S COALA NATIONALA DE STUDII POLITICE SI ADMINISTRATIVE

FACULTATEA DE ADMINISTRATIE PUBLICA

STATUL S I ADMINISTRATIA PUBLICA ÎN SOCIETATEA MODERNA

- Suport de curs -

Prof. univ. dr. Ioan VIDA

BUCURESTI

1

2

MODULUL 1 : NOTIUNI GENERALE DESPRE STAT S I DREPT .....................................................8

§ 1. Consideratii generale ......................................................................................................................8

§ 2. Obiectul Teoriei Generale a dreptului .........................................................................................11

§ 3. Teoria Generala a Dreptului si stiintele juridice particulare.........................................................13

MODULUL 2 : NORMA JURIDICA .....................................................................................................15

§ 1. Definitia si trasaturile normei juridice ..........................................................................................15

§ 2. Structura normei juridice. .............................................................................................................17

§ 3. Clasificarea normelor juridice ......................................................................................................20

§ 4. Actiunea normei juridice în timp, în spatiu s i asupra persoanelor ...............................................22

2. Ies irea din vigoare a normei juridice ...........................................................................................27

3. Caracterul activ al normei juridice ..............................................................................................33

MODULUL 3 : IZVOARELE DREPTULUI.......................................................................................... 38

§ 1. Izvoarele reale ale dreptului..........................................................................................................38

§ 2. Izvoarele formale ale dreptului.....................................................................................................43

A. Legile constitutionale..................................................................................................................51

B. Legile organice............................................................................................................................52

C. Legile ordinare ............................................................................................................................55

D. Alte categorii de legi...................................................................................................................56

MODULUL 4 : SISTEMUL DREPTULUI ............................................................................................ 58

§ 1. Institutia juridica. Ramura de drept ..............................................................................................58

§ 2. Sistemul legislatiei........................................................................................................................60

§ 3. Sistematizarea legislatiei ..............................................................................................................60

MODULUL 5 : REALIZAREA DREPTULUI ....................................................................................... 70

§ 1. Conceptul realizarii dreptului .......................................................................................................70

§ 2. Aplicarea dreptului .......................................................................................................................71

MODULUL 6 : INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE............................................................. 75

§ 1. Felurile interpretarii dreptului......................................................................................................75

§ 2. Metodele interpretarii dreptului...................................................................................................76

MODULUL 7 : RAPORTUL JURIDIC.................................................................................................. 82

§ 1. Definitia si trasaturile raportului juridic ......................................................................................82

§ 2. Elementele structurale ale raportului juridic.................................................................................84

3

Informat ii generale

• Date de identificare a cursului

Cursul „ Statul si adminiostratia publica în societatea moderna ” se adreseaza studentilor din anul I ai

programului de studii universitare de licenta, învatamânt la distanta, al Facultatii de Administratie

Publica din cadrul SNSPA.

Date de contact ale titularului de curs: Date de identificare curs

si contact tutori: Nume: Prof.univ.dr. Ioan VIDA

Telefon : 021/318 08 97 Curs: Statul si

E-mail : ioan.vida@ccr.ro adminiostratia publica în

Consultatii: marti, orele 16-18, sediul societatea moderna

Facultatii Anul, Semestrul: anul I,

sem. I

Tipul cursului: obligatoriu

• Conditionari s i cunostinte prerechizite

Data fiind sustinerea acestui curs în semestrul I, anul I din programul de studii universitare de licenta

ID, pentru o mai buna întelegere a notiunilor ce sunt prezentate, se recomanda parcurgerea unei

bibliografii minimale din domeniul dreptului constitutional si institutiilor publice s i relationarea

fireasca cu alte discipline, cum ar fi: Bazele constitutionale ale administratiei publice, Drept civil .

• Descrierea cursului

Cursul de Statul si adminiostratia publica în societatea moderna pentru studentii anului I ai

programului de studii universitare de licenta , învatamânt la distanta , are drept obiectiv general:

familiarizarea cu principalele notiuni ale teoriei generale a dreptului, conceptele, categoriile, principiile

s i notiunile esentiale în baza carora dreptul poate fi gândit si explicat, precum: dreptul, norma juridica,

izvorul de drept, raportul juridic etc. Prezentarea notiunilor si conceptelor este realizata printr-o

abordare sintetico-analitica si în acelasi timp, complementara, fata de celelalte discipline juridice,

studiate, în paralel, în semestrul I al anului I. Prezentul curs îsi propune asadar, însusirea de catre

studenti, din perspectiva formarii lor ca viitori functionari publici, a institutiilor fundamentale ale

teoriei generale a dreptului.

4

• Organizarea temelor în cadrul cursului

Cursul este structurat în sapte module, care trateaza notiunile si conceptele fundamentale ale teoriei

generale a dreptului, ca disciplina fundamentala care pune bazele necesare studierii tuturor celorlalte

discipline juridice. Modulele faciliteaza întelegerea, atât din punct de vedere teoretic, cât si practic a

notiunilor de baza, cu ajutorul consultarii regulate a bibliografiei minimale recomandate.

• Formatul si tipul activitatilor implicate de curs

Cursul de Statul si adminiostratia publica în societatea moderna este structurat în cele sapte module,

dupa cum am mai precizat, si este unul interactiv bazat pe de-o parte, pe prezentarea notiunilor si

conceptelor în cadrul întâlnirilor prevazute în calendarul activitatilor, iar pe de alta parte, pe munca

individuala a studentilor. De asemenea, consultatiile reprezinta o alta forma de sprijin a studentilor în

procesul de învatare activa, prin participarea la discutii pe tematica specifica cursului sau cu privire la

realizarea lucrarilor de verificare.

• Materiale bibliografice obligatorii

Sursele bibliografice sunt stabilite astfel încât sa ofere posibilitatea întelegerii cu mai multa usurinta a

temelor abordate si sunt atât, referinte bibliografice obligatorii, cât si facultative.

Recomandam ur matoarele materiale bibliografice obligatorii:

Nicolae Popa, Teoria generala a dreptului , editia a II-a, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2005.

Dan Claudiu Danisor, Ion Dogaru, Gheorghe Danisor, Teoria generala a dreptului , Editura

C.h.Beck, Bucures ti, 2006.

De asemenea, la finalul fiecarui modul, se vor regasi trimiteri bibliografice facultative, pe care studentii

le pot consulta pentru completarea cunostintelor sau în vederea realizarii lucrarilor de verificare.

• Calendar al cursului

Pe parcursul semestrului I la aceasta disciplina sunt programate doua întâlniri cu studentii, în vederea

solutionarii eventualelor nelamuriri legate de continutul temelor. De asemenea, în cadrul întâlnirilor,

studentii pot sa solciite titularului de curs sau tutorilor sprijin pentru pregatirea lucrarilor de verificare,

în calendarul disciplinei, regasindu-se termenele la care trebuie transmise aceste lucrari, aferente

modulelor.

• Politica de evaluare si notare

5

Evaluarea finala se va realiza pe baza unui examen scris, sinteza (2 subiecte) desfasurat în sesiunea de

examene. Nota finala se va compunde din: testul sinteza (60%, adica 6 puncte) si aprecierea celor patru

lucrari de evaluare (40%, adica 4 puncte). Lucrarile de verificare vor fi transmise titularului de curs sau

tutorelui, conform graficului stabilit în calendarul disciplinei.

• Elemente de deontologie academica

Urmatoarele aspecte vor fi luate în considerare:

Studentii ale caror lucrari se dovedesc a fi plagiate nu vor fi acceptati la examinarea finala.

Orice tentativa de frauda sau frauda propriu-zisa depistata îe parcursul examinarii finale va fi

sanctionata prin nepromovarea examenului sau alte tipuri de sanctiuni, conform pozitiei

Facultatii de Administratie Publica în ceea ce priveste combaterea si sanctionarea drastica a

furtului ori a sustinerii incorecte a examenului, prin utilizarea oricaror forme de fraudare.

Rezultatele finale vor fi puse la dispozitia studentilor, prin afisarea lor în clasa virtuala.

• Studentii cu dizabilitati

Una din prioritatile noastre o reprezinta asigurarea accesului egal al tuturor studentilor la activiatile de

predare-învatare, precum si la cele de evaluare. În vederea acordarii de sanse egale tuturor cursantilor,

indiferent de nevoile speciale ale acestora, titularul de curs îsi manifesta disponibilitatea de a adapta

continutul, metodele de transmitere a informatiilor, precum si modalitatile de evaluare, atunci când se

impune.

• Strategii de studiu recomandate

Pentru a obtine rezultante performante, se recomanda studentilor parcurgerea fiecarui modul si

rezolvarea în termen a lucrarilor de verificare, participarea la cele doua întâlniri, studierea bibliografiei

minimale si o planificare atenta a studiului individual.

I. Suportul de curs propriu-zis:

• Organizarea modulelor : Cursul este organizat pe 7 module distincte, dupa cum urmeaza:

MODUL 1

Teoria generala a dreptului în sistemul stiintelor juridice

§ 1. Consideratii generale

§ 2. Obiectul Teoriei generale a dreptului

§ 3. Teoria generala a dreptului si stiintele juridice particulare

6

MODUL 2

Norma juridica

§ 1. Definitia si trasaturile normei juridice

§ 2. Structura normei juridice

§ 3. Clasificarea normelor juridice

§ 4. Actiunea normei juridice în timp, în spatiu s i asupra persoanelor

MODUL 3

Izvoarele dreptului

§ 1. Izvoarele reale ale dreptului

§ 2. Izvoarele formale ale dreptului

MODUL 4

Sistemul dreptului

§ 1. Institutia juridica. Ramura de drept

§ 2. Sistemul legislatiei

§ 3. Sistematizarea legislatiei

MODUL 5

Realizarea dreptului

§ 1. Conceptul realizarii dreptului

§ 2. Aplicarea dreptului

MODUL 6

Interpretarea dreptului

§ 1. Felurile interpretarii dreptului

§ 2. Metodele interpretarii normelor juridice

MODUL 7

Raportul juridic

§ 1. Definitia si trasaturile raportului juridic

§ 2. Elementele structurale ale raportului juridic: Subiectele raportului juridic

§ 3. Continutul

§ 4. Obiectul

7

MODULUL 1 : NOTIUNI GENERALE DESPRE STAT SI DREPT

Scopul modulului: familiarizarea studentilor cu notiunile de baza ale studierii teoeriei generale a

dreptului.

Obiectivele propuse: La finalul acestui modul, studentii trebuie sa:

Sa defineasca conceptele de stat s i drept

Sa precizeze obiectul de studiu al teoriei generale a dreptului

Sa argumenteze locul teoriei generale a dreptului în sistemul stiintelor juridice

§ 1. Consideratii generale

În rândul disciplinelor juridice, Teoria generala a dreptului are o aparitie de data relativ

recenta. Pâna la aparitia acestei discipline stiintifice, problematica teoriei dreptului era abordata de 1

stiintele privitoare la ramurile sale, fiecare disciplina facând, în introducere, o adevarata teorie a

normativitatii juridice din respectiva ramura de drept.

În anul 1934, Hans Kelsen publica Teoria pura a dreptului (Reine Rechtslehre), în anul

1951 apare în Franta lucrarea lui P.Roubier, Théorie générale du droit; la Bruxelles apare în 1948,

lucrarea lui J.Hapsert, Théorie générale du droit. Acestora li se adauga alte asemenea lucrari, scrise de

Jean Dabin, F.Friedman, J.L.Bergel etc.

Teoria generala a dreptului este o disciplina necesara în studierea dreptului, ea ofera o

introducere generala în problematica dreptului, fara de care studiul stiintelor particulare ale dreptului nu

ar fi posibil si nu ar asigura studentului o viziune de ansamblu asupra fenomenului juridic.

Studierea Teoriei generale a dreptului este un imperativ care se impune si în ideea asigurarii

crearii si aplicarii dreptului, a receptarii dreptului international în dreptul intern si a gasirii cailor prin

care statul român poate contribui la armonizarea dreptului intern cu dreptul international, inclusiv prin

instituirea unor tehnici de control asupra introducerii dreptului comunitar în dreptul intern. Din acest

punct de vedere, o teorie a dreptului, astazi, nu poate face abstractie de ceea ce reprezinta dreptul în

ansamblul sau, în conditiile în care el trebuie sa integreze în continutul sau tot mai multe prevederi ale

dreptului international, iar în viitor, sa accepte prevederile dreptului comunitar, în conditiile în care

1 Su rsele primare ale Teoriei Generale a Dreptului au radacini seculare. În anul 1275 Wilhelm Durantes publica "Speculum

juris", prima lucrare în care analiza dreptului este facuta din punct de vedere enciclopedic. Dar despre o veritabila trecere

. de la Enciclopedia Dreptului la Teoria Generala a Dreptului se realizeaza abia în sec.XX

8

România va deveni membra a Uniunii Europene. Esenta acestor trasaturi, preponderent economice si

politice, nu poate sa nu se reflecte în spatiul actiunii dreptului, continutul acestuia urmând a fi adaptat

la imperativele asimilarii dreptului comunitar, prin suprematia reglementarilor sale în raport cu

reglementarile interne si prin integrarea ex oficio a regulamentelor si directivelor în dreptul intern. 2

Cu alte cuvinte, Teoria Generala a Dreptului trebuie sa ofere o viziune generala asupra

fenomenului juridic, ea trebuie sa constituie pentru cel care studiaza dreptul un cadru national menit sa

asigure trecerea de la general la particular în studiul de caz s i sa revalorifice datele realitatii dreptului si

ale practicii juridice în procesul elaborarii si aplicarii dreptului.

Pornind de la aceste obiective, este necesar sa precizam, înainte de toate, obiectul Teoriei

Generale a Dreptului. Pentru a proceda la un asemenea demers este necesar sa definim principalele

concepte cu care operam. Se impune, astfel, sa aratam ca utilizarea cuvântului drept este facuta în doua

sensuri: unul extrajuridic si altul juridic.

Utilizarea cuvântului "drept" în limbaj extrajuridic are în mod preponderent o valoare etica,

el fiind folosit pentru a desemna o anumita apreciere asupra conduitei umane. Atunci când oamenii

spun ca o sanctiune este dreapta sau când apreciaza ca o judecata este dreapta ori când atribuie unui

judecator calificativul "drept", ei utilizeaza adjectivul drept si variantele sale pentru a evalua din punct

de vedere moral un om, un comportament sau o stare de fapt.

Spre deosebire de aceasta semnificatie comuna a cuvântului drept, pe plan juridic asistam la

trecerea de la cuvânt la concept, asistam la trecerea substantivului drept în concept juridic, apt de a

dobândi sensuri distincte, care acopera realitati de sine statatoare. Astfel, din punct de vedere juridic,

termenul drept este utilizat pentru a desemna dreptul obiectiv, dreptul pozitiv, dreptul subiectiv, dreptul

natural, dreptul intern, dreptul international sau stiinta dreptului.

1. Prin drept obiectiv vom întelege ansamblul normelor juridice emise într-o societate data. În

viziunea lui Jean-Louis Bergel, dreptul obiectiv reprezinta ansamblul regulilor care reglementeaza viata

sociala s i a caror respectare este garantata de puterea publica. 3

2. Dreptul pozitiv este o parte componenta a dreptului obiectiv si el cuprinde totalitatea

normelor juridice care sunt în vigoare la un moment dat într-o anumita societate. Dreptul pozitiv,

împreuna cu partea pasiva a legislatiei dintr-o anumita societate, respectiv cu acele norme juridice care

si-au încetat aplicabilitatea, fie datorita abrogarii, fie datorita caderii în desuetudine, formeaza dreptul

obiectiv. 4

2 A se vedea Jéan-Louis Bergel, Théorie Générale du Droit, edition , Dalloz, Paris, 1999, p.62. 3e

A se vedea Jéan-Louis Bergel, op.cit., p.2 3

Hans Kelsen arata ca dreptul care formeaza obiectul stiintei juridice este dreptul pozitiv, fie ca este vorba de dreptul unui 4

anumit stat ori de drep tul international. Aceasta sentinta normativista respinge de plano introducerea în obiectul s tiintei

juridice a întregului drept obiectiv, cât si a metafizicii juridice, a dreptului natural.

9

3. Dreptul subiectiv reprezinta o facultate sau o prerogativa umana protejata de lege. Dreptul

subiectiv este consecinta interactiunii dintre dreptul obiectiv, care prin normele sale, statueaza drepturi

s i obligatii si posibilitatile reale ale individului de a beneficia de aceste prevederi abstracte ale normei

de drept. În esenta sa, dreptul subiectiv este un procedeu juridic de ocrotire a intereselor umane ce cad

sub incidenta dreptului pozitiv. În deplin acord cu Ihering, putem spune ca dreptul subiectiv este un

interes ocrotit de lege. Existenta interesului depinde însa de starea de fapt a persoanei fizice sau

juridice. Cu alte cuvinte, legea (dreptul pozitiv) reglementeaza dreptul de proprietate, în sensul de

stapânire de bunuri în virtutea prerogativelor care vizeaza ius utendi, ius fruendi si ius abutendi. Pe

aceasta dispozitie a dreptului pozitiv se naste dreptul subiectiv al persoanei care detine un bun în

proprietatea sa. Dreptul subiectiv se refera astfel la protejarea abilitatilor persoanelor de a actiona în

societate. Sunt, astfel, drepturi subiective: dreptul de proprietate, dreptul de mostenire, dreptul la

concediu de odihna etc., în masura în care ne raportam la o persoana care se afla într-o situatie de fapt

care este ocrotita de o norma de drept în vigoare (este proprietar, este mostenitor, este salariat etc.).

4. Dreptul natural reprezinta o conceptie doctrinara care sustine ca exista o ordine a relatiilor

umane, distincta de dreptul pozitiv, superioara, absolut valida si justa, datorita faptului ca emana de la

natura, din ratiunea umana ori din vointa lui Dumnezeu. În virtutea acestei conceptii, vointa divina este

identica cu natura si în masura în care natura este creatia lui Dumnezeu, legile naturale sunt o expresie

a vointei divine. 5

Aceasta definitie, desi este data de un adversar al dreptului natural, are meritul de a pune în

evidenta adversitatea conceptiei normativiste s i a celei a dreptului natural. Cu toate acestea, Hans

Kelsen respingând ideea dreptului natural, în formula sa divina, o admite în cele din urma într-o

maniera proprie. El respinge ideea potrivit careia dreptul pozitiv are ca sursa dreptul natural, dar admite

ca la baza dreptului pozitiv sta "norma fundamentala", o alta entitate transcendenta, situata dincolo de

legiuitor si de dreptul pozitiv.

5. Dreptul intern este dreptul obiectiv al unei colectivitati juridice. Prin colectivitate juridica

vom întelege o grupare sociala care se bucura de o autoritate care instituie sau sanctioneaza norme

juridice si le garanteaza realizarea practica. Aceasta colectivitate poate fi anterioara crearii statului sau

poate dispune de o autoritate statala.

6. Dreptul international reprezinta s i el dreptul obiectiv creat pe baze consensuale între

subiectii dreptului international. Sursele formale ale dreptului international sunt cutuma, tratatele,

acordurile, pactele, conventiile s i alte asemenea acte bilaterale sau multilaterale, care creeaza drepturi si

obligatii pentru partile semnatare.

A se vedea H.Kelsen, Théorie générale du droit et de l'État, Bruylant, L.G.D.J., Paris, 1997, p.60. 5

10

7. Stiinta dreptului sau s tiint ele juridice reprezinta dimensiunea cognitiva a fenomenului

juridic. Prin intermediul stiintei dreptului, fenomenul juridic este studiat si pus în evidenta, el este

definit si raportat la realitatile sociale s i naturale în care se nasc si exista, influentându-le si suportând

influentele acestora.

Asupra conceptului de drept s-au aplecat nu numai juristi, ci si filosofii, teologii, sociologii

si chiar politologii. Ansamblul acestor viziuni ne determina sa apreciem ca în spatiul relatiilor sociale

reglementate de drept, pozitiile exprimate se rezuma la existenta unor norme general-obligatorii a caror

respectare este garantata de o autoritate publica. În aceasta definitie, dreptul este un concept universal,

care prives te ordinea de drept instituita în ansamblul statelor lumii. Din acest punct de vedere, dreptul

este un fenomen universal, care are numeroase forme de manifestare la nivel statal si international, într-

o continua evolutie istorica. Sincronismul si diacronia acestor stari ale dreptului ne da semnificatia

statutului individual al cetateanului în spatiul statal al existentei sale.

§ 2. Obiectul Teoriei Generale a dreptului îl constituie o mare diversitate de aspecte sub care dreptul

se manifesta. Înainte de a stabili care este obiectul Teoriei Generale a Dreptului este necesar sa stabilim

ce întelegem prin drept. As a cum am aratat mai înainte, cuvântul drept este susceptibil de o multitudine

de întelesuri. Atunci când avem în vedere obiectul Teoriei Generale a Dreptului, atentia noastra se

îndreapta nu atât asupra sensurilor juridice particulare ale notiunii de drept, cât mai ales asupra

întelegerii sale universale ca fenomen social distinct, ca parte a normativitatii sociale evidentiata de

imperativul instaurarii unei anumite ordini sociale prin intermediul unei puteri constrângatoare pentru

membrii societatii, evident în limitele acceptate de acea societate.

În literatura de specialitate, Teoria Generala a Dreptului a fost privita ca o disciplina care

reprezinta „un studiu preliminar de orientare, înfatisând o sinteza cât mai strânsa s i pe cât posibil mai

ordonata a întregii stiinte a dreptului” . 6

Pornind de la aceasta ideea generoasa, ilustrul autor al primului tratat de Teoria Generala a

Dreptului cade în capcana identificarii teoriei cu forma si a stiintelor juridice particulare cu partea reala,

concreta a dreptului. În acest sens, este edificator faptul ca M.Djuvara afirma ca obiectul enciclopediei

juridice, careia i-a dat denumirea de Teorie Generala a Dreptului, îl constituie studiul „permanentelor

juridice”, expresie preluata de la juristul francez Edmond Picard, si care o utilizeaza în sensul de

constante juridice, fiind preluata în limba româna sub denumirea de „constantele dreptului” 7

Restrângerea obiectului Teoriei Generale a Dreptului la „constantele dreptului” reprezinta o

limitare excesiva a obiectului de studiu al acestei discipline stiintifice, dictata de imperativele vremii

M. Djuvara, Teoria Generala aDreptului, Editura All, Bucuresti, 1995, p.5. 6

A se vedea I.G. Maurer, Cuvânt înainte, în „Studii s i Cercetari Juridice, nr.1/1954. 7

11

care ordonau teoreticianului studiul conceptului „în sine”, fara vreo legatura cu substratul sau real, din

a carui abstractizare provenea.

Desigur, în zilele noastre, Teoria Generala a Dreptului nu se poate limita la studiul

„constantelor dreptului” s i nici la latura formala a realitatii juridice. De aceea, obiectul de studiu al

Teoriei Generale a Dreptului îl constituie realitatea juridica, prin prisma generalizarii fenomenelor

juridice particulare, a abstractizarii si a formularii unor concepte, categorii, principii sau constructii

juridice. Din acest punct de vedere, produsele gândirii juridice sunt în buna masura „constante ale

dreptului”, dar s i elemente perisabile în timp. Totodata, obiectul Teoriei Generale a Dreptului are

limitele sale temporale si teritoriale, chiar în conditiile în care sistemele nationale de drept se

intersecteaza, au elemente comune sau tind spre unificare.

Tinând seama de ansamblul acestor aspecte, Teoria Generala a dreptului din punct de

vedere stiintific este s tiinta juridica aflata în vârful piramidei stiintelor juridice, al carei obiect de

studiu îl constituie ansamblul fenomenelor juridice sau, cu alte cuvinte, realitatea juridica. Ea nu se

limiteaza la cunoasterea conceptuala abstracta ci, în generalizarea pe care o practica, include

„constante” construite prin subsumarea unei varietati complete de cazuri particulare si de situatii

opozabile acestora. În plus, realitatea juridica nu reprezinta un fenomen static, restrâns la „constantele

dreptului”, ci un fenomen dinamic ale carui circumstantieri tin de obiectul Teoriei Generale a

Dreptului. În acest sens, J.L. Bergel apreciaza ca aparitia unor trebuinte s i a unor noi raporturi sociale

necesita reforme sau noi constructii juridice, care nu se nasc însa „ ex nihilo ”, ci au drept baza modelele

s i conceptele deja cunoscute. 8

În acest sens, în literatura de specialitate se precizeaza ca „Teoria dreptului (ca teorie

juridica generala) cuprinde acel set conceptual prin care stiinta dreptului judeca si explica realitatea

juridica. Ea cauta sa surprinda caracterele proprii s i permanente al fenomenului juridic, spre a-l defini

s i a-i contura spatiul în cadrul sistemului socio-istoric din care face parte” . 9

Din aceste imperative decurge chiar necesitatea existentei Teoriei Generale a Dreptului.

Din punct de vedere practic, aceasta disciplina juridica reprezinta primul ghid al elaborarii si aplicarii

normelor juridice. Creatorul de drept nu poate face abstractie de conceptele juridice pe care le

utilizeaza Teoria Generala a Dreptului fara sa afecteze unitatea sistemului de drept. Pe de alta parte,

cel care aplica dreptul este obligat sa recurga la Teoria Generala a Dreptului pentru a putea identifica

norma juridica aplicabila într-un caz concret, pentru a-i deslus i semnificatia si pentru a elabora un act

de aplicare legal.

A se vedea J.L. Bergel, op. cit., p.6. 8

N.Popa, Teoria Generala a Dreptului, Editura All Back, Bucuresti, 2002, p.9. 9

12

§ 3. Teoria Generala a Dreptului s i s tiint ele juridice particulare

Daca Teoria Generala a Dreptului îsi propune sa studieze dreptul în generalitatea sa,

stiint ele juridice particulare sunt discipline stiintifice care au ca obiect de studiu fenomenul juridic

specific unei anumite ramuri de drept. Vom întâlni astfel atâtea discipline s tiintifice particulare câte

ramuri de drept exista. Mai mult, stiintele juridice particulare pot îngloba în ele institutii juridice

specifice mai multor ramuri de drept, cum ar fi stiinta dreptului afacerilor, stiinta dreptului mediului

etc.

Între Teoria Generala a Dreptului si s tiintele juridice particulare exista o strânsa legatura.

Aspectele ridicate de stiintele juridice particulare se întemeiaza pe conceptele Teoriei Generale a

Dreptului, dupa cum si acestea stau la baza fundamentarii conceptelor stiintelor particulare.

Pentru a face deosebirea dintre Teoria Generala a Dreptului si stiintele juridice particulare

este necesar sa precizam ca Teoria Generala a Dreptului are ca obiect de studiu ansamblul dreptului,

ansamblul realitatii juridice. Aceasta realitate juridica, respectiv dreptul, este divizata în grupari de

norme juridice, realizate pe baza unor criterii pe care le vom examina mai departe, în ramuri de drept.

Astfel de ramuri de drept sunt: dreptul civil, care se ocupa de reglementarea raporturilor patrimoniale si

nepatrimoniale dintre subiectii de drept, dreptul penal, care se ocupa de represiunea faptelor antisociale,

dreptul constitutional reprezinta fundamentarea juridica a exercitiului puterii politice în societate,

dreptul administrativ care este dreptul serviciilor publice, dreptul international care reglementeaza

drepturile s i obligatiile statelor suverane, organizatiilor internationale sau indivizilor în raporturile

juridice care au un element de extraneitate etc.

stiintele O categorie distincta de stiinte care studiaza fenomenul juridic o constituie

juridice istorice. Aceste s tiinte îs i propun sa investigheze istoria dreptului la nivel global (istoria

generala a dreptului) sau a fenomenului juridic dintr-o anumita tara (istoria dreptului national). Istoria

dreptului prezinta o deosebita importanta pentru punerea în evidenta a procesului evolutiei fenomenului

juridic, a relevarii constantelor sale, ca si a elementelor de discontinuitate ce caracterizeaza acest

proces.

stiintelor auxiliare Un loc aparte în sistemul stiintelor juridice revine , care fara a fi

determinante prin continutul lor normativ, au o deosebita importanta în cunoasterea fenomenului

juridic. În aceasta categorie intra: criminologia, criminalistica, medicina legala, statistica judiciara,

logica juridica etc. 10

10 A se vedea N.Popa, op.cit. p.8.

13

Bibliografie de referinta

Obligatorie

Nicolae Popa, Teoria generala a dreptului , editia a II-a, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2005.

Optionala

Dan Claudiu Danis or, Ion Dogaru, Gheorghe Danisor, Teoria generala a dreptului , Editura C.h.Beck,

Bucuresti, 2006.

Întrebari de autoevaluare

Definiti conceptul de drept s i identificati acceptiunile juridice ale acestui termen

Precizati care sunt legaturile care se stabilesc între teoria generala a dreptului si

celelalte elemente ale sistemului stiintelor juridice

14

MODULUL 2 : NORMA JURIDICA

Scopul modulului: familiarizarea studentilor cu conceptul de norma juridica, ca nucleu al oricarui

sistem de drept.

Obiectivele propuse: La finalul acestui modul, studentii trebuie sa:

Sa precizeze conditiile de fond si conditiile de forma ale unei constitutii

Sa enumere modalitatile de adoptare si de revizuire ale unei consitutii

Sa caracterizeze constitutia cutumiara si constitutia scrisa

Sa argumenteze suprematia constitutiei

§ 1. Definit ia si trasaturile normei juridice

Norma juridica - norma sociala

Norma juridica sau regula de drept reprezinta o prescriptie juridica adresata conduitei umane.

Norma juridica ne apare astfel ca o regula de conduita care coexista cu alte norme sociale (morale,

religioase etc.).

