Upload
others
View
28
Download
0
Embed Size (px)
Citation preview
1
SANDA CIOROIANU
2018
2
Denumirea opționalului: CARTEA, PRIETENA MEA
Durata: 1 an
Clasa: I/ a II-a
Nr. ore pe săptămână: 1oră
ARGUMENT
„Citeşte! Numai citind mereu, creierul tău va deveni un laborator nesfârşit
de idei şi imaginaţii.” – Mihai Eminescu
Literatura pentru copii reprezintă o componentă importantă a literaturii române ce include
totalitatea creaţiilor, care prin profunzimea mesajului, gradul de accesabilitate şi nivelul realizărilor
artistice, se dovedesc capabile să intre într-o relaţie afectivă cu cititorii ei. Pentru ca apropierea de
carte să devină o deprindere zilnică, iar plăcerea de a citi o necesitate, e important ca şcoala şi familia
să se implice activ în apropierea elevului de miracolul cărţii.
Atât eu, cât și părinții considerăm necesară studierea suplimentară a textelor literare prin
predarea disciplinei opționale „Cartea, prietena mea”, ca fiind ,,cea mai frumoasă și de folos zăbavă
a omului “.
Disciplina opțională „Cartea, prietena mea” îi ajută pe elevi să fie capabili să înţeleagă
lumea din jur, să comunice şi să interacţioneze cu semenii, exprimându-şi gânduri, stări, sentimente,
opinii, să fie sensibili la frumosul din natură şi cel creat de om. De asemenea, această disciplină de
studiu este bine venită imediat după terminarea clasei I, deoarece contribuie la consolidarea
deprinderilor de lectură, la creşterea vitezei cititului, la înţelegerea semnificaţiei mesajului şi la
dezvoltarea expresivităţii citirii. Exerciţiile efectuate le vor activiza şi nuanţa vocabularul copiilor,
vor ajuta la înţelegerea utilizării practice a limbii noastre materne.
În acest scop vor fi studiate texte literare variate, iar sarcinile de lucru propuse, de dificultăţi
diferite. Se adresează atât elevilor cu ritm lent de învăţare, cât şi celor capabili de performanţe
şcolare.
Acest univers mirif al cărții trebuie să fie redescoperit de către micii școlari, prin inițierea și
parcurgerea unor teme interesante, bogate în conținut informațional, cu valențe formative și capabile
să readucă în conștiinta lor adevăratul sens al copilăriei.
Acest opțional mai urmărește formarea și dezvoltarea personalității copiilor, dezvoltarea unor
aptitudini literare, descoperirea plăcerii cititului, a îndrăgirii cărților, făcând vizite și împrumutând
cărți de la bibliotecă.
3
ARII CURRICULARE VIZATE:
Limbă și comunicare
Om și societate
Arte
Tehnologii
Consiliere și orientare
A. COMPETENȚE SPECIFICE ȘI EXEMPLE DE ACTIVITĂȚI DE ÎNVĂȚARE
COMPETENȚE SPECIFICE ACTIVITĂȚI DE ÎNVĂȚARE
1. Desprinderea semnificației globale a
mesajului literar din texte accesibile
variate
- exerciții de ordonare cronologică a evenimentelor
povestirii audiate și stabilirea momentului captivant;
- realizarea unui desen/ bandă desenată pentru a indica
despre ce este vorba în mesaj;
-exerciţii de recunoaştere a momentelor semnificative din
textul literar;
-exerciţii de selectare a variantelor corecte care explică
semnificaţia unor expresii;
-exerciţii de stabilire a sensului unor cuvinte şi expresii
prin raportare la contextul dat;
-formulări de întrebări şi răspunsuri referitoare la conţinut;
-exerciţii de recunoaştere a textelor după “citate” din
acestea;
-exerciţii de identificare a mesajului unui text;
-exerciţii de sintetizare a situaţiilor prin utilizarea
proverbelor.
2. Identificarea caracteristicilor unui
personaj din textele literare audiate
-precizarea locului, timpului acțiunii prezentate în textul
audiat;
- exerciţii de identificare a personajelor principale și
secundare, pozitive și negative;
- exerciţii de enumerare și de comparare a caracteristicilor
personajelor;
- discuții, dezbateri în grup;
-jocuri de rol, dramatizări folosind păpuşi pe deget, pe
mână, marionete, măşti etc.;
-identificarea unor personaje prin descoperirea
caracteristicilor acestora pe baza unor întrebări şi
4
răspunsuri, în cadrul unor jocuri de grup;
3. Crearea de texte noi pornind de la un
text cunoscut
- exerciții de modificare a conținutului unei părți din text;
- exerciții de integrare a cuvintelor și expresiilor noi în
contexte proprii;
-exerciţii de identificare de sinonime şi antonime pentru
cuvinte date;
-exerciţii de formulare a unor enunţuri proprii cu expresii
din text;
-exerciţii de omonimie;
-exerciţii de completare a unor rebusuri, aritmogrife;
-exerciţii de descoperire a soluţiilor unor ghicitori şi
careuri de litere;
-exerciţii de reconstruire a unor propoziţii corecte din
cuvintele încurcate;
- crearea orală a unuor scurte texte cu început sau final dat,
pe baza unor întrebări sau a unei imagini;
4. Valorificarea în activitatea cotidiană
a informaţiilor dobândite din texte
literare
-exerciţii de comparare a textelor studiate în vederea
stabilirii unor asemănări şi deosebiri;
-exerciţii de transformare a finalului unui text narativ, de
modificare a titlului;
-exerciţii de redare a conţinutului unor texte narative sau
interpretarea unor fragmente descriptive prin diferite
mijloace: scrisori, versuri, cântece, desen, mimă, modelaj;
-exerciţii de redactare a unor fişe de lectură în vederea
realizării portofoliului cititorului
5. Manifestarea interesului și a grijii
pentru carte, a plăcerii de a lectura.
-observarea drumului realizări unei cărți;
-prezentarea unor cărţi adecvate vârstei, cu o grafică şi
ilustraţii atrăgătoare;
-vizitarea bibliotecii şcolii şi a celei municipale;
-organizarea bibliotecii clasei şi a celei personale;
-serbări şcolare pe teme anunţate;
-concursuri tematice;
-exerciţii de memorare a unor versuri, citate, proverbe;
-organizarea de miniexpoziţii cu lucrări ale elevilor.
5
B. CONȚINUTURILE ÎNVĂȚĂRII
I. Comunicare orală (ascultare, vorbire, interacţiune):
1. Acte de vorbire: descrierea fenomenelor întâlnite în textele studiate; formularea unui alt
curs al povestirii, al unui alt titlu potrivit; descrierea personajelor lecturii studiate, cu defecte și
calități; recunoașterea personajelor pozitive și negative justificând încadrarea acestora;
2. Enunțul: introducerea unor cuvinte și expresii noi în vocabularul propriu al copiilor;
intonarea corespunzătoare a enunțurilor respectând semnele de punctuație și ceea ce se transmite.
3. Dialogul: iniţierea, menţinerea şi încheierea unui dialog despre mesajul textului audiat,
despre cum trebuie să se comporte la o sală de spectacol sau în vizită; povestirea unor întâmplări
trăite sau observate, a unor întâmplări citite; descrierea unui obiect, fenomen sau a unui personaj
întâlnit în text.
II. Citire/ lectură
Textul
Textul literar: Textul narativ și textul liric, atât din literatura română, cât și din cea
universală, adecvate particularităţilor de vârstă ale elevilor: basme, poveşti, poezii, povestiri,
proverbe și zicători, ghicitori.
Recunoaşterea personajelor. Citirea unor enunțuri sau fragmente din textele audiate.
Povestirea orală
III. Scriere/ redactare
Formularea scrisă a unor răspunsuri la întrebări referitoare la textele audiate.
Scrierea unor enunțuri cu cuvinte și expresii date. Scrierea unor informații preluate din reviste,
ziare, enciclopedii, de pe internet, abordând teme diferite, legate de viețuitoare, fenomene etc.
IV. Elemente de construcţie a comunicării
Vocabular. Cuvântul. Sinonime, antonime, omonime, paronime (fără teoretizare).
C. MODALITĂȚI DE EVALUARE:
a) tradiționale:
*probe orale: convorbiri, povestiri, repovestiri, concursuri gen: Ce s-ar fi întâmplat dacă...;
Cel mai bun povestitor, Cel mai bun actor
*probe practice: şezători literare, fişe de lectură,serbări.
*probe scrise: fişe de evaluare, fişe de autoevaluare.
b) alternative: investigația, observarea sistematică, portofoliul, autoevaluarea
RESURSE MATERIALE:
- Cărți cu povești și poezii;
- Ilustrații cu poveștile prezentate; puzzle;
- Videoproiector;
- Laptop.
6
PLANIFICAREA CALENDARISTICĂ
Unitatea de învățare O.R. Conținuturi Nr.
ore
Perioa
da/
data
Observa
ții
CĂLĂTORIE ÎN
LUMEA CĂRȚILOR
4; 9
Cartea. Etapele de realizare a unei
cărți: Poveste unei cărți
-vizite la biblioteca școlii și la cea
orășenească;
-observarea etapelor de realizare a unei
cărți;
- prezentarea secțiilor și cărților;
-jocuri de rol: „La secretariatul şcolii”;
„La casa de bilete”, „La bibliotecă” etc.,
cu respectarea normelor de adresare
civilizată;
Texte suport:
* Cum se face o carte, de Grigore Vieru
*Cartea, de Virgil Carianopol
*Înţelepciunea din proverbe şi zicători
4
S1, S2,
S3, S4
LAUDĂ LIMBII
ROMÂNE
1; 2;
3; 5;
7
* Texte din literatura pentru copii,
română și universală. Enunțul.
Acte de vorbire
-descrierea fenomenelor întâlnite în
textele studiate;
-formularea unui alt curs al povestirii, al
unui alt titlu potrivit;
Textul narativ/ liric
-introducerea unor cuvinte și expresii
noi în vocabularul propriu al copiilor;
-intonarea corespunzătoare a versurilor
respectând semnele de punctuație și
ceea ce se transmite;
Scriere/ redactare
-formularea scrisă a unor răspunsuri la
întrebări referitoare la textele audiate;
Elemente de construcţie a comunicării
Vocabular. Cuvântul. Sinonime,
antonime, omonime, paronime
Texte suport:
-Limba noastră cea română, de Grigore
Vieru
-Limba noastră,de Alexei Mateevici
-Isteţilă, de Irimie Străuţ
6
S5, S6,
S7, S8,
S9, S10
SĂ FIM MAI BUNI! 1; 2;
3; 7;
8
Acte de vorbire. Forme ale
discursului oral
- descrierea unui obiect, a unui personaj,
a unor fenomene întâlnite în textele
studiate; a cere și a da informații despre
textul lecturat;
Dialogul
-iniţierea, menţinerea şi încheierea unui
dialog despre mesajul textului audiat,
despre cum trebuie să se comporte;
4
S11,S12,
S13, S14
7
Scriere/ redactare:
- scrierea unor informații preluate din
reviste, ziare, enciclopedii, de pe
internet, abordând teme diferite (poezii,
obiceiuri și tradiții, proverbe și zicători,
cântece, colinde);
-povestirea unor întâmplări trăite sau
observate, a unor întâmplări citite.
