot la un sot

de-a mamei mele, care a avut o casa, si am stat

acolo 20 de oameni. Si intr-o zi eu ma duc, a zis

mama „unde te duci o sa te omoaare” .Ma duc la

madam Guran sa o intreb daca tata e acolo. Am fost

la madam Guran, tata m-a vazut, era acolo, mi-a

dat de mancare si am ramas acolo. Nemtii s-au

retras si au ramas romanii. Si ne-am intors acasa si

am gasit sifonierul care a ramas in casa si toate

actele in divanu acela.

Dintre notabilitatile orasului tin minte, dar nu

mai este nici unul in viata. Gheorghe Pamfil era

seful Politiei. Cand pe noi ne-a deportat el era seful

politiei, seful sigurantei. Esa si Antonas, comisar.

Avea o fata Olga,era si unu Iftimie, dar era la

Dorohoiul 17

pensie. Era un ticalos, ce mai. Si-a aranjat oamenii

lui cand erau legionarii la putere, inainte de

deportare, in 39 . Legionarii au fost 3 luni, apoi a

luat Antonescu puterea. Antonas a luat o gloata

intreaga de politisti si tatal meu a fost incorporat ca

sa plateasca carnetul pe care l-a avut corporatia.

Asigurari,da. Noi n-am facut politica nimic. Au

batut in usa, si tatal meu a fost la usa si a zis „Ce

faceti aici? Sedinta bolsevica?” Si tata a zis:

„Domnul Antonas, dumneata care ma cunosti pe

mine ,uite am platit corporatia si am aratat la copii

carnetul de corporatie , ca sa fiu si eu in rand cu

lumea.” Antonas a zis – „Vreau sa merg si eu

dincolo sa vad cine-i acolo”- A deschis usa de la

bucatarie sa vada daca nu-i vreo intrunire. El avea

cu el sergentii si i-a trimis prin spatele cladirii

poate poate descopera ceva. Si au plecat ca nu era

nimic. El era casatorit cu una Pomarleanu , care era

o familie de legionari. Pomarleanu era licean si

arata la soldati unde sunt casele de evrei. Era si un

avocat Capra, taranist Era Capra si Borti, unu era

taranist, unu era liberal. Antonas era casatorit cu

Pomarleanu, nu, cu o sora de-a lu Pomarleanu. Eu

eram prietena buna, daca eram vecini si ne-am luat

intr-o zi de vorba si i-am spus – „sa stii doamna

Lina ca noi nu am fost oameni, ca mata spui ca

evreii s-au razbunat, noi nu ne-am razbunat, stii ca

mi-a spus sotul matale, domnul Antonas, a dus

politia la parintii mei si i-a facut bolsevici. Noi nu

suntem razbunatori”. Am auzit ca a murit acum, dar

i-am inchis gura si n-a mai vorbit nimic.

Inainte de guvernarea antonesciana foarte

bine s-au inteles romanii cu evreii. Se imprumutau

cu bani. Era de exemplu la noi Purghimu, se

mascau baieti si fete, romani si evrei si se mergea

in case evreiesti si se distrau impreuna. Pe urma de

Anul Nou iarasi mergeau copiii evrei impreuna cu

copiii romani, cand era calutu, cand era capra. Pe

strada parintilor mei erau lautari, si lautarii

mergeau la evrei si cantau cantece evreiesti.Si

veneau la noi si cantau, inainte de guvernarea

antonesciana. Parintii mei au fost omorati, mama

in 88, tata in 93. Se numeau Ciubotaru Avraam si

Ciubotaru Liba. Pe mama mea de acasa o chema

Cojocaru, si pe tata Ciubotaru. Tata era cizmar si

mama casnica. Bunica mea dinspre mama a ramas

vaduva dupa razboi si a ramas 10 copii. Bunicu

meu a murit pe front. A plecat si n-a mai venit. In

Primul Razboi Mondial de acum nu s-a mai avut

incredere in evrei datorita faptului ca au venit

legionarii la putere, era in preajma razboiului cand

a venit Antonescu si evreii nu mai erau luati in

armata.Apoi dupa 45 a venit guvernul Petru Groza

si evreii au inceput sa-si recapete aceleasi drepturi

cu romanii in tara. Insa cat timp a fost dictatura

antonesciana...

Eu cu sotul meu cum m-am cunoscut : el a

fost prieten cu fratele meu,intelegeti, deci, daca era

prieten cu fratele meu, el s-a dat la mine…. Dar eu

aveam alt grup de baieti si fete. Nu m-am uitat la

dansul si un baiat din grupul meu a plecat in

America. Vine el la atelier si-mi spune asa: el nu

ma striga Etni, ma striga Ica.: „Ica,uite, eu renunt

acum la plecare,am pasaportul dar inscrie-te si tu si

pleci cu mine. Eu zic: ”Eu cred ca ai visat ceva

prost” „De ce? eu vreau sa te iau pe tine” „Dar eu

am 16 ani, si la 16 ani sa ma duc eu in

America??Cum te gandesti? Trebuie sa-mi traiesc

viata cu parintii mei, tu daca vrei pleaca, daca

prinzi dor vii la mine.” El a plecat pana la urma,

altul s-a tinut de mine, nu stiu cum era, mama lui

venise la matusa mea, o sora de-a mamei mele si a

zis : „Auzi, sa spui la sora ta sa pregateasca bani

multi sa iei baietu meu.” Si mama mea vine acasa

si spune…asa…asa…asa….. Dar ce, eu am de gand

sa ma marit de-acum? Eu vreau sa ma distrez,ma

duceam prin toate partile, ma distram,petreceri,

regina balului eram in scoala. Am petrecut in

tinerete foarte mult, nu-mi pare rau. Pe ala nu l-am

placut, nu am iubit, eu fara iubire. Nici pe el nu l-

am iubit, dar el m-a incantat cu cadouri, cu una , cu

alta, incerca sa ma atraga. Eu nu vroiam sa ma duc

dupa el, prietenele mele aveau ciuda pe mine, erau

invidioase pe mine. Si asa m-am cunoscut eu cu

barbatul meu. Mama mea tare l-a vrut pe dansul. Si

la 17 ani m-am logodit.Chestia era ca el trebuia sa

faca armata. Obligatoriu era sa nu te casatoresti

pana nu faci armata. Te casatoresti, pleci in armata,

si fimeia isi face de cap acasa.

Meer Simon and Ety

Lýkeion

Dorohoiul 18

UNIUNEA EUROPEANĂ

1.Ce este UE

56% nu ştiu

20% nu răspund

16% răspunsuri greşite

8% răspunsuri corecte

2.Vreţi ca România să intre de la 1

ianuarie 2007 în Uniunea Europeană?

a) da(76%)

b) nu(24%)

c) nu răspund(48%)

3.Credeţi că dacă vom intra în Uniunea

Europeană ne va fi mai bine?

a) da(28%)

b) nu(20%)

c) poate(48%)

e) nu ştiu(4%)

4.Vreţi ca în 2007 să fie anticipate?

a)da(12%)

b) nu(72%)

c) nu ştiu(12%)

d) nu răspund(4%)

5.Credeţi că anticipatele ar fi o soluţie

pentru România?

a) da (16%)

b) nu (60%)

c) poate (16%)

d) nu ştiu (16%)

e) nu răspund (4%)

6.În caz de anticipate, veţi merge la

vot?

a) da (16%)

b) nu (40%)

c) poate (24%)

e) nu ştiu (16%)

f) nu răspund (4%)

7.Credeţi că intrarea în Uniunea

Europeană va reglementa situaţia

materială şi financiară din România?

a) da (32%)

b) nu (8%)

c) poate (52%)

e) nu ştiu (8%)

f) nu răspund (0%)

8. Dacă vom intra în Uniunea

Europeană, românii vor mai pleca la

lucru în străinătate?

a) da (92%)

b) nu (0%)

c) poate( 4%)

e) nu ştiu (4%)

f) nu răspund (0%)

9.Dar cei care lucrează în momentul de

faţă în străinătate, din 2007 vor veni să

lucreze în România?

a) da (0%)

b) nu (88%)

c) poate (12%)

e) nu ştiu (0%)

f) nu răspund (0%)

10.Va scădea numărul de români ce

vor pleca în străinătate din 2007?

a) da (8%)

b) nu (24%)

c) poate (68%)

e) nu ştiu(0%)

f) nu răspund (0%)

11. Credeţi că o dată cu intrarea în

Uniunea Europeană vor creşte

salariile?

a) da (68%)

b) nu (16%)

c) nu ştiu (16%)

12.Cum credeţi că va comunica cultura

românească cu cea europeană?

a) bine (48%)

b) foarte bine (0%)

c) rău (16%)

d) foarte rău(0%)

e) nu ştiu (36%)

13. Sunt românii inferiori celorlalte

naţiuni europene?

a) da (24%)

b) nu (48%)

c) nu ştiu (28%)

După cum se observă, românii vor să adere

la Uniunea Europeană, sperând că le va fi mai bine.

Din păcate, însă, trei sferturi din cei intervievaţi nu

ştiu ce este Uniunea Europeană.

(chestionar realizat în noiembrie 2006, de

Andrei MORUZI, aplicat elevilor colegiului)

Dorohoiul 19

Uniunea Europeană în imagini,

văzută de la graniţa ei…

COLEGIUL NAŢIONAL „GRIGORE GHICA

VOIEVOD”, DOROHOI, este o prioritate,

pentru elevi?

1.Colegiul Grigore Ghica Voievod, Dorohoi, este

cel mai bun liceu, la ora actuală, din oraş?

a) da(45%)

b) nu (15%)

c) poate(40%)

2.Sunteţi mulţumiţi de programul acestui liceu?

a) da(40%)

b) nu(40%)

c) poate(20%)

3. Timpul acordat pauzei(10minute) este suficient?

a) da(30%)

b) nu(65%)

c) poate(5%)

4.Ar fi mai bine dacă orele de curs ar dura 40 de

minute?

a) da(90%)

b) nu(5%)

c) poate(5%)

5.Credeţi că ar fi mai bine dacă pauza ar dura 20 de

minute?

a) da(75%)

b) nu(15%)

c) poate(10%)

6. Profesorii din acest liceu sunt bine pregătiţi?

a) da(45%)

b) nu(15%)

c) poate(40%)

7.Sunteţi mulţumiţi de calitatea orelor din liceu?

a) da(25%)

b) nu(30%)

c) poate(45%)

Lýkeion

Dorohoiul 20

8.Dacă liceul ar fi dotat cu mijloace audio-vizuale,

orele ar fi mai relaxante?

a) da(85%)

b) nu(0%)

c) poate(15%)

9. Sunt condiţii în localul de jos al liceului?

a) da(0%)

b) nu(95%)

c) poate(5%)

10. Colegiul Naţional Grigore Ghica Vv.,Dorohoi,

îşi merită numele de „colegiu”?

a) da(5%)

b) nu(50%

chestionar realizat de

SOFIAN ANCA

(noiembrie 2006)

c) poate(45%)

--------------------------------------------------------------

ESTE, ŞCOALA, UN LUCRU BUN,

PENTRU ELEVI?

1.Ce preferaţi să citiţi în revista şcolară?

a) lucruri legate de viaţa adolescenţilor, care să

prezinte aspecte reale (negative şi pozitive)(65%)

b) culmi, bancuri, divertisment?(10%)

c) perle ale profesorilor(25%)

2.Cum doriţi să modificaţi regulamentul şcolar?

a) nu vreau să-l modific(30%)

b) să fie favorabil atât profesorilor, cât şi

elevilor(45%)

c) să nu fie aşa multe interdicţii(25%)

3.Ce obiecte preferaţi ca probe de examen la

Bacalaureat?

a) istorie, limba română, limba engleză,sport

,psihologie(25%)

b) doar sport şi limba română(20%)

c) nu contează, să fie obiectele de la profilul

meu(55%)

4. Cum vi se par orele actuale de dirigenţie?

a) super(60%)

b) ar putea fi mai bună(20%)

c) plictisitoare(20%)

5.Ce teme propuneţi pentru ora de dirigenţie?

a) cum să ne comportăm cu profesorii

exigenţi(30%)

b) comportamentul profesorilor cu elevii(35%)

c) fără teme(35%)

6. Propuneţi un orar al şcolii

a) de la ora 9am la 14pm(15%)

b) orarul din UE, pentru că acolo elevii o duc mai

bine(60%)

c) este bun orarul actual al şcolii(25%)

--------------------------------------------------------------

7. Vă bucură mărirea semestrului I?

a) da, pentru că pot să-mi mai măresc

mediile?(35%)

b) nu, nu-mi convine(25%)

c) mi-e indiferent(40%)

8. Ce vă puteţi permite din alocaţie şcolară?

a) nişte dulciuri(30%)

b) plătirea telefonului(40%)

c) nimic(30%)

9. Cum apreciaţi relaţia elev-profesor?

a) ar putea fi mai bună(45%)

b) rece, distantă, avem impresia că suntem nişte

obiecte(25%)

c) lipseşte comunicarea(30%)

10. Ce părere aveţi despre şcoală, este un lucru

bun?

a) dacă ai carte, ai parte(30%)

b) nu există viitor fără şcoală(50%)

c) uneori este apreciat norocul, şcoala(20%)

Concluzie: şcoala reprezintă un lucru foarte

bun pentru elevi, chiar dacă unii nu înţeleg acest

lucru sau nu vor să realizeze că fără şcoală nu vor

face nimic în viaţă.

chestionar realizat de

MILIAN Andreea-Roxana

(noiembrie 2006)

Dorohoiul 21

Gretti CUCOREANU

Aceştia sunt… elevii noştri !

1. Cumparati-le reviste (Cool Girl,

Bravo…)

2. Nu le vorbiti despre cartile de scoala

sau din lectura obligatorie

3. Lasati-i cu cartile in/pe urechi

4. Deschideti-le televizoarele , fix pe

telenovele sau K1

5. Vorbiti-le despre filme, cinema, desene

animate

6. Cumparati-le cadou un « soarece »,

eventual un P.C.

7. Nu intrebati de nota de la lucrare

8. Spuneti-le ca scoala e loc de intalnire,

de descoperire, nu ziceti nimic de

invatare

9. Nu le amintiti de ziua de maine

10. Fiti generosi cu banii de buzunar

11. Nu priviti la ombilicul gol al fetelor si

la nadragii pana la genunchi ai baietilor

12. Fiti de acord cu bijuteriile la moda

13. Nu spuneti : Adolescenta…

14. Nu o/il cautati pe dl/dna diriginte(a)

15. Nu puneti prea multe intrebari

16. Dragi parinti, astea sunt visele lor, dar

cum e doar perioada adolescentei, sa-i

lasam sa viseze!!

17. Spuneti-le « succes la scoala ! »

Plecarea elevilor

la Faza Judeţeană a Olimpiadelor

(3 martie 2007)

Lýkeion

Dorohoiul 22

Podiumul Podiumul

olimpicilor

Olimpicii 23

Elevii Colegiului Naţional “Grigore Ghica” Dorohoi, calificaţi la faza naţională a

Olimpiadelor şcolare, în anul şcolar 2006-2007:

Limba şi literatura română:

- Adelina Fulga (la clasa a IX-a)

- Andreea-Diana Tănasă (la clasa a XII-a)

Limba latină:

- Luciana-Ionela Murăraşu (la clasa a IX-a)

- Oana-Larisa Turtă (la clasa a lX-a)

- Andreea-Diana Tănasă (la clasa a XII-a)

Limba franceză:

- Ioana-Adriana Genovu (la clasa a XII-a)

Fizica:

- Alexandru Ştefan Răuţu (la clasa a XII-a)

Geografia:

- Luciana-Ionela Murăraşu (la clasa a IX-a)

Istoria:

- Simona Condrea (la clasa a X-a)

Sociologia:

- Diana Rodica Drescanu (la clasa a XI

EXPERIENŢE DE NEUITAT…

CLIPE PE CARE MEMORIA

NU LE POATE ŢINE CAPTIVE…

Lýkeion

Olimpicii 24

Diana Rodica DRESCANU

Aradul,

oraş al teilor, al soarelui şi-al tinereţii...

Desfăşurată în perioada 10-14 aprilie 2007,

Olimpiada Naţională de Ştiinţe Socio-Umane a fost

una dintre cele mai vii şi plăcute experienţe pe care

le-am trăit, ca elevă şi adolescentă.

Sub îndrumarea domnului profesor Voloc

Ciprian, am reuşit să obţin un rezultat foarte bun, la

Olimpiada de Sociologie, în cadrul etapei Judeţene,

rezultat care avea să-mi ofere şansa unei călătorii

spre un minunat, dar necunoscut loc, pentru mine -

oraşul Arad.

Emoţiile pe care le simţeam au căpătat alte

forme, au devenit mult mai intense, în momentul în

care am făcut cunoştinţă cu cei şase adolescenţi

care urmau să participe, şi ei, ca şi mine, la

Olimpiada Naţională de Ştiinţe Socio-Umane,

bineînţeles, fiecare la disciplina la care s-a pregătit.

Clipele din tren ne-au apropiat şi mai mult. Micile

detalii, despre fiinţa fiecăruia, detalii pe care le-am

împărtăşit în acele 15 ore de călătorie, au fost

începutul unei frumoase prietenii.

În Arad am ajuns la ora 5 dimineaţa, şi am

fost cazaţi în internatul Colegiului Tehnic de

Construcţii şi Protecţia Mediului. Pe parcursul

celor cinci zile, camera noastră, a „fetelor

învingătoare”, avea să ocrotească gândurile,

dorinţele şi inimile noastre. Ne-am apropiat încet,

una de cealaltă, am făcut mărturisiri, am râs,

împreună, am trăit momente pline de simplitate,

unice...

A treia zi, de la sosirea noastră în Arad, am

vizitat câteva repere importante ale acestui oraş.

Începând cu Palatul Cultural, clădire ce reprezintă o

combinaţie a mai multor stiluri de arhitectură:

clasic, renascentist italian, gotic francez, baroc

francez şi roman, care adăposteşte Filarmonica de

Stat şi Complexul Muzeal Arad, şi care avea să

devină locul de desfăşurare a deschiderii

Olimpiadei Naţionale de Ştiinţe Socio-Umane,

continuând apoi cu impresionantul Parc Europa - o

„mare” infinită de copaci roz şi sălcii bătrâne, ce

ascundeau tăcutele bănci din lemn ale

îndrăgostiţilor, şi finalizând, această zi, odată cu

apusul soarelui în Mureş. Cel care dă oraşului o

nuanţă de mister şi frumuseţe este râul Mureş, şi tot

el este cel care îmbrăţişează Cetatea Aradului, loc

pe care l-am vizitat a patra zi, imediat după ce am

susţinut, cu toţii, acel examen care nu a fost decât

„o confruntare cu noi însăşi”, aşa cum ne spunea,

mereu, domnul profesor Voloc Ciprian. Ne-a fost

interzis accesul cu aparate foto în interiorul cetăţii -

care era asemeni unei fortăreţe imprimate cu

elemente ale stilului baroc - însă, cei mai

îndrăzneţi, aşa cum a fost, mai tot timpul, domnul

profesor, protectorul grupului nostru, a reuşit să

surprindă frumuseţea unei foste biserici a

garnizoanei care domina panorama cetăţii. Nu am

zăbovit prea mult în acel loc plin de istorie vie,

deoarece Mureşul ne chema, împreună cu glasul

sălciilor purtate de timp. Am păşit încet, pe podul

care era în renovare, însă privirile noastre nu

reuşeau să cuprindă măreţia zeului care dăruia, atât

oamenilor din acele locuri, cât şi nouă, vizitatorilor,

Liniştea de care aveai nevoie. Nu pot descrie, în

cuvinte, ce sentimente mă încercau atunci când îl

priveam! Simţeam o dorinţă nemărginită de a-l

atinge, de a-mi lăsa trupul să plutească printre

frământările sale de viaţă... ”Extraordinar!”-

singurul cuvânt pe care îl puteam rosti, în acele

momente. Nu poţi uita vreodată clipa în care

strălucirea şi puritatea Mureşului se împleteşte cu

sufletul tău! Nu poţi uita cântecul florilor, al

sălciilor pe care nu le puteai cuprinde cu braţele!

Nu poţi uita zâmbetul fiinţelor care au devenit

sincerii tăi prieteni. Fotografii, lacrimi de bucurie,

mărturisiri, în apus, toate, au conturat încă o zi...

Organizatorii ne-au pregătit, în ultima zi, o

mică excursie în unele din locurile din afara

Aradului: oraşul Lipova, cu una dintre localităţile

sale, Radna, la sud de Mureş, Biserica Ortodoxă

„Adormirea Maicii Domnului”, o capodoperă a

artei feudale româneşti, bazarul turcesc, provenind

Olimpicii 25

din a doua etapă a stăpânirii otomane, şi Biserica

„Sfânta Maria”, care adăposteşte, în interior, opt

altare în stil baroc, datând din secolul al XVIII-lea,

altarul principal fiind din marmură de Carrara, pe

care este aşezată icoana Sfintei Maria, o lucrare în

stilul Renaşterii târzii.

Timpul, tot mai grăbit, ne pregătea pentru

desprinderea noastră de acele locuri deosebite, de

camera în care ne-am aşezat toate visele, de

persoanele cu care am schimbat diferite gândurti,

impresii, idei, dar nu şi de acea prietenie care ne-a

unit. Noi, „fetele învingătoare”, protejate de cei doi

filosofi, am câştigat, poate, cea mai frumoasă

experienţă a vieţii noastre.

Mulţumesc domnului profesor Ciprian

Voloc, fetelor - Cojocaru Odette, Răileanu Raluca,

Rudişteanu Dorina, Murariu Diana, Mul Ioana, şi

lui Adrian Haret, pentru toată sinceritatea şi

prietenia!

Arad - un oraş al iubirii, al vieţii, al

copacilor roz - mireasmă a unui alt Univers...

Lýkeion

Olimpicii 26

Luciana MURĂRAŞU

OLIMPIADA NAŢIONALĂ

DE GEOGRAFIE

Olimpiadele şcolare reprezintă o

simbioză între lărgirea orizontului de cunoştinţe

într-un anumit domeniu şi o experienţă care îţi

verifică puterile şi care te integrează într-un grup de

elevi uniţi prin aceeaşi pasiune .

Bineînţeles, ca toate concursurile şcolare,

olimpiada impune multă muncă, perseverenţă

şi...talent . Nu ştiu dacă la geografie cuvântul

„talent” este echivalent ca sens în cazul limbii

române sau al limbilor străine, însă ai nevoie de

capacitatea de a sintetiza anumite cunoştinţe, de a

te descurca în acest domeniu şi de o anumită

uşurinţă în a străbate căile geografiei, uşurinţă

generată, poate, de pasiune .

Geografia, ca obiect de stiudiu, mi-a

plăcut dintotdeauna şi consider că baza

cunoştinţelor geografice o am din şcoala generală .

Participarea la olimpiade îţi aduce numai

beneficii, indiferent de rezultat; sau, cel puţin,

capeţi experienţă şi ai ocazia să iţi verifici

cunoştinţele .

La olimpiada naţională de geografie am

ajuns după trecerea peste alte două testări : etapa

locală şi cea judeţeană .Premiul I la faza de judeţ

nu mi-a produs acea bucurie neaşteptată, când simţi

că munca îţi este răsplătită, pentru că mi-a încurcat

planurile (luasem şi la olimpiada de latină locul I şi

de aceea am fost nevoită să aleg între aceste două

olimpiade) .

Am reflectat asupra situaţiei şi am decis :

geografia .Eram conştinetă că pentru un rezultat

onorabil va trebui să depun un volum mare de

muncă într-un timp scurt, de două săptămâni

.Consider că am ales calea cea mai dificilă, pentru

că, în cazul meu, mi-ar fi fost mai uşor la limba

latină, însă m-a atras dorinţa de a cunoaşte şi alte

lucruri din domeniul geografiei, precum şi faptul că

îmi plăcea acest obiect de studiu încă din şcoala

generală .

Cele două săptămâni pregătitoare au

zburat atât de iute, încât unele aspecte nu le-am

putut aprofunda, mulţumindu-mă doar cu lecturarea

lor. În ziua de luni, 9 aprilie, când nici soarele nu se

trezise încă, reprezentanţii judeţului Botoşani la

olimpiada naţională de geografie luau trenul spre

Dej... Eram şapte elevi şi doi profesori, şi, încărcaţi

cu bagaje şi cu emoţii, ne aventuram împreună spre

acelaşi ţel: izbânda. într-o luptă frumoasă şi

dreaptă, în care armele sunt cunoştinţele, iar ostaşii,

elevii, o luptă pentru cucerirea fermecătorului ţinut

–Geografia .

Oraşul Baia Mare a fost câmpul de

bătaie, acel oraş fortificat de Munceii Mici şi Mari,

sărutat de apa râului Săsar, împodobit cu zâmbetele

locuitorilor ospitalieri. Timp de o săptămână,

„acasă” a reprezentat Internatul Liceului Economic

din Baia Mare.

Proba teoretică scrisă am susţinut-o în

jurul orei 16.00 şi a durat trei ore. Miercuri, 11

aprilie, am fost în teren, prin judeţul Maramureş,

pentru a îndeplini cele şapte obiective care se vor

regăsi în proba practică scrisă de a doua zi. Am

studiat astfel, albiile râurilor Someş şi Mara,

etajarea vegetaţiei şi a locuinţelor în zona localităţii

Breb, am făcut profilele de la Creasta Cocoşului,

Defileul Lăpuşului, Mogoşa şi Ocna Şugatag. Cu

ocazia aceasta am evaluat formele şi treptele de

relief, fenomenele care au loc în judeţul

Maramureş. De asemenea, am cunoscut foarte

mulţi elevi de clasa a IX-a din celelalte judeţe şi

chiar am legat prietenii cu unii dintre ei.

Trufia, egoismul nu îşi aveau locul în

acest grup, domnind respectul, încrederea

reciprocă, optimismul şi prietenia. Excursia noastră

a durat douăsprezece ore, ajungând cu toţii istoviţi

la internate .

În dimineaţa zilei de joi am susţinut

proba practică scrisă, după care, eliberaţi de stresul

examenelor, am hoinărit prin Baia Mare .Ce am

descoperit? Un oraş superb, în care veselia de pe

chipul oamenilor se transpune în verdele

naturii...Un oraş evoluat, care a ştiut să conserve

construcţiile medievale (Centrul vechi), alăturându-

Olimpicii 27

le celor moderne, toate armonizate cu spaţii verzi

din belşug.

Ce poate fi mai frumos decât o plimbare

prin Centrul vechi, în miez de noapte, să auzi

sfârâitul fântânilor arteziene, iar candelabrele să

arunce lumini fantastice pe pereţii caselor

medievale?Ce este mai interesant decât să străbaţi

aleele sprijinite de sălcii curgătoare şi să descoperi

o altă lume decât cea oferită sub privirea

soarelui...sau să visezi la norii sângerii care se

sparg de crestele munţilor când soarele se stinge?

Astfel de plimbări am făcut eu şi noii mei

prieteni pe drumurile băimărenilor, când numai

seara puteam evada din stresul zilei .

Vineri a fost un alt timp al excursiilor.

Am fost la o şcoală dintr-o comună la care am fost

primiţi toţi cei trei sute de elevi foarte frumos,cu

pâine şi sare, cu cântece şi mâncăruri specifice

maramureşului şi în oraşul Săliştea de Sus am luat

parte la un festival .

Când credeam că am scăpat de stresul

olimpiadei, vineri noapte am aflat rezultatele. Am

luat 84 de puncte la proba teoretică scrisă, 70,025

la cea practică, având media 80,056 .Acest lucru

însemna că m-am clasat pe locul 7, primind

menţiune .Însă, având peste nota 8,00 , sub 16 ani

până la data de 21 august 2007 şi cunoscând limba

engleză, am intrat la proba de baraj pentru

internaţională . Aceasta a constat într-o probă scrisă

şi un interviu în faţa unei comisii, în limba română

şi în engleză. Primii patru clasaţi vor merge la San

Diego în S.U.A., aceasta după ce vor mai da un

baraj, vor susţine examene din două în două

săptămâni, iar din iunie vor sta timp de două luni la

Bucureşti, unde vor fi pregătiţi pentru etapa

internaţională de profesori universitari. În

concluzie, cei patru elevi vor avea mult de

muncit,insă vor primi şi rezultate pe măsura

eforturilor .Din cei peste 25 de elevi câţi s-au

prezentat la proba de baraj, eu am ieşit pe locul 13

şi chiar am fost foarte încântată de rezultat, având

în vedere faptul că am dat-o în două limbi şi că

noţiunile erau, bineînţeles, legate de geografie .

Premierea a fost duminică, la ora 12, şi a

închegat momente de emoţie şi mulţumire. Tot

atunci am fost anunţaţi că elevii care au luat premiu

sau menţiune la etapa naţională vor intra, la

Facultatea de Geografie, fără examen.

Este formidabilă, senzaţia de împlinire

sufletească dată de ropotul de aplauze, când şeful

comisiei îţi înmânează diploma şi te felicită, pentru

rezultatul obţinut!

E bine când munca îţi este răsplătită....

Lýkeion

Olimpicii 28

Diana Andreea TANASĂ

Entuziasm competiţ ional

M-au purtat pe aripi de albatros, pe mări şi

oceane de împliniri, prin munţi şi văi de speranţe.

De sub clopotele olimpiadelor se ivesc clipe

memorabile şi rezonanţa lor se închide în ecouri,

până la evanescenţă. Cu elixir de pasiune şi noian

de voinţă, performanţa nu este atât de greu de atins.

În fond, suntem ceea ce gandim şi nimic nu poate

sta în calea viselor noastre.

Vaslui… naţionala de limba latina…

Râmnicu Vâlcea .naţionala de limba şi literatura

română. O zi diferenţă. Din aceasta cauză nu am

reuşit să stau decât două zile la Vaslui, însă am

remarcat buna organizare şi atmosfera caldă din

jurul latiniştilor. Am reîntâlnit vechi prieteni, am

cunoscut alţii noi… .m-am rupt de grup cu

nostalgie şi regret, dar mă aşteptau îin Subcarpaţi

alte emoţii, alte reîntâlniri, alte melancolii. După un

drum de jumătate de zi, am ajuns la Râmnicu în

noaptea dinaintea probei. Oraşul mi-a surâs de la

primul salut şi am ştiut că voi ajunge să-l iubesc.

Eram conştientă din anii precedenţi că la limba

română nu pluteşte în aer atâta prietenie…sunt

foarte mulţi participanţi, şi foarte diferiţi. Ştiam

însă că voi revedea o prietenă cu care am împărţit şi

Clujul, iar asta mi-a fost de ajuns. Am păşit

împreună şi anul acesta pe noi pante, am plonjat în

noi rafale de emoţii, am discutat nopţi întregi şi ne-

am influenţat mult reciproc. Căci farmecul

olimpiadelor stă nu doar în călătorii şi rezultate, ci

mai ales în persoanele deosebite pe care le

intâlnesti, cu care împarti aceleaşi pasiuni şi de la

care ai ce învăţa.

Înainte de probe emoţii interminabile…

după… ce mai rămâne decât neliniştea?

Aşteptarea… rezultatele de care uiţi şi iţi aminteşti

mereu. Poate cea mai vastă paletă de culori

sufleteşti se dezvăluie la afişarea notelor. Chipuri

vesele, chipuri posomorâte, lacrimi, zâmbete,

sclipiri în ochi, tristeţe, revoltă, ciudă, consolare….

Un tablou atât de uman… atât de impresionant…

Însa apoi toţi concurenţii se detaşează de rezultate

şi începe distracţia. Trebuie să profităm de zilele

rămase… Oraşul parcă se întristează în ultima zi,

ştim că ne va fi dor de el, că vom vrea să-l revedem

şi să retrăim sentimentele olimpiadei. Trenul mereu

pleacă prea repede,iar sufletul nostru mai ramane in

virtutea inerţiei pe meleaguri competiţionale….

Încurajată de menţiunea la naţionala de

latină, am ascultat şi anul acesta chemarea Pontului

Euxin. Tomisul s-a pregătit şi de această dată sa ne

întâmpine pe noi, cei care ţinem sus făclia romană

în templul mării şi îi păstrăm intacte aripile

cântareţului său, Ovidius. Certamen Ovidianum

Ponticum… poate cel mai aşteptat, tocmai pentru

că mereu are loc la Constanţa. Şi nu doar din

această cauză este cel mai frumos concurs la care

am participat, ci şi pentru aceeaşi atmosferă caldă,

aceeaşi comisie tânară, aceiaşi prieteni de la

olimpiada de latină. În ciuda organizării mai puţin

bune faţă de anul trecut, de această dată am rămas

cu o nostalgie nelimitată.. Ultimul concurs din

liceu… cele mai frumoase momente….cele mai

puternice prietenii… paşii lui Ovidius pe nisipul

rece al unei inimi care a spus “Adio!” . Ovidianum

şi-a meritat lacrimile de despărţire pentru exploziile

de artificii pe care le-a declanşat în sufletele

noastre.

Dar ar putea să tresară inima cuiva fără

pasiune? Nimic nu ar avea vreun rost… Iubesc

literatura…iubesc latina… fac parte din mine si de

aceea nu a fost necesar să le port pe umeri. “Cine

nu ştie latineşte, este asemenea omului care se

găseşte într-o regiune frumoasă, învăluit de ceaţă:

orizontul său este foarte limitat, el vede numai ce

este în imediata lui apropiere şi la vreo caţiva paşi

se piede în vag.” (Shopenhauer). “Adiuvare nos

possunt non tantum qui sunt, sed qui fuerunt”

(Seneca). Subscriu la aceste vorbe. Imi voi aminti

mereu cu nostalgie olimpiadele mele… În ele

închid memorii din cel mai frumos capitol al vieţii:

liceul.

Olimpicii 29

Oana TURTĂ

IMPRESIILE MELE DUPĂ

OLIMPIADA NAŢIONALĂ

DE LIMBA LATINĂ

Pentru prima dată în viaţa mea am participat

la olimpiada de limba latină. Am fost foarte

emoţionată la aflarea veştii că voi participa la

"Concursul Naţional de Limbi Clasice".

Nu-mi venea să cred că voi merge la Vaslui

şi că voi reprezenta judeţul Botoşani. Doamna

profesoară de latină, Călin Arghira, a avut

încredere în mine şi am făcut multe ore de pregătire

pentru a putea obţine rezultate bune la olimpiadă.

La Vaslui am fost invitaţi la festivitatea de

deschidere a concursului, la Casa de Cultură

"Constantin Tănase", unde a avut loc şi un

spectacol oferit de formaţiile de elevi din unităţile

de învăţământ din acelaşi judeţ.

A doua zi am susţinut proba scrisă la limba

latină şi pot spune că nu am avut deloc emoţii.

După rezolvarea subiectelor am ieşit în oraş cu

cealaltă doamnă profesoară care ne îmsoţea şi cu

baieţii care susţinuseră proba la limba greacă. Am

fost puţin stresată pentru că nu ştiam ce rezultate

voi obţine pentru că am văzut nivelul de pregătire

al celorlalţi participanţi şi aveau şanse mari să

obţină rezultate foarte bune.

Joi am asistat la o piesă de teatru, pusă în

scenă de Teatrul "V.I.Popa" din Bârlad la Casa de

Cultură "Constantin Tănase" din Vaslui. Piesa se

numea "Încurcă lume" şi pot spune că m-au

impresionat actorii şi talentul lor de interpretare.

Am vizitat de asemenea un frumos muzeu judeţean

"Ştefan cel Mare" cu secţii de istorie veche, medie

şi contemporană şi de artă modernă, Palatul

Copiilor (fosta casă Mavrocordat), Biblioteca

Judeţeană, Biserica "Sf. Ioan" şi parcul "Copou".

Vineri am fost într-o excursie prin judeţ şi

am vizitat statuia ecvestră a lui Ştefan cel Mare de

la Podu Înalt, Muzeul "Vasile Pârvan" din Bârlad

cu secţii de istorie, artă plastică şi ştiinţele naturii,

Teatrul de Stat "V. I. Popa" şi Episcopia Huşilor.

Seara am fost invitaţi la discotecă şi nu am putut să

dorm toată noaptea pentru că urma să aflu rezulta-

tul. Am aflat în jurul orei 2 dimineaţa ca luasem

premiul II cu nota 9.50 şi sincer nu mă aşteptam la

un rezultat atât de bun, nici eu şi nici doamna

profesoară. Seara, pentru a sărbători am fost invitaţi

toţi de către cealaltă doamnă profesoară la un local

pentru a sărbători.

În ultima zi s-au făcut premierile. A fost

foarte frumos, pentru mine a reprezentat o

experienţă plăcută pe care o voi repeta, sper, şi

anul viitor.

Colegii mei au fost plăcut surprinşi şi m-au

felicitat ca şi pe celelalte două colege de altfel, care

au participat la olimpiadele de geografie şi limba şi

literatura română, obţinând rezultate bune.

Pot spune că mi-am făcut mulţi prieteni şi

m-am înţeles bine în special cu două dintre fetele

de acolo, Cludia şi Diana, dar şi cu băieţii de la

limba greacă. Unul din baieţii de acolo a participat

şi la olimpiada de limba latină si la cea de limba

greacă obţinînd premii la ambele (menţiune la

latină şi premiul I la greacă).

Organizatorii din Vaslui s-au purtat

nemaipomenit cu noi asigurându-ne chiar escorta

poliţiei pentru a călători în siguranţă.

Consider că am avut multe de învăţat din

această experienţă şi sper din tot sufletul să o repet

şi anul viitor.

Arghira

CĂLIN

Participarea

elevilor la

Olimpiada de Limba Latina

Pentru noi, care vorbim o limba romanica

si avem datoria sa o cultivam, limba latina nu este o

limba ,,moarta", nici straina, ci limba pe care au

vorbit-o stramosii nostri, romani, si a populatiei

daco-romane. De aceea studierea limbii latine

inlesneste cunoasterea aprofundata a limbii române

si intareste constiinta latinităţii limbii noastre. Dar

Lýkeion

Olimpicii 30

latina este si limba unei mari culturi, parte

integranta a culturii clasice, care, este in ,,esenta

educativa. Precum gimnastica dezvolta toate

puterile musculare si da corpului o atitudine de

putere si tinerete, tot astfel tanara si senina

antichitate da o atitudine analoaga spiritului si

caracterului" (Mihai Eminescu). O altă apreciere

asupra limbii latine a facut-o Titu Maiorescu care

spunea: ,,Limba latina este pururea eel mai bun

fundament si cea mai buna disciplina pentru orice

parte a gandirii noastre;... in privinta morală este

totdeauna modelul care ne arata cum instructiunea

si educatia se uitaresc una pe alta. Studile clasice

au fost si vor fi nutrimentul principal al inteligentei

omenesti pana cand va fi vorba de bine, de adevar

si de frumos".

Printre celelalte obiecte din planul de

invatamant si limba latina isi are rolul ei si sunt si

vor fi mereu elevi care vor dori sa obtina

performante atat la nivel judetean, cat si la nivel

national prin participarea la olimpiade. In anul

scolar 2006-2007 urniatorii elevi au obtinut premii

si mentiuni dupa cum urmeaza:

- Murarasu Luciana - clasa 9 F

- Turta Oana - 9 F

*ambele s-au calificat la faza judeteana

pentru cea nationala. La etapa nationala s-a

prezentat eleva Turta Oana care a obtinut

premiul II, cu media 9.50, iar eleva

Murarasu Luciana s-a prezentat la

geografie, renuntand la latina.

Tot la clasa a 9-a F au obtinut mentiune la faza

nationala elevele: Harcu Oana si Rosu luiiana.

La clasa a 10-a F, eleva Roman Anca a

obtinut mentiune, iar la clasa a 12-a F eleva Tanasa

Diana-Andreea s-a clasat pentru faza nationala de

la care s-a inters cu mentiunea I.

Un alt concurs, la care au participat elevii

Colegiului National ,,Grigore Ghica", a fost

LUMEA ROMANICA. La faza judeteana s-au

clasat urmatorii elevi:

Albu Emanuela - 11 F, locul II

Cernusca Dana - 11 F, locul III

Azoitei Roxana - 10 F, Mentiune

Costin Adriana - 10 F

Bidihon Flavius - 10 F

DanilaCami l- lOF

Scutelnicu Daniel - 10 F

Jitariuc Alexandra - 10 F

Hutanu Anca - 11 F

Apostol Mihaela - 10 F

Gusu Oana - 12 F

Baroi Sorina - 12 F

Din toti acesti elevi, Albu Emanuela si

Cernusca Dana vor participa si la faza nationala,

care va avea loc la Suceava, pe 26 mai 2007.

Emanuela Albu

O pagină smulsă din trecut

27 martie 2005: suntem într-un automobil,

parcă, şi mergem. Nu! Nu mergem pe picioarele

noastre! Maşina îşi târâie roţile pe cel mai

fragmentat drum posibil - autostrada românească...

Iar noi, cei cu Olimpiada de Istorie, privim pe geam

- când nu vomităm - peisajul tradiţional, bucăţi de

munţi, picături de cer albastru... Avem şi companie:

laureaţii judeţeni la religie, pe care-i descărcăm la

Cluj.

Şi apoi ajungem, după 14 ore de amorţire,

la liceul de care se pare că nici un timişorean nu

auzise-ceva cu electronice. Eram cazaţi pe acolo.

Şi ne-am stabilit în camera 401, formaţia alcătuită

majoritar din fete: Roxana, Emma, Diana, Ioana şi

Alina. Iar George - singurul băiat, se odihneşte în

camera de vis-à-vis. Cât despre inspector, ca

profesor însoţitor, şi şoferul, dorm, amândoi, ca un

spin în coaste, în camera vecină. De aceea, cum

începe conversaţia noastră să fie mai înflăcărată,

cum vine ba unul, ba celălalt...

29 aprilie, avem concursul - nu e deloc

greu. După trei ore- Uff!! Bine că am terminat.

31 aprilie, apar şi rezultatele - 8.35,

premiul special. Şi continuă ‚şirul‟ zilelor de

relaxare, în Timişoara... Avem, noi, un program pe

care scrie „excursii frumoase prin judeţ şi vizite la

muzee”, şi tot felul de activităţi educative, care

rămîn, însă, pe program. Ca o amintire a ce putea

să fie, dar nu a fost... Adică nimănui nu-i păsa de ce

facem, inspectorul îşi ia tălpăşiţa şi se cultivă, prin

muzee şi magazine, fără noi...

Şi rămân, astfel, botoşănenii, ca nişte puii

fără cloşcă - excursiile promise şi domnul inspector

amintesc de omul invizibil al lui Wells... Dar când

vedem că aşa stau lucrurile, mergem, cu o hartă de

prin mapă, primită - sfântă hartă!! - şi vizităm, şi

noi: mergem într-o grădină botanică, ne încântăm

ochii cu tot felul de clădiri - majoritatea bisericeşti:

catedrale catolice, renumita catedrală ortodoxă

timişoreană - pe treptele căreia stătea mulţimea în

Olimpicii 31

care s-au tras primele focuri în decembrie 1989…,

opera din centrul nou, şi chiar şi o sinagogă... Iar

râul Bega e superb, seara, iluminat...

1 aprilie, ultima zi... Suntem premiaţi, şi

apoi plecăm, pierzînd, o bucată din noi, fie că vrem

sau nu, şi acumulând, în schimb, experienţă…

poate şi amintiri...

Sabina BÂZGAN

“L’olympiade de français”…

Quand je prononce ces mots, la flamme de la

passion verse un torrent d‟émotion dans mon

coeur. Mille sentiments contraires inondent mon

âme.

“Olympiade.....” : voici la clé avec laquelle

j‟ai ouvert un monde insolite. Et je voyage dans le

temps en 2005. Râmnicu Vâlcea…Mon Dieu!

Jamais je n‟oublierai mai premiere nationale. Le

voyage en flèche bleue, la charmante ville

montagnarde…les répétitions dans le train, mes

fols espoirs…, l‟internat blotti dans la montagne..

Et puis le concours. Le lycée Mircea le

Vieux, berceau de l‟histoire, attendait les

concurrents les bras ouverts. Je suis émue, émue et

agitée. Je lis un livre pour me calmer, je parle à une

concurente de Bucarest, je m‟inquiète et j‟attends

une heure les sujets. Enfin! Le coeur battant la

chamade je commence à les résoudre. C‟est pas si

difficile que ça! Enfin, je ne vois plus rien, je ne

sais plus ou je suis, ce qui je fais… il n‟y a que moi

et les sujets!

Mais c‟est fini maintenant. Heureuse,

accompli, je joins les autres. Loredana est inquiète,

Mãdãlina pleure, Andreea jubile. On est tous

impatients de voir les résultats. Cependant, il nous

faut bien attendre deux jours, deux jours qui

mettent longtemps à passer.

Il pleut! Ah! Maintenant, quand on part en

excursion… C‟est exaspérant… Je me rappele un

poème français: “..il pleut dans mon coeur!” . Les

filles de Bucarest nous chassent de leur bus…Mon

Dieu! Mais pour qui se prennent-elles donc? Sauf

ces accidents l‟excursion est merveilleuse! “Le

monastère en bois”, “Le monastère Cozia”…les

merveilleuses montagnes. Cependant je suis

inquiète, quoique ma mine sois gaie. Il fait chaud

maintenant et le soleil caresse mes cheveux. Qu‟ai-

je fait à l‟olympiade? Quelle note prendrai-je? Et si

je déçois les autres? Et si tout va bien? Je ne sais

plus que croire… On approche de Râmnicu Vâlcea

et des résultats… Mon coeur bat fort, si fort qu‟il

va se briser. Non, je ne dois pas être émue, non, je

dois me calmer, c‟est bien! Mais devant la liste, ma

belle résolution s‟évanouit. Où est ma classe? Où

suis-je? Tremblante, je cherche mon nom. Où est-

il? Où est-il? Enfin, le voilà! 8,63! C‟est cela, je

prendrai une mention! Loredana pleure de ne

prendre qu‟une mention, elle, qui a remporté le

premier prix l‟année passé, Mãdãlina est heureuse

d‟en prendre une, moi, je ne sais pas ce que je dois

faire: Rire? Pleurer? Je ne fais rien de tout cela. Je

regarde les autres: certains pleurent tout leur soûl,

d‟autres éclatent de rire. Tout se mélange dans mon

coeur. Ça va, c‟est bien pour le début.

