Spatii culturale 27/ 2013

Redactor-şef:

VALERIA MANTA TĂICUŢU

Redactori: PETRACHE PLOPEANU

VALERIU SOFRONIE NICOLAI TĂICUŢU

Secretar de redacţie :

CAMELIA MANUELA SAVA

e-mail : [email protected] [email protected]

Tipar executat de EDITGRAPH Buzău

Revista nu-şi asumă responsabilitatea

pentru punctele de vedere conţinute de materialele publicate.

SPAŢII CULTURALE nr. 27 / 2013

Apare sub egida Asociaţiei Culturale „Valman”, cu

sprijinul Centrului Cultural „Florica Cristoforeanu”

Râmnicu Sărat

Redacţia şi administraţia: Str. Gh. Lupescu, nr. 67, Rm. Sărat, 125300, jud. Buzău

Cuprins

Editorial – Timpul, pururi trist / 1 Radu Cârneci: Un cavaler al cărţii: Henri Zalis / 2 Valeriu Sofronie: Un act global de nedreptate / 3 Doina Cernica: Maria zăpezilor în floare / 10 Fapte culturale: Concursul Naţional de Literatură „Geo Bogza” / 12 Magda Ursache: Surprizele posterităţii / 13 Ionel Popa: Vintilă Horia, întoarcerea acasă / 16 Vasile Ghica: La balamuc, birjar!... / 20 Petru Scutelnicu: Poeme / 21 Florin Dochia: Inanna / 23 Victor Munteanu: Poeme / 24 Maria Pilchin: Victor Munteanu, un „locuitor al absenţei” / 25 Mihai M. Macovei: Somn de rană / 27 Ani Bradea: Poeme / 28 Neculai Hilohi: Istoria apocrifă a lui Moise / 29 Ionuţ Caragea: Aforisme / 30 Fapte culturale: Festivalul Naţional „Rezonanţe udeştene” / 31 Camelia Manuela Sava: Apocalipsa / 32 Simion Dima: Poeme / 33 Artemiza Asănache: Drogurile în proza feminină interbelică / 35 Camelia Manuela Sava: Fenomenul Piteşti... / 39 Dumitru Pană: Sfera / 41 Ion Murgeanu: Magda Ursache - „Vieţile cărţarilor contimporani” / 42 Cecilia Moldovan: De n-am fi împreună / 44 Ionel Necula: Moştenirea Nataliei Negru / 44 Nicolae Pogonaru: Poeme / 50 Iulian Moreanu: Febra / 52 Alain Bosquet: Cuvântul prin cuvânt / 54 Vicente Huidobro: Altazor / 57 Emil Niculescu: Except / 60 Florin Dochia: Arta ca mod de filosofare / 60 Mihaela Malea Stroe: Sfaturi pentru eul din adânc / 64 Stan Brebenel: Dragostea durează trei ani / 67 Nicolai Tăicuţu: Raftul cu cărţi / 68 Reviste literare / 70

TELEFOANE: 0744-708.812 0723-400.546 0762-686.040

Spaţii culturale, nr. 27, martie/aprilie 2013

1

Timpul, pururi trist... De la o vreme, au început să se audă tot mai

distinct vocile filosofilor, sociologilor, psihologilor care cer întoarcerea spre ceea ce am fost, adică oameni trăind în timp sacru, în spaţiu sacralizat, cu deprinderea de a înţelege prin filtru mitic universul înconjurător. Fără întoarcerea la rădăcini, la mituri, la nevoia de a transforma în sacrament rutina cotidiană, şansele de supravieţuire spirituală se reduc; rămânând fiii unui Cronos profan, vom fi înghiţiţi de propriul nostru tată, nerămânându-ne nici măcar speranţa copleşitor-salvatoare că ne vom putea reîntoarce, că moartea nu-i decât un nou început. Cum bine observa Cioran, suntem lipsiţi de estetica morţii, înţelegem moartea ca pe o cufundare în haos şi neant, de aici agăţarea disperată de clipă, de timpul limitativ-profan şi slut pe care ni l-am hărăzit noi, nu Dumnezeu, de aici criza şi disperarea, de aici sentimentul tragic al ireversibilităţii şi al inutilităţii.

Uitându-ne originile, am uitat concomitent şi miturile care dădeau semnificaţie şi sens planului ontologic. Afirmaţia că suntem „oameni istorici” vine din pură vanitate, e ca şi cum n-ai vedea pădurea din cauza copacilor; căutând în adâncurile insondabile ale fiinţei noastre, ar trebui să găsim acolo lipsa de importanţă pe care „omul arhaic” o acorda istoriei, şi, dacă n-am putea-o retrăi, dacă n-am putea-o ridica la rang de principiu organizator al existenţei, măcar să ne asigurăm un minimum de perspectivă/detaşare. Aceasta ne-ar putea salva, aşa cum, în eseul lui Camus, Sisif este în final salvat/fericit, pentru simplul motiv că

tinderea spre ideal - aşezarea pietrei pe creasta muntelui - este mai importantă uneori decât realizarea, în termeni cuantificabili, a idealului.

Omul modern - înţelegând prin „modern” pe trăitorul într-o societate civilizată, evoluată tehnic, computerizată etc. - se foloseşte tot mai frecvent şi din abundenţă de clişee în comunicarea / pseudocomunicarea cu ceilalţi. Unul dintre clişee se dezvoltă în jurul noţiunii de timp ca durată limitativă a acţiunilor şi a existenţei în sine, deşi proiecţia limitei şi asumarea ei tragică lipsesc aparent din orizontul cotidian. De câte ori nu auzim şi nu spunem: „n-am timp”, „nu ştiu cum trece timpul” sau, mai sofisticat, „eu cumpăr timp, nu vând”? Prima semnificaţie a acestor clişee este scuza, justificarea, fie în cazul nonacţiunii şi al noncomunicării, fie al amânării unor gesturi preponderent sociale; în definitiv, fiecare trăieşte pe cont propriu o criză de timp, aşa că sistemul de referinţă coincizând, există şi garanţia credibilităţii şi a speranţei că ceea ce nu se face ori se amână numai, până la un moment dat, poate fi reluat fără probleme. Lipseşte aici, evident, conştiinţa degradării oricărui element mundan sub acţiunea erodantă a timpului, pentru că timpul nostru este unul istoric, profan, nicidecum sacru, cosmic, ciclic repetabil. Autoînşelarea vine din confuzia de planuri şi din lipsa de reflexivitate; fiinţând într-un timp liniar - deci ireversibil - şi nu într-un timp ciclic, nimic din ce-am lăsat în urmă nu mai poate fi regăsit calitativ intact, descoperirea – tardivă – conducând, evident, la o adâncire a crizei existenţiale.

Trăirea „cu ochii pe ceas” este absurdă, nefirească şi, în final, sursă de tragic, îmbolnăveşte fiinţa umană prin acţiune insidioasă şi are rol restrictiv asupra libertăţii de acţiune şi de exprimare. Obligă la stabilirea de ierarhii, de „bugete temporale”, la eliminarea radicală a ceea ce pare nesemnificativ pentru moment, înlăturând, de fapt, privirea în perspectivă şi, ceea ce este mai grav, zăbava asupra scopului acestor zbateri în cuşca timpului. Bolnav şi prizonier al propriului ritm temporal, amăgindu-se că este „om istoric” şi „creator de istorie”, omul contemporan este. de fapt. un sclav al timpului profan, al unei convenţii pe care o trăieşte cu cea mai mare seriozitate, uitând cu desăvârşire că a ajuns robul propriului monstru fabricat pentru a-şi ordona cumva haosul ontologic. VMT

EDITORIAL


2

Radu CÂRNECI „Pro amicitia“

Un cavaler al cărţii: Henri Zalis

Adevăraţii, bunii oameni de cultură au ceva

numai al lor: iubirea de frumos. Sintagma trebuie înţeleasă în ideea anticului concept platonician despre adevăr, la care se accede pe calea binelui şi a frumosului. Aşadar, se poate pune un „aproximativ” semn de egalitate între adevăr şi frumos. Dacă la aceste tainice valenţe sufleteşti, Creatorul mai adaugă, din inepuizabila-i bogăţie, stropul divin al talentului, vom avea de-a face cu personalităţi complexe ale literaturii, artei sau ştiinţei care vor contribui la permanenta împlinire şi înnoire a culturii şi civilizaţiei unui popor, a umanităţii, deci. Înţelegându-şi chemarea, cultivându-şi-o printr-o strădanie adâncă, harul va înflori şi va rodi, dăruindu-se semenilor cu statornicia luminii.

Henri Zalis face, fără îndoială, parte din binecuvântata tagmă a acestora, iar generaţia sa (care-i şi a noastră!) a dat literelor române o nouă deschidere a creaţiei în anii ’60 –’70, faptele artistice ale acesteia egalând strălucirea celei dintre cele două războaie mondiale.

Născut în Bucureşti, la 21 mai 1932*), din părinţi veniţi din Moldova, a absolvit Facultatea de

*) Anul trecut, în 2012, Henri Zalis a rotunjit 80 de ani!; cum eu sunt prins (pe zile şi ore) cu o serie de obligaţii editoriale, abia acum, cu mare întârziere (dar cu sinceră preţuire!), îi dedic aceste rânduri, motivând că despre oamenii aleşi se

Filologie în 1955 şi, tot aici, în 1972 obţine titlul de doctor în „literatura comparată”.

Liric în fiinţa sa, Henri Zalis scrie poezie, proză eseistică, traduce din literatura francofonă şi nu numai, risipindu-se cu hărnicie în permanente activităţi culturale în ţară dar şi în străinătate. Astfel, ţine prelegeri în Franţa (între 1976-1986) la universităţile din Limoge, Nantes, Poitiers, Rouen, Montpellier; în Elveţia, la Lausanne ( 1979, 1980, 1990); în Germania (între 1981-19839 la universităţile din Marburg şi Freiburg; în Italia (bursă Vega) la universităţile din Padova şi Catania (1986).

Cultura temeinică, harul vorbirii alese, originalitatea ideilor expuse au făcut din periplurile sale literare adevărate servicii de ambasador al culturii române. De altfel, guvernul francez, apreciindu-i spiritul doct şi ataşamentul faţă de mişcarea francofonă, l-a distins cu „Les Palmes Académiques” în rang de Cavaler ( 1985). La rându-i, Academia Română - secţia Filosofie-Estetică - i-a acordat, zece ani mai târziu, premiul „Ion Petrovici” pentru volumul „Tudor Vianu”, eseu monografic - semn de adâncă preţuire şi admiraţie pentru marele său profesor. Se cuvine să mai notăm câteva titluri ale acestui excelent scriitor-cărturar, valoroasa contribuţie în genurile respective: „Gustave Flaubert”, studiu monografic-1968 (reeditat în 1979); „Aspecte şi structuri neoromantice” 1971; „Sub semnul realului”, eseu despre naturalismul european (recenzat şi în Franţa, în „Les cahiers naturalistes” şi în „La revue de littérature comparée”, în anul 1980 şi, respectiv, 1982), „Estetica imperfecţiei”- 1979; „Valori de referinţă în critica şi istoria literaturii românească”- 1991. Mai amintim cu plăcere câte ceva din creaţia-i literară propriu zisă, astfel: „Acoladă”, versuri -1980; „Mai aproape de amiază”, nuvele - 1981; „Până la capăt”, roman – 1982; „Strălucirea cristalului”, roman - 1994. Şi, în sfârşit, ca o preocupare specială, traducerile sale din marele scriitor elveţian Ch. Ferdinand Ramuz : „Aime Pache, pictor din Vand” (1980); „Viaţa lui Samuel Belet” (1987); „Aline” şi „Jean Luc poate scrie nu doar la aniversară ci, mai ales, când clipa nu mai aşteaptă.


3

persecutatul” (1991); toate romane de mare frumuseţe, apărute la Editura Univers.

Sigur, în cazul lui Henri Zalis (ca şi al altor scriitori, desigur!) pe lângă talentul, fără de care nimic nu se poate în arte, este vorba de o muncă îndârjită, de un program cultural ferm, urmărit şi înfăptuit zi de zi. Nezgomotos, dar de o demnitate de neclintit a demersurilor sale literare, vizând, în final, îmbogăţirea patrimoniului nostru cultural şi impunerea în faţa lumii a spiritului românesc. Biblioteca, oaza lui de frumos şi bine, este, în acelaşi timp, cetatea în care guvernează adevărul, şi unde acest Cavaler al scrisului se autodefineşte exemplar.

La toate acestea trebuie adăugată exemplara-i calitate de prieten, fapt pentru care micul poem ce urmează i se dedică.

Despre prietenie Prietenia-i ca durerea: de s-a topit, nu mai exişti! dar de-o păstrezi, mai dulce-i mierea, şi se-nsenină ochii trişti! Ea e mai mult decât iubirea, e nobil sentiment în sus, e preţuire dând putere şi-nvingător, îi eşti supus! Prietenia-i drept oglindă: privindu-te, priveşti la cel ce-n suflet tainic te colindă: el e în tine, tu în el!... O flacără-i Prietenia tăcut arzând, purificând, îmbogăţindu-ţi armonia de care cugetu-i flămând. Păstrează, dar, ca o comoară Prietenia – chip divin! – şi inima-ţi va fi uşoară iar traiul îţi va fi deplin. Buc. feb. 2013

Valeriu SOFRONIE

„UN ACT GLOBAL DE NEDREPTATE”.

Procesele lui Nae Ionescu și Mihail Sebastian

Motto: De acord cu Marta Petreu, nu trebuie să-l (mai) privim pe Sebastian ca pe un "model", dar nu trebuie să dăm o semnificație de-a dreptul cosmică, inexorabilă celor "șapte ani din casa Cuvîntului”, cei șapte ani de ”noroc nemeritat” și de ucenicie pe lângă ”stăpânul” său, Nae Ionescu1.

Poziția metodologică. Tot ceea ce se

afirmă sau se dorește afirmat despre viziunea politică a lui Mihail Sebastian trebuie să fie limitat de o constrângere factuală: poziția sa nu a fost a unuia angajat în vreo bătălie politică. Aşa cum declară la pagina 202 a Jurnalului său indirect, nu voia ”să fie un luptător social, ci numai un om care gândeşte - şi poate un scriitor”2. Eu cred că scriitorul a rămas fidel întreaga viață acestui ideal. Dacă a luat atitudine, a făcut-o numai în calitate de fiu al epocii sale, de om care gândește și își traduce în cuvinte aceste gânduri. Vorbind de atitudinea sa față de scena politică a momentului, nu pot să nu adaug că Mihail Sebastian a fost o ființă autonomă și nu „sclavul” opiniei cuiva, oricât de dialectic-hegelian ar fi sensul în care este făcută afirmația. În temeiul acesta, afirmația Martei Petreu, dacă nu ciudată, atunci în mod sigur îmi pare jignitoare la adresa unei persoane care, la numai 20 de ani, se dovedea a fi nu numai deplin lucidă, dar și stăpână pe judecățile sale: „Mi se pare limpede că, atunci când admirăm un articol de-al lui Sebastian, există riscul ca ideea, alteori chiar și formularea, să se găsească întâi în publicistica lui Nae Ionescu3”.

Pe de altă parte, teza hermeneutică conform căreia „contextul creează textul”, mă obligă să mai spun ceva: nu-l putem judeca (critic, nu juridic) dincolo de epoca al cărei fiu („copil”) a fost. Înainte sau deopotrivă cu gândurile-i proprii, Mihail Sebastian a fost și un rezonator al Zeitgeit-ului său. Evident, asta nu-l disculpă în cazul în care acțiunile sale l-ar încrimina, dar ni-l explică mai bine și mai firesc, fără ca noi să-i atribuim ceva ce nu i-ar aparține de fel. În felul acesta, una este să ți se spună că ești „antidemocrat” la 1930, și cu totul 1Vladimir Tismăneanu în http://tismaneanu.wordpress.com/2009/07/16/radicalism-si-demonism-nae-ionescu-m-sebastian-si-extremismul-revolutionar/ 2 Mihail Sebastian, Jurnal II: Jurnal indirect: 1926-1945, Bucureşti: Editura TEŞU, 2006, p.202. 3 Marta Petreu, Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, Editura Polirom, Iași, 2009, p.254.


4

alta în 2012. Mi se pare destul de limpede că, deși cuvinte identice, ele nu acoperă și noțiuni identice. Democrația de azi nu este cea de acum aproape un secol, iar opțiunea de a fi antidemocrat la vremea aceea este, dacă nu mai puțin condamnabilă, atunci cu siguranță mai ușor de riscat. Faptul. Mihail Sebastian a fost un evreu care s-a vrut român, conștient fiind că, oricât de asimilat cultural s-ar dori, nu va înceta să fie și purtător al tradiției iudaice. Pentru că a îndrăznit să dorească aceasta și și-a înfățișat sincer în De două mii de ani... drama căutării de sine, a ajuns să fie ținta unor atacuri venite din toate părțile spectrului politic și etnic interbelic: de la extrema stângă și până la extrema dreaptă, de la români la coetnicii săi iudei. Pentru că a scris în paginile unui ziar, considerat de extremă dreaptă și antisemit, articole polemice la adresa unei societăți neputincioase și a reprezentanților săi incapabili să fie purtătorii mesajului de schimbare al noii generații, Sebastian a devenit ținta unor atacuri pornite din anii recenți și venite din partea unor critici care i-au adus acuza de antidemocrat. Prezentul nu l-a iertat, viitorul nu l-a uitat. Acuzațiile. Dincolo de orice pretenție de infailibilitate, rămâne totuși problema: Care a fost vina lui Mihail Sebastian? Atacul la adresa lui Mihail Sebastian, venit din partea contemporanilor săi (anul 1935) a fost declanșat de apariția romanului De două mii de ani.., roman prefațat de Nae Ionescu la insistența autorului. Atât de promițătoare sub aspectul potențialului de supunere la critică a devenit alăturarea roman-prefață, încât nici în ziua de astăzi nu putem concepe romanul fără prefața naeionesciană sau invers, fără a prejudicia semnificația dobândită de fiecare membru al binomului. Dacă lucrurile stau așa, înseamnă că cele două întreprinderi culturale, luate împreună, au devenit expresia unei anumite caracteristici esențiale a acelei epoci. Dacă nu ar fi exprimat decât un accident, cortegiul luărilor de poziție n-ar fi fost decât un semn al relei-voințe a protagoniștilor. Dar luate împreună, ele au reprezentat mult mai mult decât un fapt cultural. Au reprezentat un fapt istoric. Momentul Sebastian a fost cel al unei clarificări. Iar dacă nu al unei clarificări, atunci în mod cert al unei luări la cunoștință de către societatea românească interbelică a unei anomalii anatomice. Cum spuneam, inițiativa atacului i-a aparținut lui Nae Ionescu. E esențial să ne întrebăm de pe ce poziție a făcut el asta. De pe poziția unui antisemit, cum fără prea mult efort îi descoperim în

epocă? De pe poziția unui naționalist? A unui pro-fascist? Sau pur și simplu a fost vorba de un context istoric care cerea o jertfă de potolire a mâniei zeului urii? Mai mult de atât, a fost această luare de atitudine critică un produs individual autonom, circumscris la gândurile și sentimentele unui singur om, sau a reprezentat o voce colectivă? Nae Ionescu afirmă în repetate rânduri că atitudinea sa nu este una antisemită, ba mai mult, se delimitează textual, cu subiect și predicat, de antisemiții epocii. Recunoaște deci că există antisemiți români, dar că el nu se regăsește în niciun fel printre aceștia. Voi încerca să îi probez afirmația, identificând în Prefața lui De două mii de ani distanțările sale față de antisemitism. Procedând astfel, am recunoscut cinci astfel de momente: - Critica metodologiei și a premisei perspectivei antisemitiste: „Antisemiții procedează tocmai pe dos, în chip empiric. Eu stabilesc anume că există un conflict statornic între evrei şi celelalte neamuri, conflict care la anumite momente caută dezlegări tari. De pe urma acestor dezlegări evreii suferă, desigur. Dar vina e numai a lor, pentru că de când există ei nu au făcut decât blestemății (teza antisemită, nu naeionesciană – nn). E inutil să stărui prea mult asupra lipsei de valoare a acestei metode... Deci, dacă antisemiții spun: e drept să suferiți, pentru că sunteți răi, evreii pot răspunde: nu e drept să ne chinuiți, pentru că suntem buni. Cine are dreptate? Și unii, și alții. Asta înseamnă însă: nici unii, nici alții. Cum asta? Pentru că metoda lor de dovadă prin enumerare nu poate fi concludentă”.4 Așadar, pentru un antisemit, așa cum Nae Ionescu nu se recunoaște a fi, aplicarea metodei inductive a enumerării cazurilor istorice conduce la concluzia că, datorită răutății lor funciare, evreii vor determina din partea celorlalte popoare o reacție violentă, de pe urma cărora vor suferi. Premisa antisemitului estre că evreul este rău. Într-adevăr, nu întâlnim nicăieri o asemenea afirmație în textul năist. Deci, din punctul de vedere al Profesorului, el nu poate fi catalogat drept antisemit. - În al doilea rând, un antisemit consecvent instigă la ură împotriva evreilor: „De ce oare agitatorii aceştia nu ridicau lumea împotriva tătarilor, a ungurilor sau a francezilor? De ce, presupunând că premisa evreilor (evreii, cal de bătaie pentru toţi agitatorii) este adevărată, de ce toate instigările acestea au ca obiect evreimea? E 4 Mihail Sebastian, De două mii de ani....Cum am devenit huligan, Editura Humanitas, București, 1990, p.9.


5

simplu, se va spune: pentru că asemenea instigări prind întotdeauna, iar agitatorii știu asta. O știu agitatorii antisemiți astăzi, așa cum o știau, acum vreo 18 veacuri, și agitatorii anticreștini.”5 Nicăieri în cuprinsul textului nu întâlnim nici măcar o palidă urmă de instigare naeionesciană la ură și violență împotriva evreilor. Deci nici din acest unghi, Nae Ionescu nu poate fi catalogat astfel. - În al treilea rând, Ionescu afirmă că toate elementele pe care le-a adus în sprijinul tezei sale nu se regăsesc în literatura antisemită, ci în arsenalul rațional al oricărui iudeu „obiectiv și lucid”. Altfel spus, îi demonstrează iudeului, cu propriile sale argumente, (și ar fi absurd să spunem că evreii ar fi antisemiți) care este cauza suferinței sale: „Iosef Hechter simte că Iuda suferă și că nu se poate altfel. Dar Iosef Hechter nu înțelege de ce. Am încercat să i-o lămurim noi, în forma cea mai strânsă și mai didactică de care dispunem; cu elemente luate nu din literatura și orientarea antisemită, ci cu ceea ce ar avea la îndemână ca repere de judecată un evreu; un evreu obiectiv și lucid”6. Detașat de această literatură antisemită, Nae Ionescu pare așadar detașat și de valorile promovate în cadrul ei. - Nu în ultimul rând, antisemiții au în argumentele lor trimiteri permanente la problema spinoasă a „dreptății”. Un antisemit consecvent nu poate să nu se întrebe mereu - Cine are dreptate? Evreii sau antisemiții? și să caute răspunsuri și metode de acțiune pe linia deschisă de această întrebare. Nae Ionescu, dimpotrivă, pare a privi din alt unghi: „Istoria evreilor e pentru ei un lung șir de suferințe nejustificate. Pentru „ceilalți”, suferințele evreilor nu sunt decât rezultatul unei reacții îndreptățite la tot răul pe care evreii îl aduc în mijlocul neamurilor cu care trăiesc. Fiecare dintre părți socotește deci că dreptatea e de partea ei. Ce e de făcut? Eu cred că cel mai simplu e să lăsăm deocamdată afară din preocupările noastre chestiunea dreptății. Să nu mai vorbim deci de suferințe „nejustificate” și reacții „îndreptățite”; să vorbim numai de suferințe, de suferințele evreilor”7. Odată stabilit cine are dreptate, nu rămâne decât acțiunea care să facă dreptatea triumfătoare sau nedreptatea înlăturată. Antisemitismul nu este o concepție consumată numai la nivel intelectual și pasional. Este mai ales un program de acțiune din care nu lipsesc pogromurile, deportările, cuptoarele...Toate

5 Ibidem, p.15. 6 Ibidem, p.24. 7 Ibidem, p.13.

duse în numele dreptății. Trebuie să te convingi mai întâi că ai dreptate, pentru ca apoi să încarci marfarul. Nae Ionescu nu numai că nu dă semnalul luptei de igienizare socială, dar nici nu caută să stabilească de partea cui se află dreptatea. Prin aceasta, el ratează încă o ocazie bună de a primi carnetul de luptător antisemit. Inferez eu, cel puțin din unghiul năist de vedere. Aceste elemente, toate luate din textul devenit celebru (unul dintre foarte puținele texte publicate sub semnătura filosofului) conduc cel puțin către o primă concluzie: Nae Ionescu nu se recunoaște pe sine drept antisemit. Tot ceea ce constituie procedură și orientare antisemitistă (metodologie inductivă, instigarea la ură și violență, invocarea elementelor de literatură antisemită, punerea problemei lui „Cine are dreptate?” etc), este respins cu fermitate. Două întrebări se nasc de aici: Ce realitate ascunde această lipsă de recunoaștere, știut fiind că Nae Ionescu nu pare să fi fost tipul fricosului sau trișorului. Cealaltă întrebare pare mai interesantă: Indiferent dacă este sau nu antisemit, de unde această disproporție între actul cultural consumat (apariția unei cărți) și valul uriaș de reacții acuzatoare care i-au urmat8, între acestea căzând victimă Mihail Sebastian? Prima întrebare - Ce realitate ascunde această lipsă de recunoaștere a apartenenței lui Nae Ionescu la mișcarea antisemită? Prima „realitate” este tocmai aceea descrisă de însuși Mihail Sebastian, „beneficiarul” imensului scandal iscat în jurul persoanei sale (de carte nu mai vorbim. Nu cartea era problema, ci semnatarul ei). Autorul nu are cunoștință de preocupările antisemite anterioare ale lui Nae Ionescu, afirmând susținut că publicația la care au lucrat împreună (el, 7 ani) nu a cochetat cu o asemenea orientare, ba dimpotrivă: „Cuvântul" s-a ridicat hotărît, refuzînd orice demagogie, - dar, mai ales, demagogia antisemită... Ar trebui poate să schiţez întreaga sa politică faţă de problema minorităţilor, politică liberă şi curajoasă, reclamând cele mai largi drepturi pentru evrei, maghiari sau ucraineni şi negînd cu vehemenţă „teoria statului naţional în absurdităţile ei poliţiste"9... „Cuvîntul" a cerut în decursul anilor de nenumărate ori pentru evrei şi 8 ”Din tot ce s-a scris cu acest prilej, numai cîteva articole au plecat de la obiectivele cărții. Restul, un întreg dosar, au vorbit despre democrație, comunism, ortodoxie creștină, fascism, revoluție corporatistă, etc” – ”Cum am devenit huligan”, p.233. 9 Mihail Sebastian, De două mii de ani....Cum am devenit huligan, Editura Humanitas, București, 1990, p.265.


6

pentru minoritari, în genere, drepturi şi libertăţi pe care poate ei înşişi ar fi ezitat să le ceară”10.

Ciudat e ca tocmai victima să fie aceea care ia apărarea „călăului”. Mai mult de-atât, Sebastian recunoaște că Profesorul manifestase o „simpatie pentru problemele iudaice”, drept care i-a și solicitat scrierea prefeței. Dacă l-ar fi bănuit de cea mai mică urmă de antisemitism, ar mai fi făcut-o oare? Sau era Sebastian un sadomasochist în ascuns? Nu. Nae Ionescu era creștin. Iar creștinii iubesc oamenii, indiferent de culoarea lor politică sau religioasă, adună samarinenii de pe drumuri, le dau peste mână celor care strâng pietre. Mai degrabă înclin să cred altceva: fără a fi devenit antisemit, Nae Ionescu a trebuit să-l sacrifice pe Sebastian. Noul context politic creat i-o cerea:

„Ce s-a întîmplat din iulie 1931, cînd această prefaţă a fost cerută şi promisă, pînă în iunie 1934, cînd ea a fost scrisă şi tipărită? O totală alunecare a Europei spre dreapta. În mai puţin de trei ani, toate iluziile ce sprijineau continentul s-au destrămat, toate rezervele şi formulele democraţiei au căzut...Dacă 1931 fusese un an neantisemit, 1934 se pregătea să fie un an huliganic... Noiembrie 1933! Aici se despart drumurile și aici se află nodul tristei întîmplări de care vorbim. Veneau liberalii la guvern. Era o grea lovitură. Nu cumva acești liberali care au fost statornic, de la 1848, forța antisemită cea mai tenace, la guvern prin „ei înșiși” și în opoziție prin cuziști?”11. Profesorul era un om de onoare. A promis că va scrie o prefață și trebuia să o scrie. O prefață la ce? La o carte despre evrei, adică exact despre ceea ce avea să fie transformat de către Europa în general, România în particular, în carne de tun. Să-și fi arătat pe față vechea simpatie (față de neamul evreiesc și, implicit, de Sebastian), nu ar fi dat bine pentru el, liderul unei generații care credea în el, și pentru proiectul naționalist în care se angajase cu toată ființa lui. Să fi luat calea antisemiților față de care nutrise dispreț, trecând cu arme și bagaje în tabăra pe care o detestase, iarăși nu se potrivea felului său moral, ortodox, de a valorifica existența. Așa că a ales calea de mijloc a „imponderabilelor”, unde interpretările îl puteau duce pe lector într-o tabără sau în alta a semnificațiilor, după cum îi era felul. De aceea nici nu a condamnat brutal antisemitismul în această lucrare, dar nici nu l-a îmbrățișat. Singurul care a pierdut a fost Sebastian, prea tânăr pentru a avea multe de pierdut, prea evreu și prea potrivit pentru 10 Ibidem, pp.278-279. 11 Ibidem,pp.282-283.

sacrificiu cu timpul care ridica peste tot ruguri. Dar dacă, evreu fiind, tot era destinat suferinței veșnice (acesta e de fapt și mesajul tare al Prefeței), ce mai strica o suferință în plus? Culmea e că profesorul lui, cel care i-a făcut asta, cel care îl aprecia sincer și care nu a încetat să o facă, dovadă invitația de la Balcic de mai târziu, ce părea a arăta că nimic nu intervenise între ei, l-a trădat exact în felul în care Iuda l-a trădat pe Iisus – cu un sărut. Ce paradox! Nae Ionescu găsise în prefața sa motivul adevărat al suferinței lui Iuda: faptul ca Iuda este... Iuda. Că și-a trădat Dumnezeul pentru care trebuia să vegheze. Dar, ironia sorții, cel care vorbea despre un neam trădător avea să devină el însuși un cetățean de vază al acestuia, iar locul lui Iuda să-l ia de data asta creștinul.

O altă „realitate” ascunsă în spatele poziției naeionesciene este cea identificată de Mircea Eliade, strălucitul elev al Profesorului, el însuși acuzat de simpatii antisemite. În articolul „Iudaism și antisemitism – preliminarii la o discuție”, apărut în ziarul Vremea, numărul din 22 iulie 1934, Mircea Eliade își prezintă dintru incipit intenția studiului:

„Cartea d-lui Mihail Sebastian, De două mii de ani, a izbutit până acum să facă pe antisemiți să urle de bucurie, pe evrei să se lamenteze și pe gazetarii deștepți să scrie articole cu haz. Să vedem dacă ea poate face și altceva; dacă ne poate face să gândim12”.

Străin față de orice atitudine de obediență față de mentorul său (așa cum s-a spus despre toți tinerii care au stat în cercul său, inclusiv despre Sebastian), motivat numai de imboldul înțelegerii, Eliade se întreabă neretoric: „Este prefața d-lui Nae Ionescu antisemită?”. El recunoaște că în cultura românească au existat „antisemiți teoretici”: Hașdeu, Eminescu, Vasile Conta. Antisemitismul lor a fost un antisemitism „periferic” - economic și moral. Atât de periferic, spune Eliade, încât poți face foarte bine abstracție de el fără ca personalitatea celor trei să fie alterată. Cât îl privește pe Nae Ionescu, viitorul istoric al religiilor afirmă:

„În filosofia istoriei, dl. Nae Ionescu ar fi putut fi antisemit. Căci există o anumită filosofie a istoriei, antisemită. Însă pe planul teologiei creștine, dl. Nae Ionescu nu poate fi antisemit chiar dacă ar vrea... Ca un gânditor ortodox, d-sa nu putea sub nici o formă fi antisemit. Și, de fapt, nici nu este… (El) introduce elemente de soteriologie: Mântuirea, Păcatul, Mesia, 12 Vremea, 22 iulie 1934, p.5.


7

nemărturisirea lui Israel. Elemente, așadar, de ordin teologic. Care sunt supra-istorice…(El afirmă) că Iuda trebuie să sufere la infinit pentru că a tăgăduit pe Mesia…”13. Faptul neapartenenței lui Nae Ionescu la antisemitism este pentru Eliade dincolo de orice îndoială: „A fi antisemit înseamnă a lua atitudine decisivă contra evreilor, a-i socoti inferiori, șnapani, primejdioși etc. Din prefața d-lui prof. Nae Ionescu nu descifrăm această atitudine intransigentă fată de evreime. Dacă domnia sa va lua cândva o asemenea atitudine, va trebui să scrie altceva”14. Așadar, „realitatea” ce se ascunde în spatele textului naeionescian este non-antisemită. Ceea ce o face să fie astfel, așa cum am citit în opinia lui Eliade, este perspectiva privirii problemei suferinței evreilor – una de tip teologic. Din acest punct de vedere, cred și eu, un creștin este tot atât de antisemit, apărându-și credința în Mesia întrupat, pe cât este un budist, un musulman sau un șaman, apărându-și-le pe ale lor. Antisemitismul are sens numai însoțit de argumente politice. Este exact ceea ce nu a făcut Nae Ionescu, procedând teologic. Zigu Ornea descifrează o altă „realitate”, dezonorantă și încriminatoare pentru filosoful ortodox: Ionescu exprimă un caz de „antisemitism fundamentalist”, sprijinit pe argumente teologale. În contrast vădit cu argumentul lui Eliade, Ornea declară că: „această abordare fundamentalist teologală a antisemitismului se demonstra și mai agresivă chiar decât o abordare a lui politică sau socială. Și, oricum, furniza justificări de ordin doctrinar teologic, să spunem metafizic, antisemitismului politico-social, al tuturor grupărilor de extremă dreaptă”15.

Pe scurt, e mai grav să faci filosofia antisemitismului decât să pui mâna pe bâtă deoarece, cel care o face, sensibil la subtilele argumente filosofice, poate învăța din filosofia bâtei că ideea de bâtă e mult mai amenințătoare decât orice bâtă. Și mai eficientă decât orice tehnică a huiduielii și a răfuielii.

Concluzia lui Zigu Ornea: „a socoti această nefericită prefață drept un text care n-ar atesta antisemitism e o judecată falsă, care ar avea în intenție curmarea unei controverse”16.

13 Idem. 14 Idem. 15 Zigu Ornea, Anii treizeci : extrema dreaptă românească, Bucureşti Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1996, p.403. 16 Ibidem, p.406.

Așadar, contemporanul nostru nu dorește să se „curme” controversa pentru a putea trece mai departe de nefericiții ani 30, ci ne invită indirect la reluarea ei, la punerea problemei vinovăției, la găsirea și pedepsirea vinovaților. Ceea ce s-a și făcut. A doua întrebare pe care o puneam era: Indiferent dacă este sau nu antisemit, de unde această disproporție între actul cultural consumat (apariția unei cărți) și valul uriaș de reacții acuzatoare care i-au urmat17, între acestea căzând victimă Mihail Sebastian?

Cartea lui Sebastian a fost doar un pretext pentru tot ce a urmat. Nici romanul în sine și nici prefața nu au constituit motive suficiente. Virulența reacțiilor care au întreținut intelectualitatea românească timp de aproape o jumătate de an se datorează dominantelor momentului: așa cum va scrie autorul în răspunsul lui la critica cu care a fost întâmpinat (Cum am devenit huligan), două erau ideile momentului și între care De două mii de ani a picat ca un bun răsad: antisemitismul și dictatura18. Context intelectual total neprietenos. Cartea nu avea decât să răscolească acest mediu și să scoată la suprafață multă mizerie ideologică și mai ales morală. Imaginea acestei răfuieli intelectuale este, în mic, o imagine a societății românești de la acel moment. Dincolo de articolele polemice din presă, a existat o întreagă serie de manifestări integrate într-o adevărată campanie verbală, purtată pe străzi, prin cafenele, prin redacţii, prin librării, prin cinematografe, prin case particulare, prin instituţii publice. Să spicuim doar cîteva asemenea reacții: - „Dar îți voi dovedi, Mihail Sebastian, că tu nu ai voie să-ți asumi nici măcar dreptul la respirație, nicidecum acela de-a scrie... căci trebuie curățită literatura de oameni ca tine, Mihail Sebastian"19. - „Cartea cuprinde puternice accente antisemite. În gîndire, în metoda filozofică în notații psihologice - găsim cele mai autentice documente rasiste. Sînt fragmente parcă luate direct din Alfred Kosersberg. Ne aflăm, deci, în fața unui caz de evreu devenit antisemit. Cazul este, orice s-ar spune, senzațional”20.

17 ”Din tot ce s-a scris cu acest prilej, numai cîteva articole au plecat de la obiectivele cărții. Restul, un întreg dosar, au vorbit despre democrație, comunism, ortodoxie creștină, fascism, revoluție corporatistă, etc” – ”Cum am devenit huligan”, p.233. 18 Ibidem, p.232. 19 Credința, anul II nr. 171. 20 Adevărul Literar, anul XIII, nr, 713, 5 VIII 1934.


8

- Şerban Cioculescu vorbeşte despre „setea de asimilare ce animează romanul"21 iar Pompiliu Constantinescu spune că: ,,Dl. Sebastian este ce se cheamă un asimilist22". Și literatura continuă... Ce trebuie să semnalăm noi, și am spus-o mai sus, e faptul că ar fi o gravă eroare să privim scandalul în sine, desprins de contextul intelectual și politico-social, intern și internațional, din care a crescut. Până la urmă, vom spune, vina o poartă oamenii care au gândit și făptuit, grație a ceea ce numim liber arbitru. Are dreptate Sartre când crede că „esențial pentru un om nu este ceea ce se face din el, ci ceea ce face el din ceea ce se face din el”. Dar are dreptate și istoricul aplicat care, zgâriat de concretețea documentului cu care lucrează, știe că variabila temporală face ca uneori oamenii să conteze față de ei înșiși mai puțin decât o fac epocile lor. Că e foarte rar, dacă nu chiar de negăsit, cazul celor care nu stau „sub vremi”. Asta ar trebui să ne dea o mai mare înțelegere și toleranță față de ceea ce numim greșelile trecutului. Și cu aceasta trecem la partea a doua a temei. Animată de același imbold al găsirii vinovaților, Marta Petreu deschide un alt dosar și instrumentează un nou proces, intim legat de cel anterior, – Antidemocratul Mihail Sebastian. Cum sesizează și Vladimir Tismăneanu, cartea acesteia, Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu-Mihail Sebastian, își propune să aducă în prim plan și să deconstruiască două ipostaze mihailsebastiene: atacul fascizant-mussolinian împotriva instituțiilor burgheze din România (atracția lui Sebastian pentru ideile fascismului italian, atacul la adresa partidelor politice ale vremii, în primul rând liberal, participarea, alături de profesorul său, la atacul general-european împotriva spiritului democratic, parlamentar, pluralist)23, respectiv deconspirarea abordării demistificatoare care l-a transformat pe Sebastian dintr-un antidemocrat cu acte în regulă într-un bastion al democrației: „Marta Petreu schimbă paradigma interpretării lui Sebastian: citind sute de articole ale acestuia, ale lui Nae Ionescu, ale altor membri ai Generației, a ajuns la concluzia că Sebastian a fost în fapt principalul megafon al atitudinilor de extremă dreaptă care au constituit viziunea năistă despre stat, colectivitate, tradiție”24. 21 Revista Fundaţiilor Regale, anul I, nr. 10, octombrie 1934. 22 Vremea, anul 7, nr. 347, 22 iulie 1934. 23 Vladimir Tismăneanu în http://tismaneanu.wordpress.com/2009/07/16/radicalism-si-demonism-nae-ionescu-m-sebastian-si-extremismul-revolutionar/ 24 Idem.

Ce i-a imputat lui Sebastian criticul contemporan? În primul rând, viziunea antidemocratică. Bazându-se pe semnăturile scriitorului din Cuvântul (începând cu anul 1931), autoarea observă că Sebastian scrie constant articole despre criza democraţiei, despre necesitatea unei „revoluţiei sociale", despre „clătinarea ordinii capitaliste”. Democrația, identică cu capitalismul, nu este altceva decât „un refugiu al lumii vechi, care în disperata ei atîrnare de valorile răposate, acceptă orice alianţă, orice compromis, orice confuzie25". Deși nu afirmă explicit, autoarea trage din cele spuse o concluzie abruptă: „ca şi lui Nae Ionescu, lui Sebastian i se pare că parlamentul este o instituţie desuetă26”. Privită în ansamblu, viața politică românească inautentică îl determină pe Sebastian să formuleze o teză și o soluție: „E o prăpastie între politica românească şi viaţa românească". Ieșirea, citează autoarea, nu se poate face decât printr-o revoluție – nu una liberal-democrată, ci socială, după modelul fascist italian și spaniol. Asumându-mi punctul de vedere metodologic amintit, dar și câteva texte mihailsebastiene, asupra cărora Marta Petreu nu prea pare să insiste, afirm că actului de nedreptățire la care a fost supus în epoca în care a trăit Mihail Sebastian, i se adaugă cel contemporan al Martei Petreu.