Normele sociale sunt prin definitie obligatorii, generale s i abstracte. Fiecare norma sociala

raspunde unei nevoi sociale, unui imperativ de a carui realizare depinde soarta colectivitatii sociale

care a dat nastere normei. Raspunzând unor asemenea finalitati, normele sociale dicteaza sau impun o

anumita conduita în anumite împrejurari date. Ele cer oamenilor sa se supuna imperativului pe care

norma îl indica. Acest imperativ le poate cere oamenilor sa se abtina de la savârsirea unei anumite

fapte sau, dimpotriva, îi îndeamna sa aiba o anumita atitudine, sa urmeze o anumita conduita într-o

situatie concreta.

Caracterul general si abstract al normelor sociale rezida în faptul ca ele se adreseaza unui

numar nedefinit de persoane. Normele sociale se pot adresa membrilor unei comunitati locale,

familiale, statale, religioase, culturale etc. În cazul în care o prescriptie sociala se adreseaza unei

persoane determinate, nu ne gasim în prezenta unei norme sociale, ci a unei prescriptii individuale sau

personale. Caracterul general al normei sociale este dat de faptul ca prescriptia acesteia este

impersonala. Totodata, caracterul general al normei sociale rezida în indeterminarea cazurilor ce se afla

sub incidenta normei. Astfel, norma sociala înglobeaza în generalitatea ei un numar de situatii sau de

cazuri particulare. Bunaoara, norma juridica ce interzice furtul, are în vedere orice bun ce poate

15

constitui obiect al furtului. Nu exista norme distincte pentru furtul din buzunar, pentru furtul din

biserici sau pentru furtul de mas ini. Caracterul general al normei rezida în faptul ca ea se raporteaza la

o clasa de evenimente similare . Din acest punct de vedere, norma juridica nu se poate confunda cu 11

actul juridic individual, care se raporteaza la conduita unui individ într-o situatie concreta, determinata.

În sfârsit, o norma sociala este generala datorita aplicarii sale continue în timp. Sub acest aspect, norma

sociala este generala, deoarece ea nu se aplica o singura data, ci ori de câte ori este necesar în perioada

în care ea coexista cu faptele ce cad sub incidenta ei. Unele norme sociale pot fi permanente, dar pot fi

s i norme temporare, care se aplica o anumita perioada de timp.

Aceste trasaturi caracterizeaza ansamblul normelor sociale. În acest ansamblu deosebim norme

morale, religioase, politice, juridice, tehnice, de convietuire sociala etc. Ele fac parte dintr-un sistem, în

sensul ca se afla într-o strânsa independenta, în cele mai multe cazuri actionând în mod sinergetic: o

norma sociala potenteaza realizarea alteia prin motivatia care sta la baza conduitei umane. Acest sistem

poarta denumirea de sistem al normelor sociale.

În esenta, normele sociale pot indica aceeas i conduita umana. Astfel, norma morala, care ne

impune sa fim cinstiti, are acelasi continut normativ ca si norma religioasa ori norma juridica care ne

interzice sa mintim.

Dincolo de aceste asemanari, normele sociale cunosc si anumite deosebiri, unele de ordin

formal, altele de ordin substantial, care le identifica s i le circumstantiaza actiunea.

Astfel, deosebirile de ordin formal privesc creatorul, modul de instituire si autoritatea care

garanteaza aplicarea acestora. Din acest punct de vedere, unele norme sociale sunt anonime, ele

izvorasc din etosul popular, a carui determinare în timp s i spatiu este greu de definit. Normele morale

sunt de acest gen. Ele au fost create de existenta sociala si si-au consolidat actiunea prin utilitatea

existentei lor pentru colectivitatea sociala care le-a dat nastere. În aceeasi categorie intra normele de

convietuire sociala, unele dintre ele având reflexe pe plan juridic, ori regulile de politete etc.

În schimb, normele religioase, cele juridice sau cele tehnice au în spatele lor un creator care

poate fi cu usurinta identificat în biserica, stat, autoritati specializate în domeniile s tiintifice etc.

În fine, normele sociale se deosebesc prin modul în care respectarea lor este garantata. Astfel,

normele morale au ca factor asigurator al respectarii lor opinia publica – ea condamna încalcarea

normei morale; normele religioase inspira teama de a fi încalcare prin Judecata de apoi; normele

juridice sunt garantate în realizarea lor de forta publica.

A se vedea, H.Kelsen, Théorie générale du droit et de l'État, L.G.D.J., Paris, 1997, p.88. 11

16

Trasaturile specifice normei juridice. În cadrul normelor sociale, norma juridica are anumite

trasaturi specifice, pe care nu le întâlnim la celelalte categorii de norme. Aceste trasaturi specifice

individualizeaza si permit identificarea normei juridice în cadrul normelor sociale.

a. Respectarea normei juridice este asigurata de coercitia statala. Spre deosebire de

celelalte norme sociale a caror respectare vine din interiorul fiintei umane sau prin intermediul altor

institutii sociale (familie, grup social etc.) supunerea fata de comandamentul normei juridice este

impusa din exterior. Respectarea normei juridice este generata de interventia fortei coercitive a puterii

publice. Daca scopul normei juridice este de a constitui o ordine juridica, apararea acestei ordini revine

celui care a creat norma juridica, respectiv statului sau altei autoritati publice. În cadrul acestei ordini

juridice, cetatenii au anumite drepturi, iar pentru apararea lor recurg la justitie. Pe baza hotarârii

judecatoresti care le-a recunoscut dreptul încalcat, ei cer executarea silita s i sunt repusi astfel în

drepturile anterioare, iar norma juridica devine un reazem al apararii intereselor membrilor

colectivitatii statale.

b. Norma juridica are o finalitate proprie. Normele sociale au finalitati proprii. Astfel, normele

religioase îsi propun sa induca în comportamentul uman comandamente care vin de la Dumnezeu.

Normele morale vizeaza realizarea perfectiunii umane. În schimb, normele juridice îsi propun sa

instituie o buna organizare a vietii sociale, care sa dea satisfactie imperativului apararii drepturilor si

intereselor particulare, fundamentul esential al înfaptuirii justitiei.

În pofida deosebirilor dintre normele juridice si celelalte norme sociale, adeseori actiunea lor este

complementara sau identica. De altfel, sincretismul normelor sociale, actiunea lor concentrata

reprezinta o garantie a realizarii unei ordini sociale coerente.

§ 2. Structura normei juridice.

Norma juridica este alcatuita din ipoteza, dispozitie si sanctiune. Aceste trei elemente se

afla într-o strânsa interdependenta, ceea ce face ca ele sa fie considerate elementele structurale ale

normei juridice.

1. Ipoteza este acel element structural al normei juridice care stabileste împrejurarile în

care actioneaza norma juridica, respectiv dispozitia si sanctiunea. Legiuitorul, atunci când formuleaza o

norma juridica, el stabileste un ansamblu de împrejurari, în prezenta carora trebuie urmata o anumita

conduita. În cazul în care aceasta conduita nu este respectata, urmeaza a se aplica sanctiunea normei

juridice.

17

Ipoteza normei juridice poate fi determinata de legiuitor sau urmeaza a fi determinata de

catre cel care aplica legea.

La aceste elemente stabilite de legiuitor, judecatorul nu poate adauga alte împrejurari, ceea

ce face ca aceasta ipoteza sa fie determinata.

În cazul ipotezei relativ determinate, cel care aplica norma juridica are posibilitatea sa

aprecieze daca în cazul concret intra sau nu o anumita împrejurare.

2. Dispozit ia normei juridice ordona o anumita conduita în împrejurarile stabilite în

ipoteza. Se poate spune ca dispozitia normei juridice stabileste regula de conduita propriu-zisa pe care

subiectele de drept urmeaza sa o urmeze în conditiile date.

Dispozitia normei juridice poate fi, la rândul ei, expresa sau subînteleasa. În cazul în care

dispozitia normei juridice este consacrata expres, ne aflam în prezenta unei dispozitii determinate.

Astfel, potrivit art.998 C.civ., orice fapta a omului, care cauzeaza altuia prejudiciu, obliga pe acela din

a carui greseala s-a ocazionat, a-l repara. În aceasta norma juridica, dispozitia o constituie

comandamentul pe care legea îl da de a repara prejudiciul produs altuia.

3. Sanct iunea normei juridice reprezinta consecinta pe care o produce nerespectarea

dispozitiei. În cazul infractiunii de furt, sanctiunea normei juridice o constituie o pedeapsa privativa de

libertate sau o amenda penala.

Sanctiunea juridica este un element indispensabil pentru norma juridica, deoarece prin

intermediul acesteia, legiuitorul urmareste sa determine o conduita umana dezirabila în cadrul

împrejurarilor prevazute de ipoteza. De aici nu trebuie trasa concluzia ca toate normele juridice au, în

mod obligatoriu, o sanctiune. Dimpotriva, exista norme juridice care nu au în structura lor o sanctiune,

cum ar fi multe din normele dreptului constitutional. Aceasta nu înseamna, însa, ca aceste norme

juridice nu sunt obligatorii si nici ca sanctiunea ar determina caracterul obligatoriu al normei. În toate

cazurile norma juridica este obligatorie, în virtutea faptului ca este o norma sociala. Asigurarea

realizarii sale, a derularii conduitei umane în conformitate cu dispozitia normei, se asigura în virtutea

sanctiunii, dar si a unei constrângeri psihologice pe care nerespectarea normei o are asupra subiectilor 12

de drept, constrângere care are drept sursa autoritatea cu care o înzestreaza cel care o instituie - puterea

publica. Pe acest fond se poate constata ca respectarea legii este impusa de aceasta constrângere

psihologica, iar aplicarea sanctiunii o potenteaza. De aceea se impune a se observa faptul ca norma este

respectata de un numar nedeterminat de subiecte, iar aplicarea sanctiunii vizeaza doar cazuri

determinate, numarabile si, ca atare, limitate.

A se vedea H.Kelsen, op.cit., p.73 si urm. 12

18

Clasificarea sanct iunilor. În structura normei juridice, sanctiunile difera de la o ramura de

drept la alta. Astfel, în functie de apartenent a normei juridice la o anumita ramura de drept, vom

distinge între sanctiuni civile, sanctiuni penale, sanctiuni administrative, sanctiuni financiare si

sanctiuni disciplinare.

În conformitate cu criteriul naturii lor , sanctiunile pot viza patrimoniul, persoana, actele

juridice sau drepturile. În rândul sanctiunilor privitoare la patrimoniu intra confiscarea, amenzile etc. În

schimb, privarea de libertate este o sanctiune care se refera la persoana. Nulitatea relativa sau absoluta

este o sanctiune care prives te actele juridice. Sanctiunile privitoare la drepturi au în vedere restrângerea

exercitiului cestora, decaderea etc.

În raport cu gradul de determinare, sanctiunile pot fi determinate s i relativ-

determinate . În primul caz, sanctiunea este stabilita cu toate elementele sale de identificare de catre

legiuitor, fara a lasa la îndemâna celui care aplica legea vreo posibilitate de manevra. De exemplu:

nulitatile. Acestea sunt sanctiuni determinate prin vointa exclusiva a legiuitorului. Cu alte cuvinte,

sanctiunea stabilita de legiuitor si cea aplicata de judecator sunt identice. În cazul sanctiunilor relativ

determinate, legiuitorul se margineste sa stabileasca doar anumite coordonate ale sanctiunii, urmând ca

în cadrul acestor limite, cel care aplica legea sa circumscrie sanctiunea aplicata. Astfel, în cazul

amenzii contraventionale, limitele minime si maxime sunt stabilite de legi, iar cel care aplica legea va

stabili cuantumul amenzii pentru contraventia savârsita. Un alt criteriu de clasificare a sanctiunilor

are în vedere caracterul alternativ sau cumulativ al sanctiunilor. Sunt sanctiuni alternative acele

sanctiuni care dau posibilitatea celui care aplica norma juridica sa aleaga între doua sau mai multe

sanctiuni. De regula, sanctiunile alternative se întâlnesc în dreptul penal si în dreptul contraventional.

Astfel, în cazul unei infractiuni, legea penala poate lasa judecatorului posibilitatea sa aleaga între

pedeapsa privativa de libertate s i amenda penala.

Sanct iunile cumulative sunt acele sanctiuni care intervin în cazul în care norma juridica

prevede pentru încalcarea dispozitiei sale doua sau mai multe sanctiuni. Astfel de sanctiuni întâlnim în

cazul normelor penale sau contraventionale care pentru aceeasi fapta prevad o sanct iune principala

(amenda) si una complementara (confiscarea bunului care a fost produs prin savârsirea

contraventiei).

Definit ia normei juridice. Prin norma juridica se întelege o regula de conduita obligatorie,

cu caracter general si abstract a carei respectare este asigurata de puterea publica.

19

§ 3. Clasificarea normelor juridice

Normele juridice sunt diferite de la o ramura de drept la alta si chiar în cadrul aceleasi ramuri de

drept pot fi întâlnite norme juridice diferite. De aceea, clasificarea acestora este un exercitiu logic ce

permite o mai buna întelegere a specificului acestora.

Un prim criteriu de clasificare îl constituie apartenenta normelor la una sau alta din

ramurile dreptului. Din acest punct de vedere, vom distinge norme juridice civile, norme juridice

penale, norme juridice de drept constitutional, norme juridice de drept administrativ etc.

Unul din cele mai importante criterii de clasificare a normelor juridice îl constituie tehnica de

redactare dispozitiei normei juridice. În raport cu acest criteriu distingem norme juridice imperative,

permisiune si supletive .

În cazul normelor juridice imperative, dispozitia acestora impune o conduita univoca în

împrejurarile stabilite în ipoteza. Daca aceasta conduita univoca obliga la savârsirea unei actiuni

suntem în prezenta unei norme juridice onerative. Astfel, potrivit art.30 C.fam., "Sotii sunt obligati sa

contribuie, în raport cu mijloacele fiecaruia, la cheltuielile casniciei."

Opusul normelor onerative îl constituie normele juridice prohibitive . În aceasta situatie,

dispozitia normei juridice interzice o anumita conduita în împrejurarile stabilite de ipoteza. Sunt norme

prohibitive normele dreptului penal care interzic savârsirea unor fapte penale, cum ar fi omorul, violul,

tâlharia, calomnia, tradarea etc. Dar norme juridice prohibitive vom întâlni si în dreptul constitutional

(Cetateanul român nu poate fi extradat sau expulzat din România - art.19 alin.1), în dreptul civil (Este

oprit judecatorului a se pronunta, în hotarârea ce da, prin cale de dispozitii generale si reglementare,

asupra cauzelor ce-i sunt supuse - art.4 C.civ.), în dreptul familiei art.5 opreste barbatul sau femeia

casatorita sa se casatoreasca.

Normele permisive reprezinta o categorie distincta de norme juridice care lasa la latitudinea

subiectului de drept alegerea conduitei în împrejurarile date în ipoteza. Sub aspect tehnic, normele

permisive au dispozitia redactata într-o formulare neunivoca, el lasa la îndemâna subiectilor de drept o

alternativa, acestea putând opta pentru una sau alta din variantele de conduita posibile, desigur în

cadrul reglementarilor juridice în vigoare. Astfel, potrivit art.87 alin.(1) din Constitutie, "Presedintele

României poate lua parte la sedintele Guvernului în care se dezbat probleme de interes national privind

politica externa, apararea tarii, asigurarea ordinii publice si, la cererea primului ministru, în alte

situatii." Aceasta norma juridica este permisiva deoarece dispozitia acesteia lasa la latitudinea

Pres edintelui României ca, în împrejurarile date, sa participe sau nu la sedintele Guvernului. Dispozitia

nici nu-l obliga, nici nu-l opreste. De aici decurge si caracterul permisiv al normei juridice. Norme

permisive întâlnim însa mai cu seama în dreptul civil si în dreptul familiei. Astfel, potrivit art.40 al

20

Codului Familiei, în caz de divort, partile se pot învoi în legatura cu numele pe care îl va purta dupa

desfacerea casatoriei sotul care a preluat numele celuilalt.

Normele supletive sunt norme juridice apropiate de cele imperative în sensul ca dispozitia

acestora este la fel de univoca, numai ca ele intervin chiar în cazul în care partile nu s i-au manifestat

optiunea în situatia în care trebuiau sa dea curs unei norme permisive. Astfel, tot potrivit Codului

familiei, în cazul în care partile nu si-au exercitat dreptul de a cadea de acord asupra numelui pe care

sa-l poarte dupa divort, intervine norma supletiva, în virtutea careia instanta judecatoreasca este

obligata sa se pronunte s i în legatura cu numele sotilor dupa desfacerea casatoriei.

Un alt criteriu de clasificare a normelor juridice îl constituie criteriul structurii normei

juridice. Dupa cum vom gasi sau nu în structura normei juridice toate cele trei elemente - ipoteza,

dispozitie s i sanctiune, vom avea norme juridice complete sau incomplete. Normele juridice complete

sunt acele norme care au în redactarea lor data de legiuitor atât ipoteza, cât si dispozitie si sanctiune.

Normele incomplete sunt acele norme care nu au toate elementele structurale. În cazul unor

astfel de norme, lipseste un element structural. În categoria normelor incomplete întâlnim norme de

trimitere si norme în alb.

Normele de trimitere sunt acele norme al caror element structural absent din textul legislativ îl

vom gasi în alta parte a actului normativ sau în alt act normativ. De regula, în cazul normelor de acest

gen, trimiterea se face la un alt articol sau la alt act normativ în care este prevazuta sanctiunea normei

juridice respective. În cazul normelor în alb, legiuitorul urmeaza sa completeze norma juridica cu un

element ce va fi cuprins într-un act normativ ce va fi adoptat la o data ulterioara.

Dupa tipul de sanctiune, normele juridice pot fi punitive sau stimulative. Normele juridice

punitive sunt acele norme care au o sanctiune juridica cu efecte negative asupra subiectului de drept.

Normele stimulative sunt acele norme juridice care cuprind în sanctiunea lor masuri de stimulare a

conduitei subiectilor de drept.

Un alt criteriu de clasificare a normelor juridice are în vedere gradul de generalitate al

acestora . În raport cu acest criteriu se disting norme generale, norme speciale si norme de except ie.

Normele juridice generale reprezinta acea clasa a normelor juridice care au cea mai larga sfera

de aplicare.

Aceste norme juridice formeaza, de regula, nucleul unei ramuri de drept. În unele cazuri chiar

ramura de drept constituie dreptul comun într-o anumita materie. Delimitarea normelor generale poate

fi facuta însa numai prin raportare la normele speciale. Aceasta categorie de norme juridice se distinge

de cea a normelor generale. În unele cazuri chiar legiuitorul opereaza aceasta distinctie. Astfel, în

cuprinsul unor acte normative, în special a unor coduri, întâlnim o parte generala s i o parte speciala.

Importanta acestei distinctii are în vedere faptul ca normele generale influenteaza si ghideaza procesul

21

de aplicare a normelor speciale. Atunci când ne raportam la sistemul legislatiei, în functie de

perspectiva din care se abordeaza selectia normelor, distinctia dintre norme generale s i norme speciale

este relativa, în sensul ca o norma juridica poate fi speciala în raport cu alta, dupa cum poate deveni

generala într-o alta perspectiva.

De regula, se considera ca normele dreptului civil sunt norme generale în raport cu normele în

raport cu normele dreptului comercial, dreptului muncii si protectiei sociale, dreptului familiei s.a.

Normele juridice de except ie constituie o categorie distincta de norme juridice, ele

caracterizându-se prin faptul ca prin raportare la o norma generala sau la una speciala, instituie un

regim derogator.

În sfârs it, o categorie distincta de norme o constituie normele organizatorice. Aceste norme se

abat de la normele juridice complete, norme care au ipoteza, dispozitie si sanctiune. Aceste norme, de

regula, enunta regulile privitoare la înfiintarea, organizarea, functionarea, obiectul de activitate,

competentele sau scopurile unei autoritati publice, organizatii sau institutii.

§ 4. Act iunea normei juridice în timp, în spatiu s i asupra persoanelor

Norma juridica se refera la conduita umana, element legat inexorabil de trecerea timpului. Ca si

obiectul sau, norma juridica este legata de un început, de o durata în timp si de un sfârsit. De aceea,

timpul pentru norma juridica are o tripla semnificatie: 1. exista un moment al începerii actiunii sale în

timp; 2. o durata a actiunii în timp si 3. încetarea actiunii normei juridice în timp. Primul moment este

marcat pe plan juridic de intrarea în vigoare a normei juridice, al doilea de perioada activa a normei

juridice si al treilea de iesirea din vigoare a normei juridice . 13

1. Intrarea în vigoare a normei juridice

În principiu, norma juridica poate intra în vigoare la data publicarii sale în mijlocul de

publicitate oficiala al statului. În situatia în care, în cuprinsul actului normativ, se prevede o data

diferita de cea a publicarii pentru intrarea în vigoare a legii, lato sensu, norma juridica din acest act

normativ intra în vigoare la acea data. Intrarea în vigoare a normei juridice semnifica faptul ca norma în

cauza este valida si dobândes te forta juridica, este obligatorie pentru toti cei carora li se adreseaza,

adica începe sa produca efecte juridice si poate fi dusa la îndeplinire cu sprijinul fortei de constrângere

a puterii publice.

Din acest punct de vedere, exista state în care intrarea în vigoare a legii are loc la data publicarii

acesteia în actul oficial al statului sau la o data ulterioara, valabila pentru toate actele normative sau

13 În opinia unor autori de specialitate, referirile se fac la lege, ceea ce este de natura sa restrânga câmpul aplicarii normei

juridice, prin diminuarea incidentei altor izvoare formale de drept. Evident, optiunea noastra pentru act iunea normei juridice

în timp vizeaza atât actul normativ în întregul sau, cât si orice referire la partile sale constitutive ori la identificarea normei

juridice în orice alt izvor formal de drept.

22

numai pentru anumite tipuri de asemenea acte ori la o data prevazuta expres în actul normativ, care nu

poate fi decât posterioara publicarii acestuia . 14

Regula de baza care domina acest proces de intrare în vigoare a actelor normative si pe cale de

consecinta a normelor juridice rezida în aceea ca obligatiile sau drepturile prescrise pentru subiectii de

drept nu pot fi exigibile înainte ca acestia sa poata afla continutul acestora. În virtutea principiului de

drept nemo censetur ignorare legem se instituie obligatia autoritatilor publice de a aduce la cunostinta

membrilor societatii obligatiile si drepturile care le sunt conferite printr-o noua lege. Ca atare, legea nu

poate intra în vigoare înainte de aducerea acesteia la cunostinta populatiei, în zilele noastre acest lucru

facându-se prin comunicarea textelor normative, pe cale editoriala, într-o publicatie oficiala.

Pentru a se da expresie acestei fictiuni juridice, în virtutea careia autoritatile publice presupun

cunoasterea legii de catre toti cei carora li se adreseaza, data intrarii în vigoare a normei juridice trebuie

sa fie o data certa, diferita de data publicarii actului normativ sau poate fi o data expres reglementata si

ulterioara acesteia.

Pâna la data de 29 octombrie 2003, în România, intrarea în vigoare a normelor juridice cuprinse

într-un act normativ (lege, ordonanta, hotarâre a Guvernului etc.) avea loc la data publicarii acestora în

Monitorul Oficial al României, Partea I, sau la o data ulterioara cuprinsa în textul actului normativ.

Dupa aceasta data, Constitutia României introduce, prin art.78, o noua regula, potrivit careia „ Legea se

publica în Monitorul Oficial al României si intra în vigoare la 3 zile de la data publicarii sau la o data

ulterioara prevazuta în textul ei ”. Ca atare, în raport cu aceasta data, vom avea, pentru trecut s i pentru

viitor, doua reguli diferite de intrare în vigoare a actelor normative: cele publicate anterior datei de 29

octombrie 2003, care nu prevad o data ulterioara pentru intrarea lor în vigoare, devin valide de la data

publicarii lor în Monitorul Oficial al României, Partea I; cele publicate ulterior datei de 29 octombrie

2003, care nu prevad o data certa pentru intrarea în vigoare devin obligatorii la 3 zile de la publicarea

lor în Monitorul Oficial al României, Partea I. Exista, de asemenea, situatii tranzitorii în virtutea carora

o lege publicata în Monitorul Oficial înaintea intrarii în vigoare a Legii de revizuire a Constitutiei a

prevazut un termen de intrare în vigoare, posterior datei de 29 octombrie 2003, caz în care legea

anterioara, în virtutea principiului neretroactivitatii normelor juridice, va intra în vigoare la data

prescrisa în textul sau, chiar daca aceasta este ulterioara momentului în care Legea de revizuire a

Constitutiei a devenit obligatorie.

Un exemplu în aceasta materie îl constituie Franta, stat în care legea intra în vigoare dupa o zi efectiva înteleasa ca termen 14

ce curge între orele 0 si 24 în cazul Parisului, termen ce se mareste în functie de destin at ia la care urmeaza sa ajunga

publicat ia oficiala. De exemplu, în provincie, legea intra în vigoare dupa o zi efectiva de la primirea Jurnalului Oficial la

sediul arondismentului. Astfel, daca la prefectura din Rhône, Jurnalul Oficial, care apare pe 1 aprilie, este primit pe 2

aprilie, legea va intra în vigoare pe raza prefecturii Rhône la 4 aprilie ora zero. A se vedea H. Roland, L.Boyer, Introductin

au droit , Litec, Paris, 2002, p.201

23

Cu toate acestea, desi aducerea la cunostinta publica a legii si a altor acte normative se face prin

intermediul publicatiilor oficiale ale statului, exigentele principiului nemo censetur ignorare legem, în

virtutea caruia nimeni nu poate invoca necunoasterea legii în propria aparare, ramân la nivelul unui

deziderat în lumea de azi, caracterizata printr-o adevarata inflatie legislativa. Legislatia, în întregul sau,

nu este cunoscuta nici de specialisti, nicidecum de oamenii simpli, care asimileaza comandamentele

normelor juridice doar în cazurile în care acestea au si o încarcatura morala corespunzatoar e (sa nu

ucizi, sa nu furi, sa fii cinstit etc.) În aceste conditii, principiul nemo censetur ignorare legem devine o

simpla fictiune juridica.

Pentru a se reduce efectele negative ale acestei fictiuni juridice, în statele democratice,

legiuitorul nu mai ia prin surprindere destinatarul normei juridice si prevede intrarea în vigoare a

actului normativ la o data ulterioara aducerii acestuia la cunostinta publica, prin publicarea lui în actul

oficial al statului. Pentru a da expresie acestei exigente, la revizuirea Constitutiei din anul 2003 s-a tinut

seama de aceste imperative s i a fost prevazuta expres o data ulterioara publicarii actului normativ

pentru intrarea acestuia în vigoare. Pe aceasta cale nu se valideaza prezumtia cunoas terii legii, ci se

instituie doar o premisa a acesteia, respectiv posibilitatea cunoas terii legii înainte de intrarea ei în

vigoare, care se cere a fi corelata cu obligatia oricarei persoane de a respecta legea (art.1 alin.(5) din

Constitutie).

Publicarea legii în Monitorul Oficial al României se face în virtutea decretului Pres edintelui

României de promulgare a legii. Mentionam ca un astfel de decret nu are nici un efect direct asupra

intrarii în vigoare a legii, el fiind doar actul prin care seful statului constata ca procedura legislativa a

luat sfârsit, legea este adoptata cu respectarea procedurii constitutionale s i se instituie obligatia

publicarii legii în Monitorul Oficial al României, Partea I. Ca atare, data intrarii în vigoare a legii nu

rezulta din decretul prezidential de promulgare, ci din cuprinsul legii sau din aplicarea dispozitiilor

constitutionale.

O problema distincta o reprezinta intrarea în vigoare a ordonantei de urgenta, a ordonantelor

emise în baza unei legi s i a celorlalte acte normative. Art.115 alin.(5) din Constitutie stabileste ca, în

cazul ordonantei de urgenta, aceasta intra în vigoare numai dupa depunerea sa spre dezbatere, în

procedura de urgenta, la Camera competenta sa fie sesizata si dupa publicarea ei în Monitorul Oficial al

României. Cele doua reglementari diferite privind intrarea în vigoare a doua acte normative primare

pun problema justificarii acestor deosebiri de tratament constitutional.

