Studiul Arh Al Elem de Suprastruc

Dorel MICLE – Studiul arheologic al elementelor de suprastructură. Note de curs _____________________________________________________________________

1

Studiul arheologic al elementelor de suprastructură Din totalitatea formelor de existenţă umană cel mai greu sesizabilă rămâne

suprastructura deoarece cea mai mare parte a aspectelor pe care le îmbracă nu lasă urme materiale, nu se fosilizează: opere de artă din produse perisabile, producţia muzicală pe care o ştim din descoperiri de reprezentări ale acestora, nu se dau deloc indicii despre ritualuri, practici magice, locul pe care-l avea dansul şi muzica în viaţa societăţii. Necesitatea de a ajunge la o reconstituire completă a modului de viaţă şi a mentalităţii din preistorie şi antichitate obligă cercetătorul să observe şi să consemneze cel mai neînsemnat detaliu care, adăugat altora, să-i uşureze înţelegerea integrală a unei societăţi date la un moment dat.

1. Războiul Ca formă a relaţiilor dintre comunităţile umane, războiul este o manifestare târzie.

Abia în neolitic, odată cu posibilitatea realizării unei bogăţii a colectivităţii, se creează condiţiile ciocnirilor între grupurile umane şi a permanentizării acestor conflicte. Expresia materială a unei realităţi noi o constituie apariţia taberelor şi a aşezărilor fortificate, a fortificaţiilor destinate protejării turmelor. Cu epoca metalelor se poate vorbi despre o componentă normală sau naturală a raporturilor intercomunitare. Cauze: creşterea bogăţiei, tezaurizarea unor bunuri de întrebuinţare curentă sau de prestigiu, migraţiile care au agravat starea de nesiguranţă, tendinţa unor comunităţi de a se îmbogăţi prin furt şi altele. Arheologic, aceste elemente sunt dovedite prin fortificarea aşezărilor şi varietatea tehnicilor de fortificare:

• sisteme de palisadă; • dublu rând de ziduri (cu turnuri şi bastioane); • complexe de incinte; • sisteme de fortificare combinând diferite tipuri de zidărie sau de incinte din lemn

şi apă şi altele. De asemenea, apare şi se diversifică armamentul, de la arme pentru împuns şi tăiat la

arme pentru lovit şi tăiat (măciuca şi toporul de luptă) şi apoi la arme defensive (coifuri, apărători, scuturi).

2. Arta Ca parte a conştiinţei sociale şi ca formă de comunicare, arta face cu putinţă, dincolo

de recunoaşterea modalităţilor de expresie artistică proprie fiecărei structuri politice, precizarea măcar parţială a simbolurilor elaborate într-o perioadă istorică sau alta şi a sistemului de valori căruia îi sunt subordonate. Foarte dificilă este sesizarea funcţiei simbolice reale a artei. Nu orice producţie de artă sau monument decorativ este un element cu valoare simbolică, dar aproape în totalitate arta preistorică este expresia materială a credinţelor religioase a diferitelor mituri şi, în consecinţă joacă alături de ele un rol important în consolidarea solidarităţii grupului respectiv.

Spre deosebire de acestea, în antichitatea orientală şi greco-romană arta îndeplineşte, cel puţin parţial, funcţia de simbol al puterii politice sau al regalităţii. Prin elaborarea unui canon de reprezentare al unei persoane regale care se conformează unei anumite ideologii, artistul şi opera pe care a creat-o slujeşte puterea politică (statuile faraonilor, ale împăraţilor romani). Dependenţa artei de ideile politice ale unei persoane, grup de cetăţeni se materializează nu numai în formele de reprezentare ci şi în impunerea unei anumite tematici, în lipsa de libertate de expresie a artistului. Acesta lucrează la comandă şi este obligat să ofere o operă în care supuşii, cetăţenii şi străinii să vadă imaginea idealizată a regelui sau a cetăţii.

