Seducătoarea din Florenţa, de Salman RushdieAm senzaţia, de mai mult timp, că am ocolit îndeajuns marii autori contemporani sau cel

puţin aflaţi în vogă în ultimul deceniu şi ar trebui să încep de undeva. Aşa că am profitat

zilele acestea, profitând de un dar frumos primit de la prieteni, şi am început lecturarea lui

Salman Rushdie cu „Seducătoarea din Florenţa”. Aşadar, mă aflu în prima incursiune în

opera marelui autor englez, fără să existe un sistem conform căruia îl voi citi, ocolind

deliberat şi recenziile altor persoane asupra scrierilor lui. Va fi aşadar o recenzie sinceră,

fără influenţe.

Salman Rushdie este atât de cunoscut încât nu are nevoie de o prezentare pe larg. Să

spunem doar că este de naţionalitate engleză, dar născut în India, ceea ce probabil are o

influenţă importantă în scrierile lui, cu precădere în această „Seducătoare din Florenţa”, a

cărei acţiune se petrece în parte şi în imperiul mogul al împăratului Jalaluddin Muhammad

Akbar. De asemenea, „Seducătoarea…” este ultimul lui roman ce a apărut în anul 2008 şi a

fost tradus şi publicat anul trecut şi în România, la editura Polirom.

În primul rând, „Seducătoarea din Florenţa” mi-a făcut impresia de basm, construit însă

după toate rigorile romanului modern. Tot ceea ce Rushdie ne istoriseşte prin intermediul

personajelor sale este o poveste despre Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene, despre mersul

peste şapte mări şi şapte ţări, despre căutarea adevăratei iubiri sau despre împăraţi şi

împărăţiile lor. Numai că totul este îmbrăcat frumos, cu bun gust, cu o linie melodică

perfectă şi cu mesaje puternice.

Să îl luăm ca prim exemplu pe împăratul Akbar. El deţine, pe de o parte, caracteristicile

normale pentru un mare împărat, cum ar fi teroarea impusă propriilor supuşi, spiritul

războinic care îl face să devină stăpânitorul unor mari teritorii, simţul datoriei şi al tradiţiei,

respectul datorat înaintaşilor sau iubirea pentru tot ceea ce este frumos (dovedit inclusiv

prin numărul mare de soţii din propriul harem). Are fobiile lui, propriile simpatii şi oameni

de încredere, are propriile curiozităţi, dar de la distanţă este un om normal, perfect

adaptabil funcţiei sale şi timpului pe care îl trăieşte. De câte ori se afla în capitala sa, Sikri,

dorea linişte profundă în jurul său, lucru care naşte atât confuzie, cât şi respect: „Ministrul

construcţiilor interzisese lucrările în perioadele în care împăratul se afla în noua capitală

imperială. Când împăratul era acolo, uneltele zidarilor trebuiau să tacă, tâmplarii nu băteau

niciun cui, zugravii, incrustătorii, cei care atârnau ţesături şi cei care sculptau paravane,

toţi dispăreau. În acel moment, se spune, toate erau învăluite în tihnă şi plăcere. Nu aveau

voie să se audă decât sunete de desfătare. Clopoţeii de la gleznele dansatoarelor răsunau

dulce, fântânile susurau şi muzica blajină a geniului Tansen plutea în văzduh. Împăratului i

se şopteau poezii la ureche, iar în curtea pentru jocul de table, joia se jucau alene multe

partide, cu sclave în loc de piese aşezate pe pardoseala transformată în suprafaţă de joc.

(…)

În majoritatea acestor Sikri-uri mai modeste nu prea era vreme de zăbavă, iar când

împăratul se întorcea acasă din războaie, porunca de linişte era resimţită în oraşul de noroi

ca o sufocare. Ciocurile găinilor trebuiau legate în momentul în care erau sacrificate ca nu

cumva să deranjeze odihna regelui regilor. Femeile care năşteau îşi înghiţeau ţipetele, iar

pantomima din piaţă era un soi de demenţă: „Când regele e aici, suntem cu toţii

înnebuniţi”, spuneau oamenii, adăugând rapid, căci spionii şi trădătorii se găseau peste tot,

„de bucurie”. Când împăratul o pornea din nou într-una din campaniile sale, atunci se

descuia temniţa muţeniei şi izbucneau trompete şi urale şi oamenii puteau n sfârşit să-şi

spună toate lucrurile care trebuiseră să le treacă sub tăcere luni în şir. Te iubesc. A murit

mama. Supa ta e grozavă. Dacă nu-mi dai înapoi banii pe care mi-i datorezi, am

să-ţi rup braţele de la coate. Dragul meu, şi eu te iubesc. Toate”.

În acelaşi timp, este un monarh modern şi ciudat pentru majoritatea supuşilor săi.

Imaginaţia lui a luat-o razna de mai mulţi ani. În primul rând, soţia sa favorită Jodha şi

împărăteasa tuturor este născută de mintea sa, care o ţine în viaţă şi care capătă suflet

datorită propriei dorinţe a împăratului, care astfel o impune ca fiind reală în faţa tuturor. Ea

ia decizii şi are putere asupra curtenilor, celorlalte soţii, deşi acestea o dispreţuieşte pentru

transparenţa fiinţei sale şi felului în care i-a luat mintea soţului lor.