Le coeur battant la chamade, je prends ma

mention en me promettant bien de revenir l‟année

prochaine et de remporter le premier prix.

2006: Târgu Jiu. Je suis plus expérimentée

cette année et je sais que je me débrouillerai mieux.

Uh! Mais comme la ville est laide! Je me donne la

peine de répéter, mais c‟est en vain! Il y a une

station de musique qui inonde toutes les pièces et

meme la salle de lecture. Je suis calme,

terriblement calme!

Le jour est arrivé. Calme et digne je me

dirige vers l‟inconnu: Brrr…un labo de biologie.

Les émotions me gagnent peu à peu. Le temps

passe vite et les sujets arrivent. Tout va bien, tout

me semble simple. Ça y est! J‟ai tout fait! Loredana

pleure, Mãdãlina est agacée. Anna est inquiète et

moi, je suis gaie. Raluca est contente elle, aussi.

Mais jusqu‟aux résultats, il y a l‟excursion. Mais je

suis inquiète, trop inquiète pour penser à Brâncuşi.

Je me recueille au monastère Tismana et je sens

que je vais claquer au spectacle folklorique. Mais

les résultats approchent. Je dois être forte. Ça y est!

Nous voilà! Iuliana jubile de remporter le IIIe prix,

Loredana pleure amèrement de ne prendre ni

mention, Raluca pleure, elle aussi, mais moi? Moi?

Eh bien, moi, j‟ai pris 8,89. Je prendrai encore une

mention. Encore? Je ne sais plus que faire, que dire,

que penser, mais une chose est certaine: le prof sera

mécontent, terriblement mécontent. Je ravale mes

larmes. Non, je suis forte; à quoi bon pleurer? Le

concours a passé et ma mention prise, je réfléchis.

Une olympiade? Qu‟est-ce que ça veut dire? 150

cahiers, une adolescence perdue, 230 livres, mille

heures passées le nez dans les fiches, 40 Rons dans

les poches, un papier qui confirme ce que je savais

déjà, un sentiment de mécontentement, les critiques

des autres, 3 épreuves écrites semestrielles qui

m‟attendent et pour lesquelles je n‟ai rien fait, les

Lýkeion

Olimpicii 32

rubriques vides dans le registre, une vue esquintée

et des profs jamais contents de “rien qu‟une

mention, bah! J‟attendais plus de toi!”

C‟est ça l‟olympiade? J‟en doute, mais,

enfin, je ne sais plus que croire. Mais une chose est

certaine: il faut toujours continuer, ne jamais

renoncer, travailler d‟arrache-pied… jusque quand?

Pour arriver où?

Mais non! Une langue est très importante! Et

Sighet me l‟a confirmé. Je me vois entourée de tant

de politiciens, de profs universitaires. Américains,

anglais, français, allemands, polonais, hongrais…

Je comprends chaque mot de la conférence de

Thierry Wolton sur l‟islamisme, je lui pose une

question, il me répond…je suis traductrice pour une

ou deux heures… La grève des étudiants de

1946…Merci, madmoiselle, mais où avez-vous

appris le français si bien que ça? Enfin! Voici

quelqu‟un qui m‟aprécie pour ce que je suis, pour

ce que je fais…Le coeur gonflé de bonheur, je

prends mon prix… Le téléphone sonne: Bonjour,

madmoiselle Bâzgan Sabine, vous êtes en direct sur

Radio Culturel! Comment vous-êtes vous sentie à

Sighet? Qui est-ce que le prix a signifié pour vous?

… et la voix chaleureuse d‟Anne Blandiane qui

parle de l‟élite, de l‟avenir du pays, du proies du

communisme…

Et la performance continue… La XI-e! Où

serai-je? Que ferais-je à l‟olympiade? Mais qui

sait? L‟avenir est plein de surprises!

jurnal 33

Pagini

de

jurnal

Lýkeion

jurnal 34

Alexandru CARP

Vineri, 27 aprilie 2007

Ce e un jurnal? Ce ar trebui să conţină el?

Cât timp ar trebui să-mi dedic pe zi pentru a-mi

transpune trăirile pe hârtie?... Sunt întrebări la care

voi încerca să găsesc un răspuns, deoarece ultima

mea temă e să-ncerc să ţin un jurnal timp de o

săptămână. Pentru început, am ales formatul

electronic, deoarece tehnologia ne permite să ne

ţinem amintirile în mici cubuleţe binare, teoretic

indistructibile.

Dacă tot am ales să am încredere în micul

meu prieten de tinichea, cred că nu mai are rost să-i

spun jurnal. Engleza joacă un rol important în viaţa

noastră, a adolescenţilor, iar jurnalurile au evoluat

în blog-uri, articole electronice, tot mai răspândite

în rândul tinerilor care au nevoie de comunicare şi

simt că nu mai pot trăi o secundă dacă nu le

destăinuie şi celorlalţi propriile trăiri şi secrete.

Până nu demult, chiar şi eu voiam să mă încumet

să-mi organizez un blog propriu, dar timpul mi-a

fost potrivnic.

Sper ca acest mini-jurnal să fie elanul de

care am nevoie pentru a începe istoria unui nou

blog...

Sâmbătă, 28 aprilie 2007

O zi fericită... de ce? Pentru că astăzi e

prima zi din mini-vacanţa de patru zile cu care

conducerea României ne-a surprins. Planuri multe,

complexe, ieşiri la terase, la iarbă verde, oriunde

dacă avem mâncare şi sucuri...

Patru zile de abuzuri: mititelul românesc,

bere şi sucuri. O mare parte din români sunt

obişnuiţi să-şi dedice zilele libere destrăbălării.

Nici unul din această categorie nu realizează ca

fiecare zi liberă petrecută astfel îţi poate răpi zile

preţioase din viaţa ta, devenind dintr-o clipită

pentru timpul cosmic, într-o clipită pentru spaţiul

teluric. Gradul de inconştienţă şi teribilism atinge

apogeul în adolescenţă. Tentaţiile sunt mari, iar

riscul de a sta în umbra celor “cool” e mare; de

aceea, efectul de turmă e în vogă. Nu lupta

împotriva ignoranţei! Susţine-o! – o campanie

publicitară care ar putea descrie ce se întâmplă

astăzi în rândul “celor mici şi inocenţi”.

Cu riscul de a părea “not-cool”, îmi voi

petrece restul zilei acasă, unde singurele tentaţii

sunt petrecerile ostentantive organizate în camera

alăturată, la care iau parte prietenii buni de familie

ale doamnei Barbie şi ale domnului Ken.

Duminică, 29 aprilie 2007

Sunt un adolescent printre adolescenţi.

Instinctele mele primare sunt conduse de o minte ai

cărei poli se schimbă de la o zi la alta. Nu încetez

să mă întreb dacă tuturor li se întâmplă acelaşi

lucru.

Ce e dragostea pentru un adolescent? E

vreo diferenţă între dragoste şi iubire? Oare

ataşamentul faţă de o persoană nu e doar o rutină

ale cărei fundaţii sunt adânc îngropate în minţile

noastre fragede? Dragostea la prima vedere nu e, de

fapt, o simplă atracţie fizică?

Răspunsurile ar putea fi mai simple decât

ne-am aştepta, iar, în acelaşi timp, ar putea fi cu

mult peste capacitatea noastră cognitivă. Cum îţi

poţi petrece tot timpul liber gândindu-te constant la

acelaşi cineva, şi de ce toate neajunsurile datorate

acestei atitudini ale tale, trec, brusc, într-un plan

secundar, sau chiar terţiar? De ce continui să

răspund unor întrebări cu alte înterbări?

Printre cauzele pentru care unii oameni ţin

jurnale se află şi dorinţa de a retrăi acele momente

unice în viaţă, pentru a privi problema şi din

punctul de vedere al unei persoane detaşate de

situaţie. Probabil unei minţi lucide, trecute prin

numeroase experienţe grăitoare, vorbele mele i se

vor părea infantile, lipsite de noimă, dar de ce să

încerc să desluşesc viitorul când nu pot să înţeleg

prezentul?...

Luni, 30 aprilie 2007

Aparent, toate planurile noastre s-au

risipit, iar astăzi va fi o zi ca oricare alta, cu

excepţia faptului că nu voi merge la şcoală. Cu

ce-aş putea să-mi ocup timpul? Tezele se-

apropie, dar e prea devreme să încep să fac o

recapitulare...

jurnal 35

Bătrâna mea chitară abia aşteaptă să se

pună la dispoziţia unui novice, ca mine, pentru

a “zdrăngăni “cu mândrie câteva acorduri şi

celebra “Nothing else matters”.

Instrumentele vechi au un secret, pe

care nu ţi-l vor dezvălui niciodată. În lemnul

îmbătrânit se ascund primele acorduri ale unor

muzicieni locali destuli de buni. Mă închin

umil în faţa lor... la prima lecţie de chitară am

fost speriat; nu înţelegeam cum reuşeşte un om

să-şi contopească mâinile cu un instrument atât

de greu de mânuit, dar imposibilul se sfarmă

uşor în faţa determinării...

Marţi, 1 mai 2007

E ziua cea mare! E 1 Mai, Ziua

Internaţională a Muncii. “1 Mai”-ul românesc are

în spate o istorie îmbelşugată.

Încă din primele zile ale comunismului, şi

până pe 1 Mai 1989, această zi era sărbătorită, cu

mare fast, în cinstea celor care muncesc. Nimeni

care a trăit în acea perioadă nu a uitat de defilări, de

discursurile patriotice, de ceremoniile organizate de

autorităţi.

“Ziua muncii” a fost şi este sărbătorită ca o

zi de odihnă, de cinstire a celor care muncesc. Deşi

poate fi considerată o sărbătoare “comunistă” de

mulţi tineri, ea a fost prezentă chiar şi în ţările

capitaliste, unde muncitorii organizau manifestaţii.

Ce înseamnă pentru mine această dată? Pe

lângă faptul că e o zi liberă, e ziua care trebuie

dedicată relaxării, iar acest timp liber ar trebui

petrecut într-un mod cât mai plăcut pentru fiecare.

E ziua care trebuie să înzestreze pe toată lumea cu

acea poftă de viaţă pe care o simţi când vezi pentru

prima dată chipul mamei tale. Te detaşezi complet

de muncă şi înţelegi că viaţa nu înseamnă doar

bani. Cât e de plăcut să fii lângă prietenii tăi, lângă

oamenii la care ţii şi de care nu concepi să te

desparţi în viitorul apropiat, să uiţi pentru o clipă de

grijile care te bântuie constant, să fii tu însuţi!...

Miercuri, 2 mai 2007

Şcoala reîncepe în forţă. Se pare că anul

acesta „ziua muncii” va desemna începutul unei

perioade destul de lungi de muncă. Vin tezele,

testele, evaluările finale, nu mai e mult până se vor

încheia mediile. Toţi luptă, dar pentru ţeluri

diferite. În timp ce unii încearcă să obţină o medie

cât mai apropiată de 10, alţii se zbat pentru a evita

răpirea unei săptămâni din vacanţa de vară şi

reîntoarcere, de la toamnă, în aceeaşi clasă. Se

poate spune că s-a deschis sezonul vânării notelor.

Scuzele vin cu nemiluita. Micii oameni de

ştiinţă caută noi metode de a-i înşela pe profesori.

De ce să petreci două ore învăţând când poţi

petrece acelaşi timp pentru a-ţi pregăti o fiţuică. Nu

cred că omul perfect a fost creat. După Biblie, se

poate spune că strămoşii noştri ne-au „înzestrat” cu

păcatul strămoşesc, dar eu cred ca e doar un alt

mod de-a spune că omul e predispus erorii. Însăşi

definiţia omului ar trebui să menţioneze că omul e

făcut pentru a greşi. Nu există perfecţiune, dar

trebuie să înveţi să-ţi controlezi instinctele.

Poate că trişând vei ajunge un nimic, sau

poate că vei ajunge un mare om de afaceri, dar

unde-ţi este morala, etica? Cât de departe vei fi

dispus să mergi pentru a-ţi atinge scopurile proprii?

Joi, 3 mai 2007

Au trecut şapte zile de când am scris

primul cuvânt în acest mini-jurnal. Am observat că

poate nu ar fi atât de greu dacă m-aş hotărî să-mi

organizez propriul meu blog. Am înţeles ca un

jurnal nu înseamnă să-ţi oglindeşti întreaga viaţă pe

o hârtie, ci doar acele momente importante, acele

trăiri marcante, de care ai vrea să-ţi aminteşti la o

vârstă mai înaintată, şi pe care vei vrea să le judeci

şi din altă perspectivă.

Dar un jurnal nu e creat după set stabilit de

reguli. Fiecare are propria sa definiţie pentru jurnal,

şi fiecare îl va completa după bunul său plac. Dacă

e un chin să-ţi aşterni ideile pe o hârtie, jurnalul

respectiv nu va mai fi jurnal...va fi doar o rutină

plictisitoare de care ai vrea să scapi cu orice preţ,

dar conştiinţa (sau un cadru didactic) nu îţi permite

să renunţi. Poate că e „la modă” să ai un blog, sau

poate, pentru unii, e de-a dreptul plictisitor. Cert e

că tot mai mulţi tineri aleg să-şi împărtăşească

experienţele cu ceilalţi din generaţia lor. Unii sunt

scriitori, alţii simpli cititori, dornici să înveţe din

trăirile celorlalţi. Totodată, adolescenţii comunică

mai bine cu alţi adolescenţi. În faţa părinţilor apare

acel respect profund pe care toţi îl nutresc (cel

puţin aşa ar trebui) şi pe care puţini au curajul să îl

depăşească pentru a împărtăşi chiar şi cele mai

dureroase secrete. Printr-un jurnal sau un blog vei

putea să depăşeşti astfel de situaţii şi uneori poţi

căpăta curajul necesar pentru a te confesa mamei

tale sau tatălui tău.

Deci ce e un jurnal? E fereastra spre

sufletul tău, labirintul minţii tale...

Lýkeion

jurnal 36

Liudmila CARŢA

Blestemul istoriei - blestemul vieţii

fagmente de jurnal

Se dedică tuturor celor ce simt si gândesc,

tuturor românilor de dincolo de Prut, care au

trecut peste aceste realitati crunte, tuturor

celor care vor citi aceste rânduri.

1. Dezertare

Cum timpul fuge bezmetic, neştiind unde

vrea să ajungă, cum, după soare, vine ploaie, cum,

după vaă, vine toamnă, şi totul e acord de chitară,

cum iarna îngheaţă pamântul şi pasările cad din

copaci, ca prunele uscate, şi, precum eu m-am

saturat, de toate astea, m-am hotărât să fug. Unde?

Nu ştiu. Ci doar m-am hotărât să fug, până când

oboseala îmi va şlefui trupul, iar el se va topi în

flacări de chin.

Toţi pleacă, nimic nu ne mai leagă,

prietenie, distracţie, ani de copilărie, de

adolescenţă, petrecuţi împreună, au luat sfârşit.

Lumea e pustie. Casa mea e pustie. Unghiuri

diferite îsi fac loc in orice fiinţă-mi dragă. Eu, ce să

fac? Mi-e silă de singurătate, de lumea asta

egoistă, ce-i doar o alergare după bani. Am pierdut,

deja, tot ce-am avut mai frumos, în acest colţ de

lume: mamă, frate, iubit, prieteni. Frumuseţea

interioară s-a transformat în ură, şi n-a rămas decât

chipul de lemn, încreţit de urlete şi plâns...

Moldova mea, ,, frumoasă şi iubită“, nu e decât un

hău, pe un şes bine conturat. Nu mai pot să respir

aerul ruşilor alcoolici şi greţoşi, cu rusa lor de mare

fudulie, pe micul nostru teritoriu, pe care l-a iubit

atât de mult Eminescu, pentru care a luptat Ştefan

cel Mare. Gunoaiele astea, de la conducere, ne-au

ruinat. Doare, căci mii de copii plâng, în apărarea

limbii române, pentru a o păstra, pentru a nu fi

înlocuită, cu rusa, şi visează la o minune istorică.

Oare fraţii noştri, din România, iubesc limba

română la fel de mult precum cum o iubim noi?!

Cristina îmi spune că în România oamenii sunt

generoşi şi cu suflet mare. Eu văd România ca pe o

ţară pitorească, în care ura îşi face greu loc, iar

frumosul e divin.

Gata! Plec să-mi îmlinesc un vis de mult agăţat de

o arteră a inimii mele. Nu voi întreba de mama, nu-

i voi spune lui tata... Îmi semnez, singură, sentinţa

unui viitor...

Un paşaport, câteva formalităţi, un bilet

spre Iaşi, acte depuse, aşteptarea unui răspuns…

admisă!

Un fapt împlinit. Bucurie, veselie, vise, o lume

nouă. ,,Nu mi-e frică”, am exclamat, la un moment

dat. Doar tata plângea… copiii lui pleacă. Mai

rămânea de făcut valiza, cu câteva lucruri strict

necesare, de spus un ,,adio”, copilăriei mele, un

,,pupic” căţeluşei dragi şi ,,paca” (,,pa”, în rusă)

lume degradată... ,,Duceţi-vă dracului, ruşi

împuţiţi”, dar... ,,nu te voi uita, Moldavo, tu, n-ai

nici o vină”…

Aşa se fuge de undeva. Aşa am fugit eu,

din mediul din care nu credeam că voi mai scăpa. O

viaţă bolnavă, stâlcită de sărăcie şi de ruşii cu

drepturile lor, locul unde care moldovenii îşi pierd

exprimarea, devenind nişte amfibieni în mâinele

comuniştilor. Ca o ultima dorinţă, aş fi vrut să

arunc o bombă atomică, peste naţia rusească, să-l

spânzur pe Voronin, cu politica lui de doi bani.

2. România

Afară e noapte. Mai e puţin, şi cerul va

începe să-şi deschidă ochiul roşu, de data aceasta

sper ca ziua să mă salute, cu duioşie şi zâmbete, pe

faţă. Unde merg…? Dorohoi. Habar nu am, unde se

află… ce reprezintă, ce mă aşteaptă? Dar nu mă

întorc, din drum. În mine se ivesc unele remuşcări,

dar nu dau pe faţă, mii de gânduri îmi urmăresc,

calea. Sufletul e, parcă, între ciocan si nicovală.

,,Voi învinge!”... ,,Va fi bine!”, îmi şopteşte, o voce

interioară...

Mi-e foame. Sunt obosită şi vreu să dorm,

dar nu pot. Vreau să fiu trează, să vad noul, din faţa

mea… Am trecut Prutul, sunt pe pămînt românesc!

Îmi vine să sărut pământul, să îmbrăţişez lumea de

aici – România. Mare, munţi, soare, libertate,

oameni culţi, asta era imaginea mea, despre

România...

3. Un nou început – impresii

Iată-mă ajunsă la doamna ce-mi oferea o

cameră în chirie; doar pentru câteva zile, mai am o

colegă, Oana. Mi-am lăsat bagajul şi am pornit spre

liceu. “Surprise”! Feţe ciudate, fete, practic

dezbrăcate, băieţi rockeri, pletosi, cu lanţuri şi

jurnal 37

cercei spânzurate, care mai de care, raperi cu

pantalonii largi. Mă uitam, în jurul meu, încercând

să găsesc un chip plăcut, asemănător celor din viaţa

mea de până atunci. Nimic. Colegii, de fapt

colegele, o afişare banală, ca atitudine, fără

cuvinte… M-am aşezat în ultima bancă, încercând

să înţeleg ce vorbesc, ce se petrece. O frică îmi

răcea trupul, doream să fug, undeva, unde să fiu

singură.

Fratele trebuia să plece, însă eu îl imploram

să rămînă cu mine, ochii îmi sclipeau de milă, dar

zâmbetul nu-şi pierdea, locul. Cum mai poţi

zâmbi, când, de fapt, în tine dospeşte o oală grea,

de durere? Eu pot, nu ştiu cum, dar pot.

Autobuzul şi-a ambalat, motorul, de

plecare. Oare când am să-l mai văd? Un ,,pe

curând”, ce a fost, practic, o îndepărtare totală. A

plecat. Priveam în jur, disperată, în speranţa că voi

găsi pe cineva cunoscut, cineva cu care să vorbesc.

În zadar. ,,Dă-mi o mie”, o voce, un chip murdar şi

doi ochi rugători. Ce ,,mie”?! Bani, habar n-am, cu

hârţoagele astea. Care o fi... ,,o mie”? Dar i-am dat,

o hârtie verde. Gânduri peste gânduri. Pe unde s-o

iau? Unde să merg...? Ce să fac? Aşa au trecut,

multe zile...

Am avut prilejul să văd, în Dorohoi, turme

de vagabonzi, fraieri peste fraieri : ,,hei gagico,

cum te cheamă?”, ,,ieşim la un suc?”, ,,puştoaico,

ce faci?”, etc, etc. Mă întrebam, ce-s cu ăştia, oare

toţi sunt la fel? Uite, aşa începusem un nou

,,început” de chin.

4. Dog eat dog

S-au scurs doi ani, de atunci. Ce mi-a adus

România, mai bun? Nu ştiu. Doar, poate, mi-a

deschis, mai larg, rana spre durere, mizerie şi

egoismul lumesc şi, în special, asupra noastră, a

basarabenilor. Da, a basarabenilor, aşa suntem

văzuţi, aici, ,,basarabeni”, şi nicidecum români!

Ura a crescut, în mine, de la o zi la alta, am venit

cu atâta drag, şi pot spune că m-am inhibat, cu atâta

scârbă... ,,Frate cu frate se mânâncă”, o expresie

bine potrivită, pentru aceste două ţări, România şi

Republica Moldova...

Foame, zile grele, când nici măcar din milă,

nu primeşti o bucăţică de pâine, ger, şi ,,cancer”, în

casă, de-mi vedeam trupul albastru, de frig… Un

sfat… o vorbă caldă, am tot căutat, dar nu am

primit, de la nimeni. Gazdele ştiu doar bani să

ceară, şi, dacă s-ar putea, cât mai mulţi, însă cum

traieşti şi ce condiţii îţi oferă, nu contează, chiar şi

grajdul de animale, pentru un ban, îl fac cameră de

închiriat. Lucruri şocante, cuvinte usturătoare. ,,Noi

nu avem nevoie de voi!”, a fost replica dură pe care

mi-a aruncat-o, cineva, la expunerea dorinţei mele

de a se alipi Basarabia, la Romania. Câtă cruzime.

M-a făcut să înţeleg că visul tinerilor din Republica

Moldova nu va fi, niciodată, împlinit... Astfel, am

găsit răspunsul, la întrebarea: ,,De ce, atâţia ani,

România nu a făcut nimic, ca să recâştige, să

scoată, din ghearele măcelarilor comunişti,

teritoriile pierdute?” Răspunsul e simplu, ei nu ne

mai vor. Mii de studenţi moldoveni, poate, au venit

să ceară ajutor, şi să obţină o întoarcere, a istoriei,

şi, probabil s-au izbit de aceeaşi piatră tăioasă.

Azim ştiu că trebuie să lupt, să trăiesc pentru mine,

să uit de copilărie, de prieteni, de persoanele

dragim rămase acolo unde eu nu mă voi mai

întoarce...

Sunt două lumi diferite, şi, în acelaşi timp,

la fel... doar podul de flori le desparte, şi mizeria pe

care încearcă să o acopere, infinita mizerie din şi

dintre aceste două ţări. Să vă povestesc cum e să

treci vama, când un vameş român huleşte românii

din R.Moldova, cică “sunt nişte porci de ruşi”, şi.

nici românul moldovean, la rândul lui, nu se lasă

mai prejos, căci toţi, au cuvinte, prin care să

batjocorească... Astfel, am înteles că nu Prutul, ne

desparte, ci, de fap,t gunoaile pe care ni le turnăm,

în cap, reciproc. Basarabenii au mândria cretină că

sunt basarabeni, de parcă ar avea vreun merit prin

faptul ăsta, iar românii din România sunt

complexaţi, pentru că sunt români, şi, când ajung

altundeva, se fac mici, mici, şi se urăsc, din cauză

că s-au născut români, ca şi pe toţi românii pe care

îi întalnesc, din cauză că le amintesc de originile

lor...

Aceasta e imaginea a două ţări în care totul

e putred, în care se vede doar distanţa milimetrică,

dintre ele, nu şi altceva. Două palme ce-şi trag

palme botului comun. Scene de epilepsie patriotică

şi de scuipare, împotriva vântului... Sau de nu mai

ştiu eu ce. Numai nu ceva sănătos...

Când am ajuns în România am înţeles că

drumul meu nu s-a terminat, aici. Că voi mai avea

de mers mult, până să ajung acolo unde să mă simt

bine. Dar unde voi găsi, un astfel de ,,acolo”, pe

care îl tot caut? Poate cel mai bine e când stai pe

loc şi crezi, visezi că altundeva e mai “fain”. Nu

ştiu. Sau poate voi muri,

curând, şi voi găsi,

liniştea dorită, fară clase

sociale, fară bani, fară

identitate naţională, ci

doar eu, Ly...

Elegia nebuniei

(desen de

Bogdan Şoltuzu)

Lýkeion

jurnal 38

Claudia GHERMAN

Monologul sufletului…

între doi de unu

Uneori iti e greu sa traiesti, dar stii ca

trebuie sa mergi mai departe, orice ar fi...Alteori e

dureroasa si siguranta ca maine vei incepe o noua

zi… poate mai grea ca cea de ieri, si mai neagra ca

cea de azi, insa trebuie sa continui sa traiesti...

Daca nu pentru tine, cel putin pentru cei care te

iubesc si ale caror suflete iti cer sa faci lucrul

acesta.

…Sufletul tau s-ar putea stinge, datorita

neputintei care iti curge prin vene, nefericirea fiind

inevitavila. Trebuie sa te intelegi, sa-ti asculti

sufletul, cel care iti arata calea spre libertate, spre

sacralitate… Trebuie doar sa fii tu insuti si sa te

respecti! Pur si simplu, sa-ti respecti propriul

destin !

Cui sa cer ajutor, cand nimeni nu-mi

intelege durerea… Doar ingerului meu pazitor, dar,

si el, a fost izgonit, de langa mine… Nimeni,

absolut nimeni, nu ma mai poate ajuta. In acest

moment sunt doar eu, alaturi de sufletu-mi ucis de

durere. Cine ma mai poate auzi, acum ?! Destinul

meu e sortit pieirii in singuratate. Cat de incet si

trist se stinge… Nici macar puterea de a mai

ingana, un cuvant, n-o mai are… a renuntat la

lupta… de fapt, ce lupta a avut, cand a inceput-o

invins… Parca nici nu am trecut, prin viata !

Existenta soartei mele negre si intunecate

aduce suferinta, in jurul meu. Propriu-mi suflet nu

cunoaste decat un singur sentiment: ura! Uraste

totul... chiar si pe sine insasi... desi, in aceste clipe

de ura, suprema, ghearele negre ale Mortii isi fac

loc, in el, ura nu-l lasa... il acopera... il invadeaza...

Regina Neagra mi-l fura, ma lasa singura, pustie...

nu mai am suflet... nu ma mai simt... e departe

ura... dar nici iubirea nu o mai cunosc... Sunt goala,

pe dinauntru... nu ma mai cunosc... nu mai stiu cine

sunt...

Demonii existentei mele imi fura sufletul,

il chinuie, il ucid... Tipatul lui negru e aproape

inexistent, de atata durere... Pentru el, suferinta este

singurul prieten... nici macar eu nu-l mai ajut, nu-l

mai aud... nici nu mai recunoaste bucuria, cand e in

jurul lui... Simpla-i existenta constituie chinul

suprem... si nepasarea mea il duce in Iad... Demonii

din sanctuarul negru il golesc de viata si-i lasa doar

rautatea si ura. Acum a devenit un demon ce imi

chinuie mintea, o inunda cu durere si o distruge, am

devenit un Demon al singuratatii, al durerii... al

Mortii...

Nu apartin nimanui. Sunt numai a mea.

Aceasta apartenenta se manifesta pana si in cel mai

intunecos ungher al sufletului meu, suflet care nu

ma mai vrea, care nu face nici un efort sa ma-

nteleaga. Ma lasa singura, sa ma lupt, cu viata asta

lipsita de sens, uneori, si atat de minunata si

superba, alteori… Cine ma poate intelege, daca nu

sufletul meu?! UNDE ESTI, SUFLETE? De ce nu

vrei sa mai stii nimic, de mine? De ce m-ai lasat,

prada, singuratatii? De ce m-ai abandonat, in

lagarul uitarii ? Iubirea ta, pentru mine, nu mai

exista… s-a pierdut… m-ai lasat in cele mai negre

clipe ale vietii… si vei continua cu nepasarea… O

clipa de-ai veni, inapoi, sa-mi spui ca, din orice colt

ai fi, intotdeauna vei veghea, asupra mea,

intotdeauna eu voi fi singurul lucru pe care il

iubesti, cu adevarat, si, mai presus de orice, eu voi

fi pamantul pe care il calci si cerul sub care zbori...

Dar nu, nu vii! Te implor, iubeste-ma, suflete!

Trebuie sa ma iubesti, suflete, altfel eu nu voi putea

sa-mi continui viata... tu esti inceputul si sfarsitul

meu, alaturi de tine am cunoscut limitele

infinitului, adancurile Iadului si maretia Raiului...

Vreau sa te salvez din mana Diavolului, sa te aduc

inapoi... dar cum, cand tu insuti te-ai vandut?

Pot doar sa ma abandonez adancurilor

intunecate, pentru a fi, impreuna, macar in

adancurile lui, sau... poate... sa te rascumpar... Dar

ce pot da, in schimbul tau, cand tu esti atat de

nepretuit... Ce ar putea valora... cat tine?

Iubirea mea pentru tine... doar ea poate fi la

fel de valoroasa ca tine... dar n-o pot da, nu pot

renunta la ea... fara ajutorul ei nu ne vom regasi

niciodata... nu vom putea apartine unul celuilalt

niciunde, nu vom putea fi EU... Te rog, fugi din

ghearele Diavolului, si intoarce-te... nu mai pot

continua fara prezenta ta, fara suflul tau, fara tine,

suflete... Clipa cand ai parasit trupul meu, existenta

mea, a fost cea mai sumbra si cea mai neagra clipa

din propria-mi existenta. Te rog, ajuta-ma sa te

salvez, ca mai apoi sa ma poti salva, pe mine, pe

cea care nici nu mai poate vedea nici drumul pe

care il calca, cea care incepe sa-si piarda memoria,

vazul, simtul... cea care incepe sa se piarda, pe sine

insasi...

jurnal 39

Unde esti, suflete? Ma pierd... uit de

mine... de lumea asta, de viata, de tot... si acum...

de moarte... Te iubesc, suflete! Aceste ultime

cuvinte sunt pentru tine... intinde-mi mana ta, sa

fim impreuna, macar acum, cand aripa neagra a

Mortii ne goleste trupurile de viata... sa simt Iadul

asta, dar numai alaturi de tine... cel putin acum sa-

mi regasesc EUL...

Totul pare a ma strivi... Greutatea

sufleteasca imi face cugetul sa atarne... Nu ma mai

cunosc... parca m-as uita, pe undeva, printr-un lagar

de mizerie...I ncerc sa cer ajutor, dar...nu exist, sau

poate ca exist doar eu... Ceilalti ma uita, ma distrug

si rad, sec, de soarta mea... parca nu-i inteleg... dar

nici pe mine. Imi par un strain, un nimeni!De ce

trebuie sa fiu, eu, cea mai odioasa fiinta din lumea

asta nenorocita... de ce ma ucide remuscarea ca nu

fac, destule, pentru a ma ajuta...? As putea sa ma

sinucid... probabil este singurul lucru ce m-ar putea

salva, acum... Dar nu vreau sa ma salvez, ma urasc

prea mult pentru a-mi face acest bine... de ce ma

simt singura, in zgomotul care ma-nconjoara...? De

ce toti ma alunga, din vietile lor... dar incep sa-i

inteleg, din moment ce nici macar eu nu ma pot

accepta! Cum m-ai putea tolera tu, cand nu-ti inspir

decat dispret si mila? Si cum ar putea sa-ti fie mila,

de mine, cand eu ma sinucid, in fiecare clipa, cu

mila pe care mi-o port... Ma simt de parca undeva

am primit un „loc de veci”... pare-se ca e in Iad,

langa Diavol... Dar cum as putea ajunge, acolo,

cand inca ii cer ajutor lui Dumnezeu?! De ce nu ma

vede? Doar stie ca exist, ca sunt condamnata la

Infern... De ce, Doamne? De ce tocmai eu? Te rog,

ajuta-ma! Te implor, auzi-mi disperarea care fuge

in toate partile sufletului meu... Ajuta-ma sa ma

regasesc, caci sunt ratacita in propria-mi fiinta...Nu

ma mai vad, acum, nici eu! Nu ma mai aud... Nu

ma mai simt... Si sufletul meu e departe... nici

rugaciunea nu i-o mai aud... parca nimeni nu vrea

sa faca parte din existenta-i sinistra...

Dar tu... m-ai putea ajuta, desi eu nu pot

face, acelasi lucru?! Nu... zici ca nu ma intelegi...

Nici eu... Si totusi, fac ceva, pentru mine... ma

urasc... Ti-as fi recunoscatoare daca ai face macar

acelasi lucru...

Acum, nici Moartea nu ma mai cauta, de

fapt, fuge ,de mine, de imposibilitatea-mi de a face,

ceva, cu soarta mea... Am devenit nimic, goliciune,

suferinta, singuratate. Sunt egal cu zero, el - un cerc

mare, gol, care parca te inghite, eu - un trup fara

viata... si golit de suflet. Nici nu ma caut, desi sunt

pierduta, de mine... Nici nevoie nu mai am, de cea

care sunt eu... De fapt, cine are? Nici tu... şi nici

nimeni altcineva...

Si totusi, nu te poti razgandi?! Te rog inca

o data, ajuta-ma... roaga-te lui Dumnezeu pentru

destinul meu, pentru mine... poate te va auzi, pe

tine, si, astfel, isi va face mila de mine, ajutandu-

ma... am nevoie doar sa-mi elibereze sufletul, din

Infern... eu nu pot face asta... sunt secatuita de

putere, de vointa... Ce pot face? Deja incep sa ma

sting... Inundati-ma cu lacrimile sufletului meu, ca

sa nu mai mocnesc... stingeti-ma cu totul! Nu pot sa

mai car chinul acesta ingrozitor... Ma striveste, cu

greutatea lui... Te rog, fa ceva! Roaga-te, pentru

mine... Ajuta-ma sa ma eliberez si sa ma regasesc

pe mine insami... si pe al meu suflet! Ruga ta ma va

salva.. Dar, te rog, nu pleca... nu ma lasa prada

Diavolului... nu, nu-mi intoarce spatele... am

nevoie... nu mai pot respira, nu te mai vad, nu mai

traiesc... m-ai lasat... Ingerului Mortii...!

O fărâmă argintie de speranţă se pierde-n zarea cea

mereu intunecata de pacatele mele vesnic luminate

de focul Iadului. Moartea e, acum, singurul pat in

care ma voi regasi... si in care imi voi bea sangele

inveninat de tine... caci sufletul meu a fugit cu al

tau, lasandu-ne prada nemuririi... e dulce-amaruie

soarta pe care mi-ai harazit-o, suflete, din cauza ei

moartea e eterna, la capatul acestui pat! Ura si

iubirea mi le-ai transformat in nimic, pe mine m-ai

facut nimic, pierduta in neant, in mine... in infinit...

caci Diavolul, sufletul mi-a rapit! Sinuciderea mi-a

fost dulce, soarta pecetluita cu litere de sange...

iubirea nu mai exista... s-a pierdut, o data cu mine...

o data cu cea care soarta-si reneaga... ajunsa la

capatul disperarii, cer lumina... viata... iubire... cer

indurare, in fata intunericului din mine... cer... cer

timp... caci el ma chinuie, nu-mi ajunge, pentru a-

mi gasi echilibrul... vreau mai mult timp, Doamne,

din al Tau chiar... Nu mai am timp, pentru a-mi

cauta sufletul ratacit in mine... Vreau timp,

Diavole, il vreau pe cel din Iadul Tau... ma cer

inapoi, pe mine, pe

cea care, o data cu

iubirea si speranta,

dispare... cer inapoi

lumina ce, o data cu

mine, s-a pierdut in

Iadul cel vesnic si

mereu plin de

oameni ca mine...

Buchetul

sinucigaşilor în

cupa morţii

(desen de

Emanuela Albu)

Lýkeion

jurnal 40

Poliana MUNTEANU

DEDUBLARE NOCTURNĂ

S-a topit întunericul peste toată raţiunea

noastră şi peste toată materia din jur, de la atâta

căldură şi de la atâta suflu animal, sulfu cu iz

murdar de grajd ţărănesc, izul greu şi leneş al

dobitoacelor resemnate condiţiilor mărunte. E o

noapte vie, nu spălăcită ca în ce-lelalte dăţi, o

noapte din aceea când simţi că eşti veşnic şi ţi se

pare că ai vrea să fie noap-tea o veşnicie. Fii

veşnicia mea şi moartea morţii mele în această

noapte fantasmagorică cu aburi de vin şi fum. E un

întuneric moale, ce se aşază perfect pe fiecare por

al materi-ei, şi e atâta de cald încât ies aburii din el

şi îţi inundă nările ce nu mai dovedesc să-l mai

cuprindă. Mai e o noapte de la ţară, o noapte dintr-

un câmp pustiu, ce a migrat înspre periferia unui

oraş care se aseamănă însă cu un sat. Poate aşa se

explică prezenţa ei aici, o încurcare de peisaj, o

inducere în eroare involuntară dar binevenită. O

noapte numai bună de ieşit la lună, să te-aştepţi pe

tine să apari de după negură, adevăratul TU, ce-

abia acum te-ajunge din urmă din pântecul mamei,

după atâţia ani de stări lamentabile, lipsite de o

explicaţie logică, ani de persecuţie alienantă,

persecuţia unor întrebări îndreptate spre cu-

noaşterea propriei identităţi. E o noapte din aceea,

în care realizezi că întrebările astea ce se-nvârt în

trup ca un vârtej şi nu găsesc ieşire, te-au făcut să

îţi alterezi propria sănătate mintală, că ai căutat să

le dai drumul întrebărilor prin leziuni exterioare,

dar că nu ai făcut nimic altceva decât să adaugi şi

altele…Nimic nu e mai dezolant decât o viaţă

lipsită de orice fel de sentiment afectiv, orice putere

de autocontrol, căci lipsa puterii de stăpânire a

propriilor fobii, gânduri, trăiri, impulsuri nu duce

decât la o izbucnire în lanţ a unor acţi-uni ce în loc

să vindece boala interioară, o extinde şi în planul

exterior ( în cadrul aceleaşi persoane prin

automutilare fizică sau psihică , în plan social

printr-o ruptură bruscă sau treptată de tot ce il

inconjoară).

Nu credeam că sufletul meu poate fi o

matriţă în care viaţa să-mi toarne în litere de boală

clocotită, fraze indescifrabile deocamdată. Cred că

toţi au în suflet boala asta, la u- nii însă stagnează,

alţii nu îi dau importanţă, unii nu au capacitatea de

a o percepe exact, alţii nu o percep deloc. O entitate

a propriului eu, un cancer al sufletului care doare

cons-tant cu intensităţi neregulate, în bătăi

spasmatice ale inimii. Şi aici l-aş cita pe Nicolae

Iorga, care în “Cugetările” sale spunea că “Fiecare

suferă cât simte, şi mai ales cât înţele-ge.”

Două pesoane si o singură umbră, două

persoane şi un singur suflet, două suferinţi ce-apasă

un singur suflet pribegit de tristete. Mă intreb daca

am făcut atâtea câte am făcut până acum de tristeţe

şi durere, şi simt atâta lehamite de viată de pe-

acum, la ce se va ajunge peste ani?

Hai să ne imbrăţisam, păpuşa din cârpe,

ţine-ţi trupul încordat să nu te frângi iarăşi la mine

in braţe şi spune-mi dacă te strâng prea tare căci

simt si aud cum iţi trosnesc uşor oasele din aţă. Ai

inimă de aţa, aşezată intr-un corp din aţă prin care

trece sânge din aţă şi ochii sticloşi îţi sunt oglindă

pentru un suflet searpat şi incâlcit, şi totuşi te

imbrăţişez, căci tu păpuşă din cârpe, îmi eşti alături

în seara asta cusută cu linişte. Mai ia o-nghiţitură

de vin papuşă din cârpă şi uite cum luceşte steaua

din cerul gurii. Nu, nu e steaua ce tocmai a căzut ci

e doar dorinţa de ducă din spatele minţii ce-şi

ascute lumina cu doua cuţite intr-un plâns sacadat

de cuvinte.

Mă îngrozea şi pe mine odată gândul morţii,

al dezrădăcinării materiale, pană intr-o zi de

primăvară, putredă şi goală, cu tine intr-un colţ de

masă, când am inţeles că mă tem mai tare de viaţă

decât de ceea ce urmează după. Şi a curs

întunericul ăsta moale şi negru ca smoala peste tot

si toate, mai puţin pe biserica rămasă pură, din

valea fericirii. Altarul era alb şi curat, cu mâncare

pentru cei infometaţi, apă şi vin pentru cei insetaţi,

şi pântecul mântuirii pentru cei rătăciţi. Dar cum să

răzbaţi prin atâta intuneric încâlcit in talpa

bocancului uzat prelins uşor pe conştiinţa ce crapă

ca un mugur în prag de primăvară. Ah, cum palpită

viaţa prin tot noroiul ăsta şi mazga, cum mai găsesc

forţa să mai bată inimile ca-ntr-un piept de soldat

dăruit patriei ca jerftă. Ah, şi ce imagine măreaţa şi

dezolantă în acelaşi timp, găsesc in biserica clădită

pe mormântul gol…Şi ţipete de mântuire şi

lepădare răsună lovindu-se vibrarea lor de luciul

negrului şi pornesc săgeata spre văzduh, cărte Rai,

să-I ea de veste lui Iisus de cei curăţaţi. Ah, şi când

mă gândesc că in trecut mai poposise Dumnezeu

prin mine si mai vorbeam din când în când la ceas

de noapte, numai eu si El şi intrebările puse cu

atâtă stăruinţa şi ravnă după un răspuns cât de mic.

jurnal 41

Mai stăruie in mine dar nu am destulă dorinţă să îl

găsesc.

Cu o seară înainte eram gata să ţip si eu şi să

mă arunc mântuirii, dar acum ura imi răbufneşte

prin nări şi in piept cu atâtă presiune încât nu m-aş

dărui cuiva despre a cărui existenţă nu se face

simţită sau tind să o resping impulsiv.

Sunt prea sinceră oare dacă spun că aştept

ziua când am să vă văd in Purgatoriul interior, şi

chiar dacă voi fi acolo ca să mă străpungă şi pe

mine flăcările Iadului pământului, voi uita o clipa

de carnea şi sângele fierbând ca să adulmec până-n

măduva oaselor sfărâmate, ţipetele voastre de

remuşcare forţată. Spun stop, căci iar mă forţaţi să

storc din ură şi să-i picur nectarul pe foaie ca nişte

demoni însetaţi. Am să vă torn câte o picătură de

venin numai, pe buzele crăpate şi bag pipeta cu

vorbe in buzunar, si ma in-drept uşor către biserică.

În noaptea asta de dedublare mă simt ca un

copil orb… Şi-atunci de ce nu aş scrie din punctul

de vedere al unui copil orb?...

Mai-ieri, nordul încerca să prindă sudul la

mine-n privire…Se jucau de-a v-aţi ascunselea,

vioi şi viu, în însufleţirea unei bătăi regulate de

inimă şchioapă…Până la urmă s-a unit nordul si

sudul la mine in geană şi-au creat un infinit de

negru…Pâna

mai-ieri îl vedeam numai seara înainte de

culcare,…acum mi-i cu totul alături. Cum aş putea

să cuprind un infinit intr-o geană, o singură

adâncitură finită, o bolţire ovală şi minusculă a

craniului? Nu ştiu cum, dar întradevăr e

infinit…căci stă între mine şi voi şi nu puteţi

răzbate nici voi înspre mine, nici eu înspre

voi…Ah., dar să ştiţi, că dacă mi-i negru în privire,

nu mi-i negru şi-n suflet. În suflet mi-i trist

câteodată, şi mi-i şi briza de câmp, dar pe-acolo pe

unde voi aţi rănit cu vorba, ţâşnesc razele unui

soare de Rai, şi pe-acolo pe unde voi aţi rănit cu

faptă, ţâşnesc razele unei luni din seara caldă de

iulie. Eu intr-o viaţă am putut să văd în două

moduri diferite, cu ochii, exact ca şi voi, şi acum cu

sufletul, şi sunt mândră de asta. Mai bine întuneric

în orizontul privirii decât în întregul suflet.

Uneori vorbele voastre ard atât de tare,

încât gheţarii din nordul pleoapei mele se topesc şi

curg stângaci pe obraz la vale; şi curg în şiraguri de

câte şapte, împletindu-se în sfoară până ajung pe

buzele pustii. Cum te lasă inima s-articulezi încet şi

rar cuvinte prinse-n rădăcina limbii şi să le scuipi

apoi in scarbă spre mine şi spre lumea mea, de par-

că ţi s-ar cuveni să-mparti tu legea dreptăţii între

nefericiţii ce suntem? Uite că lumina in loc să iţi

arate mai bine în jur, te-a făcut un orb mai mare

decât mine. Nu-ţi vezi locul infirm în lumea asta de

gunoi, copil al nimănui ce eşti!

Sunt orb, dar tu eşti orb de suflet!