Într-adevăr, Sebastian era nemulțumit de configurarea politică a societății românești. Ceea ce reproșează acesteia ni se pare nu doar de bun simț, dar și extrem de actual. Câteva citate din Jurnalul indirect: - Am avut noi vreodată partide politice deosebite structural? Am avut la începuturile vieţii noastre de stat moderne, când revoluţia paşoptistă grupase, după temperament, după cultură, tradiţie, clasă, după instinct, în fine, două tabere profund distincte - liberali şi conservatori. Dar de atunci lucrul se redusese la o evidentă caricatură. Înainte de război am avut rotativa celor două „partide", care se succedau fără să schimbe nimic... Partidele noastre...s-au născut întâmplător, dintr-o conjunctură parlamentară, dintr-o ceartă, dintr-o învoială, dintr-un capriciu... Sunt cadre de activitate politică, sunt asociaţii de interese mutuale, sunt firme comerciale, uneori vii, uneori puternice, dar în nici un caz nu organisme

25 Marta Petreu, Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu-Mihail Sebastian, România literară, 2008, Nr. 12-13. 26 Idem.


9

spirituale. La asemenea prăvălii, noi nu cumpărăm idei27. - La bursa valorilor politice, țâfna, inconștiența și platitudinea se plasează mai ușor decât decența, luciditatea și personalitatea... Iată de ce galeria demnitarilor noștri politici e, de cele mai multe ori, un muzeu de caraghioși siniștri28.

În concluzie, în viața politică românească domnea confuzia de termeni şi valori29. Domneau corupția, caricatura politică, „fripturismul”, dezmățul politic, „platitudinea”, „mediocritatea”, „idealul mic” și lipsea cel mai important element – omul politic autentic. Lipsesc „partidele de idei”, vizionarii, eroii, „punctele de orientare politică”. Viața politică era o ruină. Ce era de făcut? Să vină la putere tot partidele care au mai guvernat? Ironia lui Sebastian este maximă: „Probabil că mai avem nevoie de un nou Vintilă Brătianu, de o nouă legiuire economică absurdă... Probabil că ne mai trebuie alegeri averescane profund scăldate în sânge, ne mai trebuie un mic complot fascist ca cel visat de generalul cu cioc alb în primăvara lui 1927. Probabil că ne este absolut necesar din nou Virgil Madgearu, ne sunt necesari alţi 20 de muncitori împuşcaţi la un nou Lupeni şi murim de dorul altui împrumut Mihai Popovici, care să ne îngroape nu pe 30 de ani, ci pe 300 de astă dată, ca să ținem minte bine. Să vie deci „partidele care au mai guvernat", căci cu ele o surpriză nu e posibilă: barem ştim ce ne aşteaptă”30.

Nu cere desființarea parlamentarismului, alegerilor libere sau vreo instaurare a unui regim de forță. Intelectualul Mihail Sebastian este un om de idei, nu unul politic. Din acest punct de vedere, toată critica sa se face în numele unui idealism care vedea asanarea vieții politice românești în termeni culturali și ideologici. Aștepta omul politic nou, capabil să trezească la viață energiile naționale adormite. Aștepta eroul, vizionarul. Dar, în forul său cel mai adânc, ca un evreu român autentic ce era, îl aștepta în ascuns, poate chiar fără să o știe, pe Mesia să să-și „aleagă” poporul. Poporul român. Evident că, ori de câte ori elementul sau sentimentul religios se suprapune peste o realitate politică, nu poate să nu se creeze impresia invitației la extremism. Gândirea teologică operează cu dogme, cu imponderabile, cu trăiri absolute. Într-o lume în care eroismului revoluționar i se preferă 27 Ibidem, pp.267-268. 28 Ibidem, p.165. 29 Mihail Sebastian, Jurnal II: Jurnal indirect: 1926-1945, Bucureşti: Editura TEŞU, 2006, p.150. 30 Idem, pp.270-271.

pașii mărunți și cumpătați ai raționalismului democratic, însămânțate în ogorul politic, aceste iraționale nu-l pot scuti pe cutezător de acuza de extremism (nici nu mai contează dacă este de stânga sau de dreapta). Cine interpretează aceste puncte de vedere în termenii unui atentat la democrație, este, dacă nu rău intenționat, atunci în mod sigur neinspirat, refractar la profundele semnificații pe care scriitura mihailsebastiană le degajă. Sebastian, încercând să se apere de avalanșa declanșată de prefața năistă, s-a declarat un gânditor laic. A fost o reacție de moment, o reacție de apărare. Credea el, lanțul de inferențe ionesciene s-ar rupe instantaneu, eliberându-l de furia mulțimii dezlănțuite, dacă ar scoate din ele premisa apartenenței sale la „tradiția iudaică”. Totuși, chiar înainte ca această fugă de sine (iluzorie, desigur) să aibă loc, Nae Ionescu l-a înțeles pe Sebastian mai bine decât s-a dorit a se înțelege el însuși. A înțeles, și poate de aceea l-a și apreciat atât de mult, că este un căutător de Mesia. Și el îl căuta, dar nu pentru că nu venise, ci pentru că trecuse pe lângă el, în somn fiind. Dar nu contau motivele pentru care o făcea fiecare. Important era drumul pe care îl străbăteau împreună. Drumul acesta i-a legat, chiar dacă la un moment, îi va și despărți. Cea mai puternică legătură dintre profesor și elev, dincolo de afinitățile elective, a fost modul acesta comun de valorificare a existenței în termenii absoluți pe care îi presupune orientarea teologică față de lume. Această trăsătură, cred eu, la întâlnirea cu o epocă istorică confuză, îi face pe unii să pară sau să devină inamicii cei mai periculoși ai societății. Dacă au greșit – cine este în măsură să aprecieze cum și cât? – au greșit datorită acestui strop de dumnezeire pe care Absolutul l-a picurat în om și care ne-a legat gândurile de „imponderabilele” care te fac să cauți soluții periculos de indeterminate la probleme atât de determinate. În concluzie, subscriem vederii lui Vladimir Tismăneanu, vedere pe care o extind și asupra lui Nae Ionescu – „De acord cu Marta Petreu, nu trebuie să-l (mai) privim pe Sebastian ca pe un model, dar nu trebuie să dăm o semnificație de-a dreptul cosmică, inexorabilă...”.


10

Doina CERNICA

Maria zăpezilor în floare

Cu Roma şi lumea întreagă aduse să parcurgă împreună cu mari pictori ,,Il cammino di Pietro”, (Drumul lui Petru), să mediteze la aventura umană şi spirituală a lui Simon Petru prin expoziţia deschisă aici din februarie 2013 sub semnul convingerii că, dar al lui Dumnezeu, credinţa, dacă este trăită în plinătate, nu lasă omul în condiţia nefericită a mediocrităţii, cum spunea la vernisaj cardinalul Tarcisio Bertone, secretar de stat, Castelul Sant’Angelo îşi întăreşte în această primăvară puternica sa legătură cu Bazilica San Pietro şi cu valorile artistice ale Vaticanului. În ce mă priveşte, urmând calea trăsurilor pontificale şi a căruţelor care îl aprovizionau, mă simt în ceea ce a fost iniţial mausoleul lui Hadrian şi apoi, vreme de un mileniu, reşedinţă papală, ca într-o uriaşă cochilie de melc, într-un labirint în spirală, într-o noapte caldă, adâncită de văpaia generatoare de umbre înşelătoare a torţelor, construită nu subpământean, ci în chiar materia luminoasă a zilei. De umbre şi de şoapte despre viaductul care lega Sant’Angelo de Vatican. Dar n-am crescut înconjurată de legende şi poveşti? Nu ascund Pietrele Doamnei de pe Rarău o comoară voievodală? Şi nu şerpuieşte în adâncimi un tunel, după ce a fost pod aerian, între Curtea Domnească şi Cetatea de Scaun a Sucevei? Înaintez, oare? Urc, oare? Nu ştiu, dar cu siguranţă merg spre viziunea lui Grigore cel Mare, spre Arhanghelul Mihail ca spre un liman: de pe

terasă pot să văd Roma în toată splendoarea sa. Drumul lui Petru îşi are capătul, ca un copac rădăcinile, în mormântul de la temelia uriaşului altar al Bazilicii, dar dacă îţi îngădui să visezi, atunci sentimentul nu este al alegerilor şi renunţărilor, ci al alegerilor şi al amânărilor.

Valentina Buşilă, arheolog şi muzeograf cunoscut şi mai ales un suflet roman, la Roma, pentru că prin cunoaştere şi dragoste aparţine şi altor oraşe ale lumii, ne propune Maria del Popolo, una din cele 15 biserici (cel puţin după numărătoarea noastră) care îi sunt dedicate aici Madonnei. Aşa că pornim înfruntând cu ochii mijiţi soarele crud, până ce printre franjurele genelor se insinuează neaşteptat o beznă foşnitoare. Miriade de ciori de un negru desăvârşit, metalic, acoperă totul, cer şi pământ deopotrivă. Nu ne ating, ne însoţesc doar o vreme mersul precaut, cât ţine şi povestea lui Nero strigoi şi a copacului său malefic în care îşi făcuseră cuib. Ar fi pustiit poate Roma cu teroarea lor, dacă spre anul 1100, papa Pascal II nu ar fi construit, cu banii del popolo, o capelă pe trunchiul copacului retezat, sâmburele bisericii de azi. Piaţa largă în care putem privi în sfârşit până departe, cu ciorile satanice reîntoarse în legendă, ne priveşte la rându-i cu ochii înalţi al celor două biserici surori, Maria dei Miracoli şi Maria in Montesanto sau Biserica Artiştilor de exact 60 de ani, de când, duminică de duminică, este celebrată aici ,,Messa degli artisti”, cu participarea a numeroşi oameni de cultură şi artă, spaţiu preferat de altminteri şi pentru funeraliile personalităţilor din domeniu. Mulţimea de turişti nu izbuteşte decât să-i

accentueze amploarea de cer rotitor în jurul axei obeliscului aşezat de Domenico Fontana în faţa a ceea ce a fost cândva poarta de intrare în Roma dinspre nord, Porta Flaminia, decupată în zidirile lui Aurelian. O placă sobră ni se adresează, ,,Piaţa Poporului. Acest loc este patrimoniu artistic al Romei şi al lumii. Ajutaţi-ne să-l păstrăm în frumuseţea şi curăţenia sa.

Sancţiuni severe pentru cei care îi aduc prejudicii”, cedând mai degrabă obiceiului formulei decât unei necesităţi: nicio hârtie, niciun pahar de plastic în imensitatea sa, nici măcar în zona în care, în faţa unor panouri, câţiva pictori amatori lucrează şi un grup de dansatori – toţi români, evoluează pentru un grup de trecători curioşi. Intrăm în Maria del Popolo închizând ochii, trecerea de la lumina puternică din piaţă în umbra caldă din interiorul locaşului ne-o cere, dar şi când îi deschidem spaţii ale semiîntunericului rămân. Cel mai adânc şi cel mai căutat de cei care trec pragul acestei biserici a comorilor artistice este cel care ocroteşte picturile lui Caravaggio. Atingând apogeul


11

dramatismului drumului lui Petru - crucificarea sa cu capul în jos, astfel cerută de el însuşi ca mai prejos de Mântuitor, tabloul primului din cei doi stâlpi ai Bisericii ni-l înfăţişează pe apostol bătrân, îndurerat şi gânditor, în vreme ce meşterii îşi fac conştiincios meseria. Lucrarea dedicată celuilalt, ,,Convertirea Sfântului Pavel”, şi aceasta capodoperă a clarobscurului, este un impresionant omagiu adus luminii, luminii divine, care atingând fulgerător trupul calului deschide braţele apostolului căzut în drum şi-l ţintuieşte cu forţa sa inegalabilă.

,,Habemus Papam” a scris fumul de zăpadă deasupra Capelei Sixtine, deasupra Vaticanului, a Romei, pe cerul lui martie 2013, deasupra unui pământ cu petece de iarnă şi pomi învioraţi de promisiunea mugurilor. O altă zăpadă şi o altă boltă, a lui august 358, sălăşluiesc în pictura lui Jacopo Zucchi în faţa căreia am întârziat în maximum de timp îngăduit de tumultul vizitatorilor din Muzeele Vaticanului. Ceea ce mă ţinea pe loc era şi ceea ce avea să-mi îndrepte paşii spre Santa Maria Maggiore, biserica papală în care, abia ales, Francisc a venit să se închine în ajunul echinocţiului de primăvară: povestea Miracolului Zăpezii. Ea începe cu hotărârea unui bogat patrician roman şi a soţiei sale, urcând spre apusul vieţii lor fără urmaşi, de a-şi închina averea Bisericii. În noaptea de 4 spre 5 august 358, cei doi, dar şi papa Liberiu, au avut acelaşi vis, cu Fecioara cerându-le un locaş pe locul indicat de o bogată ninsoare. În zori, toţi trei l-au descoperit pe Esquilin şi, aşa cum ne arată Jacopo Zucchi, papa a desenat în diafana zăpadă a legendei forma viitorului sanctuar, cel mai mare din Roma şi din Italia închinat Fecioarei, cu patricianul şi soţia lui rugându-se intens în prim-plan. Aş fi vrut să mai stau, să-i văd mai îndeaproape şi pe romanii transfiguraţi de puterea minunii, dar un val puternic de vizitatori ne-a smuls pe toate, depărtându-ne de lucrarea lui Zucchi, ca să ne apropie, desigur, de altele. Lăsându-mă purtată de mulţime – ce altceva aş fi putut face? –, mi-am adus aminte brusc de o seară geroasă de noiembrie, ascultând-o, împreună cu un grup de invitaţi la împlinirea a 70 de ani de la înfiinţarea Societăţii Scriitorilor Bucovineni, pe monahia Elena Simionovici în faţa faimoasei Judecăţi de Apoi de la Mănăstirea Voroneţ. Nu-mi puteam desprinde privirea de lupii care la învierea morţilor aveau să redea întregi trupurile devorate de ei. Atunci m-am gândit că noi, turiştii, vizitatorii, de bună voie prizonieri ai unor astfel fluvii umane cu viteză şi curgere proprii între ţărmurile programului unor remarcabile edificii ale culturii europene, mondiale, avem ceva din îndârjirea, din foamea hămesită a acelor lupi, înghiţind cu lăcomie, pe

nemestecate, picturi, sculpturi, arhitecturi, istorisiri, istorie, cultură. Însă, cine ştie, poate că dincolo de piscul acestui veac, ori al acestui mileniu, ori al timpului de dincolo de cuprinderile noastre, în aceeaşi formă sau poate cu alta, va veni şi învierea lor…

Anotimpul tânăr se insinua în tot ceea ce peste vară devine grădină, zonă verde, parc al Romei, dar şi în făptura bisericii Santa Maria Maggiore, străjuită ca de un uriaş copac nemuritor de coloana de granit provenită din vechea Bazilică Sf. Petru construită de Constantin cel Mare. De aici şi strălucirea intensificată a culorilor din minunatele sale mozaicuri bizantine, a aurului din casete, ofrandă a Lumii Noi, dăruit de regii Spaniei, a cristalului şi argintului din lăcriţa relicvei de la ieslea Mântuitorului, de aici, amplificată parcă şi de energia în creştere a soarelui de afară, lumina încă şi mai vie îndreptată perpetuu de Ioan Paul II spre chipul Mariei din icoana menind sănătate, ,,Salus Populi Romani”, pictată, se spune, de însuşi Luca Evanghelistul. În capela ei a fost înălţat şi altarul în care papa oficiază liturghia de sărbătoarea ce îi este consacrată, a Sfintei Marii - Santa Maria Maggiore, Sfânta Maria Mare, în vreme ce din bolta bisericii

coboară şi din mâinile credincioşilor se ridică nesfârşite ninsori de petale, încrustând iar şi iar în suflete emoţia şi sfiala faţă de Miracolul Zăpezilor. La ceasul perindării noastre prin imensitatea bisericii, aceste ninsori de petale erau doar amintire şi aşteptare, dar obrazul întors le-a simţit atingerea ca o boare celestă. Va fi fost generată de visarea lor sau de mişcarea de aripi a

îngerilor pictorului Camillo Mariani? La ieşire, înfruntând ziua printre gene, am mers

alene, prin năvoade nesfârşite de funigei, prin scame de soare, spre Tibru, înaintând cu pasul şi întorcându-ne cu gândul, încă nedesprinse de Maria Maggiore şi de splendorile ei. De aceea, ochii nu i-am deschis cu adevărat decât pe Podul Îngerilor, Sant’Angelo. Acolo, într-o secundă dilatată peste orice închipuire, cu respiraţia tăiată, am văzut ceea ce până atunci doar privisem: Roma albă-albă, ninsă până în zare, cu toţi pomii într-o unică, generală şi biruitoare explozie florală. O apocalipsă cu semnul schimbat, o desăvârşită înnoire a lumii sub cerul primăverii.


12

Concursul Naţional de Literatură «Geo Bogza», ediţia a III-a

Casa Municipală de Cultură «Geo Bogza»

Câmpina, în conformitate cu programul manifestărilor culturale aprobate de Consiliul Local Câmpina, organizează: Concursul Naţional de Literatură «Geo Bogza», ediţia a III-a

Pot participa scriitori nedebutaţi în volum, indiferent de vârstă şi fără restricţii de apartenenţă la uniuni de creaţie sau alte organizaţii.

Se acceptă grupaje de minim 5 şi maxim 10 poezii, editate la un rând, cu Arial 14, obligatoriu cu diacritice (textele fără diacritice sunt eliminate din concurs), în 3 exemplare imprimate pe hârtie A4, trimise în plic A4 închis, pe adresa Casa Municipală de Cultură „Geo Bogza”, Str. Griviţei, nr. 95, 105600 Câmpina, jud. Prahova cu menţiunea „Pentru Concursul Naţional de Poezie «Geo Bogza»” până la 15 mai 2013. În loc de semnătură, va apărea un moto ales de autor. În plicul cel mare, va fi introdus un plic mic închis (având acelaşi moto), care va conţine un curriculum vitae al autorului: numele şi prenumele; locul şi data naşterii; studii; activitate literară; adresa completă; numărul de telefon şi, eventual, adresa de e-mail; motoul de pe plicul mic şi de pe filele grupajului de poezii;

Lucrările nu se returnează, ele urmând a intra în patrimoniul Concursului. Laureaţii vor fi anunţaţi până cel târziu la 30 mai 2013, pentru a fi prezenţi la festivitatea de premiere, care va avea loc la Casa Municipală de Cultură „Geo Bogza” Câmpina.

Juriul concursului va fi alcătuit din scriitori, membri ai Uniunii Scriitorilor din România. Se vor acorda următoarele premii: Marele premiu (600 lei) şi Trofeul «Geo Bogza», Premiul I (500 lei), Premiul II (400 lei), Premiul III (300 lei), Premiul special «Julia Hasdeu», Premiul special «Al. Tudor Miu», Premiul Bibliotecii Municipale «C. I. Istrati» (fiecare în valoare de 200 lei), premii ale unor reviste literare şi ale altor publicaţii. Juriul îşi rezervă dreptul de a propune redistribuirea anumitor premii şi acordarea altor premii speciale. Lucrările premiate vor fi publicate în «Revista Nouă» şi într-o culegere.

FAPTE CULTURALE Festivalul

Primăvara poeţilor la Buzău

În prezenţa a numeroşi iubitori

de poezie, Biblioteca Judeţeană V. Voiculescu Buzău a organizat în data de 12 aprilie 2013 Festivalul „Primăvara poeţilor”, ediţia a VII-a.

În deschiderea manifestării, ca un omagiu adus poeziei, despre câteva aspecte ale personalităţii lui Nichita Stănescu au vorbit Sorin Burlacu şi Lucian Mănăilescu, iar despre Ion Caraion au ţinut alocuţiuni Emil Niculescu şi Marius Râpeanu.

În a doua parte au citit din creaţia lor o parte din poeţii buzoieni prezenţi, iar în final, juriul format din scriitorii Lucian Mănăilescu, Ion Nicolescu şi Viorel Frîncu a premiat trei dintre cărţile de poezie ale buzoienilor, apărute la editurile din judeţ în anul 2012, după cum urmează:

- secţiunea Debutanţi: Picuri de rouă de Genovel-Florentin Frăţilă;

- secţiunea Nemembri U.S.R.: Onirograme de Laurenţiu Belizan;

- secţiunea Membri U.S.R.: Poema râmniceană de Nicolai Tăicuţu.


13

Magda URSACHE Surprizele posterităţii sau Lista de marmoră

Hotărît lucru, spre osebire de cei ce văd doar suboameni în români şi-n scriitori doar hahalere, păcătoşi patenţi, „pragmatii”, caractere deformate de comunism (nu că n-ar fi destui şi din ăştia), Ion Lazu, spirit independent, dar şi idealist, nu suferă de depresie naţională, nici de indiferenţă la martiriu, ba chiar taxează apăsat aceste maladii, vrînd să le vindece. Cum? Luptînd pentru aducere aminte corectă, rememorînd eliticidul (Virgil Nemoianu îi spune astfel) din vremi de coşmar social-politic.

Lazu are „o părere înaltă” (sintagma sa) despre scris şi scriitori. Şi nu se întreabă, ca atîţia alţii, cum e posibil să ai o satisfacţie etică atunci cînd eşti scriitor român. Conu Ionu face parte din categoria condeierului modest-orgolios (ca Mircea Ivănescu, neezitînd să spună despre un cobreslaş, Marin Sorescu: „Oricum, era un poet mai bun decît mine”). Deloc lipsit de ceea ce s-ar putea numi gust afectiv, are vocaţia rară a prieteniei (ca Breban, Alec Ivasiuc şi Nini Stănescu, Ioan Lăcustă şi Costi Stan, Adrian Alui Gheorghe şi Aurel Dumitraşcu...). Recomand Himera literaturii, scrisă la două mîini de cărţarii parteneri de dialog, Ion Murgeanu şi Ion Lazu, ce-şi ţin himera aproape, ca pe un animal de casă.

Poetul Ion Lazu nu este „un fel de spirit pedepsitor în lumea scriitorilor” ca poetul Cezar Ivănescu; îi vede pe ceilalţi cum trebuie să-i vadă şi ne ajută şi pe noi s-o facem: cu înţelegere, stimă, respect, cu preţuire colegială. Recunoaşte harul înaintaşilor de scenă naţională ca Arghezi, dar ţine cu victimizanţii de soartă; pune accent, în jurnale, pe cei care n-au cedat doctrinei roşii, nu pe fricoşi, laşi, adaptaţi, oportunişti.

Vă avertizez: Odiseea plăcilor memoriale (Ed. Biblioteca Bucureştilor, 2012), aşezată sub un motto din Mircea Vulcănescu: „Vreau să mă devotez, nu să poruncesc”, nu-i carte reconfortantă. Gib Mihăescu, mort la 41 de ani, a fost dus pe umeri la groapă de „greii” Cezar Petrescu, Şeicaru, Crainic, Ovidiu Papadima, fapt ce-l provoacă pe Lazu să întrebe: „solidaritate de breaslă. Unde mai întîlneşti aşa ceva?” La înmormîntarea Hortensiei Papadat-Bengescu, stinsă în mizerie, n-au ajuns decît N. Balotă şi Ion Negoiţescu. Iar placa în memoria marii doamne a prozei e nefinalizată: zonă în renovare. Nefericitul N. Caradino a trăit (altă închisoare decît cea politică) sechestrat în apartament cam trei ani, pînă-n moarte, de „o nebună”. Postum, e nedreptăţit, ca şi-n viaţă. Măcar Victor Kernbach a fost dăruit cu un subit: a murit în seara cînd a încheiat cea de-a şaptea corectură la Dicţionar mitologic; a mers la fereastră, a respirat adînc de două ori şi s-a stins. Subitul dorit de Şerban Cioculescu. V. Nicorovici, însă, a făcut atac de cord în baie; opărit, l-au scos într-un sac... Ioan Lăcustă n-a apucat să ofere ultima carte cu dedicaţie. Exemplarele din Luminare au rămas pe rafturile ticsite, în apartamentul pustiu.

Şi cîte surprize nu face posteritatea! Placa ştiută a lui Perpessicius de pe strada M. Eminescu (sublinierea îmi aparţine) a fost dată jos în schimbătorul april 2007. Doamna Gopo a vîndut casa lui Fane Spoitoru, care a înlăturat iute placa lui Ioan Popescu Gopo. Ce-i păsa lui de premiul de la Cannes? Alţi ghinionişti: bunul Al. Vlahuţă (casă demolată, placă dispărută); nici vechea casă a lui Ioan Alexandru nu mai există. La Teatrul „Victor Ion Popa” din Bîrlad nu se ştie cînd a murit patronul spiritual. Proprietarii actuali ai casei lui Mihail Sorbul se răzgîndesc după ce aprobaseră şi neagă că ar fi aprobat. Medicul care a cumpărat casa lui Sorin Titel „zice de la început NU”. Tot doctori, dar deloc fără de arginţi, sunt şi cei care se opun să se fixeze dreptunghiul de marmoră pe casa unde a locuit 44 de ani Mircea Ştefănescu, fiu de erou în primul Război Mondial. Nepoata nu putuse


14

recupera locuinţa, devenită policlinică, desigur, cu plată. Placa Cellei Delavrancea se află pe peretele unui restaurant chinezesc. Proprietarul casei lui Păstorel e un turc; „vine din SUA la sfîrşitul lunii”. Ce epigramă ar fi compus Teodoreanul! Nici Banu Rădulescu (1924-'98), fondatorul revistei „Memoria”, n-are parte de placă: locuinţă în renovare.

Ion Lazu dă samă despre o adevărată campanie de front pentru realizarea proiectului aprobat de USR. À rebours, pune plăci comemorative cînd se demolează valori, cînd unii visează la placa tombală a întregii literaturi române. Lazu luptă cu reaua credinţă şi voinţă, cu ingratitudinea cobreslaşilor. Poate din pricina asta Al. Kiriţescu, mult timp funcţionar SSR, nu s-a vrut şi membru, sătul de „gaiţele” din bestiarul scriitoricesc. Vasile Nicolescu, paralizat după un accident cerebral, 7 ani în scaun cu rotile, într-o casă revendicată, a fost părăsit de cei pe care-i ajutase. Căzuse în stradă după ce se topise romanul lui Romulus Zaharia, cu B.T.-ul său; în altă variantă, după ce i se imputase costul unui film (7 mil., cînd o maşină Dacia era 70.000 de lei). Proprietăreasa refuză placa, aşa cum refuză şi „criptocomuniştii şi securiştii” din cartierul Primăverii să aprobe placa pentru Nae Ionescu. N-au dat ei accept nici pentru George Macovescu, de altfel, care i-a închis gura disidentului C. Pârvulescu la congres. „Putem să vorbim?, întreabă Lazu la interfon. Răspuns sec: Nu putem!”.

Pricep invidia lui M.R.P. pe Tudor Arghezi, pica lui Marino pe Călinescu, ciuda lui Beniuc pe Blaga, dar de-a dreptul incriminantă e nepăsarea urmaşilor. Soţia supravieţuitoare se ocupă de ale ei, la fel fiul, fiica...; sunt chiar plictisiţi ori agasaţi de proiectul USR. Soarta bibliotecilor e şi ea tragică: volumele cărturarului Eugeniu Speranţia, refuzate de biblioteca universităţii din Cluj, au ajuns în saci (ah, doamnă Speranţia!), la gunoi; Leontina Niţelea vrea să scape de biblioteca lui Beniuc; postdecembrist, preţioasa bibliotecă-donaţie a lui Traian Chelariu din Casa cu Absidă s-a risipit.

Ion Lazu nu se vaită din cauza piedicilor enorme întîmpinate. Efortul său cotidian în folosul obştei, neremunerat, i se pare „semn al normalităţii”. Normalitate? Cînd Asociaţia din Bucureşti nu deţine nici adresa fostului preşedinte, Zaharia Stancu, „ceea ce pare incredibil”? Nu se ştie la USR unde a stat Lucian Raicu; lipsesc adresele lui A.E. Baconsky, Ivasiuc, Velea, Al. Dima şi cîte altele. Nu se cunoaşte la Uniune unde au vieţuit, măcar după închisoare, D. Caracostea

sau Romulus Dianu. Dosarele au dispărut la Revoluţie (majuscula aparţine lui Ion Lazu, eu prefer sintagma lui Mircea Iorgulescu: „lovitură de stat revoluţionară”).

„Nici USR, nici Muzeul Literaturii Române”, ne aduce la cunoştinţă I. Lazu, „nu au un control asupra a ceea ce s-a făcut deja pentru memoria scriitorilor dispăruţi”. Cît despre exilaţi, ei rămîn exilaţi. À propos: ICR, că nu ştiu, o fi realizat plăcile pentru diasporă?

Cum secretara n-are agendă, necum electronică, Ion Lazu depistează adresele nu la Uniune, cum ar fi fost firesc (nici la Copyro lista nu-i completă), ci în ghidul Paginilor aurii; le vînează prin cărţi vechi de telefon, la Biblioteca Academiei, pe Internet... Cooperanţi sunt tot cărţarii ca editoarea Elis Buşneag, ca Pan Izverna ori ca Nicolae Ţone. Nestorul „Scînteii”, Ignat, nu ştie nici o adresă. Rîde de victima sa, Ben Corlaciu, pe care l-a întîlnit la Paris, în rasă de călugăr. Aşa i-l „pictează” lui Lazu, în uitarea vinei proprii.

USR n-are nici bani, nici oameni pentru proiectul început în 2007. La fel, Asociaţia Bucureşti, la fel Muzeul Naţional al Literaturii Române. Deşi o placă (după calculul Lazu) ar costa mai puţin decît o coroană de flori; şi cîte nu se risipesc, cu sutele.

Patetic spus de prozatorul Lazu, în luptă cu boala uitării: „fila de piatră marmoreeană pe tîmpla casei în care a trudit neştiut, nesperînd nimic de la nimeni”. Ba sperînd în cernerea sitei istoriei literaturii, care să-i aducă postum şi această lumină – lumînare: placa in memoriam.

Confraţii se fofilează să dea o adresă, din invidie, dispreţ, ură, dar şi din indiferenţă. Pe Viola Vancea, din Apolodor, o deranjează zgomotul; Lazu aşteaptă „pînă ce va da colţul la bloc cu întreaga ei pălărie”, sătul de „discuţii agasante şi sclifosite cu ea”. Amara constatare a autismului generalizat o face în „săptămîna patimilor” plăcilor memoriale. În fapt, anul patimilor, 2007. Maladia scriitorului, trudind solitar asupra hîrtiei, cînd ar trebui să fie solidar, să-şi cultive spiritul de comuniune, comunitarul. De-asta au şi ajuns (unii) precum cîinii comunitari. Vorba lui Tudor Muşatescu rămîne actuală: „confraţii se cunosc, dar nu se recunosc”.

Dificultăţi enorme întîmpină „pe teren”. Geologul prospector, antrenat să citească hărţi şi să uzeze de busolă, caută şi caută adrese. Muncă titanică. Gestul nobil de a umple cu dreptunghiul alb „golul ce se cască în urma celor plecaţi” se izbeşte de spaima de „recuperatori” a locatarilor


15

prea prudenţi. Discuţii, pertractări prin uşi întredeschise sau închise. Modestul omagiu nu primeşte aprobarea preşedinţilor de scară inepţi, de o ignoranţă vastă.

Ca să ştim cum stăm: pe strada lui N. Cartojan nu s-a auzit de Cartojan. De Paul Zarifopol locatarii n-au auzit şi refuză. Habar n-au cei din Cîmpia Turzii că ar fi locuit acolo Noica. În Schitu Măgureanu, greu găseşti pe cineva ştiutor de Brunea-Fox. De Iorgu Iordan, „amic URSS”, posesor a trei apartamente la etajul II, s-a auzit, cum să nu?

Un colocatar „l-a cunoscut pe Sorin Titel, dar n-a citit. De ce să exagerăm?” Iosif Naghiu? Nu cunoaştem. Habar n-are nimeni de Iordan Chimet în blocul lui. Eugen Botez (Jean Bart) e nume de stradă şi de parc, dar un colocatar crede că era actor şi „i-o trăgea Licăi Gheorghiu”. Placa lui Bart, comandorul, a fost pusă nu de USR, ci de Liga navală română, în 2003. Proprietarii naţionalizaţi nu vor placa mateinului Radu Albala pe faţada casei lor, spre mirarea doamnei Albala: veniseră prin schimb de locuinţă.

Cu unii posteritatea e neîndurătoare, nu destul că au fost arşi de vii ca Nessus. Cei ce stau în casa de unde Pandrea a fost scos în stradă, în '48 şi condamnat la 10 ani de închisoare spun nu. Refuzat, notează Lazu în jurnal, „fără explicaţii”. O soacră a cuiva dintr-un bloc n-a auzit de poetul Dumitru Alexandru, mort la 62 de ani, care a făcut şi puşcărie pentru omisiune de denunţ. Se repede să înţepe ca o muscă tze-tze şi ameninţă să arunce placa „în bălării”. Şi pe Ion Lazu îl desconsideră. Cică nu-l citeşte nimeni, nici ea! Într-o marţi, Ion Lazu primeşte vestea că s-a dat jos placa lui Vasile Băncilă. Sancta simplicitas!

Istoricului literar (de Veche) Ştefan Ciobanu (1883-1960), nepotul Ion Lazu i-a fixat, pios, o placă în B-dul Ghica Tei. Şi pentru că se trage din marele unionist, care s-a opus, alături de Iorga, Inculeţ, Pelivan, semnării Ultimatumului, fost ministru al Culturii şi Cultelor, Lazu l-a moştenit stofa de debateur. Se zbate, insistă, nu cedează neam. „Mă credeau geamgiu ambulant”, mi-a spus odată bonomul, cu autoironie fină.

Pe vreme închisă sau pe arşiţă, conu Ionu sare în 135, coboară în metrou, urcă în troleu; exasperat de RATB şi de autobuzele arhipline, de traficul imposibil, face pe jos drumuri nesfîrşite; traversează, dă ocoale, merge înainte şi înapoi, se rătăceşte printre blocuri numerotate fantezist, bîjbîie după vreo scară intruveră... Nedumerit de o indicaţie greşită, se dumireşte şi găseşte. După 5-6

ore de alergătură, identifică, dacă are noroc de zi bună, 5-6 adrese. Serile? Este retezat. El spune „desnodat”. O notaţie a diaristului m-a cutremurat: vede iniţialele R.A.R. pe sonerie şi pe cutia de tablă, dar nimeni nu răspunde. Dus prea devreme, Radu Anton Roman; ca şi George Pruteanu, ca şi Mircea Dinutz.

Cu obstinaţie, Ion Lazu explorează ganguri, intră în pasaje subterane infecte, în curţi sordide, cu cîini neprietenoşi şi cu locatari mai agresivi decît zăvozii, isterici, senili, proşti. „Cine e acest Ion Iuga? Nu l-am găsit în Călinescu”, face reprezentanţa comitetului de bloc, profă de română. Ce să-i mai explici că Istoria... s-a oprit la 1941? O cucoană opinează că „Uniunea ar face mai bine să-i ajute pe scriitorii în viaţă [...] Să-l ajute pe Cărtărescu, care de 20 de ani trăieşte numai din burse în Europa şi America şi s-a tradus în nenumărate limbi străine”. „Poate că dimpotrivă, el ar trebui să înceapă să-i ajute pe colegii săi din Uniune”, se enervează cumsecadele domn Lazu.

În cartierul Primăverii, „high-life-ul comunist”, e mai uşor să descoperi vilele în care au stat Beniuc, Stancu, Ivaşcu (acum, instalat senatorul Triţă Făniţă), Jebeleanu: „altfel îţi vin ideile roşii sub condei, după ce te-ai încuibat în ditamai violul”, oftează Lazu, după ce s-a rătăcit pe Calea Socialismului ca să afle adresa lui Labiş, pe o stradă amărîtă, Miletin, nr. 14. Să locuieşti la vilă, bine hrănit de Gospodăria de Partid, bine păzit (de clasa muncitoare?) şi să militezi pentru crezul egalitarist! Elita conducătoare? Ba elita condusă, oportun staliniza(n)tă. Cînd cucul din ceas n-a mai strigat, ca-n celebrul banc anticomunist, Le-nin, a strigat Gor-ba-ciov; cînd nu mai striga Dej, striga Ceau-şes-cu şi strigă acum Băses-cu-cu. „Intelectualii publici” (cu termenul lui Richard Postner) n-au rămas independenţi înregimentării în partide; s-au supus comenzii politice contra cost(uri): poziţie socială, profit bănesc, celebritate, măcar gloriolă... Şi ce spirit critic tacit are Radu F. Alexandru, de-o pildă, cînd e vorba de preşedintele-jucător! Îmi aduc aminte cum combătea pe vremea cealaltă: în Iubiri, activistul-personaj era ros, mîncat de îndoiala dacă acţionase conform normelor „democraţiei muncitoreşti”. Doar trebuia intensificată activitatea politico-educativă, iar literatura, ridicată „la o calitate superioară”.

Nu m-aş omorî să pun plăci pentru Violeta Zamfirescu, care a tot oglindit realitatea „noastră” socialistă fără a fi o clipită refractară „indicaţiilor”, pentru Veronica Porumbacu (turnător e vocabulă


16

introdusă în poezia de tip nou de fosta „măiastră” a Şcolii de literatură) ori pentru Nic. Ţic, prozatorul ilegaliştilor, mereu în/pe linie. Un Ignea bucureştean. Nu l-aş omagia postum pe durul scînteist Ion Călugăru. Nici pe „blonduţul” de Oscar Lemnaru, deloc blînduţ: condamna la moarte literară în rubrica Perna cu ace. Cît timp Traian Chelariu are parte de o placă pe casă nelocuită (Casa pe nisip e titlul „iconarului”, volum publicat în Ed. Glasul Bucovinei, Cernăuţi, 1940) şi-n Pitar Moş, în casa marelui exilat care ar face cinste oricărei literaturi, Vintilă Horia, nu este muzeul meritat, ci reprezentanţa firmei Renault, atunci şi lista lapidară a lui Ion Lazu să fie mai selectivă cu „toboşarii timpurilor noi”; nu mă pot agăţa de poala poeziei Mariei Banuş, după ce, în şcoală, am fost obligată să învăţ pe de rost Ţie-ţi vorbesc, Americă!, pamfletul anticapitalist versificat simplist. Zău, Conu Ionu, doar ştiţi ce i-a făcut lui Arghezi, care o debutase. Şi dacă sunteţi dispus să-i eliminaţi din Muzeul figurilor de ceară pe toţi dictatorii bruni ori roşii, de ce nu i-aţi elimina dintr-o istorie literară în piatră pe toţi proletcultiştii, fără menajamente, fără indulgenţe? Cum merg lucrurile, o să ne trezim cu placă-martor pentru „memorialistul” Ştefan Voicu, pentru „actanţii culturalizatori” Valter Roman, Leonte Răutu, Şelmaru, Vitner, Niculescu-Mizil... Cenzura morală e mai necesară decît oricînd. Altfel, după atîtea mistificări şi re-mistificări, o să dăm numele Sorin Toma unei străzi de pe lîngă Mărţişor, o să sărbătorim centenarul lui Nikalai Moraru, iepurator al ielitei (în pronunţie proprie) în cumpliţii ani cincizeci. Ne vom plimba în continuare pe Nikos Beloiannis şi pe Dimitrov (în Paris, mai este strada Stalin). Oare acad. C.I. Gulian, poreclit Nulian, duşman declarat al filosofilor „decadenţi” Ion Petrovici, Blaga, Mircea Florian, P.P. Negulescu are placă? Şi-o fi făcut, postsocialist, mea culpa? Şi dacă şi-o fi făcut nu-i aceeaşi nimicarniţă? Ca şi Paul Georgescu, şef de „Gazeta literară”, „trăgînd al lui picior” spre disidenţă cînd ceauşismul n-a mai fost atît de profitabil ca dejismul.

„Uitarea e sora mai mică a morţii însăşi”, avertizează diaristul Ion Lazu, împărtăşindu-ne odiseea românească a plăcilor memoriale.

Ionel POPA Vintilă Horia: întoarcerea acasă

Critica literară şi-a focalizat atenţia asupra „trilogiei exilului” (DSE-1960; CR-1962; PB-1983) neglijînd într-o măsură mai mare sau mai mică alte romane, cum ar fi: Scrisoarea a şaptea (1962); Un mormînt în cer (1987); Mai sus de miazănoapte 1992). Aceste romane sunt pentru trilogia exilului adevăraţi contraforţi. În cadrul operei lui VH, Mai sus de miazănoapte ocupă un loc aparte: este prima şi ultima creaţie a scriitorului scrisă în exil direct în limba maternă, iar, pe de altă parte este o sinteză a ideilor definitorii pentru întreaga operă. Pentru aceste considerente romanul poate fi considerat testamentul scriitorului.

Fabula romanului este scoasă din ultimele ore din viaţa domnitorului Ştefan cel Mare. Acesta, pe patul de suferinţă, suportînd cu stoicism durerea bolii, în stare de veghe îşi interoghează existenţa şi domnia. Din această perspectivă, MSM pare un roman istoric. Doar pînă la primul nivel al textului/lecturii, şi numai în parte, pot accepta o afirmaţie de genul acesta: „[…] inspirîndu-se din amurgul domniei lui Ştefan cel Mare, Vintilă Horia realizează o replică modernă la creaţiile unor predecesori iluştri precum B.Şt.Delavrancea (Apus de soare) şi Mihail Sadoveanu Fraţii Jderi) […] Mai sus de miazănoapte este un roman ce se întoarce înspre trecut, înspre vremurile eroice de odinioară, trecutul justificînd prezentul. Cu toate acestea, Vintilă Horia nu realizează un roman-cronică. În romanul său, istoria este umanizată, fiind înfăţişată prin intermediul polifoniei vocilor narative, aşa cum a fost scrisă şi trăită de către nişte personaje exemplare din rîndul cărora se detaşează figura mitică a lui Ştefan cel Mare.” (Gh. Glodean Redescoperirea romanului mitic în „Nord literar” nr. 10/2005, apud Georgeta Orian, Vintilă Horia, Ed. Limes, 2008, p.117). Fraza criticului băimărean necesită o serie de observaţii. Mă opresc doar la cîteva: cartea lui VH nu este un roman istoric şi nici prea mitic; lista înaintaşilor este grav incompletă – lista trebuie, obligatoriu, completată cu Mihai Eminescu, Nicolae Iorga (Istoria lui Ştefan cel Mare), la Sadoveanu trebuie adăugate Zodia cancerului şi Creanga de aur; Lucian Blaga; un alt „înaintaş” uitat este Vasile Lovinescu cu Dacia hiperboreală, lucrare tipărită în volum la Paris abia în 1987, faţă de care VH s-a exprimat în termeni elogioşi; oricît de esoterică ar fi propoziţia „vremurile eroice justifică prezentul” nu o pot


17

accepta în contextul romanului: cum vremurile eroice pot justifica un prezent care în viziunea scriitorului este unul decăzut?