În al doilea rând, este un împărat modern din punct de vedere al filosofiei personale. Nu

gândeşte simplu şi conservator, ci formează chiar un ordin al Noi Credinţe, un cerc al

filosofilor care se reunesc periodic într-un cort şi formează tabere în care dezbat, pe rând,

probleme esenţiale ale umanităţii. Nu întâmplător astfel, Akbar are deseori reflecţii asupra

aspectelor importante ale sufletului uman, ale filosofiei sau asupra dragostei. Religia este

de asemenea un lucru care este deseori discutat în Cortul Noii Credinţe, dar gândurile

ascunse ale împăratului nu sunt spuse aici pentru că ar determina o revoltă a spiritului într-

o lume totuşi conservatoare: „Voia, de exemplu, să afle de ce ţineau oamenii de o religie

nu pentru că era adevărată, ci pentru că era credinţa strămoşilor lor. Era credinţa doar o

tradiţie de familie, nu credinţă? Poate că nu exista nicio religie autentică, numai această

eternă moştenire. Iar greşelile pot fi lăsate moştenitorilor la fel de uşor precum virtuţile. Să

nu fi fost credinţa altceva decât o greşeală a străbunilor noştri?

Poate nu exista nicio religie autentică. Da, îşi dăduse voie să gândească aşa ceva.

Voia să poată spune ciuva despre bănuiala pe care o avea că oamenii îşi creaseră zeii şi nu

invers. Voia să poată spune că omul era în centrul tuturor lucrurilor, nu Dumnezeu. Omul

era la mijloc şi jos şi sus, omul era în faţă şi în spate şi pe margine, omul era şi înger, şi

demon, şi miracol, şi păcat, omul şi numai omul, aşa că de-acum înainte să nu se mai

construiască decât temple închinate umanităţii. Aceasta era ambiţia sa cea mai tainică: să

pună bazele religiei omului.”

Plimbarea printre gândurile oamenilor, sentimentele lor şi plăsmuirea unei lumi reale nu se

opreşte însă în India. Pasul următor pe care Rushdie îl propune cititorului este o întoarcere

în timp, povestită de acelaşi Mogor dell’Amore, în lumea pestriţă a oraşului Florenţa, pe

vremea când acesta era condus de către membrii familiei de Medici. Un mediu la fel de

colorat şi interesant ca cel al Indiei, cu familii numeroase şi curtezane la orice pas, cu

băieţi cu multe fantasme sau vrăjitoare arse pe rug, cu mari personalităţi care trec pe

lângă noi la fiecare pas: Michelangelo, Machiavelli, Rafaelo sau Amerigo Vespucci.

Însă splendoarea este adusă de legendara Qara Koz, care devine seducătoarea din Florenţa,

femeia care îndeplineşte fantasmele fiecărui bărbat şi îi înflăcărează imaginaţia,

considerată o adevărată vrăjitoare a timpului, cea care realizează minuni prin simpla ei

prezentă, iar oamenii sunt vindecaţi doar prin impregnarea cu parfumul ei misterios. Este

încă o modalitate prin care Rushdie îşi construieşte în acest roman un adevărat cult al

femeii, pentru că alături de atmosfera de basm prezentă în fiecare moment, cartea se

construieşte în jurul gingăşiei, forţei, prezenţei de spirit, influenţei femeii în lume. Şi nu

neapărat în lumea povestită, ci în lumea modernă, aşa cum o cunoaştem noi.

Puterea sau sentimentul provocat de ea nu îşi pierd nici aici senzaţia de mesaj al cărţii. În

jurul poveştilor de dragoste sau de preamărire a frumuseţii feminine, puterea monarhilor, a

ducilor sau a prinţilor este detaliată în mod minuţios şi poate constitui una dintre cheile

romanului, una importantă şi despre care se poate discuta pe larg, ca parte a unei recenzii

exhaustive: „Când un prinţ vine la putere, trebuie să facă tot ce e mai rău imediat, căci

după aceea toate acţiunile sale li se vor părea supuşilor drept o îmbunătăţire faţă de cum a

început”; iar auzind una ca asta, il Machia a tăcut gânditor şi, după un răstimp, a dat încet

din cap. „Groaznic”, i-a zis el lui Argalia, „dar adevărat”. (pg. 222) sau „Ducele Giuliano,

această odraslă inferioară a lui Lorenzo de Medici, avea cam treizeci şi cinci de ani, o faţă

lungă şi tristă şi arăta ca şi când sănătatea i-ar fi fost şubredă. N-avea să apuce

bătrâneţea. Fără îndoială că era un iubitor de literatură şi artă. Fără îndoială că era un om

cult şi inteligent. Ca urmare, un dezastru pe câmpul de luptă. Era mai bine să stea acasă şi

să lase bătăliile pe seama celor care ştiau să lupte, pentru care cultura însemna luptă, arta

– omor.” (pg. 269)

Ceea ce ni s-a părut de asemenea interesant este faptul că o carte de ficţiune, pentru că

asta este de fapt, are o bibliografie impresionantă, peste şase pagini de cărţi şi website-uri

din care autorul s-a inspirat sau a găsit fărâme de poveşti adevărate, peste şapte ani de

documentare serioasă asupra lucrurilor pe care dorea să le scrie. Ne putem gândi astfel că,

dacă îşi dorea cu adevărat, Rushdie putea găsi un subiect mult mai palpitant, cum ar fi

disputele din jurul lui Iisus, şi cu marea calitate literară a scrierii lui, putea deveni un nou

Dan Brown, dar de altă factură. Din fericire, nu a făcut asta şi, imbinând informaţia istorică

şi calitatea literară, îl putem asemui pe Rushdie cu Umberto Eco, iar „Seducătoarea din

Florenţa” cu „Numele trandafirului”. Un roman care aspiră spre perfecţiune.