Tu eşti cu totul noapte ceţoasă şi-amestec

de glod… Se plimbă sângele prin tine în întuneric,

dar ştie drumul, că-i străbătut de-atâtea ori, şi inima

iţi bate prin întuneric, dar parcă mai însufleţit că nu

mai vede, si stomacul digeră întuneric cu atâta

poftă parcă ar fi dat de mântuire. Dar dacă tu cauţi

mântuire, de ce râzi când învat să cunosc lumea

mea nouă? Mântuirea nu e dobândită decât prin

iubire de semeni şi în loc să-mi dai mâna să mă

ajuţi să fac un pas, ai râs când am căzut la intrarea

în şcoală? Nu am căzut că am vrut, ci din cauza

faptului că săptămâna trecută nu era groapa aia în

asfalt în faţa scărilor…

Eu sunt copilul care miroase cerul când se

aşterne-a ploaie, eu sunt copilul care nu vede şi

căruia îi este dor de negrul tablei în care se reflectă

lumina soareleui sau de orice alt detaliu stupid al

lumii în care trăiam şi eu înainte. Să nu vezi ochii

cuiva când iţi vorbeşte echivalează cu insăşi tăierea

aripilor unei păsări. Cum aş putea să cunosc un om

dacă nu ii văd ochii când îmi spune ceva? Poate să

mă mintă cu neruşinare, să işi bată joc de mine în

ultimul hal şi să mă calce în picioare minţindu-mă

şi eu crezându-l doar pentru simplul fapt că nu îi

văd ochii…

Pentru-o clipă geana-mi cade, se desparte

de mine şi vă văd...vă văd goi, aşa cum sunteţi voi

de fapt, vă văd zâmbetul fals ce-mi ameninţă

existenta, vă văd ochii în care arde o sete nebună de

răzbunare... ah, vă văd coarnele lăsate pe spate...

lucind parcă-n clar de soare... reflectând lumina

neagră-n ochii mei... n-o vreau, îmi înclestez ochii,

nordul întâlneşte sudul din nou...un nou infinit, o

nouă geană... si nici o secundă prea târziu...

Rămân copilul orb…

Carpe noctem

(desen de Bogdan Şoltuzu)

Lýkeion

jurnal 42

Carmen MAXIM

Gând sinucigaş

Am vrut de multe

ori s-o fac, dar

sunt prea lasa,

mi-e frica. Azi,

acum, in clipa

asta e momentul,

iar eu sunt mai

hotarata ca oricand. M-am gandit chiar si la modul

in care ar trebui s-o fac. Nu pot folosi lama

cutitului si nici streangul. Ce n-as da sa am un

pistol la indemana. E cel mai simplu mod de a o

face. Il pui la tampla, inchizi ochii si … bum! Gata!

Intr-o fractiune de secunda se termina. Stiu … e

greu sa apesi pe tragaci. Multe ganduri iti trec

atunci prin minte, amintiri, intamplari, motive

pentru care ar trebui s-o faci sau nu. Probabil atunci

comiti greseala vietii tale. Te gandesti la cei ce vor

plange pentru ei de fapt nu pentru tine caci fii

sincera, macar acum in ultima clipa, de cate ori ai

plans un mort pentru ce i s-a intamplat lui? Ai plans

pentru ca ai ramas singura, nu te mai iubea nimeni

asa cum o facea el, ai ramas fara un sprijin moral,

financiar sau oricare alt motiv egoist. Dar asta esti

tu, o egoista. Intrebarea e … merita sa mori pentru

atata lucru? Viata e pretioasa, asta o stiu, de aceea

trebuie sa hotarasc acum daca s-o fac si pentru ce.

Imi pun gandurile pe hartie si dupa ce termin o voi

citi de cel putin trei ori sa vad daca am omis ceva.

In clipa in care voi lua o decizie, nimic si nimeni nu

ma va opri.

Incerc sa-mi dau seama ce ma supara dar

nu reusesc deoarece paharul a dat pe afara iar eu

am uitat multe picaturi cu desavarsire. Nu sunt

nefericita dar nici fericita. Iubesc viata si-mi place

s-o traiesc asa cum e. Dar oare o merit? La fel ca

toti oamenii am dorinte pe care mi le pot indeplini,

si dorinte pe care nu mi le pot indeplini din motive

obiective. Imi place sa cred ca eu imi ating toate

scopurile. Dar o fac prin orice mijloace. Cand nu

reusesc, sufar si ma intreb cu ce-am gresit. Am

ajuns chiar sa fur si sa mint, eu care nu suport hotii

si mincinosii. Am ajuns ceea ce urasc mai mult.

Poate intr-un fel chiar am innebunit. Adica, sa fim

seriosi, ce om normal la cap se gandeste la

sinucidere. Macar de frica lui Dumnezeu. Asta ma

irita cel mai mult, faptul ca-mi dau seama ca e ceva

in neregula cu mine si nu fac nimic pentru asta.

Poate sunt doar paranoica. Mi se pare ca sunt

persecutata, ca nimeni nu ma place iar familia ma

uraste. Asta e problema mea, familia. Familia mea

ma iubeste neconditionat, sunt sigura de asta. Si eu

pe ea. Atunci, de ce fac membrii acestei familii sa

sufere? Nici eu nu-mi dau seama. Poate in asta

consta nebunia mea. Ce om normal confunda ura

cu iubirea sau invers. Am incercat sa le deosebesc

dar nu pot. Mi-as da viata pentru familia mea, dar

atunci de ce ma port asa urat, de ce simt cateodata o

ura atat de puternica cum imi invadeaza fiecare

celula, fiecare nucleu de-mi vine sa pun mana pe

cutit… Ce om normal doreste moartea semenilor

sai? Oare familia ma sufoca cu prea multa iubire?

Unde oare am mai auzit o asemenea tampenie? Imi

doresc atat de mult sa ma desprind din sanul

familiei si sa-mi intemeiez eu una numai a mea asa

cum am visat din totdeauna in care sa fac eu

regulile. Dar merit eu oare sa am familia mea cand

ma port ingrozitor cu cea pe care o am deja? E un

proverb care zice sa nu dai vrabia din mana pe

cioara de pe gard. Ma hranesc cu vise si-mi creez

lumi interioare in care eu sunt centrul universului.

Nu mai diferentiez realul de imaginar si de fictiune.

Si imi place sa traiesc asa.

Imi pare rau pentru toate vorbele urate pe

care le-am trantit in momentele de furie dar orice as

face, oricat as incerca sa sterg amintirile astea din

memoria noastra, urmele raman si afurisitele ies la

iveala tocmai in momente de cumpana. In

momentele in care ar trebui sa fim unite, atunci

parca-si baga Necuratu‟ coada si ne dezbina si mai

mult. Ce rezolv oare prin sinuciderea mea? Nimic,

dar sunt prea lasa, nu vreau sa-ncerc mai mult.

Gasesc scuze: sunt prea obosita, si ele au vina lor.

Dar nu e adevarat. Eu am puterea de a aduce pacea

si armonia in familie sau pot insamanta ura si

invidia. Calea aleasa de mine e gresita ca de obicei.

Dar cand ma uit in jur, toate caile mi se par rele. Pe

care s-o aleg? Sa dau cu banu‟? Sa ma gandesc …

care o fi mai putin rea?

Mereu am considerat ca am un suflet bun,

capabil sa-si iubeasca semenii, capabil de lucruri

mari. Credeam ca toti ma plac. Adica, ce motive ar

fi avut sa n-o faca? Am vorbit frumos cu toti, nu i-

am jignit, nu i-am facut sa se simta inferiori dar in

schimb i-am tradat si i-am vorbit pe la spate apoi i-

am privit in ochi si mi-a crapat obrazul de rusine.

Sigur ca am incercat sa reabilitez lucrurile. Dar

spuneti sincer, cum v-ar pica sa spuna cel mai bun

prieten, dusmanilor vostri cele mai de pret secrete

pe care i le-ati incredintat? Pai, stau si ma intreb

care e cel mai mare dusman de fapt? Vorba aia

“fereste-ma Doamne de prieteni ca de dusmani ma

feresc singur”. Asa am ramas fara prieteni.

Am trecut si eu prin intamplari nasoale care m-au

marcat si poate mi-au mutilat sufletul. Am gustat

setea razbunarii fara a avea ocazia s-o potolesc dar

am invatat sa iert. Poate asa ma va ierta si pe mine

cineva, candva. E uimitor! Sa porti o ura in suflet

jurnal 43

de o viata. De fapt nu stiu daca aproape 18 ani

inseamna chiar o viata desi altii au trait si mai

putin. In fine, nu asta conteaza, ceea ce voiam sa

spun era ca dupa ce o viata intreaga am urat, e

incredibila senzatia pe care o ai in clipa in care zici

“setea de razbunare mi-a trecut, ii iert pe toti”. Cine

pe cine iarta? Eu pe cei ce mi-au gresit , dar cum

ma impac cu gandul ca eu am gresit? Si totusi mai

sper. Am observat ca atunci cand ierti, intr-un fel te

simti iertat. Chiar si o persoana atat de rea ca mine

poate fi iertata dar asta inseamna umilire pentru

mine. Cel mai greu lucru, pe care nu l-am putut

face niciodata din toata inima a fost sa-mi cer

iertare. Cand am facut-o, a fost mai mult o gluma

sau o necesitate. Cu riscul de a-i face pe cei din jur

sa sufere nu am avut niciodata curajul sa spun

“iarta-ma, stiu ca nu merit si totusi…”. Mai

degraba am plans pana mi-au secat lacrimile. Am

analizat situatiile de genul asta prin care am trecut

si singura concluzie la care am ajuns a fost orgoliul.

Sunt prea mandra iar viata mi-o plateste. Probabil

ma cred invincibila, superioara din toate punctele

de vedere, ma cred desteapta si inteligenta,

talentata chiar cand de fapt valorez mai putin decat

cel mai josnic om din lume cu toate calitatile si

defectele mele.

Tocmai de aceea cred ca nu merit sa

traiesc. Am incercat de multe ori s-o fac dar mi-am

mai dat o sansa, si inca una, si inca una pana acum.

Am citit in Biblie ceva legat de iertare in care un

om il intreba pe Iisus de cate ori sa-si mai ierte

semenul care i-a gresit, oare de sapte ori?

Raspunsul a fost de inca 70 ori 7 ori. Dar cel mai

greu e sa ne iertam pe noi insine. Oamenii sunt lasi,

daca ar face asta ar insemna sa accepte ca au gresit.

Eu am acceptat asta dar nu ma pot ierta. E in natura

noastra sa gresim si sa iertam, sa incercam sa ne

indreptam si sa-i indreptam si pe cei care au pasit

stramb. Ne-am dezumanizat in asa hal incat nu mai

vedem dincolo de nevoile si dorintele noastre

egoiste. Stau si plang soarta oamenilor si a mea,

plang pentru toti dar nu e suficient. Pot incerca sa

ma schimb si odata cu mine sa-i schimb in bine si

pe cei din jurul meu ca si ei la randul lor sa-i poata

schimba pe cei din jurul lor. Dar cum sa fac asta

cand eu am ales calea usoara, cea a sinuciderii?

Prin moartea mea nu fac decat sa-i intristez, sa-i fac

sa sufere mai mult pe cei apropiati. Iar daca am

“norocul” si ajung la stirile de la ora 5 unde apar

toate nenorocirile iar a mea n-ar mai conta pe langa

celelalte, nu as reusi decat sa trezesc simpatia

catorva persoane care s-ar gandi la varsta mea cea

frageda si s-ar intreba ce motive am avut de am

facut-o. Buna intrebare!

La inceput totul era confuz. Nu-mi dadeam

seama de ce sunt suparata. Mi se parea ca nu aveam

nici un motiv si totusi ma gandeam la sinucidere.

Motivul este ca sunt prea rea. Nu merit sa traiesc,

nu merit nimic din ceea ce primesc sau ce fac

ceilalti pentru mine. Ce mai conteaza un suflet rau

in minus? Chiar ar fi bine, nu? Dar viata nu ne este

data pur si simplu cu drepturi de proprietate. Exista

cineva sau ceva care decide cine merita si cine nu

merita sa traiasca. Puteti sa-i spuneti cum vreti, nu

conteaza, important e ca exista si ia decizii pe care

noi nu avem voie sa le luam. Daca traiesc inseamna

ca exista un motiv, daca nu-l stiu inseamna ca

trebuie sa mai caut. Poate totusi nu sunt lasa ca nu

am curajul sa ma omor ci lasa pentru ca nu am

curajul sa traiesc.

Majoritatea sinucigasilor o fac repede sub

impulsul unei nebunii trecatoare. Eu nu sunt ca ei.

M-am gandit bine si am ajuns la o concluzie

simpla: nu merita. De fapt stiam ca voi ajunge aici

si poate intr-un fel de aceea am vrut si eu s-o fac

repede, sa nu am timp de gandire. Eram tulburata si

cand nu gandesti limpede, in orice situatie ai fi, poti

face un pas in urma si sa privesti imaginea in

ansamblu.

Sufletul meu renaste, respira si se bucura din nou

de viata. Si cand ma gandesc, era sa fac cea mai

mare prostie. Am redescoperit sensul vietii si asta

doar pentru ca am stat o clipa si mi-am reevaluat

sentimentele si motivele pentru care era s-o fac.

Diana Andreea TĂNASĂ

Verba Temporis

“Cum cine sunt? Un biet Übermensch în

costum de scafandru. Cum de ce? Ca să pot atinge

adâncimea jupiteriană a minţii Artistului, acolo

unde ambrozia se dizolvă în nectar şi curge prin

artere. Mă tem să-mi tot schimb avatarele. Mă tem

că fulgii falşi de albatros m-ar ucide dacă m-aş

arunca de la înălţimea unui Parnas să pot prinde

elanul transcendent al Capodoperei. Artistul face

piruete în eternitate şi se aruncă îndrăzneţ pe panta

ascendentă a unei Coloane fără sfârşit, fâlfâie spre

Oul primordial sub masca unei aparente integrări în

Lýkeion

jurnal 44

Absolut. Şi totuşi a fost om. Este spirit. Va fi Idee

cât timp Opera va musti de sevă. Până la

Armaggedon e nemuritor şi va muri odată cu

ultimul om. Din trup sângele i s-a scurs în Artă.

Arta îi ascunde misterul în esenţă, îi rupe o bucată

din suflet pentru a respira. Non omnis moriar! Non

omnis moriar! strigă horaţian în artist conştiinţa

transferului de energii. Dacă ne luăm după

perspectivism, realitatea este o proprietate privată.

Artistul devine martir. Îşi sacrifică realitatatea.

Rupe din ea, o modelează fluierând, o trece prin

curcubeu, îi adaugă eter din Sufletul Lumii şi o

trimite în Hiperboreea să cânte cu Apollo. Numai

când creşte din extazul dionysiac al unui

Pygmalion pătimaş, o plăsmuire respiră parfumul

nemuririi în trupul unei noi Galatee. Privim

Capodopera şi în noi se porneşte beţia răzvrătită a

sângelui. Se prind oasele în horă, muşchii într-un

dans frenetic à la Zarathustra, inima se crede

bacantă în strigăte de Evoe! În concertul

universalităţii consună Arta care, asemeni

întunecatului Lethe, ne face să uităm că s-a virusat

Windows-ul sau că ne-am certat cu mama. Fiindcă

acesta e acel catharsis aristotelic pe care îl evocă şi

Brâncuşi, nu doar anularea tristeţii metafizice. Ne

ia în cioc şi ne scaldă în realitaţi noi şi bizare. Nu

este Geniul a doua Creaţie prin Artă? Nu e

percepere a generalului în matricea particularului?

« Arta nu face decât să înceapă continuu »

(Brâncuşi). Nu e platitudine, e inedit. Valorile reale

se regăsesc ex tempore, chiar într-o epocă în care

nervi de vestale expirate tremură derizoriu în nemit.

În care Ochi-Palid holbat printre cabluri la alţi ochi

la fel de scoşi pluteşte în plasmă. Când retina-şi

plânge-un soare care nu se plăteşte la RENEL. Unii

se întreabă de ce încă scandăm versurile unui

Ovidius, în timp ce se fotografiază cu statuia lui.

Fiindcă au dat de gândit! De ce admirăm picturile

lui Dali? Fiindcă au frapat! De ce ne uimesc încă

sculpturile lui Brâncuşi? Fiindcă au revoluţionat!

Inovaţie. Mesaj. Endogeneză mausolemică. Aripi

peste aripi, triluri în triluri, voci care creează. Omul

este luciferic. Creează. Se crede Demiurgos.

Creează. Cade. Creează. Se ridică. Creează.

Trăieşte. Moare. Supravieţuieşte doar Geniul.

Zboară înfrăţit cu Pegas, se scaldă în izvorul

Muzelor şi veghează de pe Helicon. Ar fi crezut

Platon că va da dureri de cap elevilor în 2007? Sau

în 3867? Nici măcar Arghezi. Poate totuşi s-au

gândit. Nu degeaba şi-a acordat Horatius lira

sperând că nu va muri de tot. «Numai poetul / Ca

paseri ce zboară/ Deasupra valurilor, / Trece peste

nemărginirea timpului ». Eminescu şi-a profetat

zborul cosmic. De Poet. De Idee. Artistul e

reverberaţie cu ecouri prelungite în fruntea lumii.

Sacrosanct, excentric, devine arcuş în muzica

sferelor şi o îmbogăţeşte cu o armonie.

Chiar şi o ideologie revolută crede în

palingenezie. Cartea de Nisip borgiană , mutatis

mutandis, devine Arta de nisip. Concentrând

esenţe, devine un hen kai pan – Una şi Totul. Nu

contrazicem pe Blaise Pascal. Într-adevăr, omul

înoată în ape tulburi, între Infinitul mare şi Infinitul

mic. Orice individualitate s-a crezut, se crede şi se

va crede posesoarea tainelor existenţiale. Dar

oricâte trepte, monumentale sau nu, am urca spre

Absolut, suntem la fel de departe de a-l atinge.

Viaţa, deşi spălată în ape infinite, e de calitate.

Imprimeul criptic, inextricabil, se păstrează la fel

de colorat. Însă cu o treaptă mai sus de umanitatea

gregară, indiferentă, resemnată, cine oare face cu

mâna sfidând pe Cronos şi plutind ca o silfă prin

eter? Doar El. Artistul de geniu. Înconjurat de

aburul Ideilor, se înalţă de pe soclu şi devine eon

indimenticabil. Părăseşte mundanul în vertijul

gravitaţiei ascendente. De ce meteorizarea? Fiindcă

ne-a oferit o Revelaţie şi ne-a dat un ghiont spre

Marea Descifrare. Doar ceea ce ne poate face să

exclamăm nietzscheean Ecce homo! transformă pe

homo faber în Luceafăr. Dăinue din el Lumina...”

Atât a avut de spus. Ce frumos mi-a vorbit

Tempus! Alienatul nostru care se crede alchimist…

Mereu merge cu ochii închişi pe trotuar, cu o mână

vâslind în gol şi cu cealaltă trăgându-şi brazii. În

urma lui răsar coloane infinite. Ne-am întâlnit la

semafor şi se tot plângea că n-are cui să se

confeseze. Să se justifice de ce nu e absolut pentru

fiecare. Era tare trist… L-am bătut prieteneşte pe

umăr şi l-am liniştit. Apoi l-am invitat la o cafea.

El crede în Genii. L-am convins ca Artistul este

doar primul creator al Capodoperei. Al doilea este

chiar Dumnealui. Îi dă savoare. Şi dacă este

Creator, aproape dă nas în nas cu Absolutul. Mi-a

mulţumit pentru consolare, s-a ridicat şi s-a pierdut

vâslind spre Eos. A plecat să-şi viziteze prietenii

înaripaţi. Artiştii. Eu totuşi rămân la părerea mea.

Totul e doar un Eu echivoc, imensifiant. Nu a fost

prost Nietzsche remarcând că “în piaţa publică,

nimeni nu crede în oameni superiori.” Ce valoare

ar mai avea Viaţa dacă ar muri Thanatos?

Acordurile kitharei cosmice nu ating fibrele noastre

sonore fără notele grave ale efemerităţii. Vivat

sublimis musica humana!

jurnal 45

Ioana – Alexandra NEAUNĂ

Viaţa

Fiecare zi îmi pare

O imensă sărbătoare

Şi mă-ntreb: e-adevărat ?

Sau e-un vis de neuitat.

Că trăiesc în orice clipă

Şi mă-nalţ în zbor de-aripă

Viaţa-mi pare ca o floare,

Se deschide-ncet, sub soare.

Prima petală a vieţii

Este treapta tinereţii

Viaţa-ntreagă este-o carte

Ce se deschide şi-mparte

Vise şi speranţe, mii,

Le trăieşti şi poate ştii:

Viaţa, pe acest pământ,

Este lucrul cel mai sfânt.

Gică MANOLE

În satul lui

Marin Preda

Depăşesc

Dobroteasca şi Balaci şi, când încă noaptea nu se

instalase definitiv, îmi apare în faţă intrarea în satul

lui Preda. Trec în viteză pe lângă monumentul

ridicat în perioada interbelică, pentru eroii localnici

căzuţi pentru întregirea României, apoi, tot

întrebând de familia scriitorului, sunt îndrumat la

cumnatul său, Ion Baltac. Acesta era însurat cu sora

lui Preda, Ilinca. Mă prezint lui Ion Baltac, dar

fiind noaptea de-a binelea, acesta nu are curajul de

a mă invita la el, acasă, spunându-mi ca să revin pe

lumină, ziua. Neştiind ce să fac, mă îndrept spre

Primărie. Sunt legitimat şi dat repede pe mâna unui

om. Mi se arată camera unde voi dormi, mi se

aduce o găleată cu apă, un lighean, o cană. M-am

spălat în timp ce omul dat de primar spre a avea

grijă de mine nu-şi ascundea deloc curiozitatea.

„Aşadar, dumneata, de la Dorohoi, ai bătut, cu

bicicleta, o mie de kilometri, numai ca să vezi satul

lui Marin Preda?”… tot zicea el. „Da, da, tocmai de

asta am venit la dumneavoastră”, răspundeam eu,

foarte obosit. „Dar, Marin al nostru a scris nişte

prostii”, nu se abţinu individul. „Ce mare lucru a

făcut? A povestit cum umbla cu vacile şi cum tot îl

călca, pe picioare, o oaie rea”, relua individul cu o

privire tulbure. Cât eram eu de obosit, am devenit,

dintr-o dată, foarte atent. Nu înţelegeam ce avea

acel om cu un scriitor tradus şi citit aproape în toată

lumea. Mai mult decât atât, scriitorul murise şi

totuşi nu puteam înţelege sticlirea rece,

duşmănoasă din privirea acelui bărbat. Murise şi tot

nu-l iertaseră. De ce? Atunci, mi-am adus

aminte cum Marin Preda povestise, nu ştiu

pe unde, poate în „Imposibila întoarcere”

(nu sunt sigur), cum, în satul natal, a fost

urmărit cu o ură grea de vreunul sau altul

cu care, în realitate, nu avea nimic de

împărţit. Preda povestea cum acel/acei

indivizi când îl întâlneau li se tulburau

privirile, gâfâiau, neputând să articuleze

decât: „Bă, ăsta al lui Paţac…”, „Bă, ăsta al

lui Paţac…”. Şi cam atât. Ei bine, unul

dintre cei care îl urau, şi după moarte, pe

marele scriitor, îl aveam în faţă. Am închis

vorba cu el spunând că sunt obosit şi că

Lýkeion

jurnal 46

vreau să dorm. A tăcut şi s-a retras la ale sale. Greu

am mai dormit în acea noapte în camera de oaspeţi

a Primăriei din Siliştea-Nouă, dar, odată adormit,

am dormit somn greu, de plumb.

A doua zi, mă duc la cumnatul lui Marin

Preda, Ion Baltac. M-au primit bine, atât el cât şi

sora scriitorului, Ilinca. „Deci, dumneata eşti

Ilinca”, zic eu. „Da, eu sunt”, îmi răspunse ea.

Ilinca era o femeie micuţă, slabă, iar bărbatu-său,

fost funcţionar în comerţ, un om aşezat, calm. Mi-

au arătat camera unde dormea scriitorul când venea

în sat, o cameră obişnuită, cu o bibliotecă micuţă ce

conţinea toate cărţile lui Preda, de la „Întâlnirea din

pământuri”, la „Cel mai iubit dintre pământeni”.

Am citit dedicaţiile, nu pe toate: noaptea ce-a urmat

am dormit la sora lui Marin Preda. Cât am stat la

Siliştea-Nouă, am luat masa la Ion Baltac, am băut

câteva pahare de vin, mi s-au arătat zeci de

fotografii în care scriitorul şi familia sa erau

prezenţi. Nu m-am ferit să-i întreb pe cei doi ce ştiu

despre moartea lui Marin Preda. Mi-au spus că

atunci când s-au dus la Bucureşti l-au găsit pe

scriitor la morgă şi că pe frunte avea o vânătaie

serioasă. Ei nu ştiau, atunci, de unde putea fi acea

vânătaie. Acum se ştie cine i-a făcut-o: în ultimele

zile de viaţă, Marin Preda, îmbătându-se, a trecut

pe-acasă, unde nevastă-sa şi cei doi copii, Nicolae

şi Alexandru, trăiau. Când a fost întrebată de

anchetatori de unde provine vânătaia de pe fruntea

scriitorului, soţia lui Preda a răspuns în doi peri că

ea i-a făcut-o, pentru că venise beat acasă, o

enervase şi-l izbise cu capul de masă. Ce poţi să

mai comentezi după o asemenea declaraţie?

Ilinca, sora scriitorului, nu a vorbit în nici un

fel despre cea de-a treia soţie a fratelui ei.

Cumnatul său, însă, îmi tot spunea cât de prost i-a

mers căsătoria lui Marin, în ultimii ani, cât de

neobrăzată fusese nevastă-sa, cât de des şi de mult

îl înşela, în dreapta şi-n stânga. „Bine, te înţeleg, ai

nevoie de bărbaţi tineri. Fă-o! Dar cu discreţie. Nu,

aşa, în văzul tuturor. Nu mă face de râs. Sunt

cineva în ţara asta.”, îi tot spunea Marin Preda celei

de-a treia neveste. Ion Baltac îmi spusese şi numele

unor scriitori cunoscuţi cu care individa, ce-şi zicea

soţia lui Marin Preda, se culcase.

Stând ore bune, acasă, la Ion Baltac, i-am

sugerat că aş vrea să vizitez mormântul tatălui

scriitorului, Tudor Călăraşu. Ion Baltac nu a avut

cum să mă refuze. Numai că s-a rătăcit, zeci de

minute, prin cimitir, până ce-a găsit mormântul cu

pricina. Mormântul lui Tudor Călăraşu era

neîngrijit, plin de buruieni. La fel cum era, la acea

vreme, şi al fiului său, Marin, la Beleu, la

picioarele lui Zaharia Stancu, lângă un trotuar: o

cruce din scândură, numele şi prenumele, 1922 –

1980, şi multă ţărână deasupra. Mai era, mi se pare,

şi o candelă strâmbă, ordinară. Iar cea pe care el o

iubise şi pe care o lăsase moştenitoare peste

posteritatea sa, i-a ignorat, mult timp, tocmai

posteritatea care îi asigura ei confortul. Nu cu mult

timp în urmă am observat-o pe individă, pe la nu

ştiu ce post de televiziune, cum se smiorcăia, cum

tot zicea „Marin al meu, c-o fi, c-o păţi”.

Îmbătrânise, scârba, se ridase, şi devenise, peste

noapte, soţie iubitoare şi morală!

Vestea că cineva, de la un capăt de ţară,

venise tocmai la Siliştea-Gumeşti, să vadă locurile

lui Marin Preda, s-a răspândit. Mulţi localnici

intrau în vorbă cu mine, despre una sau alta. Mi-a

fost arătată poiana lui Iocan, locul unde avusese

casa Ţugurlan, pădurea Cotigeoaia etc. Mai mult,

un individ furios, ginerele lui Trăfulică, m-a oprit,

pe drum, şi-mi tot spunea că Marin Preda a fost un

prost, că pe alde socru-său, Trăfulică, în cărţile

sale, îl trecuse la chiaburi şi că, în realitate, acesta

era doar mijlocaş etc. Tipul era furios şi gura îi

mergea repede. Eu, de-abia reuşeam să zic vreo

două vorbe, că individul tot îi dădea: „Geaba ai

bătut atâta drum, Ce ai văzut, pe aici? Nimic! Ce?

Te-ai luat după minciunile lui Marin? Vai de capul

lui! N-ai avut ce face, de-ai cheltuit şi te-ai obosit

atâta drum!”. Greu îmi stăpâneam emoţiile faţă de

atât de proastă înţelegere sau faţă de o atât de

puţină înţelegere faţă de un om care îi iubise,

tocmai pe ei, aşa de mult.

La întoarcere, de la cimitirul din Siliştea-

Gumeşti, pe strada principală, Ion Baltac îmi face

cunoştinţă cu o individă pe care el o recomandase

educatoare. „Uite, nu ştiu cum, domnu-i de la

Dorohoi, şi-i profesor de istorie, şi a venit, la noi, la

Siliştea, cu bicicleta, numai să vadă locurile despre

care a scris Marin”. Am simţit că tipa strâmba din

nas, ori la vederea mea, ori la auzul numelui

marelui scriitor. Cred că, ţinând cont la ceea ce am

asistat în acele zile, era vorba mai degrabă despre

Marin Preda. Individa, cu o înfăţişare comună,

spălăcită, lăsa să i se vadă plictiseala şi greaţa doar

la auzul numelui autorului, „Marelui singuratic”.

„Ia uite, ce prost”, gândea în căpşorul ei de

educatoare, „idiotul ăsta nu-i sănătos la cap. A

bătut atâta drum numai ca să vadă nişte câmpuri şi

văgăuni, nişte case banale. Ce-o fi găsit el în aşa-

zisa operă a lui Marin Călăraşu? Că, eu, nu găsesc

nimic important! Doamne, ce proşti mai sunt

unii!”, tot gândea curcuţa educatoare. „Cum de mă

plictiseşte Ion Baltac cu asemenea nimicuri?”.

Desigur, poate că individa n-o fi chiar gândit aşa.

Dar, după grimasele făcute, după ifosele ce şi le

dădea în faţa noastră, nu cred că greşesc prea mult.

De altfel, cum aşa, se poate, vreodată, compara o

educatoare, absolventă, eheeeiii…, de liceu

pedagogic, cu vreun scriitor, fie el şi Marin Preda?

Doamne fereşte! Niciodată! „Eu sunt educatoare şi

sunt genială! Eu sunt intelectuală adevărată pentru

jurnal 47

că am diplomă! Ce diplomă a avut Marin Preda?

Aa? Una, şi aceea amărâtă, de şcoală normală, luată

cu chiu, cu vai, undeva prin Ardeal…! Pe când eu,

am terminat marele liceu pedagogic de la

Alexandria, iar de asta, nu doar mămica, ci şi eu

sunt mândră tare!”. Desigur, nu-şi are rostul de a

povesti/descrie tot ce mi s-a întâmplat în cele

câteva zeci de ore petrecute la Siliştea-Gumeşti.

Dar nu-mi pot reţine un sentiment de amărăciune şi

tristeţe la ceea ce am văzut şi auzit acolo spunându-

se despre marele scriitor.

La crâşma din sat, acelaşi lucru. Luând o bere

şi aşezându-mă la masă, localnicii, repede, au

observat că sunt străin. Intrară în vorbă cu mine şi

le spusei de ce mă aflu în satul lor. Unul îmi spuse

că este leat cu Marin Preda. Şi că Marin, zicea el,

când venea în sat, îl întreba, mă, alde cutare, mi-ai

citit cărţile? Nu ţi le-am citit, Marine, că n-am ce

învăţa din ele, că tu scrii prostii! Şi zâmbea,

individul, sigur, pe el şi pe ceea ce tocmai spusese.

Alţii tăceau, nu făceau nici un comentariu.

De ce era, astfel, perceput, judecat, la el, în

sat, Marin Preda? Poate că, cei care rămăseseră în

satul natal, nu-l iertaseră că plecase şi-şi croise o

altă viaţă decât a lor? Poate că ştiindu-l de mic,

cunoscându-i familia, nu vroiau să creadă că din

Marin al lui Tudor Călăraşu ieşise ceva important,

nu doar pentru satul lor, ci pentru o întreagă lume?

Nu ştiu să dau un răspuns limpede la această

chestiune. Un fapt este cert: mulţi dintre consătenii

lui Marin Preda nu vroiau să accepte că ajunsese un

om important. Ce gândeau ei, „cu ce a fost Marin al

lui Călăraşu mai breaz ca noi, ca să se facă atâta

gălăgie în jurul numelui său? Cu nimic. Atunci? Ia

mai lasă-ne în pace, cu el, şi gata.”. Un alt

amănunt, observat repede de mine, şi pe care nu l-

am uitat, a fost acela că, deşi murise cu doi ani în

urmă şi că moartea lui timpurie a stârnit atâtea

discuţii, nimeni, dar absolut nimeni (cu excepţia

familiei, desigur) nu-i regreta moartea. Mai mult.

După cum se poate deduce din cele povestite mulţi

încă erau furioşi pe el.

După ce am băut berea, cu localnicii, am refuzat să

mai stau cu ei, pretextând că am treabă. Într-adevăr,

vorbisem cu cineva de la Primărie ca să-mi arate

şcoala unde învăţase scriitorul, şi unde, spre marea

lui mirare, ca şi a tatălui, luase, cândva, premiul

întâi. Şcoala era cea veche, din perioada interbelică,

şi încă se învăţa în ea. Într-o sală de clasă se

amenaja o sală dedicată scriitorului: fotografii,

vitrine cu cărţi, facsimile etc. Iar profesoara ce mi-a

fost ghid era serioasă şi bine informată. Am mers

minute bune, în tăcere, pe culoarele şcolii. Am ieşit

în prag privind alte minute lungi curtea şcolii. Apoi

m-am dus la Ion Baltac şi Ilinca; se făcuse amiaza.

Nici nu iau loc bine la masă că un om trimis de la

primărie bate la poartă, o deschide şi ne anunţă că a

venit cineva important de la Alexandria, de la

partid, şi că vrea să-l cunoască pe domnul de la

Dorohoi. M-am ridicat de la masă, urmându-l pe

individ. La primărie, în biroul primarului, unde am

fost invitat, se găsea un domn bine îmbrăcat,

elegant. Facem cunoştinţă. Îmi spuse că este

tovarăşul X, secretar doi, cu propaganda, de la

Alexandria. Eu cine sunt? Sunt, într-adevăr,

profesor de istorie, cum se zice? Da, îi răspund.

Semnele de întrebare, cu privire la ocupaţia mea,

proveneau din faptul că nu arătam deloc a profesor:

blugi Lord, un tricou jumătate alb, jumătate negru

pe care scria şi în faţă, şi în spate, 66, nişte adidaşi

în picioare, precum şi o barbă de vreo lună. Nefiind

deloc convins că sunt cine spun că sunt tovarăşul

X, după ce mă invită să iau loc în faţa sa, mă luă la

întrebări despre un eveniment istoric sau altul,

despre cărţi şi autorii lor, etc. Convins, de

răspunsurile mele, că nu sunt impostor, tovarăşul X

(un domn citit) intră în discuţii serioase cu mine.

Ba despre Garda de Fier, ba despre 23 august 1944

şi rolul P.C.R. în eveniment, ba despre sistemul

partidelor politice din perioada interbelică, ba

despre abdicarea regelui Mihai, ba despre

obsedantul deceniu despre care scrisese mult şi

scriitorul pentru care venisem la Siliştea-Nouă

(Gumeşti). Numai despre timpurile pe care le

trăiam, tovarăşul X, n-a scos nici o vorbă, fapt

pentru care i-am mulţumit în gând. Ne-am petrecut,

discutând alert, vreo două ore, despărţindu-ne, aş

spune, prieteni. Nu-i ştiu numele, (l-am uitat), dar

am un gând pentru tovarăşul X. O fi fost vreun

dizident, desigur. Iar vizita lui, la Siliştea-Gumeşti,

tocmai când eu mă aflam pe acolo, nu o cred de fel

întâmplătoare. Mai mult ca sigur despre sosirea

mea în zonă se raportase la Alexandria, iar

tovarăşul X fusese trimis, probabil, ca să vadă ce şi

cum. În sfârşit. De la Primărie revin la Ion Baltac şi

Ilinca. Servesc masa, bem câteva pahare cu vin şi

discutăm, evident, tot despre Marin Preda.

Hotărâsem ca în acea seară (16 august 1982) să

plec din Siliştea-Gumeşti. Ion Baltac îşi exprimase

dorinţa ca să-mi facă o vizită, la Tătărăşeni. Era

foarte interesat de pielicelele de miel, de la noi, din

zonă, şi care, credea el, erau cele mai bune din ţară.

I-am scris vreo două scrisori, iar Ion Baltac mi-a

răspuns. Dar de venit la Tătărăşeni, n-a mai venit.

Era prea lung drumul, prea multe trenuri şi

autobuze trebuia să schimbe, mi-a scris. Iar

scrisorile scurte, de la cumnatul lui Marin Preda,

Ion Baltac, le am pe undeva, printre hârtiile mele

(fragment din “Ispita memoriei”,

Ed. Axa, Botoşani, 2006)

Lýkeion

poezia 48

GALERIA

PO

POEŢILOR:

CLIPA

POEZIEI

poezia 49

Emanuela ALBU

Alternative - oricum te-ai dus De când omul a renunţat la filosofia firelor cărunte optimismul se duce pe apa sâmbetei şi toţi îs deconectaţi: unul a ajuns zănatec, cu un ochi agăţat de o rază, privind lumea in sus; altul a rămas cu ochii lipiţi de sol, aşa. Pătat cu ură fardată Din foi albe clădesc castele şi punţi pentru timp, iar cu negru schiţez ferestre şi uşi închise. Mi-am descoperit vocaţia: architect al sufletului ce trage de picior unghiul cercului. Şi e bine: dimineaţa întârzii la birou şi primesc şuturi, la amiază înghit voma cuvintelor tale subtile adică, iar noaptea cineva îşi închipuie că gândul meu e u ş ă. Ar trebui să demisionez până nu-mi scrijeleşte conştiinţa pentru totdeauna.

Şi ai ajuns în poziţia inversă Omul s-a întors pe dos de când cu gravitaţia inversă - efecte întârziate ale Big Bang-ului sau cele trei forţe tembel sudate. Aşadar picioarele stau în dreptul capului, doar se ştie. Şi din aceasta cauză, omul s-a trezit că sare. Ţop! Ţop! Ţop! Ca o broască pestriţă si râioasă şi cu un spirit gregar. Un Ţop! refulat mereu. S-a tot încercat o operaţie estetică, mai specială, dar nu funcţionează - omul a devenit o broască ţopăitoare diletantă. VOI indemnaţi la ură fardată Omul diseacă pe om din dorinţa de cunoaştere biologică - ici o arteră, colo un ventricul. Întâi ajută anestezia rahidiană, apoi stingerea inimii în valuri de lacrimi şi sânge. E o executie demnă de o gorgonă abjectă, clasificată însă, de om, drept studierea ataraxiei! Aceasta s-a promovat de când fiinţa a infestat nihilismul; simptom: regretul de a fi un refulat cand ceilalţi par a fi liberi sau singuri... Şi, între timp, disecţia evoluează... Lungirea ta provoacă orbirea mea Omul ţine firul existenţial cu nouă maini, de cand cu tăierea arterei pulmonare. Si la fiecare ruptură mai leagă un nod, il tot lungeste - mai il intinde, il tot carpeste, pana devine un ghemotoc rufos, fara o logica existenţiala. Dar el insusi considera a fi una, si de aceea omul vede doar alb-negru, iar cei mai rupti, griuri valorice.

Lýkeion

poezia 50

Poti darui ce ai in tine Un om vomita Intr-un colt al camerei, Altul tocmai infuleca O lingura de salata gustoasa, Privind plictisit Resturile Pe care celalalt tocmai le scoate din el. Trepte - ajutor in a urca descendent Imi storc creierii- Intrebare fundamentala: „Cine sunt eu?” Ratat. Azi ma urasc Din cauza a 500 de grame Si din cauza oricarei cauze. Din nou. Intrebare fundamentala: „Cine sunt eu?” Ratat. E maine. Si am intreb cat e ceasul- n-am timp. Intrebare fundamentala: „Cine sunt eu?” Ratat. E poimaine. Acum ma dor oasele Si ma ingrijoreaza tensiunea. Din nou. Intrebare fundamentala: „Cine sunt eu?” Ratat. s-a intunecat. E noapte. Schelet. Ratat.

Cleşti metafizici

Apocalipsa unei existenţe

Sinucigaş fericit

(desene de Emanuela Albu)

poezia 51

Liudmila CARŢA

Lava Clocotesc precum un vulcan alpic, Solutia vasculara se inferbanta in ultimul Sfert de secunda, arterele iau pozitia unei explozii Avalansice de emotii. Amorul e divinitate trupeasca Ce iti darueste tarie. Lumina diminetii imi surade paranoica… Ma car desarta prin camera goala, acoperindu-mi Trupul cu capotul de un albastru plat, apoi ies la balcon As fumez o tigara de lumina… Destin şi timp Iar nefericita viaţă mă duce în dilemă. Mă aruncă în ea. Precum o fiară sunt Aruncată şi lovită de picioare. Precum frumuseţea Mă usuc. Răutăciosul meu trecut Se zbuciumă, necăjindu-mi Prezentul, îndreptat spre viitor. Liniştea, ştiu, ştiu, e ascunsă Numai acolo, în sicriul întunecat. Sufletul meu Se întrece, la galop, cu trupul... Lacrimile au început să concureze cu ploaia. Semn de întrebare... (nu cunosc acest cuvânt) Fericire...!? Nu cunosc acest cuvânt. Ba chiar pare a fi neexistent, Când totul e durere ucigătoare, Când totul e beznă şi oamenii se înjunghie unii pe alţii

cu cuvinte surpătoare; Când întunericul a pus stăpânire pe sufletele noastre; Când ura, e la putere; De ce să vorbim de fericire?! Nu cunosc acest cuvânt!... Sună dulce precum ciocolata „Kandia” Dar rost nu are, când totul e mişel. Nu vreau să cred în acest cuvânt - fericire. Se consumă la sigur, precum ciocolata; Eu cunosc ce-i durerea Pentru mine durerea e mai mult decât o familie Ea îmi dă forţă să trăiesc Să înot în balta de apă pe care o emană ochii mei. Durerea e ceva sublim, O poţi găsi la orice minut Şi e disponibilă oricând, Durerea mea constă în neputinţa oamenilor De a fi milostivi. Fericire!??! Nu cunosc acest cuvânt Când cu mine e prietenă durerea Când sufletul cere mângâierea Şi viaţa îl mângâie doar cu zgârieturi. Când doreşti să vezi chipul de mamă - Îl cauţi în tăcere, dar nu-l găseşti... Atunci te întrebi: Unde-i fiinţa care te-a creat?! Şi realizezi că eşti singur, într-un necunoscut. Când vezi părinţi cu copii ce se plimbă pe stradă Când toţi vorbesc de tată şi mamă... Dar tu!?... Plângi şi plângi, Atunci... ce rost are fericirea?!!! Când totul e iluzie, e vis pătimaş, Când întâlneşti golani pe stradă, te înjură, şi nu ştii de ce, Când îţi faci un prieten şi înţelegi că de fapt nu-ţi e prieten, Când cauţi o alinare şi nimeni nu vrea să te asculte, măcar, Când sesizezi că eşti singur, departe de iubire, Mai ai nevoie de fericire??? Eu sunt eu, şi nu sunt eu, Aici, unde niciodată nu poţi fi tu, Unde toţi te privesc ca pe o orfană, Dar puţin le pasă de-a ta viaţă... Nu cunosc fericirea...! *** Dacă a fost predestinat să fie iubirea pedeapsă a sufletului îndrăgostit atunci eu, iubite, nu mă tem de iubire şi sunt fericită în vulcanul suferinţei.

Lýkeion

poezia 52

Revelatii...

Am uitat cum e primavara... E soare,verde,rosu,galben?... De cand m-am exilat in coltul asta de lume Vad doar negru,iar uniori nu mai vad de loc... A trecut luna martisorului,si eu nici n-am apucat Sa vad cum arata martisorul anul acesta,ce modelurii s-au inventat... Mi-e dor de ziua in care cu motanasi in maini rupti din gradina babei Vera,alergam Spre scoala,bucuroasa ca vin cocostarcii in tara. Recitam poezii despre primavara,si confectionam Felicitari pentru mama...Atata entuziasm...de primavara... In care acum sentimentile au ramas pierdute cu fulgii Ce sa-u topit...urasc clipa acestor zile ,aici,straina,asemeni unei Ciori uitate in varful unui copac. Epistola Lui S.S.

,,Fii sigur ca gandirea va schimba Viata, si viata va incepe sa se schimbe...

(Coelho) Am cautat atatea cuvinte si nici unul nu Mi sa parut mai potrivit.Mi-ai spus ca Scriu tampenii,dar ti-am raspuns ,,Ce daca...” ,,tampenii” ce se nasc prin violarea sufletului... Vezii au inflorit copacii?...desi pentu mine sunt La fel de uscati,la geamul tau isi fac loc ghivecii cu fori,am trecut ieri pe acolo.Orasul intra in alerta de primavara,totul e vesel,insa ochiul meu arata alb-negru si ciudateste orice imagine.Nu-mi pasa.Sunt atat de indiferenta,doar pana in momentul in care te zaresc prin nalucele de praf ce le ridica autovehiculele si imi cert inima ,,de ce ,ma,mereu sari de pe axa?!...nici nu te vede!...” insa e mereu sub tensiune si bate,bate pana o respiratie adanca alunga vanturile ce o abat.Si zice ca n-o intereseaza... Stii mi-amintesc de prima noastra seara,si ma inreb de ce Te-am intalnit tocmai toamna ,cand ea o hoata amageste Sufletele? Sunt patrunsa de noi... Dar...nu mai conteaza... Si totusi...e frumoasa primavara...Sufletul ,e sec in ea. Si timpul,timpul...un caine ce nu latra,ci doar alearga... Si maine te pierd dinnou....

Love Story Ai fost o intamplare a umbrelor de toamna,

Ce se pulberizeaza in pustiu,iar vazduhul geme De durerea iubirilor nepatrunse... Am fost o intamplare a zilelor in care iarna Ne inghetau obrajii sub albe floriceri,iar fumul Fabricilor iesea de sub zapada,pictand pe cer Inimioare de gheata..Vicleniea inimiii nu credea In puritatea acelor clipe...