O prima ipoteza are în vedere faptul ca din modul de redactare a art.115 alin.(5) nu pare a exista

vreo contrarietate între cele doua texte constitutionale. Astfel, potrivit art.115 alin.(5) al Constitutiei,

ordonanta de urgenta intra în vigoare „dupa publicarea în Monitorul Oficial al României”, inducând

ipoteza ca si în acest caz prevederile art.78 sunt aplicabile, în sensul ca ordonanta de urgenta intra în

24

vigoare la 3 zile de la publicare. Pentru a se ajunge la o asemenea concluzie, se pleaca de la faptul ca

dispozitiile art.78 din Constitutie au în vedere notiunea de lege – lato sensu - , prin lege întelegându-se

orice act normativ care se publica în Monitorul Oficial al României. Întelegem sa achiesam la aceasta

posibila interpretare, mai ales, tinând seama de faptul ca nu este de conceput ca legea sa intre în vigoare

la 3 zile de la publicare, iar un act normativ subordonat legii – ordonanta, hotarâre a Guvernului, ordin

sau instructiune a ministrului sau a altui conducator al unei autoritati a administratiei publice de

specialitate – sa produca efecte juridice de la data publicarii sale în Monitorul Oficial al României. Cu

toate acestea, art.11 al Legii nr.24/2000 privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor

normative stabileste ca actele normative prevazute la art.10 alin.(1), cu exceptia legilor s i a

ordonantelor, intra în vigoare la data publicarii în Monitorul Oficial al României, Partea I, daca în

cuprinsul lor nu este prevazuta o data ulterioara. Aceste dispozitii ale Legii nr.24/2000 sunt criticabile,

deoarece admit aplicarea dispozitiilor constitutionale doar în cazul legilor si ordonantelor emise de

Guvern în baza unei legi de abilitare, exceptând de la aceasta regula celelalte acte normative. 15

Aceasta concluzie ar putea fi însa criticata si pentru faptul ca dispozitiile art.78 fac parte din

Sectiunea a 3-a – Legiferarea – a Capitolului I – Parlamentul – al Titlului III al Constitutiei, ceea ce le-

ar face inoperabile în cazul actelor normative emise de alte autoritati publice. O asemenea solutie, într-

o interpretare sistematica, nu poate fi primita, datorita faptului ca prevederile art.78 se coroboreaza cu

cele ale art.15 alin.(2) din Constitutie, potrivit carora legea dispune numai pentru viitor, cu exceptia

legii penale sau contraventionale mai favorabile. Pe un plan general, este evident ca actul dat în

executarea legii nu poate avea un alt termen de intrare în vigoare decât actul pe care se bazeaza. Pe de

alta parte, este evident ca atunci când legiuitorul face referire la legea contraventionala mai favorabila,

are în vedere nu numai legea emisa de Parlament, prin care se stabilesc contraventii, ci orice act

normativ de stabilire si sanctionare a contraventiilor (ordonante, hotarâri ale Guvernului etc.) În aceste

conditii, acolo unde exista identitate de motive, solutiile juridice nu pot fi diferite. Nu se poate accepta

ca legea adoptata de Parlament, prin care se stabilesc si se sanctioneaza contraventii, intra în vigoare la

3 zile de la publicare, iar hotarârea Guvernului cu acelasi obiect de reglementare devine valida chiar în

ziua publicarii.

Cu toate acestea, aplicarea dispozitiilor art.78 din Constitutie si în cazul ordonantelor de

urgenta nu este posibila, deoarece ordonantele de urgenta sunt justificate pe plan constitutional de

existenta unei situatii a carei reglementare nu poate fi amânata.

Aceasta justificare este de natura sa ne duca la concluzia ca dispozitiile art.78 din Constitutie nu

sunt aplicabile în cazul ordonantei de urgenta, a carei intrare în vigoare este derogatorie, în sensul ca ea

15 Cu privire la aceasta problema a se vedea s i Corneliu-Liviu Popescu, Data intrarii în vigoare a actelor normative, în

lumina dispozitiilor constitutionale revizuite , în „Dreptul”, nr.4/2004 p.23 s i urm.

25

opereaza de la data publicarii în Monitorul Oficial al României, dupa ce aceasta a fost depusa la

Camera Parlamentului, care este prima competenta sa examineze ordonanta de urgenta.

În fine, este de mentionat ca termenul de 3 zile prevazut pentru intrarea în vigoare a legii se

calculeaza pe zile calendaristice, fiind exclusa posibilitatea calcularii sale pe zile libere . Astfel, daca o 16

lege se publica în Monitorul Oficial al României, Partea I, pe data de 28 decembrie, ea va intra în

vigoare pe 31 decembrie, daca în cuprinsul legii nu este prevazuta o alta data pentru intrarea acesteia în

vigoare. De altfel, potrivit art.11 al Legii nr.24/2000, termenul de 3 zile se calculeaza pe zile

calendaristice, începând cu data publicarii în Monitorul Oficial al României, si expira la ora 24 a celei

de-a treia zi de la publicare. În acest sens s-a pronuntat si Curtea Constitutionala, aratând ca atunci când

este vorba de termene care privesc desfasurarea raporturilor constitutionale dintre autoritatile publice,

acestea nu se calculeaza pe zile libere, în masura în care nu se prevede altfel în mod expres. În opinia 17

noastra, intrarea în vigoare a legii tine de sfera dreptului public si este supusa regulii în virtutea careia

termenele, în acest domeniu, se calculeaza pe „zile pline”, în sensul ca se include în termen si ziua în

care el începe sa curga si ziua în care el se împlineste

În raport cu aceasta decizie a Curtii Constitutionale, care se raporteaza la un caz concret,

referitor la raporturile dintre Parlament si Presedintele României, în ceea ce priveste respectarea

termenului de 2 zile, prevazut în cazul legilor adoptate de Parlament în procedura de urgenta, pentru a

se ocroti dreptul opozitiei parlamentare de a sesiza Curtea Constitutionala, consideram ca aplicarea

acesteia si în raporturile dintre autoritatile publice si cetateni este mai mult decât imperioasa. Motivele

care concura la aceasta ultima interpretare sunt dirimante. Termenele constitutionale sunt termene

legate de un interes public s i privesc procesul electoral, validarea mandatelor de parlamentari,

functionarea autoritatilor publice – Presedintele României, Guvernul, consiliile judetene, consiliile

locale, primarii. La toate acestea participa, direct sau indirect, corpul electoral sau autoritatile publice,

în cadrul unui calendar al serviciilor publice care nu admite derogari. Ca atare, imediata lor aplicare

este o dispozitie de ordine publica, în virtutea careia se determina organizarea si functionarea continua

a autoritatilor publice.

Intrarea în vigoare a legii cunoaste în practica si alte moduri de manifestare. Astfel, exista

legi care stabilesc intrarea progresiva a acestora în vigoare. Un exemplu îl constituie Legea nr.7/1996 a

16 Într-o alta opinie, care pleaca de la argumente extrase din domeniul dreptului privat, se apreciaza ca termenul de 3 zile ar

trebui calculat „pe zile libere”, numai astfel fiecare zi fiind „utila” pentru cunoasterea efectiva a legii. A se vedea I. Deleanu, Revizuirea Constitut iei, în „Dreptul” nr.12/2003, p ag.23. As a cum am mentionat deja într-o nota anterioara,

termenul de 3 zile nu este un termen pentru cunoas terea legii, ci pentru a se lasa cetat ean ului posibilitatea de a nu fi luat prin

surprindere de aparit ia unei noi legi. Cunoasterea este un act care intervine ulterior aparitiei legii s i presupune o manifestare

de vointa în acest sens. A se vedea Decizia Curt ii Constitutionale, nr.233 din 20 decembrie 1999, publicata în Monitorul Oficial al României, 17

Partea I, nr.638 din 28 decembrie 1999.

26

cadastrului si a publicitatii imobiliare , care stabileste ca intrarea sa în vigoare are loc la 90 de zile de 18

la publicarea în Monitorul Oficial al României. Cu toate acestea, doar unele dispozitii cu caracter

organizatoric ale acestei legi intra în vigoare la aceasta data, dispozitiile de continut ale legii urmând a

intra în vigoare la data finalizarii lucrarilor cadastrale si a registrelor de publicitate imobiliara pentru

întreg teritoriul administrativ al unui judet, data la care se abroga, pentru acel judet dispozitiile în

vigoare. Este o solutie greu de acceptat sub aspectul rigorii termenelor de intrare s i ies ire din vigoare a

legii, care în lipsa unei date certe, devin incontrolabile.

În cazul normelor juridice a caror validitate se afla într-un alt izvor de drept, acestea intra

în vigoare în conditii specifice. De exemplu, norma juridica prin care se declara neconstitutional un text

dintr-o lege sau dintr-o ordonanta, cuprinsa într-o decizie a Curtii Constitutionale, intra în vigoare la

data publicarii deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, iar textul normativ respectiv iese din

vigoare la 45 de zile de la aceasta data, pe aceasta perioada aplicarea acestuia fiind suspendata. De

asemenea, o norma juridica instituita pe calea unei decizii a Înaltei Curti de Casatie si Justitie, în cazul

unui recurs în interesul legii, intra în vigoare la data publicarii acestei decizii în Monitorul Oficial al

României, Partea I.

2. Iesirea din vigoare a normei juridice

Norma juridica iese din vigoare, în sensul ca înceteaza sa mai produca efecte juridice, prin

abrogare, ajungere la termen, cadere în desuetudine sau ca urmare a unei decizii a Curtii 19

Constitutionale prin care se proclama neconstitutionalitatea acesteia.

a. Abrogarea este operatiunea de asanare a sistemului legislativ de "ramurile uscate" ale

acestuia. Prin abrogare sunt scoase din sistemul legislatiei acele reglementari juridice care au cazut în

desuetitudine sau pentru ca în locul lor apar noi norme juridice, cu un continut diferit fata de cele

anterioare. Aceasta putere de abrogare reprezinta un act de vointa al autorului actului normativ.

Romanii spuneau, în acest sens: cujus est condere legem ejus est abrogare . În virtutea acestui principiu,

numai cel care face legea o poate abroga.

Cu privire la functiile abrogarii, în literatura noastra de specialitate au fost exprimate doua

opinii, de catre I. Mrejeru si V.D.Zlatescu, care nu se deosebesc decât prin modul lor de formulare.

Astfel, în ambele cazuri, se considera ca rolul institutiei abrogarii este de a contribui la armonizarea

legislatiei. Pe acest fond, abrogarea îndeplineste urmatoarele functii: a) înlatura textele de conflict între

actul nou si vechea reglementare; b) înlatura eventualele paralelisme în legislatie; c) înlatura

Publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.61 din 13 martie 1996. 18

A se vedea în acest sens N. Popa, Teoria Generala a Dreptului, Editura All Beck, Bucures ti, 2002, pag. 165; Gh. Bobos, 19

Teoria Generala a Dreptului, Ed itura Argonaut, Cluj-Napoca, 1999, pag.294 s i urm.; I Craiovan, Teoria Generala a

Dreptului , Editura Olimp, Bucuresti, pag.154 si urm.

27

discrepantele si necorelarile; d) ajuta la degrevarea fondului legislativ de anumite acte devenite desuete,

prin lipsa unei cerinte de aplicare, ca urmare a transformarilor petrecute în societate. 20

În opinia noastra, functiile abrogarii rezida în: 1) eliminarea antinomiilor în drept; 2)

suprimarea redundantelor din reglementarile juridice; 3) trecerea în fondul pasiv al legislatiei a unor

acte normative care au fost înlocuite cu noi reglementari juridice sau care au cazut în desuetudine.

Abrogarea îs i realizeaza prima dintre functiile sale - eliminarea antinomiilor în drept - prin

scoaterea din vigoare a unor dispozitii normative care se afla în contradictie cu altele. Legiuitorul,

atunci când introduce în sistemul dreptului o noua reglementare juridica, este dator sa asigure corelarea

acesteia cu restul elementelor ce compun sistemul de drept. Pentru a îndeplini aceasta functie,

legiuitorul va suprima din reglementarile juridice existente pe cele care intra în contradictie cu noua

reglementare juridica. Modalitatea de realizare a acestei functii specifice legiuitorului o constituie

abrogarea expresa directa sau indirecta. În cazul abrogarii exprese directe, legiuitorul declara ca se

abroga anumite categorii de acte normative identificate prin titlu, numar si an al adoptarii, data

publicarii si numarul Monitorului Oficial în care au fost publicate. În cadrul enumerarii actelor

normative abrogate sau a unor parti constitutive ale acestora, se trec în ordine legile organice, legile

ordinare, ordonantele de urgenta, ordonantele emise în temeiul unei legi de abilitare si hotarârile

Guvernului. În cazul abrogarilor care se fac prin lege, enumerarea sau abrogarea expresa directa se

opreste la nivelul hotarârilor emise de Guvern, urmând ca actele normative subordonate acestora sa fie

abrogate prin acte ale organelor emitente, având în vedere încetarea efectelor actului ierarhic superior

în baza caruia au fost emise.

În ceea ce priveste ierarhia actelor normative, este necesar sa precizam ca un act normativ

ierarhic inferior nu poate abroga un act normativ ierarhic superior. Astfel, printr-o hotarâre a

Guvernului nu pot fi abrogate ordonante sau legi ori dispozitii ale acestora, dupa cum printr-o

ordonanta emisa în baza unei legi de abilitare nu pot fi abrogate ordonante de urgenta care

reglementeaza materii rezervate legilor organice si nici legi organice. În schimb, prin legea de aprobare

a unei ordonante a Guvernului pot fi acoperite viciile de neconstitutionalitate ale acesteia sau pot fi

introduse reglementari noi, care tin de domeniul rezervat legilor organice cu conditia ca legea

respectiva sa fie votata cu respectarea regulilor privitoare la majoritatea absoluta. Aceasta solutie este

justificata chiar de delegarea legislativa si mai ales de controlul parlamentar asupra legislatiei delegate.

În aceasta activitate, Parlamentul este suveran în a aproba, cu sau fara modificari, ordonantele

guvernamentale ori de a le respinge, pur s i simplu.

A se vedea I. Mrejeru, Tehnica legislativa, Editura Academiei, Bucuresti 1979, p.126 si V.D. Zlatescu, Introducere în 20

Legistica Formala , Editura Romp it Bucuresti, 1995, p.99.

28

În opinia noastra, dispozitiile unei legi organice care cuprind reglementari ce nu tin de

domeniul legii organice nu pot fi abrogate printr-o lege ordinara sau printr-o ordonanta a Guvernului

emisa în temeiul unei legi de abilitare. Aceasta solutie, care nu a fost agreata de Curtea 21

Constitutionala, are în vedere faptul ca, în materie legislativa, dispozitiile de continut ale legii nu pot

anihila imperativele procedurale cerute de Constitutie. Astfel, daca o lege organica cuprinde si norme

de natura legii ordinare, ea extinde exigentele legii organice si asupra acestor dispozitii legale, deoarece

votul final al legii nu face nici o distinctie între normele specifice legii organice si cele apartinatoare

legii ordinare.

Aceasta regula este valabila si în cazul modificarii, completarii, suspendarii sau abrogarii

unor dispozitii dintr-o lege organica, chiar daca este vorba de dispozitii care tin de domeniul legii

ordinare.

Realizarea functiei abrogarii de eliminare a antinomiilor juridice se realizeaza deopotriva si

prin abrogarea expresa indirecta. Daca în cazul abrogarii exprese directe legiuitorul identifica si

individualizeaza reglementarile juridice care pot intra în contradictie cu noua reglementare juridica,

scotându-le din vigoare printr-o decizie nemijlocita, în cazul abrogarii exprese indirecte, el se

multumeste sa înscrie la sfârsitul noului act normativ for mula "orice dispozitie contrara se abroga". În

cazul abrogarii exprese indirecte, legiuitorul nu mai identifica actele pe care intentioneaza sa le abroge

expres, ci lasa aceasta operatiune, adeseori extrem de complicata, la îndemâna organului de stat abilitat

sa aplice legea.

Abrogarea tacita sau implicita este foarte apropiata de abrogarea expresa indirecta în sensul

ca, si în acest caz, constatarea abrogarii unor reglementari juridice se face de catre autoritatea care

aplica legea, în virtutea contradictorialitatii a doua texte legislative, aparute la date diferite sau la nivele

ierarhice diferite. În lipsa unei manifestari exprese de vointa a legiuitorului, organul de aplicare a legii

este dator sa elimine aceasta antinomie juridica, pentru a putea identifica textul legal ce urmeaza a fi

aplicat într-un caz dat. Pentru aceasta, el are la dispozitie principiul Lex posterior derogat prior si

principiul Lex superior derogat inferior. În virtutea acestor principii, atunci când exista doua texte

legislative contradictorii emise la date sau niveluri diferite, textul cel mai recent sau cel cu forta

juridica superioara este în vigoare, iar cel anterior ori cu forta juridica inferioara este considerat

abrogat. În astfel de cazuri, se prezuma ca vointa ultima a legiuitorului este cea valabila, ea incluzând si

intentia de a abroga dispozitiile contrare. Principiul Lex posterior derogat prior se aplica si în cazul

abrogarii exprese indirecte, abrogare care se deosebeste de cea tacita doar prin faptul ca, în primul caz,

21 A se vedea în sens contrar Decizia Curt ii Constitutionale nr.53 din 18 mai 1994, publicata în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr.312 din 9 noiembrie 1994; Dispozitivul acestei decizii a fost reiterat în Decizia nr.88/1998 si Decizia

. nr.206/2001

29

legiuitorul se simte obligat sa atraga atentia celui care aplica legea ca exista reglementari juridice ce se

afla în contradictie cu noua reglementare. În cazul abrogarii tacite sau implicite, aceasta atentionare

lipseste, ceea ce nu-l scuteste pe cel care aplica legea sa se confrunte cu astfel de situatii. Uneori

abrogarea expresa directa este însotita de abrogarea expresa indirecta. În astfel de cazuri, legiuitorul nu

reuseste sa identifice toate textele care pot intra în contradictie cu noua reglementare juridica, iar pe

cele pe care le identifica le scoate din vigoare printr-o abrogare expresa directa, multumindu-se, cu

privire la celelalte, sa atraga atentia celor interesati ca ele exista s i sunt abrogate în masura în care pot fi

identificate. În astfel de cazuri, în cadrul formulei de abrogare se enumera actele supuse abrogarii

exprese directe, iar dupa epuizarea enumerarii se adauga "precum s i orice alte dispozitii contrare".

În activitatea de legiferare este preferabila, în toate cazurile, abrogarea expresa directa.

Numai pe aceasta cale se face o delimitare clara între normele juridice care sunt în vigoare si cele care

sunt abrogate prin vointa legiuitorului, evitându-se orice neclaritate sau confuzie în aceasta materie.

Realizarea functiei de eliminare a redundantelor din reglementarile juridice se realizeaza

în exclusivitate prin abrogarea expresa directa. Exista numeroase cazuri în care legiuitorul se vede

obligat sa preia în noua reglementare o serie de dispozitii care sunt deja în vigoare. Aceasta preluare se

impune fie pentru a se asigura caracterul complet al noii reglementari juridice, fie pentru a se articula

organic diferitele prevederi ale noului act normativ, fie din alte motive. Pentru a se evita ca astfel de

dispozitii sa figureze, în acelasi timp, în noua reglementare si în acte normative anterioare, legiuitorul

va recurge la abrogarea elementelor redundante si a altor texte care fara a fi identice îndeplinesc

aceleas i functii juridice atât în vechiul act normativ, cât si în cel nou.

În sfârs it, functia de trecere în fondul pasiv al legislatiei a unor acte normative care au fost

înlocuite cu noi reglementari juridice sau care au cazut în desuetudine se realizeaza numai prin

intermediul abrogarii exprese directe. Prin aceasta operatiune se trec, din fondul activ al legislatiei în

fondul pasiv al acesteia, actele normative care si-au încetat aplicabilitatea fie ca urmare a înlocuirii lor,

fie datorita caderii lor în desuetudine. Îndeplinirea acestei functii intra, cu precadere, în sarcina

Consiliului Legislativ, care în temeiul art.154 alin. 2 din Constitutia României ,"în termen de 12 luni de

la data intrarii în vigoare a legii sale de organizare, va examina conformitatea legislatiei cu prezenta

Constitutie si va face Parlamentului sau, dupa caz, Guvernului, propuneri corespunzatoare."

În opinia noastra, aceasta sarcina de asanare a legislatiei de "ramurile ei uscate" este o

sarcina permanenta a Consiliului Legislativ, termenul de 12 luni fiind unul de recomandare, legat de

urgenta asigurarii concordantei legislatiei cu Constitutia dupa momentul aparitiei acesteia. Caracterul

permanent al acestei sarcini a Consiliului Legislativ deriva si din faptul ca el este o autoritate publica

responsabila de sistematizarea si unificarea întregii legislatii a României, ceea ce îl obliga la operarea

unei delimitari clare între legislatia în vigoare s i cea aflata în fondul pasiv. În acest sens, art.63 alin.(2)

30

al Legii privind normele de tehnica legislativa, stabileste ca "În cadrul operatiunilor de sistematizare si

unificare a legislatiei se pot elabora si adopta acte normative de abrogare distincte, având ca obiect

exclusiv abrogarea mai multor acte normative." În activitatea desfas urata de Consiliul Legislativ în

acest sens, au fost elaborate mai multe proiecte de acte normative, care au fost promovate si au scos din

fondul activ al legislatiei mii de acte normative abrogate tacit, prin contrarietatea lor cu Constitutia sau

cu alte legi ori care au cazut în desuetudine.

Consacrarea în Constitutie a termenului de 12 luni pentru asanarea legislatiei de actele

normative abrogate tacit, ajunse la termen, cazute în desuetudine ori declarate neconstitutionale de

catre Curtea Constitutionala, este desigur o problema care a devenit caduca în anii care au trecut de la

adoptarea Constitutiei pâna la prima sa revizuire. În opinia noastra, cu acest prilej, dispozitiile art.150

alin.(2) din Constitutie, devenit prin renumerotare si republicare art.154 alin.(2), ar fi trebuit

modificate, prin instituirea sarcinii permanente a Consiliului Legislativ de a examina conformitatea

legislatiei cu Constitutia, aceasta modificare fiind reclamata de orice revizuire a Constitutiei, inclusiv

cea din anul 2003.

b. Ajungerea la termen a normei juridice reprezinta o modalitate de iesire din vigoare

aplicabila în cazul normelor juridice temporare. În multe cazuri legiuitorul nu stabileste norme juridice

cu o durata nedeterminata. El instituie norme juridice care se aplica o perioada determinata de timp, o

luna, un an etc. Aceste norme juridice ies din vigoare la data pe care legiuitorul o stabileste pentru

încetarea efectelor juridice ale acestora. Exemplul clasic în materie îl constituie legile bugetare, care au

o durata anuala, exceptie facând cazul în care noua lege bugetara nu este adoptata înainte de data de 31

decembrie a anului bugetar. În astfel de cazuri, caracterul temporar al normei juridice se proroga, ea

fiind mentinuta în vigoare în virtutea unei norme constitutionale care stabileste ca daca bugetul de stat

si bugetul asigurarilor sociale de stat nu au fost adoptate prin lege, cu cel putin 3 zile înainte de

expirarea exercitiului bugetar, bugetul de stat s i bugetul asigurarilor sociale din anul precedent se aplica

în continuare, pâna la adoptarea noilor legi bugetare. Si în acest caz, Constitutia se exprima inadecvat,

deoarece aceste prevederi legale nu au în vedere momentul adoptarii legii, ci intrarea acesteia în

vigoare. În sfârsit, exista s i situatii în care caracterul temporar al normei juridice rezulta din continutul

actului normativ, acesta vizând evenimente care se epuizeaza la anumite intervale de timp (de ex. actul

normativ se aplica salariatilor disponibilizati în anumite conditii).

c. Caderea în desuetudine reprezinta o alta modalitate de ies ire din vigoare a normelor

juridice. Aceasta modalitate intervine atunci când ipoteza normei juridice a încetat sa se mai raporteze

la relatii sociale vii. Atunci când realitatile sociale ce cad sub incidenta normei juridice înceteaza sa

mai existe, norma juridica ramâne fara obiect si îsi înceteaza aplicabilitatea.

31

Sunt si ramân cazute în desuetudine dupa Revolutia din 1989, bunaoara, normele juridice

referitoare la relatiile cu autoritatile publice ale fostei puteri politice, care au fost desfiintate de noua

putere politica. De asemenea, normele privitoare la relatiile dintre unitatile socialiste au cazut în

desuetudine o data cu privatizarea acestora, cu introducerea economiei de piata si cu aparitia unor noi

relatii economice.

d) Deciziile Curtii Constitutionale prin care se declara neconstitutionalitatea unei legi

sau a unei ordonant e ori a unor dispozitii ale acestora. Potrivit art.147 alin.(1) din Constitutia

României, dispozitiile din legile s i ordonantele în vigoare, precum si cele din regulamente, constatate

ca fiind neconstitutionale, îsi înceteaza efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curtii

Constitutionale daca, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, dupa caz, nu pun de acord

prevederile neconstitutionale cu dispozitiile Constitutiei. Acelasi alineat precizeaza ca pe durata acestui

termen de 45 de zile, dispozitiile constatate ca fiind neconstitutionale sunt suspendate de drept.

Aceste dispozitii constitutionale ale alin.(1) al art.147 se cer a fi corelate cu cele ale alin.(4)

al aceluiasi articol, în virtutea caruia ” Deciziile Curtii Constitutionale se publica în Monitorul Oficial

al României. De la data publicarii, deciziile sunt general obligatorii si au putere numai pentru viitor. ”

Din aceste texte constitutionale este necesar sa tragem noi concluzii.

Prin consacrarea caracterului general obligatoriu al deciziilor Curtii Constitutionale, în

materie de constitutionalitate a legilor, ordonantelor si regulamentelor, se elimina confuziile anterioare,

în virtutea carora deciziile Curtii Constitutionale ar fi avut forta obligatorie doar cu privire la partile

aflate într-un litigiu – inter partes litigantes – în care s-a ridicat exceptia de neconstitutionaliate.

Cea de a doua concluzie pe care o reafirma aceste noi texte constitutionale are în vedere

faptul ca deciziile Curtii Constitutionale, luate în cadrul controlului a priori exercitat asupra legilor

înainte de promulgarea acestora, nu mai pot fi invalidate de Parlament.

A treia concluzie are în vedere faptul ca proclamarea de catre Curtea Constitutionala a

neconstitutionalitatii unor dispozitii din legi, ordonante sau regulamentele parlamentare, are ca efect

încetarea imediata a aplicarii acestora, respectiv de la data publicarii deciziei în Monitorul Oficial.

Termenul de 45 de zile, prevazut de art.147 alin.(1) din Constitutie, care stabileste ca aceste decizii îsi

înceteaza efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curtii Constitutionale, nu are nici o

relevanta asupra datei de iesire din vigoare a dispozitiilor legale, ale unei ordonante sau ale unui

regulament, declarate neconstitutionale, deoarece acest termen este opozabil doar Parlamentului sau

Guvernului. În acest interval de 45 de zile aplicarea dispozitiilor declarate neconstitutionale este

interzisa. Termenul de 45 de zile obliga aceste autoritati publice sa-si modifice textele declar ate

neconstitutionale. Ele pot adopta un text constitutional în locul celui declarat de catre Curte ca fiind

32

neconstitutional. În cazul în care nu opereaza aceste modificari, vidul legislativ creat opereaza de la

data publicarii deciziei Curtii Constitutionale.

3. Caracterul activ al normei juridice

Între momentul intrarii în vigoare si cel al iesirii din vigoare, norma juridica este valida, ea

trebuie respectata de cei carora li se adreseaza si produce efecte juridice. Jean Carbonnier arata, în acest

sens, ca norma juridica este „ un soare care nu apune niciodata ” . 22

În aceasta perioada de timp, norma juridica este în vigoare s i actioneaza numai pentru

viitor . Pentru actiunea în timp a normei juridice este caracteristic faptul ca ea actioneaza, în principiu, 23

numai pentru viitor. Cu alte cuvinte, norma juridica noua nu se poate aplica si situatiilor petrecute

înainte de intrarea sa în vigoare, ceea ce pe plan juridic da expresie principiului neretroactivitatii legii.

De asemenea, norma juridica veche nu se poate aplica faptelor care se petrec sau sunt ulterioare iesirii

din vigoare a normei juridice.

În cele mai multe cazuri, actiunea unei norme juridice are în vedere momentul în care ea

intra în vigoare si momentul în care îsi înceteaza aplicabilitatea. Dar, faptele ori situatiile juridice

nascute sub imperiul legii vechi continua sa existe si sub imperiul legii noi. Moartea legii vechi nu

determina si moartea drepturilor, faptelor sau situatiilor juridice nascute sub vechea lege. Cu toate

acestea, este posibil ca noua lege sa aduca o noua reglementare juridica în aceeasi materie.

Principiul neretroactivitatii legii, înscris în Codul civil român si în Codul penal român , a

reprezentat doar o partiala solutionare a problemelor pe care le ridica neretroactivitatea legii, deoarece

el constituia doar o piedica pentru instantele judecatoresti, în calea aplicarii retroactive a legii. Aceasta

opreliste nu actiona si în cazul legiuitorului, care avea posibilitatea sa adopte legi cu efecte retroactive.

Pe acest fond al inexistentei unei obligatii constitutionale a legiuitorului de a respecta

principiul neretroactivitatii legii, au fost admise patru categorii de legi care pot avea efecte retroactive:

a. legile care proclama expres retroactivitatea lor; b. legile interpretative; c. legile penale mai

favorabile s i d. legile declarative de drepturi sau confirmative.

În decursul timpului, aplicarea principiului neretroactivitatii legii civile a fost adeseori

criticata, deoarece nu era de conceput ca ceea ce era neretroactiv pentru judecator sa poata fi

retroactiv pentru legiuitor. În acest context, Puterea Constituanta a Portugaliei a decis înscrierea în

Constitutie, pentru prima data în istoria omenirii, a principiului neretroactivitatii legii. Bazându-se pe

acest exemplu, constituantul român a generalizat exceptia din Codul civil si a extins la nivelul tuturor

autoritatilor publice principiul neretroactivitatii legii.

22 A se vedea J. Carbonnier „ Flexible droit ”, 6 , LG.D.J, Paris, p.51. e

A se vedea N. Popa, op.cit , pag.161. 23

33

Pentru aceste motive este necesar sa se faca o neta distinctie între ceea ce îi este permis

legiuitorului, pe de o parte, si ceea ce i se poate recunoaste judecatorului sau celui care aplica legea, pe

de alta parte.

În ceea ce-l priveste pe legiuitor, acesta, potrivit dispozitiilor art.15 alin.(2) din Constitutia

României, este obligat sa dea curs prevederilor în virtutea carora „ Legea dispune numai pentru viitor,

cu exceptia legii penale sau contraventionale mai favorabile”. Nerespectarea lui constituie încalcarea

unei norme constitutionale, persoanele pe care legea le împuterniceste putând sesiza Curtea

Constitutionala cu privire la prevederile cu caracter retroactiv.