- Serbări școlare
Texte suport:
1.Despre muncă şi lene: Greierul şi
furnica, de Alecu Donici
2.Despre bine şi rău: Tâlharul pedepsit,
de Tudor Arghezi
3.Despre viclenie şi prostie:
Uliul şi găinile,de Grigore Alexandrescu
Evaluare
PRIETENIA,
MAREA
COMOARĂ A
VIEȚII
1; 2;
3; 5;
7
* Acte de vorbire. Elemente de
construcţie a comunicării
-descrierea personajelor lecturii audiate;
- formularea unei idee sau a unui alt
curs al povestirii, un alt titlu potrivit;
Enunțul:
-introducerea unor cuvinte și expresii
noi în vocabularul propriu al copiilor;
Texte suport:
1.Prietenia dintre necuvântătoare:
Leul şi căţeluşa, de Lev Tolstoi
2.Prietenia dintre oameni:
Doi mari prieteni: Eminescu şi
Creangă, de Mihail Sadoveanu
3. Prietenul meu Garrone, de Ed.de
Amicis 4.Evaluare
4
S15;
S16;
S17;
S18;
MAMA, FIINȚA
CEA MAI DRAGĂ!
1; 2;
3; 5;
7
Dialogul:
-iniţierea, menţinerea şi încheierea unui
dialog despre mesajul textului audiat,
-recunoaşterea și descrierea
personajelor.
Scriere/ redactare
- scrierea unor enunțuri cu cuvinte și
expresii date;
- formularea scrisă a unor răspunsuri la
întrebări referitoare la textele audiate.
Vocabular:
-sinonime, antonime, omonime,
paronime
Texte suport:
1.Tu eşti, mamă!, de Petru Demetru
Popescu
2.Rugăciunea unei mame, de Mihai
Eminescu
3. „E ziua ta, măicuţa mea!”-colaj de
poezii și cântece
3
S19;
S20;
S21;
8
LEGENDE
FERMECĂTOARE
4; 7;
9
Acte de vorbire:
-descrierea fenomenelor întâlnite în
textele studiate;
-formularea unui alt curs al povestirii, al
unui alt titlu potrivit;
-descrierea personajelor lecturii studiate,
cu defecte și calități;
- recunoașterea personajelor pozitive și
negative justificând încadrarea acestora;
Scriere/ redactare
- scrierea unor enunțuri cu cuvinte și
expresii date;
- formularea scrisă a unor răspunsuri la
întrebări referitoare la textele audiate.
Texte suport:
1.Legenda lăcrămioarelor- legendă
populară
2.Legenda Florii-Soarelui- legendă
populară
3.Legenda Ciocârliei- legendă populară
4.Legenda albinei şi a păianjenului-
legendă populară
5.Aprofundarea temei
6.Evaluare
6
S22,S23,
S24,S25,
S26, S27
COPILĂRIA, ȚARA
INOCENȚEI
Textul
-recunoaşterea personajelor. Descrierea
lor, a unor fenomene;
-exerciții de citire, respectând intonația
corectă;
-povestirea orală a unor fragmente din
textele studiate;
Scriere/ redactare:
- scrierea unor enunțuri cu cuvinte și
expresii date;
-sinonime, antonime, omonime
-formularea de răspunsuri la întrebările
date
Texte suport:
1.Ce este copilăria? –
În iunie, de Maria Oltean
2.Ce este un copil? –
Un copil e rodul sfânt, de Passionaria
Stoicescu
3.Cum este un copil? –
Inimioare, Inimioare!, de Sarina
Cassvan
4.Cine ocroteşte un copil? –
Cântec, de George Coşbuc
Bunicul, de Barbu Şt. Delavrancea
5.Educaţia copiilor în familie:
Vizită, de Ion Luca Caragiale
Hoţul, de Tudor Arghezi
6.Evaluare
6
S28, S29,
S30, S31,
S32, S33
9
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Agrigoroae, Dan Literatură pentru copii, clasa a II-a (disciplina opţională)
Editura ADAN, Piatra Neamţ;
2. Crăciun, Boris şi Vacariu,
Dumitru
Legende populare, Editura Porţile Orientului, Iaşi, 1998;
3. Gheorghe, Vasilica şi
Nedelcu, Diana, Luiza
Sinteze de cultură generală, Editura Niculescu, Bucureşti;
4. Tolstoi, Lev Povestiri, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1988;
6. Şincan, Eugenia şi Enache,
Viorica
Educaţia moral civică, Editura Coresi, Bucureşti, 1993;
7. XXXX Legende despre flori şi păsări, Editura Minerva, Bucureşti,
1990;
8. XXXX Legende populare româneşti, Editura Minerva, Bucureşti,
1981.
www.google.com
www.didactic.ro
10
TEXTE SUPORT:
CĂLĂTORIE ÎN LUMEA CĂRȚILOR
GRIGORE VIERU (1935 - 2009)
Grigore Vieru s-a născut la 14 februarie 1935 în Republica
Moldova. Face studii primare și secundare în satul natal Pererița și
apoi la Lipcani.
A absolvit Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chișinău și
Facultatea de Filologie și Istorie.
Debutează cu poezie în vremea studenției, iar în 1957 îi apare
primul volum de versuri, intitulat sugestiv Alarma. Scrie multă
poezie pentru copii, de asemenea este publicist, prozator, realizator
de manuale școlare. Opera sa poetică este tradusă în mai multe limbi
străine.
La 16 ianuarie 2009, poetul a suferit un grav accident de
circulaţie, iar pe 20 ianuarie este înmormântat la Chișinău.
Cum se face o carte
de Grigore Vieru
Da.Cartea a fost un copac prima oară.
În zori, tăietorii copacul doboară.
Fabrica, uite, preschimbă tulpina
În foile astea, subțiri ca lumina.
Hârtia foșnește, șoptește, vorbește.
Cuvinte-furnici se strecoară hoțește.
Nu dorm scriitorii noaptea întreagă.
Pe tipografi sudoarea aleargă.
Oh,carte își are un miez ca de fragă! 23 aprilie
Ca ochii din cap o păzesc
Și mi-e dragă.
11
VIRGIL CARIANOPOL (1908 – 1984)
Poetul român Virgil Carianopol s-a născut pe 29
martie 1908 la Caracal, județul Olt, unde urmează școala
primară, Gimnaziul și Liceul "Ioniță Asan". Cursurile
universitare le face în capitală, absolvind în anul 1938
Facultatea de Litere și Filosofie din București.
Virgil Carianopol își începe cariera literară debutând
publicistic în anul 1928 în revista "Vraja", al cărei redactor
a și fost o perioadă.
Virgil Carianopol este autorul a 25 de volume de
versuri, a scris literatură pentru copii (Arcașul lui Ștefan,
1976).
Se stinge din viață la 6 aprilie 1984 și este
înmormântat la cimitirul Bellu din București. Astăzi,
biblioteca municipală din Caracal îi poartă numele.
Cartea - Virgil Carianopol
Cartea e ca mama noastră,
Că ne-nvață ce e bine.
Tot ce trebuie să facem
Și să știe orișicine.
Ea dă sfaturi tuturora,
Înțeleaptă, ajutor,
Pentru toți ce vor să-i ceară.
Dă lumină tuturor.
De-aceea, dragi copii, întruna
S-o-ntrebați, că, la nevoi,
Ea nu doarme, ea chiar noaptea
Este trează pentru noi.
Are-nțelepciunea veche,
E făclie-n univers.
Ea vă luminează drumul
Pentru cât aveți de mers.
12
LAUDĂ LIMBII ROMÂNE
Limba noastră cea română - Grigore Vieru
Sărut vatra și-al ei nume
Care veșnic ne adună,
Vatra ce-a născut pe lume
Limba noastră cea română.
Cânt a Patriei ființa
Și-a ei rodnică țarână
Ce-a născut în suferință
Limba noastră cea română.
Pre pământ străvechi și magic
Numai dânsa ni-i stăpână:
Limba neamului meu dacic,
Limba noastră cea română.
În al limbilor tezaur
Pururea o să rămână
Limba doinelor de aur,
Limba noastră cea română.
Alexei Mateevici (1888 - 1917) Alexei Mateevici s-a născut în Basarabia și este primul copil al
preotului Mihail Mateevici. În satul Zaim, unde s-a mutat cu părinții,
face școala primară și aici se familiarizează cu frumoasele povești și
balade, de la părinții săi și oamenii satului.
În 1897 este înscris la școala teologică din Chișinău. Primele sale
poezii apar în ziarul Basarabia, în 1907. A scris numeroase poezii,
printre care și minunata odă închinată limbii române: „Limba noastră”.
În anul 1917 se stinge din viață și este înmormântat la Chișinău.
13
Limba noastră
de Alexei Mateevici
Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată,
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.
Limba noastră-i foc, ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte,
Ca viteazul din poveste.
Limba noastră-i
frunză verde,
Zbuciumul din codrii veşnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeşnici.
Limba noastră-i limbă sfântă,
Limba vechilor cazanii,
Care-o plâng şi care-o cântă
Pe la vatra lor ţăranii.
Irimie Străuț
S-a născut la 28 ianuarie 1932, în comuna Feneş, judeţul Alba.
A studiat Institutul de Literatură şi Critică Literară din Bucureşti de 2
ani „Mihai Eminescu”, al Uniunii Scriitorilor (1952-1954).
A absolvit Facultatea de Istorie-Filozofie (1970), Facultatea de
Ziaristică (1972) şi studii postuniversitare de limbă franceză la
Universitatea din Bucureşti, 1985.
A publicat numeroase lucrări în versuri și în proză, colaborând
cu diverse edituri. Cele mai multe scrieri se adresează copiilor care au
un puternic caracter educativ: „Istețilă”, „Țupa-Țup”, „Mărul”,
„Darurile iernii”, „Tricolorul” etc.