O altă caracteristică a artei a fost subordonarea ei încă de la apariţia sa credinţelor religioase şi funerare, arta reflectând într-o anumită măsură evoluţia credinţelor religioase şi a mitologiei. Motivele din marile ansambluri paleolitice, înmulţirea reprezentărilor animale în


2

mezolitic, stilizarea proprie artei neolitice, toate se explică prin conceptele religioase ce stau la baza acestor reprezentări. Statutul artei explică şi evoluţia ei în preistorie. Trecerea de la figurativ la nonfigurativ, operarea cu imagini simbolice poate fi urmărită pe faze şi raportată la eventualele transformări pe plan religios. Până la începutul epocii bronzului predomină arta figurativă compusă din gravuri rupestre, menhiri antropomorfi, idoli cicladici, figuri zoomorfe şi antropomorfe. În gravurile din Alpi apar ca rituri funerare trei simboluri asociate: plugul , armele şi taurul. Pe măsură ce interesele se deplasează asupra fenomenelor cereşti, se înregistrează în artă trei tendinţe:

1. reducerea formei (reprezentării) umane la partea care îi dă viaţă, ca element decorativ cu funcţie magică (perechea de ochi);

2. introducerea unei simbolistici noi: discul solar cu raze, roata, cercul cu raze, crucea gamată;

3. în ultima fază a bronzului timpuriu se accentuează procesul de dispariţie a imaginilor figurative.

Tot pe acelaşi mod de gândire se constată reintroducerea motivului figurativ la anumite populaţii: sciţi, celţi, ca urmare a tendinţei materiale a gândirii religioase de antropomorfizare a forţelor naturii şi a fenomenelor religioase. Acest fenomen are loc şi ca urmare a influenţei artei greceşti, etrusce şi orientale. Reprezentări simbolice se constată şi legate de religia creştină (peştele, vrejul de viţă, mielul, crucea, păunul, ancora). Modificări de stil se observă şi în perioada romană târzie şi bizantină corespunzând noii concepţii creştine despre ”Divina Maiestas” sau “superioritatea divinităţii”.

Tratarea subiectului în conformitate cu un canon sau o schemă iconografică este observată deja în arta paleolitică. Studiul arheologic atent a dovedit că alegerea figurilor şi aşezarea lor se făcea în raport cu poziţia principală sau secundară pe care o deţineau în mit, realizându-se distribuirea în figuri centrale, de margine şi de trecere, adaptate la topografia peşterii. Rezultă de aici respectarea riguroasă a unei scheme fixe şi transmiterea sa de la o generaţie de artişti la alta.

Unitatea artei paleolitice se explică între altele şi prin unitatea schemei iconografice în antichitatea orientală. Se poate vorbi în egală măsură de un canon în maniera de reprezentare şi de teme canonice cel puţin în cazul unor şcoli de artă. Un canon a fost elaborat destul de timpuriu în Summer, de unde provin serii de personaje, în majoritatea cazurilor adoratori, a căror înfăţişare urmează de fiecare dată aceeaşi schemă cu mâinile împreunate în semn de rugăciune şi privirea ridicată spre cer. Numeroasele statui ale lui Gudea din Lagaş se înscriu şi ele în două tipuri canonice (în picioare şi pe tron). În Asiria canonul care duce la pierderea individualităţii sub haina regalităţii este dublat de o serie de teme canonice a căror ultimă intenţie este aceea de a sublinia valoarea divină a puterii regale. Principiile frontalităţii, absenţa mişcării, seninătatea şi forţa conlucrează la elaborarea canonului egiptean.

Arta grecească: în sculptura greacă arhaică seriile de “kouroi” şi “care” se caracterizează prin frontalitate şi conservatorism, artiştii greci respectă proporţiile naturale şi de frumuseţe a formei corpului uman. Totuşi, atâta timp cât ele sunt frumuseţi ideale nu reale, principiile artei canonice nu sunt depăşite. Doar cu Praxitele se poate vorbi cu adevărat de o eliberare a artistului de schemele formale. Doar bogăţia temelor de inspiraţie, predilecţia pentru ilustrarea stărilor sufleteşti precum şi curajul artiştilor de a înfăţişa în artă chiar şi urâtul şi cotidianul dau dreptul să se spună că se realizase un salt enorm în artă.