Act iunea normelor juridice în spat iu

Actiunea normelor juridice în spatiu are în vedere teritoriul asupra caruia norma juridica

este valida. În principiu, norma juridica este teritoriala, în sensul ca ea este obligatorie pe teritoriul

statului sub a carui autoritate s-a nascut.

Teritoriul statului desemneaza întinderile de uscat si apa, ca si subsolul si spatiul aerian

aflate în interiorul granitelor statului respectiv. Teritorialitatea determina atât procesul de creare a

dreptului, cât si limitele obligativitatii dreptului national. Dreptul creat de stat este izvorât din realitatile

nationale, din datele esentiale ale fenomenelor economice, sociale si politice care se desfasoara în

limitele teritoriului national. Sub aspectul obligativitatii, dreptul national vizeaza persoanele, bunurile,

actele, situatiile juridice si faptele juridice care se petrec pe teritoriul national. De la aceasta regula a

teritorialitatii actiunii normei juridice în spatiu exista si exceptii. Cea mai importanta dintre acestea o

constituie extrateritorialitatea, în virtutea careia norma de drept a unui stat se poate aplica si în afara

teritoriului sau. Astfel, potrivit legii române, dispozitiile Codului civil cu privire la bunuri imobile se

aplica tuturor imobilelor „aflatoare în cuprinsul teritoriului României” chiar când ele se poseda de catre

straini. Ca o exceptie de la principiul teritorialitatii, art.2 alin.2 al Codului civil stabiles te ca dispozitiile

legii române privitoare la starea civila si la capacitatea civila a românilor se aplica acestora oriunde s-ar

afla. Aceasta regula este valabila si pentru cetatenii români aflati în strainatate.

De asemenea, hotarârile judecatoresti, pronuntate în conformitate cu legea româna, se pot

aplica si pe teritoriul altor state.

Din cele expuse se poate constata ca legea româna este în acelasi timp teritoriala si

extrateritoriala.

Efectele de extrateritorialitate pot fi solutionate în zile noastre de catre dreptul international.

Tratatele internationale pot permite ca pe teritoriul unui stat sa se poata aplica legea altui stat, datorita

unor ratiuni legate de eficienta luptei împotriva criminalitatii internationale, în special a crimei

organizate, a spalarii banilor murdari, a traficului de carne vie si de stupefiante etc.

34

Totodata, teritoriul prezinta importanta pentru drept atunci când este vorba de solutionarea

unor probleme teritoriale între state, de delimitarea apelor teritoriale ori de utilizarea spatiului aerian. În

egala masura deplasarea bunurilor si a persoanelor în spatiu este supusa reglementarilor juridice, mai

ales celor de ordin contractual.

Sub aspectul teritorialitatii legii este de observat faptul ca legea româna se refera la spatiu,

cel putin din trei puncte de vedere: situarea în spatiu a persoanelor, situarea în spatiu a bunurilor;

situarea în spatiu a actelor s i a faptelor juridice.

Abordarea acestor probleme legete de aplicarea în spatiu a normelor juridice tine de dreptul

material. Sub acest aspect, în cazul persoanelor, localizarea lor în spatiu este legata de determinarea

domiciliului, a resedintei, a sediului, elemente esentiale pentru identificarea subiectului de drept,

elemente care au diverse consecinte asupra exercitarii drepturilor si a asumarii obligatiilor. (În dreptul

international privat determina legea aplicabila, în dreptul constitutional persoana îsi exercita dreptul de

vot la domiciliul sau, în dreptul civil domiciliul debitorului este locul platii datoriei etc.)

În ceea ce priveste localizarea geografica a bunurilor, regula prives te plata impozitelor,

publicitatea imobiliara, înmatricularea vehiculelor etc.

În ceea ce priveste aplicarea normelor de drept procesual, spatiul geografic are si aici un rol

determinant. Astfel, actele procesuale au în vedere domiciliul persoanei fizice sau sediul persoanei

juridice, locul situarii bunurilor determina instanta competenta, locul savârtirii faptelor este determinant

în stabilirea competentei teritoriale a instantei de judecata etc. 24

Actiunea normelor juridice asupra persoanelor

Actiunea normelor juridice asupra persoanelor nu poate fi disociata de actiunea acestora în

spatiu. Persoana se afla întotdeauna într-un mediu geografic, pe un anumit teritoriu. Localizarea

persoanei într-un anumit spatiu determina anumite consecinte privitoare la statutul sau, la drepturile

civile si politice, în special la drepturile electorale.

Tinând seama de asemenea împrejurari, se poate constata ca pe un teritoriu national,

statutul persoanelor difera, dupa cum acestia sunt cetateni ai statului respectiv, straini sau apatrizi. În

functie de aceasta, se distinge regimul national acordat cetatenilor statului respectiv de regimul

strainilor. Regimul national porneste de la egalitatea cetatenilor în fata legii si de la recunoasterea

drepturilor s i libertatilor fundamentale pentru toti membrii statului respectiv. Regimul strainilor poate fi

identic cu cel al cetatenilor sau poate diferi de acesta. Astfel, în unele state, strainii au acelasi regim ca

si cetatenii statului respectiv, cu exceptia drepturilor politice care nu li se acorda decât în anumite

limite. În România, potrivit Constitutiei, strainii, în privinta protectiei generale a averilor si a

24 A se vedea J.L. Bergel, op.cit. pag.133 si urm.

35

persoanelor, se bucura de aceleasi drepturi ca si cetatenii români (art.18 alin.(1). Sunt exceptate de la

aceasta regula drepturile electorale, dreptul de a ocupa functii publice s i dreptul de a face parte din

partide politice, care se recunosc în exclusivitate cetatenilor români. Cu toate acestea, potrivit art.16

alin.(3) din Constitutie, functiile si demnitatile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în conditiile

legii, de persoanele care au cetatenia româna si domiciliul în tara. De asemenea, în conditiile aderarii

României la Uniunea Europeana, cetatenii Uniunii care îndeplinesc cerintele legii organice au dreptul

de a alege si de a fi alesi în autoritatile administratiei publice locale. Pe cale de consecinta, art.38 al

Legii fundamentale stabileste dreptul românilor de a fi alesi în Parlamentul European, instituind,

totodata, si dreptul acestora de a-si alege reprezentantii în acest forum al Uniunii Europene.

Un regim distinct pentru straini este regimul natiunii celei mai favorizate, în virtutea caruia

într-un stat, strainii se bucura de aceleasi drepturi ca si confratii lor cei mai favorizati. Aceste drepturi

recunoscute strainilor pot privi libertati economice, comerciale, exercitarea drepturilor civile etc.

În privinta actiunii normei juridice asupra persoanei este necesar sa mai precizam ca pe

teritoriul unui stat, statutul cetatenilor este nediscriminator. Cu toate acestea, este posibil ca unii

cetateni sa se bucure de anumite imunitati si privilegii care izvorasc din garantarea exercitiului liber al

profesiunii, functiei sau mandatului. În aceasta categorie pot intra demnitarii, persoanele alese în functii

publice, judecatorii etc.

O alta situatie pe care o întâlnim, are în vedere imunitatile si privilegiile din dreptul

international. În aceasta materie, se bucura de privilegii si imunitati s efii de stat, diplomatii si

functionarii publici internationali. Imunitatea acestora se poate referi la imunitatea de jurisdictie ori la

acordarea unor facilitati de ordin economic în materie comerciala.

Bibliografie de referinta

Obligatorie

Nicolae Popa, Teoria generala a dreptului , editia a II-a, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2005.

Optionala

Dan Claudiu Danisor, Ion Dogaru, Gheorghe Danisor, Teoria generala a dreptului , Editura C.H.Beck,

Bucuresti, 2006.

Lucrarea de evaluare nr. 1

Realizati un scurt eseu (maxim 2 pagini) în care sa analizati actiunea în timp a

36

normei juridice cu cele trei momente esentiale: intrare în vigoare, durata în timp si iesire din vigoare.

Aceasta lucrare se va trimite pe adresa de e-mail a tutorelui, pâna la data de 18.10.2008. Se va acorda

1 punct (10% din nota finala) pentru rezolvarea corespunzatoare a sarcinii.

Întrebari de autoevaluare

Definiti conceptul de norma juridica si precizati trasaturile acesteia

Identificati pe diferite exemple de norme juridice structura acestora

Enumerati si analizati modalitatile de iesire din vigoare a unei norme juridice

Precizati care sunt regulile de intrare în vigoare a unei norme juridice

37

MODULUL 3 : IZVOARELE DREPTULUI

Scopul modulului: familiarizarea studentilor cu notiunea de izvor de drept s i acceptiunile conceptului.

Obiectivele propuse: La finalul acestui modul, studentii trebuie sa:

Sa faca distinctia între conceptul de izvoar real si conceptul de izvor formal

Sa precizeze care sunt izvoarele formale ale dreptului

Sa defineasca tipurile de legi existente în sistemul nostru de drept

Conceptul de izvoare ale dreptului are o dubla determinare. Se vorbeste astfel despre izvoare reale

s i despre izvoare formale ale dreptului.

§ 1. Izvoarele reale ale dreptului

Izvoarele reale ale dreptului constituie obiect de studiu pentru Teoria Generala a Dreptului.

Aceasta disciplina este chemata sa stabileasca în ce masura dreptul pozitiv poarta amprenta unor factori

exteriori cum ar fi cadrul geografic, mediul social-economic, sistemul politic sau factorul uman. În

masura în care astfel de factori exteriori fenomenului juridic determina configuratia si continutul

reglementarilor juridice, ei devin izvoare reale ale dreptului. În rândul cercetatorilor care s-au consacrat

analizei izvoarelor reale ale dreptului, numele lui François Gény este de referinta. Totodata, în

literatura noastra de specialitate "dat"-ul dreptului a fost studiat si prin prisma factorilor de configurare

a dreptului.

În rândul celor care s i-au consacrat opera studiului procesului de creare a dreptului, numele lui

François Gény ramâne de referinta. În viziunea marelui metodolog francez, procesul de creare a

dreptului este inevitabil legat de conceptele de "dat" si "construit" în drept. Autorul francez opereaza o

distinctie clara între ceea ce "preexista" fenomenului juridic si ceea ce se naste din explorarea acestei

necunoscute prin intermediul s tiintei si tehnicii.

Se poate observa ca în modelul oferit de omul de s tiinta francez, pentru procesul de creare a

dreptului, elementul de baza îl constituie "dat"-ul dreptului, la a carui descoperire si transpunere în

procesul crearii dreptului un rol determinant revine stiintei si tehnicii juridice. As a cum remarca autorul

francez, activitatea de creare a dreptului oscileaza între doi poli de sine-statatori "dat"-ul si

"construitul". 25

25 A se vedea F.Gény, Science et tech nique en droit privé positif, Première Partie, Recueil Sirey, Paris, 1922, p.96-97.

38

Prin "dat"-ul dreptului se întelege acea realitate sociala exterioara dreptului pozitiv care-i

confera acestuia substantialitatea necesara pentru a exista. În conceptia lui François Gény, "dat"-ul

dreptului este format din patru elemente constitutive, care formeaza baza oricarui sistem juridic: 1.

"dat"-ul real sau pur natural; 2. "dat"-ul istoric; 3. "dat"-ul rational; 4. "dat"-ul ideal. Aceste

componente ale "dat"-ului dreptului au fiecare rolul lor în a sugera directiile principale ale dreptului

pozitiv. 26

În opinia autorului , "dat"-ul real sau natural al dreptului pozitiv rezida în acele conditii

fundamentale care stau la baza umanitatii. Acestea pot fi de natura fizica sau morala (clima, sol,

productie, constitutie anatomica si psihologica a omului, aspiratii morale, sentimente religioase etc.), de

natura economica, politica sau sociala. Aceste realitati nu creeaza prin ele însele regulile juridice, dar le

prescriu contururile s i, mai ales, se instituie în mediul necesar pentru nasterea lor. 27

"Dat"-ul dreptului ne apare astfel ca un element multiplu, similar conceptului roman de jus

naturale ... quod natura omnia animalia docuit. El nu se confunda cu dreptul ca atare, dar constituie

baza inexorabila a acestuia. În demonstrarea acestor idei, autorul îl citeaza pe Montesquieu care privea

legile ca raporturi necesare ce decurg din natura lucrurilor. Toate aceste elemente vin sa dea expresie 28

"dat"-ului real al dreptului.

În ceea ce prives te "dat"-ul istoric, acesta ne apare ca un "dat" natural consolidat de istorie.

Elementele "dat"-ului real sau natural, în timp, dau nastere unui fond de precepte, care servesc drept

cadru al conduitei umane, modelându-i aspectele exterioare. Elementele materiale, brute, s i totodata,

pasive ale organizarii juridice, contin în ele însele regulile necesare pentru dirijarea vointelor umane,

ele fiind un fel de drept postulat de viata. 29

"Dat"-ul istoric este prin el însusi vag si universal în linii mari, dar particular în detalii si

susceptibil de modificari prin reformele juridice la care este supus.

"Dat"-ul rational al dreptului reprezinta directia fundamentala care asigura, în masura

posibilului, elaborarea s tiintifica a dreptului pozitiv.

În opinia lui F.Gèny, acest "dat" rational reprezinta fondul esential al dreptului natural

clasic. El consta în regulile de conduita pe care ratiunea le extrage din natura omului si din legaturile

sale cu lumea. 30

Pentru explicitarea "dat"-ului rational este necesar sa se faca apel la notiunea de justitie,

înteleasa ca virtute ce tinde spre just. Pentru F.Gèny, justul trebuie înteles în dimensiunea sa obiectiva.

Ibidem , Second Partie, p.371. 26

Ibidem, p.371. 27

Ibidem, p.375. 28

Ibidem, p.376-377. 29

Ibidem, p.381. 30

39

Din aceasta perspectiva, el ne apare ca un principiu esential care include ideea de ordine, de echilibru,

conforma gasirii armoniei morale în substanta sa externa, în manifestarile sale, bazata pe conditiile

efective ale vietii omului în societate. 31

„Dat”-ul ideal nu reprezinta nici realitati concrete, nici conditii de ordin national, nici o

zestre istorica, ci o simpla tendinta catre o organizare dezirabila a raporturilor juridice. El apare ca un

raspund la aspiratiile morale si sociale ale civilizatiei, ceea ce îl face sa fie supus modificarilor în spatiu

s i timp, datorita subiectivitatii sale. „Dat”-ul ideal nu are în sine autoritatea de a influenta decisiv

ratiunea pura, interpretarea naturii în lumina istoriei, dar o poate completa, intervenind ca un

instrument esential al progresului juridic. 32

Pe acest fond, spune F.Gèny, elaborarea s tiintifica a dreptului este o coordonata a

descoperirii "dat"-ului dreptului.

Factorii de configurare a dreptului. Sub aceasta denumire cercetatoarea româna Anita

Naschitz a înteles sa examineze "dat-ul" dreptului sau mai precis substratul antologic al dreptului

pozitiv. Deosebirile fata de abordarea scolii libere a dreptului, reprezentata de François Gény sunt

dictate de rezultatele obtinute de stiintele juridice în secolul XX, de noile acumulari ale stiintei si de

concluziile la care au ajuns cercetatorii stiintifici în cea de a 2-a jumatate a ultimului secol al mileniului

II. Astfel, daca François Gény considera ca din dat-ul dreptului fac parte 1. "dat"-ul real sau pur

natural; 2. "dat"-ul istoric; 3. "dat"-ul rational si 4. "dat"-ul ideal, Anita Naschitz pune la baza

procesului de creare a dreptului factorul natural, cadrul social-politic si factorul uman. 33

a. Mediul natural , ca factor de configurare a drept ului a fost identificat ca atare pentru

prima data de Montesquieu, care în Spiritul legilor arata ca "Legile trebuie sa fie potrivite cu conditiile

fizice ale tarii; cu clima - rece, calda sau temperata - cu calitatea solului, cu asezarea, cu întinderea sa.

Dupa cum se poate observa, Montesquieu, îi sugereaza legiuitorului sa nu adopte solutii

contrare conditiilor naturale în care salasluieste destinatarul dreptului. Acest sfat dictat de întelepciunea

savantului francez, sugereaza faptul ca între mediul natural, viata sociala si reglementarile juridice

exista o inexorabila legatura, în virtutea careia configuratia dreptului trebuie sa tina seama de realitatile

fizice naturale.

Ibidem, p.392. 31

Ibidem, pag.371 32

33 În literatura de specialitate, factorii de configurare a dreptului sunt priviti în mod diferit. În rândul acestora intra: a)

mediul natural, care cuprinde factori de ordin geografic, demografic, biologic; b) cadrul istoric, etnic, national; c) cadrul

social-economic; d) sistemul politic; e) cadrul cultural-ideologic (creat ia spirituala, ideologia, religia, cultura în general; f) factorul international, precum s i factorul uman. A se vedea I.Craiovan, Teoria generala a dreptului, Editia a II-a,

revazuta si adaugita, 1998, p.38-39.

40

În opinia Anitei Naschitz , cadrul natural reprezinta interactiunea complexa a factorilor 34

geografici, demografici si biologiei. Influenta pe care mediul geografic o exercita asupra legiuitorului

nu se manifesta în mod direct, ci mijlocit prin intermediul factorului social-politic. Cu alte cuvinte

oamenii traiesc într-un cadru geografic, sunt supusi unor exigente naturale de coabitare, sunt constrânsi

sa-si organizeze viata în functie de variatiile climatice, de resursele naturale de care dispun, de bogatiile

solului si subsolului, de gradul de poluare a mediului înconjurator, de facilitatile de comunicare oferite

de mediul geografic etc. Ansamblul acestor componente ale factorului natural îs i pune amprenta

asupra statutului social al oamenilor, asupra relatiilor social-umane, asupra formelor de organizare,

social-politica si, pe aceasta cale, determina continutul reglementarilor juridice. În modelul modernist

de elaborare a dreptului se ajunge ca anumite imperative sociale sa determine o relatie directa între

factorii naturali si continutul normelor juridice. Astfel, împartirea terenurilor în agricole si neagricole,

impune legiuitorului un regim propriu de reglementare pentru fiecare categorie. Gradul de poluare a

mediului înconjurator îl determina pe legiuitor sa instituie o anumita reactie de protectie a echilibrului

ecologic (el stabiles te limitele admise ale noxelor, stabileste sanctiuni pentru depasirea acestora,

instituie organe de supraveghere si control etc.).

Alaturi de factorii geografici, celelalte componente ale cadrului natural exercita si ele

presiuni asupra legiuitorului. Astfel, componentele demografice, biologice sau fiziologice îsi pun

amprenta asupra starii de sanatate sau vitalitate a populatiei, asupra proceselor de mortalitate, tinerete

sau îmbatrânire a populatiei, ceea ce pune în fata corpului electoral solutii pentru preîntâmpinarea

fenomenelor negative, solutii de care legiuitorul ca mandatar al poporului este dator sa le integreze în

politici de protectie sociala si în reglementari juridice corespunzatoare.

Influenta cadrului natural asupra continutului reglementarilor juridice este dependenta de

presiunea pe care elementele sale componente o exercita asupra factorului social-politic si asupra

legiuitorului. Exista cazuri în care aceasta presiune este aproape inexistenta, dar exista si cazuri în care

constrângerile sale sunt inexorabile. Astfel, într-un stat în care fenomenele naturale se desfasoara în

limitele unor parametri normali, legiuitorul nu va fi obligat sa intervina prin masuri constrângatoare

asupra derularii relatiilor sociale în cele patru anotimpuri. Dar, atunci când fenomenele naturale sunt

acompaniate de fenomene periculoase sau chiar catastrofe, legiuitorul nu poate sa nu reactioneze prin

masuri prompte menite sa previna catastrofele s i sa înlature consecintele acestora sau ale dezastrelor

naturale.

A se ved ea Anita M.Nachitz, Teorie s i practica în procesul de creare a dreptului, Editura Academiei, Bu cures ti, 1969, 34

p.62 s i urm.

41

La fel se întâmpla si în cazul fenomenului demografic, mai ales astazi, când densitatea

populatiei pe unitati de suprafata impune luarea unor masuri de protectie pe linie medicala, de protectie

a mediului, de aprovizionare cu apa, alimente etc. În felul acesta legiuitorul este obligat sa se pronunte

s i asupra unor masuri menite sa încurajeze sau sa descurajeze cresterea necontrolata a populatiei,

recurgând la masuri de plening familial.

b. Cadrul social-politic ca factor de configurare a dreptului desemneaza sistemul de

organizare sociala s i politica, aici incluzându-se sistemul de organizatii politice si societatea civila,

statul si partidele politice, raporturile dintre popor s i guvernanti, mecanismele de transpunere în viata a

politicii statale, cadrul general de manifestare a libertatii umane, de exprimare a pluralismului politic si

de afirmare a personalitatii umane.

Cadrul social-politic da expresie în egala masura regimului politic existent, dar si trecutului

istoric al titularului puterii politice. În dimensiunea social-politica a "dat"-ului dreptului se interfereaza

elementele trecutului cu ale prezentului, dimensiunile istorice ale civilizatiei nationale cu datele

cotidiene ale manifestarii pe plan social si politic a poporului.

Dimensiunea social-politica a configurarii dreptului include în manifestarile sale dreptul

societatii date, în întreaga sa pozitivitate, cât si substraturile istorice ale existentei sale. Privit în

multidimensionalitatea sa, dreptul obiectiv este tinta principala a actiunii cadrului social-politic asupra

procesului de creare a normelor juridice. Practic, sub presiunea factorilor imediati ai cadrului social

politic, asupra legiuitorului se rasfrâng cele mai puternice critici cu privire la dreptul existent s i cele

mai substantiale idei de modificare si transformare a acestuia. Mai mult decât atât, cadrul social-politic

se manifesta ca o sursa permanenta de inspiratie a legiuitorului si prin faptul ca în acest mediu se

cristalizeaza sistemul de valori ale societatii, fundament ce configureaza viitoarea înfatisarea a actiunii

politice s i, în cele din urma, a legii.

De buna seama, din structura cadrului social-politic nu pot lipsi fundamentele economice

ale dreptului, raportate la sistemul de organizare a economiei nationale, la stadiul dezvoltarii sale, la

eficienta economica, la nivelul veniturilor populatiei si la gradul de satisfacere a trebuintelor sociale pe

baze salariale sau de protectie sociala.

Multitudinea factorilor care formeaza cadrul social-politic al configurarii reglementarilor

juridice nu poate fi surprinsa în câteva rânduri, dupa cum nici seria infinita a combinatiilor ce pot

interveni între acesti factori. Esential ni se pare sa atragem atentia asupra primejdiei de a neglija

complexitatea interactiunilor economice, pe de o parte, si a celor economice, sociale si politice, pe de

alta parte, în procesul de creare a dreptului. Este de la sine înteles ca astfel de conexiuni, de

42

interdependente nu pot fi subiectivate. Orice neglijare a caracterului obiectiv al corelatiilor devine o

piedica în calea progresului social. De aici, se naste ideea ca legiuitorul sa fie neutru, sa aprecieze

stiintific datele ce stau la baza procesului de legiferare, sa ia în considerare interesul national si sa fie

neiertator cu cei care îl submineaza în teoria si practica elaborarii textelor legislative.

c. Factorul uman , cel de al treilea factor de configurare a dreptului, se cere a fi privit într-o

dubla ipostaza:

1. ca subiect de drept si 2. ca subiect al procesului de creare a dreptului.

Observarea omului ca subiect de drept trebuie sa porneasca de la premisa ca întreaga

activitate de creare si aplicare a dreptului pleaca de la om, de la individ, de la fiinta umana. Dreptul prin

întregul sau continut se adreseaza omului, el se manifesta prin om si pentru om. În aceasta triada, omul

este creatorul unei ordini sociale distincte, de care el are nevoie pentru a supravietui si pe care el o

apara si o submineaza în egala masura. Acest paradox nu poate ramâne în afara oricarei explicatii.

Pentru a da un sens contradictorialitatii acestor termeni este suficient sa aratam ca la necesitatea umana

fireasca de a se institui în societate o ordine utila, apare imperativul existentei dreptului; dar, existenta

dreptului este dependenta de creativitatea umana, ceea ce face ca omul sa devina creatorul propriului

sau drept, iar aceste drepturi se rasfrâng s i asupra celorlalti membri ai colectivitatii. Desi aceasta creatie

normativa este în egala masura utila tuturor celor carora li se adreseaza, respectarea s i încalcarea

normelor instituite de catre autorul sau este o serie statistica în care sunt prezenti si cei care au creat

legea si cei carora li se adreseaza. Întrebarea care se pune pentru a explica astfel de situatii are în

vedere un "de ce?", care se proiecteaza inexorabil în constiinta legiuitorului rational, a legiuitorului

care cauta solutii pentru respectarea legii si nu pentru încalcarea acesteia. Dar, poate fi oare gasit

legiuitorul care nu încalca legea? Raspunsul la o asemenea întrebare este pe cât de greu de dat, pe atât

de greu de atins. Cu toate acestea, istoria curge, iar timpul nemilos uita nuantele si poarta pe aripile sale

doar ideea de drept.

§ 2. Izvoarele formale ale dreptului

Prin izvor formal al dreptului se întelege instrumentul juridic prin intermediul caruia se

exprima "dat"-ul dreptului sau prin care izvoarele reale ale dreptului se convertesc în drept pozitiv.

În conceptia modernista asupra dreptului, trecerea de la "dat" la "construit" în drept se face prin

intermediul vointei generale, instrument universal valabil pentru caracterizarea statului de drept.

Vointa generala face ca dreptul sa exprime interesele generale ale societatii, sa dea expresie

vointei natiunii.

43

Aceasta vointa generala se manifesta în forme de exprimare a dreptului, în optiuni politice

necesare pentru organizarea vietii în comun a membrilor unei entitati nationale sau supranationale.

Expresia normativa a unor astfel de exigente rezida în lege - actul suprem de exprimare a vointei

statale, în jurisprudenta - forma derivata de manifestare a aceleiasi vointe, în cutuma - exigenta

imperativa a vointei unei colectivitati date si în doctrina, înteleasa ca mod rational de exprimare a

vointei generale în sprijinul înfaptuirii justitiei.

Diferentierea izvoarelor formale ale dreptului provine din modalitatea practica de exprimare a

rationamentului logic care pune în valoare regula de conduita care prin intermediul vointei generale se

transforma în norma juridica.

În rândul izvoarelor formale ale dreptului intra legea, cutuma, jurisprudent a s i doctrina

juridica, fiecare având un mod propriu de formare si validare juridica. Diferite de la un bazin de

civilizatie juridica la altul, de la o epoca istorica la alta s i de la un stat la altul, izvoarele formale ale

dreptului dau expresie unor moduri distincte de înfaptuire a justitiei si a reglarii relatiilor sociale pin

intermediul imperativelor juridice.

Clasificarea izvoarelor formale ale dreptului prezinta o deosebita relevanta pentru

cunoasterea importantei s i rolului acestora în procesul de creare s i aplicare a normelor juridice.

În cadrul clasificarii izvoarelor formale ale dreptului, o prima distinctie se face între izvoare

scrise si izvoare nescrise. La baza acestei clasificari se afla modul de formare, redare si comunicare a

normelor juridice. Cele redate în forma scrisa formeaza categoria izvoarelor scrise, categorie în care

intra legea; în categoria izvoarelor nescrise intra cutuma, izvor primar al dreptului, care este redat si

transmis de la o generatie la alta pe cale orala.

Un alt criteriu al clasificarii izvoarelor formale ale dreptului îl constituie modalitatea de

înscriere directa sau indirecta în dreptul pozitiv. Sub acest aspect deosebim izvoare directe si izvoare

indirecte. În rândul izvoarelor directe intra legea si cutuma, iar din categoria izvoarelor indirecte fac

parte jurisprudenta si doctrina. Jurisprudenta si doctrina nu sunt concepute uneori ca izvoare propriu-

zise ale dreptului. Dar, atunci când ele se impun ca izvoare formale ale dreptului, acest fapt se

datoreaza tariei argumentelor pe care ele le prezinta în procesul de aplicare a legii. De aceea ele mai

poarta si denumirea de autoritati. Caracterul lor indirect rezulta din faptul ca ele provin din

interpretarea izvoarelor directe, respectiv a legii sau a cutumei.

În sfârsit, o ultima clasificare a izvoarelor formale ale dreptului are în vedere distinctia dintre

izvoare oficiale si izvoare neoficiale. În categoria izvoarelor oficiale intra legea si jurisprudenta, iar în

cea a izvoarelor neoficiale, cutuma si doctrina juridica. Caracterul oficial al izvoarelor dreptului deriva

44

din faptul ca ele sunt o creatie a autoritatilor publice înzestrate cu competenta în domeniul instituirii

normelor juridice. 35

Elementul distinctiv al instituirii oficiale a normelor juridica rezida în crearea nemijlocita a

dreptului de catre stat si în generalizarea respectului fata de lege la nivelul întregii colectivitati

nationale. Spre deosebire de acestea, izvoarele neoficiale, cutuma si doctrina, se impun prin faptul ca

normele juridice pe care le impun nu îmbraca un caracter formal, ele sunt create în virtutea

imperativelor pe care judecatorul le desprinde din natura lucrurilor, din logica faptelor sociale, pentru a

da expresie imperativelor de justitie sau echitate sociala, nascute sub comandamentele lui suum cuique

tribuere.

Cutuma juridica reprezinta sursa primordiala a dreptului. Originea ei este legata de primele

forme de organizare sociala. Cutuma, înainte de a fi un izvor formal al dreptului, a fost un fenomen

sociologic, un comandament impus de necesitatea instituirii unei ordini sociale în acord cu imperativele

supravietuirii colectivitatii sociale date.

