Spaţiul şi timpul în tradiţiile româneşti

ediţie alcătuită de Antoaneta Olteanu

profesor la Univesitatea Bucureşti

Reprezentări ale spaţiului în credinţele populare româneşti

-Calendarul sărbătorilor cu dată fixă

-Calendarul sărbătorilor mobile

-Calendarul anotimpurilor

-Calendarul saptămânal

-Calendarul zilelor şi al nopţilor

-Calendarul lunar

Introducere Spațiul și timpul la români Avem un loc, azi numit România, o locuire, românii, și

un timp al acestei locuiri, aproape două milenii dacă includem și etnogeneza. Aceste două milenii înseamnă un timp „anume”, definit de ritmurile în care se desfășoară viața locuitorilor, de calendarul în care ea este organizată, spiritual, religios, ritualic, domestic, colectiv sau individual, la muncă sau în sărbătoare. Matricea arhaică, arhetipurile care au structurat sub semnul eternității aceste culturi colective, limba neolatină numită română au asigurat o etnicitate stabilă, trăsături identitare pronunțate. Despre ele este vorba în această lucrare. Coordonatele sunt spațiul și timpul.

Reprezentările populare au întotdeauna înțelesuri legate, rezonează cosmologic; ele poartă o ideatică constrânsă de opțiunile inițiale de credință religioasă. Ne surprinde să vedem cum detaliile vieții cotidiene, în lumea asta și în lumile celelalte, se regăsesc în aceste reprezentări, care sunt de foarte multe ori reglementative, explicative, îndrumătoare; este uimitor cât de des se întrețes, cum se formează tabloul dens al lumii lor.

În cultura populară, atitudinea filosofică, viziunea este totdeauna implicită, de dedus și de reproiectat conceptual, astfel încât să poată fi valorizate la un moment dat în dezbateri teoretice. Interesul pentru etnofilosofie sau pentru filosofia popoarelor nu mai este nici el evident după postromantici. Spațiul și timpul operează, dar operează ca un fel de meta-coordonate în raport cu etnologia, cu conținuturile relevate de ea. Această observație subliniază și motivul pentru care lucrări erudite de o asemenea amploare sunt rare și de

neprețuit. Particularitatea semnificativă a acestei lucrări este dată de caracterul ei nespeculativ, de lipsa comentariului, de faptul că sunt invocate numai formele genuine de expresie a credințelor populare. Mii de reprezentări, credințe, obiceiuri, încredințări, ritualuri, superstiții, rânduieli, reguli, cutume sunt adunate, ordonate atent, relaționate, puse în valoare împreună, pe teme legate fie de loc, și de tot ce se întâmplă în locuire, fie de timp și de organizarea vieții în cicluri și de evenimente care marchează trecerea.

Nu ezit să spun că ediția de față este o operă. Autoarea acestei opere este Antoaneta Olteanu, distinsă profesoară a Facultății de Limbi Străine a Universității din București; asta alături de însuși poporul român.

Pentru toate credințele, tradițiile și obiceiurile sunt folosite citate, adnotate imediat cu sursa. Între sursele directe este notabil recursul la chestionarele Hasdeu și Densușianu. Întreaga lucrare este o compunere foarte precisă cu privire la viziunea, gândirea și proiecția românilor cu privire la locul lor și la organizarea vieții lor în curgerea timpului. Este o încântare să participi la spectacolul inimaginabil al desfășurării acelei vieți după canoane reale. Cartea este poate cea mai importantă consemnare unitară în patrimoniul imaterial al poporului român.

Este o reconstrucție migăloasă a imaginii lumii după credințele și tradițiile populare românești în format monumental.

Lumea sacrului Hai, hai, hai, Că pân’ la rai, Că pân’ la iad E numai un gard Şi acela‑i spart. În descrierea universului înconjurător, vizibil sau nu, diferitele mitologii apelează la reprezentări ce diferenţiază încărcătura sacră a spaţiului, opoziţia fundamentală care funcţionează aici fiind aceea de aparenţă şi esenţă. Nimic nu este ce pare a fi, sau, cu alte cuvinte, pe lângă reprezentările profane pe care le avem despre lumea aceasta, lumea cealaltă, casa în care locuim, prag, fereastră, hotar ş.a., la o lectură atentă a materialului folcloric descoperim o informaţie extrem de bogată, de coerentă ce vine în sprijinul filosofiei de viaţă a ţăranului român. Cartea de faţă este o completare, la nivel spaţial, a reprezentărilor temporale din calendarele populare româneşti. Dacă, în Calendarele poporului român1, am pus în evidenţă structura elaborată a reprezentărilor populare asupra timpului, sacru sau profan, volumul de faţă doreşte să ofere o imagine cât mai completă asupra structurilor spaţiale. Distingând, în primul rând, între lumea aceasta şi lumea cealaltă, informaţiile adunate ne prezintă, ca şi în cazul calendarului popular, viziuni (uneori) extrem de diferite despre spaţiul umanizat sau nu, rodul unor concepţii străvechi, cu o vieţuire îndelungată în acest areal cultural. Elementele creştine sunt, fără îndoială, prezente, dar, în ceea ce priveşte facerea lumii, de exemplu, dominante sunt naraţiunile de tip bogomilic, în care eroii principali ce iau parte în actul creaţiei cosmice sunt cele două entităţi, numite atât de diferit – Dumnezeu şi Diavolul, Fărtatul şi Nefărtatul ş.a.; în mod asemănător, când vorbim despre lumea cealaltă, avem de-a face, cum se va vedea la momentul potrivit, cu viziuni paralele ce uneori interferează, una arhaică şi alta de sorginte creştină. Multitudinea pământurilor (după modelul cerurilor), precum şi interschimbabilitatea lor nu are însă de-a face cu o viziune creştină, aşa cum se întâmplă, de altfel, şi cu punctele terestre de mare intensitate sacrală, zonele numite convenţional de hotar, liminale, în care se desfăşoară mai toate obiceiurile ce jalonează viaţa oamenilor, fie ele din cadrul riturilor de trecere sau calendaristice. Lucrarea, aşa cum am menţionat, e structurată în două mari părţi: lumea aceasta, lumea vizibilă, la care au acces şi oamenii, ca fiinţe vii, şi, respectiv, lumea cealaltă, univers paralel în care oamenii pot ajunge încă din timpul vieţii (celălalt tărâm al basmelor, în care se ajunge prin coborâri sau ascensiuni spectaculoase sau pur şi simplu prin deplasări de lungă durată, în plan orizontal, spre marginile universului terestru).

1 Prima ediţie, Editura Paideia, Bucureşti, 2001, ediţia doua, revăzută şi adăugită , Editura Paideia,

Cioban din Santa Maria (foto Kurt Hielscher, 1933)

La şezătoare (foto Muzeul Ţăranului Român)

Oracular Când visezi că s-a sfărâmat soba în casă, hornul, are să-ţi moară unul din

părinţi (Niculiţă-Voronca, II, p.449). Vrăjind

Magie Baba care ştie lua laptele numa c-o vinit în casă la mine şi-o zâs: „Cum te lauzi cu văcuţa?” „Cum mi-o dat-o Dumnezeu!” Şi o ieşit. Da baba o pus mâna pă sobă şi când o ieşit, şi când s-o băgat. Şi atâta o făcut (Bilţiu, 2001, p.148). ♦ În postul Crăciunului, cum se începe, să strângi câte o surcică în fiecare zi, dar să faci singură focul în toată dimineaţa. Cu surcelele cele strânse să faci foc în ziua de ajun şi să fierbi crupe, dar să nu pui sare. Le pui pe masă şi seara vine umbra ursitorului pe cahlă şi mănâncă (Niculiţă-Voronca, I, p.60). Despre vreme Când se suie mâţa pe sobă şi se uită spre uşă face a frig; iar când se culcă în mijlocul casei sau la prag, are să se încălzească (Zanne, IX, p.335). ♦ Când fumul din sobă năvăleşte uneori în casă, e semn că vremea o să se schimbe (Gorovei, 1995, p.95). ♦ Când găseşti în sobă, dimineaţa, cărbuni aprinşi, nu se sting peste noapte, are să fie ger (Niculiţă-Voronca, II, p.258).

Cuptorul Tradiţii Cuptoarele au apărut mai târziu. Alături de vatră, femeile făceau un cuptor mic, de cărămizi, Îl foloseau vara, când nu ajungea ţestul. Iarna îl stricau. Mai făceau şi un cuptor de pus pe vatră. Laturile cuptorului erau din cărămidă pusă pe dungă. Acoperişul, în unghi ascuţit, era din cărămidă cioplită la capete, ca să poată sta înclinată şi să formeze două ape (Habitatul, p.212). ♦ Se spune că cuptorul e ştima casei, el te hrăneşte, el te încălzeşte şi de aceea nu se strică (Niculiţă-Voronca, II, p.446). ♦ Pâinea, când se scoate din cuptor, întâi trebuie să meargă la Dumnezeu şi apoi e voie s-o mâncăm noi, oamenii. Dacă te uiţi, vezi un abur bun care se înalţă sus şi se duce la Dumnezeu cu miros de pâine caldă (Ioniţă, 2002, p.121). ♦ Dacă sfărmi casa, cuptorul trebuie să-l laşi, e păcat să-l strici, că e sfânt; în el s-a copt pasca (Niculiţă-Voronca, II, p.446). ♦ Cuptorul, dacă îl strici, cumpăneşte a moarte. Cuptorul se lasă să-l strice ploile (Niculiţă-Voronca, II, p.446). ♦ Locul dracului e în cuptor, în horn; îşi face o borticică, că nici n‑o vezi, şi acolo şede. Lui i‑i drag să se ungă cu funingine, de aceea‑i aşa de negru (Niculiţă‑Voronca, II, p.453). ♦ Cuptorul nu se sfarmă, că în el şade Acela şi, dacă i‑ar strica locul, ar zăhăi pe om, l‑ar munci; dar îl lasă până ce dă tunul într‑însul şi atunci îl sfarmă (Niculiţă‑Voronca, II, p.452). ♦ Femeia care doarme pe cuptor naşte greu (Pamfile, 1999, p.146). ♦ Colaci, pâini etc. nu se pun în cuptor fără soţ, că, la din contra, acelei gospodine i-ar muri bărbatul (Gorovei, 1995, p.148). ♦ Se crede că, uscând cineva păpuşoi în cuptor şi, scoţându-l, nu-i bine a lăsa câţiva ciucălăi acolo şi că, dacă iarăşi se va face foc în cuptor, apoi Maica Domnului vâră mâna până-n cot în focul cuptorului, după acei păpuşoi (Gorovei, 1995, p.186). ♦ După ce termini de copt, se pun lemne în foc, ca să nu rămâie cuptorul gol, să-i laşi ceva (Niculiţă-Voronca, I, p.177). ♦ De Filipi nu torc, căci se torc lupii la casă, cum tragi firul din furcă, aşa se trag ei. O babă a zis că nu se teme, căci doar n-or veni la ea pe cuptor, şi a tors. Lupii au făcut un cuptor o bortă şi au mâncat-o (Niculiţă-Voronca, II, p.363).