Melancolie Spiritul nostalgic mi-a cuprins gandul in palmele negre si reci... Ma las coplesita de ce-a fost si nu mai este. Vorbesc in gand cu ce-i neprezenti si ma intreb: ,,Ce ,dracu’ ,fac in aceasta lume?”Ma pierd... Mai scriu un vers...mai arunc un suspin... Vreau liniste,dar cand ajung sa fiu singura... mi-e frica...daca mor vreau sa ma tii de maina... Si sa taci!...Vreau liniste... Ma las coplesita de ce-a fost si nu mai este. Ce viata murdara...ce gust amar de...oameni.

poezia 53

Claudia GHERMAN

Sinucidere Ai ales sa te sinucizi cu singuratate, Te-ai ascuns de mine in cel mai negru colt Cand te-am gasit tu deja murisesi… De ce, suflete, m-ai abandonat si m-ai lasat prada nemuririi… Suflete… Eu nu mai sunt nimic pentru tine, suflete… Nici pamant, nici cer Nici zi, nici noapte… Te-ai vandut Diavolului Si m-ai lasat prada Acestei lumi insipide Care ma reneaga, zi de zi… Nici suferinta-mi n-o mai simt, Nici viata pe care inca o traiesc Doar falfaitul aripilor Mortii Ce in curand va sosi… Sufletului… Ai scapat din ghearele Iadului Si te-ai intors la mine Ai platit cu suferinta ta Pentru drumul de intoarcere De ce tot acest sacrificiu Cand tu insuti ai ales sa ma abandonezi, Te-ai vandut Diavolului Si ai ales calea Iadului ?! « Pentru ca tu insati esti

bucuria si tristetea mea, Pentru ca tu esti limita infinitului meu Pentru ca tu esti creatia mea Si mai ales pentru ca… fara tine nici ca pot muri… De ce Doamne Uneori destinul e atat de nedrept? Ne lasa pe pamant Sa traim cele aproape treisprezece minute de viata adevarata, Iar atunci cand gustul e atat de bun Ne ia… ?! Dumnezeu Te vedeam plangand pe umarul meu Suferinta ta imi lovea sufletul Erai prins in inchisoarea Iadului Iar aripile-ti negre si pline de sange Pareau a fi ale unui inger Ce-si astepta moartea... Si-atunci ti-am luat palma intr-a mea Ti-am sorbit privirea plina de durere Si viata ce parea a se scurge din tine, Iar ochii tai nu mai aveau culoare Dar erau fericiti ca inca vad lumina. Am inceput sa plang alaturi de tine, Insa, cand o lacrima s-a prelins Pe una din ranile sufletului tau Un gand a trecut prin mine, Sa te scap de chin... Inchizand ochii am luat securea Mortii Cand sangele tau i-a ascutit taisul... Apoi, nici macar sa plang

n-am fost in stare, Caci nu eu trebuia sa fac asta Eu...nu eram Dumnezeu Si nici macar nu-l cunosteam!

Sufletul negru al unui înger mort

Lýkeion

poezia 54

Dana CERNUŞCĂ

Arheolog rãtãcit

mlaştina inimii e o malformaţie a naturii: acolo ţâşnesc gheizere ce fierb venele…si dau naştere copiilor suspinului, acolo cresc nuferi negri cu care se hrãnesc egretele pasiunii…ce vin sã-şi facã provizii in fiecare zi a lunii pline… acolo, verdele-amintirilor orãcãie prin stuful gândurilor si sare pe fiecare patã de uitare sã prindã cu limba mustele durerii geograful ce-a strãbãtut mlastina cãutând trandafirul de cenuşa, şi-a pierdut un ochi in bãlãriile furiei… şi-a uitat numele pe malurile iubirii, şi şi-a schimbat fiinţa pe fiinţele mlaştinii… a-nnebunit, cãci nu l-au mai lãsat sã plece câteva eternităţi si când i-au spus cã e liber a luat-o razna şi s-a aruncat in abisul celor mai tainice sãruturi – niciodatã dãruite de fantomele focului. Geneza lacrimii Pe zidurile fiecărei clipe se scrie geneza. Filosofia unui grăunte de zahăr,

împrăştiată printre alte mii, asistă nedumerită mestecând un fir de cer între colţii săi vampirici. ‚Ce l-a apucat??’ Pe o piatră apare Adam, pe alta.. Eva.. îşi întind mâinile neputincioşi, grăuntele de zahăr se târăşte spre ei... Enervat, îi loveşte cu piciorul. Adam zboară spre cer... Eva se afundă în pământ. O picătură de durere cade pe praful de zahăr... Eva râde... Adam zâmbeşte... Pe marginea zidului se pictează naşterea ploii.

Infometãri

Treceau picturi ecvestre prin ceaţa lacrimilor… le-a prins zãnaticul gând şi le-a aruncat in farfuria nopţii. Intenţiona sã le mãnânce la cinã, dar nu-şi gãsea furculiţa… si el nu mãnâncã fãrã furculiţa lui… au curs lacrimile prin deşertul obrazilor…si le era sete… dar durerea şi-a retras apele in hãurile inimii… mureau de sete lacrimile, murea de foame gândul… S-au intâlnit intr-o clipã in cimitir şi-au dezgropat suspinele, care, precum smochinul epifit şi-au incolãcit agonia in jurul fiinţei- au sugrumat si au sorbit-o prin membranele lor şi i-au şters existenţa… Dar peste trei zile fiinţa invie…

Semper-esse!

Tai disperarea cu toporul şi-o arunci in mormântul proaspãt sãpat in cimitirul gândurilor.

poezia 55

Râzi si plângi… Unde sunt corbii când ai nevoie de blestemele lor, unde sunt vulturii când ciocurile lor ar trebui sã sfârtece carnea durerii?! De ce nu poţi doar striga “Stop!” şi totul sã cadã ca-ntr-un joc de domino: sã cadã cupola cerului, sã se despice pãmântul şi sã te imprãştii in vânt, fãrã ca Isis sã mai porneascã in cãutarea-ţi…

Droppelgänger

Lumini ce poartã doliu carã in vene ultima cruce a timpului cu ochi de gorgonã, clipele privesc fiinţele suferinde de la capãtul orizontului durerii… mulţimi de sicrie işi aşteaptã oaspeţii sub pãmântul miracolelor. Nu exista Negrul care sã inece totul… pânã când ochiul il va descoperi, morţii umblã, viii se ingroapã, morţii işi tai venele şi cautã sângele iubirii; cei vii cautã viermi care sã ucida vulturi, fluturi care sã culeaga ploaia cei morţi işi beau respiraţiile odatã pe lunã, iar viii se descompun. Cei morţi se sãruta folosind buzele distanţei şi se-mbrãtişeazã-n clipe ucise şi mor de dor…

Tezã babilonianã Cele trei tãrâmuri ale adâncului Şi-au revendicat bolţile cereşti: primul intuneric a ruinat cetaţile astrale si Imperiile Lunii au cazut… intinderile Soarelui s-au sfãrmat in cel de-al doilea ocean intunecat. Pãmânturile morţilor au sfâşiat

utimul inveliş pe care umbrele l-au numit Atlantida. Cavalerul tristei figuri -umbra- hoinãreşte acum, bezmeticã de la un câmp de bãtãlie la altul… Masacrul organismelor gândurilor se scrie pe copitele fiecãrui inorog al morţii… Antagonia noapte-zi s-a diluat demult.. de fapt de câteva clipe pãmântene- evuri cosmice… Şi Utopia Iadului şi-a construit inchisorile pe capete pietrificate. de ce umbra era gri? Dimineţile patimilor Corbi de cleştar răstignesc luna, în fiecare noapte, pe crucea durerilor fiinţei... se hrănesc, cu sângele ei otrăvit, pe care-l adună în rouă... lovesc, cu ciocul, fiecare fărâmă de strălucire, ca să-şi poată întinde aripile, şi-abia în zori îşi primesc culoarea înapoi, când demonii tăcerii se spânyură de copacul lacrimilor şi judecătorii-urlete alungaţi din sala de judecată primesc drept pedeapsă, ani de pribegie prin leucocitele agoniei. Şi-astfel, în fiecare dimineaţă, fiinţa îşi reia, locul, pe cruce...

Lýkeion

poezia 56

Alexandra ADUMITRĂCESEI

O ultimă dorinţă… Parcă se aud arpegii în capelă Şi clopote bat de priveghi, E timpul… Valuri negre,funzi de Mătase şi dantelă,un sarcofag Împrejmuiesc.E doliu, E noapte şi burează, e-o linişte de cimitir pe stradă; doar cucuveaua de pe turlă încă mai e trează. Rătăcesc prin ganguri, totu-i de piatră-n jur, Şi inima-mi e tot I rocă Cu spini roşii împrejuri. Mă simt cidat… sunt La privegiul a ceea ce-am fost… dar Oare ce-am să fiu?? Ştiu:tăcerea de acolo, Unde doar umbrelele dansează Ca iele de foc a morţii… sau poate că Banalul voal de pe sicriu. Aş vrea să fiu “nimic”… un NIMIC Ce sigilează moartea într-un sipet de sticlă Şi viaţa Într-o clepsidră,dar să ştiu, Să ştiu sigur,că eu, NIMICUL, NU DEPIND DE ELE. Lacrimi O lacrimă de demon se preschimbă În abur şi picuri de ploaie, Ce udă pământul Cu alte mii de lacrimi De cianură… Smuls dint-un ochi al timpului, Un minut Se stinge sub alte secunde lăcrimânde, Ce-şi pârjolesc durerea Într-o vşpaie de chemări

Absurde Ale Universului, ce-ncearcă Să le-adune în nisipul mării. Aripa unui înger cerne Picuri roşiatici, ce se cristalizează În boabe de mărogan. Şi toate aceste lacrimi S-au topit Int-o singură…Inexplicabil, O simt Cum îmi atinge sufletul Intr-o sărutare Rece,biciuindu-mi apoi Obrazul transparent Cu ore infinit de apăsătoare, Preluate din Costa timpului…dar poate că… Acestă mare lacrimă Se va polei Într-o zi, în propriul meu Ochi, săgata de privirea Îngerilor. Aripa negră…evantai violet Peste genele haosului cad Ploi, Cu dantele translucide din rochia fumurie De seară a lunii, Sfâşiatăîn colţii Timpului.aurate Şi somnoroase, ielele din adâncuri Urzesc O ploie gri, prea cenuşie parcă, Ce ridicându-se din pământ Aşterne cenuşa Pe ochii Îngerilor din gândurile mele.Lacrimile-mi S-au amestecat Cu ale cerului.moartea se prelinge Uşor Printre ele, făcându-şi loc în fiinţa mea. O simt acoperindu-mă ca o aripă Neagră, ca un evantai Violet…neagră de Scânteietoare,

Violet de dulce.

Negaţia morţii în faţa

timpului

(desen de Cosmin

Şoltuzu)

poezia 57

Oana VOITOVICI

Altruismul cuvintelor mele nu poate fi negat Tot ce ĩmi doresc e ca Ĩntr-o zi să mă găsească cineva Să mă caute Să plângă Să sufere Să dorească răsuflarea mea Să ĩntrebe de ce nu-s acolo,a tunci Să rostească numele meu ca pe-o oră din miez de noapte Să izbucnească în tăceri absurde pentru mine Să resimtă amarul unui pahar de vodkă, adânc înfipt.. Să se arunce în gol doar pentru o privire aruncată înjositor Să-şi ucidă sângele, tăind in pielea-i albă cu tăişul unei cutii de suc.. Nu doresc mult de la mine însa vreau să-ţi fur simţirea….. Nimeni ce vei reuşi să….. Cred că am căzut in haos... sunt sigur.. În frământarea de idei Am hotărât ca nu sunt mort Trăiesc si respir Dar aerul e al tău,e otravă E doar CO2 Nu ştiu, devine siguranţă si amintire Iar vreau a rămas Doar Nu ştiu… E aspră atingerea haosului Dar mai grea o simţi pe ea..apăsarea De plumb a propriilor gânduri Vreau a rămas doar nu ştiu

M-am săturat să tot aştept un moment de luciditate… Confuzie..risipă de euforie

Te văd precum o molie de praf Arunci cu mine in pulberea din inima ta Arsă demult De un apus De un sfârşit De un sărut Deschid o poartă spre grădina cu vişini Acolo lilieci zboară cu parfumuri ciudate Zumzăie furnicile frământarea mea Si mă las pe firul negru de grâu înţeapă….şi doare…..şi moare Confuzie peste mare Peste dealuri Peste cer Peste mine n-ar trebui să crezi că esti unic îmi vine să scuip amărăciunea adunată pe vârful inimii să scutur durerea de pe genele reci să adorm pulberea începutului pe care tu l-ai sfârşit îmi vine să plec să tâşnesc ca sângele din vene ca vinul din pahare sa urlu in şopate asimetrice însa să nu uit că tu ai început sfârşitul îmi vine sa vin lângă tine să smulg orice asemănare cu a fost să întrec timpul in trecere dar să-mi amintesc că tu ai rămas o amintire Îmi vin gânduri ce pleacă Vin şi te sufocă Vin……..

fotografie realizată de Oana Voitovici 12 minute de cand m-am ars

Curg rauri de acid din saliva ta Peste ochii mei Se intuneca norul de lumina Moare ceata ta din mine

Lýkeion

poezia 58

Acid curge din ploaia de lacrimi Peste mana mea Nu mai simt arsurile… S-a oprit de mult Ploaia acida din tine ……….peste mine…….. Insa aburul nuclear Se resimte in rasuflarea mea …..Ma sufoc fara sa ma sting… ……in 12 minute….. ……fara…. Ochii morţi nu văd viitorul Se scurge licărire de negru de iris... Se scurge o geană tăcută din pleoapa moartă... Te scurgi Tu şi nu rămâne decât umoarea spumoasă a ochiului tău E alb, e orb, e singur... Albastru violet electric... E apusul tău... Refuzi încarnarea în mine Şi uiţi că ochii morţi nu văd viitorul... Toată privirea ta s-ar putea scurge prin arterele mele. Toată moartea ta ar deveni viaţă în ochii mei Tot ce eşti tu ar fi îndeajuns Dacă ai şti că ochii morţi nu văd viitorul Ştiu că atunci rămâne azi pentru totdeauna aici Un loc al regăsirii mele Amintiri ce renasc din versuri, muzică, privelişti... Zîmbete sau nu... ochiul roşu al ierbii Îmi demonstrează existenţa puternică A NEPĂSĂRII Acum trăiesc pentru atunci Fără să cred nici o clipă că voi muri Fără să revăd, să resimt măcar o adiere din furtuna de simţuri Ce pot răscoli lumescul din mine...

Mihai PLEŞCA

COPILUL S-a stins un an, poate mai mulţi S-au stins atâtea vise Tot singur eşti, tot taci şi-asculţi Şi baţi la uşi închise. S-a stins un om, poate te minte Poate s-au stins o mie S-a stins un vis şi astăzi simt Că-n veci n-o să învie Tot singur eşti şi n-ai nimic Nimic nu-ţi aprarţine. Lumea e mare, tu eşti mic Şi treci prin rău şi bine. Lumea e moartă, tu eşti viu Viaţa arde-n sânge S-a stins copilul şi nu ştiu De ce îmi vine-a plânge. Azi, viaţa-mi pare un simplu vis Ce n-are nici un rost Iubeam copilul dar s-a stins Copilul ce am fost. Mi-e dor de el, mi-e dor de tot Ce-am avut înainte. S-a stins copilul dar nu pot Să mi-l alung din minte.

poezia 59

Ioana SINCULEI

Copilărie

Lăsaţi-mă să fiu copil, Măcar un ceas, în fiecare zi. La răsărit aş vrea să fiu Sub paşii-mi, sfioşi, iarba să se-nchine Doar cât o şoaptă. Să ştiu, dar să ştiu sigur că soarele nu e Decât o foarte mare portocală... Lăsaţi-mă să fiu copil, Măcar un ceas, în fiecare zi... Dac-ar fi Dac-ar fi să vorbesc despre ape Dac-ar fi să vorbesc despre munţi Aş slăvi minunata cetate Aş slăvi domnitorii cărunţi Aş simţi bucuria aproape Dac-ar fi să vorbesc despre ape... Dac-ar fi să vorbesc despre crin Dac-ar fi să vorbesc despre flori Aş simţi surâsul cristalin Tăinuit de izvoare, în zori, M-aş simţi ca o floare de-april Dac-ar fi să vorbesc despre crin. Dac-ar fi să vorbesc despre lumină, Izvorând vertical, seculară, Aş iubi reculegerea lină Slobozită de Steaua Polară, Aş simti bucuria deplină, Dac-ar fi să vorbesc de lumină. Dac-ar fi să vorbesc despre ape Dac-ar fi să vorbesc despre crin Aş simţi bucuria, aproape, M-aş simţi ca o floare de-april.

Două bolţi Ne vom prinde de mâini. Mâinile ne sunt două bolţi cu heruvimi, înstelate; cu raze fac schimb, între ele, şi totul e un peisaj al sângelui din carne. Nu-i altul geamăn, în vazduh, pe ape... Şi dintr-o boltă de-o cădea, o stea, se va opri şi va lumina pe-a doua; iar pasărea cu grai de aur, dacă va muri, o alta o va învia. E un peisaj al primăverii, poate. Nu-i altul geamăn în vazduh, pe ape… O clipă Un gînd adie peste pleoape-mi. O frunză transparentă se sparge Pe peisajul de toamnă ce a venit Adunând noile morminte de frunze vechi. Din depărtare, o bucată de lună Îngheaţă aerul cald Ce picură pe un pervaz de cer Prin simplă condensare. Continuă să ningă Peste inima mea. O iarnă de tristeţe. Roua Roua se face, acum, Lacrimă. Apoi, îşi continuă drumul Înăuntrul inimii... Parcă o vezi!

Cum se strecoară Printre rănile fierbinţi Ale sufletului. Şi, dintr-o dată, Porţile inimii s-au închis. Şi-a rămas Doar cristalul.

Oglinda

(desen de Alex Mihăescu)

Lýkeion

poezia 60

Andreea UNGUREANU

Rob... Cum poţi să străbaţi spaţii interplanetare, să explorezi particule micromoleculare, să atingi cu palma cerul, la orizont, să penetrezi adâncul, înot, să dezlegi enigme, în piramide, să trezeşti la viaţă fiinţe morbide, să fii stăpân peste pământ, peste adânc, apă şi vânt... Şi totuşi... un lucru, doar unul să-ti scape: Însăşi Moartea să te îngroape. Nu, nu mai eşti stăpân, ci rob, şi încă Rob al morţii! Toamna Frunze risipite-n timp... Moarte lentă. Viaţa, absentă pe pământ, Transformă umbra, Cu aripi, pentru zborul în infinit. Auriu brodat cu fire negre: inexistenţă inevitabilă! Toamnă fără frunze, goală: tinereţe risipită în zadar, Viaţă spre final! Timp Scurgere lentă, a vieţii pierdute, un neutron, în Universul lumii nevăzute, un firicel de praf, la orizontul zării:

e timpul, trecut în abisul uitării. Nu mai există întoarcere... Timpul se opune la orice încercare, La orice remediu al vieţii latente. E inaccesibil timpul – scurgere lentă... Negru Un înger negru te priveşte, o mână neagră se întinde, un bilet negru ţi se dăruieşte, şi-o slovă neagră te surprinde... „Vin după tine... acum... Aşteaptă...” Citeşti scrisul negru şi te înfiori, încerci să te deschizi, în tine să cobori... Dar vezi totul în negru şi pasul nu mai nimereşte drumul spre tine... Îngerul se apropie, mâna te cuprinde, biletul negru te desprinde de lumea vie. E prea târziu! Nu poţi să mai priveşti ce rămâne în urma ta! Îngerul te duce numai înainte, prin Universul negru!

Şah...

(desen de Andrei Alex Mihăescu)

poezia 61

Lavinia DUMITRU

Idee

Când cadavrele ce-ades ne îngrozeau vor deveni ale mele aliate…

Când sângele ce atat îmi displacea voi bea fiind însetata,

Totul va deveni un haos si apele vor fi doar un pamânt,

Brazii falnici prefacuţi în scrum şi toate florile mirosind a gunoaie…

Împlinirea va fi completă..de moarte,de ură, de juraminte deşarte…

Voi continua în lumea mea mică să mă hrănesc privind la morminte

Iar tu…muritor naiv si credul ce crezi ce binele învinge,

Vei suferi si vei plange privind cum moartea e viata si viata….se duce…

Anca HUŢANU

Ascult… Ascult, Caci sufletul o cere. Este mult De când n-a mai simţit plăcere Şi e mut. Nu ştie, E un pustnic ce doar speră C-o să vie. Aşteptarea-i austeră... Nebunie.

Larisa POSTOLACHE

Am inghitit paharul de venin

Pe care moartea mi l-a oferit. Ce dar de nunta!! Ce ranjet lacom !! Privire obscura…….. Portret perfect de mireasa nenuntita L-am sorbit pana la capat, Mi-era o sete de sange, Care-mi uscase gatlejul,

Aproape ma asfixiam

N-am putut insa topi Focul groaznic ce imi ardea madularele A mai ramas o picatura Si………..ar fi pacat sa se iroseasca in van. N-ai vrea sa o asezi incet Pe chipul tau de marmura Poate ca asa s-ar nimici Toata ipocrizia din tine ………..Sau……………nu ?…..

Privind lumea din perspectiva lunii

(desen de Emanuela Albu)

Lýkeion

poezia 62

Vlad COJOCARU

LONELY

Separated by great distance,

By the many points in space,

Do I ponder your existance,

In this cold and lonely place.

Kindred soul in frail form,

Walking with angelic grace,

Bring the power to transform,

To this cold and lonely place.

Bring your inner beauty forth,

In the warmth of our embrace,

Melt the glaciers of this world,

Of this cold and lonely place.

Let us drown with our kiss,

And all else shall we erase,

Ever trapped in the abyss,

Of this cold and lonely place.

AUTUMN

As days succumb to darkness might,

According to the Wheel,

Dark wins the battle with the light,

Compelling it to kneel.

As waves of cold about the lands,

Their terrors gently spread,

Entwined like ghastly undead hands,

They drown the world in dread.

As fear grips the leaves of green,

That yellow quickly turn,

They herald th'advent of the Queen,

And praise Her swift return.

And Autumn strikes down all with haste,

Of those She does not need,

And emerald forests are replaced,

According to Her creed.

Yet some there are who catch Her eye,

In beauty and in form,

She's quick to jump when faithful cry,

To guard them from the storm.

Great bounty overtakes the plains,

For grapes are sweet and fine,

And all among the vine domains,

Float gentle tones of wine.

However, everything must pass,

But time matters alone,

Sigh thousands of green strings of grass,

As Autumn takes Her throne.

Leaves morph from green, to gold, to gray,

And always seem to fumble,

Yet loyal to the seasons stay,

And ever downwards tumble.

Alexandra SCHIOPU

GOD

Stately imposing mountains rise their top to

Glory His power;

Serene clear oceans reflect His greatness;

By love, God created the Universe.

LIFE

A frail unshaped dot… the almighty power;

Had not it had will to live,

What would have become of us?

AND NOW… IN ENGLISH !!!

poezia 63

Gianina CUCOREANU

Writing poems can be fun!

Asking students to write poems in English

may turn to be challenging nowadays, especially

because they prefer writing essays for contests or

homework and consider poetry “boring stiff and

obsolete”.

I tell them otherwise. Poetry can be fun if

teachers encouraged students to try new

experiences, reach out and touch the world around

emotionally, intellectually and sensorially. It

should be a good idea for teachers to get students

involved in creating art from an early age, thus

cultivating their enthusiasm in reading and reciting

poems. This is the reason for which, after teaching

the Shakespearian sonnets, the 9th form students

wanted to read more poetry and grew to like

writing poems themselves. For these students I

prepared an optional course of literature called

“Shakespeare in Love” which I hope will meet their

needs, make them study human nature and the

surrounding world, rediscover themselves, be more

communicative and creative.

Although when writing poems most people

need privacy, I have learnt from experience that in

order to expand the students` artistic taste teachers

should rely on team work which develops

confidence and free spirit, engaging them in

analyzing texts and poems, using brainstorming

techniques that focus on organization, pre-writing,

writing and post-writing activities. Moreover, the

students who work together react spontaneously

and more willingly when exposed to words,

sounds, images and objects than those who work

individually. They gradually master their own

senses and begin to grasp the similarities and

differences between their world and the outside

objects, people and ideas.

The first thing we should do is to present

students poems that approach their needs and

interests, such as love, friendship, nature, colours,

seasons and art. Once they familiarize themselves

with the semantic and context/ content aspects

students write on their own, following the same

pattern. It would be useful to teach them how to

organize their work, so that writing poems should

not be the result of chaotic words coming into their

minds. Ask them to keep notes about their feelings

and ideas, listen over and over again to the same

piece of music or take a closer look and analyze a

photo or a painting and, only then call for

intellectual and emotional response in words and

phrases.

Even if teachers offer students poem

patterns, some of them usually enjoy writing free

verse, rhyming or haiku poems. Tell them not to

worry, encourage and praise their work because

students need a constant feeling of carrying out a

task, which is read and enjoyed by their teachers

and peers.

Here are some examples of patterns you

may use:

Adverb Like (a noun)

Two syllables

Adverb Subject

Four syllables

Adverb Predicate

Six syllables

The + noun Question?

Eight syllables

Verb

Two syllables

Noun and modifier

Noun!

If you want to really get them hooked, play

games in the classroom as I do with my 6th form:

ask a student to write the first line, then hand the

paper over to the colleague sitting behind him to

continue the poem and so forth… You may start six

or eight poems at the same time with all the

students in the first desks and, when the poems are

finished, get them into groups to choose the best

titles, let the speakers recite or act the poems, have

fun and reward the most inventive minds.

POST

SCRIPTUM

Lýkeion

poezia 64

NOI ŞI CEILALŢI

Georgeta CULICEANU

Visul si Visatoarea

Cuvantul-vis capata viata din sufletul-

gand al unei adolescente. Jurnalul cu vise devine

calea de accedere in lumea interioara.

Visul e vazut in ipostaze de reverie „sunt

treaza dar totusi visez”transformata in cosmar

„detalii macabre imi tortureaza sufletul” apoi

devine realitate „sufletul meu canta si gandul imi

sopteste cuvinte arzand. Unul cate unul le astern pe

hartie…”.

Viata este un vis si visul devenit viata

structureaza zona realului, acela care poseda drept

granita o zona caracterizata prin reveria,visul treaz.

Visatoarea de 14 ani bate la poarta

Initierii,trece din trezie spre reverie,atingand

samburele visarii.

In acest spatiu imaginar are loc intalnirea cu

profunzimea gandurilor tacute ale sufletului relevat

prin imagini: „sufletul meu este o picatura din

ploaia cosmica a stelelor…Imi vorbeste lumina,dar

nu prin cuvinte”.

Adolescenta cu intrebarea in priviri se

cauta pe sine. Ea trece de la reverie la tristete

asteptand „zorii sperantei”. Indragostita de ideea de

dragoste este o „farama de stea vinovata,

condamnata la vesnica alergare.”

Ea trece dincolo de visarea comuna si cauta

misterele creatiei, descoperind vointa umana de a

cunoaste.

O adolescnta care sfideaza in stil coranian

cei 14 ani, asculta „prinse intr-o magie portocalie,

chemarea Cuvantului.”

Aceasta carte este dovada ca uneori visele

devin Realitate.

Otilia IORDAN

Aripi răzvrătite

Cu cât vei întinde aripile

Ca un Icar obosit De-atâtea caderi,

Cu atât mai mult voi iubi zorile. Lasa stropii ploii monotone Sa-mi racoreasca gândurile

Arcuite ca o bolta invizibila Dar aripile care lovesc aerul Cu miros de fân şi margarete

Nu le întinde: Te poti întâlni Cu o ramaşita

Din fostul Icar parasit Şi ametit de frumusetea lui.

Atunci cazi Pe o margine de pleoapa tremurânda.

Netezind cutele transparente ale privirilor, Aştept întoarcerea diminetii

Inundata de albul Aripilor razvratite.

Cu cât vei întinde aripile

Ca un Icar flamând de spatiu, Cu atât mai mult Voi iubi zorile.

Dorinta

Ma simt un izvor

As vrea sa curg o viata-ntreaga

poezia 65

De-a lungul câmpiei mele...

E atâta pace si liniste Încât încerc sa-mi înabus

Zgomotul de valuri în muschiul pietrelor

Gândurile sufletului meu sunt line Ca zborul departat

De cocori.

Azi, acum, aici, As vrea sa ma evapor

In gândurile tale.

Nocturna

Noaptea s-a culcat

în încaperea unei fântâni Înstelate

Soaptele îngenuncheate îi descânta ochii adânci

in care vântul se rostogoleste

agonic Pasari cu pleoape de umbra

Tin în gheare de arsa cremene Pletele cazute

Din norii care dorm.

AJUTA-MA, DOAMNE!

Sunt nopti când murmurul izvorului cânta aşa de blând încât ai crede ca s-a ascuns in spate-i un înger.

In astfel de seri, las sa-mi cada o lacrima pe obraji Ce-odata au fost plini de viata

Si atunci m-apropii de el si înalt o rugaciune catre cer

O rugaciune catre tine, Doamne, O rugaciune in care îmi caut speranta

Si adorm rugându-te „Ajuta-ma sa sper, sa cred si chiar sa iubesc!”

Zbor

Te-am închis in zborul

Inimii mele Sa ma înveti ca o lectie scurta

Care începe de la culoarea ochilor tai pâna la linia miscarii. Privindu-te de aproape

Ascult în tine

Lebada ta muta.

Farâma de timp

Sa nu-mi ceri s-aprind teii Ori sa ning

Eu sunt farâma de timp Prin care tu poti respira

Sunt iubirea ce se revarsa Precum valurile marii

Inundând oceanul ochilor tai Eu sunt: viata!

ADOLESCENTA

Ma simt ca un arbore In care clocoteste viata. Ca o lava fierbinte… Mugurii sunt visele

Ce se nasc sub lumina Razelor blande

Care mi se daruiesc in manunchi, Sa ma impodobesc cu ele. Mugurii se transforma

In frunze ce nu mor niciodata. Cum oare ar putea muri implinirile?

In sufletul meu e o primavara Ce pulseaza la infinit…

Eterna primavara a tineretii.

Lýkeion

poezia 66

Ciprian Micuţaru

--Apusul cetii peste tine-- Corpurile copacilor, arsi Dezbracate de pojghita lor neagra Se renasc si ele in ...stele ..in luna De pe cerul tacut cu norii goi De ploi macabre si vantul taios. Moarta e primavara Cu chip de toamna vie... Mort este si chipul iernii Dupa toamna care din nou vine. Fara tine... Lacrima cazuta Causul palmei mi l-a adincit. Un fulg de ninsoare ce nu se topea In contactul rumen, ale unei picaturi de ploaie, Dar sufletu-i in brate mi-a murit. ...Acum fara de lacrimi Si fara de tine, Pustiul nevazut il simt Intr-un dosnic incalcit si totusi cunoscut, (...Care doar tu il cunosti) Trecind prin mine. Si totusi s-a unit ploaia cu ninsoarea... Evocati de nevoia dintre noi Si-apoi am sa ma evapor in particule De suflet - vreau - sa ma readun In alta viata, pe un alt tarim.....Plutind -cu ganduri ma omor-- Dezolare, intristare, groapa mortii e-apasatoare, Presarata cu lalele, Negre, ca gandurile mele. E liniste si pace e tarziu, e noapte… Trupu-mi insangerat, Lovit de viata crunta E lesinat, abandonat, Pe camp, in furtuna. Spaima ma cuprinde Si frica ma indeamna

Sa ma pierd- Sa mor... groapa mortii e-apasatoare, Presarata cu lalele, Negre, ca gandurile mele. Si-as pleca in noapte, …pe strazile pustii. Sa fug de toti, ----------------------------------- sa fug de toate, Sa ma ratacesc prin labirintul gandurilor si al temerilor …mele…

--Gothic Story part I-- Iti trimit sub piele... O dulce chemare a unui strigoi flamand O creatura hidoasa jumatate om jumtate fiara Ce cu sange cald se rasfata sub clar de luna O simti cum te cheama cu dorinta trupeasca, In cimitir...Te simti ciudat Pleoapele grele te conduc ...la mormantu nostru Mirosul de pamant proaspat predomina Iar vantul scoate sunete pe care doar morti le inteleg Rochia-ti alba cu sange sa pateaza Trist, te-astept... Unde avea sa se termine totul ...Si pentru totdeauna- Iti voi simti trupul rece aproape de al meu Vom putrezi impreuna si vom devenii unul E un vis intr-un vers de melancolie Visez si ma trezesc cand simt mana ta pe umarul meu Ma ridic, pana sus - deasupra cimitirului trist si mort Multimea de cruci ma priveste Rau al nopti Rau al blestemelor- Ce vegheaza taramul mortii Aerul ingreunand lumina alungand Murdar si plin de amaraciune Doar focul din ochi tai ma imblanzeste Imi saruti ranile si dorinta mea creste Te iubesc ca pe o prada... De-a lingul buzelor cu lama aspra a cutitului ma tai- Stropii de ploaie cad pe umeri grei Iar frunzele, cu al lor fosnet strident Sub talpi ce urla de mahnire Trosnesc placut, si fiece pocnet Imi sun-a cantec de vioara Lama otravitoare a chinului ma strapunge Si lacrimile in-tacere, curg suroaie pe obraz Cad pe pamantul rece - sufletul avea sa-mi plece. Nu cauta sa afli un raspuns, Te vei izbi de ceva de neinteles, de nepatruns...

poezia 67

--un sentiment, intr-un desen-- Inima mea, pe niste scari Un vant ciudat isi spune cuvantu Rascoleste rece, imagini uitate le-nvie si apoi le rastigneste pe toate intr-un desen- Cu maini taiate de pix cu cerneala rosie- Langa un muzeu, pe-o banca...uitata Un sentiment pierdut inca arde. Cauta o cale de scapre... Incerc sa-l tin in mine Smulgand promisiuni clipelor Strangand intre degete Flori culese de pe mormantul iluziilor mele. Dar el sapa adanc, ma doare, dar nu-i pasa... Si apoi se restigneste Trist intr-un desen- Cu maini taiate de pix cu cerneala rosie Stau cu inima pe-o scara, langa cinema Auzind fosetul glasului tau plapand Ma ratacesc in lumea ta - fara tine In ochii tai, noaptea haotic raneste Se uita in gol, Imi ingrozeste privirea... Si apoi ma rastigneste Tainic intr-un desen- Cu degete hasurate si tigve de elfi. Pagini albe imi tremura acu in maini Doar ele mai suspina si plang Pentru ceva ce n-a fost sa fie, Si tot ce n-a ars pan-acum Renaste iar si apoi se rastigneste Cenusa intr-un desen- Patat de sange- Inserat cu ultimul sentiment. Ridic mana in gand spre tine Si apoi ma rastingnesc Tacut si singur in propiul desen.

Nicolae CĂRUNTU

Ritual diurn Aproape că a devenit pentru mine un ritual zilnic ca în fiecare dimineaţă, după ce-mi beau cafeaua şi-mi servesc porţia de nicotină să ies în grădină şi să hrănesc vrăbiile şi porumbeii sălbatici… Urmele lăsate de aceştia prin zăpada proaspătă şi eternă sunt aidoma hieroglifelor de pe-un vechi pergament egiptean… Altfel, m-aş simţi vinovat. Făra să dau hrană acestor nevinovate înaripate cereşti - cred că zborul lor n-ar fi întreg. Fericire deşartă Nici azi nu-mi închipui după atâta amar de timp – cum poate fi fericită adolescenta ce trece pe stradă săltând în rochia-i decoltată şi multicoloră – fetiţa de ieri, trece fericită către femeia de mâine şi mai departe spre-a nu mai fi... Probabil că-i bucuroasă şi mândră, este adolescentă,

Lýkeion

poezia 68

fiindcă-n ea, acum, timpul lucrează şi azi, şi mâine, mereu, până când, într-un anume minut ori moment, motorul vieţii sale va gafa o singură dată, dar eficient şi definitiv, ca s-o trimită-n mormânt, pe fericita, cândva fosta fată... Ruga Doamne nu-mi doresc mai mare bucurie de la Tine decât, rugându-Te să pot afla cu exactitate şi certitudine ziua, luna,anul în care eu n-am să mai ştiu nimic despre mine… Doamne, toate astea de le-aş şti doar cu trei zile înainte de plecarea mea de-ajuns mi-ar fi !... Doamne-Doamne toate, absolut toate sunt posibile numai la Tine… Înainte de naştere Înainte de a mă naşte am protestat şi-am plâns o veşnicie; N-am făcut grevă, dar dupş o toamnă cenuşie o iarnă grea şi-o caldă primavară s-a hotărât - fără voinţa mea botezul ochilor mei cu soarele şi iarba… Acolo, în lumea familială a mamei am trăit prima viaţă şi câtă libertate era Acolo!...

(din vol., în pregătire,

Dincolo de Dincolo)

Petruţ PÂRVESCU xxx Dincolo de timp Lumânarea aprinsă În mâna rece. xxx Cu mâna goală Pe trotuarul ud şade Un bânuţ singur. xxx Dincolo de timp Poemele nescrise Ale naturii. xxx Stea căzătoare Un ochi de lumină spart Încolţind în aer. xxx Noapte de noapte Colindă veacurile Fără boi – Carul xxx Toamnă bogată Boii s-au oprit singuri În dreptul morii. xxx În întuneric Liliecii caută Urmele zilei.

(din vol. Imnele tăcerii, haiku-uri,

Botoşani, Ed. Agata, 2003)

poezia 69

Augustin EDEN

Despre lucruri despre vid şi alte chestii

nu cred că pot fi salvat dinafară de gând claustrat în lucruri nu pot concepe umbra-mi tremurătoare că pot chiui să pot exista în mine să pot urma până şi ceea ce sunt gândesc fără jenă

nemângâiat mă mângâie austrul strivirii se lasă ca un rege ex pătimit sufletul meu aureolat de nefiire mă trage în goluri în primordiale petrec în blana aceasta de funii cred că vidul fără remuşcări mă absoarbe mă naşte şi tot aşa la nesfârşitul nesfârşitului

A început de iubire în botoşaniul ceresc mă exilez de această parte a străzii buimac fără de moarte văii întinse îi par mă apropiu trec parcă din cealaltă parte de tine în vis fulgerat un arbore-robot pe coasta dureroasă care doarme de aur clipa ce caută sfârşitul a început de iubire lunii eternitatea hibernând

Eeeh! Eeehei! de drag de dragii mei părinţi prin ochiul de smalţ cafeaua se uită la mine dimineaţa îşi umflă aripile cu mine cu tot se-apucă de găurit materia duduie masa de scris ca moara istovită un eu tot mai rupt care bate străzile în căutarea morţii unei boli zâmbeşte

se holbează băşcălindu-se ca un sens acuarela autorului în interiorul cuvântului se aruncă aiurit ca o memorie ameţită în uitare

(din vol. Cvadropoeme*, Ed. Geea, Botoşani, 2004)

*cvadropoemul: patru poeme într-unul şi unul în patru; primul e citit în mod obişnuit, ca orice alt

poem, celelalte sunt reprezintate de cele trei coloane, lectura putându-se efectua în orice ordine, chiar sărind

de la o coloană la alta. Termen propus în 1999 de Augustin Eden (pseudonimul literar al lui Valerian Ţopa).

Lýkeion

poezia 70

Din

DO

R d

e Em

inescu

…

Din

DO

R d

e E

min

escu

…

Eminescu 71

Corneliu

DRESCANU

UN CONCEPT EMINESCIAN

“Profesorul spiritual”

MOTTO:

„Educaţia unui

popor se câştigă şi se păstrează cu anevoie,

şi tot atât de

lesne se pierde şi se compromite o asemenea

moştenire, când

se dau de sus exemple de neorânduială, de

nedreptate şi de

incoerenţă.”

(MIHAI EMINESCU)

În articolul „Educaţie şi învăţământ,”

(„Timpul”)- 12 iulie 1880, Mihai Eminescu apropie

printr-o fericită inspiraţie doi termeni: „profesorul”

şi „spiritul”. Se referea la „învăţământul educativ

din şcoalele primare şi secundare”, unde „metodul

de predare e lucrul de căpetenie”, dar şi la cel

universitar unde, cu o anume observaţie nota:

„metodul e indiferent, căci aici se cere ştiinţă şi

numai ştiinţă”. Cu toate acestea, insistă asupra

ideii, scriind: „Şi aici, – în învăţământul

universitar-, va rămânea o mare deosebire între

profesorul spiritual” care ştie să-şi intereseze

auditoriul (…), pe când altul nu va fi capabil de a-l

interesa nici pentru frumoasele litere”.

„Profesorul spiritual nu se identifică cu

profesorul vesel, cu comediantul, ci cu dascălul

iluminat, cultivat în spirit, elevat moral, cu har,

incitant, purtător şi creator de valori, în stare să

pună în mişcare un învăţământ inert, pentru a

forma omul la care aspiră societatea.”

Eminescu se referea astfel,cu 127 de ani în urmă,

la profesorul care lucrează asupra minţii şi inimii

elevului, la „educatorul” care modelează cea mai

subtilă materie – caracterul.

Cât priveşte dominanta de personalitate,

pedagogii vorbesc în zilele noastre de diferite tipuri

de profesori: predominant afectivi (orientaţi

asupra comportamentului elevilor), predominant

cognitivi (care agreează însuşirea materiei în

amănunt) şi predominant creativi (cadrele didactice

creative adepţi ai stimulării gândirii elevilor,

oamenii catedrei cu simţ practic-aplicativ). Idealul

ar rezulta din combinarea celor trei tipuri, dar

întrebarea este sub ce nume generic? Cred că

răspunsul îl putem afla în conceptul eminescian:

„profesorul spiritual” este cel „care ştie să

intereseze auditoriul – elevul, elevii, clasa -, printr-

un „învăţământ educativ”, căruia îi spunem astăzi

în mod generic „învăţământ formativ”.

În privinţa programelor şcolare, Eminescu

observă că acestea nicăieri nu sunt atât de încărcate

de cunoştinţe nefolositoare ca în România. Despre

frecvenţa slabă a elevilor, afirmă că, adevărata

cauză constă în sărăcia poporului, nu în

„aversiunea” acestuia, „contra şcoalei”, iar un alt

argument este tocmai ideea „profesorului

spiritual” – pentru care pedagogia înseamnă şi

ştiinţă şi artă. Avem aici o definiţie modernă a

pedagogiei, ce exprimă exact ceea ce acum numim

la noi: management educaţional. Eminescu pleda

pentru ştiinţa şi arta de a forma elevii pentru viaţă

şi nu împovăraţi de cunoştinţe inutile. Eminescu era

vizionarul unui context în care oamenii „îşi

exercită toate puterile proprii ale inteligenţei”, cu

„vigoare” şi „îndemânare”.

Referindu-se la pedagogie, Poetul scria în

articolul „Norme pentru organizarea Dobrogei” ,

(„Timpul”), din 11 octombrie 1878 , că aceasta „e

o ştiinţă formată sau mai bine o artă pentru a face

mai priceput copilului ceea ce voim să-i spunem şi

ai imprima mai adânc ideile morale şi câte puţin a

deveni directivele vieţii sale.”

Conchidem că, „profesorul spiritual”,în

concepţia eminesciană, imprimă idei morale, fără a

le da caracterul obligatoriu, oferind totodată,

modelele şi cultivând în acelaşi timp, libertatea de

selectare a elevilor şi de autoformare (educaţia

continuă).

14 ianuarie 2007

Dragalina-Cristineşti

Lýkeion

Eminescu 72

Tainele nemuririi

(desen de Bogdan Şoltuzu)

Mai aproape de carte,

Alexandru Zub – “EMINESCU. Glose istorico-

culturale”

_________________________________________

___________

Alexandru C. Zub (n.1934) - profesor

doctor universitar, cercetător istoric, membru al

Academiei

Române

Alexandru Zub

s-a născut la 12

octombrie 1934 în satul

Maghera care aparţine

de comuna Vârfu-

Câmpului. După

cursurile şcolii primare

este înscris la Şcoala

Normală de învăţători

„Al.Vlahuţă” din

Şendriceni-Dorohoi, pe

care a absolvit-o cu

calificativul

„Excepţional”. A urmat apoi Facultatea de Istorie

a Universităţii „Al.I.Cuza” din Iaşi, fiind

desemnat şef de promoţie. A fost, pe rând,

cercetător ştiinţific la Institutul „A.D.Xenopol”,

director al acestui prestigios centru de cercetare

istorică, profesor titular al facultăţii de profil. Este

vicepreşedintele Comitetului naţional al Istoricilor

din România,preşedintele Fundaţiei Academice

„A.D.Xenopol” din Iaşi, membru al Comisiei

Internaţionale de Istoriografie al Asociaţiei

Istoricilor Europeni,coordonator al unor publicaţii

de profil.

Profunzimea şi complexitatea operei

eminesciene au determinat interpretări variate ale

creaţiei,unele adevărate capodopere. Opera lui

Eminescu este prin excelenţă „o operă deschisă” şi

fiecare generaţie, în funcţie de sensibilitatea epocii,

va găsi noi sensuri aşa cum profeţea încă de acum

un secol,un entuziast preţuitor şi epigon al

său,Alexandru Vlahuţă: „Tot mai citesc măiastra-ţi

carte…”.

„Eminescu e un latifundiu” a cărui explorare

constituie deja o vastă bibliografie, cu neputinţă de

parcurs integral, pe cont propriu,opera însăşi fiind

anevoie abordabilă în totalitatea ei. De ce totuşi o

nouă carte despre universul eminescian?(…) O

nouă lectură,una din atâtea posibile,ne poate

stimula cunoaşterea universului eminescian şi

totodată o mai bună înţelegere a problematicii

româneşti din epocă. Am pus accent anume pe

cultură,fiindcă< nici un fel de materie nu e

cugetabilă care să nu poată constitui un element al

culturii>, după spusa poetului însu-şi.(…) Fixând

numai câteva jaloane, un cadru util pentru analize

viitoare,idei ce se impun la interferenţa dintre

scriitori şi epocă,am dorit să semnalăm câteva

teme,nuanţe,sugesti, fără intenţia de a dezvolta

vreouna din ele (…)”. Aceste cuvinte ale

eminentului istoric Alexandru Zub, sunt laitmotivul

acestei cărţi care îmbracă în văl de eseu,reflexiile

asupra operei celui ce constituie „expresia

integrală a sufletului românesc”. Volumul se

constituie într-un opuscul ce adună texte scrise

de-a lungul anilor şi a apărut la Editura

Enciclopedică „Gh.Asachi”,din Chişinău.