Scoasă din determinismul de tip realist, povestea cu pre-text istoric din romanul lui VH este, după cum am mai spus, o parabolă cu înţelesuri existenţiale şi filosofice, istorice şi politice, care vizează o contemporaneitate permanentă, nu numai pe cea a autorului. Spre astfel de înţelesuri ne orientează de la început motoul construit din cele trei fraze scoase din cronicarii noştri clasici. Pentru încărcătura lor de înţelepciune şi frumuseţea limbii arhaice, cele trei fraze merite citate: „…că Dumnezeu nu în mulţi, ci în puţini arată puterea sa…” (Gr. Ureche); „Deci, fraţi cetitori, cu cît veţi îndemna a ceti pre acest letopiseţu mai mult, cu atîta veţi şti a vă feri de primejdii şi veţi fi mai învăţaţi a dare răspunsuri la sfaturi ori la taină…” (Ion Neculce); „Ce sosiră asupra noastră cumplite aceste vremuri de acum, de nu ştim de scrisori, ce de griji şi suspinuri. Şi la acestu fel de scrisoare gîndu slobod şi fără valuri trebuieşte. Iară noi privim cumplite vremi şi cumpănă mare pămîntului nostru şi nouă.” (Miron Costin)

Armătura ideologică (în sensul curat al cuvîntului) a povestirii este dată de cîteva idei perene în etosul românesc şi în cultura română: originea comună şi permanenţa românilor în spaţiul dacic, cărora VH le insuflă o viaţă nouă; credinţa, lipsa poftei pentru ce este dincolo de pămîntul lor, potenţialul jertfei; oamenii de la Carpaţi şi Dunăre sunt înţelepţi, drepţi, simpli (naturali, apropiaţi de natură). Miturile şi simbolurile la care apelează romancierul au tot rădăcini dacice. Dacismul lui VH nu înseamnă nostalgie după un trecut şi nici căutarea unui pitoresc. VH, ca mulţi alţi români din exil, avînd „rădăcinile tăiate“, are nostalgia patriei şi a originilor pe care le exprimă recurgînd la trecut, la mit, legendă, etnografie, la idealizarea unui spaţiu. El îşi creează o patrie imaginară, numai a lui. Trecutul din roman este abordat din perspectiva unei conştiinţe contemporane.

Nu după multă vreme petrecută alături de domnitor şi de moldovenii lui, Matteo Mariano, medicul veneţian, descoperă adevăruri (ca cele enumerate mai sus) pe care merită să le ţină minte: oamenii aceştia trăiesc şi luptă în lumina unor legi moştenite din foarte vechi timpuri, iar Ştefan voievod visează la o „întîlnire” cu Matei Corvin şi cu Vlad Ţepeş. Domnitorul nu destăinuie nimănui visul său de „împăcare” şi unire a românilor din cele trei ţări româneşti, deoarece era conştient că

nu erau timpuri pentru asemenea vise. Dar o dată tot se mărturisi Mariei din Hîrlău, ca să o facă „să rîdă”. De asemenea, veneţianul renascentist este uimit de frumuseţea picturilor de pe zidurile mănăstirilor şi de profunzimea lor filosofică şi teologică. Deci altă descoperire a străinului: şi la Carpaţi există o cultură, e drept că una „minoră”, dar tot atît de frumoasă ca şi cea „majoră” a Apusului renascentist, măreţ şi orgolios. Devenind „doftor”, Matteo mărturiseşte: „[…] am început să mă dezmeticesc şi să pricep ce se întîmplă pe aceste ţinuturi de hotar. Europa se termină la Nistru şi gurile Dunării, acolo unde se termină Moldova […] Cred că toţi apusenii, rînd pe rînd, ar trebui să vină aici şi să petreacă un timp ca să vadă cum arată lumea de la margine spre centru şi nu invers. Moldova e un proces iniţiatic, fără de care nicio aproximatio veritas nu e posibilă. Ţara asta ar trebui transformată de umanişti în autocunoaştere.” Apuseanul Matteo are, la 1500, un vis eminescian! Toată istoria noastră, meditează Duma, vărul domnitorului, a fost o permanentă veghe şi luptă cu „ameninţările neîncetate, care se îmbulzeau asupra noastră din toate părţile. Cînd răsuflam la apus, trebuia să dăm buzna către răsărit.”

Anumiţi istorici postmoderni, de la noi, consideră toate astea mituri răsuflate. Dacă ar fi cunoscut opera lui VH, l-ar fi taxat drept un romantic naţional(ist) rătăcit în secolul al XX-lea. Aceşti eroici desfiinţători de mituri (mă refer la mitul autentic, nu de kitsch, mit fabricat ideologic), cam încurcă planurile: realul cu imaginarul colectiv, şi uită că existenţa omului/comunităţii – mică sau mare – se desfăşoară pe două dimensiuni, una profană (materială, pragmatică) şi una spirituală (sacră), care are o componentă de mit. Pentru ca această existenţă să fie una pe cît posibil fericită şi înscrisă pe o axă ascendentă, trebuie ca cele două dimensiuni să fie într-o permanentă relaţie de conlucrare armonioasă. Ce s-ar întîmpla cu un popor aflat sub tăvălugul istoriei dacă ar renunţa total la miturile sale şi la credinţă? Nu altceva decît un suicid care ar tulbura „corola de minuni a lumii”.

Scriitorul este inspirat cînd pune un străin să rostească nişte adevăruri despre lumea în care a ajuns. Una din constatările străinului este următoarea: „Fireşte, în mod natural, ar fi căzut în sarcina Polonilor şi Ungurilor ajutorul zilnic, în oameni şi arme, însă zavistiile locale şi certurile între principi pentru o cetate sau […] pentru o ambiţie […] erau, aş zice, tot atît de înfricoşătoare ca şi cele de pe întinsul Italiei. Ceea ce dădea


18

Turcilor prilej şi putinţă de a îngloba în sîngerîndul lor imperiu tot mai multe neamuri creştine, fără ca nimeni să poată imagina un sfîrşit acestei înaintări pustiitoare. Deosebirea dintre noi stătea în faptul că Veneţia sau Milanul vedem în răsărit numai învrăjbiri între fraţi […] fără să ne dăm seama, în superba noastră făţărnicie, că nici la noi lucrurile nu sunau mai pe creştineşte.” Concluzia: Apusul îşi are partea lui de vină pentru expansiunea… semilunii. Cititorul este invitat să înlocuiască toposurile geo-politice din roman cu cele ale contemporaneităţii postbelice. Romanul MSM este o amplă şi profundă „interogaţie existenţială” care „se suprapune peste interogaţia istoriei” (Monica Nedelcu). Din acelaşi exeget spaniol al operei lui VH citez: „Ne aflăm în faţa semantizării iconice a unei idei fundamentale […] strînsa legătură dintre identitatea personală care […] coincide cu identitatea naţională[…]” (Postfaţă la Dumnezeu s-a născut în exil, Ed.Craiova, 1992, p.187). Nu surprinde deloc că în „povestea parabolă” VH preia sugestii de la înaintaşi pentru a ridica dezbaterea ideatică de la nivelul analizei conjuncturii istorice la dimensiuni simbolice. (cf. Nicolae Florescu, Întoarcerea proscrişilor, 1998,p.116) Concret, VH continuă romanul de acolo unde s-a oprit Delavrancea în Apus de soare. Creatorul noului Ştefan cel Mare „mizează acum pe valoarea iniţiatică a stării de veghe, ca prag al trecerii, ca examen şi judecată ultimă a faptelor existenţei înaintea marii călătorii.” (cf. N. Florescu)

Fiind roman modern, roman de idei, scos de sub tutela realismului clasic, şi nefiind nici roman de evocare istorică, proza MSM este fragilă sub raport epic. Pentru a asigura epicul ideilor, autorul nu mai imaginează aventuri şi eroi, ci apelează la alte mijloace: acordă atenţie mărită acelui complex numit structură compoziţională şi creaţiei de personaje-idei.

Romanul începe într-un mod foarte profan, cu executarea celor doi uneltitori. Închizînd ochii pentru a nu vedea cum cad cele două capete, Ştefan vede cu ochii minţii anii de domnie. În incipitul cărţii, scriitorul unifică două secvenţe din piesa lui Delavrancea: pedepsirea uneltitorilor (scene din actul II) şi invocarea celor care s-au jertfit sau stau gata să se jertfească în luptele cu duşmanii (scena III, actul III – capodoperă de oratorie poetică). Romanul se încheie cu visul (element sacru) lui Petru Rareş, autenticul urmaş al marelui domnitor. Imaginii tensionate de la început îi corespunde în final o imagine poetică plină de înţelesuri.

„Povestea” începe cu o veghe şi se termină cu o trezire. Între acest început şi sfîrşit se desfăşoară parabola despre biruinţa prin şi peste suferinţă, prin jertfă.

Epica ideilor e structurată în 27 de capitole avînd drept titluri (menţionate doar la sumar) numele celor 4 personaje. Textul e construit ca o partitură muzicală pe 4+1 voci – instrumente solist. În ordinea intrării pentru executarea partiturii, vocile sunt: Ştefan, care îşi execută partitura la persoana a trei singular, Duma, Matteo Mariano, Maria din Hîrlău, toţi executîndu-şi partitura la persoana întîi singular şi Petru Rareş care, la fel cu Ştefan, îşi execută partitura la persoana a treia singular. În structura de adîncime, subtil mascată, cele 27 de capitole sunt organizate în 3 părţi de cîte 9 succesiuni de replici. Vocile depun depoziţie pentru: jertfă (Ştefan), iubirea veşnică (Maria din Hîrlău), prietenie (Duma), schimbarea la faţă (Matteo). Trama romanului se derulează în două registre temporale. Pe de o parte, există un timp prezent, momentul de veghe al personajelor, iar de pe altă parte, există timpul trecut al rememorării . Peste aceste două registre temporale se suprapune axa exterioară a faptelor şi axa interioară a conştiinţei.

Multe şi semnificative sunt locurile (spaţiile literare). Există, mereu în contrapunct, un aici (Moldova) şi un acolo (Veneţia=Apusul). Locurile aparţinătoare lui aici trimit spre „spaţiul mioritic”, fie paradisiac, fie al jertfei. În opoziţie, adunate, imaginile Veneţiei se constituie într-o incrementa et decrementa Cetăţii Dogilor. Veneţia ( Italia) nu mai este spaţiul monumentelor, al spiritului, ci spaţiul viciilor care duc la căderea liberă a Serenissimei Republici. Semnificativă este şi relaţia dintre închis şi deschis. Aici, spaţiu închis (cetate, mănăstire, pădure, peşteră, chilie) înseamnă adăpost, securitate, iar spaţiu deschis (stepa) înseamnă primejdie (ilustrativ este spaţiul străbătut de Duma la întoarcerea sa de la Moscova). Acolo raportul închis-deschis se inversează. Imaginile spaţiale au rol în semantica de parabolă a textului. Aici, muntele, pădurea, peştera, mănăstirea cu picturile ei sunt simboluri cu deschidere spre transcendent. Entităţile geografice devin entităţi spirituale (Georgeta Orian, Vintilă Horia, Ed. Limes, 2010, p.150).

Personajele romanului au un dublu statut, pe de o parte sunt personaje reale ale ficţiunii literare, iar pe de altă parte, sunt „entităţi spirituale ale Marelui Muşatin” (cf. N. Florescu). Vărul Duma este dublul pămîntesc al marelui voievod;


19

medicul veneţian, Matteo, este „ruda de spirit” (N.Florescu). Celelalte personaje care formează figuraţia, precum Constantin Iacob şi fiul său, Arbore, ţăranii-oşteni sunt creionaţi după chipul eroilor din baladele populare. Imaginea marelui domnitor este creată pe tiparul arhetipului. Drumurile la Munte şi întîlnirile cu pustnicul Daniil sunt drumuri de iniţiere, iar coborîrea în peşteră înseamnă şi înnoire a legăturilor cu originile. În peşteră, Ştefan descoperă pe întemeietorul şi pe strămoşi – sabirii ţării. Călătoria la Insula Albă (Leuke), insula lui Apollo, înseamnă consultarea oracolului, care îi va vorbi prin gura pustnicului, o reîncarnare a lui Zamolxe şi frate cu Daniil: „Ai mulţi ani şi grei în faţa ta. Îngerul tău e tot atît de întins în aripi cît şi cel al ţării. Şi demonul tău […] cel ce stă de pază lîngă înger şi-l sîcîie fără încetare, şi el e tot atît de mare cît şi îndoiala din sufletul neamului oropsit mereu, viteaz şi îndurător, sortit căderii sub viclenii şi socoteli străine de grea păcătoşenie, însă sortit în încercarea în a fi pildă atît pentru el cît şi pentru alţii.”. La despărţire, pustnicul „Îi puse mîinile pe frunte, apoi palmele pe creştet şi-l binecuvîntase, în timp ce ai lui, minunaţi de ceea ce vedeau, căzură în genunchi şi i se închinaseră socotindu-l drept viitorul lor domn”. Ştefan primeşte ungerea cea de sus şi pe cea de jos.

Matteo, medicul veneţian trimis de Serenissima Republică la Suceava pentru tratarea rănii domnitorului, este construit pe tiparul motivului străinului. În felul acesta, ceea ce văd ochii lui şi ce glăsuieşte gura lui primesc credibilitate. După acomodarea cu locul şi oamenii lui, Matteo are de trecut proba acomodării cu sine. Veneţianul mărturiseşte că aici, în Moldova, a cunoscut o nouă naştere. De schimbarea la faţă îşi dă seama în urma unei urcări la munte, la Voroneţ, unde se reîntîlneşte cu pustnicul Daniil şi unde admiră pictura mănăstirii. Acest cvasiexilat parcurge o iniţiere la capătul căreia a dobîndit speranţa de a urma, cîndva, şi el, pe Ştefan cel Mare „mai sus de miazănoapte”, unde se află poarta Capriconului prin care se urcă la stele doar zeii.

După Ştefan cel mare, cel mai complex personaj în semnificaţiile lui simbolice este Maria din Hîrlău: „femeia pămîntului, iubita reală şi logodnica potenţială, mirajul atracţiei telurice, dar şi simbol noetic al aspiraţiei spre lumina supremă, sensul ultim al vieţii.” (N. Florescu). Ştefan a avut multe iubite, dar singura ca prag spre iubirea sacră este aceea pentru Maria din Hîrlău. Acesteia,

Ştefan îi spune „Tu ai fost singura mea veşnicie.” Această veşnicie o caută şi Duma, dublul pămîntean al lui Ştefan. Femeia iubită de Duma, Vidra, dispare şi reapare sub diferite chipuri, el rămînînd cu un dor. Pentru Ştefan, Maria din Hîrlău este trup şi spirit. Ea este Pămîntul – Ţara, iar el este Anteu: „Mă îndoia de mijloc sub greutatea lui, […] şi ofta adînc în timp ce sorbea din mine liniştea de care avea nevoie […] pitită cum mă aflam în umbra mea şi a lui, gata să-i sar într’ajutor.”. Maria din Hîrlău nu i-a fost „nici mamă, nici soră, nici soţie, ci toate împreună”. Această iubire ridicată la nivel de simbol îi prilejuieşte scriitorului realizarea imaginii poetice a îmbrăţişării, imagine imortalizată în piatră de un alt mare artist român.

În roman sunt destule pagini străbătute de fiorul poeziei. Descrierile de natură ne amintesc de cele ale lui Sadoveanu, cu deosebirea că cele ale lui VH nu mai sunt integrate într-o cosmogonie ca cele sadoveniene, ci într-o parabolă.

Roman de idei, MSM nu este totuşi un text uscat. Fraza lui are o cadenţă interioară reflexiv-poetică. Figurile de stil senzorial-plastice stau alături, în armonie, de cele cultural-intelectuale. Bine încastrate în sintaxa şi semantica frazelor, ele trec aproape neobservate. Simbolul şi metafora nu sunt simple figuri de stil menite să orneze fraza, ci imagini: „Fiecare cu raiul şi cu iadul legate la oblînc, într-o parte şi alta, cînd cu dreptul, cînd cu stîngul îndemnînd armăsarul soartei către ce e bine sau către ce e rău, aşa cum […] ne-a fost sortit. Numai celui de pe cal, văzînd mai departe decît pedestraşii, îi era dat să citească peste clipe.”

Dacă acceptăm cu multă îngăduinţă aspectul de roman istoric, atunci va trebui să facem o observaţie asupra lexicului: scriitorul este parcimonios cu arhaismele. Acestea sunt foarte puţine, dar foarte pertinente şi stau în mod firesc lîngă neologisme. VH scrie într-o română modernă capabilă să exprime cele mai adînci gînduri, nuanţe nebănuite, sondările de conştiinţă. Fraza este reflexivă şi de multe ori se încheie cu aforisme, ziceri: „numai de moarte nu ne punem vindeca”; „oamenilor le e mai uşor să cadă decît să se ridice”; „oricum ne-om întoarce, suntem sortiţi a înţelege numai o parte”.

Indiferent de subiect şi de cronotop, întîmplările, personajele sunt simboluri şi viziuni ale unei conştiinţe asupra contemporaneităţii sale. Cititorul are sarcina de a le recunoaşte şi de a le conjuga la timpul prezent.


20

Pornindu-se de la sugestiile scriitorului, s-au propus diferite etape pentru creaţie şi diferite grupări ale romanelor. În urma acestor operaţii, s-a convenit că nucleul tare şi definitoriu al prozei lui VH este trilogia exilului. Cred că putem delimita în interiorul operei scriitorului şi o trilogie românească formată din: Cavalerul resemnării (1961), Salvaţi-l de ostrogoţi (prigoniţi-l pe Boetius – 1983), Mai sus de miazănoapte (1991).

Omul poate avea mai multe ţări, dar numai o patrie. Vintilă Horia a avut mai multe ţări (Italia, Franţa, Argentina, Spania), dar o singură patrie,

România. El a fost bogat în exilul său şi din bogăţia lui nouă ne-a dăruit cărţile lui.

Prin problematica şi realizarea literar-estetică a romanelor sale, VH este un prozator de o puternică originalitate care stă, de la egal la egal, alături de marii scriitori universali din a doua jumătate a sec. al XX-lea, pe care, ca să-i numeşti, îţi ajung cele zece degete de la mîini.

Vasile GHICA La balamuc, birjar!

Lucian Boia: „De ce nu este România altfel": „România are o întârziere de un mileniu. S-a trezit abia în secolul al XIX-lea”. Am fost chiar atât de somnoroşi? Se tot vorbea de o întârziere de 50-100 de ani. Cum de a dospit atât de repede? „Eminescu este lipsit de originalitate”. Serios? Nu mai avem chiar nimic sfânt? Se impune, maestre, o relectură şi întoarcerea, cel puţin, la manualele de liceu. „A fi antiromân este astăzi de bonton”. Aveţi dreptate. Greşeala recunoscută e pe jumătate iertată. „România este defectă”. Şi o reparăm dispreţuindu-i reperele? „Pasivitatea românilor înainte de 1989 a fost exasperantă”. Oare? „D-le judecător” încruntat, aţi încercat atunci puţină disidenţă? Că alţii au făcut-o. „Anii 1859 şi 1918 ţin de domeniul norocului”. Să fi fost chiar aşa pară mălăiaţă? S-avem pardon! Înapoi la documente! „Lumea a fost dusă înainte doar de Occident.” Dar nu cumva şi relele (colonialismul, comunismul, fascismul, genocidul, crizele) au... curs tot de acolo? „Perioada interbelică a fost în România un eşec total”. Noi ne încăpăţânăm să credem că a fost mai degrabă o renaştere economică şi culturală. „Rezistenţa noastră în munţi (şi nu a fost deloc o bagatelă) şi revoluţia maghiară din 1956 au fost căciuli diferite. S-ar cuveni ca măcar istoricii să nu adune mere cu pere”. Da, mentalul românesc este marcat de multe năcăfale. Ne-a lipsit o administraţie profesionistă şi fermă pe termen lung. Dar nu suntem chiar recent scuturaţi din copaci, cum se străduiesc bursierii Soros să ne demonstreze. Niciodată greaţa nu a ţinut loc de soluţii.


21

Petru SCUTELNICU

Fiorduri

prin fiorduri se înserează vitrinele când vine octombrie se întristează

trenurile de navetişti copacul adună pirită

din mireasma oraşului

Cuvinte

patrie tristă cuvinte de nichel înconjoară toamna într-o noapte au desfermecat pădurea

gânditor în rezervaţia de cuvinte

te înconjoară iarna definitivă vei importa marfare cu lavandă şi paciuli

Brumă

e toamnă până la os

foşnesc ape ciudate sate amorţite de teamă şi brumă

pleacă în istorie dincolo de Brătila spitalul judeţean tremură pe la colţul secţiei de

oncologie urme de parfum violet şi sfârşit de lacrimă

prin labirint se aude un lup de cristal

ca o sentinţã medicalã e prima duminicã a lumii dintâi

IANUARIE

ninsoare de rutină tristeţe de staniol

porumbeii copilăriei s-au rătăcit după colţul străzii

tata s-a rătăcit după un colţ de moarte

TRAMVAIUL

frica se căţăra pe geamul spitalului beteală şi îngeri

printre perfuzii la reanimare

la semnalul următor e toamnă şi un sfert înserarea desfrigura violetul

REZERVA 5

poemul se înstelează

cioburi de ger în nopţi de culoarea tutunului

uneori fulguia câte un înger

Poveste de iarnă

scânteiau infirmiere la spitalul din Copou într-o seară de mătase calc pe ultima silabã

când prin ochiul tãu adorm popoare migratoare

Tandreţe

caracatiţa sticloasă

prin teama ghimpată se face toamnã într-un ziar

de provincie anotimpul trece strada

curge sufletul înfrigurat si malurile lui despart

oraşul in două

ZĂPEZILE DE ALTĂDATĂ

privirea ta incurabila se încolăceşte de gâtul trecătorilor

puneam la cale zăpezi scânteietoare

seară de metaxa decupam rechini de staniol

şi ninsori de absint

RUMURI ŞI STRĂZI

de un ruginiu foarte furtunos o dimineaţă colţuroasă

o norvegie se dezgheaţă la staţia Aviatori

încâlcit în orele de cianură pe strada disperată

Tristeţea unei clipe

era seară la anticariat

ne durea o patrie bolnavă


22

muzică moale peste spital picãturi de ger i-au găurit copilăria

Adresă de spital

îţi vine sã-i dai numele tău

unei toamne târzii dintr-o melancolie torenţialã în zăpezi restante o amintire

pe inima limpede se toceşte primăvara

DIMINEAŢĂ

pe geam o iarnă cleioasă

tristeţea ta aurie mătura străzile cu numele rătăcit cu numele obosit

cu iarna pe urmele noastre ni se tocea zăpada din privire

Viroză

într-o dimineaţă antiseptică

predicatul iese din manuscrise se face iarnă în cărţile de liceu

mai ales toamna coboară un poem în biografia mea

POVESTE

pleacă taxiuri spre toate visele lumii

gările adorm ori se rătăcesc voi coborî în iarna viitoare

îţi cheltui moartea până la ultima zi

DREPT LA REPLICĂ

gările au părăsit oraşul mai umbli desculţ prin poem

cu ţara pierdută în azilul de bătrâni cartierul duhneşte a singurătate o scrisoare îmbătrâneşte brusc

PASTEL

o iarnă în formă de verb

dintr-o noapte ce mai fumegă pe dungă de stea călătoare

prin oraşul meu umblă porumbei prin bulboane de tăcere

Melancolie provincială

s-a făcut târziu într-un autobuz la Bacău

s-a pensionat preşedintele tribunalului care ne cerea viaţa

sau abonamentele la control o bodegă amară

şi seara prinsă-n menghină ninsori de alcool

pe muchie de viaţă

Scrisoare la vreme de seară

Cuţitul de argint este o stradă sau o tristeţe

bezna hohoteşte prin fereastră

Vocea poetului

platină în triajul gării Bacău prin artere îmi circulă o copenhagă de iluzii

iarna era de aspirină de catifea de penicilină

Danemarca şi frigul de cuarţ mângâind poezia ca pe un pumnal

Momente

din casa atinsă de spaimă

rămânea numele tău furios privirea ta răzvrăteşte o tornadă

în oraş primăvara încetineşte

prin labirintul de şampanie dimineaţa la opt şi un sfert

e singurătate până la etajul patru

Pictură

tramvaiele palpau cartiere târzii

o stradă colţuroasă trecea printre elegii

oraşul expirat printre cartiere de spaimă

la Teatrul Bacovia eram pe trei sferturi trişti


23

Lecţia de matematică

figurantul dintr-o piesă oarecare buimăcit de o rafală de singurătate

printre flori de catifea şi logaritmi în baza doi

prin ceaţă vicleană de martie

ochii tăi de pirită nici o toamnă nu mai trage la peron

în oraşul pălmuit de nepăsare

Republica poemului

mi-e toamnă acum până la suflet până la genunchi până la brâu

din camera cristalină intram în iubire ca-ntr-un ocean înfiorat

moartea ostenită destramă amintiri dintr-o patrie năucă

Manifest

oraşul

colindă prin cărţi şi prin basme de mătase

primarul răsfoieşte vise în sala de şedinţe

Canton

ucenicul orfan din noaptea cu arlechini furişat într-o ţară amară

un canton demolat am strâns câteva duminici

într-o haltã disperată cu melancolia însângerată

pleacă taxiuri spre toate visele lumii

Magazinul

magazinul a cucerit oraşul o iarnă grea ca un ţipăt

seara roade temelia casei trăiam în poezia asta pe muchie de cuţit la cinematograful din viaţa obligatorie

Florin Dochia Inanna, 6 vii la mine albă, plină de dorinţi, te dezbrac de ceţuri, îţi desferec visul, pui în jurul nostru aure de sfinţi, eşti lumină toată, parc-aş fi promisul. prind în palme jocul piersicii fierbinţi - ai ascuns cu grijă-n sâmburi paradisul - nimeni nu-mi va da treizeci de arginţi ca să-mi cumpăr vina şi să fiu proscrisul. mă înfăşori în spaimă, mă sfâşii în dinţi, mă înveţi ce-nseamnă bezna şi abisul, mă iubeşti în taină, mă urăşti, mă minţi, eşti mereu călăul şi eu sunt ucisul. Inanna, 6 tu viens vers moi blanche et juste pour être désirée, je te déshabille de brouillards, je déverrouille ta rêverie, tu mets autour de nous des auras sacrées, tu es lumière toute entière, je serais ton promis. j'attrape dans mes paumes le jeu de l'abricot ardent - tu as soigneusement caché dans son noyau le paradis - personne ne me donnera trente argents pour pouvoir racheter ma coulpe et devenir le proscrit. tu m'enveloppes en terreur, me déchires entre tes dents, tu m'apprends les ténèbres et l'abîme muet, tu m'aimes en secret, me haïs et me mens, tu es toujours le bourreau et moi, le tué. Versiune franceză de Laura Șerban


24

Victor MUNTEANU INTRAREA ÎN SINE A nins până la trei dimineaţa şi s-au înfundat toate drumurile pornite demult să mă scoată la un liman. A viscolit toată noaptea până la capătul minţii – troienile-au astupat cimitirul cu vrăbii cu tot, temelia casei a început să strige din încheieturi şi niciun drum nu mai ajunge la mine. CÂNTEC DIN ALĂUTĂ Fereşte-mă de răul pe care nu vreau să-l fac de vorba scăpată din hotarele firii ce mă arată cu degetul de bătăliile pierdute între hotarele numelui meu. Pune frână cuvântului ce mă scoate pe drum Şi mă izbeşte de oameni, de păsări, de umbre - cuvântul ce se furişează ca un câine flămând din străfundul sinelui. Pune pază gurii din care ies vorbele-n haită să mă vândă ca pe un sclav. Trage, Doamne, clopotul prin toată casa lăuntrului meu să se scuture sufletul de toată rugina. FĂRĂ DREPT DE APEL Azi mi s-a dat ultimul termen: tot ce-am clădit într-o viaţă s-a prăbuşit! Căci am judecat ceea ce nu este al meu Şi cu vorba am ucis şi cu gândul.

Dar unde ajunge ţipătul ce mi se afundă în suflet? Doamne, în ce colţ al sinelui meu te-ai ascuns de nu te văd decât prin durere? Purtător de umbră am devenit şi de frică. Din trufie am căzut cu inima-n drum! TÂRZIU În locul cuvântului „moarte” am plantat un cireş pentru a ţine amărăciunea în fructe. Din zilele lui m-am hrănit ca dintr-o privire ce minte Împingând timpul la o altă adresă. În locul cuvântului „moarte” am plantat un cireş ce-a crescut până la marginea vremii. Azi mă feresc de mine însumi încet pentru a ocoli un adevăr ce mă paşte. LACRIMI FĂRĂ STĂPÂN Pe cărarea asta nu se mai poate ieşi din octombrie, oricât ai bâjbâi cu mâinile oarbe de frică şi lumina din tine oricât ar fi de adâncă. Pe cărarea asta nu se mai poate ieşi nicăieri - oameni şi lupi au mers pe ea şi n-au mai ieşit. Nu lipsa de capăt mă înspăimântă, ci seninul de toamnă ce nu mai poate intra în niciun cuvânt. PAŞI PE ALEE Îl caut pe cel ce mi-a semnat viaţa cu un urlet de lup şi-a fugit din zilele mele. Sunt cât se poate de singur şi caut un om cu privirea ce smulge cuvântul din teacă, un om ce şi-a uitat în mine tăcerea şi-acum vreau să şi-o ia înapoi. SCADENŢĂ Tot mai dator devii cu fiecare zi cheltuită


25

tot mai bun de plată la capătul zilei, la inventar - şansele pe care le-ai risipit rătăcind prin părerea de sine. Vică, vremea nu mai stă la cheremul speranţelor tale: ca o suliţă-nfiptă-n numele tău va fi clipa în care va trebui să dai socoteală! TE ÎNTREB: ÎNŢELEGI? Astăzi mi-am pus mâna pe inimă să văd dacă sluga este egală stăpânului - dacă singurătatea le arde în palme cu-acelaşi ţipăt şi dacă doi talanţi pot fi mai mult decât unul. Astăzi am rămas cu toate zilele-n drum şi cu faţa îngropată în lucruri să văd dacă tăcerea ochiului meu este aceeaşi cu răbdarea din lacrima Lui. LIBERTATE PLĂTITĂ POSTUM Toate merg pe traseul ce li s-a dat: asfinţitul ascultă de ziua ce-a obosit, câinele de grija stăpânului, depărtările ascultă de aştrii pe care-i măsoară. Până şi piatra pe care-o arunci ascultă de direcţia ei. Niciun glonte n-ajunge unde vrea el. Numai mie nu mi-ai pus frâie la inimă, Doamne! EPOCĂ Literatura începe cu cei pe care nu-i voi citi niciodată din lipsă de timp. în limba română nu se poate muri triumfal. Cei pe care nu i-am citit vor îngreuna viitorul, iar la baza scrisului vor sta cei despre care nici nu mi-am închipuit că există. Adevărata literatură stă în afara celor 24 de ore: ea este ceea ce a rămas după ce am uitat tot din ce am citit!

Maria PILCHIN

Victor Munteanu - un „locuitor al

absenţei” şi tăcerea ajunsă la strigătul conştiinţei

de sine

Tăcerea este straniul izvor al poemelor.

(Paul Valéry)

O carte cu mai multe curţi interioare, ca un labirint, iată cum am citit volumul de poezii „Rănirea vederii”, Editura Fundaţiei Culturale Cancicov, Bacău, 2010, volum semnat de băcăuanul Victor Munteanu şi premiat de Uniunea Scriitorilor din România - Filiala Bacău. Găsim în prima pagină o „introducere” în proiectul poetic şi într-un illo tempore, într-o vârstă de aur, cea a tinereţii. E prezent aici un eu scindat poetic al unui „tânăr / care a plecat şi nu mai stă la masă cu mine”, un sine al prezentului coabitant cu singurătatea la propria masă a tăcerii şi cel al ireversibilei zile de ieri. Astfel, cel plecat şi cel rămas anunţă o fractură a sinelui, o „rănire” a corpului textual, dacă am cita din Roland Barthes. Comparatistul francez, D. H. Pageaux, vorbea în cartea sa „Literatură generală şi comparată” despre acea stranie coborâre în infernul numit tăcere, non-spus, acea uluitoare absenţă a cuvântului. Hugo Friedrich, referindu-se la lirica modernă, prezintă tăcerea drept calitatea, starea care indică gingăşia extremă, straniul uimitor în


26

combinarea cuvintelor, un ecou sugestiv în sinea cititorului, o linişte închizând în sine viitorul şi o vorbire în pragul amuţirii. Astfel, tema tăcerii conectează acest volum de poeme la matricea poeziei universale.

Poetul Victor Munteanu vorbeşte „în limba pietrelor” la „masa tăcerii”, pe „malul tăcerii”, într-o lume în care „bântuia o tăcere”. Muţenia este dimensiunea perfectă spre care tinde proiectul auctorial al eului „singur şi hăcuit de tăcere”. Citim aici o „tăcere ce tună” cu „petarda liniştii în cer” şi cu „goarna tăcerii” ce răsună. Această stare, însă, în poemele lui Victor Munteanu nu este un fel de vorbire statică sau o simplă pauză glotică, e o ruptură, o fractură metafizică a spiritului. „Tu să nu înfigi cuţitul în tăcerea din casă”, or, această ipostază silenţioasă e un interstiţiu dintre două stări existenţiale, deloc cotidiene „până la ieşirea din viaţă şi până la ieşirea din minţi”. În versul „Bate vântul prin tăcerile mele” observăm o optică topografică a acestei stări, un metafizic al fizicului teluric, iată de ce tăcerea apare şi ca „o luptă dintre duh şi cele 5 simţuri”. Aşa cum fiecare carte reia şi amplifică tema muţeniei cosmice, poetul Victor Munteanu propune o definiţie a mâinilor care le scriu: „poeţii doctoranzi în tăcere”, deşi „netălmăcită rămâne tăcerea”, contribuţia fiecărui scriitor devenind infinitezimală la această transpunere cosmică. „eu la uşa surdului întrebând de mine”, intuim aici tăcerea dublului borgesian, întâlnirea cu sinele necunoscut.

Nu murim ci „ajungem la tăcere”, pare să vorbim deja despre blagiana tăcere a dispariţiei. Liniştea poate fi cea mai expresivă formă a tăcerii. Referindu-se la o legendă, Blaga zicea că liniştea e mai puternică ca o furtună. Or, în toate paginile acestui volum auzi o muzică a tăcerii, o muzică a gândului, a faptei şi a durerii. Printr-o modalitate poetică inedită e şi o poezie de transhumanţă aceasta, în care „apa îmi ia viaţa la vale”, o curgere blagiană a spaţiului mioritic. Ţinem să reproducem, în acest sens, versurile unui Ev Postmioritic: „Achiţi facturile pe apa de ploaie” după o „grindină-ntunecată de plumb”. Ultimul lexem te plasează în zona unui alt mare poet modern român – Bacovia, dar sesizezi şi ironia, pastişa existenţială a zilei care e trăieşte. Apare la o răscruce de text o imagine marială de o intertextuală intimitate bacoviană: „Mărio, scoate afară destinul, trage bine zăvorul”, intuim aici îndemnul la îndeletnicirea de a trăi pur şi simplu. Un vers-împăcare cu viaţa, cu dragostea şi cu Marele Tot.

Ştim că există, ca şi în procesul vorbirii, mai multe ipostaze ale tăcerii: tăcerea nesemnificativă - comună, rezultatul timidităţii, a dorinţei de a-ţi da importanţă, a complexului de inferioritate, a prudenţei sau cea produsă de absenţa ideilor şi tăcerea semnificativă şi spirituală - tăcerea muzicală, contemplativă, meditativă, tăcerea comunicare (starea omului excepţional), dar şi tăcerea descoperirii. La Victor Munteanu e vorba de o tăcere plină de miez, o tăcere cu tâlc. Singura experienţă a Tăcerii oglindeşte reala şi perfecta cunoaştere, orice alte cunoştinţe obiective pălind alături de ea. Înainte de a deveni prizonierul cuvintelor şi al liberei lor asocieri în fluxuri de imagini ale inconştientului, poetul a ipostaziat Tăcerea inclusă în ele, Neantul lor interior, convertindu-le în semnificaţii. Există în această carte o optică personală, o detaşare cu ironie de sinele poetic. Vederea şi „rănirea” ei ţine de o tăcere vizuală general umană: „a închis ochiul fântânii”, un autism vizual cu „privirea rănită”, cu „tăcerea ochiului” şi unul auditiv prin „rănirea auzului”. Divinitatea e şi ea o aparenţă a existenţei noastre în care „se topeşte un dumnezeu de omăt” sau poate ne topim noi ducând „cuvântul omăt până la orbire”. Citim aici un eu în căutarea acelei salvatoare „priviri terapeutice”, dar „amintirile înlăcrămează văzul”, acel bruiaj al memoriei înrobitoare. La Victor Munteanu citeşti esteticul ca o senzaţie fizică, la el apare ideea de „viziune” poetică, sinonimă cu vedenia sacră. Filonul temporal al acestui volum constituie o matrice ideatică: ora zilei (devreme sau târziu), zilele săptămânii, (vineri, sâmbătă, duminică), toamna ca un strigăt al sfârşitului cu „septembrie printre mesteceni aprinşi”, cu un „octombrie hohotind”, un „octombrie ce a înfrânt înălţimea prin arbori” abolit de „iscălituri de noiembrie” şi de „oftat în noiembrie” şi de anotimpurile cu bacovianul vers: „şi-i noapte şi-i toamnă”, ca şi „fanfara” şi acea toamnă în care „lumina se stinge pe lucruri”, o „toamnă ce cade pe lucruri”, cum ar cădea în păcat, cum se cade „în prăpastia timpului” dincolo de „hotarele” lui. Durata clipelor e semnul acestei căderi - un timp


27

înrămat de alt timp, o pupa rusa temporală. Temporalul are un impact senzitiv: „vântul trăgea toamna în dreptul inimii”, e timpul singurătăţii, căci „copiii m-au părăsit într-o toamnă”, dar e singurătatea unei maturităţi paternale, un solitar al împlinirii prin urmaşi. Existenţa poetică decurge fie într-o „duminică ce îmi fierbe chipul”, o „duminică târzie” într-un „tren încărcat cu duminici”, fie într-o zi ce „se face sâmbătă”, o „sâmbătă dată la maxim”, „o sâmbătă biblică”, „o sâmbătă cronică” cea „dintre două pahare cu vin” într-o viaţă deloc sabatică. E prezentă şi „o vinere calmă” în care „îngeri răniţi fac vizite la fii omului care se aştern în pagini”, o vinere ce vine după „joia uitată într-un parc”. Există anumite posesiuni temporale în versul „proprietarul zilei de marţi”, e posesiunea iluzorie a memoriei. În aceste volume timpul este o ficţiune, o clipă ce se dilată la infinit sau la un finit imposibil, un experiment poetic cu timpul în care cititorul trăieşte exerciţiul propriei temporalităţi.

Geograficul e şi el o dimensiune metamorfozată poetic de Victor Munteanu, astfel citim: „la sud de tine însuţi”, o imagine ce pare să deformeze cele patru puncte cardinale. Citind acest text te simţi într-o ţară depărtată, însingurată şi durută. Or, citim o lume elipsă în care lucrurile sunt cumva răsturnate, făcute greşit din matca lor: „spinule, iarbă greşită”, un vers ce trădează ideea de botanică poetică în care poetul gândeşte lumea din partea cealaltă a ei. Într-o dimensiune céliniană „eu beau o bere în crâşma care trosneşte până-n „Moartea pe credit” şi chiar mai departe – până-n literatura postmodernistă a Franţei”, eul liric „mereu osândit de cei ce scriu poezii judeţene” sau „poezii balcanice” se simte exilat din poezie, dintr-o poezie geografică, fie localistă, fie regională, atunci când poezia nu poate şi nu trebuie să aibă hărţi de contur.

Un text poate fi criticat, dar niciodată egalat. Asta putem constata cu siguranţă. Putem anunţa aici încercarea de a analiza aceste poeme ca pe o (des)compunere laborioasă a ţesăturii auctoriale. Nu ştim şi nu vom şti niciodată cum au fost scrise aceste texte, un lucru ne aparţine – receptarea, metoda cea mai indicată, azi, de a citi un text, lectura şi farmecul deosebit al paginilor, iată ce asigură acea „plăcere a textului”, în formula lui Barthes!

Descoperirea, întâlnirea cu eul textual a produs, însă, cu siguranţă acea stare a fascinaţiei literale şi literare. Stilul dexterios şi metoda conceptuală a lui Victor Munteanu de a „construi”

lumi poetice şi microuniversuri poematice nu pot să te lase „rece”. Unele poeme sunt scrise pentru ultimul rând şi asta uimeşte, căci atunci se produce revelaţia, „ciocnirea” de sensul artistic, care induce starea acelei fericite neaşteptări.