Paralel cu această tendinţă, convenţionalismul subzistă îndeosebi în frescă şi mozaicuri. Convenţionalismul artei romane oficiale este evidenţiat nu numai în maniera de redare a unor personalităţi politice, ci şi în relieful istoric. Tematica ilustrează sursele de informaţie ale artiştilor. Pentru întreaga artă preistorică nu se poate vorbi de recurgerea, ca sursă de inspiraţie, la viaţa cotidiană, producţia artistică a perioadei subordonându-se unei simbolistici religioase. Faptul este în mare măsură valabil şi pentru antichitatea orientală şi greco-romană. Excepţie fac reliefurile, picturile sau statuile din mormintele egiptene care, din motive de ritual, înfăţişează momente din viaţa defunctului. În arta greacă alegerea temei este limitată de comandă; motive ornamentale, decoraţia templelor se subordonează unei anumite concepţii tematice. De aceea, se impune ca arheologul şi istoricul de artă să aibă preocupare


3

pentru identificarea stilului, a şcolilor, a artiştilor, a lucrărilor realizate sub influenţa unui artist. Majoritatea operelor originale s-au pierdut. Ele s-au transmis prin descrieri celebre, reproduse pe monede sau prin copii târzii. Cercetările au stabilit pentru arta paleolitică 4 stiluri. Detaliile stilistice permit atribuirea chiar şi atunci când semnătura artistului lipseşte, a unei opere de artă unei anumite şcoli. În cazul artei romane, distrugerea operelor de artă provenind din ateliere romane sau italice sau din provincii este una din principalele probleme ale specialiştilor.

Metodele de realizare sunt uşurate de descoperirea atelierelor provinciale. De reţinut că nu toate lucrările artistice descoperite într-o provincie sunt de asociat cu cele locale.

Sfârşitul antichităţii şi începutul evului mediu coincid cu trecerea pe plan secundar a sculpturii. Arta statuară dispare aproape cu totul. Lucrul în piatră se reduce la decoraţia monumentală şi la sculptarea sarcofagelor şi a pietrelor de mormânt. Tendinţele observate în decoraţie sunt: aplatizarea reliefului, dispariţia efectelor de perspectivă şi utilizarea figurii umane ca simplu element decorativ. Lucrări deosebite rămase din epocă sunt sarcofagele sau pietrele de mormânt decorate cu teme sau simboluri creştine. Tradiţia antichităţii se perpetuează în producţii minore: piese de costum şi obiecte de podoabă. Elementele decorative antice coexistă cu tradiţiile artistice banale. Evoluţia tehnicii cloisonne şi a stilului animalier, introducerea în orfevrăria barbară a unor elemente decorative prin contactul cu lumea bizantină sau coctă permit pe de o parte precizarea cronologiei diferitelor ansambluri culturale, pe de altă parte delimitarea acestor ansambluri. Exemplu: chiar şi în condiţiile recurgerii la acelaşi procedeu decorativ, tehnica cloisonne, se poate distinge între o piesă vizigotă, francă, anglo-saxonă etc. prin detalii de stil, după abilitatea mânuirii aceluiaşi procedeu, prin asocierea cu alte elemente decorative şi prin tipologia pieselor decorate.

3. Religia Produs al gândirii umane, rezultând din reflecţiile asupra Universului şi asupra

propriei experienţe religioase, religia este constituită dintr-un sistem de credinţe şi acte rituale axate în jurul câtorva idei fundamentale: viaţa şi moartea, binele şi răul, omul, viitorul. Nici una dintre aceste laturi care exprimă comportamentul religios nu poate fi degajată decât cu foarte multă greutate numai pe baza materialului arheologic. Cercetările arheologice pot încerca să demonstreze că la un anumit nivel de dezvoltare este posibilă conturarea unor credinţe religioase, că a existat un ritual.

Pornind de la natura acestor dovezi materiale se poate chiar presupune şi care era tema acestei religii şi se pot descrie tipurile de ritualuri proprii unei anumite societăţi. Dar rezultatele cercetării rămân de domeniul simplelor ipoteze. Exemplu: stabilirea valorii simbolice a ocrului roşu în viaţa comunităţilor gentilice, sensul ritual al cazurilor de canibalism şi altele. În evoluţia credinţelor religioase, împingerea pe plan secundar a divinităţilor primare chtoniene şi trecerea pe prim plan a divinităţilor cereşti şi solare, nu modifică ideea de bază a religiei preistorice. Arheologic, este surprinsă această transformare prin dispariţia figuraţiilor feminine şi proliferarea simbolurilor astrale. Ruptura mare cu tradiţia a putut avea loc atunci când în panteonul deja constituit apar divinităţi care domină, prezidează fenomenele economice şi politice. Este un moment care coincide cu schimbări sociale şi economice şi care justifică noua ordine. Acum se produce ruptura între cultele populare ataşate unor vechi divinităţi şi cultele oficiale, impuse de autoritatea politică. Din punct de vedere al credinţelor religioase etapa esenţială rămâne trecerea la societatea civilizată.

Tot prin cercetări arheologice se poate realiza o mai bună cunoaştere a gradului de organizare a ceremonialului religios şi a gradului lui de desfăşurare. Deja la nivelul paleoliticului superior diversele ritualuri se desfăşoară în lăcaşuri bine specializate, decorate cu picturi sau reliefuri, organizate după o schemă iconografică, lăcaşuri cu caracter de sanctuar. Începând cu neoliticul, diversitatea manifestărilor cu caracter religios şi diversitatea de manifestare este impresionantă. Frecvenţa cu care se găsesc sanctuare din neolitic duce la ipoteza că cultul nu se desfăşura în casă. Intensitatea vieţii religioase în neolitic se exprimă şi printr-o serie de ritualuri secundare: sacrificii umane şi animale, gropi pentru ofrande, înmormântări rituale de vite etc. Evoluţiile înregistrate în epoca metalelor sunt foarte diverse.


4

Pe de o parte se constată continuitatea folosirii şi reamenajării succesive a unor sanctuare mai vechi, iar pe de altă parte se elaborează sanctuarul de tip Megaron. Se întâlnesc apoi în Europa Centrală construcţii de caracter religios, de forme mai puţin obişnuite: cruce de Malta, construcţii circulare de tip palisadă, patrulatere sau construcţii circulare pe înălţimi constând din cercuri de pietre, statui de animale, statui de menhiri, serii de coloane. Ca şi în neolitic, este dovedită practica sacrificiilor umane, dublată de canibalism sau de cultul craniului. Pentru antichitatea greco-romană şi cea orientală informaţia nu mai depinde doar de cercetarea arheologică, deşi descoperirea numeroaselor sanctuare a făcut posibilă chiar diferenţierea tipului de sanctuar după natura divinităţii căreia îi era închinat.

Se poate stabili o anumită corespondenţă între o arie de civilizaţie şi un tip de templu: templul tip zigurat în Mesopotamia, templul de plan tripartit în lumea greacă, etruscă şi romană etc. Problema importantă este cea a împrumuturilor în materie religioasă. Anumite culte elaborate într-o anumită arie de civilizaţie s-au difuzat şi au fost integrate în sisteme religioase diferite. Împrumutul sau sincretismul religios se explică prin intensitatea legăturilor dintre diferitele comunităţi umane. În acest caz, împrumutul şi influenţa duc la constituirea unei vaste arii culturale în care se formează o similitudine de practici rituale şi religioase. Exemplu: pentru comuna primitivă megalitismul este caracteristic ca ideologie pentru aproape întreaga Europă occidentală.

Preluarea unor mituri, cum ar fi mitul creaţiei lumii sau cel al potopului, valorificarea lor de către comunităţi diferite ca tradiţie spirituală şi cultură materială este dovedită în spaţiul canaano-mesopotamian. Expresia permeabilităţii la creaţia spirituală a altui grup se observă în circulaţia unor teme mitologice şi adoptarea unor divinităţi străine şi ceremonialuri (exemplu: templul zigurat). În lumea greacă se constată sincretism între străvechile culturi greceşti, orientale sau tracice (exemplu: asimilarea cultului Afroditei de origine feniciană sau a celor orientale Cybele şi Dyonisos). Religia greacă exercită sincretism asupra lumii tracice elenizate. În lumea romană sincretismul cunoaşte următoarele aspecte:

- asimilarea de timpuriu a unor idei religioase străine: preluarea unor divinităţi etrusce şi ideea de templu dedicat unei triade, idei integrate organic sistemului religios roman;

- introducerea unor divinităţi străine în panteon prin adoptarea unor culte greceşti şi orientale, procesul fiind profund şi ireversibil;

- procesul de asimilare a diverselor divinităţi adorate de populaţiile autohtone din diferitele provincii ale imperiului prin “interpretatio romana”.

În majoritatea teritoriilor cucerite este dovedit acest fenomen. În unele provincii (Iliria, Pannonia, Dacia) acest lucru este mai greu de dovedit deoarece cultele autohtone nu-şi găseau corespondent în panteonul roman. Cu toate acestea, un vechi cult dacic, “cavalerul trac”, legat poate de cultul lui Zalmoxis, este preluat în “interpretatio romana” în religiile provinciilor dunărene, devenind prin asociere cu alte culte “cultul cavalerilor danubieni”.

Difuziunea religiei creştine este legată în contextul cercetărilor arheologice de posibilitatea de a se dovedi caracterul creştin sau necreştin al unei descoperiri. Statutul iniţial de religie persecutată face ca materialele doveditoare ale acestei perioade să fie aproape inexistente. Abia cu recunoaşterea creştinismului ca religie licită şi oficială apar semnele practicării noii religii pe obiecte funerare sau de uz curent, podoabe, opaiţe, pe care apar următoarele simboluri: crucea, monograma lui Hristos, scene biblice, păuni sorbind din cupa vieţii, simbolurile evangheliştilor. În arhitectură şi decoraţia monumentală apar treptat clădirile tipic creştine: martiria, basilica, baptisteriul şi ecclesia (biserica episcopală).

Martiria – clădire-mormânt unde sunt îngropaţi primii martiri sau martiri morţi pentru religie.

Basilica – prima formă de biserică creştină (templu transformat în biserică). Baptisteriul – monumentul servind la botezarea creştinilor. Ecclesia – biserică de rang superior. În decoraţii se adaugă teme noi: vieţile sfinţilor, reprezentarea lui Hristos, simbolic

(mielul sfânt) şi natural. Noua formă de religie aduce schimbări în ritul funerar şi ritual. Se constată tendinţa de generalizare a inhumaţiei, orientarea creştină a morţilor, renunţarea la


5

sacrificii sângeroase şi tendinţa de reducere a ofrandelor depuse în morminte. Persistă încă mult timp însă şi practicile păgâne.

Şi pe teritoriul ţării noastre s-au descoperit vestigii privind difuziunea creştinismului în Dacia: descoperiri de opaiţe şi geme creştine, vase de lut, inscripţii votive, tipare pentru turnat cercei, folosirea crucii ca motiv ornamental pe vase datate din secolele al IV-lea - al IX-lea, descoperirea unor lăcaşe de cult creştine în cetăţile de la Dunăre şi Dobrogea, monumentul de la Murfatlar etc.

4. Practicile funerare Sunt parte integrantă a credinţelor religioase. Ele devin sesizabile arheologic

începând din epoca musteriană. Analiza evoluţiei ritului şi ritualului funerar obligă la formularea ideii că nu este posibil să se stabilească un raport mecanic între etapa istorică, tipul de economie şi practicile funerare. Dimpotrivă, studiul arheologic sugerează o foarte mare varietate şi tratament diferenţiat chiar în cadrul aceluiaşi grup în funcţie de statutul persoanelor decedate, vârsta şi cauza decesului. La alegerea unui rit sau altul concurează diverşi factori, de cele mai multe ori de altă natură decât cea economică. Poate fi vorba de religie, care prescrie un anumit ritual funerar, poate fi vorba de o cauză cu caracter social (poziţia socială a celui decedat) sau poate fi cazul unor cauze fortuite (moarte năprasnică în urma unui conflict). Practicarea unui rit nu este exclusivă şi există suficiente dovezi de biritualism, aceasta fiind expresia unor ritualuri de tranziţie sau reprezentând o diferenţiere în funcţie de ierarhia socială, sau, în cazul grupurilor cu structură polietnică diferenţierile între aceste etnii sau supravieţuirea unor practici păgâne în medii creştine. Indiferent de rit, practicile funerare presupun o sumă de acte rituale desfăşurate înainte, în timpul şi după înmormântare. Dintre acestea, arheologia surprinde doar partea care ţine de modul de amenajare a mormântului, a corpului în mormânt, numărul, tipul şi dispunerea ofrandelor, sacrificiile şi natura lor. Întregul ansamblu de practici legate de tratarea corpului după moarte, locul şi rolul expunerii înainte de înmormântare, ducerea la groapă sau la rug, tipul de rug şi tipul de ceremonial desfăşurat cu prilejul incinerării sau a înhumării, banchetul funebru, nu mai pot fi reconstituite decât pentru antichitatea orientală sau greco-romană, unde ştirile literare sau monumentele completează dovezile arheologice. Depunerea în mormânt face parte din seria actelor rituale posibil de reconstituit prin descoperiri arheologice. Ea presupune în primul rând poziţia corpului, care poate fi întins pe spate sau chircit. În cazul înmormântărilor în poziţia chircită este important de stabilit gradul de contractare al corpului. Un alt aspect important este orientarea corpului, adică precizarea direcţiei spre care “priveşte” mortul. Orientarea poate fi cerească, după punctele cardinale sau după poziţia soarelui la solstiţiul de vară, cu faţa la răsărit sau după locul de origine al strămoşilor, ş.a. Poziţia mâinilor de-a lungul corpului sau pe piept este de asemenea un detaliu important. Dacă poziţia mortului chircit este spre stânga sau spre dreapta, aceasta constituie uneori o modalitate de diferenţiere în funcţie de sex. În sfârşit, deosebit de importante sunt observaţiile ţinând de inventarul material. Interesează în primul rând numărul şi natura obiectelor de inventar care sugerează statutul social al defunctului precum şi existenţa unor practici rituale, în cadrul cărora intră sacrificiile sângeroase sau nesângeroase. Numeroase dovezi atestă practicarea sacrificiilor umane. Cele legate de cultul eroic ating proporţii deosebite în China şi Egipt, unde numărul victimelor se ridică la câteva sute. În lumea etruscă şi romană sacrificiile umane s-au perpetuat sub forma luptelor de gladiatori, organizate cu prilejul înmormântării. Şi arheologic şi din texte se poate surprinde tendinţa de substituire a victimelor umane prin miniaturi (statuete) sau prin haine. În mod obişnuit, înmormântările presupun sacrificarea şi depunerea în mormânt a unor animale (sau părţi de animale). Obiceiul este vechi, coincide cu cele mai timpurii înmormântări şi se menţine până în epoca creştină, când, din considerente de ordin religios, este treptat abandonat. Animalele sacrificate cu prilejul înmormântării diferă după tradiţiile culturale ale fiecărui grup. De asemenea, probleme deosebite legate de ritualuri le prezintă modul de construcţie al rugului, lemnul folosit, modul de aşezare al corpului pe rug, timpul arderii, tratarea oaselor calcinate. Sunt numeroase descoperiri arheologice care atestă diverse practici, începând cu arderea pe loc a corpului. Odată focul stins, oasele sunt adunate cu grijă şi spălate (uneori) şi sunt depuse în


6

mormânt prin aşezarea într-un vas sau direct pe sol. Un detaliu de ritual îl constituie modalitatea de depunere a corpului în mormânt în cazul inhumaţiei: depunere directă pe pământ, depunere pe un suport improvizat, depunere într-un sicriu de lemn, în sicriu de lut, în sarcofag (din lemn, în formă de corp uman, pictat sau în sarcofag de piatră). La rândul lor, oasele calcinate prin incineraţie puteau fi aşezate direct în groapă sau învelite în pânză, într-un vas de lut, metal, sticlă, în cutie de piatră sau marmură. Situaţii speciale le reprezintă depunerea în groapă sau în urnă şi a unor părţi din rug, împărţirea resturilor incinerate între urnă şi groapă sau dispersarea lor în întreaga groapă.

În cazul incinerării, groapa poate fi simplă, dar diferită ca formă (ovală, rotundă, dreptunghiulară), poate fi arsă ritual sau căptuşită cu pietre. Inventarul poate fi depus fără nici o grijă pe fundul sau la gura gropii sau depus după un anumit tipic. La ofrandele arse pe rug se mai pot adăuga şi cele nearse. Foarte importantă pentru reconstituirea practicilor funerare este tipologia mormântului. De regulă groapa este simplă, de formă rectangulară. Groapa poate fi săpată în trepte şi atunci treapta destinată depunerii unei părţi din ofrandă poate fi prevăzută cu o nişă scobită pe una din laturi, poate fi căptuşită sau acoperită cu bârne. În cazul mormintelor construite, deosebim: morminte cu cameră funerară construită din bârne, morminte cu cistă (căptuşirea mormântului cu lespezi, cărămizi etc.), morminte megalitice de diferite tipuri (Europa), hipogeele summeriene sau cretane, mormintele cu cameră sau thalos, cunoscute în Creta şi Micene etc. Situaţii aparte le reprezintă folosirea unor cavităţi naturale sau artificiale (galeriile de mină) special amenajate, putând duce la constituirea unor adevărate osuare. O altă situaţie aparte este cazul înmormântărilor în două faze; între momentul decesului şi înmormântare există o perioadă mai lungă de expunere a mortului pe o platformă. Există maniere diferite de marcare a mormântului sau locului de înmormântare printr-un şanţ care delimitează magic cimitirul sau mormântul (practică utilizată în neolitic), printr-un ring de piatră (în epoca bronzului), marcarea mormântului prin ridicarea deasupra lui a unui monument funerar sau tumul, morminte marcate prin stele funerare etc. Cele mai importante monumente funerare sunt cele din antichitatea greco-romană, care au o triplă valoare: dau posibilitatea reconstituirii evoluţiei credinţelor rituale pe baza scenelor figurate pe ele; permit precizarea stării sociale şi a bogăţiei, atât a mortului cât şi a familiei; reprezintă o parte din producţia artistică a epocii. Se constată şi practici speciale. Exemplu: marile personalităţi ale lumii migratoare sunt înmormântate sub albia unui râu, deviat pe timpul înmormântării. Încă din eneolitic provin morminte simbolice sau cenotafe (în cazul când mortul a dispărut în luptă şi era prea departe pentru a fi adus acasă şi înmormântat).

Legat de ritul funerar, pot fi relevate trei aspecte deosebite: 1. Raportul dintre înmormântările individuale şi cele colective şi semnificaţia lor

socială. Apariţia mormintelor colective se explică în primul rând prin întărirea familiei bazate pe un nucleu iniţial. Mormintele colective de mari dimensiuni, cu sute de înmormântări, presupun colaborarea mai multor comunităţi învecinate. De asemenea, mormintele colective pot fi în anumite situaţii expresia rangului social. Exemplu: osuarele minoice sau tezaurul lui Atreu, în care înmormântările familiilor conducătoare aveau loc într-un mormânt colectiv.

2. Efectele adoptării religiei creştine asupra practicilor funerare. Se presupune că trecerea de la incineraţie la inhumaţie este expresia adoptării creştinismului. De fapt, această influenţă se suprapune pe un vechi rit autohton, cele două rituri coexistând şi în perioada de creştinare, iar în provincii până în secolul al VIII-lea sau chiar mai târziu.

3. Variabilitatea raporturilor dintre inovaţie şi tradiţie în cadrul riturilor funerare. În practicile funerare, ataşamentul faţă de tradiţie este mai puternic. Cu toate acestea, arheologic este demonstrabilă adoptarea unor elemente de ritual şi rit străin, unele popoare fiind mai receptive la influenţele străine sau mai înclinate spre conservarea practicilor strămoşeşti. Cât priveşte permeabilitatea la tradiţiile funerare străine, ea poate fi dovedită în cazul numeroaselor descoperiri de morminte princiare din Europa (scitice, celtice), cu obiecte de inventar grecesc, unde elementele de rit străin sunt preluate de aristocraţia locală.


7

Concluzie Cercetarea aspectelor privind suprastructura societăţii în cazul cercetărilor

arheologice este de o complexitate deosebită, multiplele faţete din care ea poate fi abordată necesitând nu numai o pregătire strict tehnică, ci şi cunoştinţe de istoria religiilor, a credinţelor funerare, istoria artei, istoria ştiinţei etc.

Documents

Studiul Arh Al Elem de Suprastruc