Semnalând acest volum de studii

eminesciene,de o valoare deosebită şi de o

incitantă analiză asupra unei opere care suscită un

interes continuu, reţinem remarca autorului din

capitolul II- „Teme,conexiuni,accente”-: „Ca orice

creator de geniu,Eminescu nu poate fi abordat

integral în nici o exegeză,oricât de amplă,opera lui

constituind un domeniu încă plin de

surprize,capabil să ofere analistului mereu alte

laturi,o nesfârşită materie de studiu”.

Eminescu 73

De la Eminescu… Creangă

MOTTO:

“E foarte cu putinţă dar ca Eminescu, înveselit de

comediile lui Creangă, să-l fi îndemnat să scrie

(...) <Scrie, măi tată Iancule, scrie tot ce-ai spus -

i-ar fi spus Eminescu - s-o audă şi alţii, că e

minunat de bine!>”

G. CĂLINESCU

Acela care avea să devină unul dintre marii

noştri prozatori, Ion Creangă, s-a născut în satul

Humuleşti, judeţul Neamţ, în urmă cu 170 de ani, la

1 martie 1837. Şi-a început activitatea literară mult

mai târziu, la sugestia celui cu care va lega o

prietenie care va dăinui în istoria literaturii române,

Mihai Eminescu. Poetul, un adevărat vizionar în

remarcarea talentelor literare, intuind geniul creator

al povestitorului, îl încurajează să aşeze pe hârtie,

zestrea orală pe care o deţinea şi dându-i curs, Ion

Creangă îşi pune destinul scriitoricesc în slujba

condeiului.

Impactul cu Cenaclul Junimea, unde Ion

Creangă citeşte „Soacra cu trei nurori ce se va

tipări în revista „Convorbiri literare” (1875), este

decisiv. Această publicaţie va găzdui aproape tot ce

a scris Ion Creangă: „Capra cu trei iezi”-1875,

„Punguţa cu doi bani”, „Dănilă Prepeleac”,

„Povestea porcului” – 1876, „Moş Nichifor

Coţcariul”, „Povestea lui Stan Păţitul”,

„Povestea lui Arap Alb”, „Fata babei şi fata

moşului” – 1877, „Ivan Turbincă” şi „Povestea

unui om leneş” – 1878. În toamna anului 1880,

publică primele 2 părţi din „Amintiri din

copilărie”, pentru ca în anul 1882 să definitiveze

această operă de reper din creaţia lui şi care

constituie un monument al prozei noastre şi de ce

nu şi a tezaurului umorului românesc.

În anul 1883 publică „Cinci pâini”.

Povestirile despre „Moş Ioan Roată şi Unirea” apar

în „Albumul macedo-român” (1880) iar „Moş Ion

Roată şi Vodă Cuza” este găzduită de „Almanahul

României june” (1883 Viena).

Forţa creatoare nativă a geniului popular

român este dusă la standarde nebănuite de opera

literară, inedită, a lui Ion Creangă, acesta devenind

unul dintre cei mai mari povestitori ai Europei, şi

nu numai. Creaţia lui are unicitate, dinamism, este

plăcută şi atrăgătoare şi te întorci la ea cu o sete

nestăvilită de multe ori în viaţă: plăcută şi

atrăgătoare în anii copilăriei, preţuită şi gustată în

cei ai tinereţii, cu multe semnificaţii şi aforistică

pentru vârsta bătrâneţii.

Rezumând, scriitura lui Creangă

însumează poveşti, povestiri şi evocări din

copilărie, toate ilustrând în chip desăvârşit,

imaginea satului moldovenesc de munte, din

secolul al XIX-lea.

La 15 iunie 1889, se stingea din viaţă

Mihai Eminescu. La sfârşitul aceluiaşi an, într-o zi

care îi era atât de dragă marelui povestitor – seara

Anului Nou -, destinul face ca şi Ion Creangă să-şi

întrerupă călătoria pe acest pământ… Nu a vrut să-l

lase singur, pe cel care îl încuraja să aştearnă pe

hârtie pentru umorul inegalabil, amintirile din

copilărie…

Creangă,

170 de ani de la naştere

Lýkeion

Eminescu 74

Ioana – Alexandra NEAUNĂ

Lui Eminescu

Tu, iubire şi zbor

Tu, senin şi tăcere

Tu, tristeţe şi dor

Şi mereu mângâiere.

Tu, minune şi vis

Tu, iubire şi viaţă

Tu, imens paradis

Slova ta mă răsfaţă.

Tu, cinstire şi crez

Tu, simbol şi lumină

Eu, mereu te visez...

Creatură divină.

Mihai Eminescu – bust

(Botoşani, octombrie 2006;

foto: Ciprian Voloc)

cartea 75

Lýkeion

cartea 76

Anca Huţanu

A nu fi iubire, decat in

drumul spre eternitate...

„Barbatul iubitor va merge mai intai catre

femeia care il iubeste foarte mult si se va uni

frenetic cu ea in intrega lui fiinta, fiind animat de o

nesfarsita dragoste. Iar din flacara extraordinara ce

se va naste din aceasta prima comuniune a sa cu

Misterul Divin, el se va orienta apoi, in mod firesc,

catre Dumnezeu. Avem, prin urmare, aici mai intai

fuziunea celor doua jumatati polare in cadrul iubirii

umane; apoi urmeaza ascensiunea gradata a celor

doi iubiti catre Iubirea infinita a lui Dumnezeu.”

Astfel spunea un ganditor si teolog francez cu

privire la aspectul tainic al dragostei, considerata de

majoritatea ca fiind singura alinare data de

Divinitate si singurul mod de a cuceri vesnicia

plina de pace. In romanul „Pelerinul Kamanita”,

al lui Karl Gjellerup, insa, Sublimul precizeaza ca

acolo „Unde se naste iubirea, se naste si durerea”,

or suferinta ne impiedica in drumul catre eternitatea

plina de senin. Uneori este nevoie de mai multe

vieti pentru a intelege acest lucru dupa cum se

relateaza in roman...

Pelerinul Kamanita este o opera in care

cautarea catre Absolut incepe printr-o frumoasa

poveste de dragoste dintre Vasitthi si Kamanita. El,

un tanar din Ujjgeni, face parte din categoria

oamenilor de rand si se indragosteste de Vasitthi, o

tanara fermecatoare, fiica unui bogatas din alt oras.

Pentru ei dragostea la prima vedere care i-a tulburat

imediat ce s-au vazut, pare ca un inceput intr-o

viata anterioara conform credintei budiste si se

continua acum tumultoasa pe Terasa-Celor-Fara-

De-Griji. Cei doi se iubesc mai aprins si mai sincer

cu cat simt ca zilele in care vor fi impreuna sunt

numarate. Isi fac juraminte de dragoste pentru a

infricosa si a-si intari puterea asupra raului ce-i va

desparti cat de curand...

Iubirea lor este asemeni unei muzici divine, dirijate

de puteri ce nu pot fi masurate si cu atat mai mult

invinse. Este adeseori alerta cu sunete ce imita

disperarea ori un adanc insuficient umplut;

predomina sunete ce dor, dar care sunt inabusite...

insotiti de muzica de la botez pana la moarte eroii o

fac auzita si noua cititorilor. Ceea ce parea la

inceputul cartii a fi un joc de iubire cu personaje

mult prea zeloase si stapanite de un foc-fie el a

pasiunii ori al patimei, cu rasturnari de situatie

ireale si pline de multe fantezie, se transforma intr-

o dragoste al carei scop este sacralitatea. O insiruire

de personaje care au rolul de a-i calauzi ori

impiedica pe eroi catre Nirvana, ar descuraja si

plictisi... Astfel insa, romanul da posibilitatea

fiecaruia dintre cititori de a descoperi un drum catre

prepusul adevar al existentei. Kamanita si Vasitthi,

despartiti unul de altul, mor luptandu-se cu altii

pentru a-si mentine dragostea. Inainte de a-si parasi

viata ei il cunosc pe Buddha. Invataturile lui

trebuiesc deslusite pentru ca eroii sa-si distruga

iubirea de sine, iluziile, orgoliul, suferinta si a-si

putea sfinti atat dragostea cat si propria persoana.

Drumul catre Nirvana - „Acel senin al sufletului

netulburat de dorinti”- este nemasurabil, dar ei prin

forta iubirii il parcurg impreuna, intalnindu-se si in

vieti anterioare: au fost pe rand oameni, apoi flori,

apoi stele...

Si mereu s-au privit cu aceeasi ochi innobilati de

transfigurare, el si ea traind unul pentru celalalt...

Kamanita si Vasitthi erau capabili sa se iubeasca

curat, profund si inflacarat, dar nu implinirea

dragostei trebuia sa fie scopul existentei... Povestea

lor de iubire a fost o motivatie, un indiciu prin care

viata vroia sa-i indemne catre cautarea a mai mult

decat implinirea dragostei... Era nevoie de

detasarea de trup-„Raiul Soarelui Apune” nu

reprezenta vesnicia. Sufletul mereu calator prin

diverse vieti si lumi avea nevoie sa-si gaseasca un

loc care nu poate fi imaginat ori construit cu

ratiunea. Au pornit impreuna spre cautarea

Nirvanei pentru ca asa a decis viata, pentru ca

aveau nevoie unul de celalalt, dar nu si-ar fi gasit

niciodata linistea si implinirea daca nu ar fi aspirat,

fiecare in parte, la gasirea raspunsurilor unor

intrebari spirituale... „aceasta-i pelerinule

intelepciunea cea mare, inalta intre toate: sa stii ca

suferinta, oricare ar fi ea, a secat. Cine e partas al

intelepciune a cucerit libertatea, libertatea cea

adevarata, ceea ce nu

poate fi incalcata.

Pelerinule, tot ce este

zadarnicie, tot ce e

trecator, aceasta-i

neadevarat. Adevarat e

numai ce e curat si

nepieritor: anume

incetarea iluziei.”

Sărutul

(desen de Bogdan Şoltuzu)

cartea 77

Emanuela ALBU

Straniul Castel

survolat de personajul K.

Ciudatenia istoriei unui Castel bizar despre

care nu se poate afla mare lucru, desi personajul la

fel de neobisnuit si misterios, K., venit parca dintr-

o alta dimensiune, se chinuie din rasputeri si in

zadar sa intre in interior sau cel putin sa intre in

contact cu vreunul din cei ce locuiesc acolo, ne

poate demonstra cu usurinta de ce Franz Kafka

este considerat unul dintre cei mai semnificativi

scriitori moderni din lume. Stilul, care nu se

aseamana cu al nimanui, faptul ca nu apartine nici

vreunei miscari literare, insasi destinul singular al

operei sale, il exclud pe Kafka din masa scriitorilor

comuni.

Opera sa este influentata de nenumarate

elemente autobiografice; temele cele mai frecvente,

in opera lui, sunt singuratatea si vina apasatoare, a

unui individ amenintat de forte anonime, mai

presus de capacitatea sa de intelegere sau de

control; aceasta se petrece si in cazul romanului

„Castelul”, scris in anul 1926. In acest caz, puterea

este reprezentata de prezenta apasatoare a

Castelului, suprapusă unei forţe necunoscute,

dominante, a carei amenintare planeaza asupra lui

K., personajul central al romanului, din perspectiva

caruia este construita povestirea. Acesta ajunge,

intr-o noaptea de iarna, intr-un sat dominat de un

castel misterios. Strain, fara permis de sedere, K.

este intampinat cu ostilitate, de locuitori, care se

supun tuturor lucrurilor ce au o conexiune cu forta

ce-i controleaza. Incercarile sale, de a intra in

contact cu persoana sau puterea care conduce

lumea din jur, sunt sortite esecului, la fel si

tentativele de a se integra in lumea a carei granite

le-a trecut - prin slujba, prin prieteni si chiar prin

casatoria cu Frieda; ceea ce releva

incompatibilitatea sa cu un nou univers, aflat sub

legea castelului. perceput ca un organism

birocratic, tiranic. Acest fapt este accentuat si de

singura intrevedere care i se permite, vazuta de el

ca o ultima posibilitate de a fi acceptat si integrat;

insa nici ea nu izbuteste.

Cota, privind ostilitatea fata de personajul

K., creste, cand acesta indrazneste sa ridice semne

de intrebare referitoare la cei din Castel, intrucat

taranii din sat traiesc in vechea traditie impusa de

biserica catolica - de a accepta orice, fara a pune

intrebari. Faptul ca strainul K. are un alt mod de a

gandi îi indeparteaza pe locuitori, de el, si-i

determină să-l privească cu ostilitate sau teama, ca

fiind o parte care nu se incadreaza, in cadrul

general, desi uneori el pare a fi un posibil

eliberator. Cu aceasta viziune se interfereaza insa si

ideea existenţei unei duplicitati a lui K. Primele

vorbe ce-i ies din gura sunt o minciuna: ”În ce sat

m-am rătăcit? E vreun castel, pe aici?”; cand, in

primul alineat, se remarca ca el stia unde este,

pentru ca a incercat sa observe Castelul, care insa

nu se vedea, din cauza cetii.

In opinia lui Marthe Robert, drumetul K.,

care vine in domeniul Castelului, cu o bata si o

bocea, seamana cu pelerinul traditional, cu

diferenta ca obiectul cautarii este vag, iar cautarea,

inepuizabila. In privinta unei posibile semnificatii a

Castelului, pentru R.Grey (Kafka’s Castle,

Cambridge,1956), el este locul harului, pe care K.

nu-l obtine pentru ca vrea sa-l cucereasca prin

propriile puteri si pentru ca-l identifica cu Castelul,

confundand astfel spiritualul cu terestrul, sau, altfel

spus, percepând in mod confuz sacrul si profanul.

Intreaga existenta a acestuia, meseria sa de

antrepenor, pe care ar trebui sa o exercite,

inexplicabila sa atractie fata de Castel, totul,

ramane ascuns, sub limbajul criptic specific lui

Kafka - de aceea, pe parcursul intregului roman,

cititorul isi pune intrebari, precum: Cine este, de

fapt, K.? Ce urmareste el, in aceasta lume in care

nu-si gaseste locul? Dar cei din Castel? Cine e forta

misterioa

sa care

domina

universul

din jurul

Castelul

ui?

Cautarea

permane

nta a

raspunsu

rilor devine o incercare de a dezlega enigma care

planeaza deasupra tuturor evenimentelor petrecute.

Geniul kafkian, care poate prezenta, deopotriva,

prozaicul si straniul, folosind un stil „simplu,

aproape sec, tinzand spre descriere si relatare

exacta, fara imagini si flori de stil”, uimeşte, prin

corespondenţa cu realitatea prezentă.

Lýkeion

cartea 78

DANA CERNUSCA

Portretul lui Dorian Gray

- cadavrul unui suflet; pasul spre eternitate -

Natura a oferit frumusete doar favoritilor ei

si i-a asezat pe paginile nemuririi cu povestile lor

inaltatoare. Dar cu ce scop frumusete, cand natura

umana nu e capabila sa-si invinga slabiciunile, sa

se ridice deasupra lor, cum sa mai invinga

timpul(“care e gelos pe dumneata si duce razboi

crancen impotriva crinilor si trandafirilor ce acum

iti slujesc de podoaba”) cand aceasta batalie poate

fi castigate numai prin viclesuguri si uneltiri ce se

aliaza apoi impotriva fiintei si se intrec in cuceriri?!

Frumusetea isi are capriciile ei, iar suspendarea

clipei devine o obsesie pentru cel ce simte ca ii

scapa printre degete unicul dar al zeilor si-atunci

dorinta de supunere a legilor firii depaseste

barierile rationale si cauta desavarsirea dincolo de

notiunea existentei.

Oscar Wilde aseaza in paginile unui roman

impunator intreaga filosofie a micimii omenesti.

Dincolo de povestea unui tanar ce-l intrece in

frumusete pana si pe legendarul Narcis, scriitorul

aduce in prim-plan dezirul omului de geniu-

atingerea acelui tel care inalta omenirea la rangul

de zeu(“Daca s-ar putea ca eu sa raman vesnic

tanar si portretul meu sa imbatraneasca…”) Singura

sansa de a vedea prin intuneriul nimniciei raza

acelui soare ce dainuie de evuri intregi si de a ne

agata de ea, devine autocunoasterea si renegarea

trairilor umane, eliberarea de instincte, ratiune si

frica; largirea orizontului firii si inchiderea

simtamintelor umane in cele mai abrupte temnite

sunt singurele actiuni interioare ce ne-ar putea

preface efemeritatea unei clipe in bucuria imensa

pentru darurile zeilor(“cu totii vom suferi de pe

urma darurilor ce ne-au fost harazite de zei, vom

suferi cumplit…”)

Ca intr-o succesiune de nonsensuri, pentru

a captura inlauntru nostru desavarsirea, trebuie sa

reusim sa descoperim un mod de a contopi Arta cu

Frumusetea si Timpul spre a crea ceva mai real

decat cuvintele, pentru a elibera haosul din lumea

muzicii si a picturii.

De ce sa cautam sa definim si sa strivim

minunatia unui vis in incercarea de a-i descoperi

misterul ?(“A defini inseamna a limita”) Si cum

frumusetea e o forma a geniului- e mai presus de

geniu de vreme ce nu cere nici o explicatie.

Cautarea unui absolut se regaseste numai in

intunericul unui gand eliberat de strigatele lumii.

Romanul trezeste intrebari adormite si

dincolo de adevarurile imorale rostite de unul din

personaje, dincolo de puterea unui cuvant ce

aprinde rugul stiintei… cunoasterii unei nemuriri

efemere… iar personajul principal ne dovedeste ca

o dorinta murmurata cu tot sufletul prinde aripi si

contur, dar in acelasdi timp o greseala transforma

pasul spre eternitate intr-unul spre o moarte lipsita

de taina…

Daca ”o carte trebuie sa adanceasca rani si sa fie

primejdioasa”, “Portretul lui Dorian Gray” smulge

tacerea din sunetul Universului si o arunca in

urechile surde ale fiintei ce si-a luat numele de OM,

tocmai pentru a-i trezi necunoscutul… pentru a-i

sapa noi rani

intr-un trup deja

bolnav…

Vorbe

(desen de

Emanuela Albu)

cartea 79

Marius FERARIU

Tereza sărmanilor

Cartea, scrisă de Renzo Allegri, face referire le viaţa Maicii

Tereza, una plină de evenimente însemnate.

Maica Tereza s-a născut la Skopje, într-o

familie de origine albaneză, mai târziu ea devenind

un simbol al generozităţii şi al dăruirii faţă de

aproapele. Despre ea mulţi au spus că „este un

înger”, iar Indira Ghandi afirma că, în faţa ei „cu

toţii se simt mici şi ruşinaţi, de ei înşişi”. Lumea a

onorat-o şi răsplătit-o cu cele mai prestigioase

forme de recunoştinţă. În 1962, India i-a acordat

premiul „Pad mashree”, reprezentând cea mai

înaltă expresie a recunoştinţei indiene. În acelaşi

an, guvernul filipinez i-a acordat premiul

„Magsaysay”. În 1971, papa Paul al VI-lea i-a

înmânat „Premiul pentru pace Ioan al XXII-lea”.

Puţin timp mai târziu, americanii i-au dat, la

Boston, premiul „Bunul samaritean”. Acestera

sunt doar câteva dintre premiile cu care lumea a

încercat să-şi arate recunoştinţa faţă de această

umilă călugăriţă albaneză, a cărei viaţă s-a

schimbat în data de 10 septembrie 19........, cînd,

ajunsă în gara din Calcutta, în pelerinaj fiind spre

un loc de reculegere, s-a văzut înconjurată de o

mulţime de nenorociţi: mame disperate, cerând de

pomană pentru pruncii lor, cerşetori schilozi, orbi,

bolnavi fără de nici un ajutor, etc... Or, Maica îşi

dădea seama că tocmai de ei nu se îngrijea nimeni,

tocmai de ei, pe care Iisus îi considerase „fiii lui

Dumnezeu”... În noaptea aceleiaşi zile, ea s-a

încredinţat că musiunea sa, de la Domnul, era

aceea de a ieşi din mânăstire şi de a-i ajuta pe

aceşti săraci. La 16 august 1948 a predat

veşmintele de călugăriţă, şi, având binecuvîntarea

papei de a-şi exercita vocaţia în afara mânăstirii,

dar tot în calitate de călugăriţă catolică, a ieşit în

inima mizeriei, dăruindu-se, cu toate puterile sale,

celor săraci. La început Maica a fost complet

singură, după patru luni alăturându-i-se, din

proprie iniţiativă, şi alte căligăriţe. În ghetourile în

care locuia, laolaltă cu săracii, totul era murdar:

colibele, potecile dintre colibe, care serveau drept

canale de scurgere, pământul, oamenii, zdrenţele

pe care le purtau. I se părea că a trecut din rai în

iad... dar tocmai în acel iad trăiau săracii, fraţii

preferaţi ai lui Iisus. Pe toţi i-a slujit, cu credinţă,

îngrijindu-i, din fonduri obţinute fără a cerşi, ci

provenind din donaţiile celor impresionaţi de

devotamentul său, şi pe toţi i-a iubit, cu aceeaşi

dragoste. Cu timpul, Maica Tereza a înfiinţat o

congregaţie a călugăriţelor misionare, ce număra,

la sfârşitul sec XX, 3500 de călugăriţe, activând în

445 sedii, din 95 de ţări. Aceste sedii adăposteau

săraci, copii abandonaţi, muribunzi, cerşetori,

handicapaţi, bolnavi de sida, leproşi., mame ce nu

aveau cum să-şi crească copiii. O armată de

nevoiaşi trebuiau să fie adăpostiţi, hrăniţi,

îmbrăcaţi, trataţi, etc.

Maica Tereza a avut, în sine, o pornire ce a

condus-o către alinarea suferinţei existente în

lume. Ea a materializat în practică, în mod

exemplar, îndatoririle creştinilor faţă de semeni.

Ea ne-a remintit, sau, dacă a fost nevoie, ne-a

învăţat că aproapele nostru este orice om, fără nici

un fel de deosebire. Toţi oamenii sunt fiii aceluiaşi

tată ceresc. Toţi sunt creaţi „după chipul său”, toţi

se trag din aceeaşi fiinţă. Dragostea către

aproapele este, din această perspectivă, virtutea

prin care omul doreşte şi voieşte, aproapelui său,

binele, atât cel vremelnic, cât şi cel veşnic, dându-

şi silinţa să i-l producă.

Maica Tereza reprezintă un model, greu

egalabil, de iubire faţă de aproapele şi de cinstire a

acestuia, astfel că fiecare om, ar trebui să înveţe

ceva din exemplul ei, devenind, cât de puţin, un

„ostaş al lui Hristos”. Redau, în încheiere, una din

rugăciunile Maicii:

„Doamne, fă din mine

Un instrument al puterii

tale:

Unde e ură, fă ca eu să aduc Iubirea;

Unde e jignire, fă ca eu să aduc Iertarea;

Unde e discordie, fă ca eu să aduc Înţelegerea;

Unde e îndoială, fă ca eu să aduc Credinţa;

Unde e minciună, fă ca eu să aduc Adevărul;

Unde e disperare, fă ca eu să aduc Speranţa;

Unde e întuneric, fă ca eu să aduc Lumina;

Unde e tristeţe, fă ca eu să aduc Bucuria...”

Lýkeion

cartea 80

Mihai PLEŞCA

O altfel de recenzie la

Don Quijote de M. Cervantes

Am ţinut morţiş să citesc cartea asta, având

în vedere că am citit câteva critici şi nu numai o

laudă, care ziceau că este una din cele mai bune

cărţi ale tuturor timpurilor.

Ceea ce am aflat e că s-a vrut la început o

parodie la adresa romanelor cavalereşti foarte la

modă pe vremea lui Cervantes care îl prezintă pe

Don Quijote ca pe un om obişnuit căruia lectura

cărţilor cu cavaleri rătăcitori i-a luat mintea.

Ulterior, se pare că Cervantes a prins drag de

personajul său şi a făcut dintr-un bezmetic obsedat

de cavaleria rătăcitoare, un idealist, un moralist.

Ca mesaj, cartea e frumoasă, sunt pasaje

moralizatoare foarte reuşite (de exemplu, la

începutul părţii a doua, cuvântarea pe care Don

Quijote o ţine chelăresei şi nepoatei).

Judecând după standardele de azi, Don

Quijote nu este un roman propriu-zis, mai mult o

înşiruire de episoade din care unele puteau foarte

bine să lipsească. Nici ca structură nu e gândit

foarte atent dar nu ştiu alte romane de la începutul

secolului al XVII-lea ca să-mi dau seama ce

termeni de comparaţie există.

Confuziile sunt multiple: nevasta lui

Sancho Panza are trei nume diferite în carte, într-un

capitol e rebotezată la două rânduri distanţă, lui

Sancho i se fură măgarul, în capitolul următor e iar

călare pe măgar. Foarte multe de acest gen, pentru

care nu ştiu ce explicaţii există...Era distrat omul,

nu era atent la detalii? Nu recitea ce scria? Sau este

vorba despre o extraordinară intenţie de a sublinia

absurdul situaţiilor? E destul de încâlcită problema,

la fel cum sunt şi personajele, Don Quijote, nebun

şi înţelept, Sancho Panza, analfabet, prostuţ şi

mărginit ce dă citate savante.

Idei frumoase, îndemnuri menite de a

învăţa oamenii să fie mai buni, mai cumpătaţi,

aventuri hazlii dar şi părţi plictisitoare. Eu zic că a

meritat citită!

Ciprian VOLOC

Libertatea şi… Securitatea

Istoria comunismului se confundă, în

România, cu istoria Securităţii: nu este, acesta, un

fapt nou. Ceea ce e nou e să aflăm, sprijiniţi de

dovezi incontestabile, că istoria Securităţii nu s-a

sfârşit, nici nu s-a scindat, în vreun fel decisiv, în

decembrie 1989, ci, dimpotrivă, continuitatea este

atât de solidă, încât putem afirma, pe bună dreptate,

că nici istoria comunismului, în România, nu s-a

sfârşit! Mai mult de atât, ea va continua, s-ar părea,

încă mult şi bine, în variante camuflate, dar care nu

împiedică ochiul suficient de critic, de exersat şi de

interesat în a sonda dedebubtul lucrurilor, să-i

identifice şi să-i dezvăluie mecanismele. Este,

acesta, cazul excepţionalei cărţi a istoricului Marius

Oprea, “Moştenitorii Securităţii”, apărută la

Editura Humanitas, în 2004. Continuând seria

celorlalte cărţi ale autorului, specializat în istoria

Securităţii din România, volumul reuşeşte să

refacă, într-o manieră deosebit de limpede, firul

evenimentelor prin care Securitatea comunistă s-a

“emancipat”, s-a “schimbat la faţă”, după tragicele

şi eroicele zile din decembrie 1989.

Cu toate impedimentele înregistrate pe

parcursul cercetărilor sale, aici fiind incluse

ameninţări şi agresări propriu-zise, vizându-l pe el

şi pe membrii familiei sale, Marius Oprea, fost

consilier al preşedintelui Emil Constantinescu,

actualmente ziarist şi membru al CNSAS, s-a

încăpăţânat să dezvăluie modalităţile în care, încă

din ianuarie 1990, Securitatea lui Ceauşescu a fost

asimilată noilor structuri de la Bucureşti,

asigurându-şi imunitatea, faţă de crimele înfăptuite

de-a lungul existenţei sale, inclusive acelea din

decembrie 1989, prin aceea că şi-a oferit serviciile,

şi de această dată, nu ţării, ci regimului politic de la

putere: pe atunci, regimului lui Ion Iliescu.

Lecturarea cărţii se constituie, din acest punct de

vedere, într-un tratament-şoc, pentru cititorul care

doar bănuieşte, dar nu ştie, efectiv, cum au stat şi

cum stau lucrurile, în această privinţă, dat fiind că

numele implicate şi incriminate sunt personae

cartea 81

active, în economia şi politica de la cel mai înalt

nivel, din România contemporană. Cu siguranţă, nu

cred să poată cineva să o citească, fără a face, din

când în când, pauze, absolut necesare prevenirii

unei indigestii sau depresii de durată! Fără a

exagera câtuşi de puţin, consider că editarea acestei

cărţi, de către Marius Oprea şi Editura Humanitas,

constituie un act de eroism, mai ales date fiind

condiţiile vitrege de la data apariţiei sale, perioadă

în care PDSR-ul şi regimul Iliescu-Năstase se aflau

la putere, ei fiind direct incriminaţi, de dezvăluirile

din carte, ca să nu mai vorbim de îngrădirile

libertăţii de expresie, pe catre le patronau, la acea

vreme.

Ceea ce este uluitor, în acest studiu, este

abundenţa de date concrete şi de nume concrete,

despre ofiţerii de Securitate şi despre politicienii de

după 1990, care s-au dedat jafului, neîngrădit de

nimeni, al unei întregi ţări: România. Sunt

consemnate sute de nume, sonore, ale istoriei

noastre recente, fiind oferite, în plus, date, extrase

documentare care atestă veridicitatea informaţiilor

privind afacerile acestora, ilegale, frauduloase,

sfidând legea, bunul simţ şi chiar siguranţa

naţională a României. Nu pot să mă opresc decât

asupra câtorva dintre ele, pentru a confirma,

cititorului, faptul că este vorba de chestiuni de

maxim interes, în ce priveşte lămurirea lacunelor

trecutului recent: Sorin Ovidiu Vântu (cel care a

reuşit să creeze, practic, o a doua Securitate, dar nu

a statului roman, ci a lui însuşi, paralelă cu SRI, şi

totuşi având legături cu această organizaţie), Dan

Voiculescu (cel care se ocupa de umplerea

conturilor Securităţii şi acelora ale lui Ceauşescu,

prin mijloace care îi permiteau, implicit, să le

controleze, totodată), Ion Iliescu (cel care a

patronat şi girat, politic şi moral, toate

escrocheriile, falimentările, devalizările şi celelalte

forme pe care le-a luat corupţia în România, după

1989) şi marii capi ai

Securităţii lui

Ceauşescu, asimilaţi,

din 1990, SRI-ului,

reactivaţi, unii dintre

ei, chiar dacă

trecuseră în rezervă

înainte de 1989, care

sunt însă mult prea

numeroşi, pentru a le

prezenta, aici, numele

şi activităţile. Este

vorba de o reţea

mafiotă de

aproximativ 10.000 de

oameni, după

aprecierile lui Marius

Oprea, care conduce astăzi, efectiv, România,

practicând, în mod sistematic, şantajul, intimidarea,

comerţul subteran, etc., în dauna şi spre sfidarea

poporului român, nevoit să se mulţumească cu o

libertate de carton, neputincios în a-şi pedepsi

torţionarii, criminalii, bandiţii şi clica politică,

demonizaţi, cu toţii, de cel mai mare rău: pierderea

oricăror referinţe cu divinul şi cu umanul.

Libertatea de care uzează Marius Oprea, pentru a-i

demasca, este, în consecinţă, şi unica libertate pe

care o mai are, astăzi, poporul român, de natură să-l

determine în a

spera într-o istorie, viitoare, mai curată şi mai

umană decât cea pe care ne-a fost dat şi ne este,

încă, dat, să o trăim. Şi totuşi, România este o ţară

în care vinovaţii, criminalii, astăzi, sunt ştiuţi, sunt

arătaţi cu degetul, în public, ei cunoscând, prea

bine, acest lucru, dar râzând, în faţă, celor ce o fac.

Dovada cea mai la îndemână este faptul că asasinii

victimelor din decembrie 1989 şi ale mineriadelor

se plimbă, nestingheriţi, printre noi, atingându-ne,

în treacăt, pe stradă, cu manşonul mânecii, în

aşteptarea zilelor în care îşi vor putea relua iarăşi,

pe faţă, rolul de satrapi ai neamului, pentru care au

fost şi sunt, încă, pregătiţi şi plătiţi. Iar aceia care

au trimis, deliberat, zeci de mii de oameni, în

şomaj, aceştia fiind nevoiţi, ulterior, să moară de

boală şi de foame sau să ia drumul străinătăţii, întru

întâmpinarea unor şi mai mari umilinţe, sunt azi

oameni de afaceri prosperi, respectiv politicieni cu

cariere promiţătoare, în actuala Uniune

Europeană… Mai grav este că SRI-ul, urmaşul

“fostei” Securităţi, a moştenit exact aceleaşi

metode de lucru, mai puţin cele ce făceau uz direct

de violenţa fizică, argumentele lui Marius Oprea

fiind, în această privinţă, mai mult decât suficiente.

În plus, această veche şi solidă organizaţie este, nu

doar prin metodele, dar şi prin menirea ei, cu totul

în afara moralei, chiar antipatriotică, după cum s-a

dovedit adesea, câtă vreme ea se constituie într-un

vast sistem de colectare a informaţiilor, din absolut

toate domeniile de interes, fără ca de acestea să se

folosească, însă, poporul român, cel care suportă

enormele ei cheltuieli, ci proprii săi reprezentanţi şi

clica politică de la putere, pe care o slujesc cu

devotament, atâta timp cât nu încearcă să-i pună

piedici şi să-i demaşte, respectiv să-i

obstrucţioneze, activităţile. Este, aceasta, problema

fundamentală, în orice stat al lumii: în absenţa unei

instanţe care să impună conduita morală,

informaţiile, oricât de complete şi exacte, nu sunt

cu nimic de folos prosperităţii naţiei.

Lucararea lui Marius Oprea se relevă a fi,

din această perspectivă, o lectură obligatorie pentru

exersarea propriei noastrre vigilenţe şi pentru

limitarea eventualei noastre credulităţi.

Lýkeion

cartea 82

Liudmila CARŢA

,,ISPITA

MEMORIEI”

In urma publicării unor articole, in

revista ,,Editor”, l-am cunoscut pe d-nul Manole,

care, desigur, citise, cu mult interes, respectivele

articole. Astfel se face că, in una din orele

domnului profesor Voloc, asistă si domnul

Manole, care ma invita la o discutie, printe altele

intinzându-mi o carte: ,,Citeste asta, si sa-mi zici

ce parere ai”, imi spuse dumnealui. Privesc

,,Ispita memoriei”, căci aşa se intituleaza cartea.

Pe moment parca nu mi-astârnit interesul, nu pot

sa-mi explic de ce, dar asta a fost ce-am simtit, insa

am promis ca o voi citi. Dupa doua zile, in care

,,Ispita memoriei” a stat neatinsa, prin mormanul

de carti de pe masa, mi-am zis că trebuie sa vad,

totusi, ce cuprinde. Nu-mi amintesc ce

stare/impresie imi crease inceputul, dar tot ce pot

spune e ca nu ma mai puteam dezlipi de acele

randuri, ce-mi stârneau, cu tot mai mare patima,

interesul. Nu mi-am dat seama cand am ajuns la

finalul ei, stiu doar ca doua zile nu am iesit din

cameră, decat pentru a ciuguli un pic de mancare,

dupa care ma regaseam, din nou, pierdută, printre

randuri...

Ce reprezintă, ,,Ispita meoriei”?

A incerca sa rascolesti memoria, analizandu-ti reusitele sau esecurile, clipele trecute,

int-o viata de om – o autobiografie – e, dupa

mine, cea mai buna lucrare pe care o pot realiza

,,oamenii mari”, expresie data de însuşi autorul (in

sens de valorosi), in amintirea urmasilor si a celor

dragi, chiar daca e posibil ca ei, cei dragi, sa nu

mai fie prezenti. Folosind limbajul simplu, si cu

arta de a nara evenimentele, cu o sinceritate,

neeschivata în faţa

împrejurărilor, Gică Manole

reuseste să dea formă, Ispitei

memoriei, astfel incat cititorul

sa se gaseasca intr-o permanenta

tensiune, curios de a cunoaste

continuarea, si totodata

nelasandu-i timp, pentru a se

plictisi. Stilul de a istorisi,

faptele si sentimentele, te conduce spre persoana ta, punandu-ti multe intrebari, fiind posibil, in unele

cazuri, sa te descoperi, printe randuri – acesta, de

altfel, a fost cazul meu.

Nascut in Tataraseni, a avut o copilarie

obisnuita, cu nazbatii si vise, decoperă gustul

lecturii, prin clasa a VI-a, cand povesteste cu o

nostalgie placuta cum cu colegii furau carti, din

dulapul clasei, visand sa infiinteze o biblioteca, mai

apoi, dar norocul nu a fost de partea lor, caci au

fost descoperiti si pedepsiti. A urmat liceul din

Darabani, traind la internat, si aici, iarasi,

descoperim o vastitate de relatari ce-ti trezesc

mai multe sentimente in acelasi timp, lasandu-te

impresionat de clipa acelor timpuri. Apoi reuseste

la Facultatea de Istorie din Iasi, iar anii studentiei

sunt prezentatii cu cele mai multe amanunte, ei

constituind/devenind începutul unui pătrunzator

dezastru, plin de scârbă, la care nu putea rămâne

indiferent, anume al sistemului

bolşevic/comunist, in fruntea caruia se afla

Ceausescu (asta cu toate că, încă din copilarie,

devine marcat de comunism si de natia ruseasca,

din istorisirile bunicilor sai, Gheorghe Manole şi

Vasile Câşlaru, si ale tatălui, Cozma Manole, ce

au fost martori direcţi ai războaielor mondiale).

Mai tarziu, devenind profesor, ajunge la

un moment dat la scoala generala din Mileanca,

unde, in 1989, este martorul Revolutiei, la

finalul careia a simtit bucuria victoriei, pentru ca,

mai apoi, iarasi, sa suspine, pentru ţară, dupa

intrarea la conducere a sistemului neocomunist al

lui Ion Iliescu. Viata se intalneste cu istoria, in

timp, sau, mai bine zis, merg in acelasi pas, in

cazul lui Gică Manole.

,,Ispita memoriei” nu te poate lăsa

indiferent, la soarta omului si a confruntarilor

acestuia cu mediul din care face parte, si faţă de

situatiile carora este supus. Bucurie si durere, ganduri si vise, iubire si moarte, toate se asociaza

intr-un simplu, dar greu cuvant, numit Viaţă, ce

se cuprinde in paginile unei ispite a sufletului, o

revelatie a intregului destin: doar in ,,Ispita

Memoriei”, de Gică Manole.

Ţin sa-l felicit pe domnul Manole pentru reusita

acestei cărţi, spunându-i că am descoperit, prin

toate gândurile dumnealui, o parte din mine;

sunt multe in comun, si doar un fapt ce ne

diferenţiază: dumneavoastra ati reusit, intr-un

final, sa scăpaţi din ceea ce unii nu vor iesi

niciodata! Undeva, acolo..., undeva, aici..., sunt

suflete ce sunt clona sufletului dumneavoastră,

doar că, pentru ei, flacăra speranţei s-a stins... si,

cartea 83

e intuneric,f oarte intuneric, si e mereu gheaţă,

oriunde s-ar afla. Si intr-adevar: ,,sa recunoastem

ca suntem ceea ce suntem si nu ceea ce am vrea

sa fim”, o frază pe care am reţinut-o, din ,,Ispita

memoriei”. As vrea o unire, o alipire..., candva

visam( cand eram mai mica) ca poate cineva, cu

suflet mare, va lua Basarabia, in mainele lui, şi va

întoace-o României, pentru ca să fim

împreună... toti românii... Da, bine, astea sunt

doar vise, la care am renunţat când m-am izbit

de-o lamă tăioasă, ce m-a făcut să plâng

amarnic... românii din România nu ne vor, şi nici

ceilalţi nu se mai consumă... Timpul trece... şi,

ştiti cum e... ISTORIA rămâne... Ce-am fost,

odată... o Românie Mare!

Diana TĂNASĂ

Feminitate, harpă tristă…

Fata din casa vagon

Născută la data de 22 decembrie 1974, la

Târgu-Jiu, Ana Maria Sandu a absolvit Facultatea

de Litere a Universităţii Bucureşti şi cursurile de

masterat ale acesteia. Scriitoare şi jurnalistă

română, a colaborat cu articole şi eseuri la revistele

Dilema, Vineri, Observator cultural, aLtitudine,

Cosmopolitan, iar în prezent este redactor la revista

de muzică, film şi cultură urbană Re:Publik. A

frecventat Cenaclul Litere condus de Mircea

Cărtărescu, făcând parte din prezenţele timide,

tăcute, dar fidele. A debutat in 2003 cu volumul de

poezie Din amintirile unui Chelbasan la Editura

Paralela 45. Cărticica, excepţională prin

originalitate, “îmbinare de biografism împins până

în pânzele albe şi de expresionism atroce”

(Cărtărescu), conturează un univers feminin, în

care bărbaţii par anodine artefacte. Deşi nu a făcut

valuri, volumul cu nume bizar a fost nominalizat la

Premiile de debut ale României literare şi la

Premiul pentru experiment ASPRO.

Apărut in 2006, primul roman al Anei Maria

Sandu a surprins în mod plăcut. Publicat la Editura

Polirom în colecţia “Ego.Proză”, un proiect

editorial lansat în urmă cu doi ani şi destinat

tinerilor scriitori, “Fata din casa vagon” a fost

întâmpinat cu laude în presă. Promovându-l drept o

“reuşită”, Mircea Cărtărescu a prefaţat volumul,

sperând ca “acest roman crud, ciudat şi atât de

original să o impună, în fine, pe Ana Maria Sandu

ca pe o scriitoare de primă mână.” Atipic, “Fata din

casa vagon” a fost lansată în mansarda librăriei

Cărtureşti din Bucureşti fără vorbăria fastidioasă a

vreunui critic, ci printr-o strategie de marketing la

fel de originală: o instalaţie video de 57 de minute,

care pleacă de la ideea cărţii. Sintetizând eternul

homo interrogator în sloganul “Ce-ar fi fost dacă

n-ai fi existat?”, Ana Maria mărturiseşte că s-a

întrebat “Ce se poate face? Cum pot să aduc cartea

mai aproape de public?”. Găsind răspunsul benefic,

a plecat de la ficţiune şi a transferat întrebările din

carte unor personaje reale, ilustrând proiectul cu un

tablou clasic de familie, “aşa cum are toata lumea

în casă”. A şters însă feţele copiilor. Esenţa

romanului a fost astfel materializată.

Nu încape îndoială că manevra i-a reuşit.

Aproape de cititori prin proiecţia în prim-plan a

unei realităţi actuale, împletind biografismul cu o

inginerie diegetică de prim rang, romanul are toate

atributele unei creaţii dacă nu marcante, cel puţin

cu efect de movere animum. Motoul din Nabukov

pare singurul fascicul de optimism, derutându-ne

prin orientarea spre trecut. Aceasta este de fapt

intenţia autoarei, amplificând implicit efectul

tehnicii de cross-cut, de mers invers. Cărtărescu

propune ca moto un fragment din volumul ei de

versuri, sesizând prelungirea în roman a ecourilor

din Chelbasan: ” În mine e un du-te-vino de femei

mici care fojgăie peste tot/ajung să cred că din aşa

ceva sunt făcută/din particule fine de

<<feminitate>>“. Acesta concentrează atât înţelesul

unui joc de măşti care se topesc într-o gelatină cu

parfum de tristeţe feminină, cât şi sublima poezie a

romanului, făurit în principiu de un spirit liric, într-

un veac în care cea mai buna proză e scrisă de poeţi

( cum este şi cazul Simonei Popescu sau a lui

T.O.Bobe).

Limbajul detabuizat, scatologic, schiţează un

basm postmodern cu Ilene degradate şi Duduţe

abulice, plasate într-un urbanism tern bântuit de

violatori scârboşi, cizmari prozaici, amanţi şi

amante scandaloase, cârciumari şi barmaniţe,

cartofori şi adolescenţi teribilişti, toate progenituri

ale unui mal du siècle regresiv faţă de cel romantic.

Intervine o coincidetia oppositorum între

depoetizare şi poezie a evocărilor reflexive şi

autoreflexive, o fuzionare a naraţiunii cu fragmente

de poezie juxtapuse, care fluidizează limitele de

gen. Deşi se încadrează într-un posmodernism pe

Lýkeion

cartea 84

linie cărtăresciană, există o tendinţă spre noul

boierism, prin respingerea abuzului de neologisme

şi vocabular periferic, folosit doar în scop precis şi

la locul potrivit, mormanele sterile de trivialisme

fiind cu succes evitate. Manevrând înălţarea unei

proze fertile, Ana Maria ştie de la început ce mesaj

şi-a propus să transmită şi mai ales cum.

Intrăm într-o lume cu ecouri budiste, într-o

existenţă care stă inevitabil sub semnul durerii, însă

fără conştiinţa vreunei Nirvane tangibile. Ileana,

personajul central, trecută prin conştiinţa fiicei sale

Ina, naratorul-personaj şi martor din primele două

capitole, este succedaneul unei întregi serii de

marionete feminine coordonate la rândul lor de o

altă mână demiurgică. Devine o Cosânzeană

demitizată într-un “regnum puerile” fantasmatic

insipirat din “Exuviile” Simonei Popescu, care

conştientizează absurdul existenţei odată cu

pierderea tatălui iubitor şi cunoaşterea morţii.

Repulsia faţă de masculinitate este ereditară.

Ştefan, tatăl-căpcăun al Inei, scârbos, lipicios, este

exclus încă de la început din sfera umanului,

devenind un simplu corp obscen amputat de anima.

Ina, receptacul al unei memeorii de clan, redă cu

autenticitate proustiană un univers minimalizat.

Demasculinizată de la început, realitatea este

exclusiv feminină, “o lume de femei, de femei

cleioase, gregare, lipite una de cealaltă într-un

ghem ca de plastilină, conturând un fel de masă de

pântece, sâni, guri şi voci fără limite precise”, cum

susţine Mircea Cărtărescu.