Fără exhibiţionisme, în vogă azi în lumea literară, volumul „Rănirea vederii” trădează discret o maturitate de viziune şi de expresie artistică, un venerabil corpus de texte poetice, în ale cărui poeme te pândeşte frumuseţea, chiar dacă e o frumuseţe durută, trăită cu toţi porii fiinţei. Frumuseţea, ca un scop poetic atins, din plin, nu poate să nu fie observată de cititor. Poezia ca o deprindere mintală, ca o încercare de dialog cu lumea exterioară, e maniera în care Victor Munteanu se apropie de text şi de universul ideilor, or, e forma universală a ceea ce numim valoare literară autentică!

Mihai M. Macovei Somn de rană acasă într-o ramă am găsit o fotografie – fotografia avea o rană – m-am uitat pe rană şi am văzut ce am văzut am închis ochii şi am văzut ce am văzut am luat apoi rana şi am sărutat-o între timp venise noaptea – trebuia să dorm într-un somn de rană. am uitat să spun: rama era împletită din fire de stuf fiecare tulpină avea unduirea ei fiecare tulpină avea istoria ei erau tulpini cu zâmbet de stele şi erau tulpini cu buze de melci... bine-ar fost atunci/ o noapte stelară să fie prin care cântecul bălţii să fie inconfundabil în mine închis nu mai există ieşire – am zis şi totuşi uşa s-a deschis/ şi am trecut dincolo dincolo în camera de oaspeţi.


28

Ani BRADEA Toccata & Fugue în d minor Într-o vară vom merge să ascultăm un concert de orgă în catedrală. Te voi aştepta seara, înainte de şase, într-o zi de miercuri (aşa sunt organizate concertele de orgă, din iunie până-n septembrie). Vei purta alb, cum visele mele te-arată de fiecare dată, o cămaşă ţărănească de in sub care să-ţi pândesc nebunia sângelui, aspra tunică îmbrăcată direct peste suflet, noapte de noapte. Vom traversa tăcuţi piaţa golită de umbrele celor ce şi-au ucis speranţele înaintea noastră ţinându-le de mână. După o vreme, mă voi opri să-mi scot sandalele în dreptul fântânii arteziene, umbra ta o va lua înaintea umbrei mele şi se va lungi până dincolo de colţul muzeului Brukenthal. Atunci voi începe să alerg desculţă, ca să o prind din urmă, ritmul meu cardiac se va muta în cutia ta toracică, fluxul tău sanguin va inunda vasele mele, până când, istovită, într-o străfulgerare roşie a asfinţitului, voi recunoaşte strada mea mutată cu vecini cu tot, într-o noapte, cândva. În catedrală se va interpreta Johann Sebastian Bach, Tocata şi fuga în D-minor. Poem persan Vinde-mi noaptea, dincolo de ale cărei ziduri locuieşti, şi am să-ţi fiu Şeherezadă. Poemele abia îmi vor ajunge până dimineaţă, dar le voi recita pe rând, rar, apăsat, cu inflexiuni diferite ale vocii, astfel că unele strofe le vei putea citi doar de pe buze, în timp ce pe altele,

mai bogate în imagini, va trebui să le urmăreşti direct pe retină. În zori le vei descifra şi pe cele scrijelite în trupul meu, răni nevindecate din care încă mai izvorăşte sânge, astfel că la răsăritul soarelui călăul poate veni. Dar tu vinde-mi noaptea! Pasărea paradisului Într-un târziu de octombrie ne-am închis în trupul păsării paradisului vânată de tine în pădurile Noii Guinee, ne-am hrănit din carnea ei şi ne-am îmbătat cu sânge, penele viu colorate ne-au fost aşternut, din pielea străvezie, prin care se vedea totul ca într-o secţiune transversală la microscop, ne-am croit veşminte. Dar nimeni nu avea ochi să ne vadă, pupilele noastre dilatate împrăştiau atâta lumină că am trecut nestingheriţi prin mulţimea de orbi. Ocrotiţi ca într-o seră ne crescuseră muguri pe trup, până spre prânz boboci rotunzi şi graşi erau gata să erupă-n floare, seara ne vizitau deja fluturii şi albinele. Dar asta a fost demult, nu ştiu dacă mai ţii minte, fluturii însă n-ai cum să-i uiţi, aripile lor apasă greu pe pleoape. Vreau să fiu ploaie Oriunde mă îndrept port în suflet zidul Anei, crescut între mine şi lumea care-ncepe dincolo de noapte. Deasupra fortăreţei, mai sigură ca închisoarea Alcatraz, nu există cer. N-a fost încă inventat pentru că


29

aripile nu pot străpunge piatra. Apăsate din umeri ele au crescut în interior şi astfel fâlfâitul, prin trupul sleit de puteri, doare. E cale de sânge pe toată traiectoria zborului: sus-jos, sus-jos.... Bine că există ploaia, e singura ce poate să mai sfarme piatra. Nu ştiu de unde vine, poate din lacrimile tale care mă plâng. Vreau să fiu ploaie, să mă cern printre gene lungi sub care ochiul mă imaginează, peste buze arse de dorul sărutului veşnic promis, peste mâini ce mă dezmiardă în nopţile-n care sunt trează în alt vis. Vreau să-ţi fiu ploaia! Opreşte-te, nu-mi mai citi poemul, vei înnebuni şi tu, mai bine aleargă la fereastră, deschide-o şi lasă-ţi spălaţi obrajii de stropii calzi săraţi, plouă. Poeme olografe Nu ştiu să scriu poeme decât pe hârtie, noaptea trecută am umplut două caiete dictando cu patruzeci şi opt de file, cu litere slabe, grase şi slute, pe care le-am ucis apoi cu linii verticale trasate dureros prin carnea lor. În noaptea asta voi scrijeli în trupul meu un volum de debut, literele-răni se vor vindeca pe rând şi dimineaţa amnezică îmi va (re)aminti că eu nu ştiu să scriu poeme decât pe hârtie, în caiete dictando cu patruzeci şi opt de file.

Neculai HILOHI

ISTORIA APOCRIFĂ A LUI MOISE (MOŞE) EGIPTEANUL

MOŞE, cel pescuit din coşuleţul smolit –

lăcuit - ce plutea pe Nil păzit-pândit de crocodili... agili ce n-au apucat de mâncat decât prepuţiul aruncat de un rabi tărcat cu moralul pătat. Acum povestea începe pe mal, cu puţin înainte ca fata faraonului să se arunce în val… (întâmplare care în mod fatal ar fi făcut ca istoria să fie schimbată total în defavoarea culturii umane şi renascentiste în special). Gândiţi-vă numai ce pierdere ar fi fost - de asta şi-ar da seama orice prost, - ca MICHEL ANGELO să nu fi lucrat opera, capodopera sa, un MOŞE îngândurat cu aere de împărat conducător stimat, - un altfel de GHEVARA sculptat în marmură de Carara...

Trecem, petrecem timpul de alăptat, căpătat chiar de la cea care l-a gestat şi care se prefăcea a fi doică întâmplătoare, călătoare şi ea spre scăldat... Şi ca un făcut, puiul de plebeu (menit s-ajungă zmeu) a crescut apărat de faraoniţă, tânără domniţă la Marele Hapi unde bodigarzi erau harapii buzaţi năimiţi şi scopiţi care să nu ridice probleme la „steme” căci... fetele - se ştie că au gust fistichiu să guste în taină şi fără faimă, în odăi auguste, fără fuste, amorul mult râvnit de orice felah împuţit, sărac dar cu mari podoabe pe crac ce procurau delicii augustelor calicii florale, mitrale, după care „insul” proscrisul călătorea apoi - fără să vrea - la zeul RA, care ştergea cu buretele eretele, păcatele mari cât palatele, hachiţe, cuscute, cunoscute şi pe meleagurile mitice mioritice, curţi domneşti cu curteni mai mult decât puţin oneşti, şi despre care s-au auzit poveşti vorbite şi scobite la urechi de un mare şugubăţ cu barbă şi favoriţi încâlciţi, fistichii: vestitul MOISE CILIBI...


30

NOAPTEA SERTARELOR ASCUNSE

Marea pată neagră plutea pe umerii planetei roşii lăţindu-se primejdios în dauna gândurilor violete promovate şi oblojite de anii pruncului, foetosul genunii care urma să plămădească echinocţiul sateliţilor, plombă asimetrică în geometria stelară ce luneca în neant pe dâra albinoasă lăsată de putineiul vărsat al căii laptelui. Ploaia meteorică făcea deliciul zeilor degustători de Cotnari în loc de artificii pe care le socoteau efemere şi de prost gust; asta de când „vipurile” de Herăstrău împroşcau cerul Bucureştiului în cinstea „frusinelor” lor cu prilejul „când vrea ea” pen` că el plăteşte toate tunurile nopţilor albe reflectate în lacul plin de broaşte speriate de moarte ascunse în mâlul sapropelic săptămână de săptămână altfel (zic ele - frusinele -) nu-i chip de menaj, ci de manej unde zburdă în draci iepşoarele în călduri... Baronii duri umflaţi, îmbuibaţi beau şi tocmesc ori năimesc averi mobile (chanson de geste) cad indigest la hârciogari miliardari cari n-ar scăpa nici o para din teşcherea şi dumneata care trudeşti pân’ te sleieşti cu fălci în cleşti ca pe Dudeşti şi te-ofileşti sugând din deşti’, iar dumnealor „muncind” cu spor, chiar inodor, duri şi umflaţi, plini de cârnaţi şi cu tartar la matz ca oarecând la hopa popa Otto Katz cu tărăboi în plin război, un jovial ca Blaise Pascal ce nu postea şi nici ruga dar tot mânca numai de „harţi” după care se pare cu drag trecea pe harţag şi cu palme-sudalme ot andere blagoslovenii ce pe capul bravului soldat Sweik cădea, dar care şi el la rându-i împuşca inamici imaginari cu dopuri în tavan de la sticlele cu vin cu care cucernicul părinte îşi oficia serviciul lui divin... Eu, cu vestea povestea mai mult nu vă ţiu, fiindcă umblând şi ades răscolind prin blide ştirbite multe neofite şi chiar nepoftite, deşi rămas viu uite-mă scăpat (ca prin urechi de ac) urcat pe arac susţinut de-un drac îmbrăcat în frac şi împeliţat, care mă-mpingea şi batjocorea: „cneazule de Bug, cu rât ignifug şi rude-n Chitai eu ştiu că fumai ţigări „intim-club”, dar ca ageamiu (Tănase Scatiu) cumperi „aflangiu”... ca un moftangiu, că-ţi cunosc sorocul cum te joci cu focul: la trabuc ajungi minte-n poale lungi... şi copii transfugi negustori de blugi la corp buturugi cunoscuţi ca hoţi „and” mari patrihoţi aleşi de popor ca cozi de topor şi cu „vot” în qvor…

Maclai Neculai (pe haine cu scai) musteaţa pe oală şi cu traista goală mălai nici un pic la bietul calic coadă la ibric la vorbă peltic pe fond de nimic şi ca să ai spor îţi cumperi motor...

Ionuţ CARAGEA AFORISME / DEFINIŢII Adevărul - sufletul rezidual al gîndurilor abisale. * Amintirile - florile de pe mormîntul clipelor nepreţuite. * Crucile - pansamentele de pe faţa pămîntului. * Cuvintele - decoraţiile obţinute în războaiele minţii. * Amintirile - epavele de pe fundul mărilor interioare. * Orice despărţire este o bătălie pierdută pe frontul nevăzut al destinului. * Dorinţele - voracele creaturi ale fluviului Sînge. * Uneori, dragostea te loveşte ca un bumerang în moalele capului, exact atunci cînd speri să prinzi pasărea-n zbor. * Dragostea este o intersecţie cu sens giratoriu. Te-nvîrţi în jurul aceleiaşi inimi, pînă rămîi fără lacrimi. * Dragostea nu are nevoie de cuvinte, însă cuvintele au întotdeauna nevoie de dragoste. * Dacă aş putea să te ascund în palmă sau într-un buzunar la piept, n-aş mai rămîne niciodată corigent la capitolul dragoste. * Dragostea - focul mocnit pe care aruncăm din cînd în cînd cîte o speranţă… ca pe un lemn putred. * Iubirea - miracolul ce trece dintr-un trup într-altul, rememorînd infinitul. * Şi chiar dacă vei fi rănit, să accepţi durerea ca pe un dar divin. Pentru că acolo unde nu iubeşte omul iubeşte Dumnezeu şi, dacă nu renunţi niciodată la iubire, nici Dumnezeu nu renunţă la tine şi îţi va da într-un final ceea ce meriţi. * Dumnezeu răspunde la orice întrebare, dar cine acceptă tăcerea ca cel mai folositor răspuns? * Chiar şi diferiţi, sîntem degetele aceleiaşi palme ce ţine planeta într-un echilibru perfect, cosmic şi spiritual. * Enigma - corabia care se scufundă în lacrima infinitului. * Fericirea - gaura cheii prin care tragi cu ochiul la ceea ce numai visul poate atinge.


31

* Preţuieşte-i pe cei care au cunoscut fericirea şi o pot împărţi cu tine, nu pe cei care sînt dependenţi de fericirea ta! * Iertarea - preludiul infinităţii în doi. * Sublimul vieţii este imaginaţia, forţa minţii şi a sufletului prin care putem construi noi miracole ce au la bază arhetipul creaţiei divine. * Oare cîte bătăi de inimă pot umple nimicul, tăcerea şi tot universul? * Cine se trezeşte conştient în zorii suferinţei, ajunge înţelept în amurgul gîndurilor. * Cea mai ucigătoare otravă - lacrima pură. * Lumea este un imens cub Rubik în mîinile unui bătrîn orb. Doar zgomotele suferinţelor noastre îi dictează mişcările. * Lumînarea îmi rămîne cel mai fidel dintre cititori. * Tot ce ne ţine în viaţă este misterul. Misterului nu-i pui întrebări, pentru că el nu are răspunsuri. Misterul se află pe fundul unui ocean de întrebări şi deasupra unui cer de răspunsuri... * Oasele mele sînt aliniate într-un instrument muzical în care suflă doar moartea. * Sînt nebun, poate că ăsta este preţul plătit genialităţii. Dar ce poate fi mai sublim decît să fii conştient de propria nebunie? * Nebunia - rana profundă a lucidităţii, ajunsă la lipsa de coagulare a gîndurilor. * Omul - fluturele rămas în coconul viselor nesfîrşite, un înger care se naşte captiv ca o lumină pe coridorul umbrelor. * Precum oamenii de zăpadă, înfruntăm căldura inimilor din jur, căutînd sensul altor anotimpuri. * Cel mai greu pentru omul care vrea să ajungă foarte sus nu este să înveţe zborul ci să se desprindă de cei care îl trag mereu în jos. * Omul care nu-şi găseşte locul în starea de meditaţie este omul care fuge de conversaţiile cu sufletul său. * Oamenii - dispersia luminii în picăturile de sînge, radiaţii ale aceluiaşi spectru divin.

CONSILIUL JUDEŢEAN SUCEAVA

CENTRUL CULTURAL BUCOVINA prin

CENTRUL PENTRU CONSERVAREA ŞI PROMOVAREA CULTURII TRADIŢIONALE SUCEAVA

FESTIVALUL-CONCURS NAŢIONAL DE

LITERATURĂ „REZONANŢE UDEŞTENE” ediţia a XVIII-a, 2013

Consiliul Judeţean Suceava prin Centrul Cultural

Bucovina, respectiv Centrul pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, în colaborare cu Societatea Scriitorilor Bucovineni, Crai Nou Suceava, Primăria comunei Udeşti, Biblioteca Bucovinei „I.G. Sbiera” şi Complexul Muzeal Bucovina, organizează ediţia a XVIII-a a Festivalul-concurs de literatură „REZONANŢE UDEŞTENE” , în perioada 24 – 26 mai 2013, la Suceava şi Udeşti.

MENŢIONĂM CĂ ÎNCEPÂND CU CEA DE-A XVII-A EDIŢIE, FESTIVALUL LITERAR „EUSEBIU CAMILAR – MAGDA ISANOS” DE LA UDEŞTI ŞI-A SCHIMBAT DENUMIREA ÎN FESTIVALUL-CONCURS DE LITERATURĂ „REZONANŢE UDEŞTENE”.

Concursul îşi propune să descopere, să sprijine şi să promoveze noi şi autentice talente în rândul creatorilor din literatura de astăzi şi se va desfăşura pe trei secţiuni: poezie, proză scurtă şi reportaj literar.

Festivalul se desfășoară sub egida Festivalului European al Artelor „Ciprian Porumbescu”.

R E G U L A M E N T

1. Sunt acceptate în concurs lucrări nepublicate şi nepremiate la alte concursuri literare, tehnoredactate cu diacritice.

2. La concurs pot participa autori de orice vârstă, care nu sunt membri ai Uniunii Scriitorilor, nu au debutat editorial şi nu au obţinut Marele Premiu la ediţiile precedente ale concursului.

3. Lucrările, dactilografiate în cinci (5) exemplare, vor fi trimise pe adresa:

Centrul Cultural Bucovina, Secţia Centrul pentru Conservarea şi

Promovarea Culturii Tradiţionale Suceava Str. Universităţii nr. 48, Suceava, 720228

4. Lucrările se trimit până la data de 22 aprilie 2013. Ele vor purta în loc de semnătură un motto ales de autor. În coletul poştal va fi introdus un plic închis (având acelaşi motto), care va conţine numele şi prenumele autorului, locul şi data naşterii, studii, activitate literară, adresa completă, numărul de telefon şi eventual adresa electronică.

5. La secţiunea poezie, fiecare participant are dreptul de a se înscrie în concurs cu minimum cinci şi maximum zece poezii. La secţiunea proză scurtă, fiecare participant are dreptul de a se înscrie în concurs cu minimum o proză scurtă şi maximum

FAPTE CULTURALE


32

trei. La secţiunea reportaj literar, fiecare participant are dreptul de a se înscrie în concurs cu un reportaj de maximum cinci pagini.

6. Un concurent poate participa la toate secţiunile. 7. Lucrările nu se returnează, ele urmând a intra în

patrimoniul concursului „REZONANŢE UDEŞTENE”, iar laureaţii vor fi publicaţi în „Caiete udeştene”, volum editat pe suport electronic de Centrul pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Suceava din cadrul Centrului Cultural Bucovina.

8. Laureaţii vor fi anunţaţi până la data de 17 mai 2013, pentru a fi prezenţi la festivitatea de premiere, precum şi la manifestările prilejuite de finalizarea Concursului, care vor avea loc la Suceava şi Udeşti, între 24 şi 26 mai 2013. Manifestările vor fi cuprinse in cadrul Festivalului European al Artelor „Ciprian Porumbescu” și vor consta în lansări de carte, şezători literare, recitaluri de poezie, recital cameral, vizite la muzee şi monumente de artă din judeţ, realizate cu participarea membrilor juriului şi a altor personalităţi literare. Organizatorii asigură cazarea şi masa. Transportul va fi suportat de laureați și invitați. În eventualitatea în care laureaţii doresc să fie însoţiţi şi de alte persoane, acestea trebuie să-şi suporte integral toate cheltuielile, iar organizatorii trebuie anunţaţi până cel mai târziu la data de 20 mai 2013, pentru a face rezervările necesare.

9. Juriul concursului va fi alcătuit din critici literari, poeţi, prozatori, redactori şefi de reviste literare, membri ai Uniunii Scriitorilor din România.

10. Membrii juriului nu mai pot schimba ulterior ordinea rezultată în urma jurizării.

11. Pentru cele mai valoroase lucrări prezentate în concurs, juriul va acorda următoarele premii:

POEZIE:

Marele premiu „MAGDA ISANOS” , Premiul I, Premiul II, Premiul III Premiul „CONSTANTIN ŞTEFURIUC”

PROZĂ SCURTĂ: Marele premiu „EUSEBIU CAMILAR”, Premiul I, Premiul II, Premiul III

REPORTAJ LITERAR: Marele premiu „MIRCEA MOTRICI”, Premiul I, Premiul II, Premiul III

Vor fi acordate, în funcţie de posibilităţi, şi premii ale

unor reviste literare. Relaţii suplimentare: tel: 0745-773290 – Carmen

Veronica Steiciuc; Manager, Petre Horvat

Camelia Manuela SAVA

apocalipsa

aveam o singură iubire ascunsă: o singură spaimă de apocalipsa sentimentelor pe care luna trăgându-le pe orbita ei în fiecare seară le înşiră ca pe mărgelele de sticlă din poveste… aş fi putut să strig: sfârşitul nu-i aici, dar mă împiedicam întotdeauna de stelele ce lăsau în urmă o dâră lipicioasă. Visam să te ajung din urmă, Visam că în privirea ta îmi voi regăsi speranţele deşarte Şi atârnându-le în genele tale Speram că numai palmele mele îţi vor strivi zâmbetul În zorii zilei. În visul meu călcam peste frunzele palide, încălzindu-ţi cu ele sângele, Călcam pe asfalt Toate frunzele albastre oglindite în pupila ta. Tablouri apocaliptice purtau principalele semne ale iubirii mele: Nu te găseam, nu te ştiam până când nu am aflat că din cenuşă se va ivi o altă femeie Ce îţi va strivi între gânduri Iubirea! Nu e de ajuns apocalipsa ca să mă oprească din drumul meu până la tine, Nu e de ajuns o iubire ca să te facă să uiţi numele meu înflorit a doua oară răspândit în patru colţuri cu petale organice! clorofila răsfrântă în oglindă va dăinui chiar şi după ce apocaliptice idei vor fi adormit în tâmpla mea obosită. Nu poţi să veghezi la nesfârşit! Iubirea e aici la capătul apocalipsei ca o armă ce se descarcă periodic Încărcându-ne conştiinţa în van!


33

Simion DIMA PENELOPA Cu pânza ei nevăzută, ţesută ziua şi noaptea, ea ţine casa, o ţine cu veghea ochilor ei frumoşi, o ţine cu trestia gândului ei neistovit, care se face floare şi fruct, şi ne menţine în dulce viaţă, ai ei suntem, ai Penelopei, înlănţuiţi de-a pururi! Şi ea, zâmbind, ştie şi ţese neostenită mai departe: e de mătase pânza şi e de mlădios oţel. 3 august 1987 [CĂRARE DE FLORI] Mi-i frică până şi de mica inofensiva furnică: să nu-ţi facă rău. Mi-i teamă de-o pală de aer, să nu te rănească, mă pătrunde zilnic, de la trezire, urarea vie, trează temătoare atotprezentă – să te ştiu în inima casei trebăluind cum numai tu ştii ori cuprinsă de reverie, visând la o nouă carte, într-un spaţiu al liniştii noastre casnice, care prin tine

se face cald ca o inimă. N-ai văzut? Pe locul unde treci creşte cărare de flori! [CINE] Cine ştie să sufere ca tine cu-atâta sfântă demnitate cine din privire îndreaptă un discret reproş cine trece peste cine iartă cine face să cânte până şi indiferentele pietre cine adună în sine tărie şi slăbiciune atât de omeneşti amândouă şi aluat de pâine aromitoare hrănindu-ne sufletul, tu, care mereu ai dat neprimind neaşteptând [ZILNIC SURÂSUL] Nu-mi spune nimic ci lasă-mă să-ţi contemplu zilnic surâsul ochii ce spun că e acolo un suflet şi o conştiinţă unică în astă lume făptura ta întreagă de neasemuită frumuseţe în faţa căreia cedează puterea sălbăticiunilor bunătatea şi frumuseţea tăria de a vrea şi a spera sunt armele tale ce nu dau greş


34

[STEA] Sănătatea ta e aerul meu cel mai pur, numai atunci o linişte adâncă şi dulce se strecoară în vinele mele, în pofida a tot ce e greu în lume, şi-o putere mă-nvăluie: certitudinea că e bine şi că undeva arde o caldă stea a bunătăţii – singura, vai, pe-acest pământ; prin ea numai mă regăsesc oriunde mă aflu, oricum şi-oricât de departe, există acolo, pe-al certitudinilor firmament, stea bună stea pură stea a luminii ce mă pătrunde cu raze de aur tu, dulce, prea bună stea a minunilor mele cele mai durabile, magie tainică şi-atât de omenească. [FEBRUARIE] Clipa asta este şi nu va mai fi – şi-afară-i frig şi e alb – dar cu tine clipa durează şi se face viaţă, se face bucurie, se face eternitate: tu eşti viaţa! E cinci şi lumina se-aprinde,

dar nu e cinci, e de 5X5X5, de când trupşorul tău tresare, în zori, trebăluieşte dincolo, luând-o înaintea ceasornicului, mereu înainte, tu, înainte-ne: inimă cuget vrere conştiinţă, a casei şi-a lumii, pe mâna ta, lumea s-ar face dreaptă, judecată limpede, suflet cât cerul, înaltul, tu, sfântă credinţă, nouă închinată, inimă înţeleaptă o floare pe frigul de-afară; e, ca atunci, o zi cenuşie de februarie şi eu veneam spre tine, cuget curat, spre a-ţi sta mereu aproape, în preajmă, o suflare să-ţi ţină de cald, bătaie de inimă lângă inima vitează, lângă judecata ca o sabie, scumpă iubire adă mânuţele să-Ţi suflu de cald, întinde locul unde te doare să-l acopăr cu balsamul ce vindecă şi dă putere! Joi, 4 februarie 1993 TU Bucurie de sânge şi soare, fiinţă bună ca izvorul, prietenă aprigă ca o cascadă-nvolburată, te voi putea cunoaşte, ţine adânc în suflet? Poezii îngrijite de SIMONA-GRAZIA DIMA


35

Artemiza ASĂNACHE Drogurile în proza feminină interbelică

În perioada interbelică, o problemă deosebit de

serioasă cu care se confruntă societatea românească este creșterea consumului de droguri. Andrei Oișteanu identifică în cartea sa, Narcotice în cultura română. Istorie, religie și literatură, mai multe motive ale acestui fenomen: pe de o parte, ar fi dependența de stupefiante dobândită în spitalele românești din timpul primului război mondial, prelungită și după externare („morfina și alte narcotice au fost masiv folosite și în spitalele românești, atât pentru alinarea durerilor suportate de răniți, cât și pentru anestezierea celor operați”31), iar, pe de altă parte, copierea și răspândirea unor „năravuri mai mult sau mai puțin noi (inclusiv consumul de narcotice)”32 aduse la noi de ofițerii străini (francezi, germani, ruși etc.). O poartă de intrare în țară a drogurilor o reprezentau orașele-port (Constanța, Brăila etc.), unde contrabanda cu opium și hașiș era o activitate obișnuită. Fenomenul este descris în prozele lui Panait Istrati, Pavel Chihaia și alții. Potrivit aceluiași cercetător, drogurile cele mai utilizate la noi în perioada interbelică au fost morfina, opiumul, eterul, heroina și cocaina.

Evenimentele acestea nu trec neobservate de scriitoarele momentului. În operele Ioanei Postelnicu, Sandei Movilă, Soranei Gurian sau ale lui Henriette Yvonne Stahl apar personaje care sunt prezentate ca dependente de droguri, dar și personaje care trăiesc o stare de narcoză fără să fi consumat vreo substanță halucinogenă. Ar fi vorba de o „narcotizare fictivă”33. De obicei, cauza acestei stări este dragostea, o dragoste intensă, mistuitoare, simțită de protagoniști ca un drog. Este același sentiment descris de Camil Petrescu în Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război și în

31 Andrei Oișteanu, Narcotice în cultura română. Istorie, religie și literatură, Editura Polirom, 2010, p. 200 32 Ibidem 33 Andrei Oișteanu, op. cit., p. 203

Patul lui Procust. Depărtarea de femeia iubită (Ela, Emilia) le creează eroilor (Ștefan Gheorghidiu, George Ladima) o stare de sevraj care nu poate fi potolită decât prin / în prezența persoanei iubite.

Henriette Yvonne Stahl este singura prozatoare a epocii care dezvoltă pe larg tema narcoticelor. Ea plasează în centrul romanului său, Între zi și noapte, (1942) figura unei narcomane, Zoe Mihalcea Vrânceanu, o imagine impresionantă, zguduitoare, care se conturează ca atare abia spre finalul operei. Descriind eforturile pe care prietena sa, Ana Stavri, le face pentru a-i procura morfină, naratorul amintește în roman de articolele din presa centrală a timpului, precum și de măsurile luate de poliție împotriva traficanților de droguri: „Zări imediat, ostentativ larg desfăcut pe pat, pe pernă chiar, un jurnal. Ana, mașinal, luă foaia. Titlul unui articol era subliniat gros cu roșu. Ana, în picioare, citi mai întâi titlul, apoi, fără să lase foaia din mână, continuă să citească, se așeză încet pe marginea patului. Era un vehement articol împotriva traficanților de morfină și a morfinomanilor. O doamnă, morfinomană, se azvârlise de la etajul patru în stradă. Motivul: lipsa de morfină”.

Părinții Anei încearcă astfel să o pună la curent cu primejdiile la care se expune continuând să-i procure droguri prietenei sale, Zoe. Cu toate acestea, Ana nu renunță, ajungând să se comporte și ea ca o toxicomană. Pentru Ana, Zoe este un narcotic, o ființă ce exercită asupra ei o putere neobișnuită care o face, în mod paradoxal, prin contraexemplu, mult mai responsabilă și mai conștientă de soarta ei pe acest pământ: „Ana umbla cu spaima în suflet că va fi prinsă, închisă, cercetată. Și totuși, cu toată spaima, Ana continua să caute morfină, adică să își riște viața pentru o cauză pierdută. Mila și simțul de a duce până la capăt acest angajament luat erau mai mari decât spaima”.

Ada Udrescu, în schimb, eroina Sandei Movilă din romanul Desfigurații (1935), nu are curajul Anei. Când află că prietena ei din copilărie, Millya Brâncuși, ia morfină, Ada îi fură fiolele și seringa, anunțându-i familia. Gestul vine prea târziu însă, întrucât poliția nu o mai găsește. Povestea celor două prietene, Ada și Millya, descrisă destul de succint de naratorul din Desfigurații, pare să fie preluată și dezvoltată pe larg în romanul Între zi și noapte. Millya reprezintă pentru Ada o figură maternă, ocrotitoare, o prietenă bună căreia îi poate spune orice secret. „Înaltă și mlădioasă ca un șarpe”, „mare, albă, ca o zeiță a înțelepciunii”, cu o înfățișare de „Walkirie generoasă și francă”, cu pleoape cu gene lungi, „de un blond argintiu peste ochii violeți”, cu „umerii obrajilor pietroși, cu puf ușor, ca două piersici palide”, Millya se va schimba treptat, odată cu logodna.

Destinul le rezervă însă un prim eșec amoros celor două prietene: cei doi logodnici ai lor, Ștefan Manu și Barbu Lerescu, mor în luptele din primul război mondial. Vestea le zguduie profund pe amândouă, dar Millya pare să treacă mai repede peste


36

acest șoc. Este doar o impresie, căci această dragoste neîmplinită îi va marca definitiv viața, ducând-o la pierzanie. Venită în București, la facultate, Millya se schimbă. Semnele unei existențe precare, fragile, se citesc, balzacian, din mediul în care locuiește tânăra studentă. Clădirea-pensiune este veche, cenușie, camera jalnică: „Era o atmosferă de mizerie și dezordine, ca într-o cameră de hotel de provincie îndepărtată, ocupată de o călătoare grăbită și suspectă (s. n.). Ada se miră. Cunoștea spiritul de ordine și bunul gust al Millyei, care preschimbase cu câteva lucruri de nimic înfățișarea sinistră a dormitorului internatului, într-un peisagiu familiar. Pierderea lui Barbu s-o fi descumpănit pe Millya într-atât?”.

Deși nu aflăm când și cum a început dependența de morfină a fetei, putem bănui cu ușurință motivele sale, oarecum similare celor care o împing pe Zoe Mihalcea Vrânceanu în brațele aceleiași substanțe otrăvitoare – un eveniment șocant petrecut în viața lor personală, intimă. Desigur, nu judecăm aici gravitatea faptelor (abuzarea sexuală repetată, incestuoasă, în cazul eroinei lui Henriette Yvonne Stahl versus pierderea logodnicului înainte de nuntă și alte decepții amoroase, în cazul din Desfigurații), ci vorbim despre un fapt care le zguduie psihic și fizic profund, pe fondul unor sensibilități aparte și al unor tare ereditare. Tatăl lui Zoe, Dumitru Mihalcea Vrânceanu, este dement, fratele ei, Traian, este retardat, Ana Brâncuși, sora Millyei, este nebună etc.

Semnele unei mari tulburări se cunosc și pe chipul Millyei. Ada observă că prietena ei nu este atentă, devine nervoasă din nimic, nu se poate concentra, având o privire de om pierdut: „Întreaga ei înfățișare de Valkirie modernă, înaltă, dar cu încheieturile fine și vocea gravă de violoncel, răspândea o armonie regească. Dar în această desăvârșire trupească se strecurase ceva ciudat, ceva nepotrivit. O neliniște, o enervare cu tresăriri și pierderi de fiecare minut, urca din adânc, spărgându-se în umbre palide peste chipul ei lunar”. Pe lângă aceste schimbări fizice (drogurile lasă urme adânci pe corpul uman, desfigurându-l în fazele ultime), Millya își schimbă total și principiile. Inocența fetei de la internat se pervertește într-o capitală amețitoare, plină de zgomot, de iureș, de strălucire. Bucureștiul funcționează, în cazul Millyei, ca un oraș al pierzaniei, al decăderii și al bolii, așa cum este imaginat la simboliști sau în Calea Victoriei de Cezar Petrescu. Tânăra începe să-și petreacă timpul în grupuri gălăgioase de studenți prin baruri și restaurante, în compania multor bărbați, „freneziile trupești” ale Millyei speriind-o de-a binelea pe Ada. Relația eșuată cu un olandez însurat, tată a cinci copii, de care se îndrăgostește nebunește, precum și dependența de morfină o aruncă pe Millya în cea mai neagră mizerie sufletească și trupească. Ea devine de nerecunoscut, o umbră desfigurată, „cu două umbre și mai negre, mai adânci, în loc de ochi”, „crin vânăt, bolnav de o maladie tragică, venită din adânc, căreia i

se spune iubire”. Protagonista va muri de o supradoză, singură, săracă, necunoscută de nimeni, iar trupul ei anonim, asemeni trupului lui Zoe Mihalcea Vrânceanu, va servi drept corp de disecție pentru studenții de la Medicină.

Dragostea văzută ca boală, ca o febră mistuitoare, ca drog puternic care nu te lasă viu și întreg fără persoana iubită o contaminează și pe Ada. Supărată de eșecul primului său concert de pian de la Ateneu, Ada își îndreaptă din nou toată atenția asupra lui Colea (Nicolae Lazu), un iubit de care se despărțise în urma unui avort. Fata îl ademenește la ea, îl desparte de actuala iubită și intră într-o adevărată transă hipnotică, a simțurilor, a cărnii: „Din acel ceas, răzvrătirea ei nu mai cunoscu nicio margine. La laborator, la el acasă, la ea acasă, la teatru, în cofetării, prin cinematografe, numai cu el, în fiecare zi, de două ori pe zi, și mai mult, strânsă, lipită de el, ca în altă ființă a ei. Colea se lăsa dus, uluit de frenezia fetii. (...) Dar Ada nu ținea decât la împlinirea propriei hipnoze”.

Hipnoza este o stare care o cuprinde pe Ada și în fața pianului. Muzica este ca un drog. Clapele pianului o vrăjesc pe tânăra studentă la Conservator atât de tare, încât nu mai cunoaște nicio limită: „muzică dimineața, muzică la prânz, muzică după prânz, muzică seara și noaptea iar muzică”. Fetei i se pare că „degetele încă nu cedau îndeajuns, că n-aveau destul exercițiu și cu frenezie mâinile ei supuse goneau pe clape, aceeași dorință unică, obsedantă, ore întregi, fără întrerupere”. Pasiunea pentru muzică, frenezia de a pune pe portativ melodii noi, originale, care să-i exprime personalitatea, durerile, suferințele și fericirile o determină pe Ada să se mute singură, într-o casă izolată, unde poate să își exerseze în voie talentul, uitând de ea: „Nu se mai ocupa de veșminte sau de înfățișarea ei și ajunsese tot atât de descărnată ca la maici. Numai ochii crescuseră imenși și în adâncul lor licărea o flacără nestinsă. Când se privea în oglindă și își lipea fruntea de cristalul rece, cercetându-se cu atenție și luciditate, întâlnea ceilalți ochi cari o priveau tot atât de mari, cu un fior de demență”. Actul creator devine mistuitor, devorator, obsesiv, aducându-o în pragul nebuniei. Ada creează într-o stare de narcoză, asemeni lui Vivian, eroina din Zilele nu se întorc niciodată (1945) de Sorana Gurian.

Transa muzicală funcționează la fel de bine și în situația ascultătorului, nu numai în cazul celui care o produce. Explorând și exploatând repetiția, mai mulți artiști americani din anii ’60 - ’70 dezvoltă un nou stil muzical: muzica minimalistă, cu influențe indoneziene, africane și indiene. „Una din ideile de bază ale minimaliștilor americani rămâne investigarea psihică a percepției muzicale: muzica circulară, monotonă nu trezește atenția ascultătorului prin micile (aproape imperceptibilele) schimbări graduale. Dimpotrivă, fiecare participare activă se transformă într-una pasivă, într-o adormire a concentrării, lăsând loc unor asociații și imagini disparate, stări vagi. Muzica minimală devine mediu pentru înălțarea spirituală, dez-individualizare,


37

meditație”34. Specialiștii vorbesc chiar de trance-music, caracterizată prin „staticism, periodicitate, formă de val”35.

Sub transă muzicală pare că se află și Sanda Movilă când scrie romanul Desfigurații. Autoarea mărturisește într-un interviu acordat chiar în anul apariției operei că a scris-o într-un timp record, punând această performanță și pe seama muzicii: „Am lucrat la acest roman șapte săptămâni, contrariu felului meu de a scrie, o singură nuvelă solicitându-mi cel puțin o lună de zile. Nu știu precis cărui fapt se datorează timpul atât de scurt în care am reușit să-l isprăvesc. Poate, fie unei lăuntrice febre, care a pus stăpânire pe mine și nu mi-a dat răgaz până ce nu am încheiat ultimul capitol, fie faptului că la noi în casă cineva (este vorba de soțul autoarei, Felix Aderca – n.n.) lucra tocmai în acel timp la un studiu asupra lui Wagner. De dimineață până seara casa era inundată de armoniile fără pereche, care creau într-adevăr o atmosferă de neliniște și un ritm de viață interioară atât de bogată, încât condeiul alerga singur și se încadra fără vrerea lui în această orchestrație fantastică”36.

Dacă scriitoarea pare să fi scris romanul în transă muzicală, Ștefan Manu poate fi bănuit că se folosește de eter pentru a-și spori și îmbogăți creativitatea. Este o simplă speculație, desigur, dar faptul că are în valiză o sticluță cu eter ne poate îndrepta în această direcție. Despre romancierul Ștefan Manu nu aflăm mai nimic. Personaj episodic, rămâne o figură destul de ștearsă. Burlac cu tâmple albe, el se îndrăgostește de Ada, vrea să o ia de soție, dar moare pe front. Imaginea lui va mai reveni, din când în când, în roman, in absentia, în unele momente în care Ada, derutată existențial, se gândește la el. Scena întâlnirii lor rămâne însă foarte pregnantă. Într-un decor romantic, gotic, la castelul de la țară al familiei Brâncuși, Ștefan fumează în toiul nopții o țigară pe terasă. Ada iese afară atrasă de răcoare și de peisaj, dar i se pare că asupra ei sunt ațintite, din turn, privirile unei gorgone fioroase (este Ana, sora nebună a Millyei). Imaginația ei amplifică teroarea, aducându-o aproape în zona fantastică. Fata leșină când vede țigara aprinsă în noapte și se trezește în miros de eter și colonie la ea în cameră, vegheată de Ștefan.

Vedem din această scenă modul diferit în care puteau fi utilizate stupefiantele în perioada interbelică: remedii benigne, de uz curent, și / sau droguri periculoase37. Drogurile puteau fi prescrise în scop terapeutic, pentru calmarea unor dureri fizice, împotriva insomniei sau a nervozității (echivalente cu anti-depresivele și sedativele din ziua de azi), dar puteau, în același timp, crea dependență, da halucinații etc. 34 Valentina Sandu-Dediu, ”Transe muzicale”, în revista ”Secolul 21. Drogul”, Nr. 1-2-3-4/2004, p. 217 35 Ibidem 36 ”De vorbă cu d-na Sanda Movilă”, în ”Facla”, anul XV, nr. 1427, 30 oct. 1935, p. 2 37 Cf. lui Andrei Oișteanu, op. cit., p. 208.

Frecvența cu care apar aceste substanțe în operele interbelice, ușurința cu care se găsesc la îndemâna personajelor, pe masa de toaletă sau în cutia cu medicamente, procurarea lor simplă de la farmacie susțin ideea că, în epocă, drogurile se vindeau pentru efectele lor benefice, efectele negative fiind, în general, neglijate.

O descriere mai amplă a efectelor eterului asupra psihicului și fizicului uman întâlnim la Ioana Postelnicu, în Bogdana. Dintre prozatoarele interbelice, doar Ioana Postelnicu și Sorana Gurian sondează mintea personajului drogat, detaliind senzațiile trăite în transă. Henriette Yvonne Stahl, Sanda Movilă etc. rămân la suprafața problemei, prezentând cumva fenomenul din exterior, cu multe date, ce-i drept (mai ales în romanul Între zi și noapte), dar fără a descrie viziunile induse de droguri, „paradisurile artificiale” (Charles Baudelaire) vizitate. O posibilă explicație ar fi aceea că personajele narcomane (Zoe Mihalcea Vrânceanu, Millya Brâncuși) sunt menite să le potențeze pe celelalte (Ana Stavri, Ada Udrescu).

Chiar dacă întâlnim în romanul Între zi și noapte o prezentare completă a tuturor problemelor și implicațiilor pe care le presupune consumul și dependența de droguri (administrarea morfinei ca formă de „ajutor” în depășirea unei traume psihice, (auto)izolarea narcomanului, criza financiară cauzată de nevoia procurării morfinei, iluzia reintrării în normal odată cu administrarea drogului, suferințele sevrajului, mizeriile fizice, gânduri de sinucidere etc.), analiza autoarei „are ca obiect, în permanență, conștiința torturată a Anei, și foarte puțin drama interioară a Zoei, ca și când cele două suflete zbuciumate s-ar uni într-unul singur, al Anei. Romanul urmărește înstrăinarea treptată a Anei de tot ce se află în afara afecțiunii pentru Zoe, îndepărtarea de familie, de prieteni, de viața normală de mai înainte. Desprinsă parcă de propria-i materialitate, ajunge să trăiască numai la nivelul spiritului ei invadat de Zoe, împrumutând uneori chiar emoțiile și sentimentele acesteia. Când, de pildă, Zoe se îndrăgostește de un frumos ofițer francez și este la rându-i iubită de acesta, Ana trăiește alături de ei clipe de mare intensitate emotivă”38.

Accentul cade pe Ana, iar Zoe pare să fie dublul ei negativ, latura ei malefică, exagerată, desigur, pentru un efect mai mare, ca în romanul Straniul caz al doctorului Jekyll și al domnului Hyde de Robert Louis Stevenson. Confruntate cu Răul, cu Urâtul, întruchipate perfid în fiole de morfină distrugătoare, personajele albe, luminoase, pozitive, învață să-i înțeleagă pe cei din jur și ajung să se cunoască și pe sine. Descoperă lumea, cu tot ce are ea bun sau rău, frumos ori urât, dar se descoperă și pe sine. În cazul Anei Stavri, se poate vorbi chiar de o inițiere metafizică, întru suferință,

38 Elena Zaharia-Filipaș, Studii de literatură feminină, Editura Paideia, 2004, p. 78


38

cunoaștere, artă, iubire absolută, experiențe care o preocupau, de altfel, și pe Henriette Yvonne Stahl.

Viziunea extatică pe care o trăiește Ana în finalul romanului este, după cum recunoaște Henriette Yvonne Stahl, o transcriere a unei stări simțită chiar de autoare, „o stare (...) de supraconștiență, (...) de așa-zisă «răpire», de extaz deci, în sanscrită «samadhi»”39: „I se părea că aleargă acum în spații necunoscute, cosmice, că pașii o înalță, o ușurează, o duc într-o lume supranaturală și totuși materială, reală. Alerga. Atunci, în clipa aceea, se trezi. Ana nu deschise ochii. Rămase nemișcată, atenția încordată înăuntrul ei. Nu-și mai simțea trupul. Respirația îi era oprită. O clipă crezu că într-adevăr murise, dar, deodată, ca într-o cădere într-o dimensiune nouă, Ana cunoscu fericirea, adevărata fericire, fericirea esențială”.

Daca Ana ajunge să cunoască fericirea absolută, Bogdana, eroina din romanul cu același nume de Ioana Postelnicu, este adusă de narator doar până în pragul ei. Bogdana nu are nici forța și nici curajul Anei de a lupta cu viața, cu moartea, de a merge mai departe căutând să-și înțeleagă și să-și iubească aproapele. Ochiul ei este întors spre interior, dar, chiar și așa, protagonista nu reușește să se împace cu sine. Fire închisă, necomunicativă, lipsită de dragostea familiei, ajunsă într-o împrejurare nefericită, ea încearcă să se sinucidă inhalând eter. Neputând suporta gândul și rușinea că a fost exmatriculată de la școală, după ce strică o serbare și o supără pe profesoara de gimnastică, pierzând pe deasupra și galoșii surorii sale, Bogdana este tentată să-și înfigă o foarfecă în inimă. În așteptarea deciziei directoarei, „o amețeală dulce și un nesfârșit dor de somn o cuprinse”, așa cum personajul lui Max Blecher din Întâmplări în irealitatea imediată este cuprins de un leșin plăcut și de amețeală în anumite locuri de pe stradă, din casă ori din grădină.

Revenind totuși acasă, fata decide rapid să meargă în camera mamei și să caute printre sticluțele ei recipientul cu eter. Deși nu știe cum ar trebui să folosească substanța, Bogdana „simțea că trebuie introdus în trup mirosul acela puternic”. Odată inhalat, „urechile începură să-i vâjâie, nasul o ustură la început, pe urmă nu-l mai simți deloc. Toate lucrurile se depărtară de dânsa, se estompară, intrau unul într-altul, răsturnându-se în planuri bizare”. De aici încolo vom asista la o descriere minuțioasă a stărilor halucinante trăite de Bogdana sub influența drogului. Ea aude mai întâi niște zgomote puternice, vede apoi o lumină, alunecă în abis și simte o prezență care începe să-i vorbească: „Un zgomot regulat, ca o uruitură monotonă, țâșni din dosul urechii, se întinse în arc la cealaltă ureche și pe urmă cuprinse întreg creierul. Se făcu parcă lumină în el, o lumină roșie, aprinsă care se învârtea tot mai repede, tot mai repede. Îi venea să râdă; un hohot

39 Mihaela Cristea, Despre realitatea iluziei. De vorbă cu Henriette Yvonne Stahl, Editura Minerva, București, 1996, p. 135

puternic izvorât dintr-o superioritate conștientă asupra celor care rămâneau. Numai ea putea vedea ce se petrece în trupul ei, în capul ei”.

Studiile și cercetările din domeniu au descoperit motivele medicale care stau în spatele acestor senzații: zgomotele și imaginile halucinante la care se referă pacienții ce și-au revenit din moarte clinică sunt datorate lipsei de oxigen sau apariției unor fluxuri anormale în sistemul cerebral. Odată resuscitați, bolnavii încep să își revină din comă, sistemele circulator și respirator își reiau funcționarea, iar pacientul intră într-o perioadă de convalescență, de recuperare.

În timpul narcozei, Bogdana simte „că o singură «cheie», o singură parolă o poate propulsa într-o altă paradigmă a înțelegerii, o poate trimite într-o altă lume, într-o altă dimensiune, cea a cunoașterii superioare”40: „Mintea i se prefăcu într-un ac ascuțit, într-o antenă sensibilă, care căuta printre circumvoluțiunile creierului, cheia acestei eliberări, odihna frământărilor. Îi venea să urle și o bucurie stranie o invadă. Iată, se găsea în fața enigmei, pe care peste o clipă o va dezlega. (...) odată cortina trasă, va zări infinitul”.

Sentimentul pe care Bogdana ar fi trebuit să-l trăiască odată descifrată enigma cunoașterii, care a preocupat mintea umană de secole, ar fi fost, poate, asemănător cu cel simțit de Ana Stavri. Naratorul nu merge însă până la capăt cu această scenă, ce poate fi, de ce nu, baza scenariului unui film cu oameni răpiți de entități necunoscute, de ființe extraterestre ce îți pot arăta calea spre înțelegerea misterelor omenirii. Bogdana, deși simte că răspunsul său este corect (cheia, numărul magic spus de ea fiind cifra „trei” – cifră simbolică), este păcălită și trimisă înapoi pe pământ. Chiar dacă nu este nimeni drag în preajmă (nici nu ar avea cine, de altfel, căci Bogdana nu este un copil iubit de familie) care să o întoarcă de pe acest drum fatal, așa cum ne spune credința populară (sufletul mortului nu se poate rupe de această lume dacă lângă el se află persoanele iubite), Bogdana totuși se trezește. Este ca și cum s-ar fi întors din moarte, din lumea de dincolo, mai ales că are un moment de cumpănă, în care crede că e moartă. Bogdana își va reveni după această experiență limită, dar ea îi va marca toată existența, căci va trăi tot restul vieții într-o stare de transă din care nu mai poate ieși.

Abordarea de către scriitoarele interbelice (putem să mai includem aici, printre altele, și pe Jeni Acterian sau Alice Voinescu) a unor teme atât de profunde dovedește faptul că „pe neștiute, în spațiul culturii noastre au trăit femei care au contrazis teza marilor bărbați despre inaptitudinea femeii pentru metafizică”41. 40 Andrei Oișteanu, op. cit., p. 208 41 Elena Zaharia-Filipaș, op.cit., p. 71


39

Camelia Manuela SAVA

Fenomenul Pitești între demoniacal și neuitare

Paul Goma se numără printre cei care au

scris despre un fenomen marcant din istoria noastră postbelică, și anume despre diabolicul fenomen al re-educării de la închisoarea Pitești dintre anii 1949-1951. Deși a pătimit el însuși prin tenebrele de la Gherla sau Jilava, nu a cunoscut patimile din întunecata închisoare a Piteștiului, de aceea opera sa care descrie o experiență aflată la limita imposibilului, a inumanului, se numește simbolic și recuperator Patimile după Pitești.

Scopul de a scrie despre cei care au trecut prin experimentul satanic este cât se poate de motivant pentru autor după cum însuși mărturisea: „De cum am aflat despre Pitești, mi-am zis – fără promisiune fermă, fără jurământ, ci așa, ca de ceva de la sine înțeles – că trebuie scrisă cartea Piteștiului. Ca să nu se uite…”. Astfel, scriitorul se interesează de foștii piteșteni ca să le afle povestea, „se bagă în sufletul lor, în trecutul și prezentul (și viitorul) lor” (p.251). Până să se apuce de scris, ideea se născuse cu mult înainte: „«Cartea după Pitești» (varianta inițială a titlului, n.n.) a început să se scrie singură (spuneam eu, acum…) în vara anului 1957, pe «reduitul» Jilavei, în celula 36” (p.250). „Povestea poveștii”, adică romanul lui Goma, pleacă de la materialul documentar oferit de Virgil Ierunca (el însuși autor al unei cărți despre Pitești: Fenomenul Pitești) și Monica Lovinescu (Gheorghe Calciu refuzase să îi ofere vreo informație în acest sens) și în 1977 se apucă de pus cap la cap cele aflate, adunate în vreo mie de

pagini. Singura care îi dă un imbold real este soția sa, sfătuindu-l să facă ceea ce știe mai bine: să scrie un roman! Citește Demascarea lui Grigore Dumitrescu, publicată la München în 1978 (cărți despre închisoarea și fenomenul Pitești mai scriseseră și D. Bacu sau I. Cîrje, care nu fuseseră piteșteni), mulțumindu-le piteștenilor Ștefan Davidescu, Puiu Neamțu, Mircea Soltuz, Romulus Pop, ca și ne-piteștenilor Horia Florian Popescu, Radu Surdulescu, Gheroghe Păcurariu, Constantin Iliescu, Mircea Stancu, Marcel Petrișor, care știau despre experiențele altor „re-educați”.

Patimile după Pitești este povestea a doi frați gemeni, Vasile Pop și Elisav Pop (anagrama primului nume), studenți în București, care primesc o telegramă de acasă din Albota și pornesc spre locurile natale, gîndindu-se că s-a întâmplat ceva rău cu bunicul lor Pamfil (preot), însă află că sora lor Seliva, adolescentă, este moartă (fusese violată, apoi ucisă de un ofițer rus). Nu apucă să o vadă în coșciug, fiind închis ermetic cu interdicția de a-l deschide, însă li se înmânează actele conform cărora pot face o mică ceremonie de înhumare în cadru restrâns, în familie.

Durerea este mare și cel mai puternic o resimt cei doi frați: „Urlând, mă răsucisem spre fratele meu și fusese de parcă m-aș fi privit într-o oglindă. Urlam ca urletul, eram numai gură colțată și păr zbârlit pe greabăn, stăpânul și reazemul se smulsese de-aici și plecase dincolo, unde nu se mai află întoarcere, așa că ne întoarcem noi, îmbrățișați și urlînd, cu capetele frânte pe spate, precum câinii alungați de moartea stăpânului înapoi, în lupie.” (p.57).

Frații sunt datori conștiinței lor să afle adevărul: cauza morții Selivei. Pornesc în căutarea celor care au fost martorii scenei uciderii Selivei – elevi de liceu ca și ea ce se strânseseră să petreacă de Sf. Nicolae și unul dintre ei le redă cu amănunte momentul nefericit al sosirii unui ofițer rus însoțit de alți ofițeri români care pretind că vor să se distreze cu fetele, sunt refuzați și Seliva, încercând să fugă, este prinsă, violată și ucisă. Băieții, colegi cu Seliva, se ascund, se împrăștie pentru a nu avea de-a face cu Securitatea, însă gemenii Pop ajung la adresa unde se petrecuse tragedia și sunt atrași într-o capcană, Elisav îl împușcă pe Hariton, cel responsabil de moartea Selivei, iar Vasile este și el împușcat în genunchi ca să nu poată fugi. Vasile este singurul arestat și condamnat, în timp ce Elisav scapă (fie se refugiază în munți, fie peste graniță, fie se zidește). Vasile Pop este reținut, anchetat, judecat, transferat de la închisoarea


40

Codlea la Pitești, băgat în renumita celulă 4 Spital, bolgia renumită pentru metodele de tortură ale diabolicului Eugen Țurcanu și ale echipei sale de bătăuși.

Durerea pierderii premature și tragice a Selivei, durerea din genunchi (rănile i se suprainfectează și delirează) nu se compară cu cea pe care o va trăi aici la 4 Spital, mai întâi ca martor, apoi ca victimă sigură, fiindcă Țurcanu și ciomăgașii lui, înfricoșați de vocea tunet a lui Jenu, nu fac altceva decât să se transforme în bestii, răspândind teroare și durere, anihilând ființa, descompusă cu fiecare lovitură, dezintegrată cu orice nouă metodă de tortură. Inimaginabila durere, imposibila durere este cea care aneantizează.

Dacă la început, olog fiind (nu poate merge, se sprijină în cârje, nu coboară din patul de sus), este luat sub aripa protectoare a lui Țurcanu ca să îl folosească pe post de spectator: „De-aici ai videre frumoasă, aleasă, ca dintr-o lojă de orchestră”, Vasile Pop va deveni și el o victimă, asistând îngrozit la atrocitățile comise de oamenii lui Țurcanu care îi lovesc până îi lasă fără suflare pe cei care nu s-au lepădat de „putrigai” și nu s-au re-educat încă. Amalgamul acesta al morții îi cuprinde pe toți deopotrivă: legionarii îi lovesc pe țărăniști, țărăniștii pe evrei; nici sinuciderea nu este o soluție sau o cale de scăpare de chinuri, deoarece în viziunea lui Țurcanu nu trebuie să apară martiri, iar oamenii vor fi transformați în „ouă cubice”. Printre victimele lui se numără Alexandru Bogdanovici, Șura, coleg cu Țurcanu încă de la Suceava, de unde fuseseră transferați, care însă nu îmbrățișase doctrina țurcană a reeducării, apoi Cristian Voluntaru, care își smulge venele cu dinții ca să se sinucidă, evreul Fuhrmann, ca și Tolea Verhovinski care cedează bătăilor și torturii.

Prin ochii eroului-narator, Pop Vasile, vedem un tablou al infernului în care oamenii nu sunt oameni, ci grămezi de carne amorfe tocmai bune de torturat: bătuți cu ciomegele, bătuți cu bocancii, treierați la „plimbărică” prin culoarul de ciomăgași, bătuți în miez de noapte, bătuți înainte de a se da deșteptarea, puși să facă genuflexiuni cu mâinile sus, să își dea palme pe perechi față în față, „bătuți, intrați și ieșiți de sub prici în douăzeci, în cincisprezece, zece, cinci secunde, bătuți, scoși la program cu mâinile sus, întorși sub bâte, neușurați, nespălați, noaptea obligați să se culce pe o coastă, fără căpătâi, bătuți, dacă în somn alunecă pe spate ori pe burtă, dacă nu țin mâinile peste pătură, dimineața duși la externă, pentru Eu-subsemnatul-bandit-cutare-declar, o dată, de două, de nouă ori,

bătuți pentru că uită (vreun amănunt important pentru anchetă, n.n.), demascați aici în patruspital, de către Țurcanu, bătuți, siliți la autodemascare, bătuți, siliți la demascarea altora, bătuți, bătuți, bătuți.” (p.111). Scene de un sadism nemaiîntâlnit sunt redate aici ca într-un coșmar, fiindcă deținuții sunt schingiuiți până la moarte, puțini sunt cei care rezistă bătăilor, umilințelor de tot felul. Culmea ororilor nu se oprește numai la suferința fizică, la ordinea zilei, ci la blasfemierea sufletelor chinuite de îndoială și teroare, care trebuie să se lepede de mamă, de tată, de frați și de surori, trecând de partea satanică a reeducaților-reeducatori; mai mult decât atât, sărbătoarea Paștilor este regizată la modul blasfemiator de către Țurcanu și ai lui, fiecare primind câte un „rol” blasfemic într-o piesă de teatru halucinantă, demoniacă, înfiorătoare, excrementele fiind mirul sau sfânta împărtășanie.

Se remarcă portretul fizic și moral al lui Țurcanu, care e în jur de treizeci de ani, brutal și apucat, violent și agitat, amenințător, puternic, influent față de gardieni, comandă bătăi, bate el însuși, demască, iese din celulă când are el chef, inventează în permanență mijloace noi de tortură ca să se amuze, ca să facă un om nou, reeducat sub formă de ou „pătrat”.

El e cel care hotărăște cine moare și cum moare; de aceea Vasile Pop se hotărăște să îl omoare pe Țurcanu, lovindu-l cu o cârjă în cap, dar tentativa eșuează. Dezamăgit că fusese trădat („Să-mi faci tu mie una ca asta… Mie, care te-am ținut atâta amar de timp pe lângă mine, ți-am dat pat, de unde să vezi ca dintr-o lojă de orchestră și ți-am acordat și drept la lingură…”, p.175), Țurcanu îl va tortura, punându-l să mănânce excremente dintr-o gamelă, Pop va fi lovit apoi cu bâta, „cu spinarea arată, cu burta grăpată, cu fesele prășite, cu tălpile-mblătite, cu mâinile făcute zob, cu scrotul făcut scrob, cu gândul și inima la genunchii numai buni de îngenuncheat atunci când va veni ceasul.” (p.179).

Partea a treia a cărții constă în declarațiile lui Vasile Pop în spiritul reeducării (trei variante), care cedează în final, mai ales că este adus și fratele său Elisav, pe care îl crezuse scăpat; pornind de la originile sale și lepădându-se de tot ceea ce au făcut sau nu bunicii lui, părinții lui, el, fratele său, sora sa: Vasile Pop este un caz clasic de reeducat. Sunt fragmente care amintesc de autocaracterizarea pe care erau puși să o facă toți cei care treceau prin sistemul penitenciar ale tristelor vremuri de la mijlocul secolului al XX-lea, apoi de autodenunțarea obligatorie; sunt fragmente


41

ce țin de anchetă, de proces, sunt amintite numele unor figuri emblematice ale sistemului carceral: directorul Gherlei, Goiciu, ofițerii politici Marina, Avădanei, generalul Nicolski, gardienii Ciobanu, Cucu, Mândruță și colonelul de securitate Sepeanu. Apar și câteva ecouri din metodele țurcănești, fiindcă s-a dorit implementarea lor și la Tg. Ocna, Gherla sau la Canal, dar fără reușită, fenomenul Pitești rămânând astfel unic.

După mulți ani, personajul-narator are încă o experiență nefericită: mâna lungă a securității îl găsește și, fiindcă se zice că și-ar fi scris memoriile, i se cer manuscrisele, având ocazia să revadă un anchetator (Spelbul). Totodată are o întâlnire cu unul dintre reeducații-reeducatori, Șaptefrați, care îi reproșează unele mici „scăpări”, și anume că Țurcanu fusese instruit la Moscova sau la Suceava (nu se știe exact) de însuși Nicolski. Tot el se referă la faptul că cei implicați în procesul de reeducare de la Pitești nu vor să vorbească, fiindcă se tem pentru viețile lor: „Judecând după mine, n-o să deschidem gura, atâta vreme cât o să ni se pară că mai avem ceva de pierdut (…). Deci, cei care au trecut pe acolo, tac; cei care nu au trecut, vor fi fiind ei obiectivi, dar la ce slujește, aici, obiectivitatea? Reeducarea, în ciuda caracterului ei de masă, a fost o problemă individuală, personală…” (p.245).

Concluzia la care ajunge scriitorul, prin intermediul personajelor sale, este că istoria există pe baza documentelor: „ Apoi eventualii istorici vor avea nevoie de documente - așa se face istoria lor: dacă există documente, probe scrise, atunci, da, au existat și faptele, altfel, ba! Tot ce știm noi nu s-a petrecut, nu a fost, nu are drept de existență - dacă lipsesc documentele…” (p.246).

Ca să legitimeze într-o oarecare măsură această afirmație îndreptățită a existenței documentelor, istoricii mai tineri, obiectivi, ambițioși și cu o aplecare asupra fenomenului au dat la iveală lucrurile; este cazul lui Alin Mureșan, care ne-a lăsat, ca măsură a cercetării sale asidue, studiul intitulat Pitești. Cronica unei sinucideri asistate (Editura Polirom, Iași, 2007), considerat de către Ruxandra Cesereanu „o lecție de anatomie minuțioasă, detaliată, pe îndelete, fărâmă cu fărâmă, pas cu pas, astfel încât toată lumea să afle și să înțeleagă - nu și să accepte! - ceea ce s-a petrecut la Pitești între 1949 și 1951, și nu doar acolo, ci și în alte spații carcerale înrudite.” (Lecția de anatomie, prefață la volumul mai sus-menționat, p.11).

Fenomenul carceral în perioada comunistă a fost la noi o pată pe care nu o va șterge nimeni niciodată din sufletul celor care au trecut prin întunericul și demoniacul celulei, ca atare nu trebuie tăcut…

Dumitru Pană Sfera (poveste) s-a retras în cămăruţa lui din lemn şi pământ lipită de spatele casei. îşi aştepta moartea. şi-a pus toate în ordine. a lăsat vorbă ce trebuie. şi acum priveşte la televizor. mai citeşte din Cărţile Sfinte mai îngână câte un cântecel ostăşesc. dar mai mult priveşte la televizor care îl plictiseşte de moarte. “aşa nu-i chip să trăiesc. aşa nu-i chip să mor”. aşa că s-a ridicat din pat şi a ieşit pe la treburi. a construit chiar şi o sferă (cum spune Diogene Laertios despre Anaximandru). dar acum oricine poate construe o sferă. la un timp a-i lui nu l-au mai găsit în cămăruţă nici pe afară. televizorul mergea fără el. sfera s-o rostogoli şi acum pe undeva prin cele patru zări. În haiku trecând unul pe lângă altul umbrele ni s-au întâlnit Antiecou la Ungaretti între floarea culeasă de mine şi aceeaşi floare dăruită ţie eu imens-intens


42

Ion MURGEANU

MAGDA URSACHE -„VIEŢILE CĂRŢARILOR CONTIMPORANI”

Citită mai atent („Să citiţi bine!” - o altă provocare a autoarei) cea mai recentă carte a doamnei Magda Ursache – „Vieţile cărţarilor contimporani după Magda U” - pare să fi fost scrisă pe imperativul Pieţei Universităţii: „Vinovaţii fără vină/vor să se facă lumină”; „detabuizând, detabuizând”…amintind în final de avertismentul lui Vladimir Bukovki, cunoscutul disident rus din Englitera, care ne-a vizitat ţara de repetate ori: „UE este vechiul URSS, prezentat în culori occidentale. Eu am trăit în viitorul vostru şi pot să vă spun că nu funcţionează - Vladimir Bukovski”. În ansamblu este un roman critic atacând fireşte şi trâmbiţata „globalizare”, noua faţă a „comunismului planetar de tip capitalist” (conf. expertul citat mai sus)… Este o carte fierbinte care obligă la o lectură fierbinte.

Dispus în X (10) capitole (era să zicem „Cânturi”, ca într-un nou Infern dantesc) romanul critic se dovedeşte a fi (şi) „simfonic”, atacând, din prima, tema centrală a compoziţiei: „Golgota Poetului”, dacă cetim cuvântul poet pe generic, cu înţelesul originar de slujitor al cuvântului inspirat; debutând cu un eseu despre poetul Vasile Voiculescu originar ca şi autoarea din ţara fabuloaselor plaiuri - „o ţară a magiei”; o reverenţă datoare, dar şi bine plasată, pentru a nu uita cine suntem şi de unde pornim în lume… De altfel, doamna Magda Ursache se dovedeşte şi prin scrisul ei a fi munteancă, acces la expresia colorată, vie, dar şi prin sagacitatea discursului, prin apel la repedea vorbire, în fine, folosind la rigoare „scrisoarea” ca gen de comunicare public, prin alte atâtea colori şi vâltori ale stilului, atât de personal, personalizat, mai ales, de o energie intelectuală ieşită din comun…

Şi totuşi includerea lui V. Voiculescu drept introducere la „Vieţile…” sale trece de orice reverenţă, anunţând din start încă dimensiunile „Golgotei Poetului”- „(în)frânt dar nu nimicit”… „Cămaşa lui V. Voiculescu” fiind o altă Cămaşă a lui Nessus… în care nu doar el, dar toată generaţia lui avea să ardă de vie fără a ceda. „Înainte de a

muri, a apucat să-i spună fiului: Ionică, eu mor! M-au omorât. Nu le dau nimic. Se gândea la manuscrise. A refuzat cât a trăit - 79 de ani – orice compromis cu regimul.” Şi adaugă scriitoarea: „Rectitudinea e floare rară, e drept, dar au cultivat-o şi Voiculescu, şi Blaga, şi Radu Gyr, şi Mircea Vulcănescu, şi N. Steinhardt. Judeci un popor după reliefurile lui (înalte, n-n)”. În această notă e scrisă întreaga carte, pe acest eşafodaj se plasează şi rechizitoriul (căci este şi un neiertător rechizitoriu anticomunist) care urmează… Iar Golgota Poetului îi va cuprinde mai ales pe doi dintre marii ieşeni contimporani scriitoarei. devenită prin destin „iaşiotă” (sic!), dacă nu doar „ieşeancă” precum altădată Topârceanu, să zicem.

Sunt evocate în continuare destinele lui Mihai Ursachi şi Cezar Ivănescu – jertfe, în final, ale unui hibris: un regim reşapat din vechiul. „- Veniţi să clădim acea nouă Cetate/pe zgura ruşinii şi-a umilinţei/ în pustietate!/ şi tot eu răspund pe o mie de glasuri:/- Cetatea Putreziciune, Putreziciune” avea să scrie MU - „cavalerul marilor pierderi, înarmat cu o tijă de crin”…în timp ce, de la celălalt capăt al destinului propriu, CI - anticipându-şi sinistrul sfârşit, prin asasinat, avea să scrie: „!neam bun şi blând,/ de trădători, /cuminte neam, /frumoasă cruce, /pe Fiii lui Dumnezeieşti/ neamul cu drag/ pe cruce-i duce!”...

„Infractorii gândului” (expresia ne aparţine) deja porniseră atacul antiidentitar… cei mai mulţi fiind fii dar şi… „Nepoţii gornistului”…, spre a folosi una din cele mai bine plasate ironii auctoriale. Dovadă că năravul din născare lecuire n-are… „Un tsunami de revizuiri s-a prăvălit peste istoria literaturii, începând cu Doina lui Eminescu. Poeme ca Hora Unirii, Noi vrem pământ, Oltul au fost declarate cu bulină roşie, ca imobilele cu grad seismic ridicat, numai bune să fie demolate. Citiţi: scoase din manuale. Mesajul a fost înţeles ad litteram: batjocorirea capodoperelor li s-a părut unora obligatorie. Întâi, oaia (Mioriţa), pe urmă, căprioara (Labiş), ca să nu fim acuzaţi, ca popor, de zoorastie”... „Mass media au sărit şi ele la bătălia pentru noul canon, confecţionând nume/valori false, ca să instaureze, în loc de dictatura pseudo-cultului realist-socialist, dictatura fun. N-am aflat de pe varii canale că Miha scrie, că Ferenz scrie, că Andreea scrie, că Loredana are de gând să scrie? Doar nu-i mare scofală să scrii. Suntem liberi să tipărim orice şi o facem. Multele, prea multele reviste au renunţat la sită selectivă şi


43

publică te miri ce declasaţi; la fel editurile. Dar că astfel de cărţi imorale estetic sunt şi premiate de Uniunea Scriitorilor, asta-i întrebarea!”.

Romanul critic (un poem în accepţiune gogoliană!) îl are În Epicentru, pe Tudor Arghezi. „Poetul, ca un câmp de luptă”; „Bătălia de pe Dealul Mărţişor”. Autoarea participă, mijlocit aici, la portretul celui mai mare poet sub dictatură…Comentariile la cărţile ce-l au ca obiect (de studiu, cum altfel?) pe marele poet vor fi savuroase; înţelegem din nou şi încă o dată cum şi de unde s-a exersat gena valahă a Magdei U. Nu vom urmări punctual excelenta ei carte, („Carte frumoasă, cinste cui te-a scris” ar spune însuşi Arghezi)… totuşi suntem incitaţi stăruitor să… stăruim pe numele şi autorii preferaţi şi selectaţi prin scrisori (rapel stilistic la Ion Ghica) - un Paul Goma, un N. Breban; sau prin laudatio - Gh. Grigurcu şcl; de unde vedem ce „bine gândită” este cartea autoarei dezlănţuite… fără „gingăşii” totuşi; subiectul ei este mai curând cumplit, atroce, neîmpăcat cu realităţile scrise şi des-scrise, spre a uza şi noi de arta calamburului, atât de frecvent întâlnită în „Vieţile …”. Un Scurt cuvânt de prevenire pe coperta a patra exterioară, avertizează: „Cartea de faţă este o încercare asupra mentalităţilor scriitoriceşti. S-ar fi putut numi Scriitor: fişa postului, dar şi Cititor: fişa postului…”. Paul Goma, Nicolae Breban, ambii autori nobeliabili, dar ignoraţi de mersul lucrurilor în ţărişoară… ambii în comunicare amiabilă cu scriitoarea critică şi nu numai… în timp ce Gh. Grigurcu e selectat pentru decalogul moral - „un decalog al intelectualului, decupat din multele confesiuni-document”… Interesant, totodată lăudabil la Magda Ursache, că nu se lasă învinsă de subiectivitate, asumându-şi rolul de apărătoare avizată (şi din oficiu) a celor învinşi sau convinşi de regim să… colaboreze; temperând la un moment dat „ironiile din rastel” ale lui Gh. Grigurcu însuşi… atunci când e vorba de Marin Preda sau Nichita Stănescu şcl… In honorem Gheorghe Grigurcu din Mic tratat de incorectitudine politică doamna M. Ursache scrie: „Dar slugarnic e prea mult spus despre Preda care, după tezele fără antiteze, a ameninţat vârful Puterii: „Dacă introduceţi realismul socialist, mă sinucid”. Convingeri comuniste la autorul personajului Petrini? Cât despre Nichita Stănescu, da, a fost excesiv preţuit în scop propagandistic, dar nu cred că majoritatea poemelor sunt caduce. Oricum, felul cum a ieşit din literatura proletcultă, din imageria

sapei şi mistriei, zilierului şi cosaşului e un miracol şi o enigmă. De un portret în apă (cam) tare beneficiază şi Marin Sorescu. Şi-l prefer pe Gh. Grigurcu spunându-i lui Noica „monomaniacul sublim întru idee” decât „gânditorul cu bască”. Pe alocuri incizia e prea adâncă. Dar omul Grigurcu e, în realitate, foarte afabil, chiar prea politicos, prea îndatoritor. Ineleganţa nu-i şade, cum nu-i şade şapca proletară ori jiletca prea strânsă a propagandei”. În acelaşi sens e admirabilă „apărarea lui Călinescu” din Agresori, Vicitime, Martori-Certoteca, (cap. VII), în care agresorul, Adrian Marino, iese cu pălăria turtită rău. „Hotărît, Marino l-a întrecut în resentimente pe Pandrea şi în falsuri pe Zaciu. Nu sinceritatea (Zaciu nu o are) e de respins, ci reducerea la neant a tuturor. „Autorlâcul” lui Steinhardt pe tema puşcăriei îl dezgustă. De altfel, contestă întreaga literatură de închisoare, gen pentru care găseşte etichete ca falsă, afectaă, artificială. Gyr, Voiculescu au fost indecenţi în suferinţă? Teoreticianul literar ştie că nu numai indignarea, dar şi suferinţa imensă face versul. Vers care îl lasă rece, cum îl lasă rece şi martirajul din închisori. Şi declară ritos că pe el nu l-a vizitat Iisus în celulă. Aşa este, jertfa nu l-a întărit pe Marino; i-a întărit însă pe Valeriu Gafencu, sfîntul închisorilor, pe Mircea Vulcănescu, pe Steinhardt, pe Teohar Mihadaş, pe Andrei Ciurunga, pe…”

…„Cu rea credinţă i-a contestat totul lui Călinescu: mintea strălucită, erudiţia critică, viziunea şi gustul, mergând până la calificative ca autodidact şi amatoristic. Călinescu era un „perimat”, în afara sistemului vestic de referinţă. Gelozie profesională? Cred că da: Marino a simţit dispreţul că nu era „scriitor”. Războiul „frăţesc” între discipol şi maestru a dat din păcate rod spinos… o întreagă pletură contestatară… de la Monica Spiridon la Ileana Vrancea au tot continuat să-l „conteste”... pe G. Călinescu. Concluzia autoarei: „Călinescu rămâne irepetabil.”

Mai departe, ieşind din infern, precum altcândva Dante la altre stele, îşi va îngădui şi un respiro amiabil, scriind /atacând bunăoară Cazu/Lazu: „Eu vreau să fiu un om cumsecade”: „…după ce am alunecat, citind cele peste 500 de pagini de memorii Marino, într-un hău de orgoliu şi de răutate, am căutat o lectură reconfortantă şi am găsit-o: Scene din viaţa literară, 1979-1989, Ideea Europeană, 2007, de unde am decupat notula din titlu, an optzeci. Ion Lazu e cu adevărat „om de


44

pâine”, cum îi spune Const. Virgil Gheorghiu basarabeanului. Onest, cuviincios, echilibrat, cu simţul măsurii, devotat.” Sunt în fond „a lumii (literare) două feţe” cercetate de doamna Ursache în acute, dar şi IN HONOREM acolo unde e cazul…O carte care se citeşte, cum e scrisă, cu pasiune, cu implicare, cu mare folos: un manual estet, dar mai ales de etică, despre contimporani… biciuind moravuri, punctând „cazuri”… ridicând pavazuri, pentru mai dreapta cinstire a literaturii române moderne şi contimporane.

Ionel NECULA

Moştenirea Nataliei Negru

Ms. 8413 – Durerile poeziei

Despre manuscrisul 8413, subintitulat Durerile poeziei, ştim câte ceva din scrisoarea către Horia Oprescu, căruia i-l încredinţase şi pe care îl voia restituit. Este un manuscris generos, de circa 200 de pagini şi nu ştiu dacă se va găsi vreodată o soluţie editorială pentru publicarea lui integrală. Ar ieşi o carte mărturisitoare în care Natalia Negru relatează despre nefericirile încercate - din episodicele ei însoţiri cu poeţii Şt. O. Iosif şi Dimitrie Anghel şi din cochetările sale cu poezia. Regăsim în acest caiet toată gama suferinţelor îndurate şi toate elementele necesare unei reconstituiri cât mai exacte a nefericitei lor biografii. Pentru un viitor monografist, consultarea acestui manuscris este nu doar imperioasă, dar şi deplin lămuritoare pentru înţelegerea multora din secvenţele destinului lor terestru.

Nu ne propunem deocamdată publicarea manuscrisului, dar îi recomandăm călduros tuturor celor interesaţi de triada orfică - Iosif, Anghel şi Natalia Negru - bântuită de nenoroc şi de vitregiile sorţii. Redăm în cele ce urmează conţinutul acestui manuscris şi toate secvenţele ce-l compun împreună cu sumarele noastre informaţii - lacunare, fireşte - despre fiecare diviziune din cuprins.

Cecilia MOLDOVAN

De n-am fi împreună

De n-ar fi mirosul verdelui irizat de după ploaie

păsările nu și-ar mai lăsa ciripitul sub aceeași umbrelă

Furtuna ar trebui inventată

să ne găsim iute unul pe altul

Dacă Indra sau Neptun ar uita de noi,

culorile ar fi răpuse sub teroarea prafului

Atunci ne-am porni să naștem

furtună vom afla câte o tornadă la fiecare

răscruce a inimii


45

- Două scrisori cuprinzătoare expediate de Şt. O. Iosif lui Sextil Puşcariu, prin care îl informa despre primii săi fiori şi începutul prieteniei sale cu frumoasa studentă de la Litere care îi ceruse să-i corecteze nişte poezii. Îndrăgostit lulea, Şt. O. Iosif este hotărât să ducă prietenia până la capăt, adică până la oficierea civilă a prieteniei lor.

La un seminar. Este textul unei evocări de seminar de la cursul lui Mihail Dragomirescu, în care studenta Natalia Negru s-a oferit să analizeze Doina lui Şt. O. Iosif. Despre această şedinţă de seminar vorbeşte şi Ion Petrovici în memoriile sale, ca unul care a fost prezent la dezbatere, ba chiar pretinde c-a fost desemnat de profesor să dea replica referentei, dar relatările celor două mărturii nu coincid tocmai exact. Oricum, în referatul său Natalia Negru a făcut uz de un arsenal de superlative, ceea ce l-a încântat pe poet atunci când a aflat de elogiile prietenei sale.

Poetul. Este o evocare a primelor înfiorări din prietenia lor sinceră şi sfielnică. În acest text de patru pagini este descrisă şi scena de la mormântul lui Eminescu, unde cei doi îşi jură iubire veşnică şi pecetluiesc jurământul cu două fire de iarbă încercuite sub formă de inele, pe care şi le pun unul în degetul celuilalt.

Logodnicii. Este un text de trei pagini în care evocă primii lor ani de viaţă comună, când erau invidiaţi de toată cărturărimea Bucureştiului. Totuşi logodna adevărată, în afara celei romantice ce se produsese la mormântul lui Eminescu, avea să întâmpine unele dificultăţi, pentru că părinţii Nataliei Negru o promiseseră unui moşieraş din partea locului, ba chiar întocmiseră şi foaia de zestre. Evident, poeta nu ştia nimic despre aceste aranjamente de familie. A intervenit însă fratele Nataliei, care a pledat cu tot curajul în favoarea iubirii. Apoi a intervenit şi delicata scrisoare a lui Iosif către părinţii Nataliei, în care solicita să fie primit pentru a cere mâna Nataliei.

Fericiţii. Este un text generos de 11 pagini, în care se evocă prima vizită a Nataliei în familia Iosif, la Braşov, şi înfrigurările poetul Iosif la comanda primită din partea lui Spiru Haret de a

scrie un lung poem consacrat lui Ştefan cel Mare, de la moartea căruia se comemorau patru secole.

Cuibul trist. Retrasă la Buciumeni, Natalia Negru, acum mamă, are primele impresii că în căsnicia lor ceva nu merge. Iosif era un copil mare şi poeta trebuia să hotărască şi să se zbată pentru rezolvarea tuturor problemelor ce trebuiau înfruntate. Cuibul lor de la Buciumeni începuse să fie adumbrit de tristeţi şi deziluzii.

Cumpăna. Titlul este împrumutat de la denumirea episodicei reviste pe care Iosif şi Ilarie Chendi au editat-o împreună, într-o euforie de boemi, obişnuiţi cu atmosfera cafenelelor pe care le frecventau împreună. În aceste întruniri de cafenea îşi face apariţia şi Dimitrie Anghel. Aduce cu el ambiţia, cutezanţa, impetuozitatea, exact ceea ce lipsea blajinului Iosif. Împreună însă se completau.

Colaborarea. În aceste pagini este evocat începutul colaborării dintre Iosif şi Anghel. Iosif era un neîntrecut versificator, Anghel avea preţiozitatea imaginii şi ingeniozitatea ideii. Cum se vede, şi în probleme scrisului cei doi se completau fericit.

Suprema mărturisire. Este textul în care autoarea dezvăluie amănunte privind mărturisirea pasiunii lui Anghel faţă de soţia prietenului său. Problemă veche şi mereu reînnoită. La vremea lui, Conachi scrisese şi el poemul Amoriul din prieteşug, tot aşa, dintr-o mare pasiune faţă de Smaranda, soţia prietenului său Petrachi Negri, şi mama lui Costache Negri. În vremurile noastre se cunoaşte de câtă trecere se bucura melodia Soţia prietenului meu, executată de soliştii Teatrului muzical din Galaţi, Alexandru Jula şi Ionel Miron. Se înţelege încurcătura în care a fost pusă Natalia Negru la această declaraţie neaşteptată. Regăsim în acest text complexele de care era încercată poeta care îşi face probleme în privinţa comportamentului său faţă de prietenul şi colaboratorul soţului.

Iarăşi Eminescu. Text lung de opt pagini în care autoarea evocă reuniunea de la Botoşani pentru omagierea lui Eminescu, prilej pentru Anghel de a-şi arăta admiraţia şi marea lui pasiune,


46

imposibil de reprimat. În cadrul reuniunii, Natalia Negru a citit şi ea o poezie omagială, care a încântat asistenţa. Cu prilejul vizitei la Mănăstirea Agafton, este rugată să se îmbrace în haine de călugăriţă ceea ce face ca patima lui Anghel să crească cu o octavă.

Bucovina. Textul evocă şezătoarea literară de la Cernăuţi, la care autoarea participă alături de Iosif, Anghel, Cincinat Pavelescu, Sadoveanu, Gârleanu şi alţi scriitori. A acceptat să participe la insistenţele lui Anghel care, din gelozie, nu voia s-o lase singură în Bucureşti. Soţii Iosif s-au întors la Bucureşti singuri, cu două zile mai devreme faţă de ceilalţi. Anghel şi-a mărturisit clocotul pasional mai întâi lui Iosif. Dar curând Anghel a căzut bolnav şi a cerut insistent ca Natalia Negru să-l viziteze, iar Iosif a îndemnat-o să răspundă invitaţiei. Nu s-a dus. Se desprimăvărase, se apropia Paştele. Am plecat la ţară, dar acolo au ajuns-o scrisorile disperate ale lui Anghel, reproduse de autoare în această secvenţă şi publicate de noi într-un alt capitol al acestei cărţi.

Epilogul colaborării. Sunt două pagini de dezvinovăţire şi de reflecţie asupra întâmplărilor care au dus la încetarea unei colaborări ce se dovedise fructuoasă şi a taifunului ce va schimba viaţa de cuplu.

Foc. Este vorba de incendiul care a distrus Hotelul Luvru, unde şi Anghel ocupa un apartament. În faţa vâlvătăilor, Anghel ameninţă că se împuşcă dacă Natalia Negru nu răspunde rugăminţii lui, de a fi vizitat de Natalia Negru. Îngrozită, femeia de serviciu aleargă la ea şi-i spune că-l va avea pe conştiinţă, dacă-i refuză invitaţia. Se înduplecă şi scena regăsirii lor este duioasă şi tragică deopotrivă.

Într-o staţie balneară. Staţiunea este Govora, unde Natalia Negru ajunge însoţită de Iosif în speranţa că-şi va reface echilibrul nervos. La revenirea în Bucureşti, Iosif îi scrie lui Anghel s-o lase în pace că e foarte bolnavă. Numai că într-o seară se trezeşte cu Anghel la uşă. Îi aducea flori ca atenţie de ziua ei - de care scriitoarea, în devălmăşia patimilor de care era încercată, uitase.

Paris. La Paris ajunge cu banii familiei, în speranţa că va fi o terapeutică pentru tot zbuciumul prin care trecuse. Este însoţită de Corina şi de Iosif, care se reîntoarce la Bucureşti imediat după ce le instalează. Corina jubila şi atrăgea atenţia tuturor. In muzee, Lumea n-o pierdea din ochi, uitând tablourile. Doamnele şi domnişoarele îmi cereau voie s-o sărute. Ea sfătuia în gura mare şi povestea de Tecucel, de calul Harapu, de câinele Robinson,

de pisica Grioleta. Aici, la Paris, primeşte scrisorile lui Iosif şi Anghel, dar acesta din urmă, pe neaşteptate, îşi anunţă sosirea la Paris. La stăruinţa lui se înduplecă şi-l primeşte.

Astăzi. Sunt câteva rânduri de reflecţii la rece, peste tumultul înfrigurărilor resimţite dureros şi spăimos, ca semne ale destinului nemilos. Autoarea rememorează scena din seara fatidică: un glonţ s-a izbit de drugul ferestrelor, a ricoşat şi m-a ajuns în partea de sus a piciorului. Speriat de ceea ce făcuse, crezând că-s pe moarte, şi-a tras un glonte în piept.

Palatul Justiţiei. Autoarea rememorează dezastrul care a urmat scenei din seara fatidică. Nu s-a mai putut împăca nici cu Iosif, care a înţeles-o, a iertat-o, şi s-ar fi mulţumit cu o simplă prietenie, dar scriitoarea a refuzat hotărâtă. Mă atrage primejdia, lupta, prăpastia. O să fiu rănită. O să cad, o să gem, dar voi lupta înainte… până în ceasul din urmă, când voi închide ochii.

La Craiova. A ajuns aici la inaugurarea proaspătului director, Emil Gârleanu, în funcţia de director al Teatrului Naţional. Era însoţită de Dimitrie Anghel şi programul mai prevedea, pe lângă spectacolul de teatru, şi lecturi literare. Când a fost invitat să citească Şt. O. Iosif, poeta a leşinat. Am fost dusă pe sus în camera hotelului. Atunci a cunoscut-o pe marea actriţă Agata Bârsescu, care a venit în loja scriitoarei.

Nefericiţii captivi. Suntem cu toţii captivii destinului şi ai caracterului cu care-am fost zămisliţi. Din punctul acesta de vedere Anghel era personificarea contradicţiei. (…) Căsnicia noastră a fost o nenorocire, un infern, poate o nebunie. Îşi aminteşte de logodna cu Anghel. Poza fericit, arătându-mi inelul de logodnă! Eu simţeam un junghiu în degetul meu inelar, unde veriga cea nouă luase locul inelului pe care cu atâta sfântă iubire, într-o zi de întâi Maiu mi-l pusese Steo în deget. La fel de zguduitoare este şi scena cununiei civile. În ziua cununiei civile eram certaţi. Cocuţa se nimerise să fie la mine în ziua aceea şi rămânea în casă plângând în braţele unei servitoare. Totul parcă anunţa tragedia ce va urma.


47

Fuga Ninetei la Verennes. Nineta era numele de şcolăriţă al Nataliei Negru. Coşmarul căsniciei sale cu Anghel trebuia curmat. Prin Steo îşi aranjează un refugiu la Ştefania, colega ei şcoală. Tot Steo, aici, la colega ei de şcoală, redactează cererea de divorţ. La tribunal însă Anghel plânge, mă imploră. Cum vă înduraţi, coniţă, mă imploră un ţăran.

Un duel. Este vorba de provocarea, de către Anghel, la duel a celor doi redactori de la revista Furnica, pentru aluzii necuviincioase la adresa femeii sale. Numai că adversarii săi renunţă să se bată şi-şi cer scuze. Leon Feraru vine imediat la mine într-un automobil încărcat cu flori de mac.

Mona Liza. Invitaţi la masă, la familia reputatului jurist Disescu, soţii Anghel se bucură de un tratament rezervat ocaziilor mari. Cu acest prilej, Disescu asociază imaginea Nataliei Negru cu cea din pânza lui Leonardo. În biroul lui Disescu se hotărăşte numirea Nataliei Negru ca inspectoare pe studiul limbii şi literaturii române la toate şcolile din ţară. Dintr-o gelozie nestăpânită, poetul Dimitrie Anghel rar o lăsa să facă câte-o inspecţie, şi atunci însoţită de el. De fiecare dată o aştepta, fie la poartă în trăsură, fie în cancelarie. După moartea lui Anghel i s-a ridicat şi Nataliei Negru funcţia respectivă.

Ce frumos e aici la voi. Steo nu s-a deprins niciodată cu ideea că Natalia Negru nu mai este soţia lui. Participa regulat la evenimentele familiei Negru din Buciumeni şi venea uneori chiar acasă la Lia, în Bucureşti. De fiecare dată, Anghel se retrăgea, iar Steo nu-şi putea reţine exclamaţia Ce frumos e aici la voi!

1913. Este anul intrării României în război, dar şi anul morţii lui Steo. Poeta a aflat de moartea fostului său soţ dintr-o scrisoare a bătrânului său socru, care-o anunţa că de nevoie a fost înmormântat a doua zi (23 iunie, ad.n.). Împrejurările neobişnuite prin care trece ţara nu mi-au îngăduit a vă înştiinţa la vreme ca să aduceţi copila să-şi vadă tatăl pentru ultima oară. A murit cu totul neaşteptat, chiar şi pentru noi, fără să fie bolnav. Plecase de dimineaţă cu gândul să plece la ţară, să-şi vadă copilul şi a doua zi ne-au anunţat că e mort la spital, unde se dusese de cu seară. Ultimele lui cuvinte înainte de moarte, ni s-a spus că au fost: Lăsaţi-mă să-mi văd nevasta şi copila. Ţara l-a plâns şi gazetele au publicat necrologuri. Chiar Regina Elisabeta a trimis o telegramă cu un text bine ticluit: Din adâncul inimei, plâng pe marele nostru poet, care, de atâtea ori, a înţeles să stabilească legătura între gândul meu şi iubita lui

limbă adoptivă. Să vă dea Dumnezeu răbdare şi încredere în voinţa sa nepătrunsă. Elisaveta.

Doi oameni. Cei doi oameni evocaţi de autoare în această secvenţă sunt: secretarul particular al poetului Anghel, Măciuceanu, şi Ion Beldie - la acea vreme prefect al judeţului Tecuci. Ei au intervenit pentru împăcarea soţilor Anghel, după o lună de despărţire când poeta trăia retrasă la Tecuci. Adesea unul sau celălalt veneau la Tecuci cu mesaje de împăcare din partea lui Anghel. În preajma zilei de Sf. Dumitru, patronul numelui lui Mitif, cu el, cu Măciuceanu a mers Natalia Negru să-i cumpere o atenţie. I-a cumpărat o cutie de ţigări şi havane.

Glontele. Autoarea reconstituie în această secvenţă toate elementele dramei de la Tecucel, cum a rămas încrustată în istoria literară. Veneau de la Bucureşti la Buciumeni, să sărbătorească în familie onomastica lui Mitif. Ca de obicei, se certau. În gară la Mărăşeşti, unde trebuia să schimbe trenul, au intrat în restaurantul gării. Poeta l-a rugat să-i ţină paltonul şi el a refuzat. Poeta l-a lăsat în uşa de la bucătăria restaurantului de unde poetul, în cele din urmă, l-a recuperat. În trenul de Iaşi, în care au urcat, erau singuri în tot vagonul şi poetul a aţipit pe banchetă. Când s-a trezit, a întrebat-o la ce se gândeşte şi poeta i-a răspuns că se gândeşte la lipsa de cavalerism a domnilor şi el i-a repezit o palmă. N-a lăsat-o să coboare la Tecuci şi a obligat-o să meargă mai departe la Berheci, unde îi aşteptau trăsura. Poeta a spus că este obosită şi vrea să doarmă singură. Poetul n-a acceptat şi-a ameninţat-o cu pistolul. Dacă mai faci un pas (spre dormitorul său) trag. Uite că fac, a spus poeta şi Mitif a apăsat pe trăgaci. Când şi-a revenit din leşin, l-a găsit pe poet tratându-i rana cu prosoape ude. Am ţipat, am alergat (probabil alertat, ad.n.) servitorii. M-au luat pe sus şi m-au dus în cealaltă odae. De atunci nu l-am mai văzut decât pe catafalc. Au alergat (probabil alertat) părinţii, rudele, s-a umplut casa de lume străină, au venit doctorii şi a venit procurorul chemat de tatamea. S-a încheiat proces-verbal. Strigam cât puteam: Nu-l lăsaţi să moară! Nu-l lăsaţi să moară!

Procurorul. De la Tecuci au fost chemaţi medicul Hozoc şi doctoriţa Vrabie, dar şi procurorul Tufescu. Dr. Hozoc a fost cel care a rostit fraza memorabilă, preluată ulterior de multă lume: Păcat de talentul lui. A fost o brută. Dar Anghel? El nu putea să scoată un cuvânt. Tremura şi plângea fără glas. Dar autoarea mai spune ceva în această secvenţă a manuscrisului. Îşi aminteşte


48

că în urmă cu un an, Anghel ar fi avut o tentativă asemănătoare faţă de bunicul său (tatămea). Graţie intervenţiei grabnice a unui ţăran se evitase nenorocirea.

Declaraţiile. Au urmat, cum era de aşteptat, audierile şi declaraţiile. Poetul era lucid, dar n-a vrut să declare nimic. Mai multe declaraţii au făcut fraţii lui. De reţinut declaraţia doctorului Paul Anghel, care se va ocupa de restabilirea sănătăţii lui. Ceea ce pretinde nefericitul meu frate erau adevărate, căci numai o nenorocită fatalitate a făcut ca glontele să se izbească de un corp dur, probabil de fier şi să devieze în direcţia uşii unde se afla soţia sa. Mai radical în declaraţii era tatămea. Domnule procuror şi oameni buni! Priviţi-o! Este o nenorocită. O farmecă, o ţine sub puterea lui ca un vrăjitor! Întrebaţi unde e copilul acestei nenorocite, pe care i l-am crescut mai mult noi! Fetiţa ei, un copil de opt ani, este internată la pension, fiind că mizerabilul o urăşte sub cuvânt că e gelos!... E un monstru, oameni buni! Noi vrem să o despărţim şi el ne ameninţă pe toţi că ne împuşcă. Din camera unde zăcea, poetul a vrut s-o mai vadă o dată pe soţia lui. Paul Anghel mi-a spus să accept să-l aducă pe Mitif cu pat cu tot în odaia mea, sub cuvânt că trebuie grijită odaia lui. Eu am acceptat. Au venit cu patul până în antreu. Nici n-am apucat să-l văd. Tocmai atunci au sosit ai mei, interzicându-mi întrevederea. Aceeaşi interdicţie a fost impusă şi când l-au scos din cameră pentru a-l transporta la Iaşi. Au încuiat uşa odăii mele şi au lăsat perdelele de la fereşti.

La Iaşi. Când a primit vestea morţii poetului, n-a mai ţinut cont de nimic şi s-a dus la înmormântarea lui. Gândeşte-te bine, i-a spus bunelu înainte ca trăsura să se pună în mişcare, să nu ţi se facă vreo ofensă, acolo, la Iaşi. Vorbe oraculare. M-am dus la înmormântarea poetului într-un cupeu închis. (…) Nu ştiu dacă lacrimile celorlalţi au fost mai sincer plânse decât ale mele!

Un martor. Martorul evocat de scriitoare în această secvenţă memorialistică este doctorul Alexandru Pârvulescu, de loc din Buciumeni, care, împreună cu Paul Anghel, l-a îngrijit pe poet în acele zile de convalescenţă. De la el ştiu că în primul rând poetul ţinea mult să scape cu viaţă (iar nu că-şi rupea bandajul!...). Mai ştiu că tot timpul mi-a scris, mi-a telegrafiat, însă familia lui luase măsuri să nu ajungă nimic la mine (…) Am o scrisoare de la doctorul Pârvulescu prin care mă autoriză să fac uz prin publicitate de cele ce-mi comunică, şi anume că poetul, în ultimele lui

momente i-a spus: mor, domnule Alexandru, dar să spui Nataliei că mor gândindu-mă la ea.

Secretarul. Poetul D. Anghel avea oroare de scris şi tot timpul a avut un secretar particular care scria după dictările sale. Ultimul său secretar a fost Leon Feraru, pe care-l provocase cândva la duel, dar de care s-a despărţit greu atunci când acesta din urmă a hotărât să plece în America. Poetul l-a condus până la Predeal şi, la despărţire, i-a înmânat o scrisoare de dragoste şi un testament prin care preciza că îi lasă Nataliei moştenirea operei sale literare. Toate acestea i le-a mărturisit poetul Nataliei Negru într-un moment de relativă relaxare a relaţiilor dintre ei. Când, după război, Leon Feraru a revenit în Bucureşti şi-a început să-şi publice amintirile despre marele meu prieten şi colaborator D. Anghel, poeta a căutat să-l întâlnească, dar acesta i-a spus că nu ştie nimic

Miasmele. Cum se ştie, drama de la Tecucel a antrenat multe atitudini în presa vremii şi multe dintre ele o învinovăţeau pe poetă pentru cele ce s-au întâmplat. La adresa Nataliei Negru au fost proferate multe bârfe nedrepte şi neîntemeiate. N-a răspuns la toate, dar reflecţia din această diviziune a manuscrisului ţine loc de replică. Am jelit mult şi-am avut mult de suferit ca să înţeleg miazmele mahalageşti a căror sorginte a fost imprevizibilă.

Sfaturi. Poeta reproduce aici mai multe sfaturi primite de la prietenii săi, scriitorii, după consumarea dramei. Reproducem aici doar sfatul lui C. Stere care mi se pare că i-a descifrat cel mai bine destinul. Te-au făcut nebunii ca pe dânşii!... îmi spunea el. Caută un băiat tânăr, sănătos, mărită-te cu el - şi fă zece copii - căci asta ţi-a fost normala dumitale vocaţie.

Fabius. Este diminutivul lui Anghel, masculinul diminutivului său - Fabiola. Autoarea se întreţine adesea cu el după toată tornada care l-a dus în moarte şi-şi plânge soarta cu lacrimi de eclesiast. M-aţi lăsat într-o prăpastie şi s-au năpustit bestiile asupra mea. Am luptat, dar am fost lovită brutal, rănită cu necruţare (…) În numele tău, Fabius, a fost mult ofensată Fabiola. De la cei doi nu mai păstra decât amintiri şi două cutii de scrisori. Atât îmi rămăsese de la voi. Erau podoabele, giuvaerurile mele. Ştii, că în cele două casete păstrez şi câte un bulgăre de ţărână de pe mormintele voastre. Poeta obişnuia să redacteze încă scrisori către cei dragi, mutaţi pe alte tărâmuri. Îi scria lui Steo şi-i scria acum poetului Anghel. Te-am plâns Fabius, mai mult chiar decât plânsesem pe Steo, fiind că tu ai fost şi mai torturat decât el.


49

1916. Este anul cel mai cumplit, când poeta a pierdut-o pe Corina. În ziua de 13 septembrie dimineaţa - o bombă de aeroplan a trimis schija care trebuia să străbată inima fetiţei mele, Corina - pe când o ţineam în braţe!...

Corina, numele operei D-nei de Stael. Este capitolul în care evocă începuturile prieteniei sale cu Iosif. Lua loc în colţul cu dor din bibliotecă şi citea romanul d-nei de Stael, Corina sau Italia. Nume scump, mi-ai adus pe lumea asta un înger cu ochi mari, cu suflet ales din mierea florilor - bunătate nepământească (…) misterele nevăzutului au cerut-o grabnic dincolo de viaţă.

Floarea soarelui. Se irizează ca un adevărat poem în proză şi un imn adus Soarelui, comparabil în multe privinţe cu discursul lui Zarathustra. Înţelege soarele ca centru vital, ca reper pentru curgerea vremii, dar şi ca vector şi ofrandă pentru derularea destinului uman. Aşa cum floarea soarelui se orientează după strălucirea discului cosmic şi aşteaptă, după fiecare noapte, să-şi reia traseul circular cu aceeaşi neostoită sete de lumină, aşa trebuie să se mobilizeze omul pentru a trece semeţ peste derapajele clinice şi umbroase abătute peste vrerea şi năframa menirii sale în lume. Neguri se abat, te întunecă vremelnic, dar biruieşti înflorind; mereu izvorăşti ca o rugăciune către Cel de Sus. Nourii trec, soarele e neînvins! Nu pierde soarele când pământul se înnoptează; şi cel veşnic viu, nu-ţi va stinge curajul tău, Helianta!... Regăsim, în aceste litanii mandolinare şi câte ceva din dârzenia răzăşoaiei, din hotărârea sa de a merge mai departe şi de a lua viaţa în piept, oricare ar fi opreliştile pe care va trebui să le înfrunte. Asemeni ciobanului mioritic, îşi transcende nădejdile într-un alt orizont de aşteptare - unul cosmic, neperisabil şi nesmintit de intervenţia omului. Or, la un astfel de reper - principium individuationis, cum ar fi spus Schopenhauer, se ajunge numai după ce au fost epuizate căile terestre, zălude şi prădalnice. Natalia Negru avea, se pare, această convingere, că mai mult decât i s-a pus în sarcină, nu poate fi conceput.

Tăcere. Este titlul poeziei scrisă de Şt. O Iosif special pentru Natalia Negru, după ce se pronunţase divorţul lor, care închide volumul Domniţa mea erai, reprodusă integral în acest manuscris, ca şi în romanul epistolar. Am transcris-o deja în diviziunea respectivă şi n-o mai redăm şi în aceste sumare observaţii marginale.

Moş Neculai. Includerea acestei schiţe printre durerile poeziei se justifică doar prin calabalâcul biografic aluvionar, pe care-l

cărăuşeşte acest ţăran viguros cu faţa brăzdată de riduri adânci, de parcă toată istoria naţiei şi-a propus să-i imprime devălmăşiile ei. Un bătut de soartă, ca şi autoarea acestor eseuri confesive, dar care nu se lasă învins - se luptă se zbate, se frământă şi-ncearcă să-şi poarte crucea până la capăt. Un capăt pe care nu-l anticipează şi nu-l preocupă pentru că nu depinde şi nu dispune de el.

Borangic pentru concluzii părelnice. Asemeni altor scrieri din bibliografia Nataliei Negru, şi Durerile poezie se revendică tot din biografia încărcată, învolburată şi plină de nevralgii, pe care poeta a trebuit s-o traverseze în pas de răsfăţată, dar şi viscolită de nebuniile lumii. Există în înţelepciunea noastră populară un proverb pe care poporul îl ţine la mare preţ: Să nu dai, Doamne, omului cât poate să ducă. Chiar aşa. Cât poate să ducă un om? Există o limită a durerii, dincolo de care biata trestie gânditoare îşi pierde subiectivitatea, bruma sa de identitate şi demnitate? Am citit multe mărturii cutremurătoare ale foştilor deţinuţi politici din anii comunismului şi m-am îngrozit de noianul şi inventivitatea instrumentelor de tortură şi de desfigurare a umanului din om, dar aici era vorba de sadism, de plăcerea înfăptuirii răului, era, vreau să spun, cineva vinovat, cineva identificabil şi responsabil. Cu Natalia Negru este altceva. Asemenea corăbierilor naufragiaţi pe spinarea nesfârşitelor mări şi oceane, iar speranţele lor, cele ce ţin de condiţia sublunară, s-au împotmolit în zădărnicie şi părăsite definitiv, Nataliei Negru nu-i mai rămânea decât Cerul, tatonarea altor căi, a altor mijloace, adăstarea în activele unei alte ursite iluzorice. Plonjarea rubicondică într-o altă nădejde, într-o altă amăgire şi-ntr-un ideal dematerializat, lipsit de cauzalitate şi determinaţii, rămânea singura sa alternativă la îndemână. Ca şi Legenda, personajul principal din piesa cu acest titlu, a-nţeles că tot ce e materie e ursit să cadă, să se sfarme, prin însăşi greutatea ei. A căzut şi Natalia Negru, de multe ori, dar de fiecare dată s-a ridicat, a-ndreptat privirile către Cer, şi-a transferat speranţele într-un panteon nelumesc şi a mers mai departe. A fost o luptătoare demnă de vrednicia strămoşilor ei, bine statornicită în cutumele vechi şi îndelung verificate istoric. Manuscrisul în întregime este romanul vieţii sale. Toţi pretindem că viaţa noastră e un roman, dar viaţa Nataliei Negru chiar merită o dispunere epică. Nu i-a dat o formă romanescă, dar a furnizat celor interesaţi toate datele trebuincioase.


50

Nicolae POGONARU străzile străzile se întind în lungul şi latul oraşului unele se sfârşesc altele încep se întretaie se ocolesc sau sunt paralele străzi strâmte străzi largi primind perpetuu în plină figură loviturile sacadate ale pantofilor bocancilor saboţilor sau palmele delicate ale tenişilor adidaşilor şlapilor sandalelor străzi triste străzi vesele străzi pustii străzi aglomerate străzi cu burţile pline de cabluri electrice de conducte de fibre optice de canale de scurgere străzile expoziţii în aer liber pentru urmele întunecate ale roţilor frânate brusc pentru desenele ploilor de vară pentru cristalele fulgilor de nea simeze prelungi pentru tablourile frunzelor toamna străzi centrale străzi periferice încep sau sfârşesc în câmpie străzi iluminate străzi întunecoase străzile contoare ale paşilor noştri cartea cu poveşti pentru fiecare străzi cu cicatrice pe obraz săpate adânc de sticlele sparte de beţivi sau de adolescenţii teribili străzi scuipate zilnic arse de chiştoacele nestinse ale ţigărilor străzile depozite ambulante sau permanente de gunoi menajer străzi netede străzi cu cratere străzi cu magazine de lux şi restaurante de top străzi cu crâşme de cartier străzi inundate de câini vagabonzi străzi cu vile străzi cu case sărăcăcioase străzi care nu duc nicăieri străzi care coboară în iad străzi care te urcă la cer

copii au rămas oraşele fără maidane - paradisuri ambulante ale copiilor - au venit buldozerele şi le-au nivelat pentru dezvoltatorii imobiliari conglomerate de beton şi oţel au luat locul verdelui întunecând gri lumina soarelui fotbal se joacă printre blocuri cu mingi din peturi goale câinii vagabonzi căpuşaţi sunt arbitri lătrători imparţiali în spatele tomberoanelor arhipline tot mai rar vezi puşti jucând hoţii şi vardiştii cartoane sau nouă cărămizi copiii oraşului au acum ID HI5 facebook e-mail blog ca o gaură neagră îi înghite lumea virtuală mai veseli mai trişti mai indiferenţi ei sunt oricum lumea noastră reală şi zâmbetul lor scoate la suprafaţă iarba de sub asfalturi şi cheamă primăvara păsările din ţările calde Gigi-tv era un om simplu de la ţară sigur dintr-o zonă montană şi singur în stupina urbană la o oră haotică avea în priviri toţi Carpaţii de curbură şi nostalgia ţigărilor cu acelaşi nume după ce tocmai îi dădusem un foc să-şi aprindă un Winston light care fumat în exces poate provoca impotenţă la bărbaţi şi copii strâmbi la femei când dădea fumul pe nări încă se simţea în aer mirosul de cetină rămas prin cotloanele plămânilor avea o vârstă nedefinită când brusc la intersecţie stând la semafor aruncă nedumerit o dată cu ţigara o întrebare bre nu ştii matale cumva


51

unde e băieţii ăia cu Gigi da cine e Gigi băiatul dumneavoastră? nu bre ăia care bagă cablu a Digi-tv zic eu aşa aşa că mă omoară femeia dacă nu rezolv treaba cu Gigi ăsta că toată lumea are la noi în sat i-am dat reperele după care mi-a zis bre îţi mulţumesc mult că te văd om cu carte (aveam în mână un roman recent) şi când vii pe la Bisoca să întrebi de mine ca să bem o ţuică ecologică de la mama ei sau a lui pentru câteva momente am devenit militant green peace salvările strigau din sirene după pacienţi virtuali la un colţ de stradă câţiva pensionari înjurau guvernul în curs şi guvernul care va veni kaput a fost într-adevăr o revoluţie în zona industrială a oraşului s-au luptat fabricile şi uzinele între ele până când le-a ros rugina grămezi de fier zac în geometrii contorsionate de artă avangardistă zona industrială contemporană un Alcatraz din care muncitorii au evadat toţi odată transformându-se instant în şomeri profesionişti aurolacul de serviciu treceam prin oraş pansiv şi rebel eram mândru şi îmi admiram în geamurile vitrinelor recentul cercel montat pe cuza vodă la antonia când în dreptul fostului club voinţa pe tunel se iscă dihonia vali aurolacul de serviciu din centru uitându-se la mine

între dispreţ şi deliciu spuse tare să audă toată lumea din jur o domnu poet dumneavoastră om cunoscut în oraş şi matur v-aţi pus piercing-ul ăla în lob în locul matale l-aş da jos l-aş juca în picioare şi l-aş face zob şi pe deasupra mai aveţi şi părul cărunt n-ai la tine nişte mărunt că până bagi mâna în buzunar îţi pot şterge parbrizele la ochelar îmi trebuie şi mie nişte bronz şi o pâine să nu intru-n sevraj până mâine n-am i-am răspuns enervat dar hai până la mine acasă lângă hotelul pietroasa i-am dat nişte bani nişte haine i-am pus masa după care mulţumit şi sătul îndreptându-se către hol zâmbind şi fudul îmi aruncă aşa într-o doară până să iasă din apartament pe scară vai domnu scriitor sunteţi un om fără pereche nici nu vă daţi seama cât de bine vă şade cu cercelul ăla-n ureche întâmplare pe malul râului Buzău cu un poet de uscat şi un peşte de apă dulce o zi de vară oarecare stăteam şi mă prăjeam la soare când îmi văzu ochiu-mi hoinar un lucru extraordinar un peşte a sărit din val şi s-a trezit subit pe mal lângă trei fete stând pe plajă şi l-a cuprins un fel de vrajă şi dând din branhii încă ud mi-a zis aşa parcă-l aud hai du-te ia-o la picior vreau să fiu eu peştele lor


52

Iulian MOREANU

FEBRA

Cu mare greutate am reuşit să deschid ochii. Un efort imens, epuizant. Parcă, în cele câteva secunde de când îi închisesem, cineva îmi turnase, din nou, o substanţă lipicioasă sub pleoape. Fruntea îmi ardea, pomeţii nu mai aveau mult şi se topeau de căldură, iar prin globii oculari pătrundeau două burghie de foc ce-mi ajungeau până în ceafă. Am sorbit puţin din cana cu ceai de pe noptieră şi astfel pasta aia cleioasă din gură, care mă împiedica teribil în momentul în care voiam să înghit, s-a mai diluat. Ceaiul era „rece”, adică la temperatura camerei, şi nici nu mai ştiam când îl făcusem. Şi nici măcar dacă eu îl făcusem. Deşi de altcineva nici nu putea fi vorba. Câte ore să fi trecut de când febra asta nemernică îşi făcea de cap şi nu o puteam dovedi în nici un fel? Am scos termometrul de la subsuoară: 39,3 grade! Dumnezeule, în loc să scadă, febra crescuse! Oare cam în cât timp voi începe să aiurez? Copiii mici, ştiam asta de mult, rezistau cu brio - dacă se poate spune aşa - la temperaturi şi mai mari, 40 şi chiar peste, 41 de grade; dar un om matur?

Luasem tot ce văzusem la televizor, în acele reclame imbecil-mincinoase, dar făcute cu multă artă pe computer, care arată cât de deştepte sunt nu ştiu ce substanţe care se duc teleghidat (cine mai ţine minte expresia aia: „precizie chirurgicală”, şi mai ales, contextul în care a fost folosită?), direct spre sursa durerii, răcelii, tusei, junghiului, constipaţiei, băşinii etc. şi pe care apoi, bum!, le fac praf una-două, dar degeaba. Unde o fi desuetul Antigermin din vremea copilăriei? Pastila aia comună, fără luciu şi „nefilmată”, de culoarea muştarului, amară în draci şi de mărimea unei monede mijlocii, că uneori se mai oprea în gât, lipindu-se pur şi simplu de trahee?! Te rezolvai, de multe ori, şi numai cu o jumătate de tabletă.

Şi oasele astea… Mă dureau fiecare oscior, fiecare muşchi, parcă încasasem o bătaie la mare meserie, sistematică, pe centimetru pătrat, iar acum

trăiam la modul exponenţial suferinţele. Încă mai ştiam că telecomanda trebuia să fie undeva pe lângă pat. Am întins mâna, am dat de ea şi am apăsat o tastă anume, după ce le-am pipăit pe toate cu degetele, ca s-o identific pe cea dorită.

Era o televiziune de ştiri unde la ora aceea nu se putea transmite decât o emisiune înregistrată. Un idiot blond, binecunoscut al ecranelor şi de care majoritatea celorlalţi invitaţi făceau mişto de fiecare dată, fără ca acesta să dea de înţeles că se prindea, darmite să mai şi reacţioneze, îşi recita impasibil discursul arhicunoscut, debitând inepţiile pe care era setat. Avea însă o figură de inocent ce nu ştiam ce inspiră mai mult - milă sau dispreţ? Idiot-idiot, mi-am zis, dar tipul a fost înşurubat în nişte funcţii plătite cu sume astronomice şi, la rândul său, trece prin pixu-i, grămezi de bani - cum zicea un altul de aceeaşi teapă, dar de la „alţii”, „ceilalţi”, mai demult, şi ăla tot un agramat sadea şi cu doctoratul de rigoare. Hmm… dacă îmi mai ardea să facă „politică”, fie şi doar de unul singur, încă nu era atât de grav…

Şi totuşi… Ce-mi mai ardeau pleoapele!... Am butonat telecomanda şi am trecut şi prin restul programelor, dar cum nu aveam la ce privi şi cum şi starea de rău parcă încremenise alungându-mi interesul pentru orice, am oprit până la urmă televizorul, rămânând cu ochii fixaţi pe fereastra întunecoasă pe unde nu ştiam când aveau să se strecoare, hoţeşte, primele raze de lumină.

Chiar, cât să fie ceasul? Am aflat privind ecranul mobilului, aşezat şi el la îndemână: 02:25. Ohoo, mai e până dimineaţă! Zâmbii aducându-mi aminte de bancul ăla cu miliţienii care spuneau cât e ora ceva în genul „doi împărţit la douăşcinci!” Era pe vremea când apăruseră primele ceasuri „electronice”, „cu cuarţ”, cele mai multe aduse prin contrabandă din Iugoslavia vecină şi prietenă dar cam capitalistă. Se duceau şmecherii şi le cumpărau pe te miri ce şi le vindeau aici pe sume ce însemnau mici averi. De cele mai multe ori le luau la schimb cu diverse alte produse, inclusiv (ba chiar la sigur) cu, n-am putut înţelege de ce, ibrice, de care „sticlăriile” şi „menajele” noastre erau, la un moment dat, pline. Rudimentare, aproape grosiere (echivalentul mai târziilor telefoane mobile cu aspect de cărămidă), având funcţii elementare, stricte, stârneau invidia şi erau un etalon de bunăstare sau cel puţin de „relaţii” pe care le aveau purtătorii lor. Cele mai tari se dovedeau a fi acelea cu patru sau cinci rânduri de butonaşe de gumă cu care se puteau efectua inutile şi puerile operaţii aritmetice. Îmi făcusem şi eu rost de unul, de la o cunoştinţă conjuncturală, un ditamai ofiţerul din unitatea militară din apropierea oraşului, unde executasem o convocare urmată de o avansare în grad (în rezervă). Dădusem pe el 800 de lei (fix 54,42% din retribuţia mea), dar când am aflat de la un seralist că pentru un ibric de cafea (care deja nu se mai găseau în comerţ) îmi aduce de la prietenii sârbi două astfel de ceasuri, l-am dus înapoi, şi am avut mare noroc că tipul mi l-a primit, fără prea multe comentarii.


53

În mod parşiv, mă gândisem, la un „plan B”, cum se zice acum, în caz de refuz să-i strecor tipului şi o uşoară aluzie despre o posibilă reclamaţie făcută la secretarul de partid sau chiar la CI-stul unităţii. Aveam să aflu că după ce mi l-a „răscumpărat” cu 700, ofiţerul l-a revândut cu 900 de lei! Mai că ar fi trebuit să vină să-mi mulţumească!

Ia să-mi mai pun încă o dată (a câta oară?) termometrul. L-am luat de pe noptieră, l-am scuturat cu forţe sleite – parcă nu ţineam nimic în mână, mă şi mir cum de nu mi-a scăpat - şi l-am aşezat la subraţ. După câteva minute am privit cadranul liniat: 39, 5! Poate că totuşi ar fi cazul să fac ceva, să cer ajutor, să sun la 112!, ştiu eu? Şi să spun că – ce? Că am febră, oricât de mare ar fi ea? Mai mare râsul! Da, da, cu siguranţă că or să râdă de mine, după ce mi se vor da eventual nişte sfaturi, că doar ambulanţele sunt pentru treburi mai serioase: ia puneţi dumneavoastră nişte comprese reci pe frunte/ faceţi un ceai… aţi făcut?, atunci mai faceţi unul şi beţi-l cât de fierbinte puteţi/ luaţi şi un Algocalmin, cum, n-aţi ştiut că are şi efect antitermic?/ dar o frecţie sănătoasă nu are cine să vă facă?/ şi poate fierbeţi şi un vin, sau o ţuică… nu vă supăraţi, mai glumim şi noi/… nu, serios nu poate fi ceva grav, dar chiar nu avem la ora asta nici o maşină disponibilă…

Din câte ştiam, un matur la o aşa febră ar cam fi aproape de delir. Iată însă că raţionam încă, şi din câte îmi dădeam seama o făceam destul de corect, emiteam judecăţi care nu intrau în conflict cu realitatea, îmi păstrasem chiar şi simţul umorului, iar puterea de observaţie încă nu mă abandonase. Nu vedeam stafii şi nu auzeam voci. Nimic nu mă chema „dincolo”, şi nici persoane decedate nu mi se adresau. Nu cumva termometrul era stricat?

Cam ce-ar însemna asta? Că mercurul nu se mai dilata după legile sale? Mai precis, în cazul ăsta, să arate din cine ştie ce motive, pentru care nu aveam totuşi de ce să-mi bat capul, o temperatură mult mai mare decât cea reală?

M-am uitat din nou la ceasul mobilului: 02:15. Păi, mai adineauri, nu cumva era 02:25? De când timpul curgea invers? Poate că nu văzusem bine mai devreme. Poate… Dar dacă?... Dacă – ce? Am simţit o contractură dureroasă a feţei.

Ce senzaţie îngrozitoare!... Să simţi că te doare carnea… Că nu mai suporţi fierbinţeala oaselor şi-ţi vine să-ţi secţionezi muşchii, să le scoţi de acolo, să le pui sub un jet de apă rece şi apoi să le aşezi la loc… Să simţi că ochii sunt două orificii care ar aprinde o bucată de hârtie dacă ai apropia-o prea mult de ele… Că pielea palmelor s-a transformat într-un ţesut lucios şi deshidratat, de parcă ar fi din pergament… Că la fiecare respiraţie, din torace se aude un hârâit descurajant … Că în cameră este foarte cald, pentru ca după câteva secunde să te apuce dârdâitul…

M-am ridicat în capul oaselor şi am luat de lângă pat cartea începută – când? Aseară?... Alaltăseară?... De când sunt în starea asta? Am deschis

cartea, nici nu-i mai reţineam titlul. Literele începură un dans drăcesc, se strâmbau la mine, îmi trimiteau ocheade, scoteau limba, chicoteau, şi-mi făceau semn să mă duc spre ele; şi o făceau într-un mod vulgar, precum blondele alea care, cocoţate pe vreo scenă, cu un microfon în mână şi cu computerul în spatele cortinei, cheamă lasciv, cu degetele, pe cineva din public, să vină lângă ele; deşi bineînţeles că nu au intenţia asta. De multe ori m-am şi întrebat ce s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi găsit câţiva băieţi ce n-ar fi ştiut de glumă şi, scăpând de bodyguarzi chiar s-ar fi căţărat lângă ele: păi, nu ne-ai făcut semn să venim?, iată-ne! La naiba, şi totuşi, unde văzusem aşa ceva? A, parcă într-un reportaj făcut la una din diversele „zile ale municipiului” nu ştiu care, că doar toată ţara e-ntr-o sărbătoare!

La un moment dat, un colţ al camerei începe să se rotunjească, încetul cu încetul, apoi şi celelalte trei, până când tavanul devine rotund în întregimea sa. După care începe să coboare, tot aşa, încet, încet, torturant, până ajunge la câteva palme de creştetul capului. Dintr-un reflex de autoconservare, pe care nu sunt, de altfel, deloc stăpân, m-am aplecat în faţă, ajungând cu bărbia la genunchi, ridicându-i şi pe aceştia cât de mult am putut. E încă bine, însă curând pereţii laterali încep să se strângă şi ei spre un punct al camerei în mijlocul căreia mă aflu. Pereţii s-au apropiat împreună cu ce e pe ei sau în imediata lor apropiere. Aşa se face că dacă doar îmi îndrept mâna spre lateral, în dreapta, de pildă, pot cu mare uşurinţă să apuc o carte din bibliotecă. În stânga pot atinge uşile şi sertarele şifonierului pe care bineînţeles că nu am cum să le deschid. Iar în faţă, ei bine, în faţă, prin perdeaua de la fereastra ce mi-a ajuns lângă vârful nasului văd doar clipirile obosite ale stelelor. Dar celelalte obiecte din cameră? S-au micşorat, s-ar zice, corespunzător: iată, televizorul - cât ghiozdănelul de tablă în care îmi luam pacheţelul cu mâncare şi sticluţa cu apă pe vreme când eram la grădiniţă; cele două tablouri – două timbre; biroul – cât o casetă de lemn; şifonierul, nu mai mare decât o trusă de prim ajutor; covorul – o batistă; şi tot aşa. Asta însemna că eu însumi mă micşorasem? Nu-mi dădeam seama. Cum să se perceapă un pitic drept un pitic în lumea piticilor?

Nu e bine. Nu e bine, domnule chestor! Aoleu! Eu am zis asta? Clar, trebuia făcut ceva. Şi încă foarte urgent, până nu-mi pierdeam cunoştinţa. Am întins iar mâna după ceea ce a mai rămas din mobil, ceva ca un stick, şi am tastat în gând numărul acela care te scoate din toate necazurile. Mi s-a răspuns imediat, funcţiona direct pe speaker (nici nu am mai apucat să apăs pe 2). „Ţi-ai adus aminte să mă suni?” am auzit o întrebare pusă de o voce feminină. Duioasă voce, încurajatoare. Nu mă puteam îndoi cui aparţinea. Era indiscutabil a ei. Dar cum de răspundea la acest număr de urgenţă care ne este adus aminte toată ziua de parcă am fi oligofreni şi l-am uita de la mână pân’ la gură?

Iată însă că fereastra de mărimea unei foi de blocnotes de la care perdeaua dispăruse se deschide şi


54

prin ea încearcă să-şi vâre capul un individ. Sigur că nu poate, nu are loc. Cine e ăsta? Îmi e tare cunoscut dar nu-mi amintesc de unde; nu-mi pot da seama şi pace. E bătrâior, are faţa numai cute, pare ştirb după îngustimea buzelor şi lipsa de contur a acestora, părul foarte rar şi subţire îi răsare în dezordine de sub o bască decolorată aruncată în vârful capului cât doi pumni apropiaţi de unde mă mir cum de nu alunecă, iar ochii ca ai unui şoricel privesc iscoditor prin ceea ce a mai rămas din camera mea. Nu pare deloc mirat de ce vede. Îmi face cu ochiul. Pare atât de bine dispus încât mă întreb dacă nu cumva a băut ceva. Şi, mă rog, la ce mi-ar folosi dacă aş ştii?

Gata, mi-am amintit! E tipul care proiecta filmele la cinema. Când acesta exista şi se dădeau patru, cinci reprezentaţii pe zi. Le aducea de la gară, unde veneau cu trenul, de la Bucureşti sau de unde or fi venit, în cutii rotunde, de tablă neagră, ondulată, pe care le aşeza pe portbagajul bicicletei. Sălta cadrul acela din sârmă pe care-l ţinea un arc şi aşeza rolele pe care le ancora cu sfoară, ca să nu cadă. Tipul, ştia toată lumea, le pilea binişor, a şi căzut de câteva ori cu bicicleta, dar cutiile n-au avut nici pe dracul, acolo au rămas, înţepenite în sfoara înnodată cu pricepere de marinar. Că de multe ori inversa rolele şi începea cu partea a doua a filmului, ori punea jurnalul de actualităţi la sfârşit, asta era altceva. Câteva fluierături şi strigăte neaoşe din sală şi într-un minut nenea Simion (aşa-l chema) rezolva problema. Ca şi atunci când dispărea scrisul ori imaginea filmului se vedea doar pe jumătate din ecran. De absenţa la început a jurnalului nu se sesiza nimeni.

Ce mai! E vesel tare nenea Simion, îi şi simt în faţă damful de alcool ieftin. Are o urmă de tăietură pe obrazul drept şi e nebărbierit. „Cum te mai simţi?” mă întreabă, dar nu e interesat de răspuns şi oftează, „ei, ce să-i faci, asta e!...” Dispare câteva secunde de la acea mini-fereastră şi reapare cu un aer victorios, parcă tocmai căutase ceva şi-l găsise. „Uite, zice cu vocea ei, însă, acum o să-ţi pun un film numai pentru tine, bine? Doar ştii cine sunt, nu?” Dau din cap, da, ştiu, te cunosc. Dar nu-mi place deloc treaba cu vocea care nu mai e a lui. „Uite, continuă, tu stai acolo frumos, pe pat, şi eu îi dau drumul. Poţi să închizi telefonul. Eşti gata?”

Nu-i răspund şi chiar încerc să-mi întorc faţa de la el, dar nu pot, nu mai am cum întoarce capul pentru că între timp încăperea s-a comprimat şi mai mult. Ciudat, dar nu remarc lipsa obiectelor din jur. De altfel, acestea nici nu mai au cum exista. Unde-or fi sau în ce s-or fi transformat, n-am habar. Nici nu mai contează. Faţa mea şi mica fereastră-ecran. Se stinge lumina şi începe filmul. Închid ochii şi refuz să mă uit.

15.02.2011 – 10.03.2013

Alain Bosquet (1919-1998) Cuvântul prin cuvânt Poemu-i cel ce-n mine poemul meu îl scrie. Cuvântu-i totdeauna de-un alt cuvânt iscat. Nu-s sigur că îmi este ființa mai pustie, Dar locataru-acesta îmi vrea gestionat De el întregul spațiu vital, ba chiar mă ceartă De câte ori mă aflu pe punctul de-a greși Și poate că-n străfunduri îi fac o altă soartă, Iar el o să mă ierte de toate într-o zi. Noi doi vom fi un cuplu perfect; zburdălnicia Din suflet o să-mi fie, prin grija-i, temperată Căci el are oroare să-audă melodia De cineva cântată cu voce tremolată. Drept scuze nu acceptă povești tânguitoare; Cuvântul ce decide în toate-i doar al lui. Gândirea mea în fața-i putere nu mai are Și nici de dat cu zarul în preajma-i vorba nu-i. Pentru poem sunt numai scheleteul inutil Ce-ntr-un lințoliu poate s-ar odihni mai bine. El e adult ce poate redeveni copil, Peninsulă și floare și zumzet de albine. Ți-am spus cam tot, Poete! Rămâne să visez Că-mi pot sfida chiar dreptul de-a visa. Poemul fără mine își este-n mine crez Și-și e dezmăț de care departe eu voi sta. Elogiu rimei O, Doamne, mă agăț de rimă, silabă cu silabă și cu inima grea precum de locul său de crimă asasinul, eu unul sunt prea


55

mult de servituți felurite strivit să cred că stihul mă urmează orbește; poate-i invers căci sunt un ipocrit de când instinctul nu mă mai slujește, ci-i dependent de nebunia care mi-mpune ea ce vorbe-i se năzar pentru că dictatura ei e-n floare fără să fi avut și eu habar o tuie și-un brad se prezintă, fără să fie nevoie, uscați; eroarea n-o să se dezmintă c-au fost de ea împrumutați datorită lor încă vivotez, colportor, artizan și escroc; comit litote, uneori fabulez și nu mă las cruțat deloc de ele care-mi sunt natură că nu mă recunosc nici eu și-adevărata fire-i dură, iar birul fericirii-i tare greu exceptând pagina din carte care surprinde un avânt de pasăre ce-mi face parte de nemurire prin cuvânt. O fată îi vorbește poetului -sonet- Eu nu pot fi la înălțimea ta, e clar. Tu regândești universul, sau cel puțin cărțile tale reușesc să mă împingă spre un azur sălbatic și nebun. De când eram puștoaică mi sa spus să te iubesc pentru înțelepciunea ta sau pentru forța cuvintelor tale. Scriu: e rândul meu, și câteodată îmi corectezi poemele. Gratitudinea, știu: dacă așa ceva poate să te-amuze, eu îți ofer sânii mei, șoldul meu și această piele care emană oarece voluptate,

pretind prietenii, de ce să te deranjeze ceva ce mocnește - un fel de mâncare comun -

creierul meu de pasăre? Vino cu mine, e mai simplu: acolo unde s-au bălăcit atâția bărbați fără dragoste, eu păstrez un colț pentru un poet care îmbătrânește Spectacol Nu sunt decât un mare circ în faliment. Fiarele mele refuză să mai sară prin cercul de foc. Dresorii sunt în grevă și clovnii-s obosiți. Spectacolul totuși continuă, publicul știind că în ultimul act se devoră un poet ori că, aburcat pe trapez, se zdrobește spre-a se-auzi aplaudat. Intrare gratuită-n seara asta eu o să-ți spun, mulțime imbecilă, cu cât o zebră-i mai deșteaptă decât tine. Voi lansa în pieptul pumnale-adevărate, în timp ce cortu-o să cadă: cin’ș’pe sau douăzeci de morți, aceasta îmi e răzbunarea. Mai rămân pentru ospățul tigrului și al șerpilor cu clopoței câțiva copii durdulii și-ntru totul cuminți. Plictis Sunt prost dispus. Lumea-i urâtă. Dacă-ar voi să mă învioreze, Iisus, fără să-mi facă tam-tam, ar coborî de pe cruce. Mă învârtesc în jurul lui, sfânt prieten bătrân: ne înțelegem mai mult din priviri. Ce autobuz ar vrea să ia? La Montparnasse Te plictisești cel mai puțin. Cred c-a îmbătrânit. Bem un pastis și-ncă unul; el e mândru, De stigmatele sale: de ce nu? Îl chestionez Asupra morții și problemelor survenite apoi. Schimbăm bistroul, comandăm un whisky. El discută politică; să evadez din timpul meu ar fi nostim. După o oră sau două îl prind iar în cuie pe scândura-i putredă. Eu și Iisus, n-avem să ne spunem nimic. Poetul ca mobilă Poetul aparține obiectelor casnice.


56

Îl găsești printre foarfeci de pomi, pneuri, robinete, cuie: etajul trei, pe stânga în marile magazine, unde e disponibil la prețuri acceptabile. Toți șefii de raion îi cunosc folosirea. O broșură albastră îi laudă calitățile. Ocupă loc puțin: un metru cub, cel mult, în bucătărie. Modelul curent consumă pâine uscată cu o litră de vin. Într-o zi de suferință sau de nenorocire, el poate face mari servicii căci specialitatea lui e un aer de primăvară irezistibil și blând, pulverizat pe pereți, în mașina de spălat, pe reșou, în pubelă. Frecventam cândva... Frecventam cândva, sub albele faleze din Normandia, un lupanar cu-acoperiș de stuf, curat ca un ban, care se numea << La întâlnirea turturelelor>>. Doar florile erau impudice aici căci fetele simulau inocența, în ciuda mâinilor experte. Întâlneam aici armatori și oameni ai legii. Un specialist în lemn prețios Avea pentru acajù mii de tandreți. Un zarzavagiu era furnizorul Curții din Viena. <<A lui Frantz Joseph personal>>, adăuga el. Fifi citea un roman parfumat. Bulgăre fără Seu visa un lung voiaj până la Siam. Clara zicea: << această Emma Bovary e lipsită de clasă. femeile de treabă nu se sinucid >>.

Mai există faleze, sau vrea Normandia, sau case unde se discută, până în zori, despre dragoste? Ploaie Plouă în Barcelona și Europa se sufocă precum un kilogram de fructe într-o sacoșă prea strânsă Plouă în Liverpool și Europa este putredă ca un vapor ros de-un popor de șobolani Plouă în Magdebourg și Europa se închide aidoma cancerosului pentru a se spânzura de tavan Plouă în București și Europa se exilează ca un râu ce nu va mai ajunge până la mare Plouă în Copenhaga și prinții din Europa și-au înmormântat craniul cu propriile lor mâini. Plouă în Syracuza și Sicilia moare cu Estramadura și Courlanda mov și Toscana molcomă și Scoția posomorâtă. Plouă în Amsterdam, plouă în Salamanca. Mic poem Mic poem la stânga. Mică proză la dreapta.


57

Cuvând pieziș. Cuvânt exact ca un cerc în măr. Frază care se deschide. Frază care se închide pentru a reflecta sau a face mutre. Adjective amicale ca niște clovni într-o gară. Adjective bănuitoare ca niște comedieni în fața unei săli de orbi. O, tu, verbală pe viață, vie până la proximul verb! Trompa elefantului Trompa elefantului E pentru a aduna arahide: Nu-i nevoie să se sărute. Gâtul girafei E pentru a paște stelele: Nu-i nevoie să zboare. Pielea cameleonului, Verde, albastră, mov, albă, După voia ei E pentru a se ascunde de animalele vorace: Nu-i nevoie să fugă. Carapacea țestoasei E pentru a dormi în ea Chiar și iarna: Nu-i nevoie de casă. Poemele poetului Sunt pentru a spune toate astea Și mii și mii și mii de alte lucruri: Nu-i nevoie să înțelegi. Traduceri de Ion Roșioru

Vicente HUIDOBRO

Vicente Garcia-Huidobro Fernandez (10 ianuarie 1893 - 2 ianuarie 1948), poet chilian, s-a născut într-o familie de aristocraţi, în Santiago. A fost un exponent al mişcării artistice cunoscute sub numele de „Creaţionism”, ai cărei adepţi considerau că un poet trebuie să însufleţească lucrurile, mai degrabă, decât să se limiteze la descrierea lor.

A studiat literatura la Universitatea din Chile şi a publicat Ecos del alma (Ecourile sufletului) în 1911, o lucrare cu tendinţe moderniste.

În 1913, împreună cu Carlos Diaz Loyola a editat cele trei numere ale publicaţiei Azul şi a publicat Canciones en la noche (Cântece în noapte) şi La gruta del silencio (Peştera tăcerii).

Începând cu 1916 a trăit în Europa, împreună cu soţia şi copiii săi. S-a stabilit la Paris şi a publicat Adan (Adam), lucrare care marchează începutul următoarei sale etape artistice.

În octombrie 1918 a făcut o călătorie la Madrid, unde a pus bazele mişcării literare Ultraismo. A corespondat şi colaborat la publicaţia dadaistă a lui Tristan Tzara. În anul următor s-a întors la Madrid, purtând cu el manuscrisul nefinisat al unor poeme care aveau să devină capodopera sa, Altazor.

În 1925 a revenit în Chile, dedicându-se jurnalismului politic şi criticii. Spre sfârşitul anilor ’20 s-a întors în Europa, unde începe să scrie romanul Mio Cid Campeador, continuând să lucreze şi la Altazor. A murit la Cartagena.

Altazor sau călătoria cu paraşuta este capodopera poetului chilian Vicente Huidobro, publicată la Madrid în 1931. În această lucrare, Huidobro foloseşte un limbaj care distruge schemele clasice, având astfel tangenţă cu mişcarea avangardistă din prima treime a sec. XX.

Poemul este împărţit în şapte „Cânturi” precedate de o prefaţă, care au fost rescrise de mai multe ori de-a lungul anilor. Din acest motiv, Cântul I, Cântul II şi celelalte prezintă tematici aparent foarte diferite. Cântul I este cel mai lung, având aprox. 700 de versuri şi fiind de asemenea cel mai bine structurat. Conţinutul său e de natură metafizică, poetul se prezintă pe sine însuşi ca Altazor. Cântul II este un elogiu închinat femeii. Cântecele III-VII încearcă o dezarticulare progresivă a limbajului şi a limitelor de exprimare. (cf. Wikipedia)

Altazor, publicată în 1931, poate fi citită ca un „compendiu” al zonelor de influenţă şi limitelor proiectului creaţionist al lui Vicente Huidobro. Alături de Residencia en la Tierra (Pablo Neruda) Trilce de Cesar Vallejo şi Los gemidos de Pablo de Rokha (1918), Altazor se află pe cele mai înalte culmi ale


58

avangardismului latinoamerican de pe această parte a Anzilor. (Cf. Memoria Chilena, Biblioteca Nacional digital de Chile) Altazor sau călătoria cu paraşuta (Prefaţă) M-am născut la 33 de ani, în ziua morţii lui Cristos; m-am născut la Echinocţiu, sub hortensii şi aeroplanele caniculei.

Aveam o privire gânditoare de porumbel, de tunel şi de automobil sentimental. Suspinam ca un acrobat. Tatăl meu era orb şi mâinile lui erau mai frumoase decât noaptea. Iubesc noaptea, pălărie a tuturor zilelor. Noaptea, noaptea zilei, a zilei care urmează zilei. Mama vorbea ca zorii dimineţii şi ca dirijabilele care se vor prăbuşi. Părul ei avea culoare de drapel şi ochii erau plini de nave-ndepărtate. Într-o după-amiază, mi-am luat paraşuta şi am spus: „Să intre o stea şi două rândunele” Iată moartea care se apropie ca pământul în cădere. Mama mea broda lacrimi pustii în curcubeele primare. Şi acum paraşuta mea cade din vis în vis prin spaţiile morţii. În prima zi am întâlnit o pasăre necunoscută care mi-a zis: “Dacă aş fi fost dromader n-aş fi cunoscut setea. Cât e ceasul?” A băut picăturile de roua din părul meu, mi-a aruncat trei priviri şi jumătate şi s-a îndepărtat spunând: “Adio” , fluturând magnifica-i batistă. Pe la ora două în acea zi am întâlnit un aeroplan superb, plin de solzi şi melci. Căuta un colţ de cer în care să se adăpostească de ploaie. Mai departe, toate corăbiile ancorate, în cerneala dimineţii. Deodată, au început să ridice ancora, una câte una, târând după ele, în chip de pavilion, zdrenţele unei aurore de netăgăduit. Odată cu plecarea ultimelor, aurora a dispărut în nişte valuri incomensurabile.

Atunci l-am auzit vorbind pe Creator, cel fără nume, cel care nu e altceva decât o simplă gaură în vid, frumos, ca un buric.

“Am făcut un zgomot teribil şi din acest zgomot s-au născut oceanul şi valurile oceanului.

Acest zgomot va fi mereu lipit de valurile mării şi valurile mării vor fi mereu lipite de el, precum timbrele de cărţile poştale.

Apoi am cules un lung mănunchi de raze de lumină ca să cos zilele una de alta; zilele care au un orient legitim şi reconstituit, dar indiscutabil.

După aceea am trasat geografia pământului şi liniile din palmă.

Apoi am băut puţin coniac (din cauza hidrografiei).

După aceea am creat gura şi buzele gurii, ca să închid în ea surâsurile echivoce şi dinţii din gură, ca să supraveghez grosolăniile care ne vin la gură.

Am creat limba din gură pe care oamenii au abătut-o de la rostul ei, făcând-o să deprindă vorbirea… pe ea, ea, frumoasa înotătoare, deviată pentru totdeauna de la rostul ei acvatic şi esenţialmente alinător”.

Paraşuta mea a început să cadă vertiginos. Atât de mare e forţa de atracţie a morţii şi a mormântului deschis.

Puteţi să credeţi, groapa mormântului are mai multă putere decât ochii iubitei. Mormântul deschis cu toţi magneţii săi. Şi asta ti-o spun ţie, ţie care atunci când zâmbeşti mă faci să mă gândesc la începutul lumii.

Paraşuta mea s-a încurcat într-o stea stinsă care-şi urma conştiincios orbita, ca şi cum ar fi ignorat inutilitatea eforturilor sale.

Şi profitând de această odihnă bine-meritată, am început să completez cu gânduri profunde căsuţele de pe tabla mea:

„Adevăratele poeme sunt incendii. Poezia se propagă peste tot, iluminându-şi arderea cu fiori de plăcere sau de agonie.

Trebuie să scriem într-o limbă care să nu fie maternă.

Cele patru puncte cardinale sunt trei: sudul şi nordul.

Un poem este ceva ce va fi. Un poem este ceva ce n-a fost niciodată,

ceva ce niciodată nu va putea să fie. Fugi de sublimul aflat la exterior dacă nu

vrei să mori zdrobit de vânt. Dacă n-aş face cel puţin o nebunie pe an, aş

înnebuni”. Mi-am luat paraşuta şi de la marginea stelei

mele aflate în mers m-am aruncat în atmosfera ultimului suspin.

Mă rostogolesc la nesfârşit peste stâncile din vis, mă rostogolesc printre norii morţii.

Mă întâlnesc cu Fecioara aşezată pe un trandafir, şi îmi spune:


59

« Uită-te la mâinile mele: sunt transparente ca becurile. Vezi filamentele din care curge sângele luminii mele prea curate?

Priveşte-mi aureola. Are câteva fisuri, care dovedesc că sunt bătrână.

Sunt Fecioara, Fecioara nepătată de cerneala umană, singura care nu sunt pe jumătate, şi sunt conducătoarea celorlalte unsprezece mii care cu-adevărat erau prea mult restaurate.

Vorbesc o limbă care umple inimile după legea norilor comunicanţi.

Mereu îmi iau adio, şi rămân. Iubeşte-mă, fiule, căci ador poezia ta şi te

voi învăţa să faci acrobaţii aeriene. Am atâta nevoie de tandreţe, sărută-mă pe

păr, l-am spălat în dimineaţa asta în norii zorilor de zi şi acum vreau să mă culc pe salteaua din valuri de ceaţă.

Privirile mele sunt o sârmă întinsă la orizont pentru odihna rândunelelor.

Iubeşte-mă. » Am îngenuncheat în spaţiul circular şi

Fecioara s-a sculat şi a venit să se aşeze în paraşuta mea.

Am adormit şi recitat atunci cele mai frumoase poeme ale mele.

La flăcările poeziei mele s-a uscat părul Fecioarei, care mi-a mulţumit şi s-a îndepărtat, aşezată pe trandafirul ei catifelat.

Şi iată-mă aici, singur, ca micul orfan rămas în urma naufragiilor anonime.

Ah, ce frumos…, ce frumos. Văd munţii, fluviile, pădurile, marea,

corăbiile, florile şi melcii. Văd noaptea şi ziua şi axa pe care se

întâlnesc. Ah, ah, sunt Altazor, marele poet, fără cal

care mănâncă fân, nici nu-şi încălzeşte gâtul cu clar de lună, nu am decât micuţa paraşută ca un parasolar peste planete.

Din fiecare strop de sudoare al frunţii mele am făcut să se nască aştri, pe care vă las să-i botezaţi ca pe sticlele de vin.

Văd tot, am creierul forjat în limbi de profet.

Muntele este suspinul lui Dumnezeu, urcând în termometru umflat până atinge picioarele iubitei.

Cel care a văzut tot, care cunoaşte toate tainele fără să fie Walt Whitman, căci niciodată n-am avut o barbă albă ca infirmierele frumoase şi ca pâraiele îngheţate.

Cel care aude noaptea ciocanele falsificatorilor de monede, care nu sunt altceva decât astronomi în acţiune.

Cel care bea paharul cald al înţelepciunii după potop dând ascultare porumbeilor şi care cunoaşte ruta oboselii, urma clocotindă lăsată de corăbii.

Cel care cunoaşte prăvăliile cu amintiri şi frumoasele halte uitate. El, păstorul de aeroplane, conducătorul nopţilor rătăcite şi al vânturilor de vest îmblânzite înspre polii unici. Plânsul său seamănă cu o reţea tremurătoare de aeroliţi fără lampă de semnalizare. Ziua se înalţă în inima lui şi el îşi lasă pleoapele în jos pentru a face agricolă noaptea de odihnă. Îşi spală mâinile sub privirea lui Dumnezeu, şi îşi piaptănă părul ca lumina şi o culege din spicele sărace ale ploii mulţumite. Strigătele se îndepărtează ca o turmă pe coline când stelele dorm după o noapte de trudă continuă. Frumosul vânător în faţa celestului vas din care beau păsările fără inimă. Fii la fel de trist ca gazelele în faţa infinitului şi a meteoriţilor, ca deşerturile lipsite de miraje. Până la sosirea unei guri umflate de sărutări pentru culesul viilor exilului. Fii trist, căci ea te-aşteaptă într-un ungher al acestui an trecător. Se află poate la capătul viitorului tău cântec şi va fi frumoasă ca o cascadă în libertate şi mai bogată decât linia ecuatorului. Fii trist, mai trist decât trandafirul, frumoasa închisoare a privirilor noastre şi a albinelor lipsite de experienţă. Viaţa e o călătorie cu paraşuta şi nu ceea ce vrei tu să crezi. Cădem, cădem într-una, din zenitul nostru în nadir şi lăsăm aerul pătat de sânge ca să se otrăvească cei care vor veni mâine să-l respire. În adâncul tău, în afara ta, vei cădea din zenit în nadir căci acesta îţi este destinul, mizerabilul tău destin. Şi în timp ce cazi tot mai de sus, mai înalt va fi saltul înapoi, mai lungă durata ta în memoria pietrei. Am sărit din pântecul mamei noastre sau de la marginea unei stele şi cădem necontenit. Ah paraşuta mea, unica roză parfumată din atmosferă, trandafir al morţii, azvârlit printre aştrii morţii.


60

Aţi auzit? Acesta este zgomotul de rău augur din piepturile închise. Deschide uşa sufletului tău şi ieşi să respiri in viitor. Poţi să deschizi cu un suspin uşa pe care a închis-o uraganul. Omule, iată paraşuta ta frumoasă ca vertijul. Poete, iată paraşuta ta, frumoasă ca magnetul abisului.

Magule, iată paraşuta ta pe care un cuvânt de-al tău o poate preschimba într-o „para-urcare” frumoasă ca fulgerul care-ar voi să-l orbească pe creator.

Ce aştepţi? Şi încă, iată taina Tenebrosului care a uitat

să surâdă. Şi paraşuta aşteaptă agăţată la uşa precum

calul agăţat de galopul fără capăt. Traducere în limba română de Anca TĂNASE

Florin DOCHIA

Arta ca mod de filosofare Înţelegerea logică şi certitudinea

intuitivă Moto: Nu putem exprima haosul fără a-l pierde... 1. Prolegomene

Orice reflecţie filosofică pleacă de la o întrebare preliminară: în ce măsură gândirea are datoria de zăbovi asupra unui obiect anume, de a rămâne în el şi de a se regândi pe sine în raport cu el? Sunt răspunsuri foarte vechi, din vremuri aristoteliene, când se afirmă că o cercetare filosofică trebuie să înceapă prin a se interesa de obiectele din imediata apropiere, de ceea ce este clar, accesibil, adică de realităţile lumii sensibile. Dar cum realităţile sensibile conţin, s-a observat curând, o cantitate mică de adevăr, se cuvine mers mai departe şi căutat un „supliment de adevăr” dincolo de frontierele imediatului, acolo unde experienţa cotidiană ia contact cu experienţa unei lumi oferite de opiniile comune, tradiţiile, miturile, poezia (în sensul larg, ceea ce numim azi cultura scrisă), religiile, cu o lume care ne asigură legăturile la cultura umană. Cunoaşterea imediată, fundament al cercetării filosofice, înseamnă, de fapt, toate aceste elemente, conţine toate bogăţiile istoriei şi culturii.

Menţinerea ariei de interes va deveni, nu foarte curând - în timpul istoric, uman -,

Emil NICULESCU

EXCEPT

Cine, fără de tine, care bou a Mai înjghebat sălaş pe Krakatoa

Şi-acolo,-n delfici, aburii de crater, Şi-a ascuţit pe şisturi un vers-kutter.

Poate şi poezia, Mihai, coane, E,-n felul ei, donaţie de-organe.

Puţini îşi mai doresc de a fi domnul Cărui coşmaru-i vămuieşte somnul.


61

nesatisfăcătoare. Cantonarea autosuficientă în logica bivalentă, aristotelică, şi credinţa nestrămutată în mimesis îşi vor arăta, la un moment dat, limitele. Dar să nu anticipez…

Orice propoziţie este sau adevărată sau falsă, terţiul este exclus – lege descoperită de Aristotel, alături de alte principii ale gândirii, precum legea identităţii, legea non-contradicţiei şi legea raţiunii suficiente.

Este ceea ce numim logica tradiţională, care nu face vreo distincţie între nivelul teoretic şi acela metateoretic, foloseşte limbajul curent pentru fundamentarea gândirii corecte şi e utilizată, în general, în viaţa cotidiană, pentru operaţiile de definire, de clasificare şi raţionament. Cei care i-au urmat lui Aristotel au lărgit aria de aplicabilitate şi de manifestare a proceselor logice, astfel au apărut logica aplicată, logica deontică, logica matematică, logica dialectică, logica intuiţionistă, logica dialogică, logica formală, juridică, modală, polivalentă sau chiar n-valentă ori logica dinamică a contradictoriului.

O destul de nouă şi de interesantă achiziţie teoretică şi creatoare de nouă paradigmă a gândirii este logica trivalentă, logica terţului inclus, a lui Ştefan Lupaşcu. Deja suntem în altă viziune asupra realităţii, de o mai mare complexitate, odată ce include o variabilă în consens cu teoria cuantică. A fost socotită o formă accesibilă de dinamitare a logicii clasice, apărută ca urmare a intrării în criză a modului tradiţional de a gândi. După remarca lui Benjamine Fondane (L’Être et la connaissance. Essai sur Lupasco), se pleacă de la credinţa că întreaga lume s-a înşelat până atunci şi totul trebuie luat de la început. Pe urmele sale, Basarab Nicolescu amplifică această logică a terţului inclus, introducând conceptul de nivel de realitate: „Pentru a obţine o imagine clară a sensului terţului inclus, să reprezentăm cei trei termeni ai noii logici, A, non-A şi T, şi dinamismele lor asociate printr-un triunghi la care unul dintre vârfuri se situează la un nivel de realitate, iar celelalte două vârfuri la alt nivel de realitate. Dacă rămânem la un singur nivel de realitate, orice manifestare va apărea ca o luptă între două elemente contradictorii (de exemplu, unda A şi corpusculul non-A). Al treilea dinamism, cel al stării T, se exercită la un alt nivel de realitate, la care ceea ce apărea ca dezunit (undă sau corpuscul) este de fapt unit (cuanton), iar ceea ce apare contradictoriu este perceput ca non-contradictoriu.” (v. Noi, particula şi lumea).

Apare astfel posibilitatea gândirii relaţiei între lume şi non-lume, acceptarea concomitenţei

acestora, dincolo de calitatea lor de termeni antagonici, contradictorii, cum ar fi: realitate şi vis, raţiune şi imaginaţie, cauzalitate şi non-cauzalitate, viaţă şi moarte etc. Relaţia de contradicţie este depăşită prin noul element T, parte dintr-un nivel secund de realitate care este simultan lume şi non-lume, este lume alternativă. Marius Conkan (Logica terţului inclus şi lumile alternative, „Steaua”, nr. 5, 2011, p. 33-35) oferă ca exemple de lucru lumile construite în texte de genul Alice în Ţara Minunilor, Peter Pan şi Wendy, Cronicile din Narnia, Povestea fără sfârşit, seria Harry Potter şi chiar Aventurile lui Pinocchio sau Micul prinţ, aşadar ficţiuni recunoscute ca atare, cu semnificaţii uneori metaforice sau parabolice. Vom constata că nivelul prim de realitate este reconfigurat în funcţie de cel secund. „Lumile alternative complexe sunt cele care presupun niveluri de realitate multiple sau chiar infinite. Odată rezolvată contradicţia dintre lume şi non-lume printr-un nivel doi de realitate, în care se situează lumea alternativă, în cadrul acestui nivel secund de realitate se va ivi, la un moment dat, o contradicţie între doi termeni, aşa încât va fi necesar un al treilea nivel de realitate (implicit, o a doua lume alternativă), care să soluţioneze contradicţia din nivelul doi. Şi tot aşa, la infinit. Efectul acestei treceri progresive de la un nivel la altul de realitate va fi resimţit tocmai de primul nivel de realitate, care, la final (dacă va exista un final), va conţine toate lumile alternative din celelalte niveluri. Procesul e asemănător tehnicii matrioşka a povestirilor în ramă, cu diferenţa că, în cazul lumilor alternative complexe, nivelurile de realitate sunt autonome, adică nu se conţin unele pe altele.”

Dacă filosofia se defineşte ca o cercetare intelectuală a principiilor inteligibile şi universale, ca o întreprindere speculativă de construire a unei inteligibilităţi globale*, arta, din contră, înseamnă crearea de obiecte concrete şi particulare. Aşa văzută, arta a fost vreme îndelungată devalorizată şi ignorată. Operele artistice sunt înţelese de Platon ca imitaţii de joasă valoare ontologică. Sensibilitatea prin care arta devenea accesibilă este identificată cu senzualitatea, cu simţurile. Creaţia artistică este un obiect receptat întâi de acestea din urmă. Când se evocă viziunea platoniciană asupra artei, referinţa este la începutul cărţii X din Republica. Aici, prin gura lui Socrate, el judecă foarte sever artiştii, îi socoate imitatori, oamenii care se ocupă cu lucruri pe care nu le cunosc cu adevărat, creează opere departe de realitate, de


62

adevăr. Arta este esenţialmente mimesis, adică „imitaţie”. Califică astfel acele creaţii pe care fiinţele umane încearcă să reprezinte – mai mult sau mai puţin fidel – un obiect oarecare, o situaţie, un eveniment prin intermediul diferitelor forme de manifestare artistică. Desemnează aşa reproducerea pictată a unei mişcări, sculptura reprezentând un tânăr frumos, muzica ce evocă un act de curaj, piesa de teatru ce evocă percepte morale. De fapt, filosofii epocii clasice au criticat vehement imaginaţia, pe care o considerau sursa tuturor erorilor şi iluziilor în cogniţia umană. Atacul lor a dus, în timp, la deprecierea tuturor genurilor literare care se bazau pe minuni şi miracole, pe tradiţia fantastică a Evului Mediu şi a Renaşterii, cum ar fi călătoriile extraordinare şi utopiile. Dacă, la începuturile sale, genul utopic a fost conceput ca o ficţiune spirituală alimentată de o fantezie plăcută, după atacul lansat de filosofii raţionalişti cartezieni, termenul de utopie a dobândit semnificaţia de proiect imposibil, ficţiune, himeră, fals. Filosofii raţionalişti s-au arătat a fi împotriva gândirii magice, adică a personajelor din episoadele supranaturale ale romance-ului cavaleresc, ale poveştilor cu zâne, ale călătorii lor extraordinare. Discreditarea lansată către „superstiţiile” şi „imbecilităţile” din marea tradiţie a ruinat, cel puţin în faţa publicului educat, literatura care se inspira din fantasticul medieval. „Mai mult decât cenzura religioasă – constată Corin Braga (în „L’attaque rationaliste contre les utopies de l’âge classique”, Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Seria Philologia, vol. 2, 2011, p. 3-13) -, scepticismul raţional a fost devastator pentru genul voiajurilor extraordinare şi utopiilor. Dacă doctrina creştină şi gândirea magică împărţeau aceeaşi presupoziţie teoretică, existenţa supranaturalului, mentalitatea raţionalistă şi empirică prezuma o schimbare de paradigmă, o turnură sceptică şi atee, introducea un nou pact al lecturii, de factură realistă.” Pentru filosofii raţionalişti, pactul de lectură ficţional nu putea fi decât minciună, deci vor impune în paradigma literară a epocii două noi principii – coerenţa logică (bivalentă, desigur – binomul bine/rău, obligatoriu conflictual şi lipsit de nuanţe) şi verosimilitatea. Dezîncântarea lumii se instala la modă, în sunet de surle şi tobe, pentru intelectualitatea vremii. Iluminiştii vor aduce şi ei o contribuţie, prin recomandarea componentei pedagogice ca percept obligatoriu în orice text, oricât de fantezist.

Lumea se va reîncânta după doar câteva secole, din ce în ca mai accentuat. Chiar

raţionaliştii vor începe a se îndoi de atotputernicia raţiunii. „Funcţia supremă a raţiunii este să arate omului că unele lucruri sunt dincolo de raţiune”, va recunoaşte Blaise Pascal. Şi: „Noi credem uneori că lucrurile sunt adevărate, numai fiindcă sunt spuse în mod elocvent.” Ultima propoziţie fiind valabilă indiferent de direcţia din care vine vocea… 2. Reflecţia despre artă

Elocvenţa pare a fi aceea de care are nevoie discursul filosofic pentru a deveni credibil… Şi nu orice elocvenţă, ci aceea care are corespondent într-o realitate oarecare, cunoscută sau ascunsă, accesibilă simţurilor sau numai instrumentelor inventate, adevărată sau fictivă.

Dintr-o asemenea perspectivă interesul reflecţiei asupra lumii începe să cuprindă şi domeniul artelor. Filosofia îşi apropriază arta ca obiect prin care probează capacitatea de a gândi particularul. Obiectul artei este unul în întregime particularizat, pentru că este unic. Chestiunea este dacă acesta este „de gândit” în particularitatea care îl defineşte ca obiect de artă. Reflectând, mai întâi, asupra artei, filosofia aduce în lumină raportul activităţii gândirii cu estetica, raport despre care este vital să avem o viziune clară, dacă vrem să ajungem la propria concepţie limpede despre filozofie. Lungul şir de raţionamente, evocat de Descartes, caracteristic cercetării discursive asupra oricăror ştiinţe, conduce în toate cazurile la nişte principii prime. 2.1 „Este artă doar ceea ce, deşi perfect cunoscut, nu poate fi executat imediat”

Arta se deosebeşte de natură din punctul de vedere al cauzalităţii. Ea este o producţie a libertăţii, în timp ce, din contră, natura este produsul unui mecanicism, arată Immanuel Kant. În opera de artă, cauza producerii obiectului e gândirea la finalul căreia obiectul capătă formă. Prin artă, mecanicismului i se opune libertatea.

Arta se deosebeşte şi de ştiinţă: a şti să faci artă este diferit de a te pricepe la ştiinţe. Putem cunoaşte ceva fără a fi capabili să producem. „Ceea ce caracterizează existenţa artistică este crearea a ceva care, în felul său, nu a mai existat înainte.” (vom vede mai târziu că raporturile pot fi şi inversate…) Kant face o deosebire clară între artist şi meşteşugar; pe parcursul creaţiei sale, artistul îşi elaborează şi metoda de lucru, deosebindu-se în felul acesta de meşteşugar, care execută produsele


63

sale după o reţetă dată şi însuşită într-o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp. Este evident că, pe lângă obiectele naturii, găsite de om în jurul lui, care făceau obiectul reflecţiei filosofice clasice, şi cele produse de acesta pentru anumite scopuri practice, mai există un alt tip de obiecte, „lipsite de utilitate practică”, cum sunt operele de artă; ele nu pot fi utilizate în vederea a ceva, nici nu pot fi consumate. „Aceste «inutilităţi» ne dăruiesc un nou punct de vedere, o nouă viziune asupra lumii în care trăim şi asupra noastră înşine. În esenţa lor, operele de artă sunt întotdeauna inaugurale, deschizătoare de perspective. Arta unei epoci exprimă treapta pe care umanitatea a atins-o în acel moment.” (Walter Biemel). Pentru a face diferenţa între artă şi meşteşug, Kant foloseşte distincţia între joc şi muncă. „Nu vom numi artă decât producţia liberă, adică aceea supusă liberului arbitru.” Arta este, aşadar, intenţională, spre deosebire de efectele acţiunilor naturii, dar în cu totul alt fel decât meşteşugul. Pentru că intenţionalitatea nu este caracterul dominant al lucrării, nu avem de-a face cu o judecată de tip cognitiv, ci cu o judecată estetică; pentru Kant, opera de artă nu înseamnă tehné, ci poiesis, despărţindu-se de tradiţia gândirii greceşti, în care dihotomia aceasta era absentă. Este de observat că arta pare a fi mai degrabă un produs al naturii, decât al meşteşugului. Dar „natura este frumoasă pentru că are aparenţa de artă (subl. mea, F. D.); şi arta nu poate fi numită frumoasă decât dacă suntem conştienţi că e vorba de artă şi are, totuşi, aparenţă de natură.” (Este frecventă întâlnită expresia: „ce flori frumoase, parcă ar fi pictate!”).

La Kant, intenţionalitatea presupune conceptul de scop şi finalitate, un concept al raţiunii, în măsura în care i se atribuie acesteia temeiul posibilităţii unui obiect. Dar finalitatea naturii ori conceperea lucrurilor ca scopuri naturale pun raţiunea pe post de cauză „în legătură cu astfel de lucruri încât prin nici o experienţă n-o putem recunoaşte pe ea ca temei al posibilităţii lor. Căci doar în materie de creaţii artistice putem deveni conştienţi de acţiunea cauzală a raţiunii cu privire la obiecte, numite de aceea finale, sau scopuri. Şi doar prin raport la ele putem numi raţiunea tehnică, dacă e pe măsura experienţei pe care o facem cu privire la acţiunea cauzală a propriei noastre facultăţi. A-şi înfăţişa şi natura ca tehnică, întocmai unei raţiuni (iar astfel a atribui naturii finalitate şi chiar scopuri) e un concept determinat pe care nu-l putem întâlni în experienţă şi pe care nu-l stabileşte decât facultatea de judecare, în cugetarea ei asupra

obiectelor, spre a rândui prin el experienţa în legile ei particulare, anume cele care fac posibil un sistem. […] Finalitatea la producţia artelor frumoase, fie ea intenţională, nu trebuie să pară intenţională; adică arta trebuie să aibă aparenţa naturii chiar când suntem conştienţi că este vorba de artă.”

De aceea principiul artei este talentul, numit de Kant „geniu - ingenium”, cu sensul de „Naturgabe” – „dar de la natură”: „Geniul este dispoziţia înnăscută a spiritului prin care natura dă artei reguli. (Genie ist die angeborene Gemütslage [ingenium], durch welche die Natur der Kunst die Regel gibt. - Kritik der Urteilskraft, 1790)” Pentru a fi vorba de talent (voi folosi acest termen, mai aproape, azi, de sensul dorit de filosof), Kant ne indică să judecăm după patru criterii: 1. „a produce ceva pentru care nu s-a dat nici o regulă predeterminată” – adică în afara unei tehné preexistente; deodată, lucrarea acestuia este totdeauna originală şi ea nu trebuie să aibă vreo semnificaţie; 2. operele trebuie să fie exemplare; ele servesc de reguli pentru judecarea altora, chiar dacă cel care le-a creat nu cunoştea această regulă; 3. cel care a creat obiectul nu poate explica de ce şi cum l-a produs; „nu e în puterile sale nici să conceapă voit ori conform unui plan al unei idei, nici să comunice altora precepte pe care să le folosească şi ei pentru a realiza produse similare”; 4. prin talent, natura nu prescrie reguli ştiinţei, ci artei.

Talentul înglobează arta şi natura fără a le putea cumva disocia. Prezenţa naturală a talentului în spirit este la originea artei. Intenţia creatoare a talentului nu are o conştiinţă clară. Natura este regulatoare a talentului, ea dă regulile artei. Natura se supune legilor, nu regulilor. Regula presupune conştientizare. Dar natura lucrării talentului nu e o natură naturală (mecanică, repetitivă), astfel acesta nu ar face decât să se repete pe sine, legea nu s-ar schimba. Este o natură artistică. Locul în spirit al talentului este joc. El produce, în funcţie de reguli indeterminate care pot deriva dintr-un concept. Orice operă de artă este originală, imprevizibilă, inefabilă. Opera de artă nu se poate explica şi nici descrie. Nu există talent în ştiinţă, ci numai în artă. „Putem învăţa tot ceea ce Newton expune în opera sa nemuritoare,… oricât de puternică ar trebui să fie mintea necesară acestor descoperiri; în schimb, nu putem compune poeme adevărate, pline de spirit, oricât de precis am putea cunoaşte preceptele artei poetice şi oricât de excelente ar fi modelele.”


64

Dacă talentul este capacitatea de a crea obiecte frumoase, trebuia o facultate puţin diferită spre a le judeca. „O frumuseţe naturală este un lucru frumos, frumuseţea artistică este reprezentarea frumoasă a unui lucru.” Obiectul artistic presupune întotdeauna o finalitate, deci ar trebui să ţinem întotdeauna cont de perfecţiunea lucrului. Dar, în acest caz, nu mai este vorba de o judecată care ţine de gustul pur. Există, adică, o disociere între talent şi judecata de gust. „Într-o lucrare care se pretinde a fi operă de artă, putem percepe talentul fără gust, după cum în alta vom găsi gust fără talent.”

Cum să facem o judecată de gust adevărată asupra operelor de artă atâta vreme cât ele sunt produse ale talentului? Kant va explica ideile estetice de care să ne servim atunci când reflectăm asupra operelor de artă în specificitatea lor. (va urma) …………………………. * Constantin Noica, în Filosofia lui Ştefan Lupaşcu, aduce propune o definiţie la zi: „filosofie înseamnă analiză atentă a teoriilor fizicii moderne, considerare a datelor oferite de ştiinţele naturale, interpretare a rezultatelor medicinii, în sfârşit utilizare a ceea ce e ştiinţă sau activitate a spiritului, aşa cum se cere astăzi oricărui cercetător care se vrea filosof”. („Revista Fundaţiilor Regale”, nr. 5, 1936, pp. 440-441.)

Mihaela MALEA STROE Sfaturi pentru eul din adânc Lasă lucrurile aşa cum sunt! În ordinea lor binecumpănită, Între dorul de-a fi Şi orice altă ispită, Tu să pluteşti uşor, Fără să le numeşti. Să treci, pur şi simplu să treci. Vei plăti, când va veni vremea, vama... Preţul tău şi toate datoriile pentru privilegiul De a vedea, de a auzi, De a avea inimă, şi minte, Şi un sens. Nu eşti aici ca să schimbi ceva; eşti aici Ca să alegi. Cunoscând toate acestea, Răsădeşte un pom, sapă o fântână, Taci, cântă, plângi, visează, Poate îţi vine în gând o poveste, Sau o întâmplare, o vorbă de duh Pentru a şaptea zi din săptămână Sau pentru alte zile... Oricum, nu vei putea, după toate acestea Să mai laşi lucrurile aşa cum erau. Înfiinţează-le! Botează-le! Sfinţeşte-le! Apoi aşază-te, zâmbind, printre ele, Ca şi cum tu nici n-ai fi fost pe-aici până-acum.


65

Rostul îngerului Deunăzi, între două visuri, Între veniri şi plecări, Între prea puţine răspunsuri La atât de multe întrebări, Am stat de vorbă, o clipă, Cu îngerul meu păzitor... ...despre lacrima zilnică, Despre grabă şi teamă, Păsări de pradă, Năluci, speranţe şi Alte neajunsuri... La toate, la toate A dat din umeri, din aripi, Nepăsător. Dar mi-a spus, privindu-mă: Rostul lui e Să nu mă lase să mor. Întrebare şoptită Spune-mi… Cum o să fii? Şi-n ce-o să crezi? Atunci Când de departe-o să-ţi aduci aminte Că în tăceri adânci, De seri târzii, Noi am vorbit frumos De lucruri sfinte... Dincolo de cuvinte O să tac, de-acum. Nu mai ştiu să-ţi spun Cât te iubesc, Decât dacă aş desluşi Cum anume se dezghioacă Din propriile umbre, Cum se întâmpină, cum se adoră La Sărbători, între anotimpuri, Strigăte melancolice de cocori, Cu şoapte de neînsemnate şi pudice flori. Confesiune Să ştii Că şi atunci când tac Sunt pe aproape; te port În vise, sub pleoape,

În gândurile Niciodată transformate în şoapte, În zori, în amurg şi în noapte. Poem de zile mari Ziua aceea în care Nu ştiu cum, nici de ce, prin ce mister, S-a deschis o fereastră a lumii spre cer Îngăduindu-ne să fim, să ne vedem, să povestim, Ziua aceea, ori seara de vară dată nouă să visăm dimpreună, să visăm pe-din-două (ştiind, amândoi, ori fără să ştim?), Ziua aceea nu e nici ieri, nici astăzi, nici mâine... şi nici luni, marţi, miercuri sau joi. Ziua aceea nu are nume, nu are număr, Doar a trecut, binecuvântare, pe-aici... Cruce-ncrustata pe umăr, Sărbătoare scrisă cu litere mari în – necunoscute nouă – calendare. Ziua aceea în care, speriate de lumina din noi, Umbrele noastre au fugit să se ascundă, departe, Să se dividă în alte umbre, mai mărunte Şi, poate, să îmbrace haine colorate... E clipa când ne trezim că, uite!, dintr-o dată, Avem aripi, şi mâini avem, şi ochi, şi o inimă de veghe, undeva... Şi privire-de-privit mai presus de fire, Şi (ne) venim în întâmpinare, şi, mai ales, Ne iubim... Ne doare, tare ne doare şi ne apasă Clipa frumoasă, ziua de mâine, ziua de vară, Clipa fugară înspre care tânjim... Întrebări... Ce har al privirii tale M-a tămăduit, dintr-o dată, de toate Durerile ascunse în secreta-mi cetate ...de-am izbutit să vorbesc despre ele – numai cu tine – ca despre nişte plimbări cu taxiul, între viaţă şi moarte, ale unei persoane străine? Prin ce har al privirii tale Prăpăstiile negre ale trecutului meu S-au desprins, dintr-o dată, de mine? Şi s-au făcut abur, sau imponderabil cântec de leagăn, Sau altceva... Poate mărgăritar într-un colier fermecat


66

Purtat, la seratele din alt veac, De o domniţă tristă sau... nu ştiu de cine... Goblen matinal Înfruntând toate erorile veacului, A poposit, de-aseară, în podul palmei mele Un greier boem şi sprinţar. Nu ştiu dacă vine din grădina bunicii Sau din vreo altă, mult mai îndepărtată, Grădină-altar... Dar cântă, mântuit, în linia vieţii Din palma mea, A iubire cântă sau doineşte cuminte, Mărunta vietate-greier, Atunci când, prin sită deasă de oseminte, Lumina o caut, o văd şi o cern Sau poate o semăn şi-apoi o veghez, O sap, o plivesc şi o treier.

Anotimp fără nume Ooo! Tu ştii bine, iubitul meu, ziua aceea În care timpul s-a topit cu noi în veşnicii... Zi de tânără toamnă îndrăgostită, Gheişă sfiosă ori fecioară Dinspre soare-răsare venită. În trecerea ei învoaltă şi fină A şoptit ceva doar de ea ştiut... De nu s-au mai aşternut brumele În grădină. Am rămas amândoi, În joc ne-nceput, ne-sfârşit, Piese de fildeş: rege – tu, eu – regină, Levitând deasupra pieselor de abanos Răsturnate pe tabla de şah, Levitând deasupra pătratelor perfecte De întuneric şi lumină.

Poem domestic Atât de bine te aud Chiar şi atunci când cuvintele tac. Te aud... De când împreună răsar literele numelor noastre Până apun împreună, şi iarăşi răsar... Te aud atunci când scriu, când dorm, când visez, Când prepar viitoare amintire A mesei de prânz – şniţel de pui, cu varză călită, Sau, la micul dejun,

Amintire de cornuri proaspete şi cafea cu lapte... Oriunde ai fi, Bine ştiu, limpede aud, simt bătaia inimii tale, Seara, pe la nouă, dimineaţa – la şapte. Eşti aici, cu mine, mereu, şi nu m-ar mira Dacă, întâlnindu-ne încă o dată În viaţa asta sau în alte vieţi, Aş afla Că am scris, amândoi deodată, Aceleaşi poeme de iubire Pe frunţile îngândurate Ale aceloraşi dimineţi.

Visătoare, Galathea... Ce mâini frumoase ai, iubitul meu! Ce îndurerate cuvinte! Oare cum ar fi Dacă mâinile tale, într-o bună zi, Ar atinge lutul, trecătoare formă a Numelui meu? Şi l-ar plămădi, l-ar descânta, – mâinile tandre, cuvintele încete – Încă o dată şi încă o dată, pe îndelete, Până când făptura mea, toată, Fiinţă şi nume ale nesfârşitei iubiri Ar deveni... Germinaţie Ci, iată, acum, lăsându-se tăcerea În fagurii de ceară curată ai zilei, Îmi adun din văzduh respiraţia În ritualul poemului... Să-ţi spun, iubite, ce-am mai aflat, Ce-am mai visat între timp... Poate că tu ai uitat, poate că şi eu o să uit, Dar, neţărmurită şi vie, Iubirea noastră o să rămână... În memoria ploii, a pietrei, a vântului, În inima frunzei şi în broderia delicată A nervurilor ei, În memoria fulgerului care – cum însuţi spuneai – Din senin Ne-a furat astă-vară cuvintele, Podoabă pe fruntea cerului dorindu-le Sau – cine ştie?! – lumină de veghe În chilia unui însingurat serafim.


67

Stan BREBENEL

DRAGOSTEA DUREAZĂ TREI ANI

S-a demonstrat de-a lungul timpului că istoria este ciclică. La fel şi fenomenele ce au loc în Univers: naşterea, moartea, apariţia şi dispariţia corpurilor cereşti etc. De când societatea a evoluat, s-a demonstrat că şi alte elemente ale Universului sunt repetabile, mai ales acolo unde s-a încercat să se răspundă la cele mai interesante aspecte ale relaţiilor interumane de când există omul ca element important al Universului cognoscibil. Acest lucru încearcă să îl demonstreze şi Frédéric Beigbeder în romanul „Dragostea durează trei ani” apărut, în versiunea românească în anul 2011, la Editura Trei, în traducerea asigurată de Marie-Jeanne Vasiloiu. Romanul a apărut în anul 1997 cu titlul original „L’amour dure trois ans” la Editions Grasset & Fasquelle din Paris. Frédéric Beigbeder s-a născut în anul 1965 şi este licenţiat în marketing şi publicitate. Cărţile sale au fost traduse în numeroase ţări, ecranizate şi puse în scena unor prestigioase teatre. Completează fericit pe conaţionalii săi, Pascal Bruckner şi Marc Lévy, cu care formează un vârf de lance foarte penetrant al literaturii franceze actuale. Romanul „Dragostea durează trei ani” face parte dintr-un proiect mai amplu, fiind ultimul volum dintr-o trilogie ce a debutat cu „Memoriile unui tânăr ţicnit” şi a continuat cu „Shitter’s Club”. Dacă ar fi să rezumăm evenimentele trilogiei, nu am putea-o face mai bine decât autorul însuşi: „în primul volum mă îndrăgosteam, în al doilea mă însuram, în al treilea divorţam şi mă însuram din nou”. Romanul începe cu o afirmaţie sentenţioasă şi frustă, şocantă chiar, ce poate fi considerată, fraza respectivă, drept un aforism: „Dragostea este o bătălie pierdută dinainte”. Cei trei ani de dragoste din căsnicie sunt punctaţi foarte distinct de autor: un an de pasiune, un an de tandreţe şi un an de plictis, după care urmează divorţul. Legat de acest lucru, specialiştii ONU îi chestionează pe locuitorii din 62 de ţări ale lumii cu privire la divorţ. Persoanele chestionate, sute de milioane de oameni din 1947 până în prezent, au obiceiuri şi tradiţii diferite, profesii diferite, vorbesc limbi diferite, „cunosc un vârf al curbei divorţurilor exact după

trei ani”. Despărţirea are loc după aceeaşi veche reţetă: „ne-am lăsat aşa cum ne-am luat: fără să ştim de ce”. „Dragostea – susţine autorul şi nu avem cum să nu îi dăm dreptate – începe cu apă de trandafiri şi se termină cu lături”. Frédéric Beigbeder face o analiză minuţioasă a ceea ce înseamnă căsătoria în societatea franceză actuală, copiată pas cu pas de cea românească. Surprinde aspecte care sunt definitorii despre dezastrul din viaţa de cuplu, în care angoasele despre singurătate, despre tristeţe, despre dragoste, căsnicie, divorţ, fericire sau nefericire sunt prezente aproape permanent, după primii doi ani. El susţine că mariajul nu este pentru tine însuţi: „te însori ca să-ţi sâcâi prietenii sau ca să-ţi mulţumeşti părinţii” şi că „în ziua de azi, nouă nunţi fiţoase din zece nu sunt decât nişte paşi obligatorii, nişte ceremonii mondene...”. Autorul ştie reţeta succesului la public şi o foloseşte din plin – este doar specialist în publicitate – şi combină elemente atrăgătoare: autoironia de cea mai bună calitate şi, uneori, sarcasmul. Chiar dacă este un fin condeier nu se dă în lături de la vulgarităţi, pe care le auzim şi noi din ce în ce mai des la tot pasul, creionând în acest fel tabloul satiric al societăţii actuale. Cinismul lui Frédéric Beigbeder este ancorat în realitatea apropiată. După lectură poţi să-ţi pui numeroase întrebări, unele de genul: are el dreptate? Câţi dintre cititori se regăsesc în povestea (?) lui Frédéric? Triunghiul amoros, din ce în ce mai prezent în societatea „modernă” – ai fi „exclus” din ea dacă nu ai fi într-o asemenea ipostază – dintre Marc Marronier, Anne – superba lui soţie şi Alice, cea cu picioare lungi, se sfârşeşte după ce s-a consumat la intensitate maximă, intervenind divorţul de consoarta legală şi căsătoria cu amanta oficială. După căsătoria cu Alice, Marc filozofează: „Pentru ca dragostea să dureze, e de-ajuns să trăieşti în afara timpului. Cea care ucide dragostea e lumea mondenă”. Însă mesajul lui Frédéric Beigbeder este unul cât se poate de uman: oamenii să nu înceteze să iubească. Să iubească din şi cu toate puterile viaţa pentru că viaţa deschide inima către alte iubiri. Numai pentru acest singur mesaj, care răzbate dincolo de superficialităţile eroilor, cartea lui Frédéric merită citită, aprofundată şi avută mereu în atenţie. Sentimentul acesta minunat înalţă spiritul, numai ura îl dezumanizează.


68

Nicolai TĂICUŢU

Raftul cu cărți

Octavian Mihalcea, Poezii, Fundaţia

Culturală Antares, 2012, Galaţi, 71 p. Încerc mersul dincolo de simboluri. Încerc o personalizare a semnelor: O.M.- poet. Fac paşi printre poeme scurte, poeme-metaforă. Găsesc esenţe poetice, esenţe-metaforizate. Ex: fuga dimineţii/ pe ascuns/ e o vină din/ altă viaţă opusă//lângă chip/ din greşeală (Chip) sau pentru cărţile vecine/ închise aripi vechi/ auguste ploi/ rău vorbite// te rog/ primeşte în dar/ aceste rădăcini/ însângerate (Rădăcini). Şi dreptate are Constantin Ardeleanu: Cu a patra sa carte de poezie, poetul Octavian Mihalcea a scăpat de „Umbra lui trei” ştiind că „odată poţi să te ascunzi/ după casa luminii/ după ochiul stâng/ după flagel”. Dincolo de a fi citit sau comparat, el îşi doreşte, în sensul cel mai complex al tainei, să fie descoperit...

Octavian Mareş, Cântec de flaut – Flute

Song – Chant de flûte, Antologie de poeme HAIKU, Editura VICOVIA, 2012, Bacău 101 p. Transpunere în limba engleză: Clelia Ifrim, iar în limba franceză: Virginia Popescu şi Nicole Pottier. În prefaţa cărţii lui Octavian

Mareş, Clelia Ifrim face câteva precizări, din care am selectat: Poemele sale conţin un element de fond constant. Ele se bazează pe imaginea a două părţi care contrastează. Seishi Zamaguci, în cartea sa „Esenţa haiku-ului modern” sublinia ideea celor două părţi care fac un poem haiku. Două părţi, un întreg. Contrastul este un element fundamental în haiku şi Octavian Mareş mizează în cărţile sale pe tensiunea poetică generată de acesta. Ex: Chip în oglindă –/ o bătrână caută/ altă figură.

Florentin Popescu, Salonul cu portrete în

peniţă, Editura Bibliotheca,Târgovişte, 2012, 242 p. Cu un nou volum de evocări vine Florentin Popescu să completeze galeria de figuri ilustre ale literaturii şi culturii române. Autorul face o selecţie a aprecierilor critice la volumele anterioare. Ele sunt realizate de Liviu Grăsoiu, Dumitru Matală, Horia Gârbea, Ion Roşioru, George Coandă, Nicolae Havriliuc, Liviu Comşia, Titi Damian Ioan Adam şi Mariana Ionescu, de la care redăm un fragment: Florentin Popescu are un discurs fermecător, captivant, un ochi care distinge/ vede/ inventează culoarea personajelor, împinse uneori din impuls literar, până la limita broderiei rafinate şi stăruie asupra portretelor prin relatarea unui bun narator, cum sunt, de obicei, evocatorii de excepţie.

Titi Damian, Norul, Editgraph, Buzău,

2011, 388 p. Din referinţele critice de pe manşeta cărţii şi coperte a patra, semnate de Passionaria Stoicescu, Florentin Popescu, Geo Stroe, Gheorghe Istrate şi Radu Voinescu, pentru scurta prezentare am ales din cele ale ultimului semnatar: Norul încheie o trilogie începută cu Fagul şi continuată cu Umbra. Instaurarea şi „triumful” socialismului la sate, prin cooperativizarea forţată a agriculturii şi prin modificarea dramatică a vieţii ţăranilor erau temele centrale ale primelor romane. Aici avem spectacolul agoniei unui sistem aberant. Şi al unei mentalităţi profund pervertite,


69

aceea a „omului nou”. Tabloul are tuşe sumbre, culorile sunt folosite în nuanţele lor întunecate. Suntem în 1989, şi personajele negative din celelalte cărţi, „şapcaliii”, pierd, în cele din urmă, în faţa istoriei. Violul istoriei se plăteşte.

Diana Trandafir,

Poeme cu ceasuri şi flori, Editura Premier, 2012, Ploieşti, 113 p. Din selecţia referinţelor critice făcută de autoare sub titlul Din receptarea critică, întru scurta prezentare, am ales un fragment din cele semnate de Valeria Manta Tăicuţu, despre volumul Translucide: Lirismul concentrat pare a fi principala calitate a poemelor (...) În ciuda sobrietăţii afişate de discursul poetic, a lipsei de efuziuni lirice şi a predilecţiei pentru dezambiguizarea termenilor, Diana Trandafir reuşeşte să scrie o poezie a transparenţelor/ translucidităţilor, care-i trădează sensibilitatea, dramatismul trăirilor interioare şi viziunea, uneori amară, despre lume şi actul de creaţie. Alte referinţe sunt semnate de Constantin Călin, Radu Voinescu, Nicolae Tzone şi Silvia Munteanu.

Geo Galetaru, Calea spre lume, Editura

Eurostampa, Timişoara, 2012, 178 p. Cartea este structurată în două părţi: Memoria ca un câmp nepăsător şi Obiectele şi visarea. În prima parte, Geo Galetaru, ca exponent al poeziei (ploaie am fost) aduce înluminare şi curăţenie, pentru că poeţii sunt frumoşi, narcişi înveliţi în mantia versului. Iar cine arde/ pe dealurile melancoliei/ e veşnic ca iarba. În a doua parte a cărţii vin poeţii şi stârnesc zâmbete ironice într-o lume în care incertitudinea există în tot şi în toate, timpul, acelaşi tăiş sclipitor, împarte viaţa şi moartea şi aşteptarea e cât o secundă/ cât o viaţă de dincolo de tine... Poezia lui Geo Galetaru este un areal curat, unde metafora este pură, pentru că în fiecare dimineaţă se spală cu rouă pe faţă.

Tănase Dănăilă,

Surâsul spiritului – convorbiri elective - , Editura Axis Libri, 2012, Galaţi, 441 p. În Cuvânt înaintea unor taifasuri cu ştaif, Katia Nanu spune: Scriitori, şi mai ales poeţi, pentru care Tănase Dănăilă pare avea o tandră afecţiune, dar şi artişti, medici, preoţi, dascăli adevăraţi, adică profesori cu har şi înţelepciune, se perindă aşadar prin faţa cititorilor în volumul „Surâsul spiritului”, precum cretinii la spovedanie. (...) Tănase Dănăilă nu ia simple interviuri, de unde şi unele uşoare disproporţii între întrebări şi răspunsuri, ci discută pasionat cu cei aflaţi în faţa sa. Poeţii intervievaţi sunt: Liliana Ursu, Florina Zaharia, Paul Blaj, Paul Sân-Petru, Dumitru Pricop, Calistrat Costin, Leo Butnaru, Nicolae Mihai, Viorel Dinescu, Fatma Sadâc şi Mihai Merticaru.

Viorel Frîncu,

Consemnări publicistice – Articole. Comunicări. Studii, Editgraph, Buzău 2012, 206 p. În cuvântul de întâmpinare, scriitorul Dumitru Ion Dincă menţionează: În lucrarea de faţă, Viorel Frîncu convinge încă o dată, prin respectarea conceptelor şi tehnicilor profunde cu care operează pentru a releva adevărul, chiar şi cel ce s-a regăsit dincolo de pagina efemeră de ziar. Omul trebuie să respecte persoana care a fost, trecutul propriu, însă nu poate rămâne prizonierul lui, dar nici nu poate arunca sau da cu piciorul la o părticică din ceea ce a fost. Gazetarul a fost şi va rămâne o instituţie specială. Cuvântul lui poate disloca, atunci când nici nu te aştepţi, aluviunile cele mai tenebroase, mai ales cele care ţin de viaţa celor alături de care respiri şi te bucuri de lumină şi de libertate.


70

Reviste literare

a c t u a l i t a t e a l i t e r a r ă, anul VI, nr. 30, martie 2013, Lugoj Printr-o selecţie de scurte aprecieri făcute de Norman Manea, Nicolae Breban, Horia Gârbea şi... La Stampa, ne este prezentat noul roman al Doinei Ruşti, Mămică la două albăstrele. Marcel Fandarac vorbeşte despre o Carte cu măşti de Marian Dragomir, iar Remus V. Giorgioni prezintă o seamă de cărţi, dintre care amintim Astralia lui Horia Zilieru, Marianty a lui Mihai Antonescu şi A opta treaptă a lui Dan Floriţa-Seraciun. Poezia din acest număr e semnată de: Nicolae Silade, Aurel Pantea, Adam Puslojic, Hedir Al-chalabi, Patricia Lidia, Luminiţa Zaharia şi Alina Jahołkowska (traducere şi prezentare de Alexandru G. Şerban), iar proza aparţine lui Liviu Andrei, Livius Petru Bercea şi Mircea Anghel.

ARGEȘ, Serie nouă, Anul XIII (XLVIII),

nr. 3(369), martie 2013, Pitești Salutăm importanta pagină a lui Dumitru Augustin Doman Momente şi schiţe din Actualitatea literară. Tot DAD prezintă evenimentul editorial: Sznopsis de Nicolae Oprea, Lăcrimariu de Constantin Preda şi Bloop de Virgil Costiuc. Despre Nichita Stănescu – 80 scrie Adrian Alui Gheorghe (Despre poet, cu tandreţe), care pune la dispoziţie şi texte din carnete maro de Aurel Dumitraşcu. Cronica întârziată a lui Nicolae Oprea se referă la cartea lui Eugen Simion, Timpul trăirii, timpul mărturisirii..., Constantin Cubleşan comentează Literatura română sub comunism de Eugen Negrici, iar Ioan Lascu se opreşte asupra romanului Tratament fabulatoriu de Mircea Nedelciu. Ştefan Ion Ghilimescu face cronică literară cărţii lui Mihai Stan, Paradis. Ieşirea din Paradis. Magda Grigore e prezentă cu eseul Cuvântul şi tăcerea, iar Leo Butnaru continuă jurnalul: De la Arca lui Noe – la Arca Poeziei – VII (Jurnal de Armenia. 18-28 octombrie 2011). Semnează poezie: Florina Isache, Valeria Manta Tăicuţu, Diana Corcan şi Mihai Amaradia.

a t e n e u, Anul 50 (serie nouă), nr.3 (523),

martie 2013, Bacău. Cred că la realizarea acestui număr, şi aşa se cuvine în martie, prioritate au avut femeile. Astfel că le vom evidenţia şi noi. Carmen Mihalache scrie cronica teatrală - Prospeţime şi vivacitate, marca TT, dar şi cronica de expoziţie – Ion Văsâi, semne şi sensuri, Nataşa Maxim face comentariul Cioran – Cine urmează la jupuit?,

Tincuţa Racheru face aprecieri critice aspra cărţii Filosofia primelor secole creştine de Gheorghe Vlăduţescu. Eseuri semnează: Gabriela Gîrmacea (Nora Iuga ne invită la Montrouge, la petrecere) şi Elena Ciobanu (De ce n-a iubit-o Harold Bloom pe Sylvia Plath). Cronică de expoziţie semnează şi Violeta Savu – Turnul spaimelor Sylviei Plath şi artistul Ion Mihalache, un stalker de eros. Tot o cronică de concert – Triluri de virtuoz şi una de expoziţie – Trei mărţişoare la Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” semnează Ozana Kalmuski Zarea, respectiv Viorica Băluţă. Iar Antonia Gîrmacea este prezentă cu o cronică de film. Poezia e prezentă prin Raluca Blezniuc, iar proza prin Lucia Olaru Nenati. Un Tablou cu Surorile Brontë, pagini din jurnalul cultural al Doinei Cernica, încheie acest număr de revistă.

B a n a t, Anul X, nr. (109), ianuarie 2013,

Lugoj Adriana Weimer ne informează despre inaugurarea Institutului Cultural Român, Filiala Banat – Crişana (Arad, 24 ianuarie 2013), despre lansarea cărţii Interculturalitatea bănăţeană de Victor Neumann (Lugoj, 18 ianuarie 2013) şi despre dubla lansare de carte (de poezie): Medi, cu ochiul sticlos de Marius Ghilezan şi Tulpina mea nevăzută/ My Unseem Stem de George Lână. Remarcăm eseul Daimonul eminescian: Condiţia geniului, precum şi însemnările făcute de Monica Rohan despre poemele lui Alexandru Ruja din volumul Amintiri despre ţărani, cronica literară făcută de Alexandru Moraru la volumul Vineri e ziua noastră de plâns de Dumitru Oprişor şi comentariul critic scris de Olimpia Berca despre romanul Dascălii, dascălii de Marian Drumur.

Bucureştiul literar şi artistic, Anul III, nr.4

(19), aprilie 2013 (...) Şi mai credem că literatura română a ultimilor cincizeci de ani rămâne încă fracturată prin lipsa ediţiilor din scriitorii diasporei, prin lipsa monografiilor, a studiilor de istorie literară privind domeniul... Am citat din editorialul lui Florentin Popescu, Exil, diasporă, fracturi culturale. Comemorarea lui V. Voiculescu (50 de ani de la moarte) este marcată prin 11 sonete din Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară. Apoi, la rubrica retrospective literare sunt prezenţi, cu câte un fragment de proză sau cu câte o poezie, reprezentanţii Generaţiei `60: Ştefan Bănulescu (Drum în câmpie), Sorin Titel (Copacul), Anghel Dumbrăveanu (Fluviile visează oceanul), Gabriela


71

Melinescu (Ceremonie de iarnă), Constanţa Buzea (De pe pământ), Gheorghe Istrate (Măştile somnului), Grigore Hagiu (Autoportret în august), Horia Zilieru (Florile cornului tânăr), Ion Alexandru (Cum să vă spun), Marius Robescu (Ninge la izvoare) şi Nichita Stănescu.

Cafeneaua literară, Anul XI, nr.3/122,

martie 2013, Pitești. La Ancheta Cafenelei – Poezia postmodernă răspund: Alexandru Petria (Poezia postmodernistă, ceferistă sau cu pană în fund), Radu Ulmeanu (Poezia postmodernă românească propriu-zisă e sută la sută artificioasă, deci o poezie minoră), Horia Dulvac (Asistăm, în fond, la ceea ce s-a numit o „ideologie victorioasă” a marginaliilor) şi Viorel Tăutan (Poezia postmodernă – o dispută, deocamdată). Invitatele Clubului Cafeneaua literară sunt: copilul minune Denisa Lepădatu (Virgil Diaconu ştie ce spune!) şi Ani Bradea. Adrian Dinu Rachieru continuă profilul Sadoveanu, un scriitor „reeducat”? (II), iar Paul Aretzu face un comentariu critic asupra cărţii lui Florian Stanciu, Pe căile lui Hypnos – pagini scrise cu vise. Aprecieri critice la cartea lui Paul Vinicius, Liniştea de dinaintea liniştei, Gheorghe Grigurcu. Liliana Rus deschide fereastra la Un magazin al poeziei postmoderne..., iar Virgil Diaconu închide... acest număr al revistei cu Epimenides, spiritul de după somn.

Citadela, Anul VII, nr. 1-2-3 (51-53), ian.-

mart. 2013, Satu Mare Cităm din editorialul lui Felician Pop, Pe o geană de senin: Atunci când dorea să-şi dureze un lăcaş, oşanul dădea drumul la vacă pe un câmp şi acolo unde animalul se aşeza, omul bătea repede ţăruşul şi se apuca de construit. Era limpede că un astfel de loc era încărcat cu energie pozitivă. Remarcăm eseurile: Centenarul naşterii sculptorului Vida Gheza – artist de talie europeană de Daniela Ciută, Vechi tipărituri din Anvers în colecţiile Bibliotecii Judeţene Satu Mare de Marta Cordea şi Democraţia de azi – o nouă cotitură lingvistică de Daniela Gîfu. Cronicile literare sunt semnate de Ion Roşioru (Despărţirea de Eminescu? de A.D. Rachieru), Grigore Codrescu (Mladă romantică de Geta Stan-Palade) şi Traian Gh. Cristea (Taina supremelor ceasuri de Camelia Manuela Sava); poezie este semnată de Vasile Mic, Aurel Pop şi Petru Scutelnicu, iar proza - semnată de Mark Voinescu şi Loredana Alexandrina Ştirbu.

DACIA LITERARĂ, Anul XXIV (serie

nouă din 1990), nr.114-115 (3-4/ martie-aprilie 2013), Iaşi. Din capul locului remarcăm comentariile critice la poezia lui Ion Stratan şi Emilian Galaicu-Păun făcute de Ioan Holban (Cântece pentru eroii civilizatori) şi Vlad Zbârciog (Emilian Galaicu-Păun şi dimensiunile poetico-estetice ale „mitului personal”. Din Chestionarul cu accente ludice (formulat de Lucian Vasiliu) am selectat răspunsurile, la întrebarea Ce faceţi într-o zi în care nu scrieţi?, date, de astă dată, de Paul Aretzu: Într-o zi în care nu scriu sau nu citesc îmi plâng timpul, mă simt vinovat de inutilitate. Încerc, măcar, să-mi fac un proiect în minte. Scrisul a devenit o a doua natură. Când nu scriu, este o a doua natură moartă. Mircea A. Diaconu: Într-o zi în care nu scriu – îmi supravieţuiesc. Dar cel mai adesea transcriu, aşa că mimez des scrierea. Mă poartă fascinaţia prin tot felul de lumi. Nicolae Prelipceanu: Trăiesc .Eugen Simion: Este o zi ratată. O zi în care nu mă simt bine... Am sentimentul că „chiulesc” la ora de viaţă care, în acest caz, se confundă cu ora de literatură.

Fereastra, Anul X, nr. 3 (75), martie 2013,

Mizil Lucian Mănăilescu ne invită la posibila/ imposibila aniversare: 80 de ani de la naşterea POETULUI. Participă: Nichita cu multă poezie, Ioan Grigorescu, Ana Blandiana, Ştefan Augustin Doinaş, Marin Mincu şi Adam Puslojic. Arheologie blândă este excepţionala carte a lui Petre Stoica recuperată de la anticariat, şi pentru noi, de Lucian Mănăilescu, iar Emil Niculescu se întreabă în cronica la volumul Pulberea, praful şi revoluţia, Octavian Soviany, poet proclet – Ultimul? În vitrina cu cărţi întâlnim cronicile literare semnate de: Florin Ursuleanu (Radiografia unei zile de mai de Cristian Meleşteu), Ioan Dumitru Denciu (Laudate Dominum de Valeria Manta Tăicuţu) şi Cristina Bîndiu (Noi, doamnă doctor, când o să murim? de Ileana Vulpescu). Mai găsim – Nicolai Tăicuţu, În dialog cu Lucian Mănăilescu, despre cum crapă piatra de emoţie. Poetul lunii martie este Virgil Diaconu. Tot poezie semnează: Ani Bradea, Silvia Bitere şi Călin Derzelea.

H e l i s, anul XI, nr.3 (119), martie 2013,

Slobozia Titi Damian face aprecieri critice amintirilor lui Marian Ştefan din cartea Nucul de la vie. Alexandru Bulandra continuă prezentarea eseului Iov, Socrate şi Divinitatea, iar Lili Balcan – Momente din viaţa oamenilor simpli de provincie


72

de ieri şi de azi. Gheorghe Dobre este prezent cu poemul-dramatic Prometeu, căruia, ne face plăcere, îi trecem în revistă personajele, în ordinea intrării în scenă: Oglindă, Zeus, Prometeu, Înţeleptul, Pandora, Curiozitatea, Patima, Hoţia, Plăcerea, Boala, Invidia, Uitarea, Speranţa, Nebunul. Mai semnează poezie: Petru Botezatu, Marius Stan, Dan Elias, Ilie Comăniţa. Iar proză: Florentina Loredana Dalian, F. M. Ciocea şi I. Neşu. Suplimentul voios de stână, Oaia literară, realizat de Dobre şi Loredana, are o ripostă din partea lui Florin Ciocea. Iar Conspiraţia cu Poezii zgubilitice şi parodii fistichii e susţinută de Marian Mocanu (fost Ştefan), Adrian Bucurescu şi Florian Abel.

Oglinda literară, anul XII, nr. 135, martie

2013, Focşani. În editorialul portocala de plastic Ştefania Oproescu îi deplânge pe artiştii compromişi, inclusiv scriitori, uitând, se pare, de dictonul, în vogă astăzi: Banii n-aduc fericirea, dar o întreţin. La aniversarea sa, 85 de ani, Radu Cârneci face colegiale aprecieri vizavi de poezia-experiment semnată de Petru Solonaru (Tetraion). Gheorghe Neagu prezintă volumul Cronici aleatorii de Julieta Carmen Pendefunda: (...) Cred că autoarea aduce un plus de vigoare dar mai ales un aer proaspăt în hrubele criticii contemporane... Titi Damian este prezent cu cronica literară: Laudate Dominum de Valeria Manta Tăicuţu sau izbânda limbii române prin rugăciunea poetică, iar Ion Lazu îşi continuă odiseea plăcilor memoriale. De remarcat, de asemenea, eseul realizat de Livia-Diana Plopeanu: Imaginea femeii în Noul Cinema Românesc.

P l u m b, anul IX, nr. 72,martie 2013,

Bacău. Însemnările unui cititor incomod, acesta fiind Grigore Codrescu, sunt continuate tot vizavi de „România istoricului Lucian Boia”. Tot atitudine ia Gheorghe Drăgan, prin comentariul său Internetul pavat cu bune intenţii (I). Aprecieri critice fac: Grigore Codrescu (Despărţirea de Eminescu? de Adrian Dinu Rachieru), Nicolae Ciobanu (Şansa ultimei clipe de Mărioara Popovici), Mihai Batog-Bujeniţă (Învaţă-mă să trăiesc de Medelaine Davidsohn), Ioan Neacşu (Eternitatea – poezie de Nicolas Andronesco), Vasile Larco (Aproape de rug de Ioan V. Maftei-Buhăieşti), Dan Movileanu (De ce plâng fluturii în fa minor de Eleonora Stamate). Dumitru Brăneanu scrie eseul De la un gând la altul. Poezia acestui număr este asigurată de Virgil Diaconu, Dumitru Ifrim, Alexandru Dumitru, Mihaela Băbuşanu

Amalanci, iar proza de Violeta Urdă şi Ovidiu Bufnilă.

Revista Nouă, Anul X, nr. 1 (74)/ 2013,

Câmpina. La Ancheta Revista Nouă: Credeţi că există caracteristici relevante care se disting între o scriitură masculină şi o scriitură feminină? Dacă da, care sunt acestea? Dacă nu, cum s-ar explica absenţa unei diferenţieri, în viziunea domniei voastre? participă: Theodor Codreanu (Principalul criteriu de evaluare a literaturii să fie cel estetic), Christian Crăciun (Ţinute şi Ţinuturi unisex), Florin Dochia (Câte ceva despre dominata dominantă) şi C. Trandafir (Discuţia continuă). Dintre eseurile din acest număr amintim: B. P. Hasdeu – monstrum eruditionis de Oana Merca, Spiritul postmodern eminescian de Maria Băran, Din istoria optzeciştilor – Matei Vişniec de Ana-Maria Constantin, Procesul absurdului la Kafka de Elena-Corina Cernica şi cronicile literare semnate de Valeria Manta Tăicuţu (Capul cu păsări de Laurenţiu-Ciprian Tudor) şi Monica Mureşan (Octavian Mihalcea – tensiuni lirice într-un peisaj cu idei).

Vatra veche, serie veche nouă, anul V, nr.4

(52), martie 2013, Târgu Mureş În prima parte a acestui număr al revistei se fac ample referiri la o nouă carte – De la Siliştea-Gumeşti la „cheia” Rosetti. Dicţionarul personajelor lui Marin Preda şi la Nichita Stănescu – 80 de ani de la naştere. Despre noua carte comentariile sunt făcute de Petre Isachi (Despre mitografia personajului predist), Luminiţa Cornea („Minunata relaţie" dintre om şi lume) şi Corneliu Vasile (Dicţionarul personajelor lui Marin Preda). Iar despre POET au scris: Valentin Marica – Nichita Stănescu – respirări critice, Tănasă Valeriu – Nichita Stănescu (o sărbătoare a poeziei româneşti), Adrian Alui Gheorghe – Duhul lui Nichita Stănescu mi-a plătit un bilet de tren, Mariana Cristescu – De la Nichita la Marcel Naste şi apoi şi Daniela Mariano – Nichita Stănescu în actualitate transoceanică.

Râmnic, mon amour!

Cu mult înainte de micul dejun la care Kaufland cel voinic avea să înghită plăcinta

vrânceană cu miros de colivă, Parcele, croitoresele şi supusele ghinionului (zic unii că şi ghinioiului, dar acesta e alt basm!) apucaseră deja să taie câş valuri-valuri din stamba tranziţiei, cea cu floricele, cercuri-cerculeţe, buline şi tigheluri patriotice. Nici măcar feţii-frumoşi de pe culoarele bugetului local de-atunci, în ciuda epoleţilor care li se vedeau şi pe umărul gol, n-au prins de veste că maşinile de cusut, tiparele, modelele etc. urmau să ia drumul pribegiei mioritice, deşi protestele spontane din 95, lehamitea directorilor, spălarea pe mâini şi trimiterea de la Ana la Caiafa ar fi putut fi considerate semne clare ale vânzării ce avea să trimită în şomaj circa 2300 de suflete.

Din presa locală, nu cine ştie ce obişnuită să ajungă la măduvă, mulţumită fiind ea cu admirarea ambalajului în care se livrează osul de ros, punem pe tavă iubitului cetitor un necrolog al Fabricii de Confecţii, din care, printre lacrimi şi suspine, aflam cu toţii că „După 1990, au urmat ani dificili, în care fabrica râmniceană a fost nevoită să răzbată pe piaţa concurenţială, dominată din ce în ce mai mult de societăţi private. S-a apelat chiar la o strategie, aceea de a include fabrica într-un Grup Industrial al Armatei, până într-o zi, când angajaţii au organizat un protest spontan, în anul 1995, împotriva conducerii societăţii de la acea dată. Sindicaliştii nu l-au mai primit pe directorul general în unitate iar, ca răspuns, conducerea Grupului Industrial al Armatei a decis să lase fabrica pe dinafară, fiind nevoită să-şi ia destinul în propriile mâini. După două încercări de privatizare nereuşite, în anul 2004, Sorste S.A. Focşani a reuşit contra sumei de 1,9 milioane de Euro să cumpere fabrica de la AVAS. Patron peste Confecţia Râmnicu Sărat a devenit astfel afaceristul vrâncean Sorina Plăcintă, nume de care avea să se lege ulterior dispariţia fizică a celei mai mari fabrici de confecţii din judeţul Buzău. A urmat o perioadă tulbure pentru angajaţii societăţii, presărată cu restructurări de posturi, desfiinţări de servicii şi reduceri de personal Patroana a decis spre finele anilor 2000 să transfere oameni şi utilaje la punctul de lucru din Focşani. Voci ale sindicatului s-au mai făcut auzite din când în când, făcând ca informaţii despre situaţia muncitorilor din fabrică să ajungă în presă. Ulterior, un deputat PRM, Mircea Costache, a făcut o interpelare către Gheorghe Barbu, ministrul Muncii şi Solidarităţii Sociale de la acea vreme: Le interzic drepturile sindicale, refuză încheierea contractului colectiv de muncă, nu le plătesc orele suplimentare prestate în timpul săptămânii, precum şi sâmbăta ori duminica, îi închid în hale obligându-i să stea după program până când doresc ei să le deschidă uşile, îi plătesc batjocoritor de prost. Se fac presiuni pentru retragerea lor din sindicat, ajungându-se la 460 de sindicalişti, din o mie de angajaţi, afirma deputatul Mircea Costache. I s-a răspuns cu un control ITM Vrancea, în urma căruia nu a reieşit vreo neregulă. Sfârşitul fabricii Confecţia Râmnicu Sărat a venit în 2009. În decembrie 2007, fabrica de Confecţii Râmnicu Sărat a fuzionat cu Sorste S.A. Focşani, la porţile societăţii apărând sigla Sorste. După doi ani, pe 10 ianuarie 2009, a ajuns în fabrică vestea că 15 ianuarie va fi ultima zi de muncă a salariaţilor, în locaţia din Râmnicu Sărat. Patronii din Focşani au decis să renunţe la terenul şi construcţiile vechii fabrici, în favoarea unui lanţ de supermarketuri”.

Şi, uite-aşa, pe când Fabrica de Confecţii murea liniştită şi sub interdicţie de resuscitare, ateliere tot mai mici şi tot mai vesele au prins să roadă liniştea târgului în două-trei schimburi, pe lefuri mici şi muncă multă, întru prosperitatea patronilor iubitori de macaroane şi pizza cu ciuperci.

Valeria M.T.

Documents

Spatii culturale 27/ 2013