Istețilă de Irimie Străuț
Isteţilă-i un puştan,
Argint viu, un năzdrăvan…
Ce cauţi măi frate-n car?
Vreau nişte bostani să car!
Multe ţi se-nvârt în cap….
Hainele nu mă încap…
Taci, şi-ţi dau în schimb un leu.
Nu-s balaur şi nici leu.
Iada peste casă sare?
Doar de-i pui pe coadă sare!...
Măi… deştept între deştepţi,
Multe gânduri îmi deştepţi….
14
SĂ FIM MAI BUNI! Fabula este o scurtă povestire alegorică, care aparține genului epic, de obicei în versuri, în
care autorul, personifică animalele, plantele, fenomenele naturii și lucrurile, satirizează anumite
năravuri, deprinderi, mentalități sau greșeli cu scopul de a le îndrepta. Ea are următoarea structură:
povestirea propriu-zisă (istorioara cu tâlc) și morala (învățătura). Figura de stil folosită de obicei este
personificarea. Fabula are două caractere: caracter satiric și caracter moralizator.
*Despre muncă și lene
Alecu Donici (1806 – 1865) Fabulistul Alecu Donici s-a născut în anul 1806 ca fiind
primul copil din cei patru băieți ai lui Dimitrie Donici. Împreună cu
fratele său Petrache este înscris la Liceul de cadeți nr. 1 din Sankt-
Petersburg, unde a stat până la terminarea studiilor în 1825. În ianuarie
1826 este eliberat din serviciile medicale din motive familiale.
Începând cu 1840 apar în diverse publicații fabulele lui Alecu Donici,
în care sunt criticate trăsături negative de caracter și defecte omenești
puse pe seama umor animale, urmărind îndreptarea comportamentului
uman. Se stinge din viață în 1865 la Piatra-Neamț.
Greierul şi furnica de Alecu Donici
Greierul în desfătare,
Trecând vara cu cântare,
Deodată se trezeşte
Că afară viscoleşte,
Iar el de mâncat nu are.
La vecina sa furnică
Alergând, cu lacrimi pică
Şi se roagă să-i ajute,
Cu hrană să-l împrumute,
Ca de foame să nu moară,
Numai pân’ la primăvară.
Furnica l-au ascultat,
Dar aşa l-au întrebat:
– Vara, când eu adunam,
Tu ce făcei?
– Eu cântam
În petrecere cu toţi.
– Ai cântat? Îmi pare bine.
Acum joacă, dacă poţi,
Iar la vară fă ca mine.
15
*Despre bine și rău
Tudor Arghezi (1880 – 1967) Tudor Arghezi a fost poet, prozator și gazetar cu o carieră literară
întinsă și foarte bogată. S-a născut în anul 1880 la București. Numele său
adevărat a fost Ion N. Theodorescu. Prima sa carte de poezii a fost
„Cuvinte potrivite”, publicată în anul 1927. Urmează apoi și alte lucrări
atât în versuri, cât și în proză („Icoane de lemn”, „Cartea cu jucării” etc.).
Nicăieri ca la el lumea viețuitoarelor necuvântătoare nu a căpătat un
contur mai unitar și mai complex.
În anul 1967 se stinge din viață și este înmormântat în grădina
casei de pe strada Mărțișor, alături de soția sa. Astăzi casa marelui poet a
devenit muzeu.
Tâlharul pedepsit
de Tudor Arghezi
Într-o zi, prin asfinţit,
Şoaricele a-ndrăznit
Să se creadă în putere
A pradă stupul de miere.
El intrase pe furiş,
Strecurat pe urdiniş,
Se gândea că o albină-i
Slabă, mică şi puţină,
Pe când el, hoţ şi borfaş,
Lângă ea-i un uriaş.
Nu ştiuse ca nerodul
Va da ochii cu norodul
Şi-şi pusese-n cap minciuna
Că dă-n stup de câte una.
Roiul, cum de l-a zărit
C-a intrat, l-a copleşit.
Socoteală să-i mai ceară
Nu! L-au îmbrăcat cu ceară,
De la bot până la coadă
Tăbărate mii, grămadă,
Şi l-au strâns cu meşteşug,
Încuiat ca-ntr-un coşciug.
Nu ajunge, vream să zic,
Să fii mare cu cel mic,
Că puterea se adună
Din toţi micii împreună.
16
*Despre viclenie şi prostie
Grigore Alexandrescu (1814 – 1885)
S-a născut la Târgoviște în anul 1814 într-o familie modestă.- m.
25 nov. 1885, Bucuresti loc Tatăl, Mihai Alexandrescu, era vameș si
vistiernic,iar mama Maria, cobora dintr-o familie de mici boieri.
Studiază la Sf. Sava, uimindu-și colegii prin cunoștințele în
literaturile clasice (elină și franceză). Primele sale poezii apar în
1832. A lăsat o operă de întindere redusă, dar de o valoare deosebită. A
scris poezii, fabule și satire și alte lucrări memorabile. Timp de 25 de
ani a fost incapabil datorită unei boli mintale crunte.
S-a stins din viață în anul 1885 la București.
Uliul și găinile
de Grigore Alexandrescu
Ion prinse un uliu şi, ducându-l acasă,
Îl legă cu o sfoară,
Lângă coteţ afară.
De o vecinătate aşa primejdioasă
Găini, cocoşi şi gâşte întâi se îngroziră,
Dar cu-ncetul, cu-ncetul se mai obişnuiră,
Începură să vie cât colea să-l privească,
Încă şi să-i vorbească.
Uliul cu blândeţe le primi pe toate;
Le spuse că se crede din suflet norocit
Pentru vizita-aceasta cu care l-au cinstit.
Dar îi pare rău foarte căci el însuşi nu poate
La dumnealor să vie,
Vizita să le-ntoarcă după-a sa datorie.
Mai adaugă însă că dacă dumnealor
Îi vor da ajutor
Ca să poată scăpa,
El le făgăduieşte
– Şi Dumnezeu cunoaşte cum vorba şi-o
păzeşte –
Că la orice primejdii va şti a le-ajuta:
Încă din înălţime, el le va da de ştire,
Când asupră-le vulpea va face năvălire.
Astă făgăduială
Nu mai lasă-ndoială;
Şi găinile proaste, ce doreau să găsească
Pe cineva destoinic să le păzească,
S-apucară de lucru: azi, mâine, se-ncercară,
Şi cu ciocuri, cu unghii, abia îl dezlegară.
Uliu-şi luă zborul. Dar se întoarse-ndată
Şi răpi o găină, pe urmă două, trei,
Pe urmă câte vrei.
„Ce pază este asta? striga una cu jale,
Vorba măriei tale
Era să ne păzeşti,
Iar nu să ne jertfeşti.”
– „O! eu ştiu foarte bine cuvântul ce v-am dat,
Şi ce fel m-am jurat.
Dar când mă juram astfel, eram legat, supus,
Acum însă sunt slobod şi vă vorbesc de sus”.
Eu, de-aş fi fost găină, nu l-aş fi slobozit:
Dumnealor au făcut-o şi văz că s-au căit.
Ulii sunt cinstiţi,
Când sunt nenorociţi
17
PRIETENIA, MAREA COMOARĂ A VIEȚII
Lev Tolstoi (1828 – 1890) Lev Tolstoi s-a născut ăn anul 1828 în provincia Tula, Rusia. A fost cel
mai mic între cei patru frați ai familiei. La vârsta de 2 ani rămâne orfan de mamă,
iar la 9 ani și de tatăl său. Va fi crescut de mătușile sale. În anul 1860, acesta a
scris primul dintre marile sale romane, „Război și pace”. În anul 1873, Tolstoi
începuse să lucreze la cel de-al doilea roman de succes, „Anna Karenina”. Autorul
a continuat să scrie ficțiune de-a lungul anilor 1880 și 1890. Una dintre cele mai de
succes opere a fost „Moartea lui Ivan Ilici”. Tolstoi s-a stins din viață la data de
20 noiembrie 1910 în Astapovo, Rusia.
Leu și cățelușa de Lev Tolstoi
La Londra se deschisese o menajerie. Pentru vizitarea ei se cereau bani ori câini şi pisici, spre
a hrăni sălbăticiunile aduse.
Cineva a vrut să vadă animalele; a prins pe stradă o căţeluşă şi a dus-o la menajerie. I s-a dat
drumul înăuntru să viziteze menajeria, iar pe căţeluşă au luat-o şi au aruncat-o în cuşca unui leu, să o
mănânce.
Căţeluşa şi-a adunat coada şi s-a ghemuit într-un colţ al cuştii. Leul s-a apropiat de ea şi a
prins să o miroasă. Căţeluşa s-a întins cu labele în sus şi a început să dea din codiţă. Leul a întors-o
pe partea cealaltă. Căţeluşa a sărit şi s-a aşezat în faţa leului pe lăbuţele de dinapoi. Leul a privit-o, a
scuturat din cap şi n-a atins-o. Când stăpânul i-a aruncat în cuşcă porţia de carne, leul a rupt o bucată
şi i-a dat căţeluşei. Seara, când leul s-a culcat, căţeluşa s-a întins lângă dânsul, punându-şi capul pe
laba lui. De atunci căţeluşa a trăit cu leul, în aceeaşi cuşcă. El mânca ce i se aducea şi nu se atingea
de căţeluşă, uneori se juca cu ea şi dormeau împreună. Odată un domn a vizitat menajeria şi şi-a
recunoscut căţeluşa. El l-a rugat pe proprietarul menajeriei să i-o dea. Stăpânul s-a învoit şi a chemat
căţeluşa să o scoată din cuşcă. Dar leul şi-a zbârlit coada şi a răcnit.
Aşa au trăit leul şi căţeluşa un an întreg în aceeaşi cuşcă. După un an însă, căţeluşa s-a
îmbolnăvit şi a murit. În ziua aceea leul nu s-a atins de mâncare, mereu mirosea căţeluşa şi o pipăia
cu labele. Când a înţeles că a murit, a sărit în sus ca ars, s-a zbârlit, a început să-şi biciuiască
coapsele cu coada, s-a năpustit în peretele cuştii şi a prins să roadă zăvoarele şi podeaua. Toată ziua
s-a frământat, s-a zbătut în cuşcă şi a urlat, apoi
s-a întins lângă căţeluşa moartă şi părea că s-a
liniştit. Dar când stăpânul menajeriei a vrut să
scoată căţeluşa, leul n-a îngăduit nimănui să se
apropie de ea. Închipuindu-şi că leul îşi va uita
durerea dacă va căpăta o altă căţeluşă, stăpânul
i-a vârât în cuşcă una vie. Leul însă a sfâşiat-o
imediat. După aceea a cuprins în braţe căţeluşa
moartă şi a zăcut aşa cinci zile.