Trecerea de la fenomenul social al cutumei la dimensiunea sa juridica s-a produs o data cu

cons tientizarea mentinerii prin forta colectiva a ordinii primitive. În momentul în care organizarea

sociala a simtit ca existenta sa nu poate fi mentinuta fara sustinerea coercitiva a cutumelor, riturilor,

obiceiurilor s i traditiilor specifice traiului în comun, au aparut elementele distinctive ale normei

juridice.

Astfel la baza cutumei juridice se afla un element material si un element psihologic. Elementul

material rezida în comportamente umane tipice, permanente si care dureaza în timp pe baza

asentimentului celor interesati. Elementul temporal era exprimat de romani prin longa, inveterata,

diuturna, antiquitus probata consuetudo.

La acest element material se adauga un dublu element psihologic, care justifica dreptul

subiectiv (opinio juris) s i sanctiunea normei juridice (opinio necessitatis) . 36

Se poate astfel constata ca norma juridica are ca izvor primordial o regula de conduita care

domina organizarea sociala prin constanta, repetabilitate si consens în privinta respectarii acesteia.

Atunci când încalcarea cutumei a dus la prejudicierea vietii comune, s-a nascut reactia sociala

împotriva acesteia - sanctiunea juridica. Aceasta reactie era organizata si dictata de o autoritate publica,

diferita de la un sistem de drept la altul, pâna la dreptul modern, când impunerea cutumei a intrat în

competenta statului, a titularului modern al fortei publice.

35 A se vedea Jean Louis-Bergel, Théorie Générale du Droit, 3 éditions, Dalloz, Paris, 1999, p.51-52. e

36 A se vedea V.Hanga, Dreptul s i tehnica juridica, Încercare de sinteza, Lumina Lex, Bucuresti, 2000, p.82.

45

De aici nu trebuie trasa concluzia potrivit careia cutuma ar fi o creatie statala. Dimpotriva,

cutuma reprezinta o creatie populara instinctiva, un obicei instituit de colectivitatile sociale pentru

salvgardarea existentei lor. O data cu aparitia statului, acesta a introdus în propria sa ordine juridica

obiceiurile, înzestrându-le cu garantii statale. În felul acesta, cutuma a supravietuit si a devenit o norma

juridica ocrotita statal. Momentul esential în evolutia cutumelor ca izvor de drept l-a constituit

reproducerea acestora în repertorii sau codificarea acestora. În România, sunt cunoscute ca repertorii de

cutume juridice Pravila lui Matei Basarab, Codul lui Calimah etc. Pe plan international este

semnificativ în acest sens, ordinul lui Carol al VII-lea, care în anul 1453, a dispus redactarea în scris a

cutumelor. Acest proces a continuat si s-a finalizat în Codul lui Napoleon.

Se poate constata ca la originile organizarii sociale se afla cutuma. În zilele noastre, acest izvor

de drept nu mai are importanta pe care a avut-o în dreptul primitiv ori în Evul Mediu.

Ceea ce este însa caracteristic pentru sistemul de drept romano-germanic, inclusiv pentru

dreptul românesc, este faptul ca în manifestarile sale contemporane, cutuma juridica se manifesta ca

izvor de drept doar în conditii în care legea o recunoaste ca atare. Astfel, potrivit art.970 Cod civil:

"Conventiile trebuie executate cu buna credinta.

Ele obliga nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmarile, ce echitatea,

obiceiul sau legea da obligatiei, dupa natura sa."

De asemenea, art.429 alin.2 C.civ. stabiles te: "Arborii care se pot scoate dintr-un seminariu de

pomi, fara degradarea acestuia nu vor face parte din uzufruct, decât cu îndatorire, pentru uzufructuar,

de a se conforma obiceiului local în privinta înlocuirii lor."

În astfel de cazuri, ca s i în altele prevazute de Codul civil, cutuma se instituie în izvor de drept

în virtutea legii.

Cutuma mai este recunoscuta ca izvor de drept în sistemele moderne de drept pe planul

dreptului constitutional. În buna masura, normele dreptului constitutional englez sunt norme

cutumiare, în absenta unei constitutii scrise a Angliei.

Totodata, normele dreptului obisnuielnic sau ale dreptului cutumiar sunt prezente în dreptul

parlamentar, ca reglementare suplimentara a organizarii s i functionarii adunarilor parlamentare. Ca

atare, în multe parlamente nationale, regulamentele de organizare si functionare a acestora se

completeaza cu norme juridice de sine-statatoare, consacrate prin continuitate si necontestare. Ele

formeaza izvoarele cutumiare ale dreptului parlamentar.

În sfârs it, cutuma se manifesta ca izvor de drept pe planul dreptului international, aici

îmbracând forma unui ansamblu de norme de conduita, adeseori devenite uzante diplomatice, care fara

sa stirbeasca specificul solemnitatilor specifice dreptului international, le conserva ori le ridica la

rangul de norme sau principii unanim admise.

46

Forta juridica a cutumei juridice, în sistemul nostru de drept izvoras te din lege. Cutuma juridica

este izvor de drept doar în masura în care legea îi recunoaste acest caracter obligatoriu. Ca atare,

cutuma actioneaza secundum legem , fiind un instrument de completare a prevederilor legale. Ca atare,

dreptul românesc nu admite cutuma contra legem sau supra legem , ci o subordoneaza prevederilor

legale.

Doctrina juridica

Doctrina, ca izvor al dreptului, cuprinde solutiile juridice pe care doctrinarii dreptului le

impun în procesul înfaptuirii justitiei. Nu orice cercetare stiintifica a dreptului este doctrina juridica.

Sub aceasta denumire se impun doar solutiile juridice formulate de stiinta juridica de care judecatorul

tine seama în hotarârile judecatores ti în virtutea teoriei argumentelor.

Originile doctrinei juridice, ca izvor de drept, trebuie cautate în Roma antica, unde solutiile

date de jurisconsultii urbei deveneau surse de inspiratie obligatorii pentru judecatori. La originea

acestei situatii se afla imperativul asigurarii concordantei dintre hotarârea judecatoreasca si prescriptiile

normei juridice, în conditiile în care judecatorul nu era un profesionist. În aceste conditii, solutiile

juridice izvorau din întelepciunea jurisconsultului, care devenea izvor de drept. În cele mai multe

cazuri, izvorul acestei surse era anonim, ceea ce a dat nas tere dreptului pretorian, respectiv

jurisprudentei.

În anii care au urmat, experienta juridica a omenirii nu s-a dezlipit de influenta doctrinei

juridice. Ea a continuat si continua s i astazi sa apere solutii rationale, atât în procesul de cr eare a

dreptului, cât s i în cel de aplicare a reglementarilor juridice.

În dreptul romano-germanic, doctrina juridica nu constituia un autentic izvor de drept. Cu

toate acestea, ea se situeaza în rândul surselor dreptului bazate pe autoritatea argumentelor. În acest

sens, solutiile oferite de doctrina juridica se instituie în surse de inspiratie judiciara. Ele permit

corectarea unor erori de practica judiciara sau influenteaza procesul creatiei legislative.

Jurisprudent a

Prin jurisprudenta se întelege ansamblul solutiilor judecatoresti date într-un anumit stat. În

acest sens, jurisprudenta nu este izvor de drept. Dar, în cadrul jurisprudentei exista anumite hotarâri

judecatoresti care se instituie în precedente judiciare si care constituie izvoare formale ale dreptului. Cu

toate acestea, jurisprudenta reprezinta un sistem închegat rational, de aplicare a legii, care nu poate fi

contrazis de un judecator singular, în virtutea independentei sale, fara a fi sanctionat în cadrul

controlului judecatoresc ierarhic.

Atunci când vorbim de izvoare de drept, jurisprudenta se reduce la precedentul judiciar.

Validarea acestuia ca izvor de drept este legata de pronuntarea unei hotarâri judecatores ti de catre o

instanta judecatoreasca superioara. Regulile individuale stabilite prin aceasta hotarâre judecatoreasca

47

devin "norme juridice", surse obligatorii de formulare a unor sentinte judecatoresti, în cazuri similare,

de catre instantele inferioare.

Cercetarea jurisprudentei ca izvor de drept nu poate face abstractie de faptul ca, sub aspect

diacronic, precedentul judiciar este, la rândul sau, inspirat din cutuma juridica si din doctrina juridica.

În mod cert, solutiile judiciare odata formulate îsi urmau propria lor soarta. Se poate

aprecia ca decizia judiciara reprezenta impactul justitiei ori al injustitie. Aici se oprea magnifica ordine

a justitiei oprita sa vada faptele asupra carora se pronunta.

Cu toate acestea, solutiile date de pretorul roman, sfatuit de jurisconsult, au devenit izvor de

drept, sursa inalterabila a dominatiei imperiale. Pe aceasta cale, judecatorul a dat nastere dreptului

pretorian, jurisprudenta din care s-a nascut dreptul contemporan.

Jurisprudenta se constituie într-un veritabil izvor de drept prin faptul ca împlinirea legii se

face în opera de jurisdictie. În sistemul nostru juridic, recunoasterea hotarârii judecatoresti ca izvor de

drept pare inadmisibila. Nici unul din teoreticienii dreptului nu recunosc si nici nu vor recunoaste rolul

exorbitant al practicii judiciare, atât în procesul de creare a dreptului , cât si în cel de aplicare.

Daca în procesul de creare a dreptului, influenta practicii judiciare joaca un rol de

exercitare a presiunii dictate de argumente de autoritate, în rest, precedentul judiciar se extinde, prin

unicitatea solutiei propuse si a sentintei judecatoresti care o consacra. Sub acest aspect, al extinderii

solutiilor judecatoresti prin intermediul deciziilor luate, practica judiciara se instituie într-un adevarat

izvor de drept. În plus, potrivit art.315 C.proc.civ., "În caz de casare, hotarârile instantei de recurs

asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecatorii fondului."

Practica judiciara ni se înfatiseaza ca un autentic izvor de drept si atunci când este vorba de

deciziile Curtii Constitutionale prin care se declara neconstitutionale diferite prevederi ale legii în

vigoare, pe calea exceptiei de neconstitutionalitate. De asemenea, în categoria izvoarelor de drept intra

s i deciziile Curtii Supreme de Justitie date în cazul recursului în interesul legii si deciziile Curtii

Europene a Drepturilor Omului pronuntate în cauzele în care statul român este parte.

Legea

În sistemul de drept romano-germanic, legea se instituie în principalul izvor de drept. În

acest sistem de drept, prin lege se întelege orice act normativ emis de autoritatile publice. Ca atare, în

înteles larg, legea se refera atât la actul normativ emis de Parlament, cât s i la actele normative emise de

autoritatile puterii executive si ale administratiei publice. 37

Legea, sub aspect formal, este actul normativ emis de Parlament, în conformitate cu

normele de procedura stabilite de Constitutie si de regulamentele parlamentare. Alaturi de aceasta

37 A se vedea M.A.Glendon, M.W.Gordon, C.Osakwe, Comparative Legeal Tradisions in a Nutshell, West Publishing CO.,

St.Paul Minn, 1982, p.120 s i urm.

48

definitie restrânsa a legii - stricto sensu -, exista si o alta acceptiune a legii care confera denumirea de

lege oricarui act normativ, indiferent de la cine emana. Aceasta definire a legii - lato sensu - evoca

ideea de obligativitate a normelor juridice, indiferent de autoritatea publica emitenta a unui act

normativ. Mircea Djuvara defineste legea ca o norma juridica generala cu caracter obligatoriu si

permanent, prescrisa de o autoritate publica de stat, eventual sub sanctiunea fortei publice. Asa cum 38

se poate observa cu usurinta, definitia data legii de catre Mircea Djuvara este astazi depas ita. Pentru cei

care înteleg sensul dublu al notiunii de lege, definitia data de Mircea Djuvara are în vedere doar sensul

larg al acestei notiuni. În plus, se observa ca autorul aluneca în capcana reducerii legii la norma

juridica, ceea ce contrazice orice constructie sistemica a dreptului, în cadrul careia norma juridica este

elementul de baza al sistemului, iar legea o forma exterioara de exprimare a normei juridice, de cele

mai multe ori a unei pluralitati de norme juridice. Astazi putem spune cu claritate ca legea, nu se

confunda cu norma juridica. Legea este, în mod evident, forma de exprimare a normelor juridice, a

vointei legiuitorului de a da expresie unor comandamente sociale care se modeleaza în norme juridice.

Pentru definirea legii este necesar sa se evidentieze si o alta deosebire prezentata de

literatura de specialitate, aceea dintre legea înteleasa în sens formal si legea înteleasa în sens material. 39

Marea majoritate a autorilor sunt de acord ca legea în sens formal desemneaza, în sens restrâns, numai

actul normativ care emana de la Parlament. În sens material, legea este privita, fara raportare la

acceptiunea larga sau restrânsa a conceptului, la cuprinsul normativ al acesteia. Sub acest aspect se

considera ca legea se deosebes te si de hotarârile parlamentare, prin continutul sau diferit. Astfel, legile

stabilesc norme juridice, generale s i impersonale, în timp ce hotarârile parlamentare pot fi atât acte

normative, cât si acte individuale. În opinia noastra, un asemenea punct de vedere este greu de 40

sustinut, daca avem în vedere practica vietii parlamentare. Astfel, as a cum este deja cunoscut, atât în

perioada dintre cele doua razboaie mondiale, cât s i în anii postrevolutionari, Parlamentul României a

adoptat si acte normative denumite "lege", care se refera la fapte s i persoane individuale, ceea ce face

ca ele, sub aspectul continutului, sa fie acte individuale si nu acte normative. Astfel de exemple se

gasesc si în legislatia altor state. Poate fi citata, în acest sens, legea franceza din 20 noiembrie 1873,

care a dat titlul de presedinte de Republica maresalului Mac-Mahon pe timp de 7 ani. La noi, în

perioada interbelica, naturalizarea strainilor se acorda prin lege, desi un asemenea act juridic nu avea

caracter normativ. În anii de dupa Revolutia din Decembrie 1989, prin lege au fost promovate diverse

acte cu caracter individual. Mentionam în acest sens legile privitoare la acordarea unor titluri de

onoare, cele privind declararea unor oras e-martir etc.

A se vedea Mircea Djuvara, op.cit. , p.268. 38

A se vedea I.Muraru si Simina Tanasescu , op.ci t., p.505 si urm. 39

40 A se vedea T.Draganu, op.cit ., p.209.

49

Se poate deduce, din cele de mai sus, ca atributul normativ nu este un atribut care

caracterizeaza legea în toate împrejurarile. În aceste conditii, legea nu poate fi deosebita de alte acte

juridice emise de Parlament, de una din Camerele sale ori de alte autoritati publice.

Continutul normativ, caracterizat prin norme general-obligatorii si impersonale, este prezent

în acte normative emise de orice autoritate publica, ceea ce împiedica diferentierea legii de alte acte

juridice pe baza acestui criteriu.

În literatura de specialitate se considera ca hotarârile , ca varietate a actelor juridice ale

Camerelor si ale Parlamentului, se deosebesc de legi prin forta lor juridica, prin continutul lor si prin

procedura de adoptare. Pe baza acestor criterii, hotarârile au o forta juridica inferioara legilor, pot avea

caracter normativ, ele fiind emise fie pentru aplicarea legilor, fie pentru detalierea lor, iar sub aspect

procedural pot emana de la o singura Camera, se adopta cu majoritate simpla, daca Legea fundamentala

nu prevede altfel, si nu fac obiectul controlului de constitutionalitate.

În raport cu cele aratate, remarcam si noi ca hotarârile nu sunt legi, ceea ce este evident. Sub

aspectul fortei juridice diferite a legilor s i a hotarârilor parlamentare din punct de vedere formal se nasc

anumite întrebari legate de aspectele de ordin procedural. În principiu, legile constitutionale se adopta

de catre Parlament cu o majoritate calificata de doua treimi; legile organice se adopta cu o majoritate

absoluta, iar legile ordinare cu o majoritate simpla. În schimb, hotarârile parlamentare se adopta fie cu

majoritate absoluta de voturi, atunci când este vorba de adoptarea sau modificarea regulamentelor

parlamentare, fie cu majoritate simpla, daca este vorba de alte hotarâri parlamentare. Se poate spune, pe

baza acestor comparatii procedurale, ca legile si hotarârile nu pot fi departajate în functie de majoritatea

de voturi ceruta pentru adoptarea lor datorita faptului ca unele hotarâri sunt adoptate cu o majoritate de

voturi ceruta pentru legile organice, iar altele cu o majoritate de voturi specifica adoptarii legilor

ordinare. Din aceasta constatare nu se poate trage nici concluzia ca unele hotarâri au forta juridica a

legilor organice si nici ca celelalte pot fi asimilate legilor ordinare.

În mod cert însa, o lege organica nu poate modifica regulamentele parlamentare, dupa cum

nici o lege ordinara nu poate interveni în domeniul rezervat, prin regulamente, hotarârilor parlamentare.

În aceste conditii, este greu de acceptat ca hotarârile parlamentare sunt inferioare legilor organice sau

celor ordinare. O problema distincta se poate ridica în legatura cu raporturile dintre hotarâri si legile

constitutionale. În aceasta materie, în masura în care o lege constitutionala modifica dispozitiile

constitutionale care privesc organizarea si functionarea Parlamentului, este posibil ca ea sa determine

aparitia unei noi hotarâri parlamentare. Într-un astfel de caz, putem concluziona ca hotarârea

parlamentara are o forta juridica inferioara legii constitutionale.

Referitor la cel de al doilea aspect al departajarii legilor de hotarâri, cel privitor la continutul

acestora, trebuie sa avem în vedere domeniul legii s i domeniul rezervat hotarârilor parlamentare. În

50

opinia noastra, legile intervin în orice domeniu al realitatii sociale care prezinta interes pentru legiuitor,

ceea ce face ca domeniul legii sa fie practic nelimitat de o alta competenta legislativa. Pentru a deosebi

legea de orice alt act normativ este necesar sa stabilim ca legea poate reglementa, în mod primar,

orice relatie sociala. Hotarârea parlamentara poate reglementa fie relatii sociale care au fost

reglementate prin lege, actionând secundum lege, fie relatii sociale care îi sunt rezervate în

exclusivitate si care dau expresie autonomiei regulamentare a fiecarei Camere a Parlamentului. Sub

acest din urma aspect, se poate desprinde într-adevar ideea potrivit careia reglementarea primara a

relatiilor sociale nu este numai de domeniul exclusiv al legii.

Din cele prezentate se poate deduce ca legea se caracterizeaza prin faptul ca este o

reglementare juridica primara. În aceeasi categorie pot fi incluse si hotarârile parlamentare, daca nu

sunt date în executarea legii. Ele se deosebesc, însa, întotdeauna de legi prin faptul ca intervin doar în

acele domenii si în acele cazuri precizate expres de Constitutie si de regulamentele parlamentare. În

consecinta, putem conchide ca legea este actul juridic emis de Parlament cu respectarea normelor de

procedura, care reglementeaza, în mod primar, relatii sociale nerezervate domeniului exclusiv al

hotarârilor parlamentare.

În sfârsit, în ceea ce priveste exceptiile procedurale, este necesar sa precizam ca exista

hotarâri parlamentare adoptate de o singura Camera (privind adoptarea regulamentului propriu,

stabilirea comisiilor permanente, instituirea unor comisii de ancheta etc.), dupa cum exista hotarâri

adoptate de cele doua Camere ale Parlamentului (regulamentul sedintelor comune).

Se poate observa astfel, ca în cazul hotarârilor Parlamentului, acestea sunt adoptate, ca si

legile, de acelasi corp al alesilor poporului, urmarindu-se o procedura asemanatoare adoptarii legilor

bugetare. Ramâne astfel ca singur criteriu de distinctie dintre lege si hotarârea parlamentara materia

supusa reglementarii juridice. Deci, de fiecare data când se pune problema alegerii actului normativ

care urmeaza a fi supus aprobarii Parlamentului, este necesar sa stabilim, în prealabil, daca este nevoie

de o lege sau de o hotarâre. Apoi, în acest ultim caz, urmeaza sa se precizeze daca este vorba de o

hotarâre a Senatului, a Camerei Deputatilor ori a Parlamentului României.

Ierarhia legilor

În virtutea art.73 alin.(1) din Constitutia României, Parlamentul adopta legi constitutionale,

legi organice si legi ordinare. În cele ce urmeaza se impune sa clarificam aceste concepte si sa stabilim

ce se reglementeaza prin fiecare tip (categorie) de lege, care sunt raporturile dintre ele si care este

ierarhia acestora.

A. Legile constitutionale. Potrivit art.73 alin.(2) din Constitutia României, legile

constitutionale sunt legile de revizuire a Constitutiei.

51

O prima întrebare, în raport cu prevederile art.73 alin.(2) din Legea noastra fundamentala,

cere sa se precizeze daca o lege constitutionala poate modifica Constitutia s i în ce limite? Raspunsul la

prima parte a întrebarii nu poate fi decât pozitiv. Constitutia poate fi modificata printr-o lege de

revizuire sau chiar abolita, în cazul în care o noua putere revolutionara rastoarna puterea politica sub

imperiul careia a fost adoptata Constitutia anterioara. Abrogarea Constitutiei de catre legiuitorul

ordinar este exclusa.

Este stiut ca prin revolutie puterea politica este rasturnata. În acest caz, reprezentantii noii

puteri politice sunt obligati sa restituie poporului libertatea, dreptatea si egalitatea la care visasera.

Revolutia nu se justifica decât în masura în care este o expresie a nemultumirilor populare, escaladate

de regimuri politice dictatoriale. În urma ei, se naste o putere constituanta care pune bazele unei noi

guvernari prin adoptarea unei noi Constitutii, a unei noi Legi fundamentale. Aceasta putere poarta

denumirea de putere constituanta originara. Ea fixeaza regulile generale ale guvernarii, instituie

drepturile si libertatile fundamentale ale cetatenilor si precizeaza dreptul guvernelor viitoare de a

modifica, în anumite limite, principiile guvernarii statornicite în Constitutia noua.

În maxima sa generalitate, puterea constituanta originara reprezinta un organism

revolutionar suprem înzestrat cu puteri depline. Datorita acestui caracter revolutionar al puterii

constituante originare, ea lasa urmasilor sai legitimi dreptul de a modifica Legea fundamentala în

limitele pe care ea însasi le impune. Tocmai de aceea în Constitutia României din 1991 este înscrisa

atât posibilitatea revizuirii, cât si limitele acesteia. Astfel, este interzisa revizuirea în ceea ce priveste

textele privitoare la caracterul national, independent, unitar si indivizibil al statului român, forma

republicana de guvernamânt, integritatea teritoriului, independenta justitiei, pluralismul politic si limba

oficiala. Totodata, revizuirea Constitutiei este interzisa pe durata starii de asediu, a starii de urgenta, în

timp de razboi sau în cazurile în care ar avea ca rezultat suprimarea drepturilor si a libertatilor

fundamentale ale cetatenilor ori a garantiilor acestora.

Legile constitutionale, care, în conformitate cu dispozitiile art.73 alin.(2) din Legea

fundamentala, nu pot fi decât de revizuire, sunt adoptate potrivit normelor cuprinse în art.150-152 din

Constitutie. Ele sunt supuse unui dublu control de constitutionalitate, sunt definitive numai dupa

aprobarea lor prin referendum si nu sunt supuse promulgarii. Ele se afla în vârful ierarhiei legilor, fiind

astfel supraordonate în raport cu legile organice, cu cele ordinare si cu orice alte acte normative.

B. Legile organice reprezinta o categorie de legi care sunt considerate de puterea

constituanta originara drept prelungiri ale dispozitiilor constitutionale si care, garantând aplicarea

dispozitiilor Legii fundamentale, trebuie sa fie sustinute de o majoritate parlamentara absoluta. Aceste

legi, prin definitie, sunt reglementari juridice care reprezinta un apendice al prevederilor

constitutionale. Din punct de vedere procedural, legile organice se adopta cu votul majoritatii

52

membrilor fiecarei Camere. Cerinta stabilita de art.76 alin.(1) din Constitutia României, potrivit caruia

legile organice se adopta cu votul majoritatii membrilor fiecarei Camere, da expresie imperativului

procedural al delimitarii formale a legilor organice de legile ordinare s i de cele constitutionale.

Sub aspect material, legile organice nu pot interveni decât în materiile limitativ enumerate

de Constitutia României. Astfel, potrivit Legii noastre fundamentale, Parlamentul reglementeaza prin

legi organice:

1. sistemul electoral; organizarea si functionarea Autoritatii Electorale Permanente - art.73

alin.(3) lit.a;

2. organizarea, functionarea si finantarea partidelor politice - art.73 alin.(3) lit.b);

3. statutul deputatilor si al senatorilor, stabilirea indemnizatiei si a celorlalte drepturi ale

acestora - art.73 alin.(3) lit.c);

4. organizarea si desfas urarea referendumului - art.73 alin.(3) lit.d);

5. organizarea Guvernului si a Consiliului Suprem de Aparare a Tarii - art.73 alin.(3) lit.e);

6. regimul starii de mobilizare partiala sau totala a fortelor armate si al starii de razboi -

art.73 alin.(3) lit.f);

7. regimul starii de asediu si al starii de urgenta -art.73 alin.(3) lit.g);

8. infractiunile, pedepsele si regimul executarii acestora - art.73 alin.(3) lit.h);

9. acordarea amnistiei sau a gratierii colective - art.73 alin.(3) lit.i);

10. statutul functionarilor publici - art.73 alin.(3) lit.j);

11. contenciosul administrativ - art.73 alin.(3) lit.k);

12.organizarea si functionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instantelor

judecatoresti, a Ministerului Public si a Curtii de Conturi - art.73 alin.(3) lit.l);

13.regimul juridic general al proprietatii si al mostenirii - art.73 alin.(3) lit.m);

14. organizarea generala a învatamântului - art.73 alin.(3) lit.n);

15. organizarea administratiei publice locale, a teritoriului, precum si regimul general

privind autonomia locala (art.73 alin.(3) lit.o);

16. regimul general privind raporturile de munca, sindicatele, patronatele si protectia sociala

- art.73 alin.(3) lit.p);

17. statutul minoritatilor nationale din România - art.73 alin.(3) lit.r);

18. regimul general al cultelor - art.73 alin.(3) lit.s);

19. consfintirea frontierelor tarii - art.3 alin.(2);

20. dobândirea, pastrarea sau pierderea cetateniei române - art.5 alin.(1);

21. stabilirea stemei tarii si a sigiliului statului - art.12 alin.(4);

22. egalitatea în drepturi - art.16 alin.(4);

53

23. organizarea serviciilor publice de radio si de televiziune s i controlul parlamentar asupra

activitatii acestora - art.31 alin.(5);

24. stabilirea unor categorii de functionari publici care nu pot face parte din partide politice

- art.40 alin.(3);

25. dobândirea dreptului de proprietate privata - art.44 alin.(2);

26. stabilirea conditiilor si a limitelor exercitarii dreptului persoanei vatamate de o

autoritate publica într-un drept al sau, printr-un act administrativ sau prin nesolutionarea în termenul

legal a unei cereri - art.52 alin.(2);

27. conditiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare -art.55 alin.(2);

28. stabilirea conditiilor încorporarii - art.55 alin.(3);

29. organizarea s i functionarea institutiei Avocatului Poporului - art.58 alin.(3);

30. stabilirea juramântului deputatilor si senatorilor - art.70 alin.(1);

31. stabilirea altor incompatibilitati pentru deputati sau senatori decât cele prevazute de

art.71 alin.(1) si alin.(2) - art.71 alin.(3);

32. înfiintarea, organizarea si functionarea Consiliului Legislativ - art.79 alin.(2);

33. prelungirea mandatului Presedintelui României în caz de razboi sau de catastrofa -

art.83 alin.(3);

34. stabilirea altor membri ai Guvernului în afara ministrilor s i a primului-ministru - art.102

alin.(3);

35. stabilirea altor incompatibilitati decât cele prevazute la art.105 alin.(1) pentru membrii

Guvernului - art.105 alin.(2);

36. înfiintarea unor autoritati administrative autonome - art.117 alin.(3);

37. stabilirea structurii sistemului national de aparare, pregatirea populatiei, a economiei si

a teritoriului pentru aparare, precum si statutul cadrelor militare - art.118 alin.(2);

38. aplicarea prevederilor art.118 alin.(2) la celelalte componente ale fortelor armate -

art.118 alin.(3);

39. reglementarea dreptului cetatenilor apartinând unei minoritati nationale cu pondere

semnificativa într-o unitate administrativ-teritoriala de a folosi limba materna în relatiile cu autoritatile

administratiei publice locale s i cu serviciile publice desconcentrate - art.120 alin. (2);

40. atributiile prefectului - art.123 alin.(3)

41. competenta Consiliului Superior al Magistraturii în materia propunerilor de numire,

transferare si sanctionare a judecatorilor (art.125 alin.(2);

42. compunerea Înaltei Curti de Casatie s i Justitie si regulile de functionare a acesteia

(art.126 alin.(4);

54

43. înfiintarea de instante specializate în anumite materii - art.126 alin.5)

44. reglementarea dreptului cetatenilor români apartinând minoritatilor nationale de a se

exprima în limba materna în fata instantelor judecatoresti - art.128 alin.(2);

45. organizarea si functionarea Consiliului Superior al Magistraturii - art.134 alin.(4);

46. obiectul exclusiv al proprietatii publice - art.136 alin.(3);

47. regimul bunurilor proprietate publica - art.136 alin.(4));

48. inviolabilitatea proprietatii private - art.136 alin.(5);

49. circulatia si înlocuirea monedei nationale cu cea a Uniunii Europene - art.137 alin.(2);

50. solutionarea litigiilor rezultate din activitatea Curtii de Conturi de catre instante

specializate art.140 alin.(1);

51. organizarea si functionarea Consiliului Economic si Social - art.141;

52. organizarea si functionarea Curtii Constitutionale - art.142 alin.(5).

