• Simbolismul este un curent literar apărut în Franţa,ca reacţie împotriva parnasianismului, a romantismului retoric şi a

naturalismului,promovând conceptul de poezie modernă.În concepţia simboliştilor, descripţia rece, parnasiană, ca şi observaţia meticuloasă, naturalistă,

urmărind să decupeze “o felie de viaţă”, nu pot surprinde altceva decât o realitate superficială, o lume a aparenţelor. Considerat din

perspectiva social-istorică,simbolismul apare ca produs şi expresie a stării de spirit generate de agravarea contradicţiilor societăţii capitaliste

de la sfârşitul secolului al XIX-lea.• Termenul de „simbolism”provine din cuvântul grecesc „symbolon

” ,intrat în limbă prin filieră franceză.Simbolul este un substituent,el înlocuieşte expresia directă,vorbirea

noţională,mediind cunoaşterea pe calea analogiei şi a convenţiei.O dată cu evoluţia limbajului,simbolul a devenit tot mai complex, folosindu-se în toate domeniile culturii,iar în literatură este un

mod de constituire a imaginii artistice.

Trasaturi

Sugestia : simbolul se realizează prin sugestie,de aceea Baudelaire numea poezia „o specie de vrăjitorie evocatoare”.Rolul sugestiei în

realizarea simbolurilor este foarte mare.Mallarme susţine că „a numi un obiect este a suprima trei sferturi din plăcerea poemului”şi

adaugă „a sugera,iată visul!”.Urmând acest principiu,poeţii simbolişti nu descriu,nu narează,nu relatează.Ei resping

anacdotica ,fabula,reportajul.D. Anghel nu descrie florile,în volumul „În grădină”,nici Ştefan Petică fecioarele,în”Fecioara în alb” .Ei

comunică mai ales senzaţii (olfactive, vizuale) corespunzătoare unor stări sufleteşti.Ion Minulescu descrie corăbii mari,insule,faruri spre

a-şi exprima aluziv,pe cale de sugestie,dorul de călătorii,tentaţia depărtărilor.

• Corespondenţele sunt un mod de sondare,de luminare a zonelor ascunse ale realităţii.Ideea fundamentală a simbolismului constă în exprimarea unor raporturi între eul poetului(universul mic)şi

lume(universul mare)care se traduc la nivelul receptivităţii prin simboluri.Ele tind să exprime relaţiile ce există,pe baza unor afinităţi secrete,între părţile componente ale totului cosmic.În

categoria corespondenţelor intră şi analogiile dintre senzaţii,emoţii,imagini de naturi diferite.

• Muzica : Simboliştii vor plasa în lumea de obiecte şi fenomene starea de inefabil,de taină,care nu poate fi descrisă şi expusă,ci numai sugerată,astfel arta simbolistă se apropie atât de mult de muzică. Au pledat pentru muzică Verlaine-„muzica înainte de toate”,Mallarme-face distincţie între valoarea muzicală şi cea noţional-poetică a cuvintelor,Macedonski,pentru care „arta

versurilor este arta muzicii”.Cuvintele capătă nuanţe subtile,ele devin muzică.Câteva poezii simboliste au fost puse pe note-„Cânta

un matelot”a lui I. Minulescu,”Note de primăvară”a lui G. Bacovia. Este subliniată şi o muzică interioară la Bacovia, care a asimilat

muzica,în sensul că ea sugerează stări de spirit,în timp ce la Minulescu ea rămâne adesea exterioară.

• Prozodia : Marea invocaţie a simboliştilor în materie de prozodie o constituie introducerea în poezie a versului liber,însă nu toţi poeţii

simbolişti au renunţat la versificaţia clasică(Mallarme,Verlaine,Rimbaud).În Franţa versul liber a fost

introdus de Gustave Kahn. Poemul „Hinov”al lui Macedonski renunţă la versul liber,sub motivul că aceasta prezintă pericolul

alunecării spre proza ritmică.În poezia românească versul liber se deosebeşte la Ov. Densusian,I. Minulescu,T. Arghezi,L. Blaga.

Poeţii simbolişti au dat importanţă problemelor de formă,ritm,creând cele mai savante armonii verbale,pauze,asonanţe şi refrenuri. Eminescianizat la început,sentimental,decorativ,stilizat,simbolismul românesc dobândeşte

o nuanţă expresionistă în unele versuri ale lui Bacovia şi Săulescu.

Teme si motive

• Motivul singurătăţii descinde din romantism.În simbolism el îşi pierde grandoarea,nu este clamat,devine elegiac şi intim.Ştefan

Petică îi dă o dimensiune tragică:”Bătui la porţile străine,/Şi-nchise poeţile-au rămas”.Nota de singurătate este îmbogăţită cu melancolia

tăcerii,cu gesturi nehotărâte,cu tristeţi apăsătoare,la D. Anghel.Bacovia se simte pribeag pe pământ,odaia îl sufocă precum

sicriul.O cauză a exvitabilităţii şi a agitaţiei este starea de gol în care liniştea devine apăsătoare sau provoacă stări nelămurite:”Eu stau,şi

mă duc şi mă-ntorc”,”Stau singur în cavou”, ”Singur,singur.singur”,”Eu singur cu umbra”.Efectul singurătăţii

este melancolia şi spleen-ul,”Motivul spleen-ului presupune un amestec de plictiseală profundă,dezolare şi tristeţe abstractă,fără ca

poetul să ajungă la decepţie şi pesimism propriu-zis,ca în romantism”(Lidia Bote).

• În literatura universală,spleen-ul simbolist a fost exprimat pentru întâia dată de Baudelaire. Lidia Bote consideră spleen-ul poeţilor

simbolişti români ca o prelungire a dorului poeziei populare,complicat însă la nivelul existenţei urbane. Ştefan Petică scrie:”Mi-e dor de-un cântec plin de jale,/De-o adiere parfumată”.

Simbolismul cultivă un rafinament al senzaţiilor şi al emoţiilor,obţinut prin poetizarea vieţii urbane sau transfigurarea unor tărâmuri exotice,necunoscute.Starea este de reverie,poeţii

simbolişti sunt atraşi,în evadările lor,de mister,de dorinţa de a se elibera din mediul închis,apăsător.

• Evadările, tentaţia avântării spre mari depărtări cu miraje şi tărâmuri misterioase, într-o imagistică imprecisă,costituie o

adevărată categorie tematică în simbolismul românesc.Reprezentativ în acest sens este I. Minulescu,poet al marilor plecări,cu obsesia exotismului,atracţia către zonele sudului,tropicale sau extrem-

orientale,cu vegetaţii luxuriante.Marea plecare o iniţiază însă,în poezia noastră,Macedonski:”Întindeţi pânzele, băieţii.../Un vânt subţire se ridică,/Albastra mare se despică”.

Exotismul se realizează şi prin vocaţia pentru atmosfera de legendă şi de mister,poeţii manifestând interes pentru feeria de ev mediu.Pe de altă

parte,în scrieri ca poemul dramatic”Solii păcii”(Şt. Petică)şi poezia „Cu sufletul şi noaptea” (M.Săulescu)se realizeză fuziuni ale simbolismului cu

basmul,inspiraţia fiind autohtonizată.• Natura : Spre deosebire de poezia romantică,natura nu mai este

subiect,ci stare sufletească,exprimată muzical ori cromatic,sau decor. Astfel, parcul, grădina, statuile,orizonturile marine sunt

prezentate static.În jurul obiectelor plutesc muzica şi parfumul,în spaţii nedefinite,ca şi în poezia lui Baudelaire;poeţii îşi propun să

dezvăluie „corespondenţele”din natură.Simboliştii cântă amurgurile subordonate stărilor afective;tonul unora este însă explicativ:Şt.

Petică mărturiseşte că,aşa cum se stinge seninul zilei „aşa pierit-a căldura altor zile bune”. Bacovia devine un „liric al

culorilor”,audiţiile lui sunt colorate(sinestezie).Natura lui Bacovia este aparent statică,însă în realitate toamna

plânsul,golul,somnul,frigul,căldura,râsul,ploaia se mişcă întocmai fiinţelor vii.

• Culorile dominante sunt cenuşiul,negrul,albul;culorile obsesiei; roşul,violetul, galbenul,expresii ale stărilor anxioase.

• Motivul ploii: începând cu Macedonski(„Cântecul ploaiei”)-şi al toamnei apare la toţi simboliştii.Critica a semnalat ecouri

eminesciene în poezia toamnei.Sonetele lui Eminescu în care toamna constituie prilej de aduceri aminte,într-o lumină

sură,filtrată de soare,se prelungesc în poezia lui Şt. Petică: „O,lasă toamna care piere/Graiul dulcilor poveşte”. Poezia toamnei va

excela însă în lirica bacoviană,copleşind întregul univers. Sentimentul ploii aduce stări depresive:”Ce

melancolie,/Plouă,plouă,plouă”,până la enervarea exasperantă:”O bolnavă fată vecină răcneşte la ploaie râzând”. La I.

Minulescu,sentimentul ploii intră în analogie cu existenţa stereotipă: ”Umede de-atâta ploaie,/Orăşeni pe trotuare/Par păpuşi

automate...”.Alteori,la I. Minulescu,îşi face loc nota jovială,uşor estetizată şi exterioară:”Plouă gris ca-într-o stampă japoneză”. De la tratarea anecdotică până la trăirea dramatică,cu descoperirea

sentimentului „târziului”şi al ”pustiului”, pulverizând categoriile de spaţiu şi timp,se dezvăluie drama nerealizării(„Târziu clavirul

moare”,”cântecul geme târziu”,”va fi târziu în ziua aceea”,”şi tare-i târziu şi n-am mai murit”,”s-asculţi pustiul”,”pierdut în muzeul

pustiu”,”pierdut într-o provincie pustie”-G. Bacovia).• Iubirea : Simboliştii nu încadrează tematica iubirii în contextul

naturii.Cele două elemente nu formează,ca la romantici,un tot.Poeţii vor găsi însă corespondenţe în comunicarea

sentimentelor.Ei vor exprima uneori şi direct sentimentul,implicând trăiri intense,manifestate prin reacţii vitaliste(Macedonski)sau

maladive(Bacovia). Predilecţia pentru parfumuri şi muzică este de ordin vital .

Al. Macedonski publică,în 1886,în „La Walonie”,o poezie,”Nevroză”,şi pe urmele lui,Şt. Petică,N. Davidescu,I. Minulescu scriu şi ei „nevroze”.

Erotica simbolistă,pe lângă motivul nevrozei,implică şi un univers floral.Femeia este hieratică,se mişcă într-o lume dematerializată sau

nostalgia prezenţei ei deşteaptă senzaţii olfactive,ca la Şt. Petică,pentru care făptura iubită este „o rază parfumată”. Un univers floral bine

cunoscut aduce volumul „În grădină”,a lui D. Anghel;florile amintesc de cei morţi,de statornicia în dragoste.

• În poezia de dragoste,Bacovia păstrează ecouri eminesciene sau,gesticulând,râsul se amestecă cu

plânsul;alcoolul,tremurul,suspiciunea,spaima,nevoia de ocrotire îşi fac loc pe rând:”Deschide,dă drumul,adorato,/Cu crengi şi foi uscate am venit”, ”Ascultă,tu,bine iubito,/Nu plânge şi nu-ţi fie teamă,/Ascultă,cum greu,din adâncuri,/Pământul la dânsul ne

cheamă”.Este subliniată latura intimistă a poeziei de dragoste,prin prezenţa obiectelor-întâlnită mai întâi la Macedonski şi cultivată mai apoi de D. Anghel, ,I. Pilat,I. Minulescu.Apar, astfel, odaia,

tablourile ,scrinul,biblioteca.• Instrumentele muzicale Simbolismul aduce în poezie o gamă de

instrumente muzicale,realizând corespondenţe între emoţie şi instrumentul muzical:vioara,violina exprimă emoţii grave;clavirul-

tristeţea şi sentimentul desperat al iubirii;;fluierul este funebru;fanfara trezeşte melancolii; pianina, melancolia constituie motive uneori exterioare,decorative,alteori vor intra în substanţă şi în atmosfera generală a poeziei.La noi,Şt. Petică evocă mai toate

instrumentele muzicale;vioară,mandolină,pian,harfă. I. Minulescu percepe muzica sentimental,iar Bacovia,grav,dezvăluindu-ne stări nevrotice:”Iubita cântă-un marş funebru.../Ea plânge,şi-a căzut pe

clape,/Şi geme greu ca în delir.../În dezacord clavirul moare”.Culorile sunt în corespondenţă cu instrumentele

muzicale,pelicula este o pictură parfumată a primăverii;amurgul însoţeşte cântecul viorilor(Şt. Petică-„Când viorile tăcură”).

Simbolismul european

• Numele curentului a fost dat de poetul Jean Moreas,care în 1886,a publicat un celebru articol-manifest,”Le symbolisme”.În acelaşi an

s-a constituit gruparea care s-a autointitulat „simbolist㔺i în fruntea căreia s-a găsit poetul Stephane Mallarme.Tot atunci,Rene

Ghil înfiinţează şcoala „simbolist-armonistă”, devenită apoi „filozofico-instrumentistă”.Alţi poeţi de orientare antiparnasiană îl considerau şef de şcoală pe Paul Verlaire;ei şi-au luat,în semn de

sfidare,numele de „decadenţi”.Reprezentanţi de frunte ai decadenţilor sunt Arthur Rimbaud,Tristan Corbiere,Jules

Laforgue.Aceşti poeti şi mulţi alţii începuseră să scrie cu mult înainte de constituirea grupărilor în care s-au încadrat.

Astfel ,elemente ale curentului simbolist au luat naştere nu în 1886,ci mult mai devreme, cuprinzând pe toţi poeţii de orientare

antiparnasiană,uniţi în efortul de a descoperi esenţa poeziei.• Simboliştii belgieni de expresie franceză prezintă un deosebit interes

prin creaţia lor poetică(Emile Verhaeren, Rene Ghil), dar şi prin tentativele de a scrie proză simbolistă(Georges Rodenbach-romanele « Bruges » şi «  Clopotarul») sau dramaturgie (Maurice Maeterlink-

piesele « Pelleas » şi « Melisanda »)• Simbolismul pătrunde mai târziu în ţările europene cu tradiţie culturală puternică (Anglia, Spania, Italia), precum şi în ţările din

centrul şi sud-estul european unde generează şcoli naţionale:simbolism polonez, maghiar, românesc.

Charles Baudelaire:(1821-1867)

precursorul poeziei simboliste

• Ilustru poet francez,considerat (cu volumul de versuri „Florile răului”, întemeietorul poeziei moderne.Opera sa mai cuprinde

„Spleenurile Parisului”, „Paradisurile artificiale” şi „Curiozităţi estetice” (critica de artă).

• Charles Baudelaire se situează la răspântia din care poezia se desparte de romantism, alegând definitv calea

modernismului.Simboliştii şi-l revendică drept precursor, biografia şi opera lui întruchipând perfect mitul „poetului blestemat”.Viaţa de

boem a lui Baudelaire ilustrează revolta împotriva societăţii şi revanşa artistului, conştient de propria superioritate faţă de spiritul

burghez.• Baudelaire încalcă flagrant principiile estetice ale epocii când conferă alt scop artei: explorarea părţii ascunse a lumii, dezvăluirea

impalpabilului, depăşirea aparenţelor şi sondarea adâncimilor

universului.În mod deliberat, poetul caută o „estetică a profunzimilor”.

• Metafora obsesivă a creaţiei sale este abisul „le gouffre”, iar coordonatele fundamentale ale viziunii sale sunt: adâncul, oceanul, marea, infernul.Imagini ale vidului(golul, prăpastia) apar cu mare frecvenţă în universul săn poetic şi sugerează stari de disperare, de

aliernare şi de cădere în absurd.• „În vocea sa se auzeau italice si majuscule initiale.Gesturile sale

erau încete, rare, sobre, ţineau mâinile apropiate de trup, căci avea oroare de gesticulaţia meridională.Nu-i plăcea nici vorbirea volubilă, iar răceala britanică i se părea de bun-gust.Despre

Baudelaire se poate că era un dandy rătăcit în mijlocul boemei…”(Teophile Gautier)

„Atât moral cât şi fizic, am avut mereu senzaţia abisului, nu numai abisul somnului, dar şi abisul acţiunii, al visului, al amintirii,al regretului şi al

remuşcării, al frumosului, al numărului…Acum mă simt tot timpul ameţit”(Charles Baudelaire)

• În “Structura liricii moderne”, Hugo Friedrich constata: “ o trăsătură fundamentală a lui Baudelaire e disciplina sa spirituală şi

claritatea conştiinţei sale artistice. El întruneşte geniul poetic şi inteligenţa critică. Concepţiile despre procesul poetic stau pe aceeaşi

treaptă cu poezia însăşi…de altfel, aceste concepţii au avut mai multă influenţă asupra epocii următoare decât lirica sa”.

CORESPUNDERI

„Natura e un templu ai cărui stâlpi trăiescŞi scot adesea tulburi cuvinte ca-ntr-o ceaţăPrin codri de simboluri petrece omu-n viaţă

Şi toate-l cercetează cu glas prietenesc.

Cu nişte lungi ecouri unite-n depărtareÎntr-un acord în care mari taine se ascund,Ca noaptea sau lumina, adânc, fără hotare,

Parfum, culoare, sunet se-ngână şi-şi răspund.”

Stéphane Mallarmé (1842-1898)

De la parnasianism la simbolism

• Aşa cum creaţia lui E.A. Poe a avut un rol modelator pentru Baudelaire, „Florile răului” împlinesc o funcţie similară în cazul lui Mallarmé, care intuieşte linia de continuitate, ştiind că poezia nouă

trebuie să continuie revoluţia începută de Baudelaire în planul limbajului, unde trebuie să inventeze o limbă a poeziei, mai exact, o

limbă numai şi numai a poeziei.• Mallarmé a trecut printr-o criza spirituală de mare intensitate în

1866, din care iese mărturisind că, dupa ce a găsit Neantul, a găsit Frumosul.Aşadar, Neantul nu este capăt, ci punct de plecare. Ca şi

Baudelaire, crede că, prin analogii, poetul transcede realităţile cotidiene şi ajunge la o esenţă ideală.

• Imaginile recurente în imaginarul poetic mallarmmean(evantaiul, pasărea, oglinda, lebăda) nu sunt „zugrăvite” sau „descrise” în

manieră parnasiană, ci devin aluzii, sugestii, simboluri.• În plan poetic, se produce o reinventare a lumii şi a cuvântului, proces pe care Mallarmé l-a numit „transpunere”(transposition).Ca

să obţină efectele aluzive şi sugestive, poetul işi ia libertatea dislocării sintaxei consacrate de uzul limbii.De aici provine impresia

de ermetism a poeziei lui, fraza poetică nu are obişnuinta liniaritate, ci apare ca o construcţie in arabesc.Astfel, lectura este dominată de

incertitudine şi ambiguitate.• Printre operele sale cele mai reprezentative se numără „Irodiada”,

„După-amiaza unui faun”, ca şi poemul în proză „Igitur”.• „Era profesor de engleză undeva în provincie, dar coresponda regulat cu Parisul.A publicat în „Parnas”, versuri de o noutate care

a scandalizat jurnalele.Nu s-a sinchisit de nimic, pentru a fi pe placul delicaţilor, căci era cel mai greu de mulţumit dintre toţi

delicaţii.Rău primit de critică, acest rar poet va supravieţui atâta timp cât va exista o limbă franceză care să mărturisească despre

uriaşele sale eforturi.”(Paul Verlaine)

BRIZA MARINA

„Mâhnită-i toată carnea, iar cărţile, citite.Să fug!Să fug aiurea!Sunt păsări fericite

Să zboare între ceruri şi spume neperechi!Nimic, nici oglindite-n priviri grădini prea-vechi

În calea unei inimi care închină măriiO, nopţi!nici ocrotite, de răul călimării,

Foi, goale-n clar de lampă, de către propriul albNici tânăra femeie, la sân cu prunc rozalb.

Tot am să plec!Fregată-n tresalt de mari pavoaze,Sus ancora spre darnici atoli şi blânde oaze!”

Paul Verlaine (1844-1896)

Afirmarea noii sensibilităţi poetice

• Reprezentant de seamă al simbolismului francez, preocupat de muzicalitatea cuvântului şi de valoarea lui magico-evocativă.Este

autorul unor volume de versuri ca: „Poeme saturniene”, „Serbările galante”, „Cântecul bun”, „Cândva şi odinioară”, „Înţelepciune”.

• Simbolismul îşi structurează liniile de forţă pe un fundal de criză profundă prin care trece Franţa:războaiele franco-germane si Comuna din Paris.Agravarea crizei face imposibilă orice fel de

compensaţie în plan literar: romantismul şi parnasianismul nu le puteau oferi în poezie, realismul şi naturalismul-în proză.

• Paul Verlaine face primul gest decisiv, asumându-şi destinul generaţiei sale: concepe şi scrie „Artă poetică”, pune în circulaţie

textul în mediul boem al cafenelelor literare unde se întâlneau frecvent artiştii, formulând astfel noua poetică simbolistă.Verlaine va intra în legenda literară care însoţeşte mişcarea simbolist, iar

secvenţe din „Arta poetică” devin sintagme-reper pentru construirea identităţii simbolismului.

• „Nimeni n-a fost mai puţin teoretician ca el, mai puţin preocupat de ambiţiile estetice şi filosofice ale contemporanilor săi, mai puţin alchimist( ca de pildă Mallarmé), mai puţin vizionar şi profet (ca

Rimbaud).El s-a născut pentru a duce la perfecţiune lirismul intim şi sentimentul…” (Marcel Raymond)

SPLEEN„Aprinşi erau toţi trandafirii

Si iedera cu totul neagră.

Sunt pradă deznădăjduirii,De cum te mişti, iubire dragă.

Prea verde marea, prea gingaşAzurul, mult prea dulce briza”

Arthur Rimbaud (1854-1891)

Revoltă absolută

• Arthur Rimbaud realizează cea mai îndrazneaţă tentativă de schimbare a lumii prin poezie.El vede esenţa prometeică a poetului

„tâlhar care fură focul” şi îi atribuie acestuia un rost suprem să pătrundă în tărâmul invizibilului, sondând straturile cele mai

adânci ale necunoscutului.• În acest scop, Rimbaud caută căile de acces: se apropie de

pitagorism şi de orfism, se îndreaptă spre filozofiile orientale(doctrine hinduse, budism, zen) spre alchimie şi Cabală, se lasă atras de filozofia ocultă şi de scrierile ezoterice.Are convingerea că printr-o asemenea cunoaştere, dobândeşte puteri supranaturale. Ieşind din perimetrul raţiunii, folosind „dereglarea voită a tuturor

simţurilor”, poetul pătrunde în irealitatea care îi provoacă stări stranii, viziuni, care îl duc în pragul nebuniei şi al

morţii.Renunţarea la poezie se poate explica şi ca un gest de autosalvare, determinat de neputinţa de a mai suporta asemenea

exaltări şi halucinaţii.

• Creaţia poetică a lui Rimbaud, realizată într-un timp concentrat şi plin de evenimente istorice şi biografice (1870-1874), marchează

sfârşitul poeziei tradiţionale şi al limbajului poetic consacrat.• Arthur Rimbaud enunţă prin celebra formulă „Je est un autre” (Eu

este altul), tărâmul pe care îl va explora poezia modernă: abisul propriu, meandrele interioare.Titlurile ciclurilor de poezii indică

limpede vizionarismul rimbaldian: „Corabia beată”, „Un anotimp în Infern”, „Iluminări”.

• „Strălucirea lui, aceea a unui meteor aprins fără alt motiv decât propria-i prezenţă, ţâşnind de unul singur pentru a se stinge

apoi.Apariţia acestui trecător colosal n-a fost pregătită de nici o împrejurare literară.”(Stéphane Mallarmé)

VOCALE„A brun, E alb,I roşu, U verde- O vânăt.OareVoiu şti cândva geneza de taină sa v-o spun?

A, brâu catifelat de muşte-n roiuri, brunCe zumzăe pe câte vreo proaspătă duhoare.

Golf greu de umbră.E, alb abur, albe pânzeGheţar cu lănci de sclipăt, regi albi, corole-n vânt.

I, purpuri, sânge ftizic, superbe guri râzândDe furii, de beţie sau de căinţi pătrunse.”

SIMBOLISMUL ROMANESC

• Începuturile simbolismului românesc coincid cu începuturile simbolismului francez.Sincronizarea are mai multe cauze: o

generaţie nouă se arată receptivă faţă de efervescenţa mediilor artistice pariziene.O nouă conştiinţă a condiţiei artei şi a artistului

apare la poeţii români care studiază la Paris sau călătoresc in Franţa (Ion Minulescu, Dimitrie Anghel) şi se familiarizează cu

noul spirit al sfarşitului de secol al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.

• În 1880, simultan cu întâlnirile patronate de Mallarme la Paris, tânărul Macedonski, ca deschizător de drum, editează la Bucureşti

revista „Literatorul”, în care îşi publică atât articole teoretice („Despre logica poeziei”), cât şi creaţii experimentale: prima poezie

în vers liber din literatura română („Hinov”), armonii imitative („Înmormântarea şi toate sunetele clopotului”)

• În 1886, când Jean Moreas consacra, printr-un celebru manifest literar, mişcarea şi numele simbolismului, Macedonski publică versuri în limba franceză, în revista „La Wallonie”, condusă de

Albert Mockel, admirator şi discipol al lui Mallarme.

• Eforturile lui Alexandru Macedonski de a impune noul curent, pe care-l numea „simbolism instrumentalist”, se îndreaptă în mai

multe direcţii: publică articole teoretice în „Literatorul”, semnate de el însuşi sau de unii discipoli;afirmă o nouă identitate faţă de poezie, cu riscul de a fi neînţeles sau de a fi considerat ridicol.

Reprezentanţi• Etapele simbolismului acoperă o perioadă îndelungată, de la

primele experimente ale lui Alexandru Macedonski, până la reprezentanţii târzii, ca Nicolae Davidescu.

• După etapa de început, tutelată de Macedonski, în cenaclu apar primii poeţi simbolişti:Ştefan Petică, Mircea Demetriade, Alexandru Obedenaru, Traian Demetrescu, Iulia C. Săvescu,Dimitrie Anghel.

Trăsăturile liricii lui Macedonski:

• Iniţiatorul unei direcţii poetice şi estetice noi, originale- poezia modernă;

• Sinteză între tradiţie şi inovaţie;• Pasiune pentru forme, culori şi sunete;

• Magician al cuvintelor;• Inovator al versificaţiei, al vocabularului poetic în care introduce

neologismul;• Romantic prin structură, clasic, parnasian, simbolist;

• Dragostea pentru frumos, pentru cei umili;• Euforii creatoare;

RONDELUL ROZELOR CE MOR„ E vremea rozelor ce mor,

Mor în grădini, şi mor şi-n mine --

Şi-au fost atât de viaţă pline,Şi azi se sting aşa uşor.

În tot, se simte un fior, O jale e în orişicine.

E vremea rozelor ce mor -- Mor în grădini, şi mor şi-n mine.”

• Trăsăturile liricii lui Ştefan Petică:

• Simţ deosebit pentru pauze şi tăceri muzicale;• Melancolie-influenţa lui Verlaine;

• Armonia în cuvinte de o sonoritate amplă;• „beţia” de parfumuri-senzualitate maladiva;

• tragic, fatalitate, damnare;• stări morbide;

• Fuziunea între simbolism şi basm;• Sentimentul diafanului,fragilului.

• Trăsăturile liricii lui Dimitrie Anghel:

• rafinamentul;• refugiu în fantezie şi vis;

• aspiraţia spre frumos;• protest împotriva societăţii;

• intimism muzical;• anecdotica simbolistă.

XIde St. Petică

“Serbare sgomotoasăCa-n bâlci, decor banal;

O boltă luminoasă

Scăldată-n aur pal.

Pe culmea azurieChiar soarele de-aramă

Se pare-o jucărieDe proastă melodramă.”

Curcubeul

de D.Anghel

“Ce schimbatoare e la munteLumina, cat ai scapara,

Un curcubeu a-ntins o punteDin casa mea pan’ la a ta.

Si-un gand, un gand nebun imi vine!- Asa-s poetii uneori –

Sa ma avant pana la tinePe puntea asta de culori.”

• A doua etapă o constituie direcţia pseudosimbolistă din jurul revistei “Viaţă nouă”, condusă de Ovid Densuşianu, care cultivă

programatic poezia oraşului, în opoziţie cu sămănătorismul obsedat de universul rural.

• A treia etapă valorifică inovaţiile formale aduse de simbolism,-mai puţin însăşi viziunea poetică- având ca reprezentant pe Ion

Minulescu.

Trăsăturile liricii lui Ion Minulescu:

• Tentativa verlainiană de a compune romanţe;• Corespondenţe;• Gesturi teatrale;

• Limbaj abundent şi fluent;

• Enigmaticul, exotismul, jovialitatea;• Persiflarea romanţei;

• Gust decadent;• Policromie;

• Nostalgia călătoriilor in necunoscut;• Declamatoriul.

ROMANTA NEGATIVA

“N-a fost nimic din ce-a putut să fie,Şi ce-a putut să fie s-a sfârşit...N-a fost decât o scurtă nebunie

Ce-a-nsângerat o lamă, lucioasă, de cuţit!...N-am fost decât doi călători cu trenul,

Ce ne-am urcat în tren fără ticheteŞi fără nici un alt bagaj decât refrenulSemnalului de-alarmă din perete!..”

• A patra etapă realizează sinteza temelor şi motivelor, contaminată însă de elemente ale altor mişcări literare, expresionismul în primul

rând.George Bacovia, exponentul ultimei etape, ilustrează la un nivel artistic, superior simbolismul, în primele două volume, dar

depăşeşte ulterior coordonatele acestui curent.

• Trăsăturile liricii lui George Bacovia:

• Atitudine nonconformistă, de frondă şi epatare;• Postură de damnat;

• Revoltă împotriva existenţei urâtului;• O lume a vidului, a inadaptării;

• O atmosferă sumbră;• Simboluri dure, asociaţii stranii în tonalităţi depresive;

• Izolarea dezarmantă;• Picturalitatea simbolistă,culori obsesive;

• Dispoziţia sufletească muzicală;• Concentrarea exprimării.

CRIZE

“Tristă, după un copac, pe câmpStă luna palidă, pustie -

De vânt se clatină copacul -Şi simt fiori de nebunie.

O umbră mormăind păşeşte...E om... atât, şi e destul...

Şi-acum ne-om gâtui tovarăşi:El - om flămând, eu - om sătul.

Dar vezi... m-a ocolit acuma...El s-a temut mai mult, mai mult, - săracul...

Pe luna palidă, pustie,De vânt se clatină copacul...”

BIBLIOGRAFIE:

Adriana Iliescu, “Poezia simbolistă românească”, Editura “Minerva”, Bucureşti,1985

Ioan Mihuţ, “Simbolism.Modernism.Avangardism”, Editura “Didactică şi pedagogică”, Bucureşti, 1976

G. Bădărău, “Simbolismul”,Editura “Institutul european”,Iaşi,2005 M. Raymond, “De la Baudelaire la suprarealism”, Editura

“Univers”,Bucureşti,1998 Lidia Bote, “Simbolismul românesc”, Editura “Pentru literatură”,

Bucureşti,1966 Matei Călinescu, “Conceptul modern de poezie”,Editura “Paralela

45”,Bucureşti,1975