Vibraţia psihologică a Eului, multiplicat în

exuvii ale unei nefericiri in crescendo printr-o

punere în abis virtuoasă a Eului creator,

eminamente feminin, germinativ, traduce fiorul

păcatului originar, al unei Eve mitice veghind

izgonită în peritextualitate, ruşinate de propriul

Fatum generator de blestem, transmis prin arhetip

eternului feminin. Se urmăreşte platitudinea

existenţială prin democratizarea evenimentelor şi

ruperea planurilor narative, apelând la

enchâssement şi dilatare temporală. Jocurile

perspectiviste şi etajările diegetice, discursul

fragmentat de stop-cadre si gros-plan-uri, prin care

Ina justifică alienarea şi sfârşitul escatologic al

mamei, ne antrenează într-un vertij ludic, gen

baba-oarba, în care trebuie să căutăm prin ceaţă

sensurile metatextuale. Lumea adolescentină din

ultimele două capitole este o căutare tipică a

identităţii. Descoperirea sexualităţii ca ultimă

speranţă a evadării din sine şi sexul fortuit,

promovat într-o contemporaneitate-efect al

Götterdämerung-ului nietzscheean, adăugat unei

atât de realiste lipse de informare şi unui fond

depresiv datorat impasului afectiv familial, ţese

intriga din care se divulgă treptat acea figura mentis

a generaţiei. Trauma, consunând cu o lume bazată

pe instinctualitate animalică, în care existenţa

rămâne în fapt o enormă întrebare fără răspuns, este

transmisă necreditabil în ecouri de voci-fantomă

care se dovedesc a fi razele divergente ale aceleaşi

surse, exponente a unei întregi pleiade de Ilene

adolescente bântuite inexorabil de conştiinţa unei

crime.

Sub aspect de generation-gap, intervine de

fapt osmoza dilematică dintre individualitate şi

universalitate. Motiv obsesiv, inelul mamei,

receptacul al disparatelor energii feminine, leagă

planurile diegetice, făcând legătura între visul de

perspectivă şi realitatea exterioară revelată în final.

Viaţa nu poate fi decât suferinţă gradată, care, în

sens existenţialist, nu îşi poate găsi salvarea decât

în sinucidere. Cu toate că panta spre revelaţia finală

e abruptă, obositoare, mustind de biografism şi

memorie involuntară curgând din joncţiunea

autenticismului cu textualismul, totuşi scenele

recurente pun înlănţuite semne de întrebare. Şocul

ultim, după o aşteptare de tipul “unde vrea să

ajungă?”, familiară cititorului de postmodernism,

are gustul cireşii de pe tort, umplând paharul unei

dureri transferate de la personaj la lector. O Ileană

de 17 ani preia ştafeta în ultimul sfert al romanului,

ca un deus ex machina , printr-o tehnică de

metalepsă sui-generis, relevând metatextualitatea.

Descoperim că der Schrei-ul expresionist a fost un

succesor virtual în patul durerii dintr-o casă-vagon-

simbol al unui continuum vital, al unui cordon

infinit de generaţii, claustrând orice încercare de

verticalitate în atmosfera meschină a unei lumi

supuse entropiei morale . Conştientizând efectul de

mise en abyme al unei feminiţăti fuzionante, fără

început şi fără sfârşit, burţi infinite în alte burţi

infinite, fiice în mame şi mame în fiice, după

tiparul unui Iona feminizat, avem în sfârşit

satisfacţia unei revelaţii, a unui moment “Aha!” în

care semnificaţiile latente ale sângelui închegat în

primele două capitole se dezvăluie ca o răsplată.

Dacă am fi într-o sală de teatru, ne-am ridica în

picioare să aplaudăm cu frenetism tragedia, cu toată

durerea unei mutilări viscerale ajunse la paroxism.

Ana Maria Sandu devine un Demiurgos ludic

al unui feminism imanent, devine un Ianus bifrons

care făureşte un univers din bucăţi de staniol lipite

între ele cu o pastă cleioasă, iluzii ale unor bucăţi

de sticlă colorată în joc de lumini. “Lumea e un

balansoar peren”(Montaigne), punând veşnic

eminesciana întrebare “Oare eu, tu, el, nu e

totuna?”. Alunecând mereu pe o pantă mâloasă,

lipicioasă, odată cu eroinele, într-un joc al

perspectivelor, paginile cărţii se udă involuntar de

lacrimi sincere sau zâmbesc complice cititorului

prin ironismul uneori cărtărescian al limbajului.

Pertotal , romanul e fără îndoială un acord minor de

chitară atât de bine nimerit, încât atingând fibrele

cartea 85

noastre sonore provoacă durere organică. O lume

adolescentă, frustrată, complexată, problematică si

problematizantă, emană un abur nefericit prin care

trecem zi de zi, de care uneori ne înconjurăm,

relevat subtil între filele acestui tom autoficţional.

Actuală, chiar moralistă volens-nolens, această

proză nu e un copac uscat. Ea vine din trecut şi se

prelungeşte în viitor, făcând din Ana Maria Sandu

o scriitoare care promite mult. Cu ce ne va mai

surprinde oare?

Mariana FLOREA

SCRIITORI ROMÂNI

DESPRE

CARTE

ŞI BIBLIOTECĂ

Din câteva cărţi, între care notăm celebrele

Mărturisiri literare (organizate de D. Caracostea în

anii 1032-1933, ediţie îngrijită şi introducere de

Iordan Datcu, Editura Minerva, Bucureşti, 1971), am

extras secvenţe revelatoare pentru ideea revistei de

faţă: importanţa lecturii, a bibliotecii şi a contactului

cu spaţiul sacru al cărţilor, cu lumea scriitorilor. Este

vorba de mărturisiri ale unor scriitori români, care

pot fi folosite în mod instructiv prin intermediul

orelor de clasă sau al bibliotecii. Ele merită lărgite,

comentate, interpretate mai îndeaproape, chiar într-o

carte special dedicată acestor teme. Cu atât mai

necesar, cu cât, de la o vreme, programele si

manualele şcolare propun texte despre carte si

bibliotecă , în ideea, desigur,de a atrage tinerele

generaţii către aceste instrumente ale cunoaşterii.

Vasile Alecsandri:

Nimic nu mi se pare mai interesant, mai

atrăgător, ca o colecţie de foi tipărite, făţuite, aranjate

in grup sub forma unui volum şi care cuprinde toata

viaţa de inima şi minte a unui om de elită. E ca o

condensare a parfumului tot dintr-o floare într-o

pastilă sau într-o picătură…

Dimitrie Anghel

O carte cu scoarţe străvechi, cu ilustraţii

primitive făcute de mâini nesigure şi nedibace,

stătea de mărturie acelor vremi nesigure, povestind

viaţa unui sfânt pe fiece filă, în josul căreia o

legendă de câteva linii istorisea viaţa şi mărtiriul

lui. Cu câtă dragoste şi cu câtă pietate s-au aplecat

ochii mei pe aceste legende, cu ce emoţie am privit

bucăţile de lemn pe care se vedea săpată răzleaţă

câte o literă, cu câtă cucernicie mi-am ridicat

privirile spre portretul bătrânului Gutenberg,

asemuindu-l sip e el ca pe un sfânt al Bibliei lui

străvechi

Paul Anghel:

Fac parte dintr-o generaţie cu o copilărie

fericită: am crescut sub zodia lui Swift şi Creangă,

Tolstoi si Dickens, Sadoveanu si Homer. În mintea

mea de atunci, Sadoveanu ca şi Homer, era un

autor foarte bătrân. Nu ca şi Creangă, Dickens, ori

Swift, care avuseseră o copilărie. Dar ce copilărie

putea să aibă bătrânul orb, care inventase războiul

Troiei,care era părintele lui Zeus şi al Minervei?...

Poate doar copilăria umanitaţii, ca şi Sadoveanu.

Căci şi acesta inventase Timpul, Limba- o altă

limba românească decât cea vorbită!- pe Ştefan cel

Mare, Pădurea, Mănăstirea Neamţ, Războaiele,

Dobrogea, Eclipsele de soare, Răsăritul, Amurgul,

Totul.

Tudor Arghezi:

Trăit in strâmbătate si hula, omul a izbuit

să se răscumpere sis a se depăsească; nu clădind

numai monumental, in lat si-n sus, legiferând si

asuprind, ci născocind, dup ace a cântat si zugrăvit,

graiul scris si, in sfârşit, Cartea… O fiinţă nouă si

fără de moarte s-a ivit, neprevăzută de natura , care

face numai petale si frunze. Răzbunarea omului e

de asta dată integrală şi definitive in fragila lui

existenţă.

Omul şi-a făcut cartea in toată materialitatea

si spiritualitatea ei; el o gândeste, el o scrie, el îi dă

hîrtia, cerneala, tiparul, el ăi adună foile, el i le

coase, i le leagă; el o citeşte. În conspiraţia

intelectualului faţă de natură, cartea solidarizează

azi 2 miliarde de suflete împotriva unui destin, care

cu variantele lui a rămas acelaşi. Omul se

isprăveşte si cartea lui de abia începe. Uite, mii de

inimi si minţi trăiesc lângă tine, in rafturile tale.

Pană la cărţi, rămanea mărturie cimitirul. L-a

învins biblioteca. Cartea ţi-e ţară, ţi-e fiică, ţi-e

surioară, prietena si iubirea. E maică-ta, cartea,

neîntinata şi de-a pururea maică fecioară. Ai scăpat

de mormânt!

Nicolae Breban:

- Pe dumneavoastră ce v-a format mai mult:

viaţa sau cartea? Ori cartea a apărut mai

târziu in raza dumneavoastră de atenţie…

- Nu, cartea a fost, de la început si pană la

sfârşit: paradisul.

Maeştrii mei adevăraţi au fost , la început şi

pentru scurt timp(extreme de intens, insă),

Stendhal, ce şi azi rămâne primul romancier

modern, apoi, în jurul vârstei de douăzeci de ani ,

Dostoievski care, ca orice scriitor fundamental, e

mai mult decât atât : este un profet.

Emanoil Bucuta:

Rolul bibliotecii este socotit de unii atât de

hotărâtor,încât nu se sfiesc să spună că şcoala ar

Lýkeion

cartea 86

face destul şi ar putea să-şi privească împlinită

menirea,dacă ar pune în fiecare dintre şcolarii ei

numai dragostea de carte, adică dacă ar creşte încă

un cititor pentru bibliotecă. Aceasta ar însemna

aproape o învăţare a bibliotecii pentru şcoală.

Lucrul se înţelege dacă ne gândim la vorba veche

şi înţeleaptă, că nu învăţăm pentru şcoală, ci

pentru viaţă. Iar când intrăm în viaţă, în anii

bărbăţiei, şcoala a rămas cu mult îndărăt şi în faţa

noastră se găseşte, ca să-i ţie locul şi să ne dea o

îndrumare, biblioteca.

Augustin Buzura:

Destinul unui popor depinde de numărul

conştiinţelor sale, de aceea fiecare om trebuie

făcut conştient de sine, de marea sa forţă, de

rostul său, iar cărţile adevărate, sincere, nu sunt

decât un drum împotriva singurătăţii, durerii,

agresivităţii şi ignoranţei.(…)

Un postulat: cărţile marilor scriitori au ceva din

destinul miturilor;aceeaşi carte nu numai că

generează diverse secte, dar, nu de puţine ori,

acelaşi paragraf este adus drept argument

hotărâtor în disputa dintre două sau mai multe

tabere; cu el se consolează şi victima şi călăul, şi

sfântul şi păcătosul.(…)

Se ştie, cărţile odată apărute au viaţa lor

independentă, se prezintă singure, şi dacă sunt

ceva, se apără singure;în afară de apă şi foc, cel

mai periculos duşman al lor rămâne, cum remarca

Valery,propriul lor conţinut.

I.L.Caragiale

Care este folosul unei cărţi de citire? O

carte de citire bună, în vârsta fragedă, este poate

una dintre împrejurările cele mai hotărâtoare ale

vieţii unui om. Multe cariere intelectuale nu se

datoresc altei împrejurari cât unei cărţi căzute la

vreme bună în mainile unui copil, tot aşa precum

umbra unor stejari seculari se datoreşte

întamplătoarei căderi a unei ghinde pe pământ

prielnic.

G. Călinescu:

Cartea este un mijloc de intensificare a

vieţii şi un mijloc de obiectivare, de spargere a

graniţelor experienţei individuale si asimilarea

experienţei colective în timp şi spaţiu.

Şerban Cioculescu:

Nu pot sta locului făra o carte în mână,

când sunt acasă sau la bibliotecă. Lucrul mi se pare

firesc. Nu cunosc alte distracţii. Radio si

televiziunea mă solicită mai puţin decât cititul.

Autorul articolului are dreptate cand afirmă că în

Biblioteca Academiei gasesc tot ce nu am în

propria bibliotecă. O frecventez de la vârsta de 18-

19 ani. Sălile de lectură sunt liniştite, servirea carţii

se face mai prompt decât în instituţiile similare din

Paris şi din alte mari metropole, dispoziţia bună nu-

mi lipseşte niciodată. (…) Să fim bine înţeleşi: tot

ce îmi incită într-un fel spiritual îmi face placere.

N-am socotit niciodată lectura unei cărţi o

corvoadă. Citesc şi scriu cu egală plăcere. Nu-mi

fac din aceasta un merit. E un fel de a fi si atâta tot.

Dumitru Corbea:

Luam cărţi cu împrumut de la biblioteca

comunală, de la cunoscuţi şi ofiţeri. Îmi vindeam

raţia de pâine pentru a-mi putea cumpăra revistele

,,Adevărul literar si artistic”, ,,Viaţa românească”.

Într-o singură vacanţă am citit Fraţii Karamazov,

Amintiri din casa morţilor şi Pomul de Crăciun, de

Dostoievski, Corsarul, deByron, Paradisul pierdut,

de Milton, Balade, de Villon, Vieţile oamenilor

iluştri, de Plutarh, Apus de soare şi Viforul, de

Barbu Delavrancea, Hoţii si Wilhelm Tell, de

Schiller, Faust de Goethe, Hamlet, Othello şi

Romeo şi Julieta, de Shakespeare, Oedip, de

Sofocle, Ifigenia, de Euripide, fabulele lui Esop şi

La Fontaine. Lectura era singura mea fericire si

bucurie. Descopeream o altă lume. Eram ca un

descoperitor de comori.

Paul Cortez:

- Care au fost lecturile din tinereţe? Daca v-aţi

forma astăzi, ce aţi prefera să citiţi?

- Am început cu poveştile:ascultate, citite,

apoi…inventate pentru o soră mai mică. Au urmat,

ca pentru orice băiat, carţile de aventuri, Jules

Verne… Cărţile preferate atunci ca şi acum :

Eminescu în primul rând , Eminescu în al doilea

rând şi in sfârşit , în al treilea rând ,tot Eminescu .

Au urmat perioade dominate de Sadoveanu,

Minulescu, Topârceanu,Arghezi şi înca mulţi alţii.

Dar lumina şi umbra lui Lucian Blaga m-a

însoţit şi mă însoţeşte pretutindeni, pentru că el m-

a învăţat să ,,nu strivesc corola de minuni a lumii“.

Din literatura universală, Homer,

Shakespeare, Goethe, E. A. Poe, Camus,

Hemingway, Faulkner .

Miron Costin:

Puternicul Dumnezeu, cinstite ,iubite cetitorule,

să-ţi dăruiască , după aceste cumplite vremi a

anilor noştri ,cândva şi mai slobode veacuri, întru

care , pre lângă alte trebi , să aibi vreme şi cu

cetitul cărţilor a face iscusită zabavă; că nu este

alta şi mai frumoasă şi mai de folos toată viaţa

omului zăbavă , decât cetitul cărţilor…

Ovidiu Cotruş:

Contactul cu opera lui Călinescu şi în special

cu Istoria literaturii române a avut asupra mea,

la vârsta de 15 ani , un efect copleşitor. Citind-o , şi

uneori recitind-o , opera aceasta mi-a fost timp de

un sfert de veac tovarăş nedespărţit .De la

Călinescu am aflat prima data ce este critica

literară ( nu poţi învăţa aşa ceva de la critici

străini, aplecaţi asupra unui fenomen pe care nu-l

cunoşti în organicitatea lui ) , pentru ca mai târziu

cartea 87

– aceasta a fost ordinea lecturilor- să aflu de la

Maiorescu ce trebuie să însemne critica literară .

Romulus Dianu:

- Reîntorcându-ne în timp , aş vrea să vă

întreb ce vă mai amintiţi de primele lecturi?

-Mama avea un singur demon: pe mine. M-

a “supraalimentat” cu lecturi. Aveam impresia că se

întreabă: “Oare ce va citi mâine băiatul acesta?”

Învăţasem limba franceză, încă înainte de a merge

la şcoală. Asta mi-a dat posibilitatea să am acces nu

numai la literatura franceză, dar la tot ce găseam

tradus în limba lui Voltaire. Marea mea fascinaţie a

fost fără îndoială, literatura rusă: Dostoievski,

Tolstoi, Kuprin, Gorki. Mai târziu, când am ajuns

la “Rampa”, am tradus şi publicat “Spovedania lui

Stavroghin”, în foiletonul ziarului.

-Dintre scriitorii români, spre cine se îndreptau

preferinţele dumneavoastră?

-Având marile repere ale literaturii europene,

încă de la o vârstă fragedă, preferinţele mele, cum

le numiţi, pentru scriitorii români, erau mai

restrânse. Îl iubeam pe Eminescu; el era cunoscut

ca “tatăl nostru”. Citeam cu veneraţie pe Coşbuc,

Goga şi întreaga creaţie literară a secolelor de

suferintă.

Nicolae Dragoş:

-Cele dintâi ferestre spre zările liricii în

sat vi s-au deschis?

Înainte de a fi scriitori suntem cititori. Am avut

printr-o întâmplare şansa ca intre primele cărti

citite, în anii copilăriei, să se afle volume

fundamentale pentru un poet sau cel puţin pentru

poezia pe care eu încerc să o propun. Pe lângă

Eminescu, ţin minte, in casa noastră se aflau,

datorită unor fraţi dinspre mama, primii care au

avut acces la cultură, volumele de poezie Flori

sacre de Macedonski, Plumb şi Scântei galbene

de Bacovia, câteva cărţi din proza lui Sadoveanu.

Acestea, alături de mai multele volume din

Alecsandri, Coşbuc, Goga s-au aflat între primele

mele lecturi. Ma târziu aveam sa-i descopăr, la

vârsta claselor liceale, pe Tudor Arghezi, Blaga,

Pilat. Într-un fel, zările lirice, cum le numiţi dv.,

coincide cu zările copilăriei.

Anghel Dumbrăveanu:

La Eminescu am revenit întotdeauna, prin

toţi anii si toate experienţele, ca la cartea mea

dintâi, fără să fi avut vreodată sentimental că-l ştiu,

revelându-mi-se mereu altfel.

Mircea Eliade:

Un mare înţelept şi un mare iubitor de

cărţi, Montaigne, spunea că nu exista durere, cât de

adâncă, pe care să n-o alunge jumătate de ceas de

bibliotecă. Un român mucalit, cărui îi citasem odată

această reconfortantă opinii a lui Montaigne, mi-a

răspuns: “Da, dar trebuie să ai o bibliotecă!”

Prietenul meu făcuse un joc de cuvinte. Montaigne

nu se referea la o bibliotecă – ci la cărţile esenţiale

pe care trebuie să le cuprindă ea. Şi aceste cărţi

esenţiale sunt puţine la număr. Sunt, în cel mai

fericit caz, câteva duzini de volume. Cu asemenea

cărţi esenţiale credea Montaigne că se pot alunga

cele mai năprasnice dureri şi cele mai deprimante

melancolii.

M.Eminescu:

Citeşte! Numai citind mereu, creerul tău va

deveni un laborator nesfarşit de idei si imagini.

Alexandru George:

Destul de târziu am avut revelaţia unui fapt

care nici atunci când mi-a fost dat sa-l trăiesc

pentru prima oara nu m-a lăsat chiar indiferent, dar

a cărui semnificaţie am înţeles-o in toată amploarea

ceva mai apoi. E vorba de lectura intr-o mare

bibliotecă, un fapt banal, s-ar zice, pe lângă care

trec atâtea intelectuali, considerându-l prea firesc

pentru a mai merita atenţie sau aprofundare. Ce sa

te mai miri şi să stai să te mai gândeşti la faptul că

citeşti sau chiar la faptul că iţi este pusă la

dispoziţie cutare sau cutare carte? Te mai poţi mira

că ai două mâini, atunci când ştii că nu poţi avea

nici mai mult nici mai puţin de două, sau că vezi

crescându-ţi parul după ce l-ai tăiat? Mi se pare

totuşi că lucrul în bibliotecă a avut, cel puţin pentru

mine, o semnificaţie mai deosebită, poate şi prin

faptul că l-am început cu precocitate şi că a fost, in

cazul meu, adevărata experienţă a ceea ce aş putea

numi dobândirea unei oarecari culturi, dar mai ales

a unei anume forme a minţii căreia i-am rămas

sclav până în ziua de astăzi.

Lectura, într-o bibliotecă publică, mai ales

când aceasta e mare, cuprinzătoare, adunând în

sălile ei persoanele cele mai diverse, venite acolo

cu cele mai variate scopuri (în care nu se exclude

nici pierderea de vreme)mi-a dat sensul larg,

integral şi universal al culturii. Pe vremea

mea,şcoala era selectivă,elitară,mai degrabă

eliminatorie.Apoi învăţământul şcolar era,şi a

rămas şi de atunci, prea obligat, prea

simplificat,prea practice, încurajînd sau favorîzand

oricum,fără să vrem, mai mult inteligenţile

adaptabile decât pe cele de bună calitate sau de

excepţie. Biblioteca e cu totul altceva,e un univers

deschis, larg,care-ţi propune, dar nu agresiv, faptul

de cultură înr-un raport direct,autentic şi în cele din

urma, de reciprocitate. Un univers pe care nu

numai că-l cucereşti, dar te solicită pe tine să faci

acestea în obscura lui vointă de a eluda nimicnicia

sau ignorarea.

Ion Gheorghe:

Un alt domeniu (primul fiind zestrea

lingvistică din părţile Buzăului) care a făcut din

mine omul care sunt astăzi,atât cât sunt astazi,atat

Lýkeion

cartea 88

cat sunt si eu in poezia română a fost contactul cu

poezia populară.În biblioteca Şcolii de literatură am

găsit nişte cărţi mari pe care abia le duceam sub

braţ: de Tocilescu, G. Dem. Teodorescu, cărţi de

poezie populară. Dar mai înainte,la un anticariat,

descoperisem Cântecele de ţara ale lui Pamfile. În

aceste cărţi am citit si mi-au placut

sintagme,expresii populare şi pentru că aveam

prospeţimea ţinerii de minte, s-au imprimat şi au

devenit astfel limbajul meu literar,zestrea mea

lingvistică despre care vorbeam.

Adrian Marino:

Găsesc un refugiu în bibliotecă, echivalent cu o

adevărată terapeutică a orgoliului în suferinţă, dar

mai ales a necesităţii devorante de lectura

organizată, documentată, în adâncime, care mă

stăpâneşte.

Aurel Martin:

Însetat de cunoaştere, citeam tot ce-mi cădea

în mână,atras,eclectic, de Evul Mediu şi de

Antichitate,de Kant şi de Scopenhauer,de filosofia

orientala şi de cea tomistă, de liberal-arbitru şi de

metafizică, de Maiorescu si de Gherea,transcriind

în caiete informaţii enciclopedice,în iluzia că

pătrunzănd,cum ar fi zis Arghezi,într-un univers de

miracole nebănuite,voi descoperi cine ştie ce

adevaruri fundamentale, eterne şi universale.

Retrospectiv gândind, gustam din mărul

cunoaşterii,ca orice adolescent dornic să-şi

satisfacă rapid foamea intelectuală. Foame, în

realitate,niciodată satisfăcută. Ca şi pasiunea pentru

fenomenul literar. Mai ales pentru cel poetic.

Dumitru Micu:

Încercând să-mi limpezesc împrejurările în

care mi-am descoperit atractia către carte,memoria

îşi fixează reflectoarele asupra unei poliţi cu tomuri

uriaşe,privită în copilărie cu ochii măriţi… Mă

fascina masivitatea acelor volume, soliditatea

legăturilor, luciul coperţilor tari, de culoarea

cărămizii.

Grigore C. Moisil:

Eu ştiu că toţi înteleg că atunci când se

editează o carte şi nu se vinde,asta e risipă.Se

înţelege oare că atunci când se editează în 2000 de

exemplare o carte care s-ar vinde în 3000 de

exemplare,şi asta e tot risipă?

Petru E.Oancea:

Astăzi am 57 de ani şi timp de 50 de ani

am cetit zi şi noapte ,cărţi cu carul ,cu vagonul ,de

tot felul ,de toate ce me-au picat in mână .Şi numai

cărţi “nbetipărire”nu am cetit.

Mă pot socoti ca un magazine ,ca un

hambar ,ca un muzeu ,carele am adunat cărţi cu

zece mâini şi le-am consumat ,le-am inhalat

cuprinsul .Şi recunosc că sunt un om pătimaş

,fanatic ,teribil,feroce ,în ce privesc cetirea.Mai

degrabă nu mânc şi umblu fără haină în spate ,decât

să nu cetesc.

Dimitrie Panaitescu-Perpessicius

Lucrul de bibleotecă îşi are farmecele lui

incomparabile ,iar manuscrisele eminescene îmi

comunicaseră emoţii puternice încă din vremea

studenţiei ,când regretatul Mihalache Dragomirescu

,profesorul nostru de literatură ,ne trimitea să-i

transcriem caiete întregi ,în vederea unei proiectate

ediţii pe care n-a terminat-o niciodată ,şi adevărul

este că am petrecut doi sau trei ani din cei mai

frumoşi în vechiul local al bibliotecii academice,

atât de patriarhal atât de comod şi atât de călduros

mai cu seamă.

Semnături celebre ale scriitorilor români

ştiinţa 89

Lýkeion

ştiinţa 90

Ionel AUNGURENCEI

Experienţe epocale în fizică

Nădăjduiesc că această lucrare va fi

considerată o lucrare de propagandă – o

propagandă pentru fizica experimentală. Aşa îşi

începea, Henry S. Lipson (11 martie 1910 – 26

aprilie 1991), lucrarea Experimente epocale în

fizică (The great experiments in physics), scrisă în

1968.

După cum marturiseşte în prefaţă, el a scris

această carte cu gândul de a sublinia însemnătatea

experienţelor şi să arate cum au contribuit ele ca

fizica să capete aspectul sub care o cunoaştem

aztăzi. În acest scop am scris o scurtă istorie a

fizicii privită din punct de vedere experimental. Nu

am încercat să descriu în amănunţime

experienţele, m-am străduit însă să explic – în

măsura în care mi-am putut da seama – de ce au

fost efectuate, ce înrâurire au avut asupra altor

domenii ale fizicii şi cum anume au reacţionat unii

faţă de alţii. [...] Este evident că atât alegerea

experienţelor câ şi felul în care sunt expuse implică

un mare grad de dificultate.

Cartea este împărţită în 13 capitole:

mişcarea, atmosfera, căldura, gazele, sunetul,

lumina, instrumente optice, magnetismul şi

electricitate, radiaţia, structura atomilor, eşecul

fizicii clasice, viitorul.

În primul capitol H. Lipson ne vorbeşte

despre mişcare. Începând de la primii fizicieni, el

încearcă să expună începuturile studiului mişcării.

Astfel, Aristotel (384 – 322 î.e.n.) presupune că

mişcarea este ceva ce reclamă un efort şi că ea se

menţine numai atât timp cât se depune efortul

respectiv. În următoarele pagini sunt prezentate

încercările lui Galilei (1564 – 1642), omul de la

care a pornit impulsul înoitor, şi anume în acel

mare secol al XVI-lea când s-au conturat idei noi

în atât de variate domenii de activitate. Apoi sunt

menţionaţi şi Newton, Descartes şi Kepler.

Următorul capitol este despre atmosferă.

Aici sunt amintite şi detaliate experimentele lui

Galilei (cântărirea aerului, primul barometru cu

mercur), von Guericke(sferele de Mandeburg,

pompa de vid), Dalton (legea presiunilor parţiale).

Am omis prezentarea mai multor capitole

deoarece eu le consider plictisitoare şi nu are rost

să utilizez pagina degeaba.

Capitolul şapte este dedicat instrumentelor

optice. Aşadar, iarăşi Galilei ne uimeşte şi cu

calităţiel sale de bun cunoscător ale legilor opticii

încât a realizat telescopul cei poartă numele.

Newton a preluat ideea lui Galilei şi a creat

telescopul cu reflexie pe care se bazează construire

tuturor telescoapelor de astăzi. Microscopul a fost

inventat în aceeaşi perioadă, dar istoria sa nu este

aşa clară ca a telescopului. Cel mai de seamă

exponent al microscopiei a fost Hooke (1635 –

1703) care şi-a construir propriul său microscop.

Apoi sunt prezentate experienţele lui Fraunhofer,

Rowland, Michelson şi ale altora.

Capitolele precedente s-au ocupat de ceea

ce s-ar putea numi fizica evidentă. Folosesc

cuvântul <<evident>> nu pentru a insinua ca

oricine ar fi putut observa fenomenele fizice, ci

numai pentru a arăta că existau fenomene care

aşteptau dă fie explorate fără ca aceasta să

necesote mult timp şi mari cheltuiel. Prima

descoperire în domeniul altor tipuri de radiaţii a

fost facut în anul 1777, când Scheel (1742 – 1786)

a cercetat acţiunea diferintelor culori ale

spectrului asupra clorurii de argint când a fost

descoperite spectrele ultraviolet şi infraroşu.

Herchel, Maxwell, Faradaz, Wheatstone şi Picard

şi-au arătat valoarea în domeniul undelor.

Ce clipe minunate trebuie să fii trăit! Nu

multora le este dată satisfacţia de a obţine printr-o

singura experienţă atâtea rezultate valoroase.

După cum se ştie, el (Hertz) a pus bazele unei noi

ramuri a tehnicii – radiotelecomunicaţiile.

Röentgen a uluit lumea cu descoperirea

razelor care îi poartă numele. Cunoscute sub

numele de radiaţii X, ele au pătruns în practica

curentă, în spitale şi în tehnică. Barkla, Walter,

Pohl, Bragg,

Ewald, Laue,

Haüe,

Sommerfeld,

Friedrich şi

Knipping se

numără printre

cei ce au adus

noi rezultate in

acest domeniu

şi derivatele

sale ce

porneşte un

„curent” în

fizică, şi

ştiinţa 91

anume, fizica modernă. În ultimul capitol este prezentată opinia

autorului despre viitorul apropiat. Va continua oare

cineva acest progres al fizicii? De fapt, eu personal

sunt cel care se îndoieşte.[...] Fizica este, cert.

dinamică,dar dispune ea oare de o sursă de

energie lăuntrică pentru a depăşii inevitabilele

momente de stagnare?

Într-un ultim paragraf, Lipson se întreabă:

Va consulta oare cineva peste cinzeci de ani

această carte pentru a afla care au fost problemele

zilelor noastre? Se vor amuza oamenii de atunci pe

seama ideilor mele oarecum naive?...

Schiţe ale experimentelor lui Galileo Galilei

Olguţa DIACONU Câteva curiozităţi matematice

1.) Ce este un miliard?

În secolul al XV – lea, limita extremă a calculelor

posibile era milionul, care a rămas multă vreme

o „expresie nebuloasă”. Trei sute de ani mai

târziu, astronomii familiarizaţi cu imensitatea

cerului aspirau la un număr şi mai mare –

miliardul, cu care să poată cataloga stelele şi

aştrii.

Un miliard (109) este un număr foarte

mare, dar în acelaşi timp, însă, reprezintă un

număr destul de mic dacă este vorba de un

număr de atomi. Pentru a ne da mai bine seama

ce înseamnă 1 000 000 000 iată câteva

curiozităţi care-l au drept … erou:

- Numărul fibrelor nervoase ale creierului

uman este de ordinul a 3 miliarde;

- Un om care ar trăi o suta de ani nu ar

ajunge să numere decât până la

1.000.000.000, fără a mai avea altă

ocupaţie;

- În 55 de ani, un om respiră de un număr

de ori egal cu ½ dintr-un miliard;

- În vârstă de 33 de ani, orice fiinţă a trăit

doar un miliard de secunde.

2.) Multiplii lui 37 si multiplii lui 3:

3 x 37 = 111

6 x 37 = 222

9 x 37 = 333

12 x 37 = 444

15 x 37 = 555

18 x 37 = 666

21 x 37 = 777

24 x 37 = 888

27 x 37 = 999

Lýkeion

ştiinţa 92

3.) O egalitate interesantă:

111.111.111 x

111.111.111=12.345.678.987.654.321

4.) Trapez: 1 x 9 + 2 = 11 12 x 9 + 3 = 111 123 x 9 + 4 = 1111 1234 x 9 + 5 = 11111 12345 x 9 + 6 = 111111 123456 x 9 + 7 = 1111111 1234567 x 9 + 8 = 11111111 12345678 x 9 + 9 = 111111111 5.) 1 = 0 (demonstratie algebrica) Fie a = 1 si deci a - 1 = 0 (a este un numar intreg). Atunci si a2- 1 = 0. a - 1 = 0 si a2- 1 = 0 rezulta ca a - 1 = a2- 1 Egalitatea se transforma in a - 1 = (a - 1)(a + 1) Simplificand obtinem 1 = a + 1 si deci a = 0 . Dar am pornit de la ipoteza ca a = 1 si am ajuns la a = 0. Deci 1 = 0 .

6.) Erori de tiparire

Asa zisele "erori de tiparire" sunt egalitati cu numere cu exponenti care in cazul in care o imprimanta nu ar reda corect exponentul, nu si-ar schimba valabilitatea. Cateva exemple aveti mai jos:

Alexandra ŞCHIOPU

Matematica Distractiva

Nespecialistii afirma ca matematica este o

stiinta "uscata", iar matematicienii sunt, de regula,

oameni ursuzi, seriosi si fara simtul umorului. Prin

prezenta pagina va aducem o serie de

contraexemple si va amintim ca fiecare gluma

contine o doza de adevar.

Distrati-va si zambiti cu pofta si gandind...

Aforisme

Ştiinţele matematice, ştiinţele naturale şi ştiinţele

umanitare pot fi numite, respectiv şi ştiinţe

supranaturale, ştiinţe naturale şi ştiinţe nenaturale.

L. D. Landau

Adevărul matematic, indiferent unde, la Paris sau la

Toulouse, este unul şi acelaşi.

Blaise Pascal

O glumă matematică reuşită este mai bună decât o

duzină de lucrări mediocre; ea este, totodată şi cea

mai bună matematică.

John E. Littlewood

Matematica seamănă cu o moară: dacă veţi turna în

ea boabe de grâu, veţi obţine făină, dar dacă veţi

turna în ea tărâţe, tărâţe şi veţi obţine.

A. Huxley

Reputaţia unui matematician se bazează pe

cantitatea de demonstraţii, pe care le-a inventat (cu

alte cuvinte: lucrările deschizătorilor de căi

întotdeauna au fost greoaie).

A. S. Bezikovici

O demonstraţie se numeşte strictă, dacă strictă o

consideră majoritatea matematicienilor.

Morris Kline

Dacă teorema aşa şi n-a putut fi demonstrată, atunci

ea devine axiomă.

Euclid

ştiinţa 93

Rectorul Institutului Politehnic din Zürich îmi

spune:

– Nu este totul pierdut, tinere. Ai căzut la examen?

Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Giuseppe Verdi,

care n-a reuşit la examenele de la Conversatorul din

Milano.

Albert Einstein

Studiile reprezintă ceia ce rămâne, când uiţi totul ce

ai învăţat la şcoală.

Albert Einstein

După părerea mea, printre cele mai mari

descoperiri, realizate în ultimul timp de către

raţiunea omului este, la sigur, arta de a judeca

despre cărţi, fără a le citi.

G. K. Lichtenberg

Întotdeauna este plăcut să observi, cum alţii comit

greşelile pe care singur le făceai cândva.

John E. Littlewood

Taci, atâta timp cât nu poţi spune mai mult decât

tăcerea.

Pythagoras

Cercetarea fundamentală este ceia ce faci, când nu

ştii ceia ce ai de gând a face.

Charles Wilson

Să nu între aici cel ce nu cunoaşte geometria. (expresia scrisă de asupra uşii lui Platon)

Expresia, conform căreia cel care nu cunoaşte sau îi

este străină geometria nu are dreptul să între în

şcoala filozofului, deloc nu înseamnă, că este

necesar să fii matematician, pentru a deveni

înţelept.

J. W. von Goethe

Este mai uşor să realizezi cvadratura cercului decât

să-l amăgeşti pe un matematician.

Augustus de Morgan

Există minciuna impusă, care este scuzabilă,

minciuna sfruntată, pentru care nu există nici o

scuză şi statistica.

Richard von Mises

Pythagoras a sacrificat pe altarul lui Zeus o sută de

boi şi acesta numai pentru un singur adevăr

geometric. Dar dacă în zilele noastre am proceda în

acelaşi fel, este puţin probabil că am putea găsi

atâtea vite cornute pe întreg globul pământesc.

M. V. Lomonosov

După ce a descoperit celebra sa teoremă,

Pythagoras a sacrificat o sută de boi. De atunci, de

fiecare dată, când se descoperă vreun adevăr nou,

vitele cornute mari au palpitaţii.

Ludwig Björne

Logica este arta de a face greşeli cu fermitate.

J. Kratch

Este mult mai uşor să descoperi o greşeală decât

adevărul.

J. W. von Goethe

Cu cât mai mult înveţi, cu atât mai mult ştii.

Cu cât mai mult ştii, cu atât mai mult uiţi.

Dacă mai mult uiţi, mai puţin ştii.

Iar dacă mai puţin ştii, mai puţin uiţi.

Dar dacă mai puţin uiţi, mai mult ştii.

Atunci pentru ce să înveţi?

(din folclorul savanţilor)

Matematicienii sunt un fel de francezi: când le

vorbeşti, ei îşi traduc tot în limba lor şi deodată iesă

cu totul altceva.

J. W. von Goethe

Distrat, calm ca un matematician.

Anatole France

Este suficient să arăţi, că un lucru oarecare este

imposibil, că îndată se va găsi matematicianul care-

l va face.

W. W. Sawyer

Eu am văzut, cum odată Laplace a încercat timp de

o oră sărestabilească lanţul raţionamentelor voalate

de către el în "Mecanica cerească" prin intermediul

cuvintelor "este uşor de văzut, că".

Din amintirile unui elev de al lui Laplace

Se consideră, că 106 ani este timpul necesar, pentru

a transforma maimuţa în doctor în ştiinţe.

John E. Littlewood

Nu sunt de acord cu matematica. Consider că suma

de zerouri – e o cifră înfiorătoare.

S. E. Lec

Există zerouri cărora li se pare, că sunt elipse, şi în

jurul lor se învârte toată lumea.

S. E. Lec

Crucea pusă lângă numele unora mulţi o iau drept

plus.

S. E. Lec

Lýkeion

ştiinţa 94

Infinitul este locul unde se produce ceia ce nu se

poate întâmpla.

(din răspunsul unui elev)

Două linii paralele se întâlnesc la infinit – cred şi

ele în aceasta.

S. E. Lec

Eu n-am putut înţelege conţinutul articolului

dumneavoastră, fiindcă el nu era animat de către

icşi şi igreci.

W. Thompson (lord Kelvin)

Specialişti din domeniul matematicii teoretice se

ocupă cu ceia ce pot, aşa cum trebuie, iar cei din

domeniul matematicii aplicate – cu ceia ce trebuie

aşa cum pot.

(din folclorul ştiinţific)

Cu cât mai puţin Dumnezeu se amestecă în

chestiunile ce ţin de domeniul ştiinţei, cu atât mai

bine este pentru ştiinţă şi pentru autoritatea lui

Dumnezeu.

Leonhard Euler

Acela-i matematician pentru care egalitatea

este evidentă ca "2 × 2 = 4".

W. Thompson (lord Kelvin)

Dacă cineva vrea să determine cu un cuvânt laconic

şi expresiv esenţa matematicii, acela trebuie să

spună, că este o ştiinţă despre infinit.

Henri Poincaré

Matematica este ştiinţa despre raporturile între

formule, lipsite de oricare conţinut.

David Hilbert

Matematica este ştiinţa manevrării cu regulile şi

noţiunile născocite anume în acest scop. Este clar,

că cel mai important rol aici are invenţia unor

noţiuni noi. Rezerva teoremelor interesante ar fi

epuizat repede în matematică, dacă ar fi fost nevoie

să le formulăm numai cu ajutorul noţiunilor,

conţinute în axiome.

E. P. Wigner

Matematica pură este ştiinţa în care noi nu ştim

despre ce vorbim şi nici dacă este adevărat ceia ce

spunem.

Bertrand Russell

Matematica poate să descopere o anumită ordine

chiar şi în haos.

Ch. Stein

Matematica reprezintă în sine o colecţie de

rezultate, care pot fi aplicate la orice.

Bertrand Russell

Un renumit matematician polonez Hugo Steinhaus,

consideră glumind, că există legea, care se

formulează astfel: matematicianul va face mai bine.

Anume, dacă se propune la două persoane, (una

fiind matematician) efectuarea unui lucru

necunoscut, atunci rezultatul întotdeauna va fi

următor : matematicianul îl va face mai bine.

Uşurinţa matematicii se bazează pe posibilitatea

construcţiei sale logice, însă dificultatea, de care se

sperie mulţi, – în imposibilitatea expunerii în alt

mod.

Hugo Steinhaus

Dacă numai aş avea teoremele! Atunci aş putea

destul de uşor să găsesc demonstraţiile.

Berngard Riemann

În ochii unui neiniţiat simbolurile matematice sunt

ca stindardurile duşmanilor, care se înalţă deasupra

unui bastion inexpugnabil.

Morris Kline

Dacă vorbeşti cu un matematician, poţi să n-ai

concepţie despre matematică. Dar numaidecât

trebuie să ai simţul umorului şi recunoaşterea

nulităţii sale.

K. Dziewanowski

Geometria este arta de a judeca pe desene rău

efectuate.

Niels H. Abel

ştiinţa 95

Arta de a rezolva probleme geometrice seamănă cu

trucurile iluzioniştilor – uneori, chiar ştiind soluţia

problemei, nu-i clar cum s-ar putea ajunge la ea.

I. D. Novikov

Fiecare ştie ce este curba, până când nu va învăţa

matematica atât, că se va încurca în nenumărate

excepţii.

Felix Klein

Cu tremur de groază întorc faţa de funcţiile voastre

nenorocite şi blestemate ce n-au derivate.

Ch. Hermite

Numerele imaginare sunt un adăpost duhului divin,

aproape îmbinarea existenţei cu inexistenţa.

Gottfried Leibniz

Umor matematic

Într-o noapte Blaise Pascal avea o groaznică durere

de dinţi. A întrebuinţat totul pentru potolirea

durerilor, dar în zădar. Atunci s-a ocupat de studiul

cicloidei, descoperindu-i o serie de proprietăţi, ca

să constate în final, că durerea de dinţi a dispărut.

În timpul uneia dintre prelegerile sale, David Hilbet

spunea:

– Fiecare om posedă un anumit orizont. Când se

îngustează şi devine infinit de mic, el se transformă

în punct şi atunci omul zice: "Acesta este punctul

meu de vedere".

Odată Hilbert, împreună cu soţia sa, a organizat un

dineu. După sosirea unui oaspete, doamna Hilbert

şi-a chemat soţul într-o parte şi i-a spus:

– David, du-te, te rog, şi-ţi schimbă cravata.

Hilbert dispăruse. Se scurseră o oră, dar el tot nu-şi

făcea apariţia. Stăpâna casei, îngrijorată, se porni în

căutarea soţului. Privind şi în dormitor, descoperi,

spre mirarea ei că Hilbert dormea în pat. Trezindu-

se, el şi-a amintit că după ce şi-a scos cravata,

continua, după inerţie, să se dezbrace mai departe

şi, după ce s-a îmbrăcat în pijama, s-a culcat în pat.

Odată Isaac Newton a vrut să-şi fiarbă un ou de

găină, fără a întrerupe lucrul. Îşi lua un cronometru

pentru a fierbe oul numai în timp de trei minute.

Era, însă, preocupat de problema sa matematică, pe

care încerca s-o rezolve în acel moment. Când îşi

aduse aminte, mare-i fu mirarea: a pus ceasul la

fiert, iar în mână ţinea oul ca să numere minutele.

Marele fizician Josiah Gibbs, fiind un om foarte

retras, nu scotea, de obicei, nici o vorbă la consiliile

ştiinţifice ale universităţii unde el preda. La una din

şedinţele în cadrul căreia se discuta întrebarea cărui

obiect trebuie de rezervat mai mult spaţiu în noul

program de studiu: matematicii sau limbilor străine.

Gibbs n-a răbdat, totuşi, şi a luat cuvântul:

– Matematica tot este limbaj, – a spus el.

Lui Albert Einstein îi plăceau foarte mult filmele

lui Charles Chaplin, nutrind o simpatie deosebită

faţă de personajele create de acest cineast.

Într-o scrisoare adresată lui Charles Chaplin citim:

"Filmul dumneavoastră "Goana după aur" e pe

înţelesul tuturor. Veţi ajunge numaidecât om mare.

Einstein".

Răspunsul a fost dat cu promptitudine: "M-aţi

cucerit şi mai mult. "Teoria relativităţii", pe care aţi

elaborat-o, nu o înţelege nimeni, dar

dumneavoastră aţi devenit, totuşi, om mare.

Chaplin".

Marele matematician american John von Neumann,

a lucrat cândva în calitate de consultant al

specialiştilor din domeniul construirii navelor

cosmice. Odată, văzând scheletul unei rachete, von

Neumann a întreabat pe colaboratorul ce-l însoţea:

– Cine a construit racheta?

– Inginerii, – a fost răspunsul.

– Inginerii? – repetă von Neumann cu dispreţ, – păi

eu am elaborat teoria matematică a rachetelor.

Luaţi respectiv, lucrarea mea, publicată în anul

1952, şi veţi găsi în ea totul ce vă interesează.

Specialiştii au găsit lucrarea în cauză, au demontat

construcţia rachetei proiectate de ei (către acel

moment erau cheltuite deja 10 000 000 de dolari) şi

au construit o rachetă nouă, urmărind cu stricteţe

recomandările lui von Neumann. Însă aceasta n-a

fost destul, pentru a garanta succesul final, căci în

momentul apăsării butonului "Start" a răsunat o

explozie asurzitoare şi racheta s-a făcut ţăndări.