Materiile prezentate în cele 52 de puncte formeaza domeniul rezervat legilor organice. În

aceasta materie, Parlamentul, în virtutea art.115 alin.(1) din Constitutia României, nu poate emite o

lege de abilitare a Guvernului de a emite ordonante. Aceasta presupune ca, în domeniul rezervat legilor

organice, interventia Guvernului prin ordonante simple este interzisa, ceea ce însa nu îngradeste

Guvernul sa poata interveni, în situatii extraordinare a caror reglementare nu poate fi amânata, în acest

domeniu, prin ordonante de urgenta, potrivit art.115 alin.(6) din legea noastra fundamentala.

Asa cum spuneam, legile organice se adopta cu o majoritate absoluta de voturi în fiecare

Camera a Parlamentului. Aceeas i majoritate de voturi este ceruta si în cazul hotarârilor privitoare la

regulamentele parlamentare. De aici nu trebuie trasa concluzia ca hotarârile respective ar fi legi

organice. Dimpotriva, ele ramân hotarâri si nu pot contraveni legilor organice.

Din cele prezentate rezulta ca, prin pozitia pe care o detin, legile organice se situeaza pe o

treapta inferioara Constitutiei s i legilor constitutionale, dar ele detin o pozitie supraordonata fata de

legile ordinare si celelalte acte normative.

C. Legile ordinare. În categoria actelor normative emise de Parlament, în conformitate cu

regulile procedurii legislative, intra si legile ordinare. Ele intervin în alte materii decât cele rezervate

legilor constitutionale sau organice. Acest domeniu al legilor ordinare este practic neidentificat de

Legea fundamentala, în cuprinsul sau intrând orice relatie sociala sau grup de relatii sociale, indiferent

de gradul de generalitate sau de importanta sociala ce le este acordata.

Legile ordinare se adopta cu majoritate simpla de voturi si cu respectarea normelor de

procedura cuprinse în Constitutie si în regulamentele parlamentare.

În procesul legislativ este posibil ca un proiect de lege care reglementeaza o materie

exterioara domeniului rezervat legilor constitutionale sau organice sa se transforme în lege organica.

55

Aceasta transformare se poate produce prin introducerea în cuprinsul sau normativ a unei singure

dispozitii care este rezervata domeniului legilor organice. Bunaoara, într-un proiect de lege privitor la

salarizarea unei anumite categorii de functionari publici se introduce o infractiune si se stabileste o

pedeapsa pentru savârsirea acesteia. Asemenea prevederi fac ca legea sa fie adoptata în conformitate cu

regulile procedurii parlamentare care se aplica proiectelor de lege organica, iar o data adoptata sa

devina lege organica, cu toate implicatiile ce deriva din aceasta. Pe cale de consecinta, legea respectiva

nu va putea fi modificata printr-o lege ordinara, chiar daca obiectul modificarii priveste alte dispozitii

decât aceea care a determinat includerea legii în categoria legilor organice. O asemenea concluzie se

impune în virtutea faptului ca o lege care a fost votata ca lege organica ulterior nu poate fi tratata altfel,

deoarece ar contrazice un vot parlamentar calitativ superior care a produs efecte juridice pe palierul

legilor organice. Totodata, legea organica este o entitate de sine-statatoare, care nu poate fi divizata în

reglementari organice si ordinare, fara a prejudicia caracterul constitutional al legii organice. O opinie

contrara (chiar Constitutiei) a fost formulata de Curtea Constitutionala, care într-o decizie a admis ca

dispozitiile care nu au caracter organic dintr-o lege organica pot fi modificate printr-o lege ordinara. 41

Aceasta solutie lasa loc pentru puterea legiuitoare sa se contrazica în propriile decizii si sa încalce în

mod deliberat prevederile constitutionale care nu admit ca o lege sa aiba un dublu caracter, respectiv sa

fie în acelasi timp si lege organica s i lege ordinara.

D. Alte categorii de legi.

Potrivit art.73 alin.(1) al Constitutiei, Parlamentul adopta legi constitutionale, legi organice

s i legi ordinare.

În raport cu acest sistem tripartit de exercitare a competentelor legislative a Parlamentului,

Legea de revizuire a Constitutiei a introdus o noua categorie de legi si anume legile de aderare la

Uniunea Europeana si la N.A.T.O. Legea de revizuire a Constitutiei a introdus în Legea fundamentala

o noua categorie de legi ordinare, legi care se adopta în sedinta comuna a Camerelor, cu o majoritate

de doua treimi, sacrificând rationalitatea juridica pentru o ascendenta politica dictata de oportunitati

constitutionale legate de aderarea României la structurile euro-atlantice.

Bibliografie de referinta

Obligatorie

Nicolae Popa, Teoria generala a dreptului , editia a II-a, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2005.

Optionala

A se vedea Decizia Curtii Constitutionale nr.88/1998 , publicata în M.Of. nr.207 din 3 iunie 1998. 41

56

Dan Claudiu Danisor, Ion Dogaru, Gheorghe Danisor, Teoria generala a dreptului , Editura C.h.Beck,

Bucuresti, 2006.

Lucrarea de evaluare nr. 2

Realizati un scurt eseu (maxim 2 pagini) în care sa analizati legea, ca principal

izvor formal de drept, în cadrul sistemului nostru de drept.

Aceasta lucrare se va trimite pe adresa de e-mail a tutorelui, pâna la data de 10.11.2008. Se va acorda

1 punct (10% din nota finala) pentru rezolvarea corespunzatoare a sarcinii.

Întrebari de autoevaluare

Enumerati izvoarele formale ale dreptului si analizati unul la alegere.

Precizati care sunt legaturile care se stabilesc între izvoarele reale si cele formale

ale dreptului.

Definiti conceptele de “dat” s i “construit” în drept

57

MODULUL 4 : SISTEMUL DREPTULUI

Scopul modulului: întelegerea conceptului de sistem de drept si a relationarii norma juridica-institutie

juridica-ramura de drept.

Obiectivele propuse: La finalul acestui modul, studentii trebuie sa:

Sa evidentieze legatura norma juridica-institutie juridica-ramura de drept.

Sa defineasca sistemul dreptului

Sa defineasca sistemul legislatiei

§ 1. Institut ia juridica. Ramura de drept

Dreptul nu este o simpla alaturare accidentala de norme juridice. Normele juridice se afla într-o

strânsa conexiune unele cu altele. În cadrul acestor legaturi ele se completeaza unele pe altele,

întregindu-si continutul normativ. De asemenea, între normele juridice exista relatii de coordonare, de

subordonare, de excludere, de conditionare reciproca sau de determinare. Totalitatea acestor relatii

dintre normele juridice formeaza structura dreptului, elementul esential care unes te normele juridice

într-un tot unitar, în sistemul dreptului.

Privit prin prisma teoriei sistemelor, dreptul ne apare ca un ansamblu de elemente legate printr-

o retea de relatii care determina functionarea dreptului ca un întreg. Din acest punct de vedere sistemul

dreptului ocupa un loc de sine-statator în mediul social, reactionând la contactul cu acesta prin imput-

uri si out-puturi specifice.

Atunci când vorbim de sistemul dreptului, avem în vedere dreptul care guverneaza o comunitate

statala. Acest drept, la rândul sau, se afla în legatura cu alte sisteme de drept statal ori cu sisteme de

drept suprastatale. Sistemul dreptului este supus unor transformari, unor modificari de continut care au

o anumita reflectare în mediul social în care exista s i functioneaza.

Elementul de baza al sistemului dreptului îl constituie norma juridica. În cadrul sistemului

dreptului normele juridice se grupeaza în institutii juridice, iar acestea, la rândul lor, dau nastere

ramurilor de drept.

Institut ia juridica reprezinta o grupare de norme juridice care reglementeaza un ansamblu

omogen de relatii sociale. Normele juridice se grupeaza într-o institutie juridica prin afinitatile ce se

58

instaleaza între ele în functie de omogenitatea relatiilor sociale ce cad sub incidenta lor. Sunt institutii

juridice proprietatea, contractul, casatoria, tutela etc. Proprietatea ca institutie juridica reprezinta

ansamblul normelor juridice care reglementeaza raporturile de proprietate. La fel se definesc si celelalte

institutii juridice.

Alaturi de aceasta acceptiune a conceptului de institutie, în drept se cunosc si altele, în rândul

carora cea mai raspândita este institutia înteleasa ca autoritate publica sau serviciu public care se

bucura de personalitate juridica. Aceasta acceptiune nu este relevanta pentru sistemul dreptului. Din

perspectiva sistemului dreptului este utila doar notiunea de institutie înteleasa ca o grupare de norme

juridice.

Ramura de drept reprezinta un ansamblu de norme juridice care reglementeaza o anumita

categorie de relatii sociale, pe baza unei metode specifice de reglementare si a unor principii comune.

Pentru a fi în prezenta unei ramuri de drept este necesar sa existe un obiect de reglementare, o

metoda specifica de reglementare si anumite principii comune.

Obiectul de reglementare îl constituie relatiile sociale ce cad sub incidenta normelor juridice

respective. Aceste relatii sociale trebuie sa fie omogene, respectiv sa se caracterizeze prin anumite

trasaturi comune. Astfel, relatiile sociale reglementate de dreptul civil sunt relatiile sociale cu caracter

patrimonial s i cele cu caracter nepatrimonial.

Metoda de reglementare reprezinta un ansamblu de artificii tehnice utilizate pentru

influentarea conduitei umane în cadrul relatiilor sociale ce formeaza obiectul de reglementare al

ramurii de drept. Aceste artificii dau expresie gradului de impunere a autoritatii statale în cadrul

respectivelor relatii sociale. Astfel, în dreptul civil metoda de reglementare a relatiilor sociale o

constituie egalitatea partilor în raporturile reglementate de normele acestei ramuri de drept. Metoda de

reglementare specifica dreptului civil este diferita de cea utilizata în cadrul dreptului administrativ,

unde partile se afla în raporturi de subordonare.

Principiile ramurii de drept sunt acele idei calauzitoare în jurul carora se grupeaza normele

juridice alcatuitoare ale acestei entitati. Astfel, pentru ramura dreptului penal sunt definitorii principiile

legalitatii încriminarii faptei (nullum crimen sine lege ) si pedepsei (nulla poena sine lege).

Pe baza acestor trei criterii, la care se pot adauga s i altele, se constituie diversele ramuri ale

dreptului, cum ar fi: dreptul civil, dreptul comercial, dreptul constitutional, dreptul administrativ,

dreptul financiar, dreptul international public etc.

Ansamblul ramurilor de drept si al institutiilor juridice, privite în unitatea si interactiunea lor,

formeaza sistemul dreptului.

59

§ 2. Sistemul legislatiei

Sistemul legislatiei reprezinta o alta grupare a normelor juridice, bazata pe alte criterii decât

cele care stau la baza sistemului dreptului. În sistemul legislatiei normele juridice se cuprind pe baza

apartenentei lor la un anumit izvor de drept. Din punct de vedere practic, sistemul legislatiei

desemneaza totalitatea normelor juridice grupate în Constitutie, în legi organice, legi ordinare,

ordonante de urgenta si ordonante emise în baza unei legi de abilitare, în hotarâri ale Guvernului, în

ordine s i instructiuni ale ministrilor, în ordine ale prefectului, în hotarâri ale consiliilor locale sau în

dispozitii ale primarului.

§ 3. Sistematizarea legislatiei

Sistematizarea legislatiei reprezinta activitatea umana de ordonare a reglementarilor juridice

în cadrul sistemului de drept. Aceasta activitate implica nu numai as ezarea actelor normative într-o

anumita ordine, ci s i croirea fiecarui element constitutiv al actului normativ, a celorlalte elemente ale

sistemului pentru a ocupa locul potrivit în cadrul acestuia. 42

Într-o opinie singulara în literatura noastra de specialitate se considera ca sistematizarea actelor

normative are drept obiect o anumita organizare a actelor normative în vigoare, conform unor criterii

obiective si subiective. Rezultatul acesteia rezida în elaborarea unor colectii, culegeri de acte normative

sau a codurilor. As a cum se poate observa, în aceasta opinie sistematizarea se confunda cu concentrarea

s i codificarea legislatiei. 43

În opinia noastra, sistematizarea este o parte inseparabila a procesului de elaborare a actelor

normative si de cunoastere a acestora. Ea se raporteaza la sistemul legislatiei si la sistemul dreptului si

are un rol hotarâtor în stabilirea configuratiei, structurii si formei acestora. Privita din acest punct de

vedere, sistematizarea legislatiei are mai multe parti componente.

a. integrarea proiectului actului normativ în sistemul legislatiei;

b. asanarea legislatiei de reglementarile juridice cazute în desuetudine, de contradictii si de

paralelisme de reglementare;

c. concentrarea legislatiei în coduri;

d. încorporarea actelor normative în codexuri pe materii.

Unificarea legislatiei are în vedere actiunea de încorporare a legislatiei în coduri. Ea urmareste

sistematizarea legislatiei dintr-o anumita ramura de drept ori dintr-un anumit grup de relatii sociale.

42 În literatura noaastra de specialitate sistematizarea este privita în mod diferit. Uneori ea se defines te prin raportare la

sistemul legislatiei (A se vedea Radu I.Motica, Gheorghe C.Mih ai, Teoria generala a dreptului, Editura Alma Mater,

Timisoara, 1991, p.235), alteori prin raportare la actul normativ (A se vedea Ion Craiovan, Teoria generala a dreptului , Editia a II-a, revazuta si adaugita, Olimp Publishing & Prin. Prod., s.r.l., 1998, p.234 si urm.).

A se vedea I. Craiovan, op.cit., p.234 si urm. 43

60

Coordonarea legislatiei consta în actiunea autoritatilor publice implicate în procesul legislativ

de a pune de acord elementele componente ale sistemului legislatiei, eliminând contradictiile,

redundantele, vidurile legislative si paralelismele.

Dupa cum se poate observa, unificarea si coordonarea legislatiei sunt concepte al caror continut

se intersecteaza cu cel al sistematizarii, realizarea lor fiind dependenta de instrumentele prin care se

efectueaza sistematizar ea.

1. Integrarea proiectului actului normativ în sistemul legislatiei este un obiectiv al

activitatii de sistematizare si unificare a legislatiei, în virtutea caruia activitatea de elaborare a actelor

normative nu trebuie sa intre în contradictie cu elementele care alcatuiesc sistemul legislatiei. Actul

normativ, o data cu intrarea sa în vigoare, intra în ansamblul actelor normative ale unui stat, ansamblu

caracterizat printr-o multitudine de corelatii între elementele care îl compun, în cadrul carora normele

juridice se întregesc unele cu altele si dobândesc sensuri specifice care rezulta din apartenenta lor la

sistemul legislatiei.

Pentru a se asigura integrarea organica a actului normativ nou creat în sistemul legislatiei,

este necesara, înainte de toate, corelarea dispozitiilor sale cu principiile generale ale dreptului, cu

prevederile constitutionale, cu actele normative cu aceeasi forta juridica sau cu o forta juridica

superioara, aflate în vigoare si cu care se afla în conexiune, cu tratatele internationale si cu dreptul

comunitar.

1.1. Corelarea dispozit iilor actului normativ cu principiile generale ale dreptului. În

literatura juridica este unanim admis ca la baza dreptului se afla o serie de idei de maxima generalitate

carora le este subordonata atât activitatea de creare a dreptului, cât si aceea de interpretare si de aplicare

a reglementarilor juridice. Giorgio del Vecchio considera ca metoda utilizata pentru cercetarea si

descoperirea principiilor generale ale dreptului consta în trecerea, pe calea abstractizarii, de la

dispozitii particulare ale legii la notiuni mai largi, apelând la o "generalizare crescatoare" în masura în

care este necesar pentru a întelege cazurile îndoielnice în materia dreptului pozitiv. 44

Principiile dreptului sunt astfel o creatie a doctrinei juridice care, pe calea rationamentului,

"extrage" din masa normelor juridice ideile cele mai generale si le instituie ca valori calauzitoare ale

activitatii de creare a dreptului si a celei de aplicare a normelor juridice.

În literatura noastra de specialitate se apreciaza ca aceste principii generale ale legislatiei

sunt superioare chiar si normelor constitutionale, deoarece ele se situeaza deasupra ramurilor de drept,

44 A se vedea Giorgio del Vecchio, Les principes généraux du droit , în Recueil d'Etudes sur Les Surces du Droit en

l'Honneur de François Gény, Tome II, Les Surses Génerales des Systemes Juridiques Actuels, Librairie du Recueil

Sirey, Paris, p.70.

61

inclusiv a dreptului constitutional, care trebuie sa le reflecte fidel. Aceste principii generale se reclama

de la filosofia, morala si religia societatii, reflectând chintesenta unei civilizatii. 45

Orientarea procesului de elaborare a actelor normative este supusa, totodata, s i principiilor

de ramura (principiul autonomiei de vointa, principiul consensualismului, principiul bunei credinte

etc.). Principiile de ramura, spre deosebire de principiile generale ale dreptului, de cele mai multe ori

sunt consacrate în mod expres de normele juridice ale dreptului civil, penal, administrativ etc.

1.2. Corelarea actului normativ cu prevederile constitut ionale . La elaborarea unui

proiect de act normativ, prima grija o constituie asigurarea constitutionalitatii sale. Aceasta exigenta

privitoare la corelarea prevederilor unui act normativ cu cele ale legii fundamentale deriva din

îndatorirea fundamentala înscrisa în art.1 alin.(5) din Constitutie, în virtutea caruia respectarea

Constitutiei, a suprematiei sale s i a legilor este obligatorie. Se poate observa ca aceste prevederi

constitutionale instituie o obligatie juridica generala pentru toti cetatenii României, indiferent de pozitia

lor sociala ori de functia pe care o ocupa. În aceasta calitate participantii la procesul de elaborare a

proiectelor de lege sunt chemati, înainte de toate sa respecte suprematia Constitutiei, principiu în

virtutea caruia orice act cu forta juridica inferioara acesteia trebuie sa se afle în deplina concordanta cu

prevederile legii fundamentale.

Corelarea prevederilor actelor normative cu dispozitiile legii fundamentale are în vedere

orice act normativ, de la proiectele de legi constitutionale si pâna la dispozitiile normative ale

primarului. Asigurarea concordantei prevederilor unui act normativ cu dispozitiile Constitutiei vizeaza,

pe de o parte, asigurarea compatibilitatii normelor cuprinse în proiectul actului normativ cu regulile de

ordin material iar, pe de alta parte, cu cele de ordin procedural, înscrise în legea fundamentala.

Sub aspect material, concordanta normelor cuprinse într-un proiect de act normativ cu

normele constitutionale vizeaza înscrierea prevederilor noii reglementari juridice în litera si spiritul

Constitutiei. Aceasta exigenta se realizeaza printr-o cunoastere aprofundata a legii fundamentale, a

conexiunilor interne dintre diferitele sale elemente componente, dar mai ales a spiritului sau,

cunoastere care excede interpretarea literara a prevederilor constitutionale si care face apel la principii,

la concepte si notiuni cu un continut mai profund decât cel dat de litera Constitutiei.

Sub aspect procedural, corelarea prevederilor proiectelor de acte normative cu normele

constitutionale are în vedere respectarea dispozitiilor procedurale prevazute de legea fundamentala în

procesul adoptarii proiectelor de acte normative. Astfel de norme procedurale înscrise în Constitutia

României sunt cele privitoare la adoptarea legilor constitutionale, organice si ordinare, a hotarârilor

A se vedea V.D.Zlatescu, op.cit. , p.114. 45

62

parlamentare privitoare la regulamente, a ordonantelor si ordonantelor de urgenta ale Guvernului,

precum si a hotarârilor Guvernului.

Cel care elaboreaza sau adopta un proiect de act normativ, din categoria celor pentru care

Constitutia stabileste anumite reguli procedurale, este obligat sa asigure, în cursul redactarii si adoptarii

actului normativ, respectarea dispozitiilor înscrise în legea fundamentala.

Garantarea respectarii suprematiei legii în procesul de elaborare si adoptare a actelor

normative îs i are astfel un prim reazem în echipa de redactare a actului normativ s i în activitatea

organului emitent. În masura în care echipa de redactare a actului normativ nu se conformeaza

dispozitiilor constitutionale, un prim obstacol în calea concretizarii eforturilor sale, îl constituie avizul

Consiliului Legislativ. Acest aviz, desi consultativ, trebuie cerut întotdeauna când este vorba de

promovarea unui proiect de lege, a unei ordonante, a unei ordonante de urgenta ori a unei hotarâri a

Guvernului. În toate aceste cazuri, Consiliul Legislativ, potrivit legii sale de organizare si functionare,

în avizul sau face referiri la:

a) concordanta cu Constitutia a reglementarii propuse, precum si la natura legii;

b) înlaturarea contradictiilor sau necorelarilor dintre prevederile proiectului de lege sau ale

propunerii legislative si asigurarea caracterului complet al acestora, respectarea normelor de tehnica

legislativa;

c) prezentarea implicatiilor noii reglementari asupra legislatiei în vigoare, prin identificarea

dispozitiilor legale care, având acelas i obiect de reglementare, urmeaza a fi abrogate, modificate sau

unificate, precum si evitarea reglementarii unor aspecte identice în acte normative diferite (art.3 alin.3

al Legii nr.73/1993);

d) raportul privind armonizarea reglementarii cu dreptul comunitar.

1.3. Corelarea dispozit iilor actului normativ cu prevederile actelor normative cu

aceeasi forta juridica sau cu o forta juridica superioara. În aceasta clasa a corelarii actelor

normative intra orice punere de acord a unui proiect de act normativ cu dispozitiile actelor normative în

vigoare, cu exceptia corelarilor cu Constitutia. De asemenea, nu vor intra în preocuparile noastre,

relatiile dintre un act normativ si actele ierarhic inferioare, tinând seama de faptul ca aceasta nu

constituie o grija speciala a organului emitent al actului normativ, decât în masura în care abrogarea

expresa directa este alaturata actiunii de corelare.

În ceea ce priveste corelarea unui proiect de act normativ cu actele normative care au

aceeasi forta juridica, organul emitent al actului normativ va cauta sa asigure o perfecta compatibilitate

între dispozitiile noii reglementari juridice si cele care sunt în vigoare în alte acte normative de acelasi

nivel. Pentru aceasta se va recurge la redactarea unor texte compatibile cu prevederile celorlalte acte

normative în vigoare, la modificarea, completarea ori abrogarea unor dispozitii cuprinse în acte

63

normative în vigoare, care cuprind reglementari paralele, incomplete ori contradictorii fata de

prevederile noului act normativ.

În cazul actelor normative înzestrate cu aceeas i forta juridica este necesar sa se faca

distinctiile necesare între legile-cadru si legile emise în baza acestora, ca si între legile generale si cele

speciale.

1.4. Corelarea prevederilor actului normativ cu tratatele internat ionale si cu dreptul

comunitar. În temeiul art.11 alin.(2) din Constitutia României, tratatele ratificate de Parlament, potrivit

legii, fac parte din dreptul intern. Din acest text constitutional se desprinde ideea potrivit careia,

tratatele la care este parte România, din momentul ratificarii de catre Parlament, fac parte din dreptul

intern. Aceasta regula face necesara crearea unei stari de compatibilitate si de armonie între

reglementarile internationale s i celelalte reglementari juridice care alcatuiesc sistemul românesc de

drept.

Pentru crearea acestei stari de compatibilitate între cele doua componente ale sistemului de

drept este necesar sa observam care sunt "portile deschise" ale unei astfel de corelari. Pentru a

determina aceste "porti deschise" vom stabili, mai întâi, zonele care sunt impenetrabile sau dinspre care

nu poate veni corelarea dispozitiilor normative. Pentru aceasta vom face apel la prevederile art.11

alin.(1) din Legea fundamentala care stabileste ca statul român se obliga sa îndeplineasca întocmai si cu

buna-credinta obligatiile ce-i revin din tratatele la care este parte. De aici se poate observa ca tratatul,

creatie normativa ce exprima acordul de vointa al partilor, nu poate fi modificat, completat, abrogat,

adaptat sau corelat în conformitate cu prevederile dreptului intern. El este deci un element rigid pe care

dreptul intern trebuie sa-l asimileze ca atare. În aceasta asimilare a tratatului international în dreptul

intern este însa nevoie ca dispozitiile dreptului intern sa fie maleabile, sa se racordeze la exigentele

tratatului international. În aceste conditii se poate vorbi, daca nu de o suprematie a dreptului

international, cel putin de o anumita ascendenta a acestuia fata de reglementarile interne.

Daca vom merge mai departe, vom constata ca, potrivit dispozitiilor art.20 din legea noastra

fundamentala, dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si

aplicate în concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate

la care România este parte. În cazul unor neconcordante între pactele sau tratatele privitoare la

drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, si legile interne, au prioritate

reglementarile internationale.

2. Asanarea legislatiei de reglementarile juridice cazute în desuetudine, de contradictii si

de paralelismele de reglementare. În temeiul art.15 al Legii privind normele de tehnica legislativa

pentru elaborarea actelor normative, în vederea asanarii legislatiei active (a legislatiei în vigoare), în

procesul de elaborare a proiectelor de acte normative se va urmari abrogarea expresa a dispozitiilor

64

legale cazute în desuetudine sau care înregistreaza aspecte de contradictorialitate cu reglementarea

preconizata. De asemenea, art.14 al legii atrage atentia asupra necesitatii evitarii instituirii acelorasi

reglementari juridice în doua sau mai multe acte normative, de acelasi nivel sau de nivele diferite.

Pentru punerea în evidenta a unor interconexiuni legislative, în masura în care acest lucru este necesar,

se face apel la norma de trimitere. Daca totusi s-au produs anumite redundante de reglementare

juridica, acestea vor fi înlaturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementari unice.

La fel se va proceda atunci când se constata în legislatie existenta unor reglementari juridice cazute în

desuetudine ori a unor reglementari contradictorii.

Asanarea legislatiei de reglementarile juridice cazute în desuetudine, de paralelisme si de

elemente contradictorii este prin excelenta o sarcina a Parlamentului si a Guvernului. Realizarea

acesteia se face, de regula, la propunerea Consiliului Legislativ care, potrivit art.150 alin.(2) din

Constitutia României, are misiunea de a examina conformitatea legislatiei cu legea fundamentala si de

a face Parlamentului sau, dupa caz, Guvernului propuneri corespunzatoare.

As a cum se poate observa, în realizarea acestei sarcini, Consiliul Legislativ a propus

eliminarea din legislatia activa, în anii care s-au scurs de la crearea sa, a peste 4000 de acte normative,

în special acte anterioare Constitutiei României din 1991.

3. Problema antinomiilor în drept

Antinomiile juridice. Sub aceasta denumire, stiinta Legisticii Formale defineste

contrarietatile aparente sau reale dintre doua texte legislative, care îl pun pe cel care citeste legile sau le

aplica sa se gaseasca în fata unor solutii contradictorii. 46

Existenta antinomiilor este pusa în evidenta înca din antichitate. În vechea Elada, în cazul

în care, într-un naufragiu, un singur om se salva, acesta devenea proprietarul navei respective. Dar, o

alta lege îl declara inapt sa devina succesor al parintelui sau pe cel care a renuntat la succesiunea

acestuia. Judecatorul elen va fi fost pus într-o situatie inedita: sa dea dreptate defunctului sau

succesorului sau? O alta situatie are în vedere vechea lege greaca, în virtutea careia acela care ucidea 47

un tiran beneficia de dreptul de a i se expune portretul în Gimnasium. S-a întâmplat ca o femeie sa

ucida un tiran. Dar, o alta lege, interzicea ca portretul unei femei sa fie expus în Gimnasium.

Desigur, nici una din situatiile prezentate nu a ramas fara o rezolvare practica. Problematica

antinomiilor în drept este legata de litera reglementarilor juridice, dar este solutionata de spiritul

acestora. Ca atare, antinomiile în drept sunt legate de domeniul interpretarii legii. În masura în care

intram în domeniul interpretarii legii, în mod necesar va trebui sa facem apel la tehnicile de

interpretare, în special la regulile interpretarii logice.

A se vedea I. Vida, Manual de Legistica Formala , Editura Lumina Lex, Bucures ti, 2000, p.150 si urm. 46

Ibidem, p.22 47

65

Pentru a sintetiza problematica antinomiilor juridice putem spune ca acestea pot fi aparente

sau reale.

În rândul antinomiilor aparente intra cele care privesc conflictul dintre doua acte normative

de acelas i nivel, intrate în vigoare la date diferite, conflictul dintre doua acte normative situate pe nivele

ierarhice diferite sau care au un câmp de aplicare complementar. În toate aceste cazuri, cel care aplica

legea va face o analiza a normei juridice, a aparentei sale contrarietati cu alte texte normative si va

stabili norma juridica aplicabila într-o situatie data. Pentru a ajunge la determinarea corecta a normei

juridice incidente cazului dat, cel care aplica legea, în opera sa de interpretare, prealabila stabilirii

solutiei juridice, va apela la una din urmatoarele tehnici: va da expresie principiului lex posteriori

derogat anteriori, atunci când conflictul de legi vizeaza acte normative, de aceeasi forta juridica, dar

care se succed în timp; atunci când conflictul apare între legi aflate pe diferite nivele ierarhice (legi

constitutionale, legi organice, legi ordinare, ordonante de urgenta ale Guvernului, acte normative date

în aplicarea legii), solutionarea acestuia se face în virtutea faptului ca actul normativ situat pe un nivel

ierarhic superior nu poate fi contrazis de un act normativ aflat pe o alta treapta a ierarhiei actelor

normative; în sfârsit, o alta problema majora apare atunci când actele normative ce urmeaza a fi

aplicate nu sunt independente, ci sunt corelative, normele unuia aplicându-se în conditiile prevazute de

celalalt act normativ. Exemplul clasic în materie îl constituie legea s i hotarârea Guvernului care se da

în vederea organizarii executarii legii. Într-o asemenea situatie, regulile aplicabile sunt aceleasi ca si în

cele doua cazuri anterioare, cu precizarea ca actul normativ la care face trimitere norma juridica de

baza nu poate contraveni acestuia, sub nici o forma. Cu toate acestea, actele date în vederea organizarii

executarii legii se pot afla la granita legitimitatii, în afara acesteia sau în interiorul sau. În rândul

acestora, doar paralegitimitatea ramâne o problema de interpretare juridica majora, care poate fi

solutionata ca si în celelalte cazuri pe baza regulilor interpretarii juridice.