A şasea zi a murit şi leul.
18
Mihail Sadoveanu (1880 – 1961)
Mihail Sadoveanu, scriitor, academician și om politic român, s-
a născut pe 5 noiembrie 1880 la Pașcani. Urmează cursurile Liceului
Național din Iași și cursurile Facultății de drept din București. Scriitorul
își începe activitatea literară încă din timpul liceului, colaborând cu
versuri și schite la diverse publicații. Scrie și publică aproape o sută de
volume, cele mai cunoscute sunt: Neamul Șoimareștilor, Dumbrava
minunată, Țara de dincolo de negură, Împărăția apelor etc.
Ocupa funcții publice, de inspector al căminelor culturale și
director al Teatrului Național din Iași.
Mihail Sadoveanu se stinge din viață la data de 19 octombrie
1961și este înmormântat la Cimitirul Bellu din București.
Doi mari prieteni: Eminescu și Creangă
de Mihail Sadoveanu
Când a venit la Iași, Eminescu colindase
toate olaturile românești. Singura lui avere era un
geamantan plin cu versuri. În vremea când se
formau ca mărgăritarekle în sufletul lui neasemuitele
poezii, a cunoscut pe Creangă. Deodată s-au legat
buni prieteni. Amândoi au petrecut multe nopți în
colțurile retrase ale vechii cetăți ale Moldovei.
Aici, pe băncile de brad, în amurguri
dulci stăteau amândoi la sfat. În una din aceste
înserări, Eminescu a citit lui Creangă din poeziile
sale. Creangă îl asculta în tăcere. Dar în prietenia
aceasta mai fericit a fost Eminescu. El a auzit pentru
întâia oară Amintirile și poveștile lui Creangă. A
fost încântat de limba mlădioasă, simplă a marelui
scriitor al Humuleștiului. Prietenia lor le-a adus
multe ceasuri de uitare și mângâiere.
19
Edmondo De Amicis (1846 – 1908)
Prozator şi poet italian, Edmondo De Amicis s-a născut în
localitatea Oneglia, în data de 21 octombrie 1846. A publicat de-a
lungul vieţii cărţi de călătorii şi povestiri pentru copii, scheciuri din
viaţa militară şi poezii, dar este cunoscut pentru cea mai importantă
lucrare a sa, „Cuore – inimă de copil”(1886), „o poveste
sentimentală pentru copii scrisă sub forma unui jurnal al unui
şcolar”. Cartea a fost tradusă în peste 25 de limbi, fiind cunoscută
aproape peste tot în lume.
Scriitorul se stinge din viaţă la vârsta de 62 de ani, la data
de 11 martie 1908.
Prietenul Meu Garrone
de Edmondo De Amicis
Am avut numai două zile de repaus și tot mi s-a părut mult, fiindcă nu-l mai văzusem pe
Garrone. Cu cât îl cunosc mai bine, cu atât îl iubesc mai mult. Tot așa li se întâmplă și celorlalți
băieți, afară de cei mândri și îngâmfați, care nu prea o duc bine cu el, căci el nu suferă mândria.
Când un băiat mare vrea să bată pe unul mic, acesta strigă îndată:
— Garrone! și cel mare nu-l mai bate, stă pe loc.
Tatăl lui e mașinist la drumul de fier. Garrone a început târziu să vină la școală, pentru că a
fost doi ani bolnav. Acum el este cel mai înalt și mai voinic din toată clasa. Ridică o bancă numai cu
o mână, mănâncă țeapăn... și ce bun este! Orice lucruri i s-ar cere: creion, gumă, hârtie, briceag, dă
cu împrumut, sau dăruiește de tot. Nu râde, nici nu vorbește în timpul orei, stă la locul lui cu spinarea
încovoiată, cu capul vârât între umeri, nemișcat
în banca ce e prea strâmtă pentru dânsul. Când
mă uit la el, îmi zâmbește uitându-se cu coada
ochiului la mine, parcă mi-ar zice:
— Nu-i așa, Enrico, noi suntem prieteni?
Câteodată-mi vine să și râd; este așa de
mare și de gros, încât hainele, mânecile,
pantalonii, totul îi e prea strâmt pe trup și prea
scurt Pălăria îi stă pe vârful capului; pantofii îi
sunt mari și groși, iar cravata îi stă mereu sucită
la gât ca o funie. Bietul Garrone! Cu toate
acestea e destul să te uiți la el numai o dată, ca
să-l iubești. Toți băieții mici ar voi să stea în bancă lângă dânsul, pentru că-i apără. Știe bine
aritmetica și își poartă cărțile legate cu o curea de piele roșie. Are un cuțit cu mânerul de sidef, pe
care l-a găsit acum un an în piața armelor. Într-o zi s-a tăiat cu el până la os, dar nimeni n-a știut la
școală, și acasă n-a suflat o vorbă, de frică să nu-i sperie pe părinți. Știe de orice glumă și nu se
supără niciodată, dar când susține ceva, apoi vai de acela ce i-ar zice:
— Nu e adevărat! Scântei îi scapără din ochi, și izbește cu pumnul în bancă de se cutremură
totul.
Sâmbăta trecută dete cinci lire unui băiat din clasa I inferioară, care plângea în mijlocul uliți,
fiindcă îi furaseră banii și nu mai avea cu ce să cumpere un caiet. Sunt trei zile de când lucrează la o
20
scrisoare de opt pagini, împodobită cu desene făcute cu condeiul pe margini; vrea să o dea mamei
sale de ziua ei. Mama lui vine des să-l ia de la școală; e înaltă și grasă ca dânsul, dar are un chip
plăcut. Profesorul se uită la el cu blândețe și de câte ori trece pe lângă banca lui, îl bate cu mâna pe
umeri, ca și cum ar mângâia un pui de taur domolit. Eu îl iubesc foarte mult, sunt vesel când strâng
în mâna mea, mâna lui cea groasă; ai crede că e o mână de om mare. Sunt încredințat că și-ar pune
viața în primejdie ca să scape pe vreun coleg de-al său și că bucuros s-ar lăsa să fie ucis, ca să-l
apere. Lucrul acesta se vede lămurit în ochii lui! și măcar că și cu glasul lui cel gros pare că tot ceartă
și bombănește, totuși se simte că vorba lui iese dintr-un suflet bun și milos.
MAMA, FIINȚA CEA MAI DRAGĂ!
Petru Demetru Popescu
S-a născut în anul 1929 în comuna
VÂLCĂNEȘTI, jud. PRAHOVA. Părinții lui au fost
învățători. Cunoscutul istoric şi scriitor Petru
Demetru Popescu „spune” istoria poporului român
prin legende şi povestiri accesibile copiilor, într-un
stil clar şi expresiv.Scrise pe baza documentelor într-o
manieră cuceritoare, cărţile lui Petru Demetru
Popescu sunt considerate lucrări de referinţă ale
literaturii pentru copii şi adolescenţi. Povestirile şi
monografiile istorice, culegerile de ghicitori şi proverbe, Biblia povestită copiilor, sunt doar câteva
dintre temele şi preocupările literare ale autorului devenite bibliografie şcolară, recomandată atât
elevilor, cât şi profesorilor din învăţământul primar şi gimnazial. Membru al Uniunii Scriitorilor din
România, Petru Demetru Popescu este şi autor de manuale şcolare de istorie. A primit o serie de
diplome și distincții pentru numeroasele sale scrieri valoroase.
Tu eşti, mamă! de Petru Demetru Popescu
Când eram copil odată, mama mea învăţătoare
M-a luat cu ea la şcoală,doar aşa,într-o plimbare.
Şcoala mi-a părut castelul,iară clasa cu fereşti
Poza mândră întâlnită într-o carte cu poveşti.
Ea,ţinându-mă de mână, mă purtă spre banca-ntâi
Şi o scurtă mângâiere mi-aşeză la căpătâi.
Banca-naltă,eu mai singur decât cucul mă simţeam
Şi-aşezat aşa pe vârfuri tot la mama mea priveam.
Aş fi vrut să fiu acolo lângă ea şi nu aici
Lâng-aceşti copii din clasă, mult mai mari,dar tot pitici.
21
Am aflat chiar fiindcă mama tuturor le surâdea
Când ştiam că numai mie ea acasă îmi zâmbea.
După un timp,pe care astăzi poate doar l-am tălmăcit,
Clasa-ntreagă,întrebată,a fost pusă la ghicit.
-Dragii mei,să-mi spuneţi mie,a-nceput învăţătoarea,
Cine muntele-l întrece-n înălţime,iară marea
O întrece în mărime prin atâta bunătate?
Ce fiinţă este-n lume cea mai scumpă dintre toate,
Care mângâie când doare,care cântă când mângâie,
Stând de strajă suferinţei pruncilor la căpătâie?
Cine este-acea fiinţă fără care nu se poate,
Cea mai dragă,cea mai mare şi mai bună dintre toate?
Clasa-ntreagă se gândeşte…ochii mari,mintea-ncordată.
Un băiat parcă e gata să răspundă….şi o fată….
Nu ştiu ce fior mă prinse şi pe mine-ntr-o suflare,
Am uitat că sunt în bancă,mama că-i învăţătoare,
Şi pe când băieţi şi fete mâna ridicau în sus,
Eu,cu voce îndrăzneaţă,cu iubire de nespus,
Le-am luat-o înainte şi-am strigat fără de seamă:
-Cea mai scumpă din fiinţe-n lumea asta….
TU EŞTI, MAMĂ !
Mihai Eminescu (1850 – 1889)
Mihai Eminescu s-a născut la Botoşani la 15 ianuarie 1850. Este
al şapte-lea din cei 11 copii ai căminarului Gheorge Eminovici,
provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei. Îşi
petrece copilăria la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părintească şi prin
împrejurimi. Termină clasa a IV-a clasificat al cinci-lea din 82 de elevi.
A fost poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii
români și de critica literară drept cel mai important scriitor romantic
din literatura română supranumit și „luceafărul poeziei românești”.
Opera sa este impresionantă prin întindere și profunzime. Poetul Mihai
Eminescu aparține românilor. A fost denumit poet național și universal,
scriitorul total al literaturii românești, poetul nepereche. A murit la 15
iunie 1889 la București.