Indignaţi, constructorii de rachete l-au chemat pe

von Neumann şi l-au întrebat:

– De ce, în pofida urmării cu stricteţe a

recomandărilor dumneavoastră racheta a explodat,

totuşi, în momentul lansării ei.

– Ceia despre ce aţi vorbit se referă la aşa numita

teorie a exploziei puternice. Eu am elaborat într-o

lucrare de a mea, publicaă în anul 1954. Veţi găsi

în ea totul ce vă interesează, – a răspuns von

Neumann.

Niels Bohr avea de asupra uşii sale de la vilă bătută

o potcoavă care, chipurile, aduce conform unei

credinţe populare, noroc.

– Poate oare un savant atât de remarcabil ca

Lýkeion

ştiinţa 96

dumneavoastră să creadă, că potcoava suspendată

de asupra uşii într-adevăr aduce noroc? – întreabă

unul din vizitatorii săi.

– Nu, răspunse Bohr, – desigur că nu cred. Aceasta-

i o veritabilă superstiţie. Dar ştiţi se spune, că ea

aduce noroc chiar şi celor care nu cred în aceasta.

Mare i-a fost mirarea unui filozof, când a aflat de la

Bertrand Russell, că dintr-o afirmaţie falsă poate fi

dedusă oricare alta. El a întrebat:

– Dumnevoastră consideraţi, într-adevăr, că din

afirmaţia 2 + 2 = 5, urmează, că sunteţi papa de la

Roma?

Russell dădu afirmativ din cap.

– Şi dumneavoastră puteţi demonstra acest lucru? –

continuă să-şi exprime îndoiala filozoful.

– Desigur! – a răspuns cu fermitate Russell şi-i

expune demonstraţia în cauză:

1. Presupunem, că 2 + 2 = 5;

2. Scădem din ambele părţi a egalităţii câte un doi:

obţinem 2 = 3;

3. Schimbăm cu locurile partea stângă cu partea

dreaptă: 3 = 2;

4. Scădem din ambele părţi câte o unitate: 2 = 1;

Papa de la Roma şi eu – împreună suntem doi.

Deoarece 2 = 1, atunci papa de la Roma şi eu

suntem una şi aceeaşi persoană. Deci, eu sunt papa

de la Roma.

Marele compozitor german Ludwig van Beethoven

aşa şi nu a mai reuşit nici odată să se familiarizeze

cu toate operaţiile aritmetice. Înmulţirea şi

împărţirea au fost pentru el o taină nedescoperită.

De exemplu, pentru a înmulţi 12 la 60, genialul

compozitor îl aduna pe 12 de 60 de ori la rând.

Este drept că, matematicienii nu s-au lăsat

"îndatoraţi" faţă de arta muzicii. Astfel, pentru

marele matematician austriac Georg Vega, muzica

era într-atât de străină, încât el spunea:

– Nu există nici muzică bună, nici muzică rea.

Există doar numai zgomot mult şi zgomot puţin.

Gottfried Leibniz era credincios in felul său.

Pentru el posibilitatea de a scrie toate numerele

cu ajutorul simbolurilor "0" şi "1", adică cu

ajutorul sistemului binar, constituie

demonstraţia matematică a creaţiei lumii din

nimic, Dumnezeu fiind 1, iar nimicul – 0.

Suntem martorii pătrunderii vertiginoase a

calculatoarelor electronice în cele mai diverse

domenii. Iată, de exemplu, la rezolvarea

problemelor de ordin "economic". Cică, un

student, hotărând să aplice pe viu cunoştinţele

acumulate, intenţionă să alcătuiască un meniu

optim, pentru a economisi câte ceva din bursă.

Zis şi făcut. După ce a introdus în calculator

datele despre preţurile şi conţinutul caloric ale

bucatelor, servite la cantina studenţească, a

cerut, ca meniul să aibă norma calorică

recomandată de medicină, iar preţul să fie

minim. Răspunsul a urmat neîntârziat: "18

pahare de cafea cu lapte pe zi".

Academia franceză a respins în mai multe

rânduri lucrările lui Galois, motivând, că ele

sunt de neînţeles ... "din cauza dorinţei

exagerate a autorului de a se exprima prea

concis". Mai târziu această instituţie a apreciat,

că lucrările lui Galios dispun ... de "o minunată

claritate şi precizie".

Deducţia logică Cică în coşul unui aerostat, luat de vânt şi ce

pierdea din înălţime, se aflau Sherlock Holmes şi

doctorul Watson. Călătorii lui, în momentul când

pierduseră orice orientare, au zărit un om.

– Domnule, spuneţi-mi, vă rog, măcar aproximativ,

unde ne aflăm? – întrebă Holmes.

– De ce aproximativ, domnule? Vă pot spune

precis. Vă aflaţi în coşul aerostatului.

În acest moment o rafală de vânt zmunci aerostatul

în sus.

– Să-l ia naiba de matematician, – bolmoji Holmes.

– Sunt uimit, ca de obicei, – spuse Watson, – cum

de aţi aflat, că omul acesta este un matematician?

– Păi, faptul este evident, – zice Holmes, –

răspunsul lui este pe cât de exact, pe atât şi de

inutil.

ştiinţa 97

CATEDRA DE ŞTIINŢE SOCIALE

A COLEGIULUI NAŢIONAL

„GRIGORE GHICA Vv” DOROHOI

VĂ INVITĂ SĂ PARTICIPAŢI LA

CONCURSUL DE

LOGICĂ ŞI

PERSPICACITATE

EIDOS

SE GARANTEAZĂ

PREMII ÎN CĂRŢI ŞI DIPLOME

PENTRU PRIMII TREI CLASAŢI

POT PARTICIPA ELEVII CLASELOR

IX – XII, AI LICEULUI

LOCUL DESFĂŞURĂRII: sala clasei a VII-a

DATA.........13.06.2006

ORA............13oo

ORGANIZATOR: profesor

CIPRIAN VOLOC

SUBIECTELE

Trenul

Un tren străbate distanţa de la oraşul A la oraşul B

în 10 h şi 40 min. Dacă viteza trenului ar fii cu 10

km/h mai mică, el ar sosi în B cu 2 h şi 8 min mai

târziu. Să se determine distanţa dintre oraşe şi

viteza trenului.

Dacă se

poate

rezolva,

atunci nu e

numai logic

Dacă nu e

totul logic,

atunci asta e

cât se poate

de logic

Dacă e

logic, atunci

se poate

rezolva

Lýkeion

ştiinţa 98

O întâlnire

A şi B se înţeleg la telefon să se întâlnească.

- Hai să ne întâlnim astăzi pe b-dul M!

- Foarte bine! Între străzile P şi Q.

- Perfect! Pe partea unde se află cinematograful şi

bufetul.

- La opt fix.

- Nu, nu-i bine la “fix”.

- Bine: sunt de acord să te aştept, dar nu mai mult

de 15 min.

- Dar nici n-o să te las să aştepţi un sfert de oră; e

un ger straşnic.

- Ne-am înţeles! Între ora 8 şi 8 şi 15 o să mă

plimb, începând de la colţ, prin faţa cinema -

tografului şi bufetului şi înapoi; ştiu, de altfel, care-

i distanţa dintre colţuri: 260 m.

- Bine, voi veni între ora 8 şi 8 şi 15. La revedere!

- A şi B au sosit la ora fixată şi în locul fixat; ambii

s-au plimbat conştiincios, începând de la colţ, pe

lângă cinematograf şi bufet şi înapoi, şi totuşi nu s-

au întâlnit! Cum s-a putut întâmpla aşa ceva?!

Turistul

Un turist se duce din sat la staţia de cale ferată.

După ce a străbătut în prima oră 3 km, el a calculat

că, dacă va merge cu aceeaşi viteză, va întârzia la

tren cu 40 de min., de aceea el străbate restul

drumului cu viteza de 4 km/h şi soseşte în staţie cu

45 de min înainte de plecarea trenului. Care este

distanţa dintre sat şi staţie?

Cifre identice

Data de 5 mai 1955 poate fi scrisă sub forma

următoare: 5.5.55.

In acest mod de scriere apare numai o singură cifră:

5. De câte ori, în decurs de un secol, scrierea zilei,

a lunii şi a ultimelor zile ale anului se face folosind

doar una şi aceeaşi cifră?

Stâlpii şi umbrele

Pe o suprafaţă plană se află doi stâlpi, iar umbrele

lor se răsfrâng în direcţii diferite, dar nu paralele,

nici formînd o linie continuă, pe acest plan. Cum se

poate determina poziţia sursei de lumină şi poziţia

bazei acestei surse?

Diaconu Olguţa

Cine s-ar fi gândit că

acest concurs va avea doar o

singură ediţie? Nici unul din

cei nouă candidaţi care s-au

prezentat nu a reuşit să

rezolve nici măcar una dintre

cele cinci probleme de

gândire logică! Şi totuşi, nu-i

atât de greu... Nu credeţi?

Încercaţi!

Răspunsurile corecte,

în următorul număr al

revistei!

ştiinţa 99

Gheorghe Luncă

Diminuarea

stratului de

Ozon

Ozonul (O3), abundent în stratosferă,

formează un strat, între 12-35 Km altitudine,

protector împotriva razelor ultraviolete. Acestea

determină cataractă, cancere ale pielii la om şi

animale (deteriorând ADN-ul), diminuează

fitoplanctonul etc. Dacă ar fi supus presiunii

atmosferice şi temperaturii de la nivelul solului,

O3 ar forma un strat de numai 3 mm grosime. În

stratosferă, concentraţia maximă de ozon este de

450 unităţi Dobson. O unitate Dobson (DU)

reprezintă cantitatea de ozon care se află într-un

strat de ozon pur cu grosimea de 0,01 mm, în

condiţii normale. Razele Soarelui catalizează

disocierea moleculelor de O2 în atomi. Aceştia se

unesc cu alte molecule de O2 pentru a forma O3.

În iarna polară (Crutzen, P., j., 1996),

deasupra Antarcticii se formează un turbion de

aer care izolează stratosfera acesteia de restul

atmosferei emisferei sudice. Temperatura

coboară atunci până la -800C conducând la

formarea norilor cu ace fine de gheaţă. În aceşti

nori se află HCl şi ClONO2. În primăvara

australă are loc disocierea clorului printr-o

reacţie fotochimică. Clorul se ataşează de O3

rezultând O2 şi ClO¯. Apoi: ClO¯ + O→Cl¯ + O2.

Fiecare Cl¯ poate distruge astfel zeci de mii de

molecule de ozon (bromul are acelaşi efect ca şi

clorul). Apoi norii polari se risipesc, turbionul

dispare şi aerul cu O3 dinspre nord se infiltrează

din nou în atmosfera antarctică. La polul Nord nu

are loc acest fenomen natural datorită iernilor

relativ mai puţin reci şi circulaţiei diferite a

aerului. Din 1991, se manifestă şi aici un deficit de

O3. Emisia de gaze sulfuroase din erupţiile

vulcanice este alt factor natural ce provoacă

diminuarea parţială şi pasageră a stratului de

ozon.

În troposferă (0-11Km), ozonul este foarte

toxic pentru vieţuitoare şi determină iritaţii ale

ochilor şi tulburări respiratorii. Pe timp de

furtună se simte mirosul său puternic şi

pătrunzător când rezultă în cantitate mare prin

disocierea O2 de către fulgere. În atmosfera joasă,

NO2 din gazele de eşapament ale autovehiculelor

şi din îngrăşămintele azotate contribuie, sub

efectul razelor solare, la generarea ozonului.

Datorită activităţilor umane nechibzuite,

ozonul se concentrează în troposferă, unde este

poluant şi se rarefiază în stratosferă, unde este

util (I. Bourdial, 2001). Aşa zisa gaură de ozon nu

mai dispare în primăverile australe şi este tot mai

mare de la an la an. În septembrie 2000, ea

atingea 28,3 milioane Km2. Cauza este emisia

industrială de clor şi brom. Aceste elemente sunt

conţinute în solvenţi ca bromura de metil,

tetraclorura de carbon sau în haloni, utilizaţi la

extinctoarele de incendii. Însă cele mai acuzate

sunt clorofluorocarburile (CFC) după cum

constată în 1974 Molina şi Rowland. CFC (CF2Cl2

şi CFCl3) se produc încă din anii 1930 fiind

utilizate în circuitele de refrigerare, în aerosoli

sau în spumele sintetice. Aceşti compuşi sunt

foarte stabili persistând în stratosferă 50-100 de

ani între 20-50 Km altitudine. Ei sunt atacaţi de

razele ultraviolete şi eliberează clor, care

distruge moleculele de ozon.

În anul 1987, prin protocolul de la Montreal,

ţările industrializate s-au angajat să-şi reducă

producţia de CFC iar în 1996, s-o elimine complet

(în urma propunerii din 1990, de la Londra).

Astăzi se fabrică înlocuitori ai CFC fără pericol

pentru stratul de ozon.

Recuperarea stratului de ozon va fi posibilă

totuşi nu mai devreme decât în jumătate de secol,

când se va sfârşi durata de existenţă a CFC

infiltrate până acum în stratosferă.

Lýkeion

ştiinţa 100

Lucia MISTRINESCU Lucian ROBU

Pitagora - Matematica şi Muzica

Prof. Mistrinescu Lucia, elev Robu Lucian Muzica, arta care exprima, cu ajutorul sunetelor,

sentimente si stari psihice, sunete combinate melodios si

armonic, spre a fi plăcute auzului, a aparut de timpuriu, în

istoria culturii; de muzica a dispus, omul, înainte de a

articula cuvinte, poate din paleolitic, sigur din neolitic. Ea

se bazează pe suntete produse de vibraţiile regulate ale

corpurilor elastice, adica pe sunete muzicale (muzica

electronica moderna foloseste însa, uneori, pe langa

sunete muzicale, si zgomote, adica vibraţii neregulate; iar

asa-numita muzica abstracta utilizeaza cu precadere

zgomote).

Acum 2500 de ani, Pitagora s-a servit de un instrument

numit monocord (o singura coarda vibranta), care este

analog cu sonometrul utilizat astazi pentru studiul

vibraţiilor coardelor. Utilizand acest monocord, Pitagora

si-a dat seama, cel dintai, ca sunetul muzical (sau cel

vorbit) este rezultatul vibraţiilor regulate ale corpurilor

elastice. De asemenea, Pitagora a constatat ca atunci cand

vibreaza, împreuna, doua coarde, dintre care una este de

doua ori mai lunga decat cealalta, se aud doua sunete,

coarda mai scurta dand sunetul cel mai înalt. Sunetul cel

mai înalt, produs de coarda scurta, este în octava faţă de

sunetul cel mai jos, produs de coarda dubla. Pitagora si

discipolii sai si-au dat seama ca în succesiunea sunetelor

(notelor) muzicale intervin rapoarte constante din

nunmere întregi ca 1,2,3,4.

Mai tarziu, s-a vazut ca daca vom considera

egala cu unitatea lungimea sonometrului care produce pe

do, lungimile pentru celelalte note sunt mai mici decat 1,

dar totdeauna exprimate prin numere raţionale ca

rapoarte de numere intregi. Scara muzicală a lui

Pitagora este convenabilă pentru scrierea melodica a unei

lucrari muzicale, dar nu-i satisfacatoare pentru scrierea

armonica; de aceea, ea nu a fost folosită decat pana la

sfarsitul evului mediu, mai ales de catre compozitorii

cantecelor bisericesti. Aparand necesitatea polifoniei si

dezvoltandu-se scrierea armonica, s-a gasit ca, daca în

scara lui Pitagora, intervalele de la do la mi, fa la la si sol

la si, se vor restrange, se va obţine o intonaţie mult mai

placuta, mult mai satisfacatoare. În acest fel, toate terţele

majore fa-la-do, sol-si re, do- mi-sol devin terţe majore

perfecte în raportul 4 : 5 : 6 .

Noua scara, dandu-se seria sunetelor armonice,

a fost numita, de aceea, scara (gama) majora cu intonaţie

justa sau scara muzicala naturala.

Cei vechi aveau un instrument muzical mult

folosit în reprezentaţiile muzicale: lira cu 8 coarde

vibrante. La aceasta lira s-au determinat rapoartele dintre

doua sunete muzicale, precum tonul, semitonul, cvarta,

cvinta, octava. Un interval muzical, distanţa dintre două

sunete sau doua note muzicale, poate fi reprezentat

aritmetic prin câtul dintre frecvenţa sunetului muzical

mai acut si frecvenţa sunetului muzical mai grav. Aceasta

înseamnă, experimentandu-se în alt mod matematic, că

logaritmul unui interval oarecare este egal cu logaritmul

frecvenţei notei mai înalte minus logaritmul frecvenţei

notei mai joase. Dar un logaritm poate fi exprimat si ca o

suma de logaritmi ai intervalelor componente (ceea ce

înseamna, în acest caz, că intervalul poate fi determinat

aritmetic ca un produs de numere). Tonul este intervalul

muzical dintre doua note consecutive ale gamei diatonice

grecesti (afara de intervalul dintre mi si fa sau cel dintre

si si do). Semitonul este intervalul de o jumatate de ton,

ca de exemplu, între mi si fa sau si şi do.

Logaritmii sunt descoperiţi, insa, de Neper, puţin

dupa anul 1600 e.n., astfel că în scoala lui Pitagora (sec.

VI - V î.e.n.) nu s-a stiut de legatura logaritmica dintre

diferitele intervale. Dar muzica poate fi tratata prin

mijlocirea matematicii, aceasta dându-i un fundament

solid, de mare profunzime. In sprijinul acestei idei,

calculatoarele pot fi folosite la mecanizarea

orchestraţiilor compoziţiilor muzicale. În scrierea

programelor, intervin legile armoniei. Una din dovezile

cele mai impersionante, pentru legatura dintre muzică si

matematică, a gasit-o matematicianul Goncearov, prin

studii privind ecuaţii cu derivate parţiale, un acord cu

totul nou, extrem de placut, aceasta putand duce la

construcţia de instrumente muzicale noi.

Cine studiaza istoria matematicii constată ca Gh.

Ţiţeica, Dimitrie Pompeiu, Traian Lalescu si Petre

Sergescu cantau la vioara, Victor Valcovici la flaut,

Mihail Ghermanescu la violoncel. Toţi acestia nu erau

simpli diletanţi, ci executanţi foarte buni ai compoziţiilor

muzicale clasice. La Paris era arhicunoscut un cvartet

desavarsit, din care faceau parte matematicienii Henri

Poincare si C.A. Laisant, cvartet care interpreta în special

pe L.van Beethoven. Si in muzica

intervine, ca si in poezie, cadenţa si

măsura; numai asa se asigura trainicia si estetica operelor

muzicale. Cum cadenţa si masura înseamna matematica,

iata legatura stransa, dintre arta care poate exprima toate

sentimentele omenesti, şi ştiinţa certitudinii. Spre a

încheia, să reamintim cele spuse de marele matematician

Sylvester: ,,Nu s-ar putea oare reprezenta muzica drept

matematica a simţurilor si matematica drept muzica a

raţiunii? Caci muzicianul simte matematica, iar

matematicianul concepe muzica. Muzica-i vis,

matematica “via practica”!

Bibliografie:

1. George St. Andone - ,,Varia Mathematica"

2. Florica T . Campan - ,,Variate aplicatii ale matematicii"

3. Gheorghe Paun - ,,Din spectacolul matematicii

ştiinţa 101

COMPUŞII HALOGENAŢI

ŞI STRANIILE LOR EFECTELE

Derivaţii halogenţi sunt substanţe organice

care conţin unul sau mai mulţi atomi de halogen

legaţi de un radical de hidrocarbură. Compuşii

halogenaţi se formeaza din toate hidrocarburile, în

urma unor reacţii de substituţie sau de adiţie. Sunt

substanţe foarte reactive, din ele putându-se obţine

aproape toate celelalte funcţii organice.

Compuşii halogenaţi au adus şi ei mult

bine şi mult rău omenirii. Daca la alte invenţii am

putea afirma că efectul benefic primeaza, în cazul

lor se poate spune că efectul nefast a fost şi înca

este enorm. Acest lucru s-a demonstrat deja la cel

mai « nevinovat » compus halogenat, cloroformul

(triclorometan), folosit ca anestezic general înca de

la jumătatea sec XIX, permiţând mari progrese în

chirurgie ; a fost apoi abandonat datorită toxicitaţii

sale.

Insecticidele, de pilda HCH

(hexaclorociclohexan) şi mai ales DDT-ul (p,p‟

diclorodifenil-tricloroetan) au distrus insecte

transmiţătoare de boli grave ca malaria sau tifosul

exantematic, au salvat recolte, dar s-a considerat că

strică echilibrul ecologic pentru că se acumulează

în organismul animal şi chiar uman.

Ierbicidele folosite în agricultură pentru distrugerea

buruienilor erau la început foarte apreciate şi

utilizate, dar s-au dovedit a fi otrăvuri extrem de

puternice. De exemplu dioxina, un compus relativ

simplu,este cea mai toxică substanţă din lume,

chiar mai toxică decât cianurile sau stricnina : atacă

sistemul genetic şi duce la naşterea unor copii cu

malformaţii .

O actiune foarte nocivă o au de asemenea,

freonii, utilizaţi în frigotehnie şi la sprayurile

cosmetice. Fiind foarte stabili, aceştia ajung până în

stratosfera, unde distrug stratul de ozon protector,

care împiedica, printr-un efect de ecranare,

urmările nefaste ale radiaţiei solare. Dacă toate

radiaţile solare ar ajunge pe pământ, ar provoca

îmbatranirea prematură şi cancer (mai ales de piele)

în masă, şi multe alte efecte foarte dăunatoare

asupra mediului înconjurător.

Prezenţa în alimente a acizilor graşi(trans)-

un real pericol pentru sănătatea ta !!

Mai mult de 90% din dublele legături prezente în

acizii graşi naturali posedă o configuraţie cis , fapt

concretizat şi în reducerea punctului de topire a

grăsimilor nesaturate, în raport cu cele saturate.

Supunând uleiurile vegetale hidrogenării catalitice

se poate prepara margarina. Din păcate, în acest

proces, nu are loc o hidrogenare totală a dublelor

legături.

Un procent semnificativ din izomerii cis

trec în izomerii trans sub influenţa catalizatorilor de

hidrogenare, rămânând în final ca impuritaţi în

margarina preparată. De exemplu, o margarina

uzuală coţine aproximativ 35% acizi graşi saturaţi

şi 12% acizi nesaturaţi cu o configuraţie trans,

aceasta în comparaţie cu untul natural în care acizii

saturaţi reprezintă 50% iar acizii nesaturaţi numai

3-4%.

Se pune problema:

Ce consecinte are asupra sănătăşii noastre ingerarea

margarinei ?

Aceasta, mai ales datorită faptului că acizii

graşi sub forma trans nu sunt metabolizaţi de

organismele vii, aceştia acumulându-se în organism

în membranele celulelor, conducând la o creştere a

nivelului lipo-proteinelor de joasa densitate,

denumite popular « colesterol rău » reducând

concomitent lipo-proteinele în mare densitate-

« colesterol bun », în peretii vaselor de sânge.

S-a constatat astfel că o alimentaţie

dietetică bazată pe grăsimi vegetale hidrogenate

măreşte riscul pentru bolile de inimă accidente

vasculare şi cancer mamar.

În acest context, consumul excesiv de

margarină, în cazul aplicării unor diete

hiopocalorice reprezinta un mare risc pentru

sănătatea bolnavului. Esta preferabilă consumarea

unor preparate mixte ce includ unt si uleiuri

vegetale hidrogenate cu un conţinut mai redus de

acizi graşi nesaturaţi cu configuraţie trans.

Culese de:

Andreea MURARIU

Andreea UNGUREANU

Marcela OSTAFIE

Lýkeion

ştiinţa 102

Ştiaţi că…? 103

Marius Alexandru ANDRONIC

... porumbelul voiajor este "animalul" domestic ce

poseda cel mai bun simt al orientarii; cand este

transportat spre o destinatie oarecare intr-un vagon

inchis si pe rute oricat de incalcite, el, odata

eliberat, regaseste locul de unde a plecat, chiar si la

o distanta de 2000 km.

... singura pasare din lume ce canta si in timpul

zborului este ciocarlia. In zborurile ei aproape

verticale, te incanta cu trilurile asemanatoare unei

soprane de coloratura.

... ochiul vulturului functioneaza ca un telescop, iar

cel al pitulicei ca o lupa.

... Primul pod de fier din lume a

fost construit acum circa 1400 de

ani in Birmania si este si acum folosit ?

... In Austria exista un lac, Alm, cu o mica insula

care are proprietatea neobisnuita de a se muta

periodic de la un mal la altul ?

... Marea Neagra, cu zeci de mii de ani in urma era

un lac cu apa dulce? Legatura cu Marea Mediterana

s-a facut dupa scufundarea "limbii" de pamant din

zona Bosfor-Dardanele.

... In picaturile de ploaie s-au gasit urme de

vitamina B 12 si acid nicotinic ? In paturile

superioare ale atmosferei, la altitudini de 6-9 Km,

traiesc numeroase microorganisme si chiar alge.

... Vulcanul Olympus de pe Marte are 25 Km ? e

cel mai inalt din sistemul solar.

... Umbrelele au aparut in secolul III i.e.n. in Orient

? La inceput le purtau numai servitorii pentru a-si

apara stapanii. Abia in secolul XVII, umbrela a

inceput sa fie purtata de detinatorul ei.

... Lacrimile au actiune bactericida ? Microbii

aflati intr-un tub de cultura, in contact cu cateva

lacrimi, sunt omorati sau anihilati.

... Viteza jetului de aer pe care un om il da atunci

cand stranuta violent este de circa 160 Km / ora ?

... Francezii vorbesc cel mai repede articuland in

medie 350 de silabe pe minut ? Ei sunt urmati de:

japonezi ( 310 silabe ), britanici ( 220 ), germani (

210 ) iar cel mai rar vorbesc locuitorii din

Micronezia si Polonezia ( din zona Australiei ) intr-

un ritm de numai 50 de silabe pe minut. Britanicii

si americanii vorbesc cam aceeasi limba, insa

americanii rostesc mai lent, doar 150-175 silabe pe

minut.

... Culoarea galbena se distinge bine, atat ziua cat si

noaptea, situandu-se pe primul loc ? Locurile

urmatoare revin culorilor: verde, alb, bej, iar

ultimile locuri sunt ocupate de: albastru, negru si

rosu. Culoarea rosie este cel mai putin luminoasa.

... Templul din Toshogu ( Japonia ) a fost construit

cu ajutorul a 780.000 de oameni in trei ani si

jumatate ?

... Omul poate distinge cateva mii de mirosuri, in

schimb, cainele poate deosebi circa 500 de mii de

mirosuri ? Cainele este campion al simtului

olfactiv.

... Scrierea chinezeasca are circa 60.000 de

caractere ( chinezesti ) dintre care, doar 6000-8000

sunt frecvent utilizate ?

... Cel mai vechi tunel rutier din

lume a fost construit in anul 39

i.e.n., de romani, pe soseaua Neapole ?

... Doua treimi din creierul rechinului este dedicat

simtului sau cel mai puternic-simtul mirosului ?

... Inima pasarii-colibri bate de 600 de ori pe minut

daca aceasta este activa? In timp ce pasarea se

odihneste (pana la 8 ore pe zi), incetineste insa la

50 de batai pe minut.

... Vulturul are simtul mirosului atat de pronuntat

incat poate mirosi cadavrul unui animal de la 40 de

km ?

Lýkeion

Ştiaţi că…? 104

... La o ora dupa deces, corpul se raceste cu 3 grade

Fahrenheit ? Dupa aceea temperatura scade cu un

grad pe ora.

... Peste 56 milioane oameni au murit in timpul

celui de al Doilea Razboi Mondial ? Acesta este

echivalent cu întreaga populatie a Insulelor

Britanice.

... Cuvantul „robot” a fost folosit pentru prima data

în 1920 de catre autorul ceh Karel Capek, care a

preluat cuvantul de origine ceha „robota” , care

înseamna rob sau sclav ?

... Procesul de mumificare era realizat in Egiptul

Antic în 70 de zile ?

Andrei AMARIEI

INTR-UN PUNCT MINUSCUL FACUT CU

CREIONUL SUNT 30000000000000000

ATOMI?

CELE SAPTE METALE CUNOSCUTE IN

ANTICHITATE SUNT: AUR, ARGINT,

CUPRU, PLUMB, MERCUR, FIER SI

STANIU?

DIN CELE 109 ELEMENTE CHIMICE

CUNOSCUTE, 92, SE AFLA IN NATURA -

OXIGENUL DIN ATMOSFERA, FIXAT

PRIN DIFERITE PROCESE DE OXIDARE,

ESTE REINOIT PRIN FOTOSINTEZA O

DATA LA 2000 DE ANI?

CANTITATEA DE CALCIU SI FOSFOR

DIN ORGANISM OSCILEAZA

CANTITATIV IN FUNCTIE DE ORA,

ASTFEL INCAT IN JURUL OREI 11

DIMINEATA IN ORGANISMUL UMAN

SE GASESTE CEL MAI REDUS PROCENT

DE CALCIU?

NUMELE CELUI MAI RAR ELEMENT

DE PE PAMANT ESTE “ASTATIN” (69 mg

IN TOATA SCOARTA PAMANTULUI) ?

ELECTRONUL GRAVITEAZA IN JURUL

NUCLEULUI ATOMULUI CU O VITEZA

DE 2000 KM/S ? CU O ASTFEL DE

VITEZA ELECTRONUL AR INCONJURA

PAMANTUL IN 20 DE SECUNDE.

APA DE PLOAIE POLUATA (PLOAIA

ACIDA) POATE AVEA UN pH=2,4

(ACELASI CU SUCUL DE LAMAIE)?

CEATA SI ZAPADA POT FI CHIAR MAI

ACIDE.

ANTOINE LAURENT DE LAVOISIER

A STABILIT COMPOZITIA AERULUI,

REALIZAT DESCOMPUNEREA SI

SINTEZA APEI, A DESCOPERIT

ROLUL OXIGENULUI IN PROCESUL

DE ARDERE SI IN RESPIRATIA

ANIMALELOR?

Carmen MAXIM

DE CE A TRAVERSAT,

PUIUL, AUTOSTRADA?

ÎNVĂŢĂTOAREA DE ŞCOALĂ:

Pentru că a vrut să ajungă de partea cealaltă.

PROFESORUl DE LICEU:

Chiar dacă v-aş explica, dragii mei dobitoci, tot n-

aţi înţelege.

PLATON:

Pentru că a mers în căutarea binelui şi armoniei...

ARISTOTEL:

Este în natura puilor, să traverseze străzi…

KARL MARX:

Avea instabilitate istorică şi dialectică.

MARTIN LUTHER KING:

I have a dream... Vad o lume in care toti puii vor fi

liberi să traverseze strazile fără să fie chestionaţi

despre motivele lor.

MOSES:

Si Dumnezeu a coborit din ceruri si a poruncit

puilor: Traversati autostrazile! Si puiul a traversat,

si toti s-au inveselit.

BILL CLINTON:

Puiul n-a traversat autostrada.

Repet, puiul NU a traversat autostrada!

MACHIAVELLI:

Ştiaţi că…? 105

Chestiunea este ca puiul a traversat autostrada. Cui

Îi pasă de ce? Faptul de a traversa autostrada

justifică orice alt motiv.

FREUD:

Faptul că te preocupa de ce puiul a traversat

autostrada scoate în evidenţă nesiguranţa ta

sexuală.

BILL GATES:

Chiar acum am lansat in piata MSChicken 2000,

care nu numai ca traverseaza autostrazile, ci pune

oua, arhiveaza documentele importante si

rotunjeste calculele Dv.

EINSTEIN:

Daca puiul a traversat autostrada sau autostrada s-a

deplasat pe dedesubtul lui depinde de punctul de

reper relativ.

ANDERSEN CONSULTING:

Iregularitatea partii autostrazii a puiului ii ameninta

pozitia dominanta in marketing. Puiul se lovea de

sfidari importante pentru a crea si a dezvolta

competentele necesare pentru a crea si a infrunta

competitivitaea pietei. Andersen Consulting, intr-o

relatie de parteneriat cu clientul, a sprijinit puiul

prin reproiectarea strategiilor lui de distributie

fizica si a proceselor de implantare. Folosind

metoda de integrare avicola (MIA), Andersen a

ajutat puiul sa foloseasca abilitatile lui proprii,

metodologia, cunoasterea, capitalul si experiente

pentru a alinia mintea, procesele si tehnologia

puiului in sprijinul strategiei lui globale în cadrul

lucrarilor Gestiune de Programe. Andersen

consulting a convocat o echipa interdisciplinara de

analisti de autostrazi si crescatori de pui care,

impreuna cu consultanti din Andersen care aveau

remarcabile abilitati in industria transportului, au

abordat timp de 2 zile o serie de sedinte cu scopul

de a varsa capitalul lor individual de cunostinte,

atât explicit cat si implicit, sa-i permita a ajunge la

sinergii confluente in obtinerea scopurilor emanate

din predarea si designul de succes cu

implementarea unui cadru de valori prin continua

dezvoltare a proceselor avicole. Sedintele s-au

desfasurat intr-un ambient care reproducea un parc,

oferind un impact strategic centrat in industrie si

eleborand un mesaj CONSISTENT, CLAR si

UNIC, aliniat cu misiunea, vederea si valorile

principale ale puilor. Toate acesta au condus la

crearea unei solutii integratoare a afacerii globale.

BUDDHA:

A pune aceasta intrabare contrazice propria ta

natura de pui.

PUBLICITATE DE PROFIL

Unde scrie "Puiul traverseaza autostrada", trebuia

sa însemne: "Afacerile necurate ale lui Puiu".

TITLU DE ZIAR NATIONAL

Criza economica constringe puiul sa traverseze

autostrada!

TITLU DE PAGINA 12

Puiul e gata

REVISTA FEMEII

Luminile amurgului se revarsau peste campia

solitara. O lumina. Un destin. O singuratate. Puiul a

ridicat capul in cautarea unui raspuns la toate

intrebarile sale. La distanta, o modesta casuta de

tabla. Nici o masina nu traversa la ora acea

autostrada nr. 2.

Larisa GHEORGHIŢĂ

Stiati ca... Doar 55% dintre americani stiu

ca soarele este o stea.

Stiati ca... Sunetul pasilor lui E.T. a fost

facut de cineva care isi freca mainile in

jeleu.

Stiati ca... Un gandac de bucatarie poate

trai cateva saptamani decapitat.

Stiati ca... Majoritatea masinilor americane

claxoneaza in nota la.

Stiati ca... Populatia mondiala de gaini este

aproape egala cu cea a oamenilor.

Stiati ca... De fiecare data cand Beethoven

se aseza sa compuna muzica, isi turna apa

cu gheata peste cap.

Stiati ca... In 75% din familiile americane,

femeile administreaza banii si platesc

taxele.

Stiati ca... O maimuta a fost odata judecata

si condamnata pentru ca fumase o tigara in

South Bend, Indiana.

Stiati ca... Cam 70% dintre americani merg

la colegiu doar ca sa faca mai multi bani.

Stiati ca... In statul american Kansas este

ilegal sa prinzi un peste cu mainile goale.

Stiati ca... Unele paste de dinti contin

antigel.

Stiati ca... Sigmund Freud avea o mare

frica de ferigi.

Lýkeion

Ştiaţi că…? 106

Stiati ca... Millie, cainele de la Casa Albaa

castiga de peste 4 ori mai mult decat

presedintele Bush in 1991. Si pe buna

dreptate.

Stiati ca... Excrementele de pasari

reprezinta principalul export al statului

Nauru, o insula din Oceanul Pacific.

Stiati ca... Exista mai multe pasari

flamingo de plastic decat adevarate.

Stiati ca... Majoritatea rujurilor contin solzi

de peste.

Stiati ca... Eticheta cadavrului lui Lee

Harvey Oswald (presupusul asasin al lui

J.F.Kennedy) a fost vanduta la o licitatie in

1992 pentru 6.600 $

Stiati ca... Tantarii au dinti.

Stiati ca... Este mai posibil sa fii intepat de

o albina pe o vreme cu vant decat pe orice

alta vreme.

Stiati ca... O persoana rade in medie de

circa 15 ori pe zi.

Stiati ca... Cercetarile indica faptul ca

tantarii sunt mai mult atrasi de persoanele

care tocmai au mancat banane.

Stiati ca... Pinguinii pot sari la o inaltime

de pana la 1,8 metri.

Stiati ca... O persoana obisnuita este cu

circa 6mm mai inalta pe timp de noapte.

Stiati ca... Un stranut iese din gura cu o

viteza de peste 965 km/h.

Stiati ca... Benzile desenate cu Donald

Duck au fost interzise in Finlanda pentru ca

personajul nu purta pantaloni.

Stiati ca... Plamanul drept primeste mai

mult aer decat cel stang.

Diana CIOBANU

China are mai multi cunoscatori de limba

engleza decat U.S.

Fiecare om produce zilnic aproape 1.5 kg de

gunoi, majoritatea fiind hartie.

Varza contine 91% apa.

Dintii rozatorilor nu se opresc niciodata din

crestere.

Este imposibil sa stranuti cu ochii deschisi.

Noua Zeelanda este singura tara care contine

toate tipurile de clima din lume.

Inima unei femei bate mai repede decat cea a

unui barbat.

Daca nu poti sa mai vezi cu un ochi, iti pierzi

aproape o cincime din toata vederea.

Zilnic, omul uita 80% din tot ce a invatat in ziua

respectiva.

Gura Statuii Libertatii are 1 metru latime.

Pisicile au 32 de muschi in fiecare ureche.

Mamiferul cu urechile cele mai mari este

elefantul african; suprafata totala a urechilor sale

este de 8 metri patrati.

Cand se simte amenintat de vreun dusman,

ornitorincul, mamifer ce traieste in Australia, se

scufunda rapid in apa, unde poate ramane nemiscat

peste 10 minute, fara sa respire.

Sugativa a fost descoperita in Anglia in 1863,

dintr-o intamplare, un muncitor uitand sa adauge

clei in cazanul cu hartie cruda.

« El cactus andante » este planta care "merge".

Acest cactus are drept picioare niste umflaturi

ciudate, acoperite cu ghimpi si care se pot misca

foarte incet. Foloseste umiditatea atmosferei, si nu

pe cea a solului.

Cea mai dulce planta din lume creste in

Paraguay, se numeste Eupatorim Rebandinaum, si

sucul obtinut din aceasta planta e de 300 de ori mai

dulce decat zaharul.

Cu o temperatura constanta de 40,7 °C, lupul

este mamiferul cu temperatura corporala cea mai

ridicata.

Thomas Edison are mai mult de 1.300 de

inventii brevetate in SUA si in alte tari. El si-a

stabilit o "fabrica de inventii", un laborator

industrial de inventii, in care si-a propus sa produca

cate o inventie la interval de 10 zile. Intr-o perioada

de 4 ani el a obtinut 300 de brevete, ceea ce

inseamna o inventie la 5 zile!

Alexander Graham Bell, inventatorul telefonului,

era instructor al copiilor surzi. El a inventat

telefonul ca sa-si ajute sotia surda si mama sa auda.

Pe tarmurile Marii Mediterane creste un arbore -

busola - pinul de Alepo. Are inaltimea de 10-15 m.

Trunchiul pinului este intotdeauna inclinat spre

sud. Dupa acest semn poti determina punctele

cardinale.

Savantul indian Sing a supus unii arbusti din

familia Potos, timp de o luna, unui tratament zilnic

intre orele 5 si 6 dimineata. S-a constatat ca acesti

arbusti au avut o crestere considerabila fata de altii

carora le-au lipsit sunetele odihnitoare ale flautului.

Sporul de 25 procente in inaltime, 50 procente in

numarul de frunze si 30 procente in dimensiunea

Ştiaţi că…? 107

frunzelor, sunt cifre care demonstreaza influenta

muzicii asupra cresterii acestor arbusti.

Pe insula Madagascar se inalta copacul de paine,

care e supranumit mama-padurii. Copacul atinge o

inaltime de 20 de m, avand o circumferinta de peste

5 m.

Un botanist suedez a realizat un ceas cu totul

original. Bazandu-se pe faptul ca unele specii de

flori se trezesc si adorm la ora exacta, el a plantat

flori intr-o ordine anumita. In acest fel, el a creat un

ceas adevarat, florile caruia se trezesc pe rand,

indicandu-i ora respectiva.

In Africa de Nord creste copacul necuratului.

Scoarta lui contine un procent mare de fosfor, ceea

ce il face sa lumineze. Noaptea poti citi sub acest

copac.

Fructele culese in orele de dimineata sau de

seara sunt mult mai gustoase decat cele culese la

amiaza.

In padurile tropicale, unde nu se schimba

anotimpurile, copacii nu au inele anuale.

Ariciul este aproape imun la otravuri, dovedind

o rezistenta iesita din comun chiar si pentru lumea

animala. Proba este cianura. Pisica moare dupa ce a

ingurgitat un gram de cianura, ariciul insa rezista si

la cinci grame. Explicatia este faptul ca vietatea

tepoasa poate consuma si viperele renumite pentru

secretia otravitoare ce ucide omul.

Vaca trebuie sa bea pana la 70 de litri de apa pe

zi pentru a furniza laptele necesar vitelului.

Multe mamifere incearca sa recunoasca gustul

alimentelor sigure din gustul laptelui mamei.

Sarpele foloseste putina energie si poate rezista

perioade lungi de timp fara sa manance. Se

cunoaste un caz in care un piton captiv a rezistat

149 de zile fara sa manance si a pierdut numai 10%

din greutatea corpului

Lavinia DUMITRU

* Oamenii nu isi pot linge coatele... si ca 75%

dintre cei care citesc acest mesaj au incercat sa isi

linga coatele.

* Un crocodil nu poate scoate limba.

* Inima unei crevete este " gazduita " in cap.

* Un studiu asupra 200 000 struti, timp de mai

bine de 80 ani, nu arata

nici un caz unde s-ar fi vazut vreun strut ascuns cu

capul in nisip.

* Porcii nu sunt capabili fizic sa priveasca cerul.

* Mai mult de 50% persoane, din lumea intreaga,

n-au dat niciodata si nici nu au primit vreodata

apeluri telefonice.

* Daca stranutati prea tare, va puteti rupe o coasta.

* Daca incercati sa va retineti un stranut, puteti

cauza spargerea unei vene in creier sau in ceafa si

sa muriti.

* Daca, din forta, tineti ochii deschisi in timp ce

stranutati, ar putea sa iasa din orbite.

* Sobolanii se inmultesc atat de repede incat in 18

luni, un cuplu de sobolani poate avea mai mult de

un milion de descendenti.

* Bricheta a fost inventata inaintea chibriturilor.

* 35% din cei care se folosesc de anunturile

Lýkeion

Ştiaţi că…? 108

matrimoniale sunt deja casatoriti.

* Pe durata medie de viata, o persoana care

doarme poate inghiti 70 insecte si 10 paianjeni.

* Ca si amprentele digitale, amprenta limbii este

diferita la fiecare persoana.

* Toti bebelusii se nasc cu ochii albastri. Dupã

câteva ore de la nastere, culoarea se poate schimba.

Majoritatea oamenilor ajung pânã la urmã sã aibã

ochi de altã culoare.

* Atunci când tesuturile si organele sunt private de

oxigen, sângele capãtã culoarea albastrã?(datorita

stazei sanguine, hematiile (globulele rosii) nu mai

ajung la plaman pt a se aproviziona cu oxigen... din

aceasta caiza sangele capata o culoare inchisa...

visinie... iar daca staza continua chiar spre negru)

* Cresterea creierului se opreste în jurul vârstei de

15 ani.

* Creierul continuã sã transmitã semnale sub formã

de impulsuri electrice timp de aproximativ 37 de

ore dupã moarte.

* Feniletilamina produce o usoarã stare de visare si

este produsã de cãtre creier în momentul care doi

oameni sunt îndrãgostiti. Interesant de remarcat

este faptul cã aceeasi substantã se regãseste si în

ciocolatã.

* Un barbat obisnuit manânca în jur de 50 de tone

de alimente de-a lungul vietii pentru a mentine o

greutate de 80 de kg.

* Galaxiile calatoresc in spatiu si cateodata se

ciocnesc, galaxiile mai mici disparand . Galaxia din

Andromeda se indreapta spre galaxia noastra, Calea

Lactee.

* Daca ai calatori cu viteza luminii de la un capat la

altul al galaxiei Calea Lactee, ti-ar trebui 100.000

ani ca sa termini calatoria.

* Lumina este cel mai rapid lucru din univers si

calatoreste cu 300.000 de km pe secunda.

* Gaurile negre sunt invizibile. In ele nu exista

timp sau spatiu si se crede ca ar fi poarta spre alte

universuri; daca intri intr-o gaura neagra, vei simti

ca esti turtit din parti si tras de cap si de picioare.

Dar nimic nu supravietuieste acolo, fiind sfaramat

in mici particule atomice.

* Matematicianul John von Neumann a calculat ca

mintea umana poate inmagazina 280 de catralioane

de biti de memorie?

* In Indonezia se vorbesc nu mai putin de 365 de

dialecte?

* Cel mai prolific monarh pe care l-a cunoscut

istoria este faraonul egiptean Ramses al II- lea, care

a avut 111 fii si 67 de fiice?!

* Obiceiul impodobirii bradului de Craciun isi are

probabil originea la egipteni? Acestia isi ornau

casele, in cea mai scurta zi a anului (22 decembrie),

cu frunze de palmier. Mai tarziu obiceiul a fost

preluat de catre romani, primii care au inlocuit

palmierii cu brazi.

* Pestii de apa sarata beau apa, iar cei de apa dulce

nu.

* Durata de viata a unei papile gustative este de 10

zile.

* Pe parcursul vietii, un om inghite in timpul

somnului in jur de opt paianjeni.

* Cea mai intrebuintata leguma din lume este

ceapa.