Antinomiile reale au în vedere conflictele care apar între diversele acte normative si

Constitutie, precum s i cele care se nasc în interiorul oricarui act normativ, inclusiv a Constitutiei, fie ca

urmare a modificarii acestuia, fie printr-o constructie juridica primara, care poate induce conflicte în

aplicarea dispozitiilor actului normativ. Aceste antinomii intralegislative pot fi de natura diferita, unele

pot privi redactarea oricarui act normativ, altele pot privi chiar textele Legii fundamentale.

În opinia noastra, cele mai dese cazuri de antinomii intralegislative sunt datorate

modificarii sau completarii legii, situatie în care adeseori terminologia juridica este afectata, noul

legiuitor considerându-se suveran în a contrazice reglementarea anterioara. Dar aceasta nu este singura

cauza a antinomiilor juridice intralegislative. Uneori, aceste aparente contrarietati de texte sunt create

involuntar chiar de catre legislator.

66

4. Concentrarea legislatiei în coduri. Codificarea sau concentrarea legislatiei în coduri

reprezinta o parte constitutiva a activitatii de sistematizare a legislatiei. Potrivit art.16 al Legii privind

normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative, codificarea reprezinta o activitate

desfas urata în vederea sistematizarii si concentrarii legislatiei, în virtutea careia reglementarile dintr-un

anumit domeniu sau dintr-o ramura de drept, subordonate unor principii comune, sunt reunite într-o

structura unitara care poarta denumirea de cod.

Din definitia legala a codificarii rezulta ca aceasta se caracterizeaza prin urmatoarele

trasaturi:

a. codificarea este o activitate legislativa desfasurata de Parlament. Aceasta activitate are un

caracter oficial, este desfas urata de autoritatea legislativa suprema a poporului român, cu respectarea

normelor constitutionale si a celorlalte norme de procedura legislativa.

b. codificarea presupune efectuarea unui "inventar" al legislatiei dintr-un anumit domeniu

sau dintr-o ramura de drept, examinarea acesteia si elaborarea unui proiect de lege atotcuprinzator

pentru domeniul sau ramura de drept respectiva. Legea privind normele de tehnica legislativa largeste

materia codificarii, admitând ca într-un cod pot fi concentrate nu numai reglementarile dintr-o ramura

de drept, dar si cele dintr-un anumit domeniu de activitate. Este firesc sa fie asa, deoarece legiuitorul nu

se opreste doar la elaborarea unor coduri specifice unor ramuri de drept, ci extinde aceasta concentrare

a legislatiei si la anumite domenii pentru a le marca fie importanta, fie caracterul exhaustiv al

reglementarii juridice unice. Vom întâlni astfel, alaturi de Codul civil, Codul de procedura civila, Codul

penal, Codul de procedura penala, Codul muncii s i alte coduri care reglementeaza o anumita grupare

omogena de relatii sociale. Astfel de legi sunt Codul aerian, Codul silvic, Codul rutier etc.

c. codul este întotdeauna o lege, care reuneste reglementari juridice existente, pe baza unei

prelucrari legislative de sistematizare si unificare.

În opinia prof. N.Popa, codificarea este o forma superioara de sistematizare, care presupune

cuprinderea într-un cod (act normativ cu forta juridica de lege) a normelor apartinând aceleiasi ramuri

de drept, printr-o bogata activitate a legiuitorului, de prelucrare complexa a întregului material

normativ, de îndepartare a normelor depasite, perimate (inclusiv a obiceiurilor), de completare a

lacunelor, de novatie legislativa (introducerea unor norme noi, cerute de evolutia relatiilor sociale), de

ordonare logica a materialului normativ s i de utilizare a unor mijloace moderne de tehnica legislativa

(alegerea modalitatii de reglementare, a formei exterioare de reglementare, a folosirii mijloacelor

adecvate de conceptualizare). 48

48 A se vedea N.Popa, op.cit. , p.237-238; I.Mrejeru, op.cit. , p.198.

67

5. Încorporarea textelor normative reprezinta o grupare de acte normative dintr-un anumit

domeniu de activitate într-o colectie sistematizata fie pe criterii cronologice ori alfabetice, fie pe criterii

ce tin de continutul reglementarii. Încorporarea poate fi oficiala sau neoficiala. Ea nu este o opera

legislativa, deoarece volumul obtinut în urma încorporarii nu presupune nici o prelucrare a materialului

normativ, ci doar o concentrare realizata pe baza unor criterii prestabilite, de catre o autoritate publica

ori de catre o persoana particulara.

Pentru a se conferi o anumita autoritate operatiunii de încorporare, Legea privind normele

de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative încredinteaza aceasta activitate Consiliului

Legislativ. Exercitarea acestei activitati se face cu aprobarea prealabila a Birourilor permanente ale

celor doua Camere ale Parlamentului si are drept rezultat un codex, denumire conferita de lege unei

culegeri de acte normative, realizata în conditiile legii.

Codexurile elaborate de Consiliul Legislativ cuprind reglementarile legale în vigoare dintr-

un anumit domeniu de activitate sau din domenii conexe, cuprinse în legi, ordonante si hotarâri ale

Guvernului. Cuprinderea în codexuri a reglementarilor juridice dintr-un anumit domeniu de activitate

urmares te alaturarea unor reglementari juridice într-o structura omogena în vederea unei mai

lesnicioase cunoasteri s i aplicari a acestora.

În activitatea sa de încorporare a legislatiei, Consiliul Legislativ este abilitat de lege sa

stabileasca denumirea codicelui, cuprinsul acestuia, structura si succesiunea actelor normative sau a

unor extrase din acestea, precizându-se actele normative din care provin si a elementelor necesare

pentru identificare.

Bibliografie de referinta

Obligatorie

Nicolae Popa, Teoria generala a dreptului , editia a II-a, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2005.

Optionala

Dan Claudiu Danis or, Ion Dogaru, Gheorghe Danisor, Teoria generala a dreptului , Editura C.h.Beck,

Bucuresti, 2006.

Întrebari de autoevaluare

68

Definiti conceptele de institutie juridica si ramura de drept

Faceti distinctia între sistemul legislatiei si sistematizarea legislatiei

Definiti antinomiile juridice si dati cel putin trei exemple de antinomii

69

MODULUL 5 : REALIZAREA DREPTULUI

Scopul modulului: familiarizarea studentilor cu procesul de realizare a dreptului si cu etapele aplicarii

dreptului.

Obiectivele propuse: La finalul acestui modul, studentii trebuie sa:

Sa descrie procesul de realizare a dreptului

Sa identifice etapele procesului de aplicare a dreptului

Sa enumere trasaturile actului de aplicare a dreptului

§ 1. Conceptul realizarii dreptului

Conceptul realizarii dreptului a fost abandonat în anii post-revolutionari de catre unii din

teoreticienii dreptului, considerându-l un concept anacronic sau demodat. În opinia noastra

problematica realizarii dreptului este nu numai actuala, dar constrângator de presanta pentru

evidentierea statului de drept. Într-un stat în care practicabilitatea dreptului se reduce la aplicarea

acestuia, dreptul este jugulat, conduita umana este supusa unei constrângeri exorbitante, iar principiul

statului de drept se zbate între existenta si non-existenta. În acest sens, Français Terré spune explicit ca

pentru a întelege ceea ce caracterizeaza realizarea dreptului, trebuie examinate datele fundamentale ale

insertiei sale într-un grup social . Apoi el adauga „Regula de drept nu este destinata sa ramâna o 49

simpla creatie spirituala: prin natura sa ea trebuie sa se aplice situatiilor concrete, sa se realizeze” . 50

Ca atare, realizarea dreptului reprezinta, pe de o parte, activitatea prin intermediul careia

oamenii se supun sau sunt supusi sa respecte comandamentele normelor juridice. Daca ar fi sa

examinam statistic, concordanta conduitei umane de exigentele conduitei prescrise de normele juridice

s-ar putea sa constatam ca o anumita parte din populatie respecta prevederile normelor juridice fara

vreo conditionare exterioara, o alta parte se supune dispozitiilor legale din teama fata de sanctiune, iar o

alta parte la încalca, mizând, în special, pe faptul ca sanctiunea normei juridice nu le va fi aplicabila.

Pornind de la aceste elemente, vom putea stabili ca între comandamentul normei juridice si

ordinea juridica realizata în urma consolidarii dreptului în relatiile sociale exista o evidenta deosebire.

Cu alte cuvinte, comandamentul normei juridice este doar partial realizat, iar între nivelul ordinii

49 A se v edea Français Terré, Introduction générale au d roit, 5 édition, Dalloz, 2000, p.371 si urm.

Ibidem, p.437. 50

70

juridice comandate de normele juridice si cel al ordinii juridice realizate exista diferente apreciabile de

la o etapa istorica la alta, de la un grup social la altul etc.

Aceste diferente pot fi cuantificate prin coeficienti care privesc respectarea dreptului sau

aplicarea dreptului.

A.Respectarea dreptului reprezinta cea mai importanta modalitate de realizare a dreptului.

Ea rezida în conformarea conduitei umane comandamentelor normelor juridice. În marea majoritate a

cazurilor, oamenii, luati ca subiecte individuale de drept, se supun comandamentelor normelor juridice,

nu le încalca si se supun dispozitiilor regulilor de conduita aparate de forta coercitiva a statului.

Motivele acestei supuneri nu pot fi descoperite cu usurinta.

La polul opus, se afla reactia negativa a subiectilor de drept fata de normele juridice, care se

manifesta prin înfrângerea dispozitiilor normelor juridice, urmata, în cele mai multe cazuri, de aplicarea

sanctiunilor juridice, de interventia raspunderii juridice a persoanelor care au încalcat legea, menita sa

restabileasca ordinea juridica s i sa repuna subiectul de drept în starea anterioara încalcarii drepturilor

sale. Cu alte cuvinte, în astfel de cazuri intervine cea de-a doua cale de realizare a dreptului: aplicarea

acestuia de catre autoritatile publice abilitate de lege.

B. Aplicarea dreptului este o activitate a autoritatilor s i institutiilor publice sau chiar a

persoanelor juridice de utilitate publica de implementare a normelor juridice. Aceasta activitate, prin

excelenta statala, rezida în împuternicirea unor autoritati publice, în delegarea acestei împuterniciri

unor regii autonome, unor institutii publice sau chiar unor persoane juridice private, de a duce la

îndeplinire prevederile legii, prin acte sau fapte juridice proprii, date sau efectuate în virtutea legii. În

cele mai multe cazuri aceste acte sau fapte juridice sunt savârs ite în vederea realizarii unui serviciu

public.

§ 2. Aplicarea dreptului

În literatura de specialitate se apreciaza ca activitatea de aplicare a dreptului este o activitate

pur statala , fapt contrazis de numeroase norme juridice care confera dreptul de implementare a legii si 51

altor entitati sociale, în rândul carora intra autoritatile administratiei publice locale, regiile autonome,

persoanele juridice de drept privat care îndeplinesc atributii specifice autoritatii statale.

Desigur, nedeclarându-se de acord cu localizarea aplicarii dreptului în sfera organelor de

stat, nu vom putea accepta nici ideea ca aplicarea dreptului ar fi însotita, întotdeauna, de ideea de

51 A se vedea N.Popa, op.cit., pag.226.

71

aplicare a constrângerii statale în vederea realizarii obligatiei stabilite de lege sau a restabilirii ordinii

de drept.

În realitate, în marea majoritate a cazurilor actul de aplicare a legii este un act de contituire

sau de constatare a unui drept ori a unei obligatii pentru o persoana determinata, fie ea fizica sau

juridica, ori alt subiect de drept.

Etapele procesului de aplicare a dreptului. Organele de stat ori celelalte autoritati

înzestrate cu puterea de a aplica legea, în procesul aplicarii legii sunt confruntate cu o serie de

dificultati practice, cu o serie de elemente contradictorii care le împiedica sa ajunga la un rationament

juridic clar într-un timp relativ scurt.

În principiu, procesul de aplicare a legii poate fi raportat la un rationament juridic, în cadrul

caruia premisa majora o constituie stabilirea starii de fapt, premisa minora rezida în determinarea

normei juridice aplicabile, iar concluzia se deduce din raportarea premisei majore la cea minora prin

stabilirea consecintei concordantei sau neconcordantei acestora.

Un exemplu este edificator în acest sens:

I. X a furat

II. Furtul se pedepses te cu închisoare

III. X va fi condamnat la închisoare.

În realitate, aceasta schema a rationamentului juridic este mult mai greu de realizat,

deoarece ea presupune parcurgerea mai multor etape:

1. stabilirea starii de fapt

2. critica normei juridice

3. interpretarea normei juridice

4. elaborarea s i emiterea actului de aplicare.

1.Stabilirea starii de fapt are la baza determinarea circumstantelor cauzei cu care se

confrunta cel care aplica legea. Obiectul acestei faze a rationamentului juridic îl constituie stabilire

probei. Prin proba se întelege un element care demonstreaza caracterul adevarat al unei cereri sau al

unei pretentii. Proba poate fi pozitiva sau negativa. În drept, probele servesc la stabilirea unei situatii

juridice în vederea sustinerii unei pretentii juridice . 52

Din acest punct de vedere, la stabilirea unei stari de fapt, situatiile juridice sunt diverse. Ele

îmbraca forme diferite dupa cum au în vedere raporturile cu justitia sau cu administratia publica.

Desigur, în ambele situatii cetateanul apare ca o persoana implicata, dar situatia sa este diferita dupa

52 A se vedea F.Terré, op.cit., p.505

72

cum el este solicitant în raporturile cu justitia sau administratia publica, ori învinuit sau inculpat ori

contravenient.

În situatia în care persoana este un solicitant în raporturile cu administratia publica, ea este

partea obligata sa furnizeze dovezile necesare pe care se sprijina cererea sa. În celelalte cazuri,

persoana acuzata de administratie trebuie sa-si constituie probe în apararea sa, probe care sa anihileze

pretentiile pe care i le pretinde autoritatea publica.

În domeniul judiciar, lucrurile se petrec aidoma. Cel care are calitatea de reclamant trebuie

sa-si constituie probe pe care sa-si fundamenteze afirmatiile. Dimpotriva, pârâtul trebuie sa

contracareze probele reclamantului prin propriile sale probe.

Ca atare, în sistemul probator, a spune doar ca un anumit fapt este adevarat nu este suficient;

în toate cazurile sustinerile se cer a fi sustinute de probe, iar puterea acestora tie de aprecierea

judecatorului. Forta juridica a probelor nu este de ordine publica, cu exceptia cazurilor privitoare la

statutul persoanelor.

Indiferent ca probele sunt prezentate în fata administratiei publice sau a puterii judecatoresti

ele urmeaza a fi judecate în mod neutru, aceasta fiind singura modalitate de salvgardare a aplicarii

corecte a normei juridice.

2. Critica normei juridice. La starea de fapt stabilita pe baza probelor urmeaza a se aplica

o anumita norma juridica. Pentru specialist, stabilirea starii de fapt si a normei juridice aplicabile

acesteia, reprezinta stari dependente, oscilabile în timp, în functie de informatiile pe care cel care

administreaza o stare de fapt le procura pe parcursul acumularii evenimentelor.

În final, critica normei juridice se limiteaza la stabilirea normei juridice care se aplica unei

stari de fapt care a fost deja determinata. Aceasta operatiune presupune identificarea acestei norme

juridice, verificarea validitatii sale, a conexiunilor cu alte norme juridice s i a semnificatiei sale în raport

cu starea de fapt constatata.

3. Interpretarea normei juridice. În procesul de aplicare a normei juridice interpretarea

acesteia este o datorie a legiuitorului, judecatorului sau a celui care aplica legea. Interpretarea legii este

sinonima cu stabilirea întelesului normei juridice, a semnificatiei sale, a spiritului sau. Dincolo de litera

legii se ascunde spiritul acestuia, care nu poate fi descoperit fara a face apel la o serie de artificii

juridice, inclusiv la principiile generale ale dreptului.

4. Elaborarea actului de aplicare a normei juridice este ultima etapa a procesului de

aplicare a dreptului. Aceasta etapa este etapa decizionala, în care organul emitent al actului de aplicare,

pe baza examinarii starii de fapt si a interpretarii normei juridice trage consecintele pe care norma

juridica le confera prin raportare la starea de fapt constatata.

73

Bibliografie de referinta

Obligatorie

Nicolae Popa, Teoria generala a dreptului , editia a II-a, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2005.

Optionala

Dan Claudiu Danis or, Ion Dogaru, Gheorghe Danisor, Teoria generala a dreptului , Editura C.h.Beck,

Bucuresti, 2006.

Întrebari de autoevaluare

Definiti conceptul de realizare a dreptului

Precizati care sunt etapele procedului de aplicare a dreptului

Identificati si analizati trasaturile actului de aplicare a dreptului, comparative cu

actele normative

74

MODULUL 6 : INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE

Scopul modulului: familiarizarea studentilor cu necesitatea interpretarii normelor juridice, în vederea

înlaturarii ambiguitatilor, neclaritatilor si interpretarilor diferite a normelor juridice.

Obiectivele propuse: La finalul acestui modul, studentii trebuie sa:

Sa argumenteze importanta s i necesitatea interpretarii normelor juridice

Sa enumere principalele feluri de interpretare a dreptului

Sa precizeze metodele de interpretare a normelor juridice

§ 1. Felurile interpretarii dreptului.

Felurile interpretarii dreptului. Interpretarea drepturilor este de mai multe feluri. Se poate

face, astfel, o distinctie clara între interpretarea oficiala si neoficiala a dreptului.

Interpretarea oficiala a dreptului este interpretarea obligatorie, care are forta juridica.

Interpretarea juridica se realizeaza de organele de stat care au atributii fie în domeniul crearii dreptului,

fie în procesul aplicarii normei juridice. Organul emitent al unui act normativ, atunci când constata ca

actul sau poate da nastere unor solutii contradictorii în practica, pentru a elimina aceste solutii

contradictorii, este nevoit sa adopte un acr de interpretare.

În cazul în care organul emitent al unui act normativ interpreteaza propriul act, interpretare

este interpretare autentica = interpretare legala sau generala careia urmeaza sa i se supuna toti cei care

aplica legea.

„Actul de interpretare face parte din actul interpretat si, prin urmare, actul de interpretare a

legii are putere retroactiva”. Acest punct de vedere este fals , pentru ca prin Constitutie se prevede ca

retroactive pot fi doar legea penala si contraventionala mai favorabile.

Deci, interpretarea oficiala reprezinta determinarea întelesului unei norme juridice de

catre autoritatea emitenta a actului normativ. Sub acest aspect, legiuitorul este pus în situatia de a

constata ca legea pe care a adaptat-o se aplica neuniform, dând nastere unei diversitati de solutii

juridice pe care non-contradictorialitatea dreptului nu le accepta. În astfel de cazuri, el poate interveni,

printr-o lege de interpretare, pentru a obliga pe toti destinatarii legii sa o aplice în acelasi mod. Aceasta

lege în virtutea exigentelor Teoriei Generale a Dreptului, ar trebui sa fie o lege retroactiva, dar

75

exigentele constitutionale ale României opresc o asemenea abordare si obliga pe cei care aplica o lege

interpretativa sa-i valorifice validitatea doar pentru viitor, respectiv, dupa intrarea sa în vigoare . 53

Interpretarea cauzala . Cei care aplica legea sunt obligati ca în conditiile în care stabilesc o

anumita stare de fapt sa aplice legea, stabilindu-i, prin interpretare, si întelesul sau. Interpretarea

cauzelor tine astfel de aplicarea dreptului si este apanajul autoritatilor publice, institutiilor publice sau

al altor subiecti de drept, însarcinati cu aplicarea legii. Cel care aplica legea, dupa ce stabiles te starea de

fapt, este dator sa califice juridic aceasta stare, iar în acest proces este obligat sa desluseasca sensul

normelor juridice aplicabile, în vederea solutionarii legale a cauzei cu care a fost sesizat.

Interpretarea neoficiala sau interpretarea doctrinara, este realizata în diferite opere

s tiintifice de catre cercetatorii în domeniul dreptului, de catre doctrinari. Spre deosebire de interpretarea

oficiala, cea neoficiala nu are forta juridica, nu este obligatorie, nu se impune celui care aplica legea, ci

este facultativa pentru acesta.

Opiniile formulate in doctrina juridica:

- opinii de lege lata - opinii prin care se interpreteaza un text de lege aflat in

vigoare;

- opinii de lege ferenda - vizeaza o propunere de legiferare care nu exista in

legislatia actuala, se propune sa fie introdusa in legislatie in viitor.

Organul care aplica legea nu este obligat sa respecte o anumita solutie propusa intr-o

anumita lucrare stiintifica, deoarece solutia juridica data intr-un caz determinat trebuie sa se sprijine

intotdeauna pe norma juridica care se aplica in cazul dat.

Interpretarea facultativa- cuprinde pledoariile avocatilor, acea analiza a cauzei putan fi luata

in considerare de judecatori, dar si respinsa. Insa, cel care tine seama de ea sau care o respinge trebuie

sa se bizuie pe anumite motive, pe care nu trebuie sa le explice in solutia data. Organul care aplica

legea da propria lui interpretare normei juridice aplicata si numai aceasta interpretare constituie

supportul intelectual al deciziei luate.

§ 2. Metodele interpretarii dreptului

În activitatea de aplicare a dreptului, cel care interpreteaza recurge la o serie de metode în

vederea stabilirii sensului exact al normei juridice, a câmpului sau de aplicabilitate, a efectelor pe care

le are norma juridica si a scopului acesteia.

53 Într-o alta opinie, acest gen de interpretare constituie o interpretare legala sau generala, iar actul normativ interpretative

va face corp comun cu actul interpretat (aplicându-se, deci, retroactiv). A se vedea N.Popa, op.cit., p.241.

76

Normele juridice cuprinse în diferite acte normative au întotdeauna o conditionare social-

istorica, anumite finalitati, o anumita constructie logica. Toate aceste elemente pot fi descoperite prin

utilizarea unor metode adecvate. Utilizarea acestor metode confera o viziune de sinteza absolut

necesara pentru stabilirea rezultatului interpretarii. Iar acest rezultat trebuie sa conduca la formarea

convingerii intime a judecatorului sau a celui care aplica legea in legatura cu solutia pe care o va da in

cauza respectiva.

În literatura juridica, problematica metodelor de interpretare a dreptului a constituit o

preocupare constanta. Uneori s-a considerat ca nu exista metode de interpretare a dreptului, ci doar

anumite activitati care reprezinta elemente ale interpretarii si care trebuie utilizate in procesul de

interpretare a normelor juridice. In realitate, organul care interpreteaza legea foloseste diferite metode

care pot fi analitice: metoda gramaticala si logica sau sintetice: metoda istorica si cea sistematica.

Acestor metode li se adauga si metoda teleologica care pune in evidenta scopul legii.

Metoda gramaticala

Are ca obiect stabilirea sensului comandamentului juridic prin analiza gramaticala a textului

normei juridice: analiza sintactica si morfologica.

Utilizand aceasta metoda, interpretul urmareste sa stabileasca sensul cuvintelor, modul de

folosire a acestora in text, facand distinctia pe care legiuitorul a facut-o, mai inatai intre acceptiunea

cuvantului in limbajul comun si acceptiunea lor specific juridica.

Legiuitorul poate sa utilizeze cuvinte apartinand limbajului comun, dar sa le dea o alta

acceptiune, un non sens, ceea ce va usura sarcina celui care interpreteaza legea.

In fiecare ramura de drept, un termen e folosit intr-un anumit sens: de ex. „familie”- in dreptul

rural, dr. familiei, dr. comercial etc.sau „functionar public”- in dr. administrativ sau dr. penal (unde are

un sens mult mai larg).

Interpretul normei juridice trebuie sa plece intotdeauna de la premiza ca legea sau norma de

drept este scrisa intr-o limba omeneasca, are toate perfectiunile sale.

În virtutea teoriei lingvisticii, limba are 3 functii: 1. de exprimare; 2. de apel; 3. de reprezentare,

concretizata in diferite enunturi.

În procesul interpretarii gramaticale a normelor juridice judecatorul sau organul administrativ

care aplica norma juridica trebuie sa tina seama de aceasta functie pentru a descifra mesajul legii.

În procesul de interpretare gramaticala, cel care aplica legea trebuie sa urmareasca si modul de

imbinare a cuvintelor in propozitii si fraze, dar si sensul conjunctiilor utilizate. Daca intr-o propozitie e

utilizata conjunctia „si” se poate trage o anumita concluzie, „sau”- concluzie contrara.

Metoda sistematica

77

Sensul normei juridice se stabileste prin integrarea normei juridice respective in ansamblul

actului normativ din care face parte sau prin raportare la un act normativ cu care se afla in contact ori

chiar la sistemul dreptului, la principiile acestuia.

Esenta acestei metode are in vedere faptul ca o norma juridica nu este si nici nu poate fi privita

in mod izolat, rupta de celelalte norme juridice.

Norma juridica face parte dintr-un sistem, ea este o componenta a sistemului de drept si ca atare

ea face parte dintr-o institutie juridica, ramura de drept sau din ansambluldreptului care reprezinta

interactiunea ramurilor si institutiilor juridice. De aceea, vointa legiuitorului poate fi dedusa tinand

seama de pozitia normei juridice in cadrul sistemului de drept, din relatiile pe care le are cu celelalte

norme juridice, intelesul acestora deducandu-se din ansamblulacestor interrelatii.

Pentru intelesul acestor relatii uneori in cadrul aceluiasi act normativ exista norme generale si

speciale. Intotdeauna normele din partea speciala a unui act normativ se aplica in concordanta cu

normele din partea sa generala.

De asemenea, normele dreptului comun sunt clarificatoare pentru aplicarea normelor speciale.

De exemplu, normele codului comercial sunt norme speciale in raport cu normele dreptului civil, care

este dreptul comun in materie.

Metoda istorica

Aceasta metoda urmareste sa explice intelesurile normei juridice prin luarea in consideratie a

ceea ce se numeste ocasio legis= imprejurarile social-politice care au stat la baza elaborarii si adoptarii

legii.

Pentru a interpreta istoric legea, cel care utilizeaza aceasta metoda e dator sa cerceteze lucrarile

preparatorii de elaborare a proiectului de lege, apoi sa studieze expunerile de motive, notele de

fundamentare, amendamentele care se fac la fiecare proiect de lege, atat cele acceptate cat si cele

respinse, dezbaterile care au loc cu prilejul adoptarii proiectului respectiv de lege, reactiile presei cu

privire la acel proiect etc.

Se recurge si la compararea reglementarilor actuale cu diferite reglementari juridice anterioaer

care au incetat sa mai existe sau cae au avut o anumita existenta anterioara.

Pe baza utilizarii acestei metode, cel care interpreteaza va ajunge sa cunoasca motivele,

argumentele care au stat la baza adoptarii respectivei legi si sa distinga si scopul in cederea caruia a luat

fiinta legea.

Metoda logica = cel mai larg, des procedeu de interpretare a normelor juridice intalnit in

practica.

Daca interpretarea istorica ne de posibilitatea sa evidentiem ocasio legis , interpretarea logica ne

da posibilitatea sa stabilim ratio legis , adica ratiunea de a fi a legii.

78

Prin intermediul acestei metode se fac aprecieri rationale, au loc operatiuni de generalizare,

de analiza logica a textului normei juridice, au loc operatiuni de analogie, aplicarea regulilor logicii

formale.

Este adevarata hermeneutica juridica deoarece in cuprinsul ei se pleaca de la teoria generala

a interpretarii, punand accentul pe principiile logicii formale, pe legile fundamentale ale gandirii.

Rationamentul logic= esenta acestei metode si in procesul interpretarii el da nastere unor

reguli juridice ale interpretarii. Astfel de reguli sunt, de exemplu: exceptiile sunt de stricta interpretare/

legile exceptionale trebuie sa fie interpretate in sens restrictiv.

In realizarea acestei metode, organul de interpretare a legii recurge la argumente logice de

interpretare: ad absurdum, per a contrario, a fortiori, a pari etc.

Interpretarea ad absurdum (prin reducere la absurd)= stabilirea adevarului tezei de

demonstrat prin infirmarea tezie care o contrazice. Interpretarea demonstreaza ca orice alta interpretare

s-ar da textului analizat in afara de cea dorita de el ar duce la concluzii contarre legii, la concluzii

absurde, de neacceptat.

Argumentul per a contrario are la baza legea logica a tertului exclus (tertium non datur),

potrivit careia în cazul unor dispozitii contradictorii, care se neaga una pe cealalta, doar una din ele

poate fi adevarata, cealalta eset falsa, o a treia posibilitate fiind exclusa. Argumentul per a contrario

este un argument logic periculos, deoarece el nu da nici o certitudine cu privire la întelesul normei

juridice.

In literatura juridica se sustine ca aplicarea unui asemenea rationament e valabila doar in

cazul unor norme cu caracter de exceptie sau daca legea utilizeaza o enumerare limitativa. Acest lucru

se datoreaza faptului ca legiuitorul poate uneori sa fie echivoc, sa nu excluda o teza contrara in mod

expres, teza care se poate deduce din interpretarea legii.