22
Rugăciunea unei mame
de Mihai Eminescu
Copilași din lumea toată,
Știți voi cum se roagă mama
La icoană-n orice seară?
Nu știți? -Sigur, n-ați luat seama
Cînd cu ochii plini de lacrimi
Înaintea Maicii Sfinte,
Își rostește-n blînde șoapte
Rugăciunea ei fierbinte.
Uite-așa se roagă mama:
"Maică Sfîntă, Preacurată,
Vezi-i ce frumos dorm dînșii!
Ei îmi sunt averea toată,
Pentru ei din greu mă zbucium,
Pentru ei trăiesc pe lume
Și îndur atît noianul
De durere fără nume.
I-am culcat...Și-acum spre Tine
Vin încet, să nu mă vază,
Și te rog, Măicuță Sfîntă
Să cobori o rază blîndă,
Raza bunătății Tale,
Printre blondele lor plete,
Ca să n-aibă vise rele
Și nici pleoapele muiete.
Și le adu-n suflet raiul
Liniștit al vieții Tale;
Și mi-i fă, în zorii zilei,
Cînd o fi ca să se scoale
Să-i văd blînzi, cuminți și veseli,
Îndreptînd spre mine pașii,
Cum îi îndreaptă spre Tine,
Colo-n cer, sus, îngeraşii..."
LEGENDE FERMECĂTOARE Legenda este o povestire fantastică cu elemente istorice reale transmisă prin forma orală.
Legenda este o narațiune populară în proză sau în versuri, în care se împletesc elementele reale cu
cele fantastice. Prin ea se explică originea unor ființe, plante sau animale, desfășurarea unor
momente istorice sau faptele unor eroi ș.a.m.d.
Legenda lăcrămioarelor legendă populară
Legenda spune că trăiau odinioară, în mijlocul unui castel din basme doi copii de rege: un
băiat și o fată. La naștere, cei doi copii primiseră de la Zâna cea Bună cele mai minunate daruri:
frumusețe, înțelepciune, cumințenie. Cei doi copii crescuseră împreună și își petreceau tot timpul,
jucându-se în grădinile castelului, grădini pline de flori.
Din păcate, atunci când copiii au împlinit 10 ani, o boală nemiloasă a cuprins ținutul în care
locuiau și întregul lor regat a fost cuprins de jale. Era o boală ciudată: Oamenii adormeau şi nu se
mai puteau trezi.
Într-o dimineaţă însăşi fiica regelui nu s-a mai putut trezi. Atunci fratele ei, sfâşiat de durere a
plecat în lumea mare ca să găsească un leac pentru draga lui surioară. A colindat mări şi ţări, dar în
zadar… nimeni nu ştia ceva despre leacul acestei boli.
23
Văzând că nu are cum să-şi ajute sora, fiul împăratului începu să plângă. Şi plânse zile şi
nopţi întregi. După un timp în jurul lui au început să crească nişte plante pe care nimeni nu le mai
văzuse până atunci: aveau frunzele destul de late şi nişte tulpiniţe delicate, pe care se înşirau, ca nişte
mărgeluşe albe, floricele de o deosebită gingăşie. Dar ce uimea cel mai tare la aceste flori, era
mirosul lor pătrunzător şi deosebit de plăcut.
Băiatul se opri din plâns, culese un bucheţel cu gând să-l ducă la căpătâiul surioarei lui, care
nu mai avea mult de trăit.
Se apropie de pat, puse bucheţelul şi privea la chipul frumos
al tinerei prinţese.
Deodată fata trase aer adânc în piept şi deschise ochii,
întrebând:
– De unde vine acest miros dumnezeiesc?
Prinţul, fericit şi uimit, îi întinse bucheţelul de flori şi zise:
– Acestea sunt lacrimile mele de durere. Zâna Bună mi-a
ascultat ruga neîntreruptă şi ţi-a redat firul vieţii.
De atunci acele flori s-au numit lăcrămioare. Oamenii le-au
plantat în grădinile lor ca să-şi bucure ochii şi sufletul.
Legenda florii soarelui
legendă populară
Ştefan-Vodă avea o fată mută, dar frumoasă, de nu i-ai fi găsit pereche
în cuprinsul pământului. Domnului nu-i mergea mâncarea la inimă şi odihna în
oase, de amărât ce era. A întrebat el de lume, s-a sfătuit cu vracii şi cu toţi
cărturarii timpului, dar n-a dat de leacul muţeniei. La urmă, aşa într-un amurgit
de vară, vine la domn o babă, aşa de bătrână, de-şi gâdila pieptul cu nasul, de
încovoiată, şi-l povăţuieşte să cheme pe Soare la masă şi să-l cinstească după
toate rânduielile cuvenite feţelor strălucite. După ospăţ, când toţi ar fi în toane bune, să trimită fata şi
să cerşească o sărutare de la craiul zilei, că numaidecât odrasla lui dragă are să prindă la
grai.Voievodul, îmbucurat, pune la cale mare pregătire. Pe capul stăpânitorului era însa un blestem.
Cum se făcu, că Piază- Rea aude de gândurile domnului şi, ca să-i încurce dezlegarea, aleargă fuga în
răcorile întunecoase dinspre Lună-răsare şi o găseşte pe stăpâna nopţii bocindu-se de necredinţa
Soarelui. Ea se văieta că n-are parte de bărbat, că nu pricepe de ce fuge de dânsa şi o lasă să alerge ca
o dezmetică în urmă şi zicea tânguios: “Mai bine mă făcea maică-mea muritoare, că tot aş fi avut
parte de soţ, dar nu zână, cu pletele învălvătăiate de lumină şi cu sufletul întunecat şi umed ca o
peşteră neumblată.” Piază-Rea prinde la nădejde şi cu întorsături meşteşugite de vorbă, îngână către
Lună: “Până acum tot se cheamă că ai avut bărbat, de aci încolo, te lasă de tot, că el se însoară cu fata
lui Ştefan, stăpânul pământului. Iată, chiar deseară li-i nunta.”Doamna-Nopţilor, pe aci să turbe. Îşi
aprinde argintul din faţă şi fulgerând de răzvrătire, se jură pe strălucirea ei, că are să nimicească
vlăstarul îndrăzneţului voievod. În noaptea ospăţului, Luna s-a dosit după sprânceana codrilor vecini,
pândind să-şi zărescă duşmanca, pentru ca s-o zdrobească.Soarele, un făt-frumos cu plete de lumină,
chefuia cu vodă şi cu toată curtea. Când, pe la sfârşit, intră în sală fata domnului, împodobită ca o
primăvară caldă. Cade ea în genunchi la picioarele Soarelui şi-i cere o gură, de mântuire. Luna,
furioasă, se ridica turbată peste straja codrilor negri, aruncându-se într-un brâu tremurat de lumină şi
pătrunde pe fereastra palatului. A căzut peste faţa rugătoare a fetei ca o ploaie de blestem şi i-a topit
chipul în floare galbenă.Cu toţii s-au îngrozit de turbarea nedreaptă a Lunii. Bătrânul voievod, cu faţa
îndurerată de obidă, prinde a spune stăpânei rătăcite a întunericului tot jarul înlăcrimatului său suflet.
Luna, neîncrezătoare, sta rece şi fulgerătoare. Mesenii boceau şi ei povestea tristă a odraslei fără
noroc. Soarele, întărâtat, îşi prinde nevasta de belşugul înstufat al razelor şi-i face vânt pe fereastră,
24
de o înnămoleşte departe, în valurile norilor. După aceea, ia pe palmă copila înflorită a temutului
stăpân pământean şi o sădeşte în grădină, printre celelalte podoabe, ca s-o aibă îndeaproape spre
mângâiere. De atunci, „floarea-soarelui”, cu faţa ei galbenă şi înfiorată de durere, îşi întoarce vecinic
chipul întristat, înspre strălucirea craiului zilei, cerşitorându-şi sărutarea mântuitoare.
Legenda Ciocârliei
de Vasile Alecsandri
Din vremuri de demult n-a fost fată mai frumoasă ca
Lia, fata de împărat. Fața ei albă, ochii albaștri și părul bălai,
frumusețea trupului ei acoperit de haine scumpe, fermecau
inimile tuturor celor care o priveau. Despre frumusețea Liei
s-a dus vestea în lumea întreagă. De peste nouă mări și nouă
țări au venit să o pețească feciori de împărați, mândri și viteji.
Au venit împăratul Roșu și Alb împărat și Peneș împăratul și
alții, mulți ca frunza și ca iarba ... Lia, însă, nu îl voia pe
niciunul dintre ei. Lia privea mereu cu drag la Soare și mereu
avea ochii plini de lacrimi. Nimeni nu știa de ce, din cauza
luminii Soarelui sau din cauza vreunui dor ascuns. Nu-i
cunoștea nimeni taina, nici cerul, nici pământul, doar umbra ei
știa.
Când frumoasa fată de împărat îi spunea Soarelui că e singura ei dorință, că vrea să îl
întâlnească și să-i fie mireasă, umbra ei suspina și îi spunea că își caută singură pierzania. Lia
răspundea că nu îi pasă, că va umbla zi și noapte până își va găsi iubitul. Umbra zicea că nu e bine,
dar că o va însoți oriunde se va duce.
Într-o dimineață Lia sui pe Graur, calul ei care fugea ca vântul și ca gândul și porni la drum.
Merseră pe sub soare, merseră pe sub stele, străbătură codri și poiene, trecură peste râuri, până când
ajunseră la malul mării.
Lia privi cu dor spre insula pe care se afla palatul Soarelui și se plânse umbrei că Graur nu
poate să meargă și pe pământ și pe apă. Calul spuse că el nu poate să meargă pe apă, dar poate fratele
lui, cel născut în valurile mării. Necheza cu putere și din valuri ieși un cal cu solzi argintii pe spate și
copite făcute pentru a înota. Lia sări pe calul mării și porni pe ape, lăsând pe mal umbra și pe Graur.
Ajunse Lia pe insulă și porni către palatul minunat. Se îmbrăcase ea la plecare în haine de
fecior, dar mersul ei o arăta că e fată. La palat îi ieși în cale mama Soarelui. Era oarbă, de la atâta
privit al strălucirii Soarelui. Soarta ei era să mai vadă numai atunci când fiul ei ar fi întâlnit iubirea.
