Upload
mariuta-mindrila
View
326
Download
5
Embed Size (px)
DESCRIPTION
structura administratiei publice din Olanda
Citation preview
UNIVERSIATTEA DE STAT DIN MOLDOVA
FACULTATEA RELATII INTERNATIONALE
STIINTE POLITICE SI ADMINISTRATIVE
Catedra Stiinte administrative
REFERAT
disciplina
SISTEME ADMINISTRATIVE COMPARATE
Tema : SISTEMUL ADMINISTRATIV DIN OLANDA
A masterandului Talpa Gheorghi, anul I,
Program Politici si servicii publice
Coordonator : Vladimir Bors,
dr. conf. univ.
Chisinau, 2013
CUPRINS
1. Istorie
2. Particulatitatile si dezvoltarea dreptului administrativ olandez
3. Structurile administrative
3.1 Prezentarea particularitatilor Parlamentului Olandez
3.2 Institutia sefului statului
3.3 Administratia publica centrala
4. Principiile de organiyare si functionare a administratiei publice locale
5. Functia publica
Bibliografie
2
1. Istorie
Țările de Jos (denumite informal Olanda după una din regiunile lor; în neerlandeză Nederland, în
frizonă Nederlân) este o monarhie constituțională, stat membru fondator al Beneluxului și al Uniunii
Europene, situat în nord-vestul Europei în vecinătatea Mării Nordului, Belgiei și Germaniei, incluzând
alături de Regatul Țărilor de Jos și câteva colonii.
Numele colocvial de Olanda, sub care mai sunt cunoscute Țările de Jos, acoperă însă doar o
parte din teritoriul țării, anume provinciile Olanda de Nord și Olanda de Sud. Locuitorii Țărilor de Jos
sunt numiți în engleză Dutch, nume derivat de la aceeași rădăcină ca germană deutsch, adică
"germani". Limba neerlandeză este forma literară a germanei plate, limba vorbită ca dialect în nordul
Germaniei.
Un sfert din teritoriul Țărilor de Jos se află sub nivelul mării cu altitudine medie, statul având
cea mai joasă altitudine din lume. De asemenea este una dintre țările cele mai dens populate din lume.
Este cunoscută pentru digurile, morile și lalelele sale, dar și pentru toleranța sa pe plan social. Este
membră NATO și UE. Pe teritoriul său se află sediul Curții Penale Internaționale
Capitala Țărilor de Jos este Amsterdam. Amsterdam este capitala oficială conform Constituției.
La Haga (neerlandeză Den Haag, sau oficial ’s-Gravenhage) se află sediul guvernului, reședința
regală, precum și cea mai mare parte a ambasadelor.
Sub Carol Quintul, împărat al Sfântului Imperiu Roman și rege al Spaniei, regiunea face parte
din cele 17 Provincii ale Țărilor de Jos, care includeau și Belgia actuală. După ce și-a obținut
independența în 1648, Olanda a devenit o mare putere maritimă și economică în secolul XVII.
Această perioadă, în timpul căreia Olanda și-a creat colonii și dependențe în lume este cunoscută ca și secolul de aur.
După ce a fost integrată în Imperiul Francez de Napoleon, în 1815 prin Congresul de la Viena a
fost creat un Regat împreună cu Belgia și Luxemburg. Belgienii au devenit independenți începând cu
1830, ca și luxemburghezii.
Una dintre Țările de Jos, Olanda nu are o istorie unificată până în secolul al XV-lea. Regiunea
vestică a Rinului, formată ca parte a provinciei romane a Germaniei de Jos, a fost locuită de către
Batavi. Aproape întreaga arie a fost cucerită în secolele XIV-XV de către franci, care, odată cu
destrămarea Imperiului Carolingian, au trecut, în majoritate, în regatul francez și, în acest fel, la
Marele Imperiu Roman. Conții Olandei au fost unii dintre cei mai puternici lorzi medievali ai regiunii,
3
lângă vecinii lor sudici din Brabant și conții Flandrei. În secolele XIV și XV, Flandra, Olanda,
Zeelandă, Gelderland și Brabant au trecut sub puternicii stăpâni ai Burgundiei, care controlau virtual
toate Țările de Jos. Cu toate acestea, orașele și porturile olandeze erau slabe din punct de vedere
economic față de prosperitatea comercială și centrele industriale ale Flandrei și Brabantului. Cu toate
acestea, toți erau parte a Ligii Hanseatice și se bucurau de anumite privilegii. În 1477, Mary a
Burgundiei a restaurat toate libertățile interzise de către predecesorii ei. Mariajul său cu arhiducele
Maximilian (împăratul Maximilian de mai târziu) a adus Țările de Jos în casa Imperiului Habsburgic.
Charles al V-lea le-a dat, în 1555, fiului său, Philip al II-lea al Spaniei. În acel timp, provinciile de
nord au ajuns la prosperitate economică.
Ascensiunea calvinismului a ajutat la separarea Țărilor de Jos de Spania catolică; aristocrații, suportați de către mulți oameni din motive religioase și economice, au cerut autonomie pentru
provincii, ca recompensă pentru înlăturarea oficialilor spanioli. Încercarea lui Filip, prima oară prin
cardinalul Granvelle și după aceea prin ducele de Alba, de a introduce Inchiziția spaniolă și de a
readuce Țările de Jos la statut de provincie a avut parte de opoziția mai multor clase sociale, mai ales
a catolicilor și a protestanților. Lupta de independență pentru Țările de Jos (1562-1566) a început în
Flandra și Brabant, provinciile nordice, sub conducerea lui William Taciturnul, prinț de Orania. Țările
de Jos au fost unite sub conducerea lui William în lupta împotriva Spaniei. Alessandro Farnesse i-a
luat locul lui John de Austria ca guvernator al Spaniei, a recucerit provinciile de sud și le-a readus la
catolicism. Barierele râurilor erau cruciale pentru protecția împotriva rebeliunii și a religiei
protestante din nord. Cele șapte provincii nordice, Olanda, Utrecht, Zeeland, Gelderland, Overijssel,
Friesland și Groningen au format Uniunea de la Utrecht (1579) și au declarat independența în 1581.
William Taciturnul a fost asasinat în 1584 și a fost înlocuit ca șef al statului de către fiul său, Maurice
de Nassau, care a fost susținut încă de la început de către Johan van Oldenbarneveldt. O expediție
engleză condusă de către Robert Dudley, conte de Leicester, numit căpitan-general al armatei
olandeze, pentru ajutarea Olandei împotriva ducelui de Parma, a eșuat, ducând la numirea lui Maurice
de Orania în locul acestuia (1587). Dovedindu-se unul dintre cei mai buni strategi ai timpurilor sale,
Maurice a organizat rebeliunea împotriva Spaniei într-o revoltă coerentă încheiată cu succes, care a
dus la semnarea în 1609 a unui armistițiu de 12 ani cu Spinole, comandantul Spaniei.