* Un pahar cu apa fierbinte ingheata mai repede in

frigider decit unul cu apa rece.

morala 109

MORALA, ASTĂZI…

Lýkeion

morala 110

Calancia Stelian

Educaţia

în spiritul moralei creştine:

o cerinţă de căpetenie, a şcolii

Mult apreciata si uneori

contestata,educatia religioasa

reprezinta un castig enorm

pentru cei pe care ne place sa-i numim ,,viitorul

Bisericii si a natiunii‟‟ si despre care credem ca vor

vietui dupa principiile vietii crestine in relatiile

dintre ei si semenii mai in varsta.

Educatia in general si mai ales educatia

religioasa are drept scop sa-l conduca pe om,de la

ceea ce este la ceea ce trebuie sa fie (sa

devina),adica de a-l ajuta sa mearga la asemanarea

cu Dumnezeu dupa har. Aceasta finalitate se

urmareste de fapt din pruncie si pana la

mormant.Hristos,,trebuie sa ia chip in noi‟‟iar acest

lucru se realizeaza progresiv, printr-o atitudine

statornica in bine. Din acest motiv e necesara

educatia religioasa care nu vine sa forteze libertatea

de vointa ci doar sa-l ajute pe om sa-si cunoasca

scopul existentei. Sufletul omului nu se educa

singur,decat de la o anumita varsta si intr-o anumita

masura.

Omul - in virtutea chipului lui Dumnezeu

din el - are notiunea binelui si a raului(in

general),insa lipseste de multe ori fermitatea,

hotararea de a lucra binele. De aceea e necesara

prezenta indrumatorilor crestini, in primul rand

preotii, iar apoi profesorii de religie. Daca din

punct de vedere fizic omul se dezvolta incetul cu

incetul, la fel si din punct de vedere spiritual,

cresterea este progresiva.Uneori sunt caderi si chiar

momente de criza religioasa, dar prin educatie,

acestea vor fi depasite. Daca se doreste o societate

sanatoasa, care sa fie insufletita de idealuri nobile,

trebuie sa se intensifice educatia in spirit crestin.

Intre educatia religioasa facuta in familie,

biserica si scoala, trebuie sa existe o convergenta

pentru ca tanarul (copilul) sa aiba certitudinea ca se

afla pe drumul cel bun. In timpul dictaturii

comuniste atee, Biserica, practic n-a putut face o

opera misionara organizata in randul tinerilor, decat

doar sa-i primeasca la sine, pe cei care veneau din

initiativa proprie sau trimisi de parinti. Unii dintre

acestia veneau la biserica in Postul Mare pentru a

se spovedi si impartasi si poate mai intrau de cateva

ori pe an in biserica. Este, prin urmare, firesc ca,

atat timp cat educatia (in scoala, poate si in familie)

se face impotriva credintei, nici tanarul (elev,

student sau muncitor) sa nu inteleaga importanta

educatiei moral-religioase.Mai ales ca acei tineri,

care indrazneau sa intre in biserica sau sa-si

manifeste credinta in vreun fel, erau de multe ori

mustrati sau umiliti in fata colectivitatii. Iata de ce,

astazi, mai sunt inca unii oameni care considera

Biserica Ortodoxa ca ceva perimat, lipsit de viata si

poate de sens. In acestia persista inca duhul

materialismului. Ideologia comunista a promulgat

ideea ateismului dar riscul unei forme de ateism

exista si in democratie.Exista tari superdezvoltate

economic si cu forma de guvernamant democratica,

cu democratie istorica, unde se semnaleaza o acuta

criza spirituala. Daca educatia se face in spirit

crestin, cu respectarea etapelor psihologice, ea nu

poate esua.

Ca metode educative invocate in Vechiul

Testament mentionam exemplul parintilor, care

trebuie sa fie atenti la consecventa dintre cuvant si

fapta, apeland chiar la aprecierea prin mustrare,

atunci cand realitatea conduitelor o impune:

,,Mustra pe fiul tau si el iti va fi odihna si iti va face

placere sufletului tau „‟(Pilde29,17). In Noul

Testament, exemplul personal pare a fi temelia

oricarei educatii: ,,Fiti voi desavarsiti, precum Tatal

vosru din ceruri desavarsit este‟‟(Matei 5,48).

Pentru crestin, idealul este de realizare,

prin efort propriu, a transferului unor invataturi de

la Modelul Suprem la creatura : ,,Eu sunt lumina

lumii ;cel ce Imi urmeaza Mie nu va umbla in

intuneric, ci va avea lumina vietii‟‟(Ioan 8,12).

Hristos nu este un simplu invatator de lege sau un

profet oarecare, ci Invatatorul prin excelenta.Ne-o

spune evanghelistul Matei :,,Multimile stateau

uimite de invatatura Lui, caci ii invata ca unul ce

are putere...‟‟(Matei7,29).

Umanitatea contemporana sufera de o

decentrare spirituala,de o alunecare alienanta pe

panta pragmatismului ingust, in care ideea de

transcendenta este mutilata sau abolita. Se remarca

o atrofiere a constiintei spirituale, o diminuare a

exercitiilor de autentica traire interioara. Asistam,

dupa unii autori, la o iesire in arena a unui nou tip

de ateism, nu relativ neutru, ca cel clasic, ci mult

mai ofensiv si malefic.N. Berdiaev numeste acest

gen de necredinta ,,ateism nocturn‟‟. Educatia

religioasa nu ramane o problema privata a fiecarui

individ; ea cere o rezolvare a comunitatii si

institutiilor care o servesc. Cum scolii ii revin

sarcini pe directia dezvoltarii si formarii

intelectuale, morale, estetice, patriotice etc.,de ce ar

ramane pe dinafara educatia religioasa ? Nu avem

nevoie, oare, de un om complet, bogat echipat

sufleteste si intelectual ?

Educatia religioasa si catehizarea presupun

o introducere a subiectului in marile mistere,

facilitand intalnirea si intelegerea religiei si traditiei

crestine.Experienta religioasa il face pe om sa

inteleaga si sa actioneze mai bine, il lumineaza

interior.

morala 111

Olga-Anca AFLOAREI

Este morală, pedeapsa cu

moartea?

Răspunsul clar, la această întrebare, l-a dat

Papa Pius al XII-lea, într-un discurs din 29

noiembrie 1950: "Nu există nici un om, nici o

autoritate umană, nici o 'prescripţie medicală',

eugenică, socială, economică, morală care să

prezinte sau să dea un drept juridic valabil vizând

distrugerea unei vieţi umane nevinovate ".

In prezent, 69 de tari pastreaza inca pedeapsa

capitala in legislatie, numarul statelor care o si

executa fiind insa mult mai mic, potrivit

organizatiei Amnesty International. Acum 30 de

ani, doar 16 tari abolisera aceasta pedeapsa, iar in

prezent, lista numara 88 de state. Uniunea

Europeana, America Latina, Canada, Turcia si

majoritatea tarilor din regiunea Pacificului, printre

care Australia si Noua Zeelanda, au renuntat la

pedeapsa cu moartea, in timp ce SUA si multe state

din Asia si din Africa o pastreaza in legislatie.

Astfel, in 2005, peste 2.100 de oameni au fost

executati, in 22 de tari, si alti 5.100 au fost

condamnati in 53 de state. 94% dintre executii au

avut loc in China, Iran, Arabia Saudita si in SUA.

Statele Unite au executat in 2005 peste 60 de

detinuti, iar anul trecut peste 3.400 au fost

condamnati la moarte. Voci impotriva acestei

pedepse s-au ridicat insa si in statele americane. O

comisie legislativa a propus chiar ca New Jersey sa

fie primul stat care sa interzica pedeapsa cu

moartea dupa reintroducerea ei de acum 35 de ani.

Alte opt state, printre care si New York, au

suspendat executiile din ultimii ani, din cauza

deciziilor judecatoresti. In 1972, Curtea Suprema a

SUA a oprit toate executiile, dupa care 38 de state

si-au rescris legislatia, pentru a reintroduce aceasta

practica.

Opinia crestinilor fata de pedeapsa capitala

variaza, desi executiile au constituit un sir simbolic

pentru Biserica, incepind chiar cu Isus si continuind

cu martirajul multor alti sfinti. Catolicii au fost de

acord cu condamnarea la moarte, citindu-l pe Toma

d‟Aquino, care spunea ca aceasta este necesara ca o

metoda preventiva. Papa Paul al II-lea a revizuit

insa aceasta pozitie, declarind ca nu mai este

necesara, atita timp cit poate fi inlocuita cu

inchisoarea. Biserica Anglicana a condamnat si ea

pedeapsa capitala din 1988. Aceeasi pozitie o

pastreaza si metodistii si grupurile crestine

ezoterice, in timp ce mormonii nu si-au exprimat

nici o parere in aceasta privinta. In general,

protestantii sint de acord cu condamnarea la

moarte, dar exista in interiorul acestor biserici

grupuri care i se opun. Islamistii, de asemenea,

permit pedeapsa capitala, iar in religia hindu nu se

mentioneaza nimic despre acest subiect.

Pedeapsa capitala este o practica ce dateaza

inca din perioada Greciei si a Romei antice. O

metoda comuna celor doua civilizatii era aruncarea

condamnatului de la inaltime. Initial credinta

populara era ca victima este un „dar“ pentru Hades,

zeul infernului, insa mai tirziu executia era folosita

pentru a determina vinovatia acuzatului: daca

acesta murea insemna ca si-a meritat soarta, daca

supravietuia era acceptat ca fiind inocent.

In secolul V i.H. insa, elenii au apelat la

metode de executie moderne, printre ele si

administrarea de cucuta, otrava care l-a ucis si pe

Socrate. Procedura era aplicata in special

condamnatilor politici si acelora care aveau bani sa

achite substanta letala. In primul secol de dupa

Hristos, cea mai intilnita practica pentru uciderea

detinutilor politici era decapitarea cu spada.

Spinzuratoarea a fost adesea folosita in secolele

XV si XVI, numai in Anglia fiind omoriti 72.000

de oameni in timpul domniei lui Henric al VIII-lea

(1509-1547). Primele reglementari privind

pedeapsa cu moartea au aparut in lumea noua in

1636, in zona in care astazi se afla Massachussetts,

iar faptele care atrageau dupa sine o asemenea

sentinta erau: idolatria, adulterul, violul, sperjurul,

blasfemia, crima, actele de violenta, sodomia si

revolta. In secolul al XVIII-lea, condamnarea la

moarte a devenit in Anglia pedeapsa aplicata pentru

toate tipurile de crime, inclusiv pentru incalcarea

proprietatii si pentru furt, o mare parte din legislatia

britanica fiind insusita mai tirziu de SUA.

Pina la jumatatea secolului al XIX-lea, toate

executiile din Anglia au fost publice, iar cele prin

spinzurare adunau cea mai mare audienta. In

acelasi timp, in SUA, ele se puneau in aplicare

destul de rar si in zone izolate. Meseria de calau a

fost prima oara amenintata cu disparitia in 1888,

cind a aparut sistemul scaunului electric. In 1924,

Gee Jon, acuzat de crima, a primit sentinta de

moarte prin gazare, fiind pentru prima data cind se

pune in aplicare aceasta metoda. Din 2000,

metodele de executie s-au redus la sase:

spinzurarea (Egipt, Iran, Japonia, Pakistan,

Singapore), plutonul de executie (Belarus, China,

Somalia, Taiwan), decapitarea (Irak, Arabia

Saudita), electrocutarea (SUA), lapidarea

(Afganistan, Iran) si injectia letala (China,

Guatemala, Filipine).

România a avut, şi ea, călăii ei… De la

executia maresalului Antonescu si a lui Lucretiu

Lýkeion

morala 112

Patrascanu si pina la cuplul dictatorial Ceausescu,

Romania a aplicat pedeapsa capitala, indiferent ca

aceasta era sau nu stipulata de lege. Un cadru legal

a fost creat abia in 1936, cind a fost introdusa in

Codul penal condamnarea la moarte. In 1948, legea

a fost abrogata, dar s-a revenit asupra deciziei un an

mai tirziu. Infractiunile contra securitatii statului,

precum tradarea de patrie, trecerea in slujba

dusmanului, transmiterea catre o putere straina a

unor secrete de stat, uneltire impotriva securitatii

interne si externe, actele de teroare savirsite

individual sau in grup, raspindirea de microbi sau

de substante otravitoare, actele de sabotaj,

delapidarea sau distrugerea de armament sau de

echipament din dotarea Armatei, porecum si

subminarea economiei nationale, actele de

diversiune cu intentie contrarevolutionara erau

faptele pentru care un cetatean roman putea primi

sentinta capitala in regimul comunist. Sub incidenta

acestei legi a intrat si maresalul Ion Antonescu,

condamnat la moarte prin impuscare de instanta

„Tribunalului Poporului“ la 17 mai 1946, si

executat la 1 iunie de un pluton de la Jilava, alaturi

de fosti colaboratori ai sai. Perioada regimului

comunist a fost marcata de numeroase condamnari

la moarte printr-o metoda sau alta. Ultimii cetateni

romani condamnati la moarte in baza legii pedepsei

capitale au fost Nicolae si Elena Ceausescu, care la

25 decembrie 1989 au primit sentinta din partea

Tribunalului Militar Extraordinar. In ultima zi a

acelui an, Romania a abolit pedeapsa cu moartea.

Mai merita sa traiasca cei ce ucid?...

La noi s-a abolit pedeapsa cu moartea. Este

bine ca s-a legiferat astfel sau nu, raspunsul la o

astfel de intrebare sta, cum se zice, pe muchie de

cutit. Sigur, cred ca nimeni nu are dreptul sa ia

viata unui om, indiferent de actele savirsite de el.

O asemenea opinie este, nu-i asa, profund

umana. Dar oare criminalii – care, iata, s-au

inmultit si la noi peste masura, dovedindu-ne ca nu

sintem, cum stiam, cum am invatat prin scoli, un

popor chiar pasnic – criminalii acestia, care ucid, ca

niste bestii, alti oameni, ar mai avea dreptul la

viata? Se inregistreaza tot mai frecvent cazuri in

care indivizii minati de astfel de salbaticii ucid in

serie doi-trei oameni... De exemplu, cei doi militari

care au dezertat recent, inarmati pina in dinti, si-au

impuscat superiorul, mutilindu-l pe viata, au ucis

alti doi oameni, primul care le-a dat cheile de la

masina lui, al doilea, nefericitul, fiindca s-a

intimplat sa fie pe drum, in calea masinii furate de

cei doi criminali... Si aceste fiare – pentru ca

oameni nu pot fi numiti – se aflau si sub juramint

militar... Aproape zilnic ziarele sint pline cu tot

felul de cazuri, care mai de care mai oribile, in care

fiare cu chipuri umane ucid oameni nevinovati.

Unii dintre ei mai sint adusi pe micul ecran si de

obicei ii poti auzi justificindu-se astfel: nu stiu, nu-

mi dau seama, am fost beat sau mi-am pierdut

mintile... Altii, tot dintre aceste bestii, nici macar

nu deschid gura, pe fata lor si in privirile nu exista

nici o urma de cainta, ci, dimpotriva, intreaga lor

figura parca sugereaza pofta de a mai savirsi si alte

crime. Pedepsele primite de acesti criminali mi se

par, potrivit legilor noastre, extrem de blinde. Rare

sint condamnarile la puscarie pe viata... Acum

citiva ani s-a incercat in mass-media noastra o

discutie despre introducerea pedepsei cu moartea.

A fost o incercare timida, acoperita repede de o

seama de "milosi". Cred ca aceasta discutie ar

trebui reluata, poate chiar de la cazul celor doi

dezertori si ucigasi bestiali. Poate acesti nenorociti

vor fi condamnati la puscarie pe viata, insa vor trai,

nu?, iar ei au curmat vieti nevinovate, au indoliat

pentru totdeauna familiile celor ucisi, in urma

carora au ramas copii orfani. De ce ar mai trai

acesti oameni? De ce ar mai trebui lasati in viata,

chiar traindu-si viata in puscarie?... S-ar putea ca

cineva, care s-ar intilni cu astfel de ginduri, de

intrebari, sa ma trimita la Dostoievski, cel care a

descris in celebrele lui romane destule crime si

criminali, cel care spune ca pina si in sufletul celei

mai bestiale exista un bob de omenie. Poate

Dostoievski avea dreptate, tocmai el, trecut prin

"casa mortilor" – puscaria, insa nu cred ca cei doi

dezertori criminali si alte asemenea bestii ca ei au

mai avut sau mai au in sufletul lor acel bob de

omenie purtat in sufletul sau de Raskolnikov (din

"Crima si pedeapsa")... Democratia americana nu a

abolit pedeapsa cu moartea. Acolo criminalii, cei

mai periculosi dintre ei, primesc tocmai aceasta

pedeapsa pentru fapta lor. La noi s-a ajuns, in

libertate – o libertate pe care unii dintre noi nu o

pot purta ca pe o binefacere si comit tot felul de

faradelegi – ca parintii sa-si ucida fiii sau fiicele,

acestia din urma parintii, tatii sa-si violeze fiicele,

mamele sa-si arunce pruncii abia nascuti pe unde

apuca, intr-un cuvint, asistam la o violenta fara

precedent, la o decadere morala pina la starea de

animale. Astfel de instincte bestiale nu se pot

eradica total, dar se pot diminua, incorseta cu legi

care sa prevada pedepse grele, descurajatoare

pentru potentialii criminali, inclusiv, cred, pedeapsa

capitala. Altfel nu vom mai avea nici o siguranta

pentru viata noastra, oricind vreun individ, care sa

spuna apoi ca nu si-a dat seama ce a facut, ne-ar

putea trimite pe cealalta lume fara sa avem nici o

vina, decit aceea ca ne-a fost dat sa ne intilnim

intimplator cu el pe strada sau in cine stie ce loc.

De aceea, repet, cred ca ar trebui reluata public

discutia despre pedeapsa capitala. Fara cuvenita

mila. Fiindca nici cel care ucide un alt om nu simte

– poate n-a simtit niciodata – sentimentul profund

uman al compasiunii...

morala 113

Gretti CUCOREANU

“Întoarcerea”

bunelor maniere

Ghiduri, manuale, cursuri, regulamente.

“Nepoliticos” nu trebuie sa insemne, sa mai

insemne roman!

La scoala, la birou, la picnic, la discoteca

trebuie sa redescoperim respectul, toleranta,

zambetul, intr-un cuvan bunele maniere.

De ce parintii vorbesc pana la “cei 7 ani de

acasa” de “cuvintele magice” si apoi le uita chiar

ei?

Si e atat de greu oare sa fim politicosi, sa

salutam, sa multumim, sa zambim, sa cerem scuze?

E, de fapt, atat de greu, sa fim oameni?

Varsta nu mai are nici o importanta cand e

vorba de bune maniere.

Sa nu cerem altora ce noi am uitat sa

facem…

Sa nu asteptam o mana de ajutor daca noi

am uitat sa o intindem…

Sa nu vrem un cuvant frumos daca noi am

uitat sa-l spunem…

Sa nu cerem respect daca noi am uitat ce-I

acela…

Si iarasi varsta nu conteaza…Te nasi om si

asta trebuie sa demonstrezi pe tot parcursul vietii.

Si trebuie sa incepi cu bunele maniere.

Bunele maniere sunt valori ce se transmit

generatiilor urmatoare, dar daca le-am uitat… sau

le-am inchis intr-un sertar…

Bunele maniere sunt un semn de integrare

de viata in comun, de acceptra intr-un grup sau pot

deveni un mod de triere, de separare sociala, deci e

un motiv in plus de a pastra ceea ce e bun, corect,

politicos.

Comportamentul adecvat, corect, iti

schimba viata, iti reda increderea, iti rezolva unele

probleme, te face sa vorbesti cu ceilalti, sa respecti,

sa zambesti, sa ajuti…si lista ramane deschisa.

“Politeţea costă puţin şi cumpără orice”…

(Montaigne)

Liudmila CARŢA

Organizaţia Tinerilor Filozofi

Intentiile si obiectivele vitale tradate de

conduita oamenilor,mereu a fost aspiratia la

fericire.Aspiratia aceasta are,insa,doua fatade,un

scop negativ si unul pozitiv pe de o parte,evitarea

durerii si neplacerii intense. Exista fericire sau e

doar un termen gol?De ce existem?Ce e dincolo de

noi...de ceea ce vedem cu ochiul liber?etc sunt

intrbam pe care multi tineri si le-au pus,iar altii si le

mai pun,inca.Au gasit raspunsul sau il mai cauta si

astazi?

Organiztia Tinerilor Filozofi,cred ca ar fi

cea mai potrivita pentru tinerii in cautarea tuturor

raspunsurilor,tinerilor emancipatori in gandire si

idei. O masa rotunda,care sa-i adune de 1-2 ori,cel

putin pe/in luna ar fi o debatere de idei,de

descoperiri sii impresii,in care fiecare,unul de la

altul pot culege ceva nou.Aprobari si dezbateri sa-i

urmeze in onfruntari in care tanarul sa mediteze,sa

caute solutii,apoi sa si le expuna,impartasindu-si

tulburarile sau implinirile sufletesti si toate acestea

rotindu-se in jurul unei singure probleme:fericirea.

De asemenea,organizatia ar putea infiinta ,,Clubul

Amatrului de Arta",care sa detina diferite sednte

despre picrtura,sculptur,teatru,poezie etc,la care sa

se adune tinerii pasionati de cultura,astfel in cadrul

acestuia pot avea loc concursuri pentru

descoperirea tinerilor talente.

Daca ar exista, o asemenea organizatie, cu

ce mi-ar placea sa contribui? Cred ca sa fiu un

simplu membru - partincipant m-ar multumi.Sa fiu

alaturi de cei ce simt si gandesc,ce inteleg si nu

blasfemeaza gandurile,chiar cele mai absurde. Mi-

as dori sa gasesc raspunsul la miile de intrebari ce-

mi zbarcesc creerul,sau,daca e imposibil,sa

impartasesc cu altii zbucimul sufletesc.

Poate intr-o zi voi infiinta o organizatie

pentru tineret,si daca nu voi fi membra-

partincipant,voi fi bucuroasa sa sprijin tinerii

talentati ce vor dori sa i se alature.

Poate...lumea se va schimba...

Lýkeion

morala 114

Poliana MUNTEANU

What can you offer to your country?

If you want the country to offer you

oportunities and a chance to live your life without

wondering about what you will eat or do tomorrow,

ask yourself at first what can you do as a citazin to

make it evolve better. Stop questioning others,

God or life why is it that your life is not great at

all. The only one responsable for your failure or for

your unfortu-nate destiny is noboby but you.

Let`s start understanding that wars and fights for

supremacy are a natural thing only in inferior

species, because they don`t have something that we

do: rational thinking. Life is more than money and

lands, more than industry and bussinesses, and far

beyong pleasing only the human sences. The

human body is nothing but something that helps

your soul to feel eassier the interactions and all

what the environment offers. It is a way to

comunicate to others either to socialize, or to help

them understand the world they`re living in or the

true meaning of life.

What could you do for your country and

after that for the world so that you will stop

blameing someone else for your mediocrity. Try to

die complete, because even if there are another

lives comming up for you, you won`t be able to

start things from where you`ve left them.

I don`t think that there is someone without a

gift from God, and that gift is the presence of Him

in everyone of us. You can either leave Him there

or help Him grow untill your body colapsses.

You can help your environment using your

talents, and don`t ask how. Just search the answer.

There are certain answers that don`t have to be

given to you by others.

Stop the ignorance and the selfishness,

because they won`t help you live, but to exist.

Don`t leave your country to work in another

territory, and don`t try to forget the place where

you were born. You understand in the wrong way

the therm of "freedom" and that`s why so many

foolish things happen. Don`t look on the surface of

the word, try to see more deep into it, understand

the essence because life is the most simple thing

that we humans, make it complicated by putting too

many questions.

I am not asking you to become too

patriotic, don`t fall into a selfish nationalism that

could transform you into a rasist, but try to see the

bright side of things even if you were born in a

country like our that right now, can`t offer much in

comparation with the others countries. Think that

everything has it`s meaning and happenes for a

reason and use your intelligence to help your

country grow, not someone else`s.

Learn to respect your origins and face what

you are and the place you are living in.

Larisa GHEORGHIŢĂ

Părerea

mea

despre dragoste

Dragostea? La ce va referiti? Dragostea

părintească? Da,ea este frumoasă! E dragostea pe

care părinţii noştri ne-o dau zi de zi .După părerea

mea, un copil creste frumos,daca e educat cu multa

dragoste. Sau poate vorbiti de dragostea unui copil,

oferită părinţilor? Eu spun că unui părinte îi

trebuie ca răsplată pentru grija ce ne-o poartă

,ascultarea şi dragostea adevărată,nu din obligaţie.

Nu vă fie ruşine să vă arătaţi sentimentele!

NU! Staţi!Cred ca vă referiţi la cea mai

frumoasă perioadă a vieţii :dragostea dintre „ două

turturele „.Eu o mai numesc –dragostea adulţilor-

deoarece e o perioadă în care simţi că viaţa ta e

făcută pentru partenerul tău,asa am auzit.

De fapt cred că vă referiţi la dragostea

dintre soţi .Da,e frumoasă şi aceea ! Stai, şi la

aniversări îti aminteşti ,râzând, ce trăznăi ai făcut

pe parcursul vieţii.

Nu ! Nu !Ştiu ,vă referiţi la dragostea

pentru animale. Eu ,această dragoste mereu o

am.Adevărul e că sunt tare drăgălaşe !

Totuşi cred că vă referiţi la Dragostea

Dumnezeiască ! Cu dragoste şi înţelepciune ne-a

înzestrat Dumnezeu .

Nu ştiu exact la ce dragoste vă referiţi

,dar ştiu un singur lucru :

DRAGOSTEA NE ŢINE PE TOŢI ÎN

VIAŢA !

eveniment 115

EXPOZIŢII

CERCURI

SIMPOZIOANE

LANSĂRI

Lýkeion

eveniment 116

EXPOZIŢIE DE GRAFICĂ – „MEMENTO...” – BOGDAN ŞOLTUZU, COSMIN ŞOLTUZU,

ANDREI ALEX MIHĂESCU (SEPTEMBRIE 2006)

desene de Andrei Alex Mihăescu desene de Cosmin Şoltuzu

desene de Bogdan Şoltuzu

eveniment 117

BIBLIOTECA MUNICIPALĂ DOROHOI

vă aduce la cunoştinţă

PROGRAMUL

activităţilor culturale din cadrul Zilelor Şanselor Tale

care va avea loc în perioada 5-11 decembrie 2005

· 10 decembrie 2005, ora 14 – Audiţie muzicală: „În muzică nu există legi prescrise pentru exprimarea

simţămintelor”. Sala de audiţie a Muzeului „George Enescu” – Dorohoi.

· 10 decembrie 2005, ora 11 – Dezbatere pe tema „Condiţia omului de cultură la începutul mileniului III”.

Şedinţă a Cercului de la Dorohoi.

Studiu de caz: „Exorcismul tăcerii. Morala: eşecul unui concept”, cartea profesorilor GICĂ MANOLE şi

CIPRIAN VOLOC, publicată în mai 2005 la ed. AXA – Botoşani.

· 5-11 decembrie 2005 – Vizitarea tuturor sălilor Bibliotecii Municipale Dorohoi, în cadrul „Săptămânii

Porţilor Deschise”.

Invitaţi speciali: STELORIAN MOROŞANU, GRIGORAŞ GHEORGHE, TIMOFTE ADRIAN, LUPAŞCU

ROBERT, DIACONESCU ADRIAN, MANDACHI ILARION, MURARU VALUŢA, PĂDURARU

LILIANA, MIHAELA CRIHAN.

Parteneri media: prof. CORNELIU IGNAT, realizator al emisiunii

locale „Repere Dorohoine”;

DAN MAZURAŞU, redactor al ziarului „Monitorul de Botoşani”.

Moderator: bibliotecar Elena Pădurariu.

Lýkeion

eveniment 118

CERCUL DE LA DOROHOI – SIMPOZION “UNIUNEA EUROPEANĂ”

LOCAŢIA: CASA DE CULTURĂ A MUNICIPIULUI DOROHOI

CERCUL DE LA DOROHOI

De la o românie sovietică

la o românie europenă

Mrd. Paul Gorban

noiembrie 2006

Universitatea “Al. I. Cuza” – Iaşi Filosofie / Master:

Integrare şi Securitate Europeană

PREZINTĂ: G. MANOLE şi C. VOLOC

eveniment 119

LANSAREA REVISTEI “EDITOR”, 03 IUNIE 2006

LOCAŢIA: CASA DE CULTURĂ A MUNICIPIULUI DOROHOI

Lýkeion

eveniment 120

EDITOR nr. 1, mai 2006, 205 pag. EDITOR nr. 2, februarie 2007, 238 pag.

(editată de colectivul clasei a X-a H, an şcolar (editată sub patronajul Cercului de la Dorohoi)

2005-2006, diriginte Ciprian Voloc)

Premiile Revistei EDITOR, nr. 1-2:

Premiile pentru poezie:

Liudmila Carţa

Emanuela Albu

Dana Cernuşcă

Oana Voitovici

Premiile pentru reportaj:

Oana Voitovici

(Drumul spre eternitate)

Andrei Alex Mihăescu

(Simpozion Cătălin Bursaci)

Premiile pentru jurnal:

Liudmila Carţa

(Blestemul istoriei – blestemul vieţii)

Poliana Munteanu

(Scrisoare)

Larisa Postolache

(Poveste de dragoste)

Claudia Gherman

(Monologul sufletului)

Premiile pentru recenzii:

Cosmin Şoltuzu

(Solaris: limitele cunoaşterii umane)

Dana Cernuşcă

(Portretul lui Dorian Gray)

Actul de naştere al CERCULUI DE LA DOROHOI Premiile pentru grafică:

(săptămânalul « Viaţa », ianuarie 2005, Botoşani) Andrei Alex Mihăescu

Emanuela Albu

Premiul pentru întreaga activitate:

Gică Manole (eseistică şi publicistică)

eveniment 121

CRĂCIUNUL LA NOI: 21.12.2006, în amfiteatrul Colegiului Naţional “Grigore Ghica Vv”,

profesorul Calancea Stelian creează o atmosferă de neuitat,

cu colaborarea elevilor clasei a XII-a F

S-au interpretat colinde, în stil tradiţional şi modern,

ce au reuşit să deschidă, cel puţin pentru câteva clipe, sufletele celor prezenţi

Lýkeion

eveniment 122

LANSAREA CĂRŢII “MEMORIILE SERGENTULUI ANICHITEI”, DE GICĂ MANOLE

LOCAŢIA: CASA DE CULTURĂ

A MUNICIPIULUI DOROHOI

(26.11.2006)

Lucrarea, valorificând jurnalul din Primul Război Mondial,

al sergentului Constantin Anichitei,

din comuna botoşăneană Dersca,

este de o deosebită valoare documentară, istorică şi morală.

eveniment 123

VIZITĂ LA CONSILIUL BRITANIC IAŞI

Pentru data de 9 mai - Ziua Europei, elevii clasei a IX-a F, de la Colegiul Naţional „Grigore Ghica”,

îndrumaţi de profesor diriginte Monica Ifrim, au pregătit diferite acţiuni dedicate acestei zile: expoziţie de

fotografii „9 May – Europe Day”, concurs-test „Pe urmele lui Robert Schuman” şi excursie tematică la

Consiliul Britanic Iaşi. Elevii au fost aşteptaţi de doamna Nicoleta Irimia care le-a explicat că British Council

este organizaţia internaţională a Marii Britanii pentru relaţii culturale si educaţionale.

British Council a fost fondat in 1934 iar acum reţeaua internaţională are peste 7.000 de angajaţi in 220

de oraşe din 110 ţări din întreaga lume. Îsi desfăşoară activitatea în special în artă şi cultură ,educaţie,predarea

limbii engleze,ştiintă,sport,societate civilă şi in domeniul informării şi studiului. În România este prezent din

1938,Bucureştiul fiind unul dintre primele cinci oraşe în care şi-a început activitatea externă.Astăzi există în

România patru centre:în Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi şi Timişoara. Pentru mai multe informaţii despre

activitatea British Council in Romania,vizitaţi www.britishcouncil.ro.

Elevilor li s-a explicat importanţa susţinerii examenelor de limba engleză la British Council,cum ar fi

IELTS(International English Language Testing System)care le poate oferi avantaje peste tot în lume.Se pot

obţine certificate Cambridge de limba engleză generală,de la YLE (Young Learners English) până la

CPE(Certificate of Proficiency in English),sau certificate de limba engleză pentru afaceri.

„Biblioteca Iaăi. Drumul spre succes începe aici”

Îti doreşti: să fii bine informat,să beneficiezi de servicii de calitate,să ai succes,să obţii slujba dorită,ăa

afli ultimele noutăţi din Marea Britanie,să îţi testezi cunoştinţele de limba engleză,să obţii o bursă in Marea

Britanie? KLS (Knowledge & Learning Services) îţi oferă această ocazie.

Resursele bibliotecii KLS sunt răspunsul pe care-l caută fiecare elev,profesor şi nu numai.

.informează-te mai bine,consultând secţiunile PERIODICE si REFERINTĂ care îţi oferă o colecţie variată de ziare şi reviste britanice din diverse domenii:IT,economie,literatură,fotografie digitală,divertisment,precum şi numeroase dicţionare,enciclopedii sau albume de artă. .studiază limba engleză într-un mod eficient folosind atât manuale de ultimă oră cât şi resursele multimedia pe suport audio, video sau electronic. .pregăteşte-te pentru examenele Cambridge şi IELTS cu ajutorul manualelor de studiu individual sau al

Active Desktop-ului disponibil pe calculatoarele centrului.

.destinde-te urmărind cele mai noi,premiate şi apreciate filme pe video şi DVD şi ascultă romane clasice sau

de ficţiune pe suport audio în lectura unor actori britanici de marcă.

.ţi-e greu să te hotărăşti?Atunci îţi spun ce poţi găsi în biblioteca de la British Council:zeci de cărti din

domeniile :literatură,economie,finanţe,istorie,ştiinţe politice,psihologie,medicină,etc

DISTANŢA TE IMPIEDICĂ SĂ TE BUCURI DE SERVICIILE KLS ? BIBLIOTECA

IAŞI VINE ÎN ÎNTÂMPINAREA TA ŞI ÎŢI OFERĂ UN NOU TIP DE

ABONAMENT

ÎŢI OFERĂ : -POSIBILITATEA DE A TE ÎNSCRIE DE LA DISTANŢĂ -ACCES DE ACASĂ LA BIBLIOTECA

VIRTUALĂ

-ÎMPRUMUTURI PRIN POŞTĂ

E-LEARNING

Pagină relizată de profesor Ifrim Monica

Lýkeion

eveniment 124

On the fringes of destiny

The night passed away and

dreams became shadows… Come

down to earth little girl ,it’s time to

beaver away at school! Today, I

really mean business because last

time I tried to reinvent the wheel it

was,once in a blue moon.

At school, I’ll be again teacher’s

guinea pig and when the Math teacher

asks me new prblems I tell him-It

doesn’t take a rocket science to know that!-and after I’ll hit rock bottom-A three

big as me as a mark-

Soon, I’ll be be down in the dumps,crying my heart out because I didn’t

keep my mind on the job.I would like to turn the clock back and to determine the

teacher to move with the times and to stop blinding us with science.

After all that,change of heart-I will look on the bright side and decide to

break the mould and go paint the town red. I’ll have a whale of time and be full of

beans because that is who I am – a girl with the head on cloud nine.

And that’s the way I took the law of jungle into my hands and made

predictions about my new day, killing two birds with one stone-I foresaw my

future and I wrote my English homework!

Voitovici Oana

Malasincu Marinica

Teach - Puiu Otilia

eveniment 125

- SIMBOLURI ALE UE

- ACTIVITATI,

SIMPOZIOANE

CU CARACTER

EVOCATOR

Lýkeion

eveniment 126

Trupa CLICK_LIFE

Trupa a fost infiintata in august 2005 si este

formata din membrii: Cotruta Ciprian (chitara electrica bass), Robu Lucian (chitara electrica armonie), Sandu Ionut (clape) si Bratianu Mihaela (solista). Membrii formatiei CLICK_LIFE, sunt inscrisi la cercul de muzica usoara de la Clubul copiilor si elevilor Dorohoi (inv.Mihai Paul Ciprian) si la cercul de muzica de la Casa de Cultura Suceava (prof. Dopos Cristian). Printre concertele la care am cantat se numara:la balurile bobocilor de la C.N."Gr. Ghica" Dorohoi si Grupul scolar Alexandru Vlahuta Sendriceni, Casa municipala de Cultura

Dorohoi, la

Cabana Brazi si in cadrul unor desfasurari artistice organizate de grupul partidului TSD. Trupa a participat si

la Festivalul judetean de muzica Botosani, in aprilie 2007 si a luat locul intai, reprezentand judetul mai departe la faza nationala pe regiuni. Membrii lucreaza in continoare la un album care speram sa fie gata in scurt timp (Lucian Robu).

Adelina FULGA: cântecul nu are vârstă

În data de 23 mai 2007, Jurnalul de Botoşani şi Dorohoi anunţa faptul că

trofeul Festivalului “Satule, mândră grădină”, organizat la Bucecea, a fost câştigat

de interpreta Adelina Fulga, din satul Dumbrăviţa, judeţul Botoşani. Performanţa

este una cu totul deosebită, ţinând cont că la acest festival au fost prezenţi peste 60 de

concurenţi, din şapte judeţe ale Moldovei, majoritatea nişte obişnuiţi ai unor astfel de

concursuri, şi chiar premiaţi, în dese rânduri.

Or, ceea ce e extraordinar, pentru noi, constituind un prilej de mândrie, ca şi

în cazul tuturor celorlalţi premianţi, de la celelalte concursuri, este faptul că Adelina

Fulga e elevă a Colegiului Naţionel “Grigore Ghica” Dorohoi, în clasa a IX-a, la

profilul filologie. Fără a dispune, aşadar, de o pregătire deosebită, în această direcţie,

în cadrul şcolii, Adelina Fulga, în urma pregătirii asidue, în particular, cu dirijorul

orchestrei “Rapsozii Botoşanilor”, Ioan Cobâlă, şi mai cu seamă datorită talentului ei

fenomenal, dispunând de o voce dăruită cu har, a reuşit să adauge, în palmaresul său

şi-aşa bogat, un nou trofeu. Or, nu e decât un pas, pentru ea, din drumul pe care şi l-a

propus, CD-ul la care lucrează, secondată de îndrumarea şi experienţa aceluiaşi Ioan

Cobâlă, urmând să ne convingă, cu siguranţă, de destinul ei e cu totul unic. Iar

cântecul, să nu uităm, e chiar mirajul sublim al oricărui destin (Ciprian Voloc).

eveniment 127

Lýkeion

trecut şi prezent 128

DOROHOI : 600 DE ANI

DE LA CEA MAI VECHE ATESTARE DOCUMENTARĂ

(VEDERE,

FAŢĂ ŞI VERSO)

trecut şi prezent 129

STEMA VECHE A DOROHOIULUI

DOROHOI: 600

În ziua de 6 octombrie 2007 oraşul

Dorohoi împlineşte 600 de ani. Sunt

programate următoarele acţiuni culturale,

pentru perioada 1-6 octombrie:

- concursul de artă plastică Arthur

Verona

- concursul de poezie şi epigramă

Păstorel Teodoreanu

- întălniri organizate de Cercul de la

Dorohoi, cu scriitorii botoşăneni: lansări de

carte. Dezbateri, donaţii.

- poziţie personală Aurelian Antal

- sărbătorirea a 50 de ani de existenţă a

Clubului Copiilor şi Elevilor

- festivalul de interpretare muzicală

Jurjac

- poziţie de fotografie şi filatelie

- enimente sportive şi religioase

- târgul meşteşugarilor, ceramicii şi

sticlei

- festivalul de muzică populară

Mugurelul

- întâlniri cu Fiii Oraşului

STEMA VECHE A BOTOŞANIULUI

Paul GORBAN

La Dorohoi

Aici, la Dorohoi apar idei

ca în serele în care se cultivă flori,

aici femeile îmbrăcate în blugi,

încălţate cu papuci de casă,

cu pletele împletite lăsate pe dealuri

întâmpină bărbaţii cu ceşcuţe de sâni

Numai aici, la Dorohoi

bărbaţii nasc copii

şi-i hrănesc cu struguri

din foi de literatură

stropiţi cu cerneală de piatră vânătă

tot ei, bărbaţii spală scutecele

murdărite de istorie şi filozofie

pregătindu-le pentru copiii

ce cresc ca în serele în care se cultivă flori

Aici, la Dorohoi, copii sunt singurii

care au curajul să privească înapoi,

bărbaţii, singurii care pot să nască,

femeile, singurele care-şi lasă pletele

pe dealuri, pentru a inspira poeţii

(din vol. în pregătire „Îngerii mint femeile”)

Lýkeion

130

ÎN ATENŢIA CELOR INTERESAŢI SĂ

COLABOREZE LA URMĂTORUL NUMĂR AL

REVISTEI:

- apariţia în paginile revistei reprezintă, prin ea

însăşi, o carte de vizită, pentru autori, deoarece nu

este vorba de ceea ce s-a obişnuit a se numi „o

simplă revistă şcolară”, ci de o revistă ce-şi

propune a fi un etalon, în rândul publicaţiilor cu

caracter cultural-educativ

- articolele trebuie redactate folosind semnele

diacritice, specifice limbii române: î, â, ă, ş, ţ

- referirile la cărţile, studiile deja publicate trebuie

realizate conform canonului ştiinţific (cu

specificarea anului apariţiei, a editurii, a

paginii/paginilor din care se fac extrasele, sau a

site-ului, în cazul materialelor preluate de pe

internet; se recomandă utilizarea referinţelor, în

subsolul paginii)

- textele trebuie să fie însoţite de fotografia

autorului şi, dacă este cazul, de fotografii ce au

legătură cu conţinutul articolului

- materialele sunt aşteptate, la redacţia revistei,

până la sfârşitul lunii septembrie, 2007, revista

având, conform contractului încheiat cu Biblioteca

Naţională a României (Centrul Român ISSN), o

frecvenţă de două numere pe an

- responsabilitatea celor afirmate în articolele

revistei revine autorilor, ca şi calitatea redactării

textelor; totuşi, redacţia îşi rezervă dreptul de a nu

publica articolele redactate necorespunzător, fără a

emite, însă, nici un fel de obiecţii, în privinţa

conţinutului acestora

- paginile revistei sunt deschise, în egală măsură,

elevilor şi profesorilor, ca şi oamenilor de cultură

din afara colegiului, dar numai în măsura în care

materialele furnizate se disting prin valoare şi

originalitate

- colectivul redacţional al revistei va suporta

modificări, de la un număr la altul, în funcţie de

semnatarii articolelor din numărul respectiv şi de

interesul afişat în privinţa extinderii numărului de

colaboratori ai revistei

- colectivul redacţional este deschis oricăror

sugestii, cu referire la conţinutul, forma de

prezentare a revistei

- revista dispune de o tematică cultural-

educaţională, iar standardul valoric pe care şi l-a

propus este de dorit să crească, cu fiecare număr

- viaţa culturală a locului în care trăim are

prioritate, în paginile revistei, dorindu-se, totodată,

reliefarea legăturilor spirituale cu alte medii, în cel

mai bun spirit universalist (Ciprian Voloc)

Imaginea de pe coperta I: Rafael, Şcoala din

Atena (detaliu înfăţişându-i pe Aristotel şi Platon)

Semnează, în acest

număr:

Profesorii Colegiului

Naţional “Grigore Ghica”

Dorohoi:

Daniela AZOICĂI

(Director al Colegiului,

specialitate limba română))

Ciprian VOLOC

(specialitate filosofie)

Monica IFRIM

(specialitate limba engleză)

Lucia MISTRINESCU

(specialitate matematică)

Lidia BAROI

(specialitate istorie)

Gianina CUCOREANU

(specialitate limba engleză)

Gretti CUCOREANU

(specialitate limba franceză)

Arghira CĂLIN

(specialitate limba latină)

Gică MANOLE

(specialitate istorie)

Gheorghe LUNCĂ

(specialitate biologie)

Georgeta CULICEANU

(specialitate limba română)

Elevii Colegiului Naţional

“Grigore Ghica” Dorohoi:

cl. a IX-a A

Alexandru Carp

cl. a IX-a F

Poliana Munteanu

Luciana Murăraşu

Oana Turtă

cl. a X-a A

Vlad Cojocaru

cl. a X-a E

Lavinia Dumitru

Carmen Maxim

Larisa Gheorghiţă

Diana Ciobanu

cl. a X-a G

Andrei Amariei

Liviu Andronic

Larisa Postolache

Ioana Neauna

cl. a XI-a A

Olguţa Diaconu

Alexandra Şchiopu

Nicoleta Leancă

cl. a XI-a D

Andreea Ungureanu

Andreea Murariu

Marcela Ostafie

cl. a XI-a F

Emanuela Albu

Dana Cernuşcă

Claudia Gherman

Oana Voitovici

Anca Huţanu

cl. a XI-a G

Liudmila Carţa

Anca Afloarei

Geanina Turtă

cl. a XI-a H

Sabina Bâzgan

Lucian Robu

Marius Ferariu

cl. a XII-a F

Diana Tănasă

cl. a XII-a G

Alexandra Adumitrăcesei

Diana Drescanu

Ioana Sinculei

Iulian Leonti

Anchetele şi interviurile

sunt semnate de:

cl. a XI-a G

Liudmila Carţa

Geanina Turtă

cl. a XI-a H

Andrei Moruzi

Andreea Milian

Anca Sofian

Alţi colaboratori:

Paul Gorban

Nicolae Căruntu

Petruţ Pârvescu

Augustin Eden

(poeţi dorohoieni)

Ciprian Micuţaru

(elev la liceul“Alexandru

Vlahuţă” Şendriceni)

Otilia Iordan (elevă la Şcoala

Generală din Dumbrăviţa)

Corneliu Drescanu

(preşedinte al

Comitetelor Părinţilor

claselor a XI-a H, a XII-a G)

Mariana Florea (bibliotecar

al Colegiului)

Desenele:

Emanuela Albu - clasa

a XI-a F);

Alex Mihăescu, Cosmin

Şoltuzu (studenţi filozofie),

Bogdan Şoltuzu (student

biologie) - foşti elevi ai

liceului