Întreba drumețul dacă e fecior sau fată și-i spuse că, dacă e fată, precum se aude pasul, să plece iute
de acolo. Cum Lia nu știa ce să facă, iată că apăru Soarele. O zări pe Lia, îi ură bun-venit. Fata
răspunse cu vorba duioasă și își zâmbiră dulce unul altuia. Mama Soarelui simți și hotărî să afle de e
fecior sau fată. Avea să presare flori albe în patul drumețului, la noapte. Dacă dimineața vor fi
veștede, înseamnă că e bărbat, dacă vor fi mai înflorite, e fată.
Cei doi iubiți petrecură în alinturi toată noaptea. Dimineața, mama Soarelui văzu florile
înflorite, căci vederea îi revenise ca prin farmec, și înțelese că oaspetele e fată. Privi pe cer și își văzu
fiul cu iubita la pieptul lui. Uitase de toate, chiar și să țina seama razelor de foc, iar lumea întreagă
era cuprinsă de flăcări arzătoare.
Mama o blestemă pe Lia și căzu moartă la pământ. Blestemul urca până la cer și Lia se
prăvăli și ea din ceruri, prefăcându-se în mica ciocârlie, pasărea care se înălța mereu către Soare,
cântându-i primăvara cântece de dor. Așa spune legenda ciocârliei ...
25
Legenda albinei şi a păianjenului legendă populară
O femeie săracă avea doi copii: un băiat și o fată. Ei au plecat în
lume, spre a-și câștiga cele necesare traiului. Băiatul a intrat ucenic la un
țesător de pânză, iar fata căra pietre pentru zidari.
În ceasul morții, mama își chema copiii lângă ea. Fata a venit imediat, dar
băiatul nu a vrut să vină. Mama l-a iertat, dar după moartea ei, fata s-a
prefăcut în albină, iar băiatul în păianjen.
De atunci, păianjenul trăiește singur, veșnic singur, fără frate, fără surori și
fără părinți. El fuge de lumină și veșnic își țese
pânza prin locuri întunecoase, și e posomorât și supărat, iar oamenii îl
urgisesc și, oriunde îl află, îi strică pânza și pe el îl fugăresc și îl omoară.
Albina, de atunci, este veselă și toată ziua zboară de pe o floare pe alta și
trăiește cu părinții ei, cu frații și cu surorile ei la un loc. Oamenii o
iubesc și o văd cu drag, căci ea cu toți își împarte ceea ce adună și
tuturor le dă mierea ei.
COPILĂRIA, ȚARA INOCENȚEI
Maria OLTEAN
Maria OLTEAN s-a născut la data de 19.12.1945 în Budești,
județul Bistrița Năsăud.
A fost absolventă a liceului agricol (1963). A muncit ca tehnician în
agricultură și laborant, apoi ca inspector de personal la OJT Bistrița-
Năsăud, iar în cele din urmă a fost secretar la Casa Municipală de Cultură
Bistrița.
A scris o serie de volume de poezii („Din fire de păpădie”) și povești („O scrisoare către
soare”, „Lacrimile lunii”) dedicate copiilor. Pentru scrierile sale pline de sensibilitae a primit multe
aprecieri din partea criticilor literari.
În iunie de Maria Oltean
Iunie e luna florilor
călimară de cristal a culorilor.
Pe frunte îi curg zorii străvezii
Iar pletele-i sunt holde aurii
dulce tainic început de vară,
când stelele pe cerul nopții ară
și în salcâmi petalele zâmbesc
sporind covorul mândru.
În iunie pădurile adună
aur de soare și polei de lună,
26
Și crește visul verii de mătase.
În iunie, cireșul blând se coace
și o mie de cercei rotunzi îmi face!
Passionaria Stoicescu
Passionaria Stoicescu este poetă, prozatoare, scriitoare de literatură
pentru copii, traducătoare, membră a Uniunii Scriitorilor din România
(1976), Secţia Poezie. Este absolventă a Şcolii pedagogice din Buzău,
licenţiată a Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti.
A fost învăţător, apoi profesor de limba română, instructor metodist
la Casa de Cultură din Râmnicu Sărat, corector, apoi redactor la Editura
Litera. A colaborat cu diferite edituri.
Debutul editorial a fost în 1971, cu literatură pentru copii „Lume
mică, lume mare”, la editura Ion Creangă. Până în prezent are numeroase scrieri în versuri și proză,
pentru care a primit multe premii literare și culturale.
Un copil e rodul sfânt
de Passionaria Stoicescu
Cum e vara la-nceput
Ca un rod abia născut,
Care rotunjit se coace
De-i vegheat, crescut în pace,
Un copil e rodul sfânt,
Rodul vieții pe pământ.
Cu iubire-l naști în lume,
Cu iubire îi dai nume,
Cu iubire și căldură
După-a soarelui făptură.
Știi, pe lume orice pui
Soare e pentru ai lui,
Văz mirat în zori de zi
Prins în ochi de păpădii.
Soare-prunc, alungă ceața
Și ne umple casa, viața!
27
Sarina Cassvan
Sarina Cassvan (3 ianuarie 1894, Bacău - 8 ianuarie 1978, Bucureşti) -
prozatoare, publicistă, traducătoare şi autoare de piese de teatru. Aparţinea unei
familii care a dat cărturari şi oameni ai scenei. A fost infirmieră în anii primului
război mondial. Urmase (după propria-i mărturisire) studii universitare la
Berlin, apoi s-a lansat într-o febrilă activitate gazetărească. Publică volume de
schiţe, povestiri și romane. Opera sa literară a fost tradusă în mai multe limbi
străine.
Inimioare, inimioare de Sarina Cassvan
A fost odată un vânzător de dulciuri care striga din tot sufletul: „Inimioare! Inimioare!” şi
poftea pe toată lumea să guste „ inimioarele” de turtă dulce.
Un băieţaş se apropie timid de dânsul şi alese o inimioară, presărată cu bomboane colorate.
Nu că ar fi avut de gând să o mănânce, ci fiindcă vroia să o ducă mamei sale, care era bolnavă. A
auzit el pe cineva din casă spunând că mama lui s-a îmbolnăvit de „inimă rea” şi atunci s-a gandit că
îi va duce mamei sale inima aceea de turtă dulce, pe care să şi-o puie în locul celei „rele” şi să se facă
sănătoasă.
-Cat ceri pe inimioara asta? îl întrebă pe vânzător.
-Cinci lei, răspunse acesta.
Vrând să o plătească, văzu cu amărăciune că nu-i ajung banii. Se întristă peste măsură.
-Offf! E prea scump pentru mine.
-Dar câți bani ai tu?
-Nu am mai mult,decât doi lei.
Vânzătorul îl întrebă pentru cine vrea turta. Când copilul îi spuse că vrea să o ducă mamei
sale , fiindcă e bolnavă de „inimă rea”, negustorul i-o dădu fără să primească nici un ban.
Copilul mulţumi şi alergă acasă într-un suflet:
- Mămico, mămico! Ţi-am adus altă inimă! Arunc-o pe cea bolnavă şi rea şi pune-o pe asta să
te faci sănătoasă!
Mama n-a înţeles la început ce vrea băieţelul. Dar când acesta i-a întins inima de turtă dulce,
a priceput, l-a luat în braţe şi l-a sărutat, plină de fericire, văzând cât de mult o iubeşte copilul ei.
-Să trăiești, dragul mamei!Ești un băiețel bun. Dar nu înțeleg de ce vrei să o arunc pe
cealaltă?
-Fiindcă toți din casă spun că te-ai îmbolnăvit de „inimă rea” și când am văzut inima asta de
turtă dulce m-am gândit s-o cumpăr pentru tine. Nu-i așa că am făcut bine?
-Foarte bine,dragul mamei, mângâindu-l cu dragoste.
Ea i-a explicat că inimile oamenilor nu se pot schimba cu inimi de turtă dulce, dar ea se va
face bine dacă băieţelul va mânca în locul ei inimioara de turtă dulce.
La început băiatul nu a vrut să se atingă de inimioară. Dar după ce mama lui mâncă o
bucăţică, el luă cu plăcere restul. Din ziua aceea, mama sa începu să se însănătoşească. După câteva
zile, băieţelul se plimba cu mama sa prin târg. El o duse la vânzătorul de turtă dulce, pentru a-i arăta
acestuia că mama lui s-a făcut bine.
28
Mama îi reaminti negustorului cele petrecute şi îi mulţumi pentru
gestul său frumos. Era foarte mândră că băiatul ei o iubeşte aşa de mult şi
fericită că în lume mai există oameni cu o inimă aşa bună .
Copilului îi sălta inima de bucurie că mergea alături de mama lui
care era tânără, frumoasă şi sănătoasă.
Şi oare cum să nu te faci bine când ai un copil cu o inimă atât de
bună?
George Coșbuc (1866 – 1918)
George Coşbuc s-a născut în 1866 la Hordou, azi Geporge
Coșbuc, în judeţul Bistriţa-Năsăud și a decedat în 1918 la
Bucureşti. A fost un poet român din Transilvania. S-a născut al
optulea dintre cei 14 copii ai preotului greco-catolic Sebastian
Coşbuc. Copilăria şi-o va petrece la Hordou, în tovărăşia basmelor
povestite de mama sa. Primele noţiuni despre învăţătură le
primeşte de la ţăranul Ion Guriţă, dintr-un sat vecin. Poetul şi-a
început studiile la şcoala primară din Hordou, apoi la Telciu. Mai
târziu face Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii
maghiare din Cluj. A scris numeroase poezii, pe teme variate, de o
valoare incontestabilă, apreciate și peste hotare.
Cântec
de George Coșbuc
A venit un lup din crâng
Și-alerga prin sat să fure
Și să ducă în pădure
Pe copiii care plâng.
A venit la noi la poartă
Și-am ieșit eu c-o nuia:
- Lup flămând cu trei cojoace
Hai la maica să te joace!
Eu chemam pe lup încoace
El fugea încotro vedea.
Ieri pe drum un om sărac
Întreba pe la vecine:
- Poartă-se copiii bine?
Dacă nu, să-i vâr în sac!
Și-a venit la noi la poartă
Și-am ieșit eu și i-am spus:
- Puiu meu e bun și tace
Nu ți-l dau și du-te-n pace!
Ești sărac, dar n-am ce-ți face!
Du-te, du-te ! Și s-a dus.
Și-a venit un negustor
Plin de bani, cu vâlvă mare
Cumpăra copii pe care
Nu-i iubește mama lor.
Și-a venit la noi la poartă
Și-am ieșit și l-am certat:
N-ai nici tu, nici împăratul
Bani să-mi cumpere băiatul!
Pleacă-n sat, că-i mare satul,
Pleacă, pleacă! Și-a plecat.
