Sunete septembrie 2014

GRATUIT SEPTEMBRIE 2014

www.sunetelive.ro

CHISINAU = SUNETE = BUCURESTIRUBYCONE | THE PURPLE DANDIES | VALEA NORILOR | BRIDGES

MC BEAN„Ăsta sunt eu!”

PLU

S:

phot

o ©

ww

w.a

dibu

lboa

ca.ro

EDITORIAL

Redactor ŞefGeorge DURBĂLĂ[email protected]

RedactoriRadu Layer-Dobra, Berti Barbera, Vlad Popescu, Cristina Comandaşu, Alin Ludu Dumbravă, Hefe

ColaboratoriEdward Ciurea, Diana Nicolae, Crenguţa Pavel, Andreea Chirilov, Ştefan Tivodar, Matei Tibacu

FotoAndreea Chirilov, Ştefan Tivodar

VânzăriGeorge Ovidiu, tel. 0752 241 [email protected]

Corectură & FacebookEdward Ciurea

REVISTĂ DE MUZICĂSE DISTRIBUIE GRATUIT

Aşa se întâmplă de fiecare dată – când ai de anunţat lucruri, spaţiul de editorial este cel mai afectat! Dar nu e bai, avem o ediţie de colecţie în care povestim cu Bean MC, un artist care ne-a cucerit cu autenticul românesc

nedeghizat, dar inteligent prelucrat pentru inima ascultătorului sofisticat modern. De asemenea, seria concertelor noastre concept continuă, odată cu „Chişinău=SUNETE=Bucureşti”, un eveniment ce îşi propune să construiască un pod peste Prut format numai şi numai din sunete rock! Am luat două trupe moldoveneşti din capitala basarabeană (care nu au mai concertat în România până acum) şi două trupe bucureştene, în drumul spre afirmare. Selecţia este pe măsură şi cum stăm contstant cu urechile ciulite pe newcomers, iată, că ne facem datoria în continuare :) Mă strânge deja spaţiul, nu mai am decât să vă atrag atenţia că Sunete s-a transformat o dată cu ediţia de faţă în „SUNETE Live” şi live-ul va fi focusul nostru de acum înainte. De asemenea, avem în pregătire o aplicaţie de smartphone şi site nou-nouţ. Şi trimestriala SUNETE, pe care avem să o lansăm la „Premiile SUNETE 2014” (1 Noiembrie), o revistă de 100 de pagini, disponibilă pe abonament sau în librării selecte din ţară. Toamna se anunţă cam ...LIVE! So, live up your life, stai alături de noi. Facem 11 ani anul acesta, dar parcă abia începem!

Septembrie, 2014 www.sunetelive.ro | Sunete | 3


COVERINTERVIEW

Interviu MC Bean(SUBCARPAŢI)

„Pe al treilea album [Subcarpaţi] mi-amdat seama că ăsta sunt eu!”

George Durbălău

Vă puteaţi imagina – Sunete şi Bean era cazul să se întâlnească! Un personaj pe care voiam să îl cunosc de ceva vreme... Bean MC, prin dubla lui calitate – de frontman la Şuie Paparude şi de front/producător pentru Subcarpaţi – este the man of the hour – fie că îi place sau nu! Pe de altă parte am cunoscut un om aşezat, modest, conştient de efectul muzicii lui, însă fără niciun fel de impresii sau aere! O figură patriarhală în muzica românească, adăpându-se de la izvoare eterne – am numit aici folclorul – cu poftă de românism, cu orientare universală – iat-l pe Bean, din copilărie până acum, plin e patos, de creativitate şi de energii bune pe care ni le transmite constant de pe scenele unde îl nimerim. Faceţi cunoştinţă cu una dintre vocile cele mai recognoscibile din zona muzicii undergound, care, între timp, as we speak, se transformă în main. Not bad at all, spunem şi ne întindem la poveşti.

phot

o ©

ww

w.a

dibu

lboa

ca.ro

fac colaborări. Eram un puştan de vreo 20 de ani care se ferea de apariţii.

Poate erai timid.MC Bean: Da, a fost şi din cauza asta. Apoi mi-am dat seama că nu mă comport cum ar trebui pentru un puştan de 20 de ani care abia accesează industria asta, după care, într-o noapte, am avut un soi de revelaţie. Mi-am dat seama că trebuie să cânt cu toată lumea, dacă vreau să fac ceva, iar mai târziu, peste vreo zece ani, să încep să-mi aleg. În noaptea aia am dat vreo două-trei telefoane, am intrat în vreo două-trei proiecte.

Ai avut o perioadă în care te-ai îmbolnăvit. Ce s-a întâmplat?MC Bean: Da, am avut boala poeţilor. (râde) Repetam prin subsoluri unde era foarte mult mucegai şi nu era chiar cel mai bun mediu pentru plămâni. A existat o perioadă în care m-am oprit. Dar după ce a trecut perioada de recuperare, m-a sunat Michi de la Şuie Paparude. În capul meu, totul avea o logică. Era un fel de semn. Mi-am şi zis că dacă nu apare un semn bun, e cazul s-o las mai moale.

Cât a durat pauza?MC Bean: Patru luni. După care, cum am mai spus, m-a sunat Michi şi am trecut la următorul nivel. Până atunci doar m-am antrenat.

De ce nu aţi reuşit să faceţi un crew de genul Facem Records încă de pe atunci? Cu Kazi Ploae, Specii etc.MC Bean: Identitatea acelui grup era anti-label. Din start, fiind anti-label, ideea de a ne grupa pe toţi sub o umbrelă, nu plăcea nimănui. Simţeam că fiecare are puterea lui creativă şi fiecare transmitea ceva diferit, de aceea eram şi atraşi unii de alţii. Stăteam în gaşcă şi ne tatonam între noi, vedeam ce poate unul, ce poate altul. Mai trăgeam o piesă împreună, mai stăteam la o bere. Până la Specii nu mai găsisem zona aia de rap prin care intrasem în ’98, ’99 prin intermediul fratelui meu. Nu întâlneai des rap autentic,

Ai crescut în Dolhasca.MC Bean: În Dolhasca, Moldova şi în Bărăgan. Mi-au plăcut amândouă la fel de mult. În timpul generalei şi în liceu, vacanţele le făceam acolo. Mergeam cu fratele meu.

Cum erau vacanţele?MC Bean: Când eram mic, în Dolhasca, am prins ultimul sau penultimul an în care s-au făcut mascaţii.

Deci, ai prins tradiţia.MC Bean: Da! A fost exact aşa cum se face!

Am citit într-un interviu că şi tu cântai acolo.MC Bean: Da, în spate. Eram copil, dar ce mai conta? Cântam cu mascaţii! Cu toată gaşca, exact cum se făcea. Pe vremea aia nu aveai cum să colinzi multe blocuri, cum era în Bucureşti, de exemplu. Colindam trei-patru case, mai mult nu aveai unde să pleci. Şi nu puteai să bei mai mult de un pahar sau două, eram copii. Oricum, veneam pe brânci acasă. (râde)

Da, trei-patru case e suficient! (râde)MC Bean: Şi nu cântai repede, îţi dădeau acolo nişte bănuţi şi ai plecat! Te invitau în casă, îţi dădeau să mănânci, să bei.

Nu puteai să refuzi.MC Bean: Acolo am intrat pentru prima dată în zona asta de folclor. Aici s-au aşezat primele baze ce aveau să răsune mai târziu, ca să zic aşa. Sincer, n-am fost genul de om pasionat de folclor. Dar în acelaşi timp, când mergeam la ţară şi auzeam nişte chestii autentice, rămâneam impresionat. A fost un moment extraordinar la Green Hours, acum aproximativ 14 ani. Eram copil, prin 2002-2003. Am ascultat, atunci, o doină acapella.

Îţi mai aminteşti cine o cânta?MC Bean: Cred că Maria Răducanu. Anyway, am ascultat această melodie, o voce care interpreta o doină românească. Eu

spun mai adâncă, alţii spun mai de jale. M-a impresionat foarte tare. Nu înţelegeam de ce nu aud mai des genul ăsta de cântece, apoi mi-am dat seama că acel sunet reprezintă o parte din folclorul românesc şi că, de fapt, avem un folclor foarte frumos. Uşor-uşor, s-a înfiripat în capul meu şi am început ca producător. Semplam din muzica etnică din alte ţări. Din India, până în Thailanda sau Hawaii. Căutam în zona asta fiindcă îmi plăcea foarte mult să semplez. Fiind producător de hip-hop, producând trupe de hip-hop, căutam material de semple.

Când te-ai apucat să produci? Povesteai la un moment dat că produceai chiar din timpul liceului, dacă nu mă înşel.MC Bean: Chiar din timpul generalei, din clasa a opta. De fapt, asta a fost consecutivitatea. Fratele meu intrase la liceu, unde a cunoscut o trupă de hip-hop. Automat, eu m-am împrietenit cu toată gaşca şi deja dintr-a opta m-a prins şi pe mine. De atunci am început să produc şi să scriu versuri. Ăsta a fost începutul. Fiind în cartier, normal că au fost mari şanse să descoperim hip-hop-ul.

Ce muzică se asculta la tine acasă?MC Bean: Eram o familie simplă, de oameni veniţi de la ţară, dar în acelaşi timp ne plăcea foarte mult muzica. Părinţii mei au avut un fel de intuiţie, pentru care îi respect enorm. Ascultam la magnetofon piese ruseşti, franţuzeşti sau disco-funk din anii ’80. A fost o zonă interesantă, dar micuţă, faţă de alţi oameni care în ’91-’92 aveau părinţi care deţineau shop-uri de casete, sau vindeau şi făceau trade-uri cu casete. De exemplu, cum a avut Michi (Şuie Paparude) noroc să aibă. El a crescut absorbind muzica, a devenit parte din el.

Când ţi-ai dat seama că partea asta cu muzica devine ceva serios şi nu e de joacă?MC Bean: Au existat la un moment dat nişte discuţii, dacă este cazul să mai cânt cu o altă trupă sau să mai

8 | Sunete | www.sunetelive.ro Septembrie, 2014

COVERINTERVIEW

şi datorită acestui lucru ne-am simţit unii pe alţtii şi am încercam să creăm. Evident, după ce s-a lăsat puţin ceaţa asta de entuziasm, ne-am dat seama că vrem lucruri total diferite. Am avut o discuţie cu Dragonu, de la bărbat la bărbat. I-am spus că vreau să facem altceva, că vreau să merg pe zona asta de Subcarpaţi. Mie nu-mi place să înjur gratuit. Consider că dacă vreau să atenţionez pe cineva, o pot face şi fără înjurături. Ne-am pus la masă şi am încercat să vedem în ce parte trage fiecare. Până la urmă, eu am rămas pe Subcarpaţi şi ei s-au dus pe zona aia de Special K House.

Cât de important a fost să fii producător înainte de artist?MC Bean: S-au dezvoltat în acelaşi timp. Mai degrabă, producător pe lângă artist. Este genial să fii propriul tău producător. Mie mi-a plăcut tot timpul să pun efect pe voce şi îmi plăcea şi zona aia de rap care avea un pic de delay pe voce, gen Mobb Deep. Şi de aceea mi-a plăcut să bag în spectacole şi efecte. Am avut efecte încă de acum zece ani, cu primele Digitech. Cred că am fost primul MC din România care a făcut asta şi nu e mare şmecherie, dar îmi pare bine că am mers pe zona asta. De obicei, rapperii aveau reticenţe în privinţa asta. Abia acum trei-patru ani au început să pună atmosferă, de fapt, despre asta este vorba, şi nu a te duce spre electro.

Legat de Şuie Paparude. Ai continuat filmul lui Junkyard?MC Bean: Mie îmi place să cred că am continuat filmul Şuie Paparude. De fapt, acolo este foarte mult michi-ish, în direcţia muzicală, în idei, în ton, în refren. Este şi producţia lui Michi.

Ai spus că a existat întotdeauna mâna lui Michi. Te-a ajutat la început să intri în peisaj?MC Bean: Cu siguranţă! Oricum, trupa Şuie Paparude, nu ştiu dacă Michi neapărat. Am învăţat să duc tot sistemul ăsta la următorul nivel, singur, ca artist. Să mă manageriez singur, să-mi vând o piesă etc.


phot

o ©

ww

w.a

dibu

lboa

ca.ro


Am avut senzaţia constantă că eşti aromân, pentru că eşti foarte natural în acea piesă.MC Bean: Nu sunt aromân, doar am produs o fată care este aromâncă şi am învăţat textul.

Atunci revin la prima parte a întrebării. Te-ai decis, practic, să te dedici în întregime folclorului.MC Bean: Nu folclorului, ci muzicii. Cred că va veni o generaţie de tineri care va face treaba asta mult mai corect şi o va lua mult mai în serios. Noi, acum, facem doar un mix din avântul ăsta. Sper că ei o vor continua şi o vor duce la un alt nivel, cum fac alte ţări în ceea ce priveşte cultura lor tradiţională. Mai ales că România are foarte multe de oferit din acest punct de vedere, alte ţări au o cultură mult mai săracă. Noi n-am vrut să intrăm în folclor, am vrut să intrăm în muzică, dar ne folosim de drive-ul acesta frumos, muzical românesc. Încercăm să facem muzică de calitate, şi automat dacă am făcut asta, s-a şi văzut rezultatul.

Deja celebritatea celor de Şuie se regăseşte şi în Subcarpaţi. Eşti

Ca producător, ai învăţat ceva de la Michi?MC Bean: Clar! Cea mai importantă lecţie de la Michi a fost simplitatea. Keep it simple! Mulţi oameni tind să se complice. Tonurile şi simplitatea! Este o lecţie mică, frumoasă şi extraordinar de importantă.

În final, a apărut şi Subcarpaţi, după impactul cu mainstream-ul.MC Bean: Da, pe Valea Prahovei. Nu ştiu dacă atunci eram foarte cunoscut de oameni. Oricum, aveam vreo două-trei piese pe zona asta, dar încă nu aveam nume pentru proiect. Eu veneam cu tot felul de producţii în Şuie, mai mult sau mai puţin compatibile.

Deci, veneai şi cu muzica ta.MC Bean: Sigur! Au fost piese la care am colaborat şi eu. Dar au fost şi piese care nu au trecut. În acelaşi timp, ca să nu le „arunc”, Michi mi-a zis să îmi fac un proiect.

Deci, a fost o chestie democratică între voi. Te-a ghidat cumva. MC Bean: Exact! Eu din obişnuinţă produceam piese o dată la nu ştiu cât timp, aşa făceam din ’99. Apoi mi-am dat seama că sunt doar trei trupe pe zona de folclor, şi am mers doar pe zona asta, care aparent e micuţă, dar poţi face foarte multe din ea. În fine, am avut într-o zi un concert la Braşov şi pe drum mi-a venit şi ideea de Subcarpaţi.

De ce? Dealurile copilăriei?MC Bean: Nu neapărat ale copilăriei, dar eram pe acolo, prin zona aia, în Subcarpaţi. Iar mie îmi place ca muzica să aibă bass sau chiar sub-bass. Şi de aici, numele. Mi s-a părut foarte descriptiv, dacă vrei să ai o trupă care are o componentă electro în ea, dar şi una românească.

Ce înseamnă folclorul autentic pentru tine? Care sunt valorile pe care le poartă creaţia populară şi pe care ai găsit de cuviinţă s-o dai mai departe?MC Bean: Folclorul autentic poate fi acela pur tradiţional, sau poţi spune că folclorul autentic este acel

lucru care trăieşte, se prelucrează dar are o singură calitate. Are un singur adevăr, calitatea. Poţi să evoluezi, dar trebuie să ai o calitate.

Cum ai defini această „calitate”?MC Bean: Să judeci din punct de vedere tehnic, să dai note tehnice de la 1 la 10, şi să aibă şi zona aia pe care s-o înţeleagă şi un om care nu ştie să aprecieze tehnic. Când iei un sunet, n-ai cum să-l ţii numai acolo, trebuie să-l duci mai departe, dar cel mai important este să fie frumos şi calitativ. Şi aici nu mă refer nicidecum la Subcarpaţi. Noi facem pseudo-folclor, nici măcar folclor.

Ai intrat în folclor într-un fel diferit faţă de ceilalţi. Majoritatea au luat o temă, au adaptat-o puţin şi asta a fost. Am observat că estetica ta, a voastră, este alta. Intri în acest film creând linii, si mai mult de atât, aici vreau să combin două întrebări. Eşti cumva aromân?MC Bean: Nu, sunt român. Naşa mea, Mara, este aromâncă, cea care cântă pe o piesă de-a noastră.

COVERINTERVIEW

phot

o ©

ww

w.a

dibu

lboa

ca.ro

bântuie şi acum „Rău necesar”, „Şarpe de dudău” şi „Ca o molie”. Eu le-am reţinut pe astea trei pentru că sunt piese mai grave, nu neapărat mai triste, dar mai profunde. Vreau să-mi vorbeşti puţin despre asta, mai ales că aici ai intrat şi în nişte chestii personale, în perioade în care nu erai chiar cel mai vesel.MC Bean: M-am ferit puţin să vorbesc despre chestia asta pe al doilea album.

De ce?MC Bean: M-am ferit să nu-l supăr pe om cu problemele mele. Dar în acelaşi timp, pe al treilea album, mi-am dat seama că ăsta sunt eu. Nu puteam să spun generalităţi sau să dau sfaturi. Am vorbit despre lumea văzută de mine, iar oamenii pot interpreta prin prisma asta şi se pot regăsi automat.

La final, spune-mi cum se simte Bean familistul, la vârsta asta şi la cota asta de celebritate? MC Bean: E tare. Mi-aş dori să petrec şi mai mult timp cu copilul meu, cu toate că stau destul. Am crescut într-o familie în care nu a existat niciodată riscul despărţirii, al divorţului. Psihologic, am avut şi o predispoziţie spre unitate. Nu am vrut să văd certuri şi scandaluri. Am crescut în filmul ăsta de celulă unitară şi cred că asta am căutat şi eu în acelaşi timp. Totul se împacă foarte bine.

de acord?MC Bean: Mă bucur să văd că la concertele Subcarpaţi au început să vină oameni ca la Şuie, iar acest lucru e minunat pentru că ai, practic, două identităţi. În felul acesta nu eşti redundant, nu rişti să creezi confuzii.

Cum ai trecut peste timiditatea pe care o aveai la început? În momentul de faţă, nu prea mai poţi să treci neobservat. Te opresc oamenii pe stradă?MC Bean: Nu, dar sunt puştani care trec pe lângă mine şi şuşotesc: „Uite-l pe tipul ăla de Subcarpaţi!” sau „Uite-l pe tipul de la Şuie!”

Dar pe scenă cum este impactul? MC Bean: E un sentiment mişto, mai ales când publicul este numeros. Sentimentul de festival este foarte tare. Orice om care are o trupă ar trebui să simtă asta.

Următoarea întrebare este legată de ceea ce promovezi prin Subcarpaţi. Valurile acestea de folclor din care vă hrăniţi, în contextul globalizării şi al legalizării asperităţilor, practic aceste tendinţe care urmăresc să ne facă să avem aceleaşi idei şi opinii, cum crezi că se încadrează? Ca o ipoteză, mulţi oameni ascultând Subcarpaţi pot să devină fanatici, să vrea neapărat limba română. MC Bean: Evident că poate exista

acest pericol şi există oameni la care a ajuns informaţia greşit, iar din această cauză am încercat, cu riscul de a fi banali, s-o verbalizăm cât se poate de mot-a-mot. Deci, fără fanatisme, trebuie să fim oameni civilizaţi. Este vorba despre a aprecia esteticul, nicidecum ideologii. Noi nu simţim tendinţa asta de globalizare, pentru că ea ţinteşte la un anumit nivel, poate că îţi dictează ce filme să vezi sau ce muzică să asculţi, dar oamenii sunt oameni şi or să continue să fie diferiţi. Într-adevăr, în naţiunile mai mici, în societăţile mai slabe există riscul ca tradiţiile şi folclorul să dispară atunci când vine un val de ceva mai spectaculos, ceva occidental, mai ales în ţările în care nu există foarte multă educaţie, printre care şi România. În felul acesta, îşi pot pierde identitatea.

Eşti contactat de oameni care produc acelaşi gen de muzică ca şi voi?MC Bean: Da, sigur! Am început să fraternizăm şi în afară, cu nişte bulgari, sârbi sau polonezi, dar şi de prin ţară. Aici sunt artişti care îmi sunt prieteni şi pe care îi respect foarte mult şi ca producători. Dar am şi refuzat o grămadă de colaborări pentru că nu aveau sens. Unii ne-au şi confundat cu zona aia, trivialo-manelisto-populară.

Legat de cel mai recent album, „Piele de găină”. Pe mine mă


COVERINTERVIEW

phot

o ©

ww

w.a

dibu

lboa

ca.ro


EVENTSTORY

RUBYCONE

Edward Ciurea

Search the web for awesome bands, finally find them, get in touch,

save the date and who’s ready for another event?! I said who wants to

fucking party?!


EVENTSTORY

foarte bun care va însemna mult în viitorul lor internaţional, da’ atât de mult mi-ar plăcea să-i aud oleacă şi în limba cu care au crescut, fie că-i română, fie că-i rusă. Aceşti oameni despre care vorbim aici au decis de la bun început să folosească o limbă universală, nu au dorit să aleagă „o direcţie est sau vest”, deci au mers la sigur cu engleza. Dar chiar şi aşa, componenta vocală se face simţită numai într-o piesă, însă am înţeles dintr-o scurtă discuţie că e posibil ca în viitor să înregistreze mai multe care să conţină acest element.

Hai că ne-am grăbit oleacă şi am sărit peste primele acorduri. Rubyco-ne s-a format acum ceva timp, când s-au cunoscut Stanislav Starush şi Roman Florea. Au început discuţii oarecare despre pasiuni, despre mu-

destul de veche şi de serioasă – după atingerea faimei, după ce se văd mai sus decât mulţi alţii, o mulţime din formaţiile bune care promiteau per-fecţiune ajung să se lenevească şi, ori să meargă la sigur, făcând în conti-nuare ceea ce au făcut şi până atunci, ori să-şi prostitueze identitatea şi să caute mai mulţi bani. Asta-i partea buna la cei tineri, ca sunt singurii care evită această problemă cu măies-trie şi simt cât se poate de puternic pasiunea pentru muzică şi numai pentru ea. Se poate simţi cum aceş-tia lovesc în instrumente pentru a se distra în primul rând, iar asta le urez să păstreze cât mai mult, poate chiar pentru totdeauna!

Cele cântate de către vecinii noştri ne sunt prezentate exclusiv în limba engleză, ceea ce este un lucru

Na, am început în sti-lul ăsta pentru ca mie cam genul acesta de porniri mi-au provo-cat moldovenii din

Rubycone prin muzica lor săltăreaţă şi foarte bine conturată. Alături de alte trei formaţii – două din Bucureş-tiul de aici şi două din Chişinăul de acolo –, Rubycone va stârni lumea la dat din cap şi, de fapt, din întreg tru-pul, la următorul eveniment concept marca Sunete, de pe 19 septembrie din Club Colectiv, unde-şi vor pre-zenta pentru prima oara materialul pe partea asta a râului. Hai să vorbim şi să povestim câte ceva despre ei.

Trupe există câtă frunză şi câtă iarbă în ţările astea două ale noastre, în inimile gemene cum mai sunt ele numite, însă există şi o problemă

na, unde au susţinut şi un mic tur-neu prin diferite regiuni, planurile fiind să se concentreze mai mult pe susţinerea concertelor care, după cuvintele unei ghitare din trupă, vor ajunge şi pe la noi prin ţară, deci 19 septembrie marchează doar începu-tul. Cum spuneam, îşi doresc să aibă timp de repetiţiile în care toţi mem-brii vin cu părţile proprii pregătite de acasă, o dată sau de două ori pe săptămână, iar atmosfera este destul de relaxantă şi cuprinde şi depănări de amintiri, nu doar muncă.

Cel mai tânăr membru al for-maţiei, Alina, este încă studentă la facultate şi cântă în paralel într-o altă formaţie, pentru că am înţeles că în Chişinău e destul de problematic să găseşti un toboşar, deci aceştia se împart în mai multe direcţii. Roman lucrează ca şi programator şi s-ar părea că urmează să se căsătorească, aşa că îi urăm casă de piatră! Alexei mai are câteva luni de somn liniş-tit până când va deveni tată, deci îi urăm şi lui numai de bine şi sănătate pruncului, iar Stanislav activează într-un studio de animaţie 3D.

Cei patru au un trecut în muzi-că, au şi un viitor pentru care conti-nuă să cânte cu pasiune, iar undeva între acestea, rămâne să-i vedem în Colectiv şi să ciocnim ceva bun cu ei!

zică, despre câte ceva ce compusese unul dintre ei şi au luat decizia să pună pe picioare o formaţie. Astăzi, aceasta arată puţin diferit decât pe atunci, suferind unele modificări de-a lungul vremii. Nikita Zaharievi-ch, un vechi prieten de şcoală al lui Stanislav, obişnuia să bată în tobe, Roman Florea a ţinut în priză ghita-ra (tot din discuţia cu ei am observat că le place să folosească forma asta a cuvântului, deci vom continua cu ea), iar basul era mânuit pe atunci de către Stanislav Pestreacov. Primul album realizat de către cei de mai sus a fost realizat şi publicat prin Europa de către o casă de discuri de progres-sive din Moscova.

Timpul a trecut, iar acum a doua ghitară a ajuns pe mâinile lui Alexei Marulea, basul a trecut în atenţia lui Roman Cuscenko, iar tobele suferă după sesiunile de vătămare gravă din partea Alinei Pijevskaia, iar pe parcurs, această formulă a colaborat şi cu o solistă, Lera Carter, pe-a cărei voce o putem auzi în acea singură piesă care ne oferă şi cuvinte… până acum, cel puţin.

Muzica formaţiei a fost puternic influenţată de genuri precum post-hardcore, post-rock şi, puţin mai târziu, ceva progressive, iar printre artiştii care le-au conturat puţin ide-

ile muzicale, Stanislav a enumerat Deftones, Further Seems Forever, Irepress, ZAO, Gordian Knot, ISIS, precizând că acestea au fost numai pentru perioada de început. Au ur-mat The Fall of Troy, Russian Cir-cles, Lite, Minus The Bear, Exxasens, Guthrie Govan, El Ten Eleven, Ani-mals As Leaders, Uneven Structure, Intervals… and so on, and so forth.

În afară de această pasiune pe care o împart, cei patru au în viaţa privată şi alte îndeletniciri. Stanis-lav preferă să continue să scrie şi să compună muzică, sa se ocupe de promovarea formaţiei, de poste-re şi de copertă, de organizare şi de montare video etc., Alexei are prea multe hobbyuri ca să mai poată fi precizate, Alina practică ciclism şi Roman se ocupă cu dansul sportiv. Viitorul e întotdeauna unul întor-tocheat până ajungi la el şi devine prezent, iar cel mai mare scop al acestor patru colegi şi prieteni este să găsească timp pentru repetiţii şi, un detaliu care m-a surprins chiar plăcut, niciunul dintre ei nu visează la tribune foarte mari ori la glorie incomensurabilă, ci pur şi simplu le place ceea ce fac.

Scenele pe care le-au călcat până acum se împrăştie prin Republica Moldova, bineînţeles, şi prin Ucrai-


EVENTSTORY


EVENTSTORY

asculţi şi îţi doreşti să le aduci cândva într-o piesă”. Eu îi întrebasem pe băieţi altceva, însă răspunsul primit m-a făcut să zâmbesc, amintindu-mi că nu mereu întrebarea e cea care generează un răspuns. Ascultând cele de mai sus, am înţeles de ce Bridges adună oameni la concertele lor. E bine să le daţi o şansă: Bridges sunt printre puţinii artişti de pe la noi ce vă oferă muzica pe care o simt, nu un produs pe care să-l vândă.

Eu, unul, nu-i cunoşteam la momentul la care paşii m-au îndemnat spre podul Casei de Cultură a Studenţilor. În mod cert nu sunt singurul în această situaţie.

BRIDGES are un program destul de educat! Repetiţii sunt mereu, minim de 2-3 ori pe săptămână… Apoi, încercăm să ne vedem cu orice ocazie, cât mai des, cât mai productiv! Avem un loc minunat de repetiţii care ne cheamă, ne atrage. Pentru noi e un fel de a doua casă, îmi povestesc băieţii în timpul uneia dintre acele pauze pe care toată lumea o vrea, dar nimeni n-are curaj să o ceară. Tocmai trecuseră prin majoritatea covârşitoare a setlist-ului de concert. Înghesuiţi pe canapea, băieţii pufăie cu oboseală în priviri şi cu zâmbetul pe buze.

S-ar cuveni să facem prezentările. În spatele tobelor stă Andrei Doboş, unul dintre cei mai „vii” toboşari tineri pe care i-am cunoscut în ultima vreme. Chitara bass a încăput pe mâna lui Alexandru Ene. Din când în când, Alexandru cântă şi vocal. Din colţul opus de cameră, Andreea Nedelcu zâmbeşte, bucuroasă că nu îndeplineşte tot timpul de una singură rolul de backing vocal. Capitolul „vrăjitorii de chitară” se află în grija lui Alexandru Costan. Ultimul, dar nu cel din urma, Tony Ghiga îşi pregăteşte chitara pentru seria 2 a repetiţiilor. Vocea principală a celor de la Bridges, Tony, împarte „job-ul” de chitarist cu Alex – mai târziu, vom afla că nu e numai atât.

Au trecut 4 ani de la „debut”, iar Bridges s-au hotărât: ne cântă indie rock, brit rock şi brit pop. Au avut, ca mai toate trupele tinere,

partea lor de aventură: schimbări de componenţă, schimbare de nume. Bridges au cântat pe scena mică din „Şurubelniţa”, pe scene încăpătoare din locaţii precum Silver Church sau Control ori scene de tradiţie precum cea din Club A. Bridges cântă oriunde şi oricând, iar asta e o veste îmbucurătoare pentru piaţa muzicală românească încă vibrând la refrene precum „30 de grade”.

„Muzica pentru noi e aer, iar noi îl respirăm încontinuu… Sunt momente în care deşi eşti preocupat cu altceva, îţi reţine atenţia un sunet, o succesiune de zgomote, iar toate acestea te fac să te opreşti, să le

BRIDGESŞtefan Tivodar

Să tot fie vreo 3-4 ani de când paşii m-au adus ultima oară pe scările întunecate de la Casa de Cultură a Studenţilor. „Preoteasa” e întocmai aşa cum mi-o aminteam: întunecată, prăfuită şi încă prea comunistă. Nu despre asta veţi citi însă în continuare, ci despre ceea ce se petrece sus, la mansardă. Acolo, bine ascunsă de ochii privitorilor, se află o sală de repetiţii şi un mic studio de înregistrări unde i-am întâlnit pe cei 5 membri ai trupei Bridges

Produsul muzical al trupei e departe de a fi perfect, însă Dumnezeu cel din detalii mă face să cred că publicul larg va începe să-i observe curând şi am să va spun şi de ce.

Coloana vertebrală a rock-ului e instrumentalul, iar aici Bridges stau bine. N-am cum să nu remarc un toboşar cu ritmul în sânge, n-am cum să nu remarc un chitarist lead cu pricepere în alegerea tonului de instrument şi întocmai atâta virtuozitate câtă e nevoie pentru a nu fura atenţia celui din public de la mesajul piesei. Chitara bass îşi face şi ea treaba cu brio, amintindu-mi pe anumite pasaje de „Yes”.

Partea vocala stă şi ea destul de bine. Tony şi Andreea sunt potriviţi împreună, iar intervenţiile lui Alex Ene ajută sound-ul general, „betonat” deja de susţinerea procesoarelor de voce. Dinamica vocală nu lasă prea mult loc plictiselii, iar multe dintre

piesele auzite mă fac să-mi imaginez cu uşurinţă un scenariu în care microfonul e împrumutat publicului.

În privinţa versurilor, însă, lucrurile se complică niţel. Ce-i drept e drept: e tare greu să faci alegeri muzicale în teritoriul pe care-l umblă cei de la Bridges fără să cânţi în engleză. Nu mă pot opri, însă, să nu mă întreb de ce trupele româneşti aleg din ce în ce mai rar să cânte în limba maternă. Cehii o fac, ungurii la fel – de ce nu s-ar putea şi brit-pop în română? I-am întrebat asta şi pe cei de la Bridges. Recunosc, răspunsul lor m-a bucurat: „Engleza a venit «by default», provocarea fiind însă limba română. În momentul de faţă încercăm să recuperăm şi să găsim cuvintele potrivite mesajului nostru. Până acum Tony a venit cu versurile

„Muzica pentru noi e aer, iar noi îl respirăm încontinuu…

Sunt momente în care deşi eşti preocupat cu altceva, îţi reţine atenţia un sunet, o succesiune de zgomote, iar toate acestea

te fac să te opreşti, să le asculţi şi îţi doreşti să le aduci cândva

într-o piesă”.


phot

o ©

Şte

fan

Tivo

dar

şi cu o linie de voce, la care noi am orchestrat, am adăugat pasaje, am măsurat şi am croit în jurul poeziei sale, dar au fost şi câteva piese făcute la comun, ca de pilda Jasmine, She moved on.”

Jasmine e primul single pentru Tony Ghica şi compania. Spre bucuria mea, Jasmine e o piesă în română – o puteţi găsi şi voi pe canalul de Soundcloud al trupei. Masterizat ceva mai „crud”, în aşa fel încât să redea cât mai fidel senzaţia sound-ului live, single-ul îţi oferă o idee bună despre planurile grupului: o percuţie dreaptă, fără prea multe break-uri, susţine un riff ce-mi aminteşte pe alocuri de Arctic Monkeys. Versurile se aşază bine peste instrumental, cu iertata nesiguranţă a rostirii în română. Când vine vorba de şansa lor la glorie, cred că Bridges sunt gata să-ncerce asaltul final.

Trupele tinere vânează, flămânde, reflectoarele scenei. Privindu-i pe cei cinci la lucru, mi-a răsărit în minte o altă întrebare. Concerte, repetiţii sau înregistrări – ce-o fi mai important pentru Bridges? „Evident că tânjim după cât mai multe concerte, iar repetiţiile sunt ca reunirea familiei la masa de duminică! Asta nu înseamnă că am pune neapărat pe locul 3 înregistrările, pentru că şi acolo ni se întâmplă lucruri minunate”. Trupa are la îndemână un playlist de 15 piese proprii şi o identitate îndeajuns de bine conturată – poate că nehotărârea, în acest caz, e una bună.

"Bridges este piesa care a dat numele trupei. La momentul în care am compus-o trupa avea alt nume, de care nu eram cu toţii mulţumiţi. La refren Tony îi dădea cu «The bridges we walked are still standing tall» şi aşa am realizat că Bridges era ce ne trebuia…". Ultima piesă pe care-am ascultat-o a fost chiar Bridges, închizând frumos cercul deschis cu o strângere de mână în faţa Casei de Cultură a Studenţilor. Pentru sănătatea muzicii bune de pe la noi, Bridges poate fi pariul pe care se cuvine să-l încercăm.

EVENTSTORY



că au nevoie de un vocalist pentru Valea Norilor. A mers la câteva repetiţii de-ale trupei, iar apoi a rămas vocalist cu acte în regulă. La câteva luni de la înfiinţare, în luna februarie, Valea Norilor a susţinut şi primul concert, într-un club din Chişinău, la care au venit, în mare parte, prieteni de-ai trupei. Show-ul a fost un succes, s-au vândut toate biletele şi au primit numai feed-back-uri pozitive din partea publicului, lucru ce i-a făcut să meargă mai departe.

WORK IN PROGRESS

Până în momentul de faţă, băieţii au compus 11 piese, dintre care două sunt înregistrate oficial – Chip de lut, lansată pe 4 ianuarie

Când auzi prima dată de Valea Norilor, te duci cu gândul către un tărâm mistic, parcă desprins

dintr-o poveste, ascuns undeva în măreţia cerului. Dar în realitate, această sintagmă are o sorginte mult mai pământească. Este vorba despre trupa rock, Valea Norilor, a cărei denumire a fost inspirată de vestitul parc din Chişinău, Valea Morilor. Ba mai mult decât atât, la început de drum, trupa s-a numit chiar Valea Morilor. Însă, după cum spun cei patru membri, erau tot timpul asociaţi cu parcul, aşa că au hotărât să mai schimbe o literă. Astfel, a luat naştere Valea Norilor, o trupă de rock alternativ, cu influenţe de progressive şi blues, din Republica Moldova.

EARLY DAYS

În urmă cu doi-trei ani, Petru Beţco (chitară), influenţat de legende rock precum Red Hot Chili Pappers sau Muse, a hotărât să pună bazele unei trupe. În octombrie 2013, s-a concretizat totul, iar visul a devenit realitate. Lui Petru i s-au alăturat Andrew Jackson – vocalist (Andrei Zîc), Stan Eclipse – chitară bass (Alexandru Frolov) şi Mircea Nicolaescu – tobe. În privinţa toboşarilor, componenţa s-a mai schimbat puţin, iar în prezent, toboşarul trupei este Ion Roşu.

Din 2012 până în 2013, Andrei a cântat în trupa Harmasar, o trupă de folk metal tot din Republica Moldova, trecând la un gen total diferit, atunci când băieţii i-au spus

Mergând prin Valea Norilor

Diana Nicolae

EVENTSTORY


ce a auzit cunoscuta piesă a lui Eminem, iar „Eclipse” pentru că îi plăcea modelul Mitsubishi Eclipse din 1999. A considerat că „porecla s-a lipit bine”, iar acum nu-şi mai doreşte s-o schimbe.

Până acum, nu au concertat niciodată în România, dar au cântat în deschiderea unei trupe româneşti, Toulouse Lautrec, la un spectacol susţinut în Chişinău, din luna mai. Cei de la Toulouse Lautrec au avut numai cuvinte de laudă pentru ei, spunând că „sunt nişte puştani foarte drăguţi, care au ceva de spus şi vor să facă ceva bun”. Într-adevăr, sună promiţător. Visul lor este să pornească într-un turneu mondial, dar momentan „vor face un popas” în Bucureşti, unde vor susţine un concert pe 19 septembrie, în cadrul Chişinău-Sunete-Bucureşti, din Colectiv. Alături de Valea Norilor vor mai urca pe scenă Rubycone, tot din Republica Moldova, iar din România, The Purple Dandies şi Bridges.

2014 şi Noapte bună, lansată, la scurt timp, pe 2 martie. Cu versuri pline de simbolism, ce vorbesc despre moarte sau iubiri pierdute, Valea Norilor calcă uşor-uşor pe urmele confraţilor de la Alternosfera, evident, într-o manieră proprie, originală şi cu reale şanse de reuşită.

Niciunul nu a urmat studii muzicale, au învăţat să cânte singuri la instrumente. Petru (chitară) consideră că în muzica rock, chitara este cel mai important instrument, iar lui Stan îi place solo-ul pe care l-a compus pentru piesa Noapte bună, deoarece conţine bas, care este instrumentul lui preferat. Andrei, vocalistul, sau mai bine zis, Andrew Jackson, consideră că piesele lor nu se aseamănă deloc între ele, „fiecare este diferită, în funcţie de stil sau armonie”. Spune că trupa lor cântă un rock mai soft pentru ca lumea să-i accepte mai uşor.

Versurile sunt scrise, în general, de Andrei, iar restul trupei compune partea instrumentală, însă piesa

„Noapte bună” a fost scrisă de Stan. A compus prima parte pe când se afla în Germania, iar apoi a venit şi restul pe parcurs. A compus-o pe bucăţi. Spune că îl inspiră totul în jurul său, toate emoţiile pe care le simte, dar de cele mai multe ori se întâmplă fără să vrea, ia chitara în mână şi totul vine de la sine.

RANDOM STUFF

Pseudonimul cu rezonanţă străină al lui Andrei este inspirat de nimeni altul decât Michael Jackson. Pentru că este mare fan al regretatului King of Pop, prietenii l-au poreclit „Jackson”. Ba mai mult, obişnuia să se îmbrace şi să danseze ca Michael Jackson. Andrew nu este singurul din trupă care are un nick-name, Alexandru (chitară bas) este poreclit Stan Eclipse. După cum spune el, a căpătat această poreclă pe când avea 11-12 ani, „din motive absurde”: „Stan”, pentru că i-a plăcut cum sună numele după

ANDREW JACKSON (vocalist)

• Vârstă: 20 de ani• Locul naşterii: Chişinău• Trupă preferată: Led Zeppelin• Carte preferată: Iliada şi Odiseea lui Homer• Film preferat: Interstate 60În două cuvinte: „Om care nu vrea să se supună

normelor impuse de cineva, liber în exprimare, indiferent de opinia celorlalţi, generos la nevoie, încrezut că sensul vieţii este dragostea şi nimic mai mult.”

ION ROŞU (toboşar)

• Vârstă: 25 de ani• Locul naşterii: Chişinău• Trupă preferată: The Doors• Carte preferată: „Teachings of Don Juan” de Carlos

Castaneda • Film preferat: The Lord of the RingsÎn două cuvinte: „În fiecare din noi exisă o parte

întunecată.”

STAN ECLIPSE (basist)

• Vârstă: 20 de ani• Locul naşterii: Chişinău• Trupă preferată: Porcupine Tree/DevilDriver• Carte preferată: „1984” de George Orwell.• Film preferat: Fight ClubÎn două cuvinte: „Bassist, I know how to slap the low

end, and how to pop that G string. Also Breton Mage lvl 40 in Skyrim.”

PETRU BEŢCO (chitarist)

• Vârstă: 18 ani• Locul naşterii: Chişinău• Trupă preferată: Muse/John Frusciante• Carte preferată: „Fahrenheit 451” de Ray Bradbury• Film preferat: The Shawshank RedemptionÎn două cuvinte: „Sunt chitaristul trupei şi

concomitent student la Universitatea de Stat, Facultatea de Psihologie.”

EVENTSTORY



Firesc, mai ca toate poveştile, cei trei se ştiu de mici. Tudor i-a cunoscut pe Naim şi Ramir (sau Fraţii Persani, după cum i-am şi etichetat) din clasa I iar marile prietenii s-au legat mai târziu, undeva pe perioada gimnaziu-lui. Ramir, care a fost de altfel şi coleg de clasă cu solistul, şi-a descoperit pa-siunea văzându-l pe acesta zdrăngă-nind în mai multe direcţii la o chitară. Astfel ia fiinţă Blind Owel, prin care cei trei încep să îşi pună bazele mu-zicii. Acum vine şi partea amuzantă: implicaţi intens în mica lor activitate, aveau nevoie de un juriu care să deci-

Pentru cine nu ştie ce este dandismul, cu siguranţă trebuie să îi întâlnească pe băieţii de la The Purple Dandies ca să poată înţe-

lege pe deplin conceptul. Tudor Mar-cu (bass & voce), Ramin Vahidi (chi-tară) şi Naim Vahidi (tobe) sunt cei trei stoici care, cu multă perseverenţă, vor să uimească piaţa funk-rock şi să străbată lumea în lung şi lat ca să îşi facă cunoscută pasiunea. Povestea numelui lor este pe cât de interesantă, pe atât de amuzantă pen-tru ei. Trupa, înfiinţată în noiembrie

2012, îşi trage rădăcinile de pe băn-cile liceului, când Tudor şi Naim nu au venit foarte pregătiţi pentru ora de engleză, în care urmau să discute despre cultură şi civilizaţii. Ca atare, deşi interesul lor era scăzut până să cocheteze cu acest concept, au ajuns la concluzia că dandismul, ca şi ati-tudine, eleganţă şi exuberanţă în ţinută, îi caracterizează cel mai bine. Astăzi, cei trei pot fi văzuţi pe scenă cântând întotdeauna la costum, acce-sorizaţi de papioane sau cravate mov, construind astfel un stil altfel, un stil mai funky.

EVENTSTORY

The Purple DandiesAndreea Chirilov

phot

o ©

And

reea

Chi

rilov


este una care le va rămâne imprimată mult timp, pentru faptul că localul a fost umplut până la refuz. Prestaţia, deşi nu a atins cote excelente, a fost umbrită de ropotele de aplauze pe care tinerii le-au primit din partea co-legilor lor, încurajându-i să munceas-că din greu pe viitor. Au urmat astfel alte evenimente, în Music Club, parti-ciparea în concursul Trofeul Club A şi chiar au cântat în deschiderea con-certului Byron, la Clubul Ţăranului, unde deja se remarcă o îmbunătăţire a muncii lor.În vara lui 2013, solista îşi ia rămas

dă dacă piesele aveau să aibă priză la public sau nu. Băieţii mi-au mărturi-sit că înregistrau melodiile pe telefon, după care se duceau val-vârtej la bu-nicul lui Tudor, rugându-l să asculte o aşa-zisă piesă nouă marca AC/DC şi să îşi dea cu părerea.Lăsând la o parte poveştile copilă-riei, mai târziu, având experienţa primei trupe, dominate de încercări şi ritmuri dezacordate, cei trei nu se opresc aici şi hotărăsc să pună bazele unei noi trupe, Logic Liquor. Acest pas a fost puntea de legătură care i-a determinat ulterior să treacă la

treburi mai serioase, astfel că se for-mează The Purple Dandies, care într-o primă formulă avea în componenţă cinci membri, printre care o solistă al cărei loc va fi ocupat de Tudor mult mai târziu.Lucrurile încep să se lege pentru tâ-năra trupă rock, găsind sprijin în per-soana lui Bebe Astur, mentorul ce i-a ajutat să îşi dezvolte tehnica muzica-lă şi să se promoveze, având repetiţii săptămânale în cadrul studioului lui. De aici începe aventura liceenilor. Ex-perienţa primului concert, avut în ia-nuarie 2013 la un pub de lângă şcoală,

Una peste alta, acest trio formează o combinaţie explozivă pe piaţa muzicală. Au tot ce le trebuie ca să reuşească, iar aici mă refer la: vârstă, atitudine, optimism şi perseverenţă. Faptul că sunt legaţi de prietenie şi se simt „ca fraţii”, este un plus care îi va ajuta să se sprijine reciproc în a-şi dezvolta propriul stil şi a evolua împreună ca band. Iar aerul lor extravagant pe care îl înfăţişează, completat de stilul funky abordat, îi fac să se distingă de alţi artişti comuni.

bun de la trupă, astfel încât Tudor preia şi partea de voce, pe lângă cea instrumentală. Odată cu această ple-care, se schimbă şi stilul muzical, rit-murile fiind mai funk rock, cu influ-enţe ska şi orientale. Totodată, începe pregătirea intensă pentru concursul Imagine România, prioritar pentru The Purple Dandies.Imagine s-a desfăşurat la Sibiu, în septembrie 2013, şi reprezintă una dintre cele mai mari realizări pe plan profesional ale trupei. Emoţii mari pentru băieţi, duble pentru Tudor care pentru prima oară cântă în faţa publicului. Suportul prietenilor ce i-au însoţit şi entuziasmul mulţimii i-a ajutat însă să treacă peste acest im-pediment, lăsându-se în voia muzicii. Băieţii au recunoscut că au plecat cu gândul de a se clasa măcar pe locul al treilea, căci existau trupe cu ani de experienţă la activ, însă prestaţia lor i-a adus chiar pe primul loc. A urmat

apoi concertul din Piaţa Mică, unde au cântat în deschidere la Bere Gra-tis şi Les Elephants Bizarres. Astfel, băieţii urmau să reprezinte România anul acesta în finala internaţională în Suedia, însă din cauza unor probleme – lipsă de fonduri sau delay-ul altor ţări în ceea ce priveşte organizarea – concursul se va ţine în vara lui 2015 la Bruxelles, motiv pentru care această prelungire e o bună ocazie să evolue-ze într-o direcţie mai bună.Întorşi în Bucureşti, The Purple Dan-dies hotărăsc să se stabilească „la casa lor”. Îşi iau un studio şi încep să lucreze din greu. La scurt timp însă, trupa rămâne în trei membri, adică Tudor, Naim şi Ramir. Deşi părea destul de greu la început să se reor-ganizeze, faptul că îi lega o prietenie atât de lungă i-a ajutat în a se comple-ta reciproc şi în a-şi definitiva stilul.Au mai făcut încă o încercare, simţind că e nevoie de o ambianţă feminină în

trupă, iar în ianuarie 2014 au primit cu braţele deschise o nouă solistă. Au urmat alte concerte în noua formulă, au continuat să participe în cadrul concursului Trofeul Club A care însă nu le-a adus satisfacţia dorită iar în martie au cântat în deschidere pentru Vama, bucurându-se de agitaţia mare din locaţie. Totuşi, deoarece existau diferenţe de stil, băieţii au luat hotă-rârea să îşi continue drumul în trei.În prezent lucrează la un EP iar pri-ma piesă înregistrată este chiar „Baby Wanna Funk Tonight”. Deşi au trecut printr-o scurtă pauză, deoarece tână-rul Naim a fost încercat de probele BAC-ului, recuperează şi au compus chiar trei piese noi, de data asta ro-mâneşti. I-am tras un pic de limbă pe băieţi să ne ofere mai multe infor-maţii: prima piesă, numită „Jamaica”, are influenţe ska şi trage un semnal de alarmă asupra sărăciei întâlnite în ţările din Caraibe; cea de-a două, intitulată „Drog”, vorbeşte despre obsesia unuia dintre ei pentru o fată, care îl înalţă şi îl coboară, oferindu-i un amalgam de sentimente euforice; ultima piesă, intitulată spontan „Pe dos” în timpul conversaţiei noastre, este dedicată oamenilor ce se simt neîndreptăţiţi de viaţă.Una peste alta, acest trio formează o combinaţie explozivă pe piaţa muzi-cală. Au tot ce le trebuie ca să reuşeas-că, iar aici mă refer la: vârstă, atitudi-ne, optimism şi perseverenţă. Faptul că sunt legaţi de prietenie şi se simt „ca fraţii”, este un plus care îi va ajuta să se sprijine reciproc în a-şi dezvol-ta propriul stil şi a evolua împreună ca band. Iar aerul lor extravagant pe care îl înfăţişează, completat de stilul funky abordat, îi fac să se distingă de alţi artişti comuni. Mi-aduc amin-te că i-am văzut în deschidere la un concert, undeva în iarnă, iar energia pe care o transmiteau publicului s-a resimţi înzecit în sala înghesuită de oameni. Încă de atunci mi-am zis că sigur va ieşi ceva deosebit din ei. Nu îmi mai rămâne decât să vă încurajez călduros să îi ascultaţi pe băieţii dan-dy, care sigur vă vor încânta auzurile şi să le urez spor în ascensiunea lor, căci faptul că au fost aleşi să reprezin-te România pe plan internaţional nu e puţin lucru.


EVENTSTORY

Sufletul rebel al muzicii raggae - daca ar fi să o de-scriu pe Tanya Stephens succint , cu siguranţă aceas-tă afirmaţie ar fi cea mai

potrivită ca să-mi contureze imaginea mea despre artistă. Spun asta pentru că modul ei de a cânta nu numai că te atemporalizeaza ci te face să crezi că doar prin muzică se mai poate salva lumea, simţind pe deplin iubirea şi pacea pe care o emană.

Deşi venită în august pentru prima dată în România, artista jamai-cană a susţinut un concert care va ră-mâne mult timp în inimile fanilor, cu-cerindu-i prin naturaleţea gesturilor şi încrederea pe care o insuflă când e pe scenă. Se poate observa clar că este lo-cul care o reprezintă cel mai bine şi că acest foc nu se va stinge prea curând.

Evenimentul de la Casa Presei Libere a fost deschis de Qualia, care a spart gheaţa în speranţa să încăl-zească publicul în ciudă vremii destul de răcoroase, printr-o serie de seturi fresh şi energice. Deşi am ajuns cam pe la început şi mă aşteptam să fie destul de gol, se pare că nici o zi de joi, urmată de muncă, nu împiedică spiritul petrecăreţ al oamenilor să se manifeste. Uşor, a început să se adune lumea, să caute din priviri feţe cunos-cute, iar după saluturile de rigoare, care implicit conţineau un „man”, să avanseze lent în direcţia muzicii. Au apărut şi primii îndrăzneţi, care s-au lăsat purtaţi de ritmurile ska, alter-nate cu roots şi ragga şi au început să îşi mişte frenetic corpurile. Pe măsu-ră ce setul devenea mai antrenant, se puteau vedea mâini ridicate în aer, se iveau primii rastafarieni hipnotizaţi de beaturile din boxe şi nelipsitele grupuri de fete care ştiu să fure priviri prin mişcările lor

După ce a trezit spiritul jamaican în public, Qualia i-a predat ştafeta lui Mighty Boogie, care a ridicat un pic volumul şi a dat boostul necesar cât să anime petrecerea. Pământul a înce-put să vibreze sub noi în timp ce din difuzoare ne mişcau în ritm alert mi-xurile pe stil dancehall şi drum’n’bass, cărora bineînţeles nu le lipseau influ-enţele raggae. Dacă până mai devreme

încă mai exista loc să te plimbi dintr-o parte în alta a locaţiei prin faţa scenei, de data asta publicul, în dansul lui haotic, s-a mobilizat să asedieze pu-pitrul DJ-ului. Nimeni nu mai simţea briza răcoroasă care abia mai reuşea să străpungă mulţimea. Se putea citi fericirea pe feţele oamenilor sau în paharele lor, căci muzica ce răsuna te făcea să vrei să te împrieteneşti cu lu-mea din jurul tău.

Nerăbdarea fanilor în aşteptarea artistei jamaicane a fost amplificată în momentul în care, pe scena din

spatele DJ-ului, au început să se audă probele de sunet făcute de The Royal Roots Band: primele acorduri de chi-tară şi ritmuri sacadate de tobe. Nu a durat mult până când Tanya şi-a făcut intrarea, pe fundalul aplauzelor şi aclamaţiilor asurzitoare, care dă-deau de gol entuziasmul publicului. În cadrul evenimentului, organizat de The Fresh, artista şi-a promovat ulti-mul album ieşit pe piaţă în ianuarie 2014 - Guilty - concertul fiind început cu piesa „Way back”, lansând o invi-taţie de-a călători în trecut şi de a ne


RELIVE

Andreea Chirilov

Tanya Stephens

28 august 2014ph

oto

© A

ndre

ea C

hiril

ov


a pity”. A urmat prezentarea trupei The Royal Roots Band, fiecare mem-bru hipnotizând audienţa cu câte un solo parcă dat din adâncul sufletului. Încântarea publicului a reieşit şi din faptul că au rechemat-o pe scenă pe artistă, care a mai adăugat două piese finalului, cât să se asigure că seara va fi una de neuitat. Tanya se remarcă prin faptul că este o femeie puternică, care a reuşit cu multă ambiţie să cuce-rească inimile oamenilor. Deşi a fost prima apariţie în România, primirea călduroasă de care a avut parte sper că o va îndemna să mai poposească pe meleagurile noastre şi cu ocazia altor evenimente.

Noaptea a continuat cu seturile ragga jungle mixate de Lady Raizah, care a reînviat energia oamenilor rămăşi şi i-a antrenat într-un dans sălbatic. Overall, evenimentul creat de The Fresh a avut succes în rândul ascultătorilor raggae, care s-au putut delecta doar cu muzică bună şi atmo-sfera pe gustul lor. Probabil întrebarea cea mai bună de pus acum este: when is the next one going to be?

au transmis şi o nostalgie fină, căci în textele pieselor ei tratează despre dragoste şi despre diferitele stări prin care trecem când iubim. Vibraţiile pe care ea încerca să le transmită publicu-lui au fost primite şi împărtăşite, mai ales pentru că artista trăieşte cu ade-vărat ceea ce cântă. Până spre sfârşitul concertului, oamenii n-au contenit să se oprească din dans, să zâmbească şi să se simtă bine împreună cu artista, care prin naturaleţea pe care o afişa şi atitudinea impunătoare reuşea să în-treţină atmosfera.

Finalul a atins apogeul în mo-mentul în care Tanya a oferit fanilor ceea ce au aşteptat toată seara. Clişeu sau nu, ca piesa de final să fie şi cea care ţi-a oferit mare vizibilitate pe pia-ţa muzicală, pot să jur că a sunat al naibii de bine şi că moment mai bun de a închide evenimentul nu ar fi pu-tut alege. Primele acorduri ale melodi-ei au răsunat în surdina aplauzelor şi sunetelor de entuziasm ale publicului, după care vocea artistei s-a conto-pit cu cele ale zecilor de oameni care cântau din toţi plămânii refrenul „It’s

aminti că lucrurile erau pe cât de sim-ple, pe atât de bune. Şi-a mai delectat fanii cu binecunoscutul hit „You Nuh Ready For Dis Yet” şi alte nume pre-cum „Can’t Breathe”, „These Streets”, „Boom Wuk”, „The Truth” sau „Bible and the Gun”.

Tanya e considerată una dintre cele mai bune artiste jamaicane de pe zona raggae, iar stilul acesta i se potriveşte ca o mănuşă. Dincolo de asta, lirica pieselor ei este sublimă, arătându-şi manifestul pentru dife-rite cauze sociale şi incurajându-i pe toţi cei care îi ascultă muzică să nu treacă nepăsători peste astfel de pro-bleme. Totodată, la asta se adaugă spiritul ei tânăr, fiind apropiată de fani şi reuşind să creeze o atmosferă relaxată, prin glume şi conversaţii cu publicul. În repetate rânduri, se au-zeau voci care îi aminteau Tanyei că fanii români o iubesc pentru ceea ce ea le dăruieşte. Glasuri care strigau să nu se oprească din cântat, mâini care încercau să ajungă până la ea şi cine-va mai îndrăzneţ care îi oferea chiar ceva de băut. Ritmurile lente de blues


ream de la seara aia era să aud Every You, Every Me şi Bosco, şi nici nu mi-ar mai fi păsat că nu am avut loc să mă mişc pe piesele care îmi dădeau fluturaşi în stomac şi stări haluci-nante. Au cântat Infra-Red, Meds, Running Up That Hill, Too Many Friends, Loud Like Love şi alte pie-se de pe albumele vechi şi cel nou, ba chiar le-au cântat impecabil, mai să-mi dea lacrimile. La Every You, Every Me, s-au simţit inspiraţi şi i-au schimbat complet stilul blegos şi lent (care, ţin să menţionez, contează mult!!!) într-unul oarecum ritmat şi săltăreţ, care mi s-a părut că nu rezo-na deloc cu starea pe care ar trebui să o transmită piesa. Inima mi-a fost iremediabil frântă când concertul s-a terminat şi nu numai că n-au cântat Bosco, dar nici nu s-au întors pentru bis. Nu pot să zic decât </3.

Toate astea nu m-au împiedicat să apreciez machiajul impecabil al lui Molko (cu Shiseido, Mac şi Maybelli-ne, cum zic ei în I Do), nici momen-tul în care s-a adresat tuturor celor vizaţi de Too Many Friends sau cel în care Stefan a ridicat deasupra capului chitara curcubeică, ca să promoveze acceptarea şi ideea de anti-hate.

Per total, am plecat mulţumită. Absolut toate trupele care au urcat pe scenă au cântat fără cusur, după umila mea părere şi au lăsat măcar impresia că se simţeau bine, în ciuda celor 300 de grade care erau la umbră. Deşi poate pe scenă nu era aşa cald, iar în public căldura se datora miilor de corpuri înghesuite unul într-altul. Poate spaţiul din faţa scenei ar fi fost OK să fie mai mare, la câţi oameni au participat şi luând în calcul posibili-tatea ca toţi să-şi dorească să vadă pe scenă. Dar mi-a plăcut că opţiunile de trecere a timpului erau dintre cele mai variate, iar locurile de stat erau multe şi umbrite. Apreciez.

Primul lucru pe care-l ob-servai în mulţimea bulu-cită în staţia de autobuz de la MŢR era numă-rul fetelor în pantaloni

scurţi. Dar nu orice pantaloni scurţi. Pantaloni atât de scurţi, că puteai să le examinezi ovarele, dacă te aplecai un pic. Şi, de multe ori, pe picioare care nu erau făcute pentru a fi afişate spre delectarea publicului privitor. Ştiu că am început prin a devia de la subiect, dar, dacă citeşti mai departe, o să aibă puţin mai mult sens. Trea-ba e că, fată fiind, şi crescând într-un mediu în care totul îmi punea încre-derea în mine la încercări pe care, de cele mai multe ori, le pica, am fost mega-critică la aspectul şi ţinutele participanţilor la Summer Well, ca să mă compar cu ăia mai naşpa şi să mă simt mai bine cu mine.

Weekendul 9-10 august a fost festivalul hipsterilor şi al părinţilor care-şi scot copiii din frgedă prun-cie în lume, ca să-i familiarizeze cu societatea, ceea ce mi se pare foarte mişto. Sau doar n-au avut cu cine să-i lase acasă. În orice caz, copiii pe care i-am întâlnit au fost foarte chill, îm-brăcaţi mai mişto decât mine, şi care-şi vedeau de treaba lor, fără să facă demonstraţiile pe care le mai vezi la copiii despre care spui „e adorabil, dar ce bine că nu-i al meu”.

În prima zi, m-am dus în recu-noaştere. Am stat în zona cu copaci din dreapta scenei şi am admirat frunzele şi cerul, că din scenă şi ecran vedeam prea puţin. M-am bucurat de bucuria prietenilor care abia aşteptau să-l audă pe John Newman şi care le-o luau înainte cu versurile celor de la Bastille, dar eu ştiam una şi bună – că vreau să se facă duminică, să-i văd pe Placebo.

În ziua cu numărul doi, am explorat puţin zona, pentru că am

ajuns mai devreme şi nu cânta ni-meni. Parcă. Am lenevit pe fotolii şi saltele, m-am zgâit la oamenii care săreau cu coarda aia atârnândă (tiro-liană-ish? Zău dacă ştiu cum îi zice), am sărit şi eu pe salteaua aia mare şi albastră, ocazie cu care mi-am deru-lat rapid viaţa prin faţa ochilor, şi am mâncat vată de zahăr. După care am tăiat-o rapid printre oameni în zona scenei şi i-am prins pe Reptile Youth, care au RUPT! N-am putut să-mi iau ochii sau urechile de la ei şi, cu toate că lumea începea să se strângă, am apucat să ţopăi şi eu un pic pe mu-zica lor.

Cât am mai fugit după o bere limonadă, s-a aglomerat cam nasol, dar nici aşa oamenii de pe pături nu s-au ridicat să facă loc altor doritori de a vedea cât mai de aproape frunţi-le transpirate de căldură şi încărcare artistică a trupelor. Aşa am ajuns să calc pe nu-ştiu-sincer-ce-parte-a-cor-pului o tipă care nu m-a iertat nici după ce i-am cerut scuze de miliarde de ori, ceea ce-i nedrept, pentru că nimeni nu călca pe altcineva intenţio-nat, deşi se întâmpla des fenomenul. Am dat să leşin dramatic, pentru efect, cât cânta pe Tom Odell, dar n-aveam loc nici să cad, aşa că m-am rezumat la a-l asculta pe domnişorul blond udând femei cu puterea minţii. Şi a vocii. Şi a versurilor lacrimogene. După ce a trântit microfonul, a îm-pins scaunul şi şi-a terminat presta-ţia cu o zdrăngăneală furioasă – dar impresionantă – la pianul lui negru, am plecat un pachet de nervi din mulţime şi m-am cocoţat iar pe de-luşorul meu, numai ca să reiau pro-cesul „îngrămădeşte-te în mulţime şi caută un loc mai aerisit”, când se apropiau Placebo.

Într-un final apoteotic, au urcat pe scenă cei 3 crai de la Răsărit, cu Brian Molko în frunte. Tot ce-mi do-

RELIVE

Placebo la Summer Well 2014 a.k.a. Odă lui Brian Molko

Crenguţa Pavel

vi s-a întâmplat, în unele momente, să aveţi tendinţa să îl schimbaţi, ca să sune altfel live?Stefan: Avem norocul ca producătorul nostru să aibă un mixer bun.!!! Am petrecut multe săptămâni cântând live în faţa lui, trecând prin toate piesele, ca să putem lucra la sunet, la aranjarea melodiei, ca totul să fie închegat, la locul lui şi abia apoi am trecut la înregistrat.

Există trupe care fac muzică fără să se întâlnească măcar, în timp ce produc albumul – un membru în Tokyo, altul în San Francisco – şi apoi pun piesele laolaltă în studio. Asta schimbă puţin lucrurile.Stefan: Nu, membrii trupei noastre stau foarte aproape unul de altul în acelaşi oraş şi lucrează foarte strâns unii cu alţii.

Aţi apucat să vedeţi un pic mulţimea, locurile de la Summer Well?Stefan: Am ajuns acum câteva ore, am prins puţin din The National, iar publicul pare foarte implicat, am prins un vibe super bun din partea lor.

Nu e prima oară când veniţi în România. Ce vă rămâne în minte, când concertaţi într-o ţară? arhitectura, energia?Stefan: Concertul pe care l-am avut în 2009 s-a ţinut într-o parcare. Din punct de vedere arhitectural, locul era destul de searbăd, dar publicul a fost uimitor. Îmi amintesc că am făcut câteva pauze în timpul concertului, iar publicul făcea atâta zgomot... Asta mi-a rămas în minte. De cele mai multe ori, e doar un loc ca oricare altul, dar atunci a fost special – o parcare! Am avut în deschidere trupa The Expatriates şi exista un vibe între noi şi ei şi, pe deasupra, spectacolul a fost destul de special. Iar după concert, am petrecut timp cu o echipă de rugby la hotel. A fost mişto..!

Spune-mi cum decurge turneul, până acum? Cum a primit publicul albumul nou?Stefan: A fost bine. Suntem cam pe la jumătatea turneului deja, mai avem până în iunie, anul viitor. Cel mai demn de menţionat eveniment pentru noi au fost cele câteva săptămâni de turneu prin Rusia, în Siberia. Am fost în oraşe care nu ştiam nici măcar că există. Am plecat de undeva de lângă Mongolia, am coborât spre Turcia şi, apoi, am urcat spre Moscova. E o ţară imensă, te uimesc dimensiunile ei. Dar a fost ceva aparte, pentru că nu multe trupe concertează în zona aia, publicul era oarecum virgin, neiniţiat. A fost ca o renaştere – şi noi eram extaziaţi să ne aflăm acolo, pentru că e mereu o provocare să câştigi fani noi. Au venit o grămadă de oameni şi erau atât de entuziasmaţi, a fost un mix exploziv. Ne-a plăcut la nebunie.

Deci vă hrăniţi oarecum din energia publicului virgin, ca să spunem aşa.Stefan: Da, îmi amintesc de primele

noastre spectacole, când cântam pentru 5, 10 oameni şi voiam să îi facem să vadă cât de buni eram, încercam să îi „convertim”. Iar, dacă vedeam pe cineva în public că pare plictisit, că nu ne ascultă, îmi dădeam silinţa şi mai tare, ca să îi atrag atenţia.

La publicurile mai mari, e o altă energie, iar unele trupe au tendinţa să se lase duse de val şi nu se mai concentrează atât de mult pe scenă. Vi se întâmplă să vă distragă un public mai numeros?Stefan: E bine să le variezi. La unele festivaluri, cântăm în faţa a 50.000 de oameni, dar atunci e altă situaţie, faci altfel de show. Când sunt mai mulţi, poţi să îi dirijezi, devin o mare masă de oameni. Dar, când sunt mai puţini, spectacolul devine mai intim. Am avut un concert în Peru, pentru 700 de oameni, atmosfera era încinsă şi plină de pasiune. Deci, vezi, e vorba de energii diferite.

Ai spune că albumul nou e influenţat de cele anterioare? Unele trupe încearcă să-şi schimbe stilul, ca să sune mai bine live. Nu


SUMMERWELLTALK

George Durbălău

„Este o provocare să câştigăm noi fani”

PLACEBOStefan Olsdal


Bastille: Nu cred că e vorba de o lip-să de încredere în noi sau în muzica noastră, ci doar suntem super realişti şi nu suntem genul de oameni care doar stau degeaba şi visează, am de-venit puţin mai cinici. Dintre puţinele trupele britanice care au avut succes şi turnee în S.U.A., nouă ne merge destul de bine. Când abia eram la început, în Londra, ne gândeam „Dacă reuşim să prindem un concert mai mare în Lon-dra, asta e cea mai tare chestie pe care o s-o facem” şi deodată ne-am trezit că suntem în turneu în Marea Britanie, apoi în toată Europa... cred că mai de-parte de atât n-am visat niciodată să ajungem.

Voiam să vă mai întreb despre Coachella. Cum a fost să treceţi de la un public mai mic la unul atât

Vă simţiţi pregătiţi pentru ce urmează? Pentru toate turneele şi nebunia care urmează, când te hotărăşti să urmezi o carieră în muzică?Bastille: Nimeni nu te pregăteşte pentru experienţa de a fi într-o trupă. Cred că oricine poate să-şi facă trupă. Şi, ei bine, venind din Londra... acolo toată lumea îşi face. Pe bune, într-un singur grup de prieteni există cam trei trupe. Noi doar am sperat că o să iasă bine, dar nu ne-am gândit niciodată foarte în amănunt la lucrurile astea. Avem prieteni foarte apropiaţi care cântă în trupe asemănătoare, ca stil, cu a noastră, care se bucură de aceleaşi oportunităţi ca noi, şi care – probabil – sunt mult mai bune decât noi, dar lucrurile pur şi simplu n-au ieşit în favoarea lor. Există numeroase trupe

care sunt extraordinare şi merită să aibă succes, dar nu au parte de el, aşa că noi gândim doar cu câteva luni în avans şi atât.

Deci se poate ca, măcar în proporţie de 10%, să vă spuneţi din când în când „OK, poate lucrurile iau pro-porţii mai mari decât ne aşteptam”.Bastille: Din când în când, ne sur-prinde reacţia publicului la muzica noastră, modul în care e ea primită. Şi nu pentru că aş crede că ce facem noi nu e bun, dar ne merge mult mai bine decât m-aş fi aşteptat vreodată şi e o surpriză atât de plăcută – uite, cânţi pentru prima oară în România şi eşti cap de afiş. Şi mi-a pus puţin încrede-rea în mine la încercare, mă gândeam dacă oare chiar merităm să cântăm cu toţi oamenii ăştia...

SUMMERWELLTALK

BASTILLE„Gândim doar cu câteva luni în avans!”

George Durbălău

exista o piesă mai rock, alta mai R’n’B şi tot aşa.Bastille: Eu simt că albumul urmă-tor e mai interesant, pentru că o să se simtă mai bine chitara, dar în acelaşi timp nu vreau să merg pe un drum liniar. Una dintre piese, Blame, are un sunet puternic de tobe, sintetizator şi un bass discret, în timp ce altă piesă e din nou foarte axată pe chitară, dar beatul e ceva gen hip-hop. Încercăm să le facem să se echilibreze reciproc. Albumul ăsta o sa fie mai diversificat. Dar există şi albume recente care men-ţin un stil linear şi specific şi pe care le iubim – al celor de la Alt-J, primele două albume The XX sau primul al-bum al celor de la Vampire Weekend. Momentan, noi nu suntem genul de trupă care are doar 4 instrumente şi se menţine pe un singur stil. Acum expe-rimentăm. Poate la fel şi cu următorul, iar la cel de după el, cine ştie, poate ceva o să facă click şi o sa ne dăm seama că în felul ăla vrem să sunăm de aici îna-inte, dar pentru moment ne place să experimentăm.

de numeros? Care a fost publicul cel mai numeros pentru care aţi cântat?Bastille: Am cântat la câteva festiva-luri mai mari, unde am fost cap de afiş, acolo cred că s-au strâns cam 50.000 de oameni. Iar asta a fost interesant pentru noi, pentru că era destul de de-vreme în cariera noastră, când cântam în cercuri restrânse şi eram aruncaţi aşa, pe scenă, şi acum cântăm pe sta-dioane.

Cum vă afectează stilul de a com-pune şi de a cânta lucrul ăsta? Sunt multe trupe care pornesc ca trupe pentru concerte de mici dimensiuni, apoi cresc şi îşi adaptează muzica pentru un alt stil de concerte, de mai mare anvergură. Îşi gândesc muzica în aşa fel încât să sune bine pe scenă.Bastille: Ştiu ce spui. Primul nostru album a fost un album de studio, apoi a fost adaptat pentru interpretare live pe scenă, i-au fost aduse câteva modi-ficări semnificative. De aceea sunetul

nostru de pe album e destul de diferit de cum suntem pe scenă. Pentru albu-mul viitor, implicarea tuturor membri-lor trupei va fi mai mare, dar nu pentru că ne aşteptăm să cântăm în concerte mai mari, ci doar se simte influenţa live-ului. Cred că albumul următor nu va mai fi atât de epic, prin comparaţie cu primul. Primul a fost ca o producţie genială de cinema. Dar dacă piesele vor fi pe jumătate la fel de memorabile... Nu contează decât implicarea în me-lodie.Bastille: Dacă e să apară vreo schim-bare în timp, cred că se datorează in-fluenţelor pe care le-am avut şi noi de-a lungul timpului, nu faptului că încer-căm să obţinem ceva anume.

Ce v-a influenţat cel mai mult şi credeţi că va avea şi pe viitor un rol major în a vă inspira şi influenţa?Bastille: Cred că influenţele au rămas aceleaşi pe parcurs, deşi acum s-ar putea să fie puţin mai evidente. Dacă pe primul album, influenţele hip-hop erau acoperite de tobe, pe cel nou va


SUMMERWELLTALK


noasă, deşi muzica grea, extremă, i-a făcut pe mulţi să nu se apropie. Sau avertizarea de cod galben? Nici eu nu sunt fan de metale grele, dar Rotting Christ nu au fost atât de rotting pe cât presupunea numele ☺. Îmi pare rău de The Exploited, pentru că nu au putut fi prezenţi, din motive obiective. Nu m-au speriat Behemoth, nu i-am prins pe Obituary şi nu m-au impresionat Sodom.

A fost o zi în plus, de încălzire, nu am prins-o. Am prins din plin vineri şi sâmbătă, şi s-a terminat cu noroc, pentru că dimineaţa a început potopul. De-adevăratelea. La cât a crescut festivalul mă aştept la anul la o desfăşurarea şi mai şi, iar Rockstadt Extreme Fest să devină festivalul nu-mărul unu de gen din ţară. Rock On!

Unde? La Râşnov, sub ceta-te. La Rockstadt Extreme Fest. Unde anul trecut nu am ajuns, dar am re-

cuperat acum, la ediţia a doua (13-16 august). Unde am avut cort cu Dracu-la Film Festival (1-5 octombrie, la Bra-şov) şi proiecţii şi flyere. Unde m-am întâlnit cu vechi prieteni şi mi-am fă-cut unii noi. Unde am băut Tatratea de diverse arome şi grade şi am împărţit taxiuri cu oameni aleatori.

Unde am descoperit trupe noi, faine, Roadkill Soda, bucureşteni, sto-ner rock, care nu ajuns în time slotul lor, şi au cântat în cort la scena mică, prima trupă de vineri noaptea. Apoi Valerinne, post-rock instrumental în tip de trio cu un chitarist virtuos, şi hardcore rusesc energic, Siberian

Meat Grinder, pe soare şi căldură cu un mosh pit safe şi fun, cu bodygu-arzi prietenoşi, care îi ajutau pe cei curajoşi să-şi facă saltul în mulţime. Organizare bună, cu corturile în afara perimetrului de concert, cu motocicle-te aliniate la gard şi mulţi consumatori în afara incintei, ademeniţi de terasele ad-hoc cu preţuri mai joase.

Şi unde am văzut feţe de rockeri fericiţi, mai fericiţi decât pe la alte fes-tivaluri sau la concertele bucureştene. O fi aerul tare? Locaţia verde, brazii, muntele? Sau energia şi libertatea de expresie. Oricum totul s-a petrecut fără incidente extreme, cu un pic de ploaie, un potop care însă s-a ţinut de time slot şi a fost puhoi doar între concerte.

Atmosfera extrem de priete-

RELIVE

RockstadtExtreme Fest 2014 (I)

Am întâlnit şi rockeri fericiţi…Alin Ludu Dumbravă

bine, lumea se împrieteneşte mai uşor şi ajungi să pleci cu încă vreo câţiva prieteni după festival, pe care probabil îi vei întâlni de abia la anul, tot pe la Râşnov.

Cât despre potopul de care poves-tea Alin mai devreme, chiar a fost sim-ţit. În afară de câteva rafale care ne-au lovit în moalele capului cât scena an-trena publicul într-una din zile, chiar la ora de vârf, a fost destul de simţit şi ne-a lăsat să ajungem în corturi pen-tru a leşina până a doua zi. O ploaie cu bun simţ, ce să mai! Doar că a cam uitat că după ultima noapte mai era şi ultima dimineaţă, moment în care lumea trebuia să-şi strângă sacii de dormit şi corturile şi să se pornească înspre casă… ei bine, atunci s-a hotărât potopul nostru să ne-o tragă bine şi cam toţi au ajuns ciuciulete acasă, ori-unde ar fi fost ea. Da’ aia e, am înţeles că asta-i treaba cu viaţa la pădure şi-i nevoie de mai mult decât o ploaie de vară pentru a speria o gloată de vreo 4000 de rockări, fii serios!

În final, cu o nedumerire tot am rămas, însă una care nu pot spune că nu mă încântă – 3 zile de metale grele şi nimeni care să strige după fier vechi. It’s something!

Şi-acum preiau legătura şi încerc să mai aduc unele frânturi de informaţie, tot ce-mi poate ofe-ri memoria, căci nu doar Alin

a băut „Tatratea de diverse arome şi grade”, şi nu de alta, dar băutura aia nenorocită e chiar al dracului de bună! Şi despre băieţii din cortul responsabil nu pot, de asemenea, să zic decât de foarte bine – cum mergeai, cum erai re-cunoscut de data trecută şi întâmpinat cu braţele deschise, ca un rock star ce se îndreaptă înspre cele şapte.

Au fost precizaţi paznicii foarte înţelegători şi distractivi, da’ chiar ase-menea oameni la o firmă de protecţie n-am mai întâlnit până acum! Nu nu-mai că te ajutau să-ţi faci saltul în mul-ţime, ci îşi luau şi ei inima-n dinţi şi se aruncau în marea neagră de oameni care de abia se mai înţelegeau din cau-za ori datorită muzicii atât de puterni-ce şi agresive. Şi după saltul încrezător al acestora veneau mâinile întinse ale spectatorilor care-i purtau pe bărbaţii în fosforescent. Majoritatea aţi văzut deja pozele probabil.

Muzică, muzică… Metalele atât de puternice nu-s tocmai prezente în vreun playlist de-al meu, winamp-ul nu cred că a trecut vreodată mai depar-

te de Rammstein sau Korn (ori poate ar mai fi ceva mai dur şi nu-mi pot aminti), dar pot aprecia linia melodică indiferent dacă înţeleg sau nu ceea ce încearcă să-mi spună domnul diavol cu microfon în mână. Din puţinele vizite pe care le-am făcut prin faţa sce-nei pot aminti că majoritatea au sunat bine instrumental şi în urechile mele. Hteththemeth mi-au plăcut în mod special în ultima zi prin faptul că i-am înţeles, Katatonia mi-au plăcut din fap-tul că îmi plăceau cândva, Nuvijan au zguduit şi ei foarte zdravăn scena şi au mai fost şi toate celelalte care au contu-rat o atmosferă extrem de bună.

Organizarea, în afară de paza şi protecţia despre care am vorbit deja, a fost bine pusă la punct din aproape toate punctele de vedere. N-am prins cozi obositoare la jetoane ori la bere sau alte trebuinţe de genul, angajaţi cu simţ al umorului, Brigada de Vo-luntari, alături de care mi-am pierdut câteva ore în fiecare zi când nu era alt-ceva de făcut decât să stai la bere sau să dormi în pădure, s-a mişcat foarte bine şi n-au existat probleme sau întârzieri la acces, sonorizarea a făcut faţă sune-telor smulse din iad pe care trebuia să le propage. Când toate merg atât de


RELIVE

RockstadtExtreme Fest 2014 (II)

Edward Ciurea

Stoner Rock România are onoarea şi ocazia extraor-dinară să te invite la prima ediţie a primului bal de stoner din istoria comuni-

tăţii noastre! FUZZBALL STONER-FEST!

Fusion Arena ne va oferi spaţiul perfect pentru două zile la volum semnificativ intens, începând cu Vi-neri, 3 octombrie.

Headlinerii primei seri vin tocmai din Grecia, 1000Mods, o trupă de psihedelic/heavy rock de la Chilio-modi. Ei s-au format în vara anului 2006, iar de atunci au susţinut pes-te 150 de spectacole live, împărţind scena cu trupe ca Graveyard, Brant Bjork, Colour Haze, Karma to Burn şi multe altele. Sunt cunoscuţi pentru afinităţile lor pentru echipament de vintage, sunet analog puternic şi hea-vy şi spectacole.

Sâmbătă, 4 octombrie capul de afiş al serii va fi formaţia Lowbau, înfiinţată în 2006 în Viena, Austria, care oferă o abordare proaspătă şi agresivă asupra genului metal adu-când laolaltă influenţe variate, de la vocea aspră şi agresivă, acorduri de blues şi southern rock, chitară slide şi dobro, până la celălalt capăt al spec-trului muzical, încorporând sonori-tăţi de stoner rock, ritmuri galopante de trash şi chiar riff-uri apăsate de sludge metal. Sloganul lor este „Keep Going!” şi se pare că funcţionează.

HEFE


EVENIMENT

StheluHEFE


QUESTIONS&RHYMES

Cum ai descoperit muzica hip-hop şi cum te-a influenţat mai târziu?Sthelu: Cu mulţi ani în urmă pe lângă rock, am descoperit rap-u’Nume ca Cypress Hill, Das Efx, Onyx, mi-au rupt capu’Ştiam că asta voi face şi am simţit filmu’ cu hip-hop-u’Am crescut în cartier într-un oraş cochet, am făcut saltu’M-a influenţat grav stilu’, bea-tu’, flow-ul, tot filmu’ ăstaAm simţit că progresez pe zi ce trece în ritmu’ ăstaCu paşi mici dar repezi, am ur-cat şi-am o mică istorie în spateR A S A e numele, din 2000 până-n prezent, frate.

Ce înseamnă hip-hop de fapt?Sthelu: Un mod de viaţă, un fenomen, ca un taifunCe spulberă tot ce-i stă în cale, să facă un drum bunE viaţa pe care o trăiesc şi de care-s mândru, ţi-o spunE totu’ în juru’ meu, tripu’ simplu, dar complicat , e un tunDat la fiecare piesă, la fiecare ascultare te ţine ca-n lesăJonglez să, ard cuvintele, rime-le, bat tobele-n viaţa perversăD-aia nu e uşor deloc dar e captivant şi tre’ săSimţi acest mod de viaţă, nu-i pentru orice paiaţă.

Relativ recent rap-ul a intrat şi într-o zonă de mainstream. Este acest gen autentic DOAR în underground sau ieşirea pe sticlă ajută la dezvoltarea lui?Sthelu: Rap e rap, mainstream sau underground ca stilDar logic ca având ieşire pe sticlă, înnebuneşti ca un debilPentru mine rămâne pe zonă, cel ce zice ceva, nu doar pălăvrăgeală la kil’Mai nou cică e rap, orice e „po-pcorn”, că baga rime puţin; Chill!Oricine îşi doreşte să fie pe tv şi radio, asta-i foarte clarCu ceea ce face, nu să i se impună un model, ce lasă gust amarAcu’ scoţi o piesă, clip cu mesaj

puternic, cică-i banalPentru că ne convine ce-i simplu, că aduce banu’ cash, numerar.

Ce anume cauţi la artiştii tăi preferaţi?Sthelu: Nu caut neapărat ceva dar ai mei vin mereu cu ceva nouVorbesc de şcoala veche care rezistă peste moda actuala, cică „ghetou”Şi-n şcoala nouă sunt artişti ce rup treaba-n două, bro’Dar s-a generalizat stilu’, cu două rime la trei lei, faci show.Se schimbă vremurile normal, înţeleg dar totuşiCum au atitudine-n iegări, freza cu placa, făcută la duşTricou roz, cu selfie-n oglindă,

parcă-s căţei de pluşCică dulăi şi latră la battle; Băi spiriduş!

Ce s-ar întâmpla dacă toate lucru-rile din viaţa asta ar rima..?Sthelu: Să rimăm mereu la greu, şi ziua şi noapteaAr fi un amalgam, înghesuială-n cuvinte; Deschide cartea!Studiază, citeşte, prinde esenţialul, dacă-ţi vrei parteaRămânem în under’, pe scenă pentru a ne manifestaPrindem public din ce în ce mai mult, dăm benzină la focAm început cu rimele date pe loc, la scări de blocS-a extins treaba şi toată lumea rimează, e locPentru toţi sub soare, dar să ai culoare, savoare, nu-i un joc.

Pe final, cum ai sintetiza întreaga ta experienţă cu hip-hop-ul româ-nesc şi nu numai? Sthelu: Hip-hop, m-a consacrat, m-a făcut să trec peste greuRap Attack Street Art aka R A S A peste tot mereuExperimentez pe zi ce trece, asta am făcut, zic euDe când am început să intru-n gloată,

am luptat la greuNu am renunţat şi nu voi renunţa deloc, niciodatăPentru că respir rap, trăiesc hip-hop, e o artăMai exact mă întorc la rădăcini ca altădatăRap metal, las semne de întrebare-n poartă.

Big up!



RELIVE

PRACTICE WHAT YOU PREACH - Testament live

la Arenele Romane, 12 August

Matei TIBACU

Am avut parte de o încălzire de aproxi-mativ 30 de minute alături de 9,7 Rich-ter. Trupa activează

pe scena românească de ceva ani buni (pe la mijlocul anilor 2000, pare-mi-se), însă cu siguranţă ocazia de a deschide

pentru Testament a fost printre punc-tele culminante din palmaresul actual al trupei. Din păcate nu au avut un pu-blic prea numeros, dar din prestaţia lor nu au rezultat nici un fel de lehamite sau mâhnire vizibilă cauzată de numă-rul celor prezenţi. Un groove/alternati-ve metal care aduce tribut multor trupe

veterane din acest subgen, 9,7 Richter s-a dovedit să fie o sonoritate potrivită pentru concert – în ciuda longevităţii carierei şi genului mai „tineresc” pre-stat, prin comparaţie cu headlinerii. Un plus personal pentru mine a fost in-terpretarea Heaven & Hell a celor de la Black Sabbath cu Dio la voce. Minusul

Ziua de 12 August ne-a adus în centrul atenţiei – celor din capitală – trupa americană Testament. Veterani ai curentului bay area thrash metal (consideraţi a 5-a trupă cea mai importantă a genului, urmând chiar după consacraţii din „The Big Four” – adică Metallica, Megadeth, Slayer, Anthrax), trupeţii au venit în cea mai „de aur” formulă pentru fanii metalului extrem; Chuck Billy la voce, Erik Peterson la chitară ritmică şi virtuosul Alex Skolnick la chitară solo au clădit cariera trupei încă de la primul album „The Legacy” din 1987... însă invitaţii de onoare din acest turneu numit „Dark Roots of Thrash” au fost basistul Steve DiGiorgio (cunoscut pentru contribuţia sa adusă unor trupe precum Death, Sadus, Iced Earth, Autopsy, Vintersorg şi Charred Walls of the Damned) şi legendarul Gene Hoglan la tobe (care are un palmares cel puţin impresionant: Death, Dark Angel, Opeth, Strapping Young Lad, Dethklok, Fear Factory, Forbidden şi multe altele). În această formulă, nu avea cum să nu rezulte într-un show incendiar. Atât Testament cât şi trupele de deschidere au fost în formă în seara de 12 august, seară în care trupele erau din ce în ce mai tari.


RELIVE

a fost că nu era Dio. Un minus care o să dureze pe vecie, din păcate...

Sincer, printre cele mai plăcute sur-prize ale serii au fost cei de la Goodbye To Gravity. Nu-i mai auzisem până atunci, dar ştiam de ei. Încep prin a spune că i-a avantajat foarte mult sune-tul. Au avut cel mai bun şi clar sunet al serii, s-a auzit fiecare instrument în parte. De multe ori, pentru o formaţie care nu e de calibrul unora precum Tes-tament, poate fi un dezavantaj pentru că se pot auzi toate greşelile. Dar nu pentru Goodbye To Gravity, care se vede că merg la repetiţii cum merg creş-tinii înrăiţi la biserică. Au sunat foar-te închegat, foarte energic, şi per total foarte bine! Stilul abordat aminteşte de New Wave of American Heavy Metal, ce şi-a avut perioada de glorie la mijlo-cul-spre-sfârşitul anilor 2000 – şi încă mai râvneşte sub alte forme –, adus în atenţia publicului de trupe precum Shadows Fall, Killswitch Engage, şi God Forbid. Timp de vreo 3-4 cântece, un nene ajuns la „level impossibru” de

beţie tot striga „Where is Chuck?? No Testament without Chuck!!!” în tim-pul pauzelor între cântecele Goodbye to Gravity. Sper că după încă un cover Iron Maiden (The Evil That Men Do) şi o serie de compoziţii originale, dom-nul să se fi prins că a greşit trupa, şi că Chuck Billy avea să-şi facă apariţia în mare forţă pe scenă, aducându-i pe scenă pe cei 4 colegi ai săi. Eventual să strige „Where is Pascu??” la recitalul Testament, sa redea echilibrul.

După ce s-au lăsat aşteptaţi fix cât publicul să le fie la picioare pentru tot recitalul (un „teasing”, pentru cei cu asemenea fetishuri), Arenele Romane au devenit un generator de energie ul-trasonică! Un setlist echilibrat, plin de piese alese din albume precum „The Gathering”, „Dark Roots of Earth” şi „The Formation of Damnation”, dar şi alegeri mai old-school de pe „Practice What You Preach”, vreo 3 de pe „New World Order”, şi chiar una de pe albu-mul de debut „The Legacy” (şlagărul Over The Wall). De aceea şi turneul s-a

numit „Dark Roots of Thrash”, pentru că a fost un fel de best of, cu accent pus pe cântecele cântate deja cu voce îngro-şată de Chuck Billy. La un moment dat mă gândeam cum o fi părut fiecare răcnet al lui Chuck Billy pentru trecă-torii nevinovaţi din parc. Probabil se gândeau că se deschide iadul.

Momente memorabile ale recitalu-lui au inclus şi o tentativă de „wall of death”, dar s-au împrăştiat părţile opu-se înainte ca Billy să dea startul, ceea ce l-a determinat să spună „Ah, nu v-aţi prins!”. Alex Skolnick a fost într-o for-mă deosebită şi câştiga publicul cu fie-care solo prestat. Steve Digiorgio a fost cel mai activ pe scenă, iar Gene Hoglan am impresia că i-a îndemnat pe mulţi tobari aspiranţi să îşi arunce tobele pe geam... dar e logic; dacă îl vedeaţi cum bătea, nu mai vedeaţi rostul altor bate-rişti de metal. Aşadar a fost un concert foarte reuşit pentru cei care iubesc un număr mare de decibeli să le stăpânea-că întreaga fiinţă la un concert. A fost un concert metal ca la carte!v

photo © Andreea Chirilov

I LOVE RADIROÎntre 20 şi 27 septembrie ne putem bucura la Sala Radio de a doua ediţie a acestui festival care strânge la Bucureşti câteva dintre cele mai cunoscute orchestre la nivel european: Orchestra Radiodifuziunii din Stuttgart, Orchestra Radiodifuziunii Finlandeze, Orchestra Radiodifuziunii din Praga, Orchestra Naţională a Franţei şi, nu

în ultimul rând, Orchestra Naţională Radio care are astfel posibilitatea de a-şi demonstra potenţialul într-un context internaţional onorant.

Ce au aşa de special orchestrele radio încât să merite să li se dedice un festival care este organizat de Radio România? Prin specificul activităţii lor, adică, dincolo de a asigura o stagiune de concerte, de a înregistra lucrări

muzicale ce pot fi ascultate la radio, orchestrele radio sunt obligate să fie foarte bune. Pentru că la microfon, fie că eşti în direct, fie că eşti în studioul de înregistrare, se aude absolut totul, aşa că nu există nicio şansă pentru instrumentişti: sunt obligaţi să fie foarte buni.

În concluzie, un festival al orchestrelor radio este o etalare a unor orchestre de foarte bună calitate; unele dintre ele au mai cântat la Bucureşti (la Festivalul Enescu), altele nu.

În 8 zile de festival cu câte un concert care începe la ora 19 la Sala Radio, există şi şansa întâlnirii cu nume importante de dirijori şi solişti la nivel internaţional, chiar dacă nu se bucură (încă) de notorietate în România. Câteva exemple: dirijorul Joshua Weilerstein, cu o importantă carieră în Statele Unite ale Americii, pianistul Jonathan Biss, un american de 34 ani care a cântat cu cele mai mari orchestre europene şi americane sau Stephane Deneve, francezul care a devenit dirijorul principal al Orchestrei Radiodifuziunii din Stuttgart în 2009 şi care în ultimul timp se afirmă în forţă şi în Statele Unite ale Americii.

Dintre muzicienii mai cunoscuţi publicului român fac parte violonistul Nikolaj Znaider, danezul provenit dintr-o familie iudeo-poloneză, considerat unul dintre marii virtuozi ai timpurilor noastre (românii l-au văzut deja ca dirijor al Orchestrei Simfonice din Londra) şi dirijorul rus Vasili Sinaiski, fostul director al Teatrului Balşoi din Moscova, funcţie din care s-a retras în decembrie 2013.

Dincolo de concerte, care se anunţă a fi excepţionale (pot fi ascultate în direct la Radio România Muzical şi Radio România Cultural), sunt programate şi două lansări de discuri: unul este semnat de mezzosoprana Ruxandra Donose, unul dintre cele mai active nume româneşti la nivel internaţional, celălalt, cuprinde înregistrări de arhivă ale unui mare dirijor şi compozitor român al secolului XX: Ionel Perlea. Discurile apar la Editura Casa Radio.

Mai multe detalii despre Festivalul RADIRO se pot obţine la www.radirofestival.ro, iar biletele sunt disponibile în reţeaua www.bilete.ro.


CLASSIX

Muzică clasică – evenimentele lunii septembrie în sălile de concerte şi noi discuriPentru mulţi dintre bucureşteni (şi nu numai), luna septembrie înseamnă din doi în doi ani Festivalul Enescu. Însă din 2012, luna septembrie aduce un nou festival de anvergura festivalului Enescu, însă cu un specific clar delimitat – Festivalul Internaţional al Orchestrelor Radio, RADIRO, singurul festival cu acest specific organizat la nivel european.

Cristina Comandaşu

CLASSIX

APARIŢIILE DISCOGRAFICEALE LUNII SEPTEMBRIE

Iar dacă nu aveţi timp de mers în oraş, rămâne posibi-litatea de a as-culta discurile preferate. Iar oferta e foarte largă în luna septembrie. Ce-lebrul violonist Daniel Hope

lansează un album cu totul special: „Escape to Para-dise – The Hollywood album” pe care însuşi Sting a fost de acord să-l promoveze pe contul propriu de Facebook. Albumul cuprinde muzică de film scrisă în perioada interbelică şi va fi probabil un nou suc-ces al violonistul britanic, care deja şi-a consolidat reputaţia de artist care face lucrurile altfel după co-laborările sale cu compozitorii contemporani Max Richter şi Ludovico Einaudi.

Tot altfel a ales să apară şi pianista germano-japoneză Alice Sara Ott pe noul ei album „Scanda-le” pe care cântă împreună cu Francesco Tristano, un personaj interesant: pianist, dar şi compozitor din zona experimentalistă.

Septembrie este luna pianiştilor care lansează proiecte ce cuprind concluzii ale unor idei anteri-oare. Nelson Freire este sărbătorit la 70 ani cu o colecţie ce cuprinde înregistrări mai vechi, nicioda-tă prezentate pe vreun disc, doar difuzate doar la radio. Daniil Trifonov, un tânăr de 23 ani conside-rat un continuator al tradiţiei şcolii ruse de pian pe linia Richter, lansează un album cele două discuri pe care le-a semnat deja la Deutsche Grammophon, concerte live din 2010 şi 2013.

Iar mega-starul Lang Lang propune un album Mozart înregistrat alături de Orchestra Filarmoni-cii din Viena.

Despre operă, vorbim în octombrie, când va apărea albumul „St Petersburg” al celei mai cunos-cute cântăreţe ale timpurilor noastre: mezzosopra-na Cecilia Bartoli.

Urmăriţi campania „Votează discul de muzică clasică al anului 2014” de la www.romania-muzical.ro, ca să fiţi la curent cu noutăţile discografice care contează.

Sau www.deutschegrammophon.com şi www.itunes.com pentru a intra în posesia muzicii care contează.

CONCURSUL ENESCU ŞI…CVARTETUL CONTEMPOTot în luna septembrie, din 6 până în 27 septembrie se desfăşoară Concursul internaţional „George Enescu” la care s-au înscris numeroşi candidaţi români şi străini. Informaţii complete se găsesc la www.festivalenescu.ro. Iar în 16 septembrie, merită să petreceţi o seară de marţi la Sala Radio, pentru că pe scenă se vor afla membrii Cvartetului Contempo, patru români stabiliţi în Irlanda, apreciaţi în întreaga lume pentru calitatea lor artistică – o confirmare fiind şi faptul că Cvartetul Contempo este în prezent un ansamblu al Radiodifuziunii Irlandeze RTE.


STEPHANEDENEVE


după numele celui de-al doilea album care a avut un impact aproape la fel de măreţ ca primul.

CONFESSORProbabil cel mai interesant (şi

izolat, ca populaţie de trupe) subgen al doom metal-ului este technical

doom metal. Primii care s-au gândit la această abordare au fost americanii din Confessor, care au fost cuceriţi de primele albume Trouble, făcând ca sunetul să fie o amestecătură între riff-uri de gen trouble, o voce foarte în genul lui Geddy Lee de la Rush, Rob Halford de la Judas Priest, King Diamond şi soliştii de la Watchtower (care nu i-au influenţat, dar mă refer la comparaţie). Asul lor din mânecă a fost – şi este – caracatiţa bateristă pe nume Steve Shelton. Nu, nu este caracatiţă, e om... dar dacă nu aş fi precizat asta, m-aţi fi crezut fără niciun dubiu după ascultarea muzicii Confessor. Confessor nu au avut norocul altor trupe şi nu au prins aşa cum ar fi meritat. Fie că e din vina vocii pe care mulţi nu o puteau înghiţi, fie că nu au semnat cu case de discuri care aveau interes comun cu ei şi nu i-a ajutat să-şi găsească publicul ţintă mai curând de 20 de ani după, Confessor au reuşit

să scoată doar 2 albume (primul în 1992 şi al doilea în 2006, cu mai multe influenţe Alice in Chains la voce) şi câteva demo-uri.

Toate aceste trupe (Confessor, Loincloth, Trouble/The Skull, Saint Vitus, şi multe altele) vor apărea pe aceeaşi scenă în decursul a 2 zile. Evenimentul cu pricina se numeşte „Day of Doom Festival” care este deja la a 4-a ediţie, dar pot susţine cu mână pe inimă – şi cealaltă pe tastatură – ca iubitor de doom metal, această ediţie nu va putea fi vreodată egalată.

SAINT VITUSFondată încă din 1977 (vreme

la care Ozzy abia părăsea Black Sabbath să-şi înceapă cariera solo), trupa a avut de la început o abordare foarte primitivă... muzical vorbind. Chiar s-ar putea spune că au aplicat un regim asemănător celor de la The Ramones, care cântau cântece cu 3-4 acorduri fără alte împodobiri... doar esenţa şi energia crudă. Aşa şi Saint Vitus. Iar dacă tot menţionăm o trupă de punk, este important de ştiut că Vitus au fost influenţaţi în egală măsură de Black Sabbath cât şi de trupe punk. Din păcate abia după 7 ani de la formare au scos albumul de debut, sub egida casei de discuri SST Records (care aparţinea chitaristului din Black Flag, o trupă faţă de care exista mult respect reciproc). După primul lor solist, Scott Reagers, l-au cooptat pe solistul trupei de doom The Obsessed din Washington D.C., şi anume pe Scott „Wino” Weinrich, care era de altfel şi un chitarist cel puţin decent. Chiar dacă au avut o istorie agitată iar postul de solist a rămas ba liber, ba ocupat de solistul de la COunt Raven (în 1992), ba reluat de primul solist („primul Scott”), iată că cea cu Wino la voce este considerată formula de aur a celor de la Saint Vitus, în care activează şi în ziua de azi, purtând în continuare titlul de regi ai doom metal-ului clasic, old-school.

TROUBLETrouble, din Chicago, Illinois. La

fel ca şi cu Saint Vitus, nu era vorba de o emulare a vocii să semene cu Ozzy, aşa că şi la Trouble întâlnim un nou gen de voce, cu mai multe frecvenţe înalte şi răguşite. Mai spre Judas Priest, Cirith Ungol, Led

Zeppelin, Accept sau Mercyful Fate, vocea oferea o gamă mai largă de sonorităţi în muzică, iar cântecele aveau structuri mai întortocheate decât Pentagram sau Saint Vitus, apropiindu-se mai mult de Mercyful Fate sau Black Sabbath după al 5-lea album. Ah, şi toate piesele

aveau un aspect conceptual şi un aer dramatic, epic... aşa încât Trouble au fost decernaţi creatorii subgenului epic doom metal, declanşat mai ales de debutul lor discografic, pe nume „Psalm 9”. Prin 1992 trupa s-a destrămat din cauza multor neînţelegeri de-a lungul timpului şi au rămas doar chitariştii originali din trupă. Recent însă, vocalul original Eric Wagner s-a reunit cu tobarul original Jeff Olsen şi bassistul Ron Holzner (în Trouble din (1987) pentru a fonda trupa „The Skull”,

FESTIVAL

DAY OF DOOM FESTIVAL – Barcelona, Spania – Octombrie 10-11

HEFE


vitaţi la filmarea videoclipului piesei Acelaşi Sânge, semnat Pacha Man şi aşa l-au cunoscut pe Dj Mack, propu-nându-i să intre ca dj în trupă. Zis şi făcut... Au urmat concerte, open mic-uri în Timişoara etc. Cu toate astea, după ceva timp Rah a hotărât să se retragă iar Sthelu a luat hotărârea de a se muta în Timişoara să facă trea-bă cu Dj Mack. Acolo l-au cunoscut pe Deni (Necenzurat), care a intrat în proiect, având cu el şi primul concert în capitală, la invitaţia lui Butch (Ha-des Records). Au început concerte în Timişoara cu artişti de la Hades şi încet s-au făcut legături. În Bucureşti se făceau battle-uri şi invitau câte o trupă să cânte apoi. Aşa s-a ajuns ca R A S A să presteze pentru prima oară în capitală. După o perioadă Deni a plecat, rămânând în trupă STH şi Dj Mack. Având în trecut discuţii cu mai mulţi artişti, ideea lui Sthelu era una. Să se mute în Bucureşti doar că nu era aşa uşor. Într-un final omu’ a decis şi la invitaţia lui Dj Undoo, a plecat să lucreze la câteva piese în 2005. Aşa încet a cunoscut marea majoritate a artiştilor rap şi nu numai. Au început colaborări, muncă în studio, invitaţii pe diferite piese, la emisiunile de spe-cialitate. Prin 2006 la Urban Groove, emisiune moderată de Brugner, trupa R A S A a fost invitată la un interviu şi un live session. După o vreme, la un concert organizat de Tonik Obiektiv (Obiektiv Music), Sthelu s-a cunos-cut cu Sfântu’ (Sotto Inteso), iar în perioada imediat următoare s-a lucrat la un material împreună. A fost un proiect (Sfântu’, Sthelu, Dj Mack) pentru un album („Marea Degrin-

golada”) în 2007, urmând lansarea, câteva concerte, interviuri la emisiu-nile de specialitate (Urban Groove)

Treaba cu muzica a în-ceput în adolescenţă, Sthelu pe atunci făcând o şcoală de arte, secţia chitară. În aceea perioa-

dă era membrul unei trupe de rock din Arad, oraşul lui natal. Bineînţeles că în paralel cu ce făcea atunci, omul asculta şi mult rap pe zonă atunci. Psycho Realm, Cypress Hill, Das Efx, Onyx, Mobb Deep etc. Undeva în '99 i-a propus fratelui lui Adi (Hip) să facă o trupă şi ulterior a găsit şi nu-mele R A S A. Nu după mult timp a urmat primul concert al trupei, mai exact invitaţi la un festival local, ală-turi de alte nume. Din Arad au fost Fumătorii, iar din Bucureşti au venit B.U.G. Mafia, La Familia, Pacha Man, Marijuana & Gunja. Bineînţeles apoi au venit concerte şi festivaluri locale ceva vreme bună. Prin 2001, Hip a de-cis să plece din ţară şi s-a stabilit în

Italia, iar Sthelu încerca să găsească un nou membru pentru trupă. Ime-diat anul următor, l-a găsit pe Rareş aka Rah şi au făcut echipă. Tot atunci se făceau concerte atât locale cât şi din capitală, la un club din Arad (Tub) şi aşa s-a făcut legătura cu Gianiny Munteanu, pe atunci managerul tru-pei Paraziţii. Apoi după puţin timp, s-a făcut o selecţie naţională de demo-uri şi s-au ales 5 nume (Anonim, R A S A, Nimeni Altu', Griffo, Anexa 1), urmând ca în perioada imediat următoare trupa să plece să înregis-treze pentru piesa Acţiunea Instru-mentalul, de pe al-bumul „Irefutabil”, semnat Paraziţii. Apoi au apărut pe compilaţia „Sabotaj” produsă de Re-bel Music, cu piesa Fără Limită. După o perioadă Sthelu şi Rah au fost in-

HEFEMEANSROCK

R A S AHEFE

www.facebook.com/rapattackstreetartwww.youtube.com/rapattackstreetart

montaj pe Pooshtioo Graphics. S-a fil-mat o zi în mai multe locaţii, premiera pe internet a avut loc la Urban.ro iar premiera tv la 1 Music Channel (Like Hip Hop). În 2013, Sthelu pleacă o perioadă la Timişoara, punând baze-le unui band rap metal împreună cu Vladimir Popici (Hate Made). A fost entuziasmul de moment deoarece, doi dintre membrii, s-au retras mai repe-de de aşteptări. După aproximativ 10 luni, omu’ STH merge în capitală şi începe înregistrările unui material solo la studioul Audio Zoom, avându-l la butoane atunci pe Ene (Pricea da Ril). După puţin timp schimbându-se situaţia s-a intrat serios în pâine, cum se spune şi s-a început lucrul la EP-ul CLASIC semnat Sthelu vs. Ripp. Materialul conţine 8 piese, avându-l la producţie în totalitate pe Alin Ro-tea aka Ripp. Colaborări pe partea de mc's: Yda, Ripp, Ais The Chef, Vlad Tzp, Krem, One Lion, Block Alpha (Misiune de Pedeapsă) iar pe partea de dj's: Dj Dash, Dj Gre Wu, Dj Pilu si Dj Core. Înregistrările au fost făcu-te în perioada decembrie 2013 – aprilie 2014 în studioul Audio Zoom, avân-du-l la butoane pe Cristian Dunarintu (Cristache – Big Fat Sound), el ocu-pându-se şi de mix/master. S-a filmat videoclip la piesa Noi Cei Din Linia Întâi iar de imagine, regie şi montaj ocupându-se Ionuţ Marius Photogra-phy. Premiera acestui video, a avut loc pe 25 august anul curent, pe site-ul de specialitate, Phoenix Hip Hop. S-a fil-

mat într-o singură zi în 4 locaţii d i f e r i t e , î n c e p â n d cu Parcul Carol la

mausoleu, respectiv zona Arenele Ro-mane, Parcul Cişmigiu şi zona Bănea-sa. Lansarea materialului va fi undeva în toamnă, lucrând-se cu live band pentru asta. Se vor face şi cd-uri, pro-babil şi tricouri pentru lansarea din toamnă. Detalii despre concertul de lansare, un eventual turneu şi tot ce ţine de asta şi multe altele, se vor da la momentul potrivit pe pagina de face-book a trupei R A S A. Se lucrează în paralel la materialul rap metal şi la fel detalii, în curând pe paginile oficiale...

etc. Tot în perioada aceea, Sthelu l-a cunoscut pe Yda şi după discuţii, beri băute etc. acesta a intrat în R A S A şi bineînţeles încet au urmat concerte în diferite oraşe. În 2008, STH decide să se apuce de un album şi începe în-registrările în studio, cu omu’ Benzen la butoane. În 2009 trupa colaborea-ză cu Byga (C.I.A.) pentru piesa On and On produsă de Fanta, un prieten din Satu Mare, stabilit în Chicago (el producând mai multe piese de-a lun-gul timpului). Apoi Dj Mack a decis să renunţe şi aşa Lexi (fondator Hip Hop Live), a devenit pentru o perioadă de timp, dj-ul R A S A. Împre-ună au prestat la un festival numit Iarmaroc Fest în 2010, un con-cert şi cam atât. De atunci formula R A S A a rămas stabila (Sthelu şi Yda). În 2011 băieţii intra în studio la Avangard Miuzic (Dj Em'), avându-l la butoane şi câteva producţii, mix, master pe Subsemnatu’. Atunci s-a renunţat la câteva piese şi s-au făcut altele noi, în câteva luni punându-se bazele unui album întreg. Numele lui era gândit de mult timp, dar atunci s-a concretizat. „Por La Arta” se numeşte şi a fost lansat în 2012. Un album rap

de calitate dar cu prea puţină promo-vare... Pe material se găsesc colaborări pe partea de mc's: Pacha Man, Sub-semnatu’, Emil Teleaga (AFO), Boca-seca, Exile & Mistic, Gani & Liry, iar pe partea de dj's: Dj Al*Bu, Dj Em', Subsemnatu'. La producţie îi avem pe: ILLusionist, Dj Limun, Fanta, Exile, Subsemnatu', Sexy Loops (Axes), Remedy. De artwork s-a ocupat Pablo (Bucuresti Sub). Trupa a repetat două luni în perioada aceea cu band live pentru lansarea materialului, dar din pricina unor probleme personale, Yda

a trebuit să plece o perioadă. (Nepre-văzutul îşi pune din nou cuvântul). Treaba a căzut cu foarte puţin timp înainte de lansarea oficială a albumu-lui, făcându-se şi afişul etc... Junky Size s-a ocupat de concertul de lansare la Constanţa şi s-a mai făcut o lansare la Timişoara alături de Hip Hop Live. Datorită plecării lui Yda, nu s-a mai putut filma la piesa aleasă şi s-a filmat la piesa Despre Mine, de altfel o alege-re foarte bună şi asta. Filmările s-au făcut la Arad, avându-l ca regizor şi


HEFEMEANSROCK

Sthelu aka STH clasic la micro' pentru brigada SUNETETactic, pe beat magic, concentrat mereu pe rime sublime, provoc tunete

Se aud urlete din public, simte avalanşa de instrumenteVine toamna, cad frunzele