Argumentul a pari este un element de analogie juridica în virtutea caruia situatiilor juridice

identice li se aplica acelasi tratament juridic.

Argumentul a priori permite aplicarea normei juridice prin analogie la o serie de cazuri

similare. El este un procedeu care permite interpretarea extensiva a legii. Acest tip de interpretare nu

poate fi însa utilizat în toate cazurile. Astfel, interpretarea prin analogie ester exclusa în dreptul penal,

unde domina principiile legalitatii incriminarii faptei si legalitatii pedepsei, care îl obliga pe cel ce

interpreteaza legea sa dea o interpretare stricta normei juridice.

Regula generala o constituie faptul ca cel care aplica legea nu poate sa faca distinctii acolo

unde legea nu distinge.

Argumentul a fortiori- 2 forme de exprimare:

- a majori ad minus- cine poate mai mult poate si mai putin;

79

- a minori ad majus- daca legea interzice mai putin, implicit ea interzice si mai

mult

A fost utilizata in intreaga istorie a dreptului si in forma sa a majori ad minus, a fost gasita in

randul reglementarilor juridice o singura exceptie: dreptul femeii maritate asupra imobilului

dotalinainte de Iustinian. Astfel, femeia putea sa vanda imobilul, dar nu-l putea ipoteca, desi ipoteca

este un contract cu efecte mai restranse decat vanzarea.

Regulile logice de interpretare sunt anumite maxime ale interpretarii normelor juridice:

exceptiile sunt de stricta interpretare, pedepsele sunt de stricta interpretare, unde legea nu distinge, nici

noi nu putem face distinctii, dubiul este în folosul acuzatului, legea posterioara deroga de la legea

anterioara, legea speciala deroga de la legea generala etc. . 54

Bibliografie de referinta

Obligatorie

Nicolae Popa, Teoria generala a dreptului , editia a II-a, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2005.

Optionala

Dan Claudiu Danis or, Ion Dogaru, Gheorghe Danisor, Teoria generala a dreptului , Editura C.h.Beck,

Bucuresti, 2006.

Lucrarea de evaluare nr. 3

Realizati un scurt eseu (maxim 2 pagini) în care sa analizati necesitatea

interpretarii normelor juridice.

Aceasta lucrare se va trimite pe adresa de e-mail a tutorelui, pâna la data de 13.12.2008. Se va acorda

1 punct (10% din nota finala) pentru rezolvarea corespunzatoare a sarcinii.

Întrebari de autoevaluare

54 A se vedea H.Roland, L.Boyer, Introduction au droit, Litec, Paris, 2002, p.131 si urm.

80

Precizati felurile intrepretarii normelor juridice

Enumerati metodele de interpretare a dreptului s i analizati una la alegere

Precizati care sunt argumentele logice de interpretare a normelor juridice

81

MODULUL 7 : RAPORTUL JURIDIC

Scopul modulului: familiarizarea studentilor cu notiunea de raport juridic.

Obiectivele propuse: La finalul acestui modul, studentii trebuie sa:

Sa defineasca conceptul de raport juridic

Sa evidentieze elementele structurale ale unui raport juridic

Sa analizeze subiectele unui raport juridic

Sa faca distinctia între continutul si obiectul unui raport juridic

§ 1. Definitia si trasaturile raportului juridic

Prin raport juridic se întelege o relatie sociala reglementata de norma juridica.

Viata sociala reprezinta reteaua vie a legaturilor dintre oameni. În cadrul relatiilor sociale,

oamenii actioneaza pentru satisfacerea trebuintelor si intereselor economice, social-culturale, politice

etc. Atunci când aceste relatii sociale cad sub incidenta normelor de drept, ele se transforma în raporturi

juridice. Astfel, schimbul de produse între diferiti subiecti ai relatiilor economice, reprezinta o

categorie distincta de relatii sociale. Prin reglementarea juridica a acestora, se trece de la o relatie

sociala pura si simpla la un raport juridic.

Alaturi de aceste raporturi juridice nascute pe fondul unor relatii sociale preexistente, exista si

raporturi juridice care se nasc, se modifica sau se sting ca urmare a actiunii exclusive a normei juridice.

Astfel, raporturile juridice ce se nasc în activitatea judiciara nu au la baza o relatie sociala preexistenta,

ci doar un fapt juridic care da nastere, modifica sau stinge un raport juridic. Bunaoara, raportul juridic

dintre infractor si organele judecatoresti, care are ca obiect tragerea la raspundere a acestuia, se nas te pe

baza unui fapt juridic - conduita ilicita - fara a avea la baza o relatie sociala preexistenta.

Dupa cum se poate constata, raporturile juridice pot avea la baza o relatie sociala sau un fapt

juridic. Raporturile juridice care au la baza o relatie sociala, dobândesc aceasta calitate în virtutea

reglementarii relatiei sociale preexistente de catre o norma juridica. În schimb, raporturile juridice care

au la baza un fapt juridic, nu coexista cu o relatie sociala preexistenta, ci ele se instituie ca atare în

virtutea normelor juridice, pe baza unui fapt juridic.

Raportul juridic se caracterizeaza prin anumite trasaturi specifice, care îl deosebesc de celelalte

relatii sociale care nu ajung sa fie reglementate de o norma de drept.

Sub acest aspect, raporturile juridice sunt:

82

a. raporturi sociale;

b. raporturi care se desfasoara între titulari de drepturi si obligatii;

c. volitionale.

Trasaturile raportului juridic

a. Raporturile juridice sunt raporturi sociale prin subiecti , continut s i finalitati.

Caracterul social al raporturilor juridice deriva, în primul rând, din faptul ca participantii la

acestea sunt oamenii. În cadrul raporturilor juridice, oamenii apar ca purtatori ai capacitatii juridice,

care le confera calitatea de subiect de drept.

Continutul raporturilor juridice este si el eminamente social, deoarece el rezida în facultati umane

ocrotite de regulile de drept. Înzestrarea capabilitatilor umane cu forta juridica, confera oamenilor

garantia valorificarii potentialului lor uman, profesional, social, politic, economic etc.

În sfârsit, caracterul social al raporturilor juridice este determinat de finalitatile acestora. În

raporturile juridice, partile urmaresc atingerea unor interese sociale sau a unor interese puse în slujba

realizarii aspiratiilor, trebuintelor si intereselor umane.

b. Raporturile juridice se desfasoara între titulari de drepturi si obligat ii. Aceasta trasatura a

raporturilor juridice pune în evidenta faptul ca participantii la aceste raporturi sociale nu sunt numai

oameni, ci au o calitate în plus, si anume, ei sunt titulari de drepturi si obligatii. Pentru a le fi conferita

aceasta calitate, ei sunt înzestrati de norma de drept cu calitatea de subiecti de drept, pe baza capacitatii

juridice. În virtutea acestei capacitati juridice, ei devin purtatori de drepturi si obligatii, iar în

raporturile juridice se manifesta ca atare, exercitând drepturile si asumându-si obligatiile prevazute de

lege în nume propriu. Pe aceasta baza, realizarea raporturilor juridice este asigurata de forta coercitiva a

puterii publice.

c. Raporturile juridice se mai caracterizeaza prin faptul ca ele sunt raporturi volitionale.

Aceasta trasatura a raporturilor juridice deriva din natura raporturilor juridice. Pe de o parte, aceste

raporturi se nasc în virtutea unei norme de drept, care la rândul ei este expresia vointei statale. Pe de

alta parte, calitatea de subiect al raportului juridic se naste tot ca urmare a unei manifestari de vointa, de

aceasta data a celui care devine titularul unor drepturi, respectiv al unor obligatii în cadrul unei relatii

sociale.

Dupa cum se poate observa, raportul juridic presupune o dubla manifestare de vointa. Pe de o parte,

este vorba de o vointa statala, care exprima continutul normei juridice ce sta la baza raportului juridic,

iar, pe de alta parte, de vointa concreta a participantilor la raporturile juridice, care sta la baza faptelor

juridice, ce pun în miscare nas terea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice.

Definit ia raportului juridic

83

Tinând seama de trasaturile examinate mai sus, putem spune ca raporturile juridice sunt relatii

sociale reglementate sau instituite de normele juridice s i în care participantii apar ca titulari de drepturi

s i obligatii, garantate de forta coercitiva a puterii publice.

§ 2. Elementele structurale ale raportului juridic

În literatura noastra juridica, sunt considerate elemente structurale ale raportului juridic:

A. subiectii raportului juridic;

B. continutul raportului juridic;

C. obiectul raportului juridic.

A. Subiect ii raportului juridic. Raporturile juridice fiind raporturi sociale, în mod necesar

subiectii acestora nu pot fi decât oamenii.

Pentru ca oamenii sa devina subiecti ai raporturilor juridice, ei trebuie sa fie abilitati de lege sa

poarte aceasta calitate. Oamenii apar ca subiecti ai raporturilor juridice fie în mod individual, fie în

colectiv. Subiectele raportului juridic pot fi individuale sau colective. Statul recunoas te oamenilor

calitatea de subiect de drept prin intermediul normelor juridice s i o garanteaza, inclusiv prin forta

coercitiva a puterii publice.

1. Subiectele individuale ale raporturilor juridice

În rândul subiectelor individuale ale raporturilor juridice figureaza omul privit în individualitatea

sa. Pentru ca omul sa devina subiect individual de drept este nevoie de o norma juridica, în virtutea

careia acesta sa fie declarat persoana. Omul care dobândeste calitatea de persoana este subiect al

raportului juridic. În decursul timpului, aceasta calitate a fost acordata omului în dreptul roman. Aici,

termenul persona desemna masca ce era asezata pe fata actorului de teatru pentru a-i schimba

înfatisarea si a-i acorda o noua identitate, aceea a rolului pe care urma sa-l joace. De aici, s-a ajuns la

persona ca subiect de drept, notiune ce sugera înzestrarea fiintei umane cu un statut juridic, respectiv

cu calitatea de subiect de drept.

În zilele noastre, persoana este subiectul individual de drept, care are aceasta vocatie în toate

ramurile dreptului. În functie de ramura de drept în care persoana apare ca subiect de drept, ea poarta

denumiri diferite: persoana fizica în dreptul privat, cetatean, strain sau apatrid în dreptul public etc.

Înzestrarea omului cu calitatea de persoana este legata de capacitatea juridica, prin care se

întelege aptitudinea generala si abstracta de a avea drepturi s i obligatii. Nasterea capacitatii juridice,

întinderea acesteia, volumul drepturilor si îndatoririlor aferente se stabilesc prin lege si depind de

ramura de drept în care subiectul urmeaza a se manifesta ca purtator de drepturi si obligatii. Daca vom

84

observa suma acestor drepturi si obligatii recunoscute persoanei în toate ramurile de drept, putem sa

distingem între capacitatea juridica generala si capacitatea juridica speciala.

Capacitatea juridica generala reprezinta aptitudinea generala si abstracta de a participa ca titular

de drepturi si obligatii juridice la orice tip de raporturi juridice. Capacitatea juridica generala exista

numai în cazurile în care posibilitatea de a avea drepturi si obligatii coincide cu posibilitatea legala a

exercitarii acestora în nume propriu si de a-si asuma aceste drepturi si obligatii prin acte proprii. Un

exemplu edificator îl constituie capacitatea electorala, caz în care nu se poate face nici o distinctie între

dobândirea drepturilor electorale si capacitatea exercitarii acestora, în sensul ca odata dobândite aceste

drepturi, ele pot fi exercitate de îndata ce conditiile nasterii raportului juridic au fost înfiintate.

Totodata, este necesar sa notam ca exista deosebiri privitoare la capacitatea juridica între

cetateni, straini si apatrizi. Cetatenii au capacitate juridica generala si ei pot participa la orice fel de

raporturi juridice. Strainii s i apatrizii se supun, de regula, regimului cetatenilor, unui regim special, în

cazul caruia pot exercita numai anumite drepturi si obligatii sau pot fi supus i regimului natiunii celei

mai favorizate, având acele drepturi si obligatii pe care le au cetatenii celui mai avantajat stat.

Capacitatea juridica speciala reprezinta posibilitatea de a participa la anumite raporturi juridice,

sub conditia îndeplinirii unor conditii. Acesta este cazul subiectelor colective care pot participa numai

la anumite raporturi juridice, în masura în care legea le recunoaste acest drept.

Persoana fizica reprezinta cel mai raspândit subiect individual de drept. Ea reprezinta subiectul

de drept din cadrul raporturilor juridice de drept civil. În virtutea prevederilor art.4 din Decretul

nr.31/1954 "capacitatea civila este recunoscuta tuturor persoanelor." Se poate observa ca în dreptul

civil notiunea de persoana si persoana fizica sunt identice, deoarece orice persoana se bucura de

capacitate juridica. Per a contrario, în alte ramuri de drept, aceasta regula nu se aplica si, deci, acolo

persoana are numai capacitatea juridica recunoscuta de reglementarile specifice.

Revenind la dreptul civil, capacitatea civila are doua componente: capacitatea de folosinta si

capacitatea de exercitiu.

Potrivit art.5 alin.2 din Decretul nr.31/1954, capacitatea de folosinta este aptitudinea generala si

abstracta de a avea drepturi si obligatii, iar nu drepturi si obligatii concrete.

Capacitatea de folosinta a persoanei fizice rezida în aptitudinea acesteia de a avea toate

drepturile s i toate obligatiile civile. Capacitatea de folosinta se dobândeste la nastere. O exceptie de la

aceasta regula o constituie drepturile copilului care sunt recunoscute de la conceptie cu conditia sa se

nasca viu (Infans conceptus pro nato habetur, quotiens de ejus commodis agitur - copilul conceput

este considerat nascut, daca este vorba de interesele sale).

Capacitatea de folosinta înceteaza ca urmare a mortii persoanei fizice, constatata prin act de

deces sau hotarâre judecatoreasca.

85

Capacitatea de exercitiu reprezinta aptitudinea persoanei de a-si exercita drepturile si de a-si

asuma obligatiile prin încheierea de acte juridice proprii. Nasterea capacitatii de exercitiu este legata de

existenta unei anumite experiente de viata si a discernamântului. De aceea, persoana fizica se bucura de

capacitate de exercitiu restrânsa numai de la vârsta de 14 ani, iar de capacitate de exercitiu deplina de la

împlinirea vârstei de 18 ani, aceasta fiind legata si de capacitatea de gândire a celui în cauza.

Încetarea capacitatii de exercitiu a persoanei este legata de încetarea capacitatii de folosinta. Ea

poate interveni ca urmare a mortii persoanei sau în urma punerii sub interdictie judecatoreasca a

persoanei majore, datorata alienatiei sau debilitatii mintale.

2. Subiectele colective de drept ale raporturilor juridice

Cele mai cunoscute subiecte colective de drept sunt statul, autoritatile publice si persoanele

juridice.

a. Statul apare ca subiect de drept în raporturi juridice interne s i în raporturi juridice de drept

international. În raporturile juridice interne, statul actioneaza în calitate de subiect de drept în cadrul

raporturilor juridice de putere, raporturi specifice dreptului public, în virtutea carora se definesc

relatiile dintre popor si stat, dintre stat s i cetateni, dintre stat si partidele politice sau societatea civila.

Marea majoritate a acestor raporturi sunt supuse normelor dreptului constitutional. În astfel de raporturi

juridice statul este titularul dreptului de a reglementa relatiile sociale, în conformitate cu mandatul

încredintat de corpul electoral, de a asigura realizarea serviciilor publice, de a acorda cetatenia româna,

de a o retrage si de a aproba renuntarea la aceasta, de a asigura statutul legal pentru straini, apatrizi,

azilanti etc. De asemenea, în raporturile de drept constitutional, statul apare ca titular de drepturi si

obligatii în raporturile cu unitatile administrativ-teritoriale, cu autoritatile administratiei publice locale.

Calitatea statului de subiect de drept constitutional rezulta din drepturile si obligatiile conferite de lege.

Pe planul dreptului civil si al dreptului comercial, statul actioneaza în calitate de persoana juridica.

El dobândeste aceasta calitate în virtutea dispozitiilor art.25 din Decretul nr.31/1954. În virtutea acestor

dispozitii legale, care confera statului calitatea de persoana juridica, acesta participa la raporturi

juridice civile si de drept comercial prin intermediul Ministerului Finantelor Publice sau al altor

autoritati publice stabilite de lege (de ex. Autoritatea pentru privatizare s i administrarea

participatiunilor statului). Ministerul Finantelor Publice reprezinta statul în special în raporturile

juridice ce se nasc în cazul donatiilor si legatelor în favoarea statului, al bunurilor fara stapân, al

desherentei, al bunurilor confiscate ca urmare a unei sanctiuni penale sau administrative etc.

În raporturile juridice de drept international, statul este subiect de drept de sine-statator în temeiul

suveranitatii nationale de care se bucura. Indiferent de particularitatile geografice, economice, culturale

sau politice, în domeniul relatiilor internationale statul se bucura de recunoasterea unei suveranitati

86

egale, ceea ce îi confera posibilitatea de a participa la solutionarea problemelor internationale de pe

pozitii de egalitate cu celelalte state.

O exceptie de la aceasta regula o constituie participarea în organizatii internationale integrative,

cum este, de exemplu, Uniunea Europeana, unde reprezentarea statelor membre se face în functie de

anumite criterii privitoare la marimea lor, ceea ce atrage reprezentarea proportionala a acestora în

organismele de conducere ale Uniunii.

Alaturi de state, în planul relatiilor internationale, apar ca subiecte de drept si organizatiile

internationale, iar în materia apararii drepturilor omului si persoanele fizice, respectiv cetatenii statelor

care recunosc jurisdictia obligatorie a unui tribunal international (de ex. Curtea Europeana a Drepturilor

Omului).

b . Autoritat ile publice - subiecte de drept

Autoritatile publice - definite de Constitutia României - sunt Parlamentul cu cele doua Camere,

Senatul s i Camera Deputatilor, cele doua reprezentante ale puterii executive - Presedintele României si

Guvernul -, componentele administratiei publice centrale de specialitate - ministerele, celelalte organe

centrale de specialitate si autoritatile administrative autonome, autoritatile administratiei publice locale

- consilii locale si primari -, autoritatea judecatoreasca reprezentata de instantele judecatoresti -

judecatorii, tribunale, curti de apel si Curtea Suprema de Justitie -, de Ministerul Public si parchetele

sale, precum si de Consiliul Superior al Magistraturii si Curtea Constitutionala.

Aceste autoritati publice sunt subiecte de drept si subiecte ale raporturilor juridice în masura în

care legea le confera atributii, respectiv obligatii pe care ele trebuie sa le duca la îndeplinire în mod

difuz sau intrând în raporturi juridice cu alte subiecte de drept. De exemplu, Parlamentul în adoptarea

legii este subiect de drept, fara a fi subiect al unor raporturi juridice. El este însa subiect al raporturilor

juridice de drept constitutional ce se instituie între Parlament si Guvern ca urmare a acordarii votului de

încredere etc.

Autoritatile publice pot fi persoane juridice, respectiv ele pot actiona în nume propriu în raporturile

juridice de drept civil sau de drept comercial în conditiile prevazute de lege.

c. Persoanele juridice reprezinta acel subiect colectiv de drepturi care poate actiona în

raporturile juridice civile si comerciale.

Pentru a fi în prezenta unei persoane juridice, legislatia româneasca cere ca o grupare umana sa

dispuna de o organizare de sine-statatoare, de un patrimoniu propriu s i de un scop, care sa fie în

concordanta cu interesul general.

87

Persoanele juridice sunt extrem de diferite s i în rândul lor intra societatile comerciale, regiile

autonome, societatile comerciale nationale, institutiile publice, partidele politice, unitatile

administrativ-teritoriale, asociatiile si fundatiile, statul si autoritatile publice ale acesteia.

Dobândirea personalitatii juridice de catre aceste subiecte de drept este supusa unor

reglementari juridice diferite în functie de specificul organizarii si functionarii acestora. Astfel, daca

statul, autoritatile publice, partidele politice si institutiile publice dobândesc capacitate juridica civila

în virtutea legii, societatile comerciale se constituie în urma îndeplinirii unor proceduri administrative,

asociatiile si fundatiile pe baza unor hotarâri judecatoresti etc.

B. Continutul raportului juridic

Alaturi de subiectele de drept, continutul raportului juridic constituie un alt element structural al

acestuia. Raportarea structurala a continutului la raportul juridic tine de faptul ca el rezida în drepturile

s i obligatiile partilor, respectiv ale subiectelor raportului juridic.

Drepturile care le au subiectele raporturilor juridice se numesc drepturi subiective.

În limbaj juridic, prin drept subiectiv se întelege prerogativa recunoscuta de lege pentru

satisfacerea unui interes personal. În literatura de specialitate, dreptul subiectiv a fost definit ca un

interes ocrotit de lege (Jellinek), ca puterea care permite unui individ de a actiona asupra unei persoane

sau asupra patrimoniului altuia (Carbonnier) sau ca facultate ori îndrituire individuala a unei persoane

sau organizatii într-un raport juridic determinat (N.Popa).

În practica, drepturi subiective sunt dreptul de proprietate pe care îl are persoana careia îi

apartine un bun, dreptul pe care copilul îl are la nume, dreptul la salariu pe care o persoana încadrata în

munca îl are în raport cu patronul sau etc.

Asa cum se poate observa, drepturile subiective sunt, pe de o parte, prerogative individuale ce

apar în raport cu interesele personale nascute dintr-o stare de fapt (bunul apartine persoanei, munca este

prestata contra plata, numele se impune pentru nou-nascut ca urmare a nevoii de identitate sociala etc.),

iar pe de alta parte, nasterea lor este legata de dreptul pozitiv, de ocrotirea conferita de acesta. Ne vom

gasi în prezenta unui drept subiectiv de fiecare data când legea (dreptul pozitiv) ne recunoaste o

prerogativa privitoare la un interes individual a carui realizare sau ocrotire îi permite titularului:

a) sa aiba o anumita atitudine fata de dreptul sau;

b) sa ceara o anumita atitudine din partea celuilalt subiect al raportului juridic;

c) sa solicite ocrotirea, pe cale statala, a interesului sau.

Dupa cum se poate observa, interesul personal se transforma în drept subiectiv prin intermediul

dreptului pozitiv. Acesta din urma recunoaste titularului anumite puteri în raport cu interesul pe care îl

ocrotes te. Dar, dreptul pozitiv stabileste, totodata, si limitele acestei puteri. Dreptul subiectiv nu poate

fi exercitat decât în limitele stabilite de dreptul pozitiv. Depasirea acestor constituie abuz de drept.

88

În marea lor diversitate, drepturile subiective se clasifica în drepturi patrimoniale (al caror

continut poate fi exprimat în bani) si drepturi extrapatrimoniale (al caror continut nu poate fi exprimat

în bani). Desigur, în fiecare caz, exercitarea acestora înregistreaza aspecte specifice impuse de natura

normelor juridice care le reglementeaza. Examinarea dreptului subiectiv nu poate fi despartita de

examinarea obligatiei juridice. În cadrul raporturilor juridice, drepturile si obligatiile sunt corelative.

Acolo unde exista un drept subiectiv, vom întâlni si o obligatie juridica.

Obligatia juridica apare în cadrul raporturilor juridice atunci când titularul dreptului subiectiv

poate cere executarea unei prestatii din partea altuia. Obligatiile juridice pot fi obligatii de a face

(remiterea unui bun împrumutat, construirea unei case etc.), de a nu face (obligatia de a respecta

libertatea individuala) sau de a da (transferul proprietatii asupra unui bun).

C. Obiectul raportului juridic

Notiunea de obiect al raportului juridic desemneaza actiunea sau inactiunea subiectelor raportului

juridic.

Subiectul activ al raportului juridic poate sa întreprinda diverse actiuni sau sa solicite celuilalt

subiect astfel de actiuni în procesul derularii raportului juridic. Se poate astfel aprecia ca obiectul

raportului juridic îl constituie conduita subiectilor acestuia desfasurata în vederea materializarii

drepturilor subiective si a obligatiilor.

În literatura de specialitate este sustinuta si ideea potrivit careia obiectul raportului juridic îl

constituie bunurile la care se refera continutul raportului juridic. În opinia noastra numai conduita

partilor pune în miscare bunurile, numai ea face ca dreptul subiectiv sa fiinteze, ceea ce ne determina sa

o consideram ca un element structural al raportului juridic.

Faptele juridice

Nasterea, modificarea si stingerea raporturilor juridice sunt dependente de anumite împrejurari

exterioare raportului juridic. Atunci când legea leaga nasterea, modificarea sau stingerea unor raporturi

juridice de anumite împrejurari, acestea dobândesc calitatea de fapte juridice.

Faptele juridice sunt, de regula, prevazute în ipoteza normelor juridice care reglementeaza un

anumit raport juridic. Ele apartin astfel, sub aspectul reglementarii, dreptului pozitiv, iar sub aspect

practic intra în rândul premiselor raportului juridic, fiind o cauza exterioara faptica a nasterii,

modificarii sau încetarii acestora. Aparitia acestor împrejurari duce la nas terea raportului juridic, la

individualizarea subiectelor sale si la concretizarea continutului si a obiectului raportului juridic. De

asemenea, faptele juridice pot modifica sau stinge raportul juridic. În felul acesta, existenta raportului

juridic este dependenta de dinamica faptelor juridice care stau la baza nasterii, modificarii sau stingerii

acestora. Desigur, faptele juridice se leaga în mod specific de un anumit raport juridic. Nu exista fapte

89

juridice universale care sa stea la baza oricarui raport juridic. Determinarea faptelor juridice este o

prerogativa a legiuitorului, el fiind acela care stabiles te ce împrejurari pot da nastere, modifica sau

stinge un raport juridic.

Faptele juridice se împart în evenimente si actiuni. Evenimentele sunt acele împrejurari

independente de vointa oamenilor de care legea leaga nasterea, modificarea sau stingerea raporturilor

juridice. În rândul evenimentelor intra nasterea, moartea, curgerea timpului, calamitatile naturale s i alte

asemenea împrejurari naturale, incontrolabile de catre om.

Aceste împrejurari, atunci când intervin, fac sa se nasca anumite raporturi juridice (moartea -

raporturi de succesiune), sa le modifice (calamitatile naturale se instituie în forta majora care împiedica

executarea obligatiilor contractuale) sau sa le stinga (trecerea timpului duce la exigibilitatea creantelor

etc.)

Act iunile umane sunt cele mai numeroase fapte juridice. Ele se împart în actiuni licite si act iuni

ilicite.

Act iunile licite se numesc acte juridice. Ele sunt manifestari de vointa îndreptate în mod expres

spre nasterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice. Un contract de vânzare-cumparare este

un astfel de act juridic în virtutea caruia se naste un raport juridic, în cadrul caruia prind viata cele

vizate prin acordul de vointa al partilor. Se naste, astfel, un cumparator si un vânzator, fiecare are o

anumita conduita care materializeaza drepturile s i obligatiile partilor contractante. Desigur, actele

juridice individuale nu pot fi confundate de actele juridice normative, care nu produc prin ele însele

efecte juridice.

O alta categorie a actiunilor o constituie actiunile ilicite, care reprezinta încalcari ale legii. Ele

poarta denumiri diferite în functie de ramura de drept în care intervin. Astfel, actiunile ilicite din

dreptul penal se numesc infractiuni, cele din dreptul administrativ abateri administrative, în rândul

carora o categorie distincta o constituie contraventiile, delicte în domeniul dreptului civil etc.

Bibliografie de referinta

Obligatorie

Nicolae Popa, Teoria generala a dreptului , editia a II-a, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2005.

Optionala

Dan Claudiu Danis or, Ion Dogaru, Gheorghe Danisor, Teoria generala a dreptului , Editura C.h.Beck,

Bucuresti, 2006.

Lucrarea de evaluare nr. 4

90

Realizati un scurt eseu (maxim 2 pagini) în care sa analizati subiectele, continutul

si obiectul raportului juridic comparativ cu raportul juridic de drept civil.

Întrebari de autoevaluare

Definiti conceptul de raport juridic

Precizati care sunt subiectele unui raport juridic s i analizati unul la alegere

Analizati faptele juridice

91

Anexa 1

Bibliografia completa a cursului

N.Popa Teoria Generala a Dreptului, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2005

I.Craiovan Teoria Generala a Dreptului, Editia a II-a, revazuta si adaugita, 1998

A.M.Naschitz Teorie si practica în procesul de creare a dreptului, Editura Academiei, Bucuresti, 1969

F.Gény Science et tehnique en droit privé positif, Première Partie, Recueil Sircy, Paris, 1922

J.Dabin Théorie Générale du Droit, Dalloz, Paris, 1969

édition, Dalloz, Paris, e J.-L.Bergel Theorie Générale du Droit, Dalloz, 3

1999

V.Hanga Dreptul si Tehnica juridica, Lumina Lex, Bucuresti, 2000

M.A.Glendon Comparative Legal Traditions in a Nutshell, West Publishing

M.W.Gordon CO, St.Paul Minn., 1992

C.Osakwe

H.Kelsen Théorie Générale du Droit et de l'État, LG.D.J., Paris, 1997

J. L. Bergel Théorie générale du droit, Ed. a 3-a, Dalloz, Paris, 1999

G. Cornu Droit civil, Ed. a 7-a, Montchrestien, Paris, 1994

S. Popescu Teoria Generala a Dreptului, Editura Lumina Lex, 2000

Teoria generala a dreptului, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2006. D. C. Danis or, I.

Dogaru, Gh. Danis or

92

Anexa 2

• Referinte biografice: Ioan VIDA – Licentiat în s tiinte juridice, doctor în drept, prof.univ. dr.

în cadrul Facultatii de Administratie Publica, conducator de doctorat, Timisoara.

93