29
Barbu Ștefănescu Delavancea
Scriitorul român Barbu Ștefănescu Delavrancea s-a născut pe 11
aprilie 1858, la București. Delavrancea își face clasele primare la
gimnaziul "Gh. Lazăr" din București, după care este admis bursier la
liceul "Sf. Sava".
Scriitorul debutează literar în anul 1877, publicând în "Romania
Liberă" o poezie patriotică semnată Barbu. Începând cu anul 1877
urmează cursurile Facultății de drept din București.
A scris volume de poezii pe teme variate. Un loc deosebit în opera sa îl
ocupă nuvelele și povestirile: Bunicul, Bunica, De azi și de demult. S-a
impus și ca dramaturg: Apus de soare, Viforul , Luceafărul.
A fost avocat, profesor, primar al Capitalei, ministru al Lucrărilor
Publice și ministru al Industriei și Comerțului. Scriitorul moare la Iași în 1918 și este înmormântat la
Cimitirul "Eternitatea".
Bunicul de Barbu Şt. Delavrancea
Se scutură din salcâmi o ploaie de miresme. Bunicul stă pe
prispă. Se gândeşte. La ce se gândeşte? La nimic. Numără florile care
cad. Se uită în fundul grădinii. Se scarpină-n cap. Iar numără florile
scuturate de adiere. Pletele lui albe şi creţe parcă sunt nişte ciorchini
de flori albe; sprâncenele, mustăţile, barba… peste toate au nins ani
mulţi şi grei.
Numai ochii bunicului au rămas ca odinioară: blânzi şi mângâietori.
Cine trânti poarta?
– Credeam că s-a umflat vântul… o, bată-vă norocul,
cocoşeii moşului!
Un băietan şi o fetiţă, roşii şi bucălaţi, sărutară mâinile lui
„tata-moşu”.
– Tată-moşule, zise fetiţa, de ce zboară păsările?
– Fiindcă au aripi, răspunse bătrânul, sorbind-o din ochi.
– Da’, raţele n-au aripi? Ele de ce nu zboară?
– Zboară, zise băiatul, dar pe jos.
Bătrânul cuprinse într-o mână pe fată şi în cealaltă pe
băiat.
– O, voinicii moşului!…
Şi zâmbi pe sub mustăţi, şi îi privi cu atâta dragoste, că
ochii lui erau numai lumină şi binecuvântare.
– Tată-moşule, da’ cocorii un’ se duc când se duc?
– În ţara cocorilor.
– În ţara cocorilor?
– Da.
– Dar rândunelele un’ se duc când se duc?
– În ţara rândunelelor.
– În ţara rândunelelor?
– Da…
30
– Tată-moşule, aş vrea să-mi crească şi mie aripi şi să zbor sus de tot, până în slava cerului,
zise băiatul netezindu-i barba.
– Dacă ţi-or creşte ţie aripi, zise fata, mie să-mi prinzi o presură şi un sticlete.
– Da… hâ… hâ… ce fel… şi mie?
Fata se întristă.
Bătrânul o mângâie şi zise băiatului:
– Bine, să prinzi şi pentru tine, să prinzi şi pentru ea.
– Ţie două şi mie două… nu-i aşa, tată-moşule?
– Fireşte, ţie două, lui două şi mie una.
– Vrei şi tu, tată-moşule? întrebă băiatul, cu mândrie.
– Cum de nu? Mie un scatiu.
Ce fericiţi sunt!
Băiatul încălecă pe un genunchi şi fata pe altul. Bunicul îi joacă. Copiii bat din palme.
Bunicul le cântă „Măi cazace, căzăcele, ce caţi noaptea prin argele”…
O femeie uscăţivă intră pe poartă cu două doniţe de apă. Copiii tăcură din râs şi bunicul din
cântec. E muma lor şi fata lui. Cum îl văzu, începu:
– I… tată, şi d-ta… iar îi răzgâi… o să ţi să suie în cap…
Bunicul ridică mâna în sus, aducând deştele ca un preot care binecuvântează, şi zise prelung:
– Lăsaţi pe copii să vie la mine!
– Biiine, tată, biiine… dar ştii… o, bată-i focul de copii!…
Femeia intră în casă.
– Să-i bată norocul şi sănătatea, şopti moşul ca şi cum ar fi mustrat pe cineva, şi sărută în
creştetul capului şi pe unul, şi pe altul.
Şi iar începu râsul, şi jocul, şi cântecul.
Se osteni bunicul. Stătu din joc. Copiii începură să-l mângâie.
Din vorbă în vorbă, copiii se făcură stăpâni pe obrajii bunicului.
– Partea asta este a mea.
– Şi partea asta, a mea!
– Mustaţa asta este a mea.
– Şi asta, a mea!
La barbă se încurcară. Bunicul îi împăcă, zicându-le:
– Pe din două.
Şi copiii o şi despicară, cam repede, că bătrânul strânse din ochi.
– Jumătate mie.
– Şi jumătate mie.
Şi după ce o împărţiră frăţeşte, începu lauda.
Băiatul:
– Mustaţa mea e mai lungă.
Fata:
– Ba a mea e mai lungă!
Şi băiatul întinse de o mustaţă şi fata de alta, ba a lui, ba a ei să fie mai lungă.
Pe bunic îl trecură lacrimile, dar tăcu şi-i împăcă zicându-le:
– Amândouă sunt deopotrivă.
– Ş-a mea, ş-a ei!
– Ş-a mea, ş-a lui!
La obraji cearta se aprinse mai tare.
– Partea mea e mai frumoasă.
– Ba a mea, că e mai albă!
Bunicul zâmbi.
– Ba a mea, că e mai caldă!
– Ba a mea, că e mai dulce!
– Ba a mea, că nu e ca a ta!
– Ba a mea, că are un ochi mai verde!
31
– Ba a mea, că are un ochi şi mai verde!
Bunicul abia se ţinea de râs.
– Ba a mea!
– Ba a mea!
Şi băiatul, înfuriindu-se, trase o palmă în partea fetei. Fata ţipă, sări de pe genunchiul
bătrânului, se repezi şi trase o palmă în partea băiatului. Băiatul, cu lacrimile în ochi, sărută partea
lui, şi fata, suspinând pe a ei.
Mama lor ieşi pe uşă şi întrebă răstit:
– Ce e asta, viermi neadormiţi?!
Obrajii bunicului erau roşii şi calzi. Şi surâzând fericit, răspunse fie-sei:
– Lăsaţi-i pe copii să vie la mine!
Ion Luca Caragiale
Ion Luca Caragiale s-a născut la 1 februarie 1852, Haimanale,
care-i poartă astăzi numele, județul Prahova și a decedat în 1912 la
Berlin. A fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor,
director de teatru, comentator politic și ziarist român, de origine
greacă. Este considerat a fi cel mai mare dramaturg român și unul
dintre cei mai importanți scriitori români. Operele sale au reflectat cel
mai bine realitățile, limbajul și comportamentul românilor. A fost ales
membru al Academiei Române post-mortem.
Vizită …
de I.L. Caragiale
M-am dus la Sf. Ion să fac o vizită doamnei Maria Popescu, o veche prietină, ca s-o felicit
pentru onomastica unicului său fiu, Ionel Popescu, un copilaş foarte drăguţ de vreo opt anişori. N-am
voit să merg cu mâna goală şi i-am dus băieţelului o minge foarte mare de cauciuc şi foarte elastică.
Atenţiunea mea a făcut mare plăcere amicei mele şi mai ales copilului, pe care l-am găsit îmbrăcat ca
maior de roşiori în uniformă de mare ţinută. După formalităţile de rigoare, am început să convorbim
despre vreme, despre sorţii agriculturii – d. Popescu tatăl este mare agricultor – despre criză ş.cl (și
celelalte). Am observat doamnei Popescu că în anul acesta nu se prea vede la plimbare, la teatru, la
petreceri… Doamna mi-a răspuns că de la o vreme i se urăşte chiar unei femei cu petrecerile, mai
ales când are copii.
-Să-ţi spun drept, cât era Ionel mititel, mai mergea; acu, de când s-a făcut băiat mare, trebuie
să mă ocup eu de el; trebuie să-i fac educaţia. Şi nu ştiţi dv. bărbaţii cât timp îi ia unei femei educaţia
unui copil, mai ales când mama nu vrea să-l lase fără educaţie!
-Pe când doamna Popescu-mi expune părerile ei sănătoase în privinţa educaţiei copiilor,
auzim dintr-o odaie de alături o voce răguşită de femeie bătrână:
-Uite, coniţă, Ionel nu s-astâmpără!
-Ionel! strigă madam Popescu; Ionel! vin’ la mama!
Apoi, cătră mine încet:
-Nu ştii ce ştrengar se face… şi deştept… Dar vocea de dincolo adaogă:
32
-Coniţă ! uite Ionel! vrea să-mi răstoarne maşina !… Astâmpără-te, că te arzi!
-Ionel! strigă iar madam Popescu; Ionel ! vin’ la mama!
-Sări, coniţă! varsă spirtul! s-aprinde!
-Ionel! strigă iar mama, şi se scoală repede să meargă după el. Dar pe când vrea să iasă pe
uşe, apare micul maior de roşiori cu sabia scoasă şi-i opreşte trecerea, luând o poză foarte marţială.
Mama ia pe maiorul în braţe şi-l sărută…
-Nu ţi-am spus să nu te mai apropii de maşină când face cafea, că daca te-aprinzi, moare
mama? Vrei să moară mama?
-Dar – întrerup eu – pentru cine aţi poruncit cafea, madam. Popescu?
-Pentru dumneata.
-Da de ce vă mai supăraţi?
-Da ce supărare!
Madam Popescu mai sărută o dată dulce pe maioraşul, îl scuipă, să nu-l deoache, şi-l lasă jos.
El a pus sabia în teacă, salută milităreşte şi merge într-un colţ al salonului unde, pe două mese, pe
canapea, pe foteluri şi pe jos, stau grămădite fel de fel de jucării. Dintre toate, maiorul alege o
trâmbiţă şi o tobă. Atârnă toba de gât, suie pe un superb cal vânăt rotat, pune trâmbiţa la gură şi,
legănându-se călare, începe să bată toba cu o mână şi să sufle-n trâmbiţă. Madam Popescu îmi spune
ceva; eu n-aud nimica. Îi răspund totuşi că nu cred să mai ţie mult gerul aşa de aspru; ea n-aude
nimica.
-Ionel! Ionel!! Ionel!!! Du-te dincolo, mamă; spargi urechile dumnealui! Nu e frumos, când
sunt musafiri!
Iar eu, profitând de un moment când trâmbiţa şi toba tac, adaog:
-Şi pe urmă, d-ta eşti roşior, în cavalerie.
-Maior! strigă mândrul militar.
-Tocmai! zic eu. La cavalerie nu e tobă; şi maiorul nu cântă cu trâmbiţa; cu trâmbiţa cântă
numai gradele inferioare; maiorul comandă şi merge-n fruntea soldaţilor cu sabia scoasă.
Explicaţia mea prinde bine. Maiorul descalică, scoate de după gît toba, pe care o trânteşte cât colo;
asemenea şi trâmbiţa. Apoi începe să comande:
-Înainte! marş!
Şi cu sabia scoasă, începe să atace straşnic tot ce-ntâlneşte-n cale. În momentul acesta,
jupâneasa cea răguşită intră cu tava aducând dulceaţă şi cafele. Cum o vede, maiorul se opreşte o
clipă, ca şi cum ar vrea să se reculeagă fiind surprins de inamic. Clipa însă de reculegere trece ca o
clipă, şi maiorul, dând un răcnet suprem de asalt, se repede asupra inamicului. Inamicul dă un ţipăt
de desperare.
-Ţine-l, coniţă, că mă dă jos cu tava!
Madam Popescu se repede să taie drumul maiorului, care, în furia atacului, nu mai vede nimic
înaintea lui. Jupâneasa este salvată; dar madam Popescu, deoarece a avut imprudenţa să iasă din
neutralitate şi să intervie în război, primeşte în obraz, dedesubtul ochiului drept, o puternică lovitură
de spadă.
-Vezi? vezi, dacă faci nebunii? era să-mi scoţi ochiul… Ţi-ar fi plăcut să mă omori? Sărută-
mă, să-mi treacă şi să te iert!
Maiorul sare de gâtul mamei şi o sărută… Mamei îi trece; iar eu, după ce am luat dulceaţa,
mă pregătesc să sorb din cafea…
-Nu vă supără fumul de tutun? întreb eu pe madam Popescu.
-Vai de mine! la noi se fumează… Bărbatu-meu fumează… şi… dumnealui… mi se pare că-i
cam place.
33
Şi zicând „dumnealui”, mama mi-arată râzând pe domnul maior.
-A! zic eu, şi dumnealui?
-Da, da, dumnealui! să-l vezi ce caraghios e cu ţigara-n gură, să te prăpădeşti de râs… ca un
om mare…
-A! asta nu e bine, domnule maior, zic eu; tutunul este o otravă…
-Da tu de ce tragi? mă-ntrerupe maiorul lucrând cu lingura în cheseaua de dulceaţă…
-Ajunge, Ionel! destulă dulceaţă, mamă! iar te-apucă stomacul…
Maiorul ascultă, după ce mai ia încă vreo trei-patru linguriţe; apoi iese cu cheseaua în
vestibul.
-Unde te duci? întreabă mama.
-Viu acu! răspunde Ionel
După un moment, se-ntoarce cu cheseaua goală; o pune pe o masă, se apropie de mine, îmi ia
de pe mescioară tabacherea cu ţigarete regale, scoate una, o pune în gură şi mă salută milităreşte, ca
orice soldat care cere unui ţivil să-i împrumute foc. Eu nu ştiu ce trebuie să fac. Mama, râzând, îmi
face cu ochiul şi mă-ndeamnă să servesc pe domnul maior. Întind ţigareta mea, militarul o aprinde pe
a lui şi, fumând, ca orice militar, se plimbă foarte grav de colo până colo. Eu nu-l pot admira
îndestul, pe când mama îl scuipă, să nu-l deoache, şi îmi zice:
-Scuipă-l, să nu mi-l deochi!
Maiorul şi-a fumat ţigareta până la carton. Apoi se repede la mingea pe care i-am adus-o eu
şi-ncepe s-o trântească. Mingea sare până la policandrul din tavanul salonului, unde turbură grozav
liniştea ciucurilor de cristal.
-Ionel! astâmpără-te, mamă! Ai să spargi ceva… Vrei să mă superi? vrei să moară mama?
Dar maiorul s-a-ndârjit asupra ghiulelei săltătoare, care i-a scăpat din mână: o trânteşte cu
mult necaz de parchet. Eu aduc spre gură ceaşca, dar, vorba francezului, entre la coupe et les
lèvres… 4 mingea îmi zboară din mână ceaşca, opărindu-mă cu cafeaua, care se varsă pe pantalonii
mei de vizită, coloarea oului de raţă.
-Ai văzut ce-ai făcut?… Nu ţi-am spus să te-astâmperi… Vezi? ai supărat pe domnul!…
aldată n-o să-ţi mai aducă nici o jucărie! Apoi, întorcându-se către mine, cu multă bunătate:
-Nu e nimic! iese… Cafeaua nu pătează! iese cu niţică apă caldă!… Dar n-apucă să termine,
şi deodată o văd schimbându-se la faţă ca de o adâncă groază. Apoi dă un ţipăt şi, ridicându-se de pe
scaun:
-Ionel! mamă! ce ai?
Mă-ntorc şi văz pe maiorul, alb ca varul, cu ochii pierduţi şi cu drăgălaşa lui figură strâmbată.
Mama se repede spre el, dar până să facă un pas, maiorul cade lat.
-Vai de mine! ţipă mama. E rău copilului!… Ajutor! moare copilul!
Ridic pe maiorul, îi deschei repede mondirul la gât şi la piept.
-Nu-i nimica! zic eu. Apă rece!
Îl stropesc bine, pe când mama pierdută îşi smulge părul.
-Vezi, domnule maior? îl întreb eu după ce-şi mai vine în
fire; vezi? Nu ţi-am spus eu că tutunul nu e lucru bun? Aldată să nu
mai fumezi!
Am lăsat pe madam Popescu liniştită cu scumpul ei maior
afară din orice stare alarmantă, şi am ieşit. Mi-am pus şoşonii şi
paltonul şi am plecat. Când am ajuns acasă, am înţeles de ce
maiorul ieşise un moment cu cheseaua în vestibul — ca să-mi
toarne dulceaţă în şoşoni.
34
Hoţul de Tudor Arghezi
În cutia cu pălării vechi, sta un urs de
catifea. Dacă nu era galben ca floarea
soarelui, el ar fi fost fioros şi podul întreg ar
fi tremurat de frica lui. Aveam în pod: doi
berbeci năpârliţi, trei vaci fără picioare şi un
armăsar care sta în pod, fiindcă era de lemn
şi vopsit cu pensula verde. Dar era galben şi
culoarea asta micşorează seriozitatea
lucrurilor şi nu sperie pe nimeni şi au luat-o
florile pentru ele. Şi mai avea ursul doi ochi
de sticlă, care se uitau drept în tavan.
Domnişoara cusătoreasă, îmbrăcând ursul cu
şase petice croite frumos, cred că s-a înşelat
când a trebuit să-i puie şi ochii, greşind cutia
ochilor de urs şi luând dintr-o altă cutie doi
ochi de porumbel. Un urs se cere încruntat;
ursul nostru din pod se uita cu blândeţe.
Ursul stătuse jos în casă doi ani întregi
şi ajunsese atât de stricător încât am fost
nevoit să-l pun deoparte în singurătate şi el
se trezi în cutia cu pălării, numai după ce încercase zadarnic fel de fel de mijloace de
îndreptare. Croind ursul după faţa unei scurteici moştenită de la o cocoană bunică,
croitoreasa nu se gândise că fără să vrea, prin potrivirea mădularelor, îi dă nişte năravuri
pe care, nici scurteica, nici catifeaua nu le avuseră la timpul lor. Tatăl urşilor care umblă
nevăzut şi îngrijeşte în munte de copiii lui săpându-le peşteri, răsturnând iarba cât un
pietroi pe bârloage, spălându-i în somn, pieptănându-i şi tăindu-le unghiile cu un
fierăstrău de argint, face ce face şi trece şi pe la urşii de pâslă pentru copii şi le dă câte un
crâmpei de nărav.
Ursul nostru se nărăvise să fure şi nu altceva decât bomboane, ciocolată, fructe şi
rahat. Când Tătuţu aducea o cutie cu lucruri dulci, ursul mirosea şi golea numaidecât
cutia, fără să-l vadă nimeni.
- Cine a mâncat ciocolata?
- U`su, răspundea ridicând din umeri băiatul. Nu mai e.
- Dar cutia cu bomboane englezeşti?
- U`su, răspundeau fata şi băiatul.
Îl văzuseră amândoi. L-au prins de câteva ori cu cutiile în braţe fugind sub
canapea. L-au şi bătut. Odată i-au rupt o ureche de bumbac. De ani de zile ursul a mâncat
toată ciocolata, toată dulceaţa de zmeură şi de chitră, caisele verzi, nucile, şerbetul. Însă el
nu mânca tot borcanul. Lua câte puţin ca să nu se cunoască. Scotea câte un pumn de
bomboane, câţiva biscuiţi şi le mânca pe toate cu încetul.
Aşa s-a făcut că am trimis hoţul în pod ca să-l pedepsim şi să cruţăm dulciurile
copiilor. Însă el fură şi acum. Vine din pod. Noi nu l-am întânlit niciodată pe scară. Se
fereşte de noi, însă copiii l-au văzut de mai multe ori cum vine, cum deschide dulapul,
35
cum desface borcanele şi cutiile, cum le goleşte şi cum fuge îndărăt. De copii, ursul nu
vrea să se ferească.
Strămutarea lui în pod a fost cu atât mai binevenită, cu cât învăţase de la urs să
mănânce zahăr şi mielul cu părul creţ şi mingea. Şi de la miel a învăţat şi mingea să pape
dulceaţă furată, confeturi, cozonac şi prăjituri. Ba mi se pare că ursul niciodată nu a
mâncat ce mănâncă acum toate mingile care înconjoară borcanele şi cutiile şi sug din ele
tot.
Tătuţu nu bate ursul, nici mielul, nici mingile, pentru că el ştie că trebuie să crească
şi lasă dulapurile descuiate, cutiile cu capacul niţel ridicat, borcanele cu ţipla nelegată
pentru că mingile nu au degete ca să le deslege sfoara şi să descuie dulapul.
Totuşi într-o zi, Tătuţu o să se puie la pânda chiar în dulap. Când ursul şi mielul vor veni
cu linguriţa, cu lăbuţa, ca să se înfrupte, o să-l găsească pe Tătuţu între borcane. Şi atunci
nu ştiu care din trei va fugi mai repede speriat: mielul, ursul sau Tătuţul.