Lupta cu Spania a fost încheiată în războiul de 30 de ani (1618-1648), după care a fost
recunoscută independența Provinciilor Unite în tratatul de pace de la Westfalia. În 1648, Spania a
4
cedat, de asemenea, nordul Brabantului cu Breda și o parte din Limburg cu Maastricht. Luptându-se
încă pentru independență și implicați în lupta dintre Calvinism și Protestantism, olandezii și-au pus
temelia imperiului lor comercial și colonial. Compania Indiei de Est olandeze a fost înființată în 1602 și Compania Indiei de Vest olandeze, în 1621. Căderea Antwerpului sub regulile și drepturile spaniole
de a controla estuarul Scheldt le-a oferit supremație porturilor olandeze, în special Amsterdamului.
Comercianții olandezi au negociat pe fiecare continent și au acaparat piața schimbului. Provinciile
unite și-au deschis porțile pentru refugiații religioși, în special evrei portughezi și spanioli, dar și
hughenoților francezi, care au contribuit la prosperitatea Olandei în secolul al XVII-lea.
Cu bogăția materială a venit și o epocă culturală de aur. Rembrandt, Vermeer, Jacob van
Ruisdael, Frans Hals și mulți alții au dus arta olandeză pe culmi. Universitatea Leiden a câștigat
renume european, filozofii Descartes și Spinoza, precum și juristul Hugo Grotius, au fost activi în
Provinciile Unite. Prințul Frederick Henry, care l-a înlocuit după moartea fratelui său, Maurice, în
1625, ca șef de stat(Stadhouder), a fost, la rândul său, urmat de către fiul său, prințul William al II-lea,
în 1647. Moartea acestuia de variolă în 1650, a deschis calea pentru oponenții Casei de Orania pentru
a-și relua drepturile asupra provinciilor și a statului, în general. Jan de Witt, liderul politic al statelor
olandeze, care a fost ales în 1652, a condus Republica Olandeză pentru următorii 20 de ani. Pentru a
preveni recâștigarea autorității de către prințul William al III-lea de Orania, de Witt, prin edictul din
1667, a încercat să abroge postul de șef al statului în Olanda și să îndepărteze casa de Orania de
putere. Însă, în ciuda prevederilor edictului, în urma dezastruosului război din 1672 cu Franța și
Anglia Wilhem al III-lea a fost ales șef al republicii olandeze, ceea ce a dus la căderea lui de Witt.
Administrarea lui de Witt a fost în mare măsurǎ îngreunată de către războaiele Olandei cu
Anglia (1652-54, 1664-67), apariția primelor acte de navigație engleze (1651) și rivalitatea
comercială olando-engleză. Tratatul de la Breda (1667) a fost avantajos pentru Olanda, care a câștigat
privilegii de negoț și i-a fost recunoscută posesia Surinamului. Olanda a ajuns în vârful puterii politice
formând în 1668 Tripla Alianță cu Suedia și Anglia, fapt care l-a forțat pe Louis XIV al Franței să
oprească războiul împotriva Spaniei.
Louis XIV s-a răzbunat, începând în 1672 al treilea război olandez în care Franța a luat Țările de
Jos. În apărare, olandezii și-au deschis digurile și au inundat țara, creând un baraj pentru apă care
virtual era impenetrabil. De Witt a căutat să negocieze pacea dar a fost ucis de către o mulțime a
5
urmașilor Portocalei. Șefia de stat a fost reinstaurată lui William III (de asemenea rege al Angliei
după 1689). Războiul a devastat provinciile dar prin tratatul de la Nijmegen (1678–79), olandezii au
obținut o importantă concesiune din partea Franței
Olanda a luptat din nou cu Louis XIV în Războiul Marii Alianțe (1688–97) și în Războiul
Succesiunii Spaniole. La moartea lui William III șefia de stat a fost încă o dată suspendată și statul
general a recuperat controlul asupra guvernului dar, în 1747 partidul republican a pierdut puterea și
William IV de Orania a devenit ereditar șef de stat. În secolul 18 legătura comercială, militară și
culturală a Provinciilor Unite în Europa au scăzut în timp ce cele ale Franței și ale Angliei au crescut.
Olanda s-a aliat cu Anglia în revoluția Americană și ca rezultat a pierdut mai multe colonii prin
Tratatul de Pace de la Paris 1783. În 1806 Napoleon I a înființat Regatul Olandei și l-a făcut pe fratele
sǎu, Louis Bonaparte, rege. Bonaparte a fost detronat în 1810 și regatul a fost anexat de către Franța.
Capitularea Germaniei din mai 1945 a fost urmată de imediata reîntoarcere a reginei și a
cabinetului. Olanda a devenit membrǎ a Națiunilor Unite în 1945 și în 1957 a intrat într-o alianță cu
Belgia și Luxemburg, care a devenit în 1958 Uniunea Economică Benelux. Țara a participat de
asemenea la crearea organizației ce a devenit mai târziu Uniunea Europeană și în 1949 a intrat în
brenda.1
2. Particulatitatile si dezvoltarea dreptului administrativ olandez
În Olanda, atât sistemul de drept administrativ, cât și protecția legală împotriva administrației, au
fost expuse unui număr de influențe străine. Până în zilele noastre, sistemul olandez prezintă urme ale
dreptului englez - și în ultimul timp – al sistemelor din Franța și Germania.
1 Tarile de jos http://ro.wikipedia.org/wiki/Olanda
6
La mijlocul secolului al XIX-lea a fost stabilită clar o distincție între dreptul privat și dreptul
public. În capacitatea sa de autoritate fiscală, statul a acționat prin intermedilul procedurilor de drept
privat, iar când acționa ca autoritate publică, exercita puteri de drept public. Protecția legală împotriva
administrației putea fi căutată înaintea tribunalelor ordinare, care aveau jurisdicție pentru toate
problemele care implicau drepturi de proprietate sau plângeri referitoare la plata de datorii. Pentru
restul, plângerile puteau fi adresate organelor superioare ale executivului, în particular Coroanei, care
emitea o hotărâre judecătorească după analiza opiniei Raad van State (Consiliul de Stat olandez). Ca
rezultat al creșterii intervenției statului la sfârșitul sec. al XIX-lea s-a dovedit că protecția legală era
nesatisfăcătoare. În scopul obținerii de compensații pe motivul intervenției ilegale a administației,
dreptul privat era considerat la cumpăna dintre secole, ca fiind corpul de legi aplicabil în mod normal,
corp care se aplică și autorităților publice. Prevederi de drept administrativ specifice erau
complementare prin natură și constituiau excepția.
Trecerea de la un stat liberal bazat pe guvernarea legii la un stat al bunăstării a presupus
dezvoltarea de noi instrumente pentru asigurarea de servicii și în scopuri de planificare, ce nu puteau fi
acomodate satisfăcător teoriei de drept privat sau teoriei tradiționale de drept administrativ, care era
cuplată la actul administrativ, privit ca un corp de legi complementar și excepțional, a pierdut teren în
favoarea unui sistem independent de drept administrativ, care acoperea și domeniul asigurării
serviciilor, ocupând o poziție intermediară între intervenția statului și dreptul contractelor.
Dezvoltarea unui drept administrativ cu substanță proprie a fot înfăptuită în secolul XX prin
promulgarea unor legi privind protecția legală împotriva administrației. Au fost stabilite inițial
tribunale administrative speciale (pentru procese privind textele și pentru probleme referitoare la
asigurările sociale) și autoritățile ce aveau responsabilitatea de a rezolva reclamațiile au fost create în
interiorul administrației însăși. În 1962/63, posibilitațile de a contesta deiziile autorităților centrale au
fost extinse și apropiate unei proceduri cvasi-judecătorești. În 1976, a fost creata o secție
judecătorească a Raad van State, inspirată de modelul francez, având jurisdicție pentru a judeca
contestații referitoare la decizii administrative.
Protecţia legală a cetăţenilor în faţa abuzurilor administraţiei se realiza prin tribunalele ordinare
care exercitau jurisdicţia în materie de proprietate, plata datoriilor, iar în rest jurisdicţia se exercita în
urma plângerilor la organele executive superioare, până la Coroană care pronunţa o hotărâre
judecătorească după ce analiza opinia Consiliului de Stat.
7
La sfârşitul sec. XIX dreptul privat era aplicat in general pentru a obţine compensaţii în urma
intervenţiei ilegale a executivului, în vreme ce prevederile de drept administrativ erau complementare,
constituind excepţia. Treptat, în urma extinderii serviciilor publice administrative, dreptul public
devine un sistem propriu şi independent ce guvernează acest sector alături de dreptul contractelor. Sec.
XX marchează apariţia legislaţiei administrative privind protecţia legală a cetăţeanului împotriva
executivului, jurisdicţia fiind exercitată de tribunalele administrative speciale (în materie de taxe şi
asigurări sociale). În paralel s-a accelerat reglementarea procedurală şi instituţională a rezolvării
reclamaţiilor pe cale administrativă, faţă de organele locale, apoi centrale, chiar în baza unei proceduri
cvasi-judecătoreşti.
În 1970 a fost creată o secţie judecătorească a Consiliului de Stat, după model francez, având
jurisdicţie în materia contestaţiilor vizând deciziile administrative.
Izvoarele dreptului administrativ
Baza dreptului constituțional și administrativ în Olanda este Constituția din 17 februarie 1983.
Constituția din 1815, care fusese în vigoare până la acea dată, în ciuda nenumăratelor amendamente,
și-a pierdut o mare parte din autoritate. În multe departamente, înfăptuirea noii Constituții a produs
ajustări la realitatea constituțională existentă. Nu au fost făcute modificări fundamentele privind tipul
de stat sau forma de guvernământ – monarhie constituțională și parlamentară, responsabilitate
ministerială individuală - și au fost menținute prioritatea dreptului statuar și independența justiției. De
o importanță particulară pentru dreptul administrativ a fost extinderea acelor chestiuni care, conform
art.89, au fost rezervate legiuitorului. Articolul 110 a ridicat la statutul de lege constituțională
principiul referitor la administrație, care fusese deja recunoscut prin statut. Articolul 107 prevede că
„statutele vor conține legi referitoare la dreptul administrativ general”. Această prevedere trebuie să fie
înțeleasă ca o injuncțiune pentru a legifera aici, în condițiile absenței în continuare a unui cod general
de drept administrativ, care fusese deja considerat necesar de J.R. Thorbecke, autor de specialitate care
urma să devină ministru în 1971. În orice caz, din 1983, un comitet legislativ stabilit de guvern a fost
angajat în munca de formulare a unui set de prevederi de drept administrativ general. Acest comitet și-
a prezentat primul raport intermediar în octombrie 1985.
Pe lângă Constituție, un alt izvor de drept important al dreptului administrativ, este legea
referitoare la acțiunile împotriva deciziilor administrative. Legea conține, între altele, o definiție a
8
conceptului de „decizie administrativă” și specifică patru motive pentru a acționa în vederea
revendicării judecătorești:
- decizia violează o prevedere care are aplicabilitate generală;
- luând decizia respectivă, corpul administrativ și-a folosit în mod clar puterea în alt scop decât cel
prevăzut prin statut.2
Constituţia din 1983 consacră monarhia constituţională şi parlamentară recunoscându-se natura
publică a administraţiei si necesitatea elaborării de statute privind dreptul administrativ general, deşi
lucrările pentru elaborarea unui cod general sunt mult întârziate.
Legea referitoare la acţiunile împotriva deciziilor administrative (contenciosul general) indică
motivele unui astfel de demers judiciar şi anume :
• decizia încalcă o prevedere generală ;
• scopul actului diferă de cel al legii ( statutului);
• decizia contravine ideii de administraţie competentă ;
• decizia nu a avut în vedere toate interesele implicate prin respectivul act;
Multe din aceste principii s-au dezvoltat în practica judiciară a instanţelor de drept comun şi a
celor administrative. Dreptul cutumiar are o relevanţă secundară ca izvor de drept dar nu pentru
dreptul administrativ general.
Aplicarea principiului legalităţii în activitatea administrativă
Statul de drept reprezintă puterea publică guvernată de propriile legi precum şi de reglementările
sau acordurile internaţionale la care acel stat este parte. Statul de drept democratic este guvernat de
legi care se legitimează prin voinţa reprezentanţilor naţiunii aleşi în mod liber, caracterizat prin
separaţia puterilor în stat, pluralismul politic, o gamă largă de drepturi, libertăţi şi inviolabilităţi
recunoscute cetăţenilor săi, precum şi garantarea reală a acestora pe fondul unui control riguros a
respectării lor în caz de încălcare, inclusiv din partea autorităţilor menite a le apăra.
O caracteristică esenţială a statului de drept este acţiunea principiului legalităţii în conformitate
cu care toate subiectele de drept, persoane fizice sau juridice, cetăţeni sau străini, particulari sau
oficiali, autorităţi sau organizaţii neguvernamentale trebuie să respecte în relaţiile lor legea, precum şi
toate celelalte acte juridice şi măsuri întemeiate pe lege aplicabile raporturilor sociale in care se afla.
2 Olanda http://biblioteca.regielive.ro/proiecte/stiinta-administratiei/olanda-geografie-272076.html
9
În Olanda ca şi în Germenia principiul legalităţii administraţiei este recunoscut. Desigur, există
în acest sens, primatul legii scrise, promulgate de Coroană şi de Adunarea Generală, care se impune în
faţă de orice altă sursă derivată de drept.
Principiul constituţional al separaţiei puterilor şi distincţia funcţiilor fundamentale ale acestora,
realizate conform Constituţiei, obligă administraţia să acţioneze numai în temeiul legii scrise, iar
drepturile şi libertăţile cetăţeneşti pot fi limitate administrativ numai în baza acesteia.
Emiterea reglementărilor administrative se face numai în temeiul şi în vederea aplicării legii scrise.
Primatul legii scrise este afectat, conform Constituţiei (art.94), de tratatele internaţionale la care
Olanda este parte, în cazul în care legislaţia nu se pune în acord cu prevederile din tratate şi din decizii
ale organizaţiilor internaţionale.
3. Structurile administrative
Olanda este o monarhie constituțională din anul 1815, după ce între 1581 și 1806 au fost o
republică (țara a fost ocupată de Franța între 1806 și 1815).
După 1980, Olanda este reprezentat de regina Beatrix, succesoarea reginei Juliana. Teoretic,
regina numește membrii guvernului. Practic, o dată cunoscute rezultatele alegerilor parlamentare, se
formează guvernul de coaliție (această etapă poate dura câteva luni), urmând ca acesta să fie
recunoscut de regină.
Parlamentul este compus din două camere. Membrii celei de-a doua camere (Tweede Kamer)
sunt aleși prin vot direct o dată la patru ani. Senatul, prima cameră (Eerste Kamer), are o importanță
mai mică. Reprezentanții acesteia sunt aleși indirect de către parlamentele provinciale (care la rândul
lor sunt alese direct de asemenea o dată la patru ani). Cele două camere formează adunarea Stărilor
Generale (Staten Generaal).
Partide politici cele mai mari sunt Partidul Popular pentru Libertate și Democrație din Olanda,
Partidul Muncii și Partidul crestin-democrat.
3.1 Prezentarea particularitatilor Parlamentului Olandez
Olanda este omonarhie constitutionala ereditara, cu un sistem de guvernare parlamentar,
conform constitutiei intrate in vigoare la 17.02.1983
Parlamentul bicameral este tradiţional în Europa, el fiind determinat de diversitatea socio-
teritorială şi de existenţa unor puternice comunităţi regionale care au impus necesitatea unei duble
10
reprezentări (una naţională şi una regională) şi a unei proceduri care să implice participarea a două
camere drept garanţii ale protecţiei minorităţilor.
Parlamentul olandei exercita o mare parte a puterii legislative si poate sa controleze si o parte
a activitatii guvernamentale.
Parlamentul Olandei se numeste Statul General si este format din doua camere numite
simplu :Prima Camera si a doua Camera
• Prima Camera-este formata din 75 de membrii alesi dintre membrii celor 12 consilii ale
provinciilor
• Camera a doua-reuneste 150 de membrii alesi prin vot direct pentru un mandat de 4 ani.Este
considerata mai importanta in comparatie cu prima camera.
Dupa Guvern a doua Camera a Parlamentului are dreptul de a initia legi si dreptul de a le
amenda.In practica 90% dintre propunerile administrative sunt initiate de catre guvern pe care le trimit
ulterior celei de a doua camera a Parlamentului.Propunerile sunt dezbatute in una din cele 29 de
comisii,in care parlamentarii isi desfasoara cea mai mare parte a activitatii.Aceste reuniuni sunt de
obicei publice.Fiecare propunere legislativa a Guvernului este dezbatuta cu ministrul implicat
direct.Comisia poate organiza o audiere publica pentru acea propunere.Ca o prima regula,procesul de
vot se realizeaza prin participarea ambelor Camere.Cand o propunere este acceptata de de a doua
cameraa Parlamentului,aceasta este trimisa Primei Camere pentru discutia pe comisii la acest nivel.In
sesiunea plenara Prima Camera ia decizia referitoare la propunere,dar fara sa faca vreo modificare de
continut deoarece legea nu-i da acest drept.Dupa aprobarea in Parlament,Monarhul confirma
propunerea legislativa si o publica in Ziarul National.Se intampla frecvent ca o propunere legislativa
sa devina lege dupa dezbateri destul de lungi care uneori dureaza cativa ani.
Atunci cand propunera porneste de la Statul General procedura este aproximativ asemanatoare
desi nu in totdeauna Guvernul poate sa intervina in dezbaterile parlementare.In afara de rolul sau
important in procesul legislativ ,principala componenta a Statului General este aceea de monitorizare a
Guvernului pe care o exercita in diverse forme.
Parlamentul poate interpela membrii Guvernului fie in scris fie oral,direct,poate initia cercetari
parlamentare,formarea de comisii si poate propune motiuni.
Cea mai importanta functie a Primei Camere a Parlamentului olandez este competenta de a
revizui si de a controla .Aceasta inseamna ca deciziile celei de a doua Camera pot fi analizate de Prima
Camera.
11
Daca membrii celei de a doua Camera sunt in mare parte profesionisti,cei din prima Camera nu
au o pregatire speciala iar pozitia in Camera implica o activitate suplimentara pentru care primesc
diurne pentru perioada pe care se desfasoara activitatea.Seful Camerei primeste un salariu fix.
Pentru desfasurarea activitatii,parlamentarii sunt ajutati de 29 de comisii permanente.In
principal seful celei de a Doua Camera decide numarul membriilor din fiecare comisie
permanenta,actiune pentru care seful Camerei consulta Prezidiul Camerei si partidele politice.
In afara acestora se pot constitui si Comisii speciale,cum ar fi cea de determinare a nivelului
cheltuielilor Guvernului,comisii pentru dezbaterea unor probleme specifice
constitutionale,politice,administrative.In ultimii ani numarul lor a fost redus foarte mult de la 50 la 5
comisii speciale.
Prima Camera a Parlamentului are constituite 19 comisii pemanente si doua comisii
speciale.Deciziile in legatura cu marimea si competenta acestora sunt luate urmand aceeasi procedura
ca si pentru a doua Camera.
In desfasurarea activitatii,Camerele sunt sustinuta de un Secretar si echipa lui.Fiecare secretar
este numit de Camera si nu poate fi membru al Statului General.El este reponsabil pentru
pregatirea ,redactarea deciziilor Camerei si pentru obtinerea avizelor tehnice de procedura ,pentru
asistarea sefilor camerelor,prezidiului si comisiilor.Fiecare comisie este asistata de un secretar sau
adjunctul sau.Secretarul celei de a doua Camera nu este numai seful Biroului sau dar si cel care sustine
din punct de vedere organizatoric camera,urmarind toate serviciile de secretariat ,libraria
parlamentara,serviciile de stenografie.In desfasurarea acestor activitati sunt implicati in total 400
angajati,pentru a doua camera,in timp ce pentru prima numarulul personalului este mai mic.3
3.2 Institutia sefului statului in Olanda
Potrivit unei axiome a dreptului public, devenită aproape dogmă, statul nu poate fi conceput fără
un şef, oricât de simbolic ar fi rolul acestuia în unele sisteme politice.
În dreptul public modern, analiza instituţiei şefului de stat este strâns legată de forma de
guvernământ, noţiune prin care se răspunde în mod obişnuit la întrebarea: cine exercită puterea
suverană în stat: o singură persoană (monocraţia), un grup de persoane (oligarhia) sau poporul, prin
reprezentanţii săi aleşi (democraţia)?
3 Parlamentul Olandei http://www.scribd.com/doc/30379210/Parlamentul-Olandei-vs-Parlamentul-Germaniei#download
12
Astfel, şeful de stat a cunoscut şi cunoaşte fie organizări unipersonale, fie organizări colegiale,
cei care au ocupat sau ocupă această înaltă demnitate statală fiind numiţi preşedinţi, regi, principi,
regenţi, emiri, împăraţi, etc.
În statele organizate pe principiul separaţiei şi echilibrului puterilor, sistemul statal este construit
pe cele trei mari puteri, puterea legiuitoare, puterea executivă şi puterea judecătorească, şeful statului
fiind încadrat de regulă, în puterea executivă.
Explicarea instituţiei şefului de stat trebuie realizată în funcţie de structura executivului şi de
locul şefului de stat în acest executiv, loc ce exprimă şi relaţia popor, parlament, şef de stat.
Privind forma de guvernământ ca modalitatea în care sunt constituite şi funcţionează autorităţile
publice o raportăm, de principiu, la trăsăturile definitorii ale şefului de stat şi la raporturile sale cu
puterea legiuitoare.
Treptat, noţiunea a dobândit şi semnificaţia definirii Statului din punctul de vedere al modului de
desemnare a conducătorului său şi a legăturilor acestuia cu celelalte autorităţi statale.
Semnificaţia funcţiei de şef al Statului pentru administraţie, îndeosebi în cadrul monarhiilor
constituţionale, poate fi avută în vedere sub trei aspecte. În primul rând, chiar dacă atribuţiile sale nu
sunt decât pur reprezentative, el are un rol important în relaţiile externe, rol integrat într-o manieră
sau alta în administraţia care l-a însărcinat cu această competenţă.
Posibila sa intervenţie în procedura legislativă constituie o verigă, uneori esenţială, a unui sistem
în cadrul căruia buna funcţionare cade în sarcina unui secretariat alguvernului, indiferent de
denumirea exactă şi poziţia acestui din urmă organism.
În sfârşit, şeful statului, prin stabilitatea funcţiei sale şi autoritatea sa morală, reprezintă, uneori,
alături de armată, celălalt pilon important al aparatului de stat, pe care mecanismele democraţiei
parlamentare sunt însărcinate să-l anime şi să-l facă să funcţioneze într-un sens liberal.
In monarhia constitutionala, ca in cazul Olandei, avantajul acestui mod de desemnare a şefului de
stat constă în asigurarea unei serioase stabilităţi la vârful Statului şi în faptul că este vorba despre o
persoană total depolitizată. Totuşi, acest lucru nu este valabil decât ţinând cont în acelaşi timp de
personalitatea monarhului şi de conjunctura politică, ca şi de voinţa sau lipsa de voinţă a partidelor
politice de a face din chestiunea monarhică o chestiune politică.
Referitor la succesiune, se consacră principiul primului născut legitim, art.25 din Constituţia OLANDEI.
Rolul politic al şefului de stat se reduce deci la posibilitatea de a permite clasei politice să
beneficieze de sfaturile unui bărbat (sau unei femei) ce dispune de o experienţă politică fără egal, rol
13
care îi permite să influenţeze direct alegerea şefului guvernului, în caz de criză guvernamentală gravă
care apare mai frecvent în OLANDA.
În ce priveşte intervenţia în activitatea legislativă a şefului de stat, sancţionarea, ratificarea sau
promulgarea unei legi nu conferă şefului de stat decât o putere nominală de refuz, cu variaţii
nesemnificative. Totodată, Constituţia OLANDEI precizează că proiectele de legi pot fi iniţiate de
către Regină în numele său sau de Camera inferioară a Parlamentului
În OLANDA, puterea suveranului astfel cum rezultă din Constituţie, se aseamănă net cu cea
specifică monarhiei britanice, aspect pe care practica de Stat îl confirmă.
În ce priveşte puterea executivă, aceasta aparţine reginei şi minştrilor, cu deosebirea că regina nu
este responsabilă pentru actele sale dar miniştrii sunt. Atât primul-ministru cât şi ceilalţi miniştri sunt
numiţi şi revocaţi prin decret regal.
La întrebarea dacă Regele conduce cu adevărat, răspunsul este însă negativ, deoarece, miniştrii
formează Consiliul de Miniştri, prezidat de Primul-ministru, care determină politica generală a
Guvernului. Membru al Guvernului, monarhul sancţionează actele acestuia, trebuind să fie informat,
dar nu să se implice în elaborarea lor. Cu ocazia deschiderii sesiunii parlamentare şi pronunţării
discursului tronului, expunând politica Guvernului, este prezentat programul Primului-ministru şi al
Consiliului.
Legile şi decretele sunt semnate de regină şi contrasemnate de primul-ministru sau de miniştri.
Suveranul dispune de un drept de veto, sau în orice caz, de dreptul de a cere o a doua deliberare
asupra legilor, deşi Constituţia nu conţine precizări cu privire la acest drept.
3.3 Administratia publica centrala
Problema tradiţională pe care o ridică orice organizare administrativă este aceea de a şti dacă
sarcinile de îndeplinit vor fi încredinţate unei singure administraţii de Stat sau dacă acestea vor fi
distribuite între mai multe organisme, dispunând fiecare de autorităţi proprii, pentru diferite porţiuni
din teritoriu.
În mod obişnuit, identificăm o administraţie de stat şi o administraţie locală.
La nivelul Statului vom distinge: a). organisme administrative centrale reprezentate de
structuri guvernamentale şi structuri ministeriale; b). organisme administrative specializate şi c).
organisme administrative periferice (serviciile exterioare sau deconcentrate). La nivel local vom
identifica autorităţi locale de bază şi autorităţi locale intermediare.
14
Dacă examinăm organizarea şi funcţionarea guvernelui olandez dupa criteriul reglementării
constituţionale, distingem ca Constituţia Olandei reglementează pe larg aceste aspect.
Puterea executivă aparţine reginei şi cabinetului. Premierul şi miniştrii sunt numiţi şi revocaţi
prin decret regal. Structura administraţiei olandeze are în vedere caracterul unitar al statului şi
descentralizarea executivului local.
În Olanda, Primul-Ministru, precum şi ceilalţi membri sunt numiţi prin decret regal,
contrasemnat chiar de Primul-Ministru, fapt care constituie o inadvertenţă juridică.
Autorităţile publice sunt constituite în trei nivele, administraţia de stat, cea a provinciilor,
precum şi cea municipală.
Consiliul de miniştri este format din premier, care prezidează şedinţele, şi miniştri. Faţă de
executiv operează principiul responsabilităţii colective, dar fiecare ministru răspunde şi personal în
faţa parlamentului.
Autorităţile provinciale şi municipale sunt subiect al supravegherii statului, iar un comisar regal
supraveghează, la nivelul provinciei, modul de aplicare a directivelor emise de guvern.
Autorităţile locale se bucură de o mare autonomie şi treptat li se atribuie noi şi sporite
responsabilităţi, experimentate la acest nivel şi care contribuie, astfel, la dezvoltarea dreptului
administrativ.
Adunările provinciale şi consiliile municipale sunt alese pe patru ani, iar primarii sunt numiţi
prin decret regal. Tot prin acest act pot fi anulate deciziile organelor locale contrare legii. La nivel
local şi provincial anumite impozite revin acestor autorităţi.
În anumite state, serviciile şefului de Guvern se constituie într-un minister, având un ministru în
fruntea sa. In OLANDA, Ministerul afacerilor generale este coordonat direct de către Primul-ministru.
In OLANDA, competenţa pentru stabilirea reglementărilor generale referitoare la funcţia publică
aparţine Ministerului de Interne ocupindu-se şi de eventualele negocieri salariale cu organismele
reprezentative ale funcţionarilor.
În OLANDA, anumite servicii centrale ale statului nu se află la Haga, ci în alte oraşe. Putem
menţiona cu titlu de exemplu, Serviciul de înmatriculare al vehiculelor şi cel al taxelor asupra
vehiculelor automobile, care se situează la 100 km. de Haga.
Serviciile exterioare sau deconcentrate ale administraţiei sunt acele servicii (birouri, sub-direcţii,
direcţii) integrate în ierarhia administraţiei ministeriale, dar repartizate pe ansamblul teritoriului, în
funcţie, mai ales, de densitatea populaţiei etc.
15
Autonomia locală, mai ales într-un stat unitar, nu poate fi concepută decât în anumite limite.
Aceste limite sunt inerente, unele având o determinare economică obiectivă, iar altele fiind
determinate de considerente politice.
Autonomia locală nu poate fi realizată decât în cadrul principiilor statului de drept, principiul
autonomiei locale fiind chiar unul dintre acestea. De aici, legătura organică care trebuie să existe între
autonomia locală şi lege, între interesele locale şi interesele naţionale exprimate prin lege. Aşa se
explică de ce în toate ţările democratice, la nivelul unităţii administrativ-teritoriale cu gradul cel mai
mare de extensie se află un reprezentant al Statului, mai exact al executivului, cu rolul de a veghea
asupra aplicării legii de către autorităţile administraţiei publice locale, inclusiv ale comunităţilor
autonome. In OLANDA, Comisarul Reginei este Reprezentantul Guvernului în teritoriu4
4. Principiile organizării administraţiei publice locale în Olanda
Structura administraţie în Olanda este trasată de principiul statului unitar descentralizat.
Autorităţile publice sunt organizate pe trei nivele – administraţia destat, administraţia provinciilor şi
administraţia municipalităţilor. Autorităţile provinciale sunt subiect al supravegherii statului, însă cu
toate acestea, ele se bucurăde o mare libertate. Noile responsabilităţi pentru administraţie sunt
introduse, înmajoritatea cazurilor, la nivel local. Pe lângă autorităţile locale, mai există şicorporaţiile
profesionale, care din punct de vedere organizatoric sunt la acelaşi nivelcu municipalităţile şi sunt
subiectul supravegherii de către autorităţile provinciale şi destat.În 1851 vor fi adoptate legile privind
provinciile şi comunele prin care va fireglementată autonomia acestora, ele având un statut asemănător
cu cel actual. Actuala Constituţie a Olandei, adoptată în 1983, stabileşte fundamentele autonomiei
locale şireglementează şi principiul subsidiarităţii.În Olanda se remarcă tendinţa de fuziune a
comunelor, pentru creştereaeficienţei şi eficacităţii administraţiei locale de bază, observându-se astfel
că de lanumărul de 1200 de comune câte existau în 1851, astăzi s-a ajuns la 636.5
Comuna (neerlandeză gemeente) este cea mai mică diviziune administrativă a Olandei. Mai
multe comune formează o provincie.
4 Dana Apostol Tofan, Institutii administrative europene, note de curs, Bucuresti, 2008, p. 16- 405 Melinda Sasz, Sisteme administrative comparate, suport de curs, univ. din Petrosani, 2008, p. 25
16
Comunele au fost creeate de Napoleon, care căuta să unifice diviziunile administrative in
Imperiul său. În 1811, fiecare comună olandeză trebuia să aibă un minim de 500 locuitori. În ultimele
decenii administrația olandeză a realizat reducerea numărului comunelor printr-o serie de fuziuni,
numărul acestora fiind redus până la 441, la 1 ianuarie 2009.
Legea fundamentală (Grondwet) și Codul Comunelor (Gemeentewet) fixează cadrul de
funcționare, precum și drepturile și obligațiile administrației.
Fiecare comună este condusă de un consiliu municipal ales prin sufragiu direct odată la 4 ani.
Numărul consilierilor (raadsleden) depinde de numărul de locuitori, fiind de minim nouă și de maxim
patruzeci și cinci (Amsterdam, Rotterdam, Haga și Utrecht). Ședințele consiliului sunt publice.
Aleșii sunt în general membrii fie ai unei filiale locale a unui partid politic național, fie membrii
ai unui partid politic local.
Primarul (burgemeester) este propus de către ministrul de interne și numit de către coroana
olandeză prin decret regal, pe o perioadă de șase ani. Primarul prezidează consiliul, fără a face parte
însă din acesta. Este asistat de adjuncți (wethouders) numiți de către consiliu. Numărul adjuncților
depinde de numărul de locuitori ai comunei.
Există mai multe tipuri de comune în funcșie de numele acestora:
comune formate dintr-un ora ș sau sat mai important , ce a dat numele comunei, și o serie de
alte localități adiționale; de exemplu: comuna Utrecht, este formată din orașul propriu zis Utrecht și
satele De Meern, Haarzuilens, Vleuten.
comune cu nume dublu, ale căror cele mai importante localități sunt cele două care au dat
numele comunei;de exemplu: comuna Pijnacker-Nootdorp, este formată din satele Pijnacker și
Nootdorp.
comune formate din mai multe localități, dar numele comunei nu este dat de nici una dintre
acestea; de exemplu: comuna Smallingerland este formată din orașul Drachten și localitățile limitrofe
Boornbergum, De Tike, De Veenhoop, De Wilgen, Drachtstercompagnie, Goëngahuizen,
Houtigehage, Kortehemmen, Nijega, Opeinde, Oudega, Rottevalle și Smalle Ee.6
6 Comunele Olandei http://ro.wikipedia.org/wiki/Comunele_Olandei
17
5. Funcţia publica
Funcţionarul public este titularul unei funcţii publice de natură executivă sau administrativă,
deşi aceasta din urmă mai poate fi deţinută şi de alte categorii de funcţionari (de exemplu,
parlamentari, prezidenţiali) ori de demnitari sau aleşi locali.
Funcţia publică reprezintă o concretizare a modului de înfăptuire a unui serviciu public, văzut ca
activitate înfăptuită în vederea realizării unui interes general naţional sau local. Ea este denumită
diferit25 ca, de exemplu, în Franţa „founction publique” (funcţia publică), în Marea Britanie „civil
servant” – „service” (serviciul civil) sau în Germania „öffentlicher Dienst” (serviciu public).
În Europa continentală regimul juridic al funcţiei publice reflectă concepţia statală, de drept
public, în vreme ce în Marea Britanie concepţia liberală, este prioritar contractualistă. În privinţa
gradului de cuprindere a persoanelor ce exercită funcţia publică distingem:
• o primă grupă unde funcţia publică este sinonimă cu personalul administrativ (Belgia, Franţa,
Grecia, Irlanda, Olanda, Portugalia şi Spania);
• o a doua grupă în care se face delimitare între funcţionarii cu statut de drept public, pe de o
parte, şi angajaţii şi lucrătorii din administraţie supuşi regulilor din dreptul muncii, pe de altă parte
(Germania, Luxemburg);
• o a treia grupă unde funcţia publică se rezumă doar la agenţii civili ai statului, cu pondere
redusă în totalul personalului administrativ (Marea Britanie).7
Indiferent de denumirea funcţiei şi funcţionarului public, de clasificarea ori de modul de
recrutare al acestora, există anumite caracteristici comune tuturor.
1. numirea unilaterala din partea autorităţilor centrale, teritoriale, locale sau a comunităţii care
investeşte persoana.
2. persoana face parte dintr-o autoritate, instituţie sau serviciu public.
3. persoana se află în raporturi ierarhice de supra şi subordonare în cadrul instituţiei respective.
4. este supusă unui regim de drept public în privinţa atribuţiilor exercitate şi a disciplinei de
serviciu pe care o respectă.
5. ocuparea funcţiei se face pe o perioadă nedeterminată, de regulă, până la încetarea raportului
de serviciu prin pensionare.
6. este salarizată sau îndemnizată pentru activitatea depusă.
7 Dana Apostol Tofan, „Instituţii administrative europene”, C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p.154, 168
18
8. conflictele de serviciu sunt supuse unei jurisdicţii administrative sau de contencios
administrativ la instanţele de judecată.
Olanda, permite nominalizarea şi cu titlul temporar pe funcţie
Accesul la funcţia publică
În Olanda recrutarea se efectuează frecvent prin evaluări. Prima etapă a procedurii de recrutare
este aceea de a pune în aplicare procesul de selecţie din cadrul propriului organism. Postul vacant nu
face obiectul unui anunţ decât dacă nu există candidaţi valabili sau dacă se doreşte în mod specific
recrutarea unei persoane din afara organizaţiei. Totuşi, în general nu există nici o dificultate pentru a
putea prevedea posturile vacante datorită personalului intern. În mod obişnuit, un nou funcţionar este
mai întâi numit temporar, pentru o perioadă de probă de maximum doi ani. La sfârşitul acestei
perioade, el poate fi numit definitiv.
Conditiile de acces in functia publica
În general, cunoaşterea limbilor oficiale ale statelor este una dintre condiţiile de acces la funcţia
publică. În anumite state membre, cunoaşterea limbii statului angajator este un imperativ legal.
Oricum, aceasta este de fapt necesară pentru a permite funcţionarului a-şi îndeplinească sarcinile.
Virsta. Aproape toate statele membre fixează limite de vârstă minime şi maxime pentru accesul
la funcţia publică, cu excepţia Olandei.
Experienta profesionala. Este posibil ca un candidat să fi primit deja o experienţă profesională în
sectorul public sau privat al statului membru în care el postulează sau în alte state membre. Astfel,
apar trei cazuri în care este important de ştiut dacă această experienţă practică este luată în considerare.
O experienţă profesională anterioară poate influenţa în mod favorabil decizia recrutării, clasificarea
după sistemul vechimii şi dreptul la promovare.
În toate statele membre, o experienţă profesională oarecare reprezintă unul dintre criteriile de
selecţie a personalului, chiar dacă această experienţă este de natură să consolideze capacitatea
candidatului de a satisface exigenţele cerute de postul vacant. În Olanda, experienţa profesională este
un factor mult mai important deoarece nici o condiţie minimă pentru formare nu este fixată pentru un
anumit nivel. Acest fapt se aplică, procedurilor de recrutare referitoare la posturile de acces la o carieră
iar în cazul recrutării pe toată această perioadă.
19
Evoluţia carierei. Prin „evoluţia carierei“ se înţelege: promovarea verticală, progresul salarial şi
mobilitatea orizontală şi geografică. În Olanda promovarea în timpul carierei nu este organizată în
funcţie de un sistem fixat în prealabil.
Mobilitatea. Printre altele, în Olanda, au fost concepute diverse instrumente şi puse în aplicare
pentru
a promova mobilitatea temporară. Ca exemplu, cităm:
• echipele de proiect, grupuri de funcţionari care sunt afectate pentru o scurtă perioadă
proiectelor speciale. Apoi, aceşti funcţionari revin la posturile lor (Belgia, a recurs la această tehnică);
• colaborarea structurală cu agenţiile interimare de lucru;
• acordurile de cooperare dintre ministere în vederea schimbului de personal special calificat sau
redundant.
au fost create centre de mobilitate pentru a ajuta personalul excedentar să găsească locuri de
muncă în alte părţi
În Olanda mobilitatea geografică sau profesională cu sau fără schimbare de angajator este
frecventă şi uşor realizabilă. În acest grup de ţări, opţiunile pentru mobilitate sunt numeroase.
Transferul de la un departament la altul este frecvent. În cadrul reformei structurale a funcţiei publice,
Olanda a început promovarea mobilităţii funcţionarilor. Pentru posturile de nivel înalt, o schimbare de
posturi şi de sfere de responsabilitate este una dintre condiţiile de avansare.
Formarea profesionala. Formarea personalului public datează din anii ’60, atunci când reforma
administrativă s-a înscris pe ordinea de zi a funcţiei publice. Nevoile de formare ale funcţionarilor vor
incita administraţiile din ţările Uniunii Europene să-şi pună în aplicare sistemul de formare. Aceste
sisteme sunt diferite de la o ţară la alta. Ele sunt, într-adevăr, pe larg determinate de către sistemul
funcţiei publice din fiecare ţară.
Deşi, în general, sistemele funcţiei publice rezultă din tradiţia administrativă, un anumit număr
de alţi factori influenţează organizaţia generală a sistemelor de formare: structura guvernamentală (stat
centralizat, stat federal), regimul personalului funcţiei publice (sistemul carierei, sistemul
caracteristicilor structurale diferite) statutul personalului (statutul funcţionarului, statutul contractual)
condiţiile de acces la funcţia publică (selectarea prin concurs, selectarea prin intermediul candidaturii)
nivelul de educaţie impus prin recrutare (formarea iniţială generală, formarea iniţială specializată)
condiţionarea strategiei, filozofia, chiar structura formării, strategiile formării.
Strategiile formării
20
În sistemul carierei, formarea îmbracă în general o importanţă structurală mai mare decât în
sistemul caracteristicilor structurale diferite. Într-adevăr, condiţiile de acces la funcţia publică în
primul sistem (recrutarea prin concurs şi nivelul de educaţie) impun ca o formare pentru un post să fie
necesară să pregătească personal recrutat pentru munca în funcţia publică. În sistemul cu caracteristici
structurale diferite, formarea poate avea mai puţină importanţă, în măsura în care se trece la recrutarea
personalului care posedă o educaţie adecvată pentru un anumit post. Oricum, chiar aceşti „specialişti“
pot avea nevoie de o anumită formare de-a lungul vieţii active, pentru a fi la curent cu noile tehnologii
sau alte schimbări. Acesta este cazul Olandei în care, chiar dacă nu există o adevărată politică de
formare continuă, ministerele şi alte organisme publice integrează din ce în ce mai mult în sistemele
lor de perfecţionare cadre prin programele de formare la locul de muncă.
Formarea continuă vizează îmbogăţirea şi aprofundarea permanentă a cunoştinţelor generale şi
profesionale ale personalului administraţiei publice, calificarea competenţelor în anumite domenii de
activitate (ansamblu de cunoştinţe, experienţe şi aptitudini) pentru a-i permite asumarea în mod
eficient a funcţiilor ocupate. Formarea continuă poate fi obligatorie, facultativă sau poate condiţiona o
promovare. În Olanda, guvernul are datoria să ofere oportunităţi, iar funcţionarul are dreptul la un
concediu cu menţinerea salariului.
Structuri responsabile de politica de formare
Din punct de vedere teoretic, acestea aparţin de organismele publice responsabile de funcţia
publică şi de politica de personal pentru elaborarea politicilor de formare. In Olanda, Ministerele de
Interne se ocupă de acest fapt în administraţiile anglo-saxone, politica de personal şi de formare este
realizată de Comisia pentru Funcţia Publică. În practică, alţi actori din cadrul funcţiei publice
(sindicate, ministere tehnice, organisme consultative) pot, în egală măsură, să contribuie la definirea
politicii de formare.
Olanda a liberalizat complet sistemul de formare a cadrelor de conducere, precum şi metodele de
selectare a acestora. Fiecare instituţie îşi organizează formarea conform obiectivelor sale şi recurge la
orice centru de formare public sau privat oferind servicii de formare pertinente faţă de scopurile
urmărite.8
8 Danielle Bossaert, Christoph Demmke, Koen Nomden , Robert Polet, Funcţia publică în Europa celor cincisprezece: Noi tendinţe şi evoluţii, European Institute of Public Administration/ Institut européen d’administration publique Maastricht, the Neth,2001
21
Bibliografie
1. Dana Apostol Tofan, Institutii administrative europene, note de curs, Bucuresti, 2008
2. Dana Apostol Tofan, „Instituţii administrative europene”, C.H. Beck, Bucureşti, 2006
3. Melinda Sasz, Sisteme administrative comparate, suport de curs, univ. din Petrosani, 2008
4. Danielle Bossaert, Christoph Demmke, Koen Nomden , Robert Polet, Funcţia publică în Europa celor
cincisprezece: Noi tendinţe şi evoluţii, European Institute of Public Administration/ Institut européen
d’administration publique Maastricht, the Neth,2001
5. Tarile de jos http://ro.wikipedia.org/wiki/Olanda
6. Comunele Olandei http://ro.wikipedia.org/wiki/Comunele_Olandei
7. Olanda http://biblioteca.regielive.ro/proiecte/stiinta-administratiei/olanda-geografie-272076.html
8. Parlamentul Olandei http://www.scribd.com/doc/30379210/Parlamentul-Olandei-vs-Parlamentul-
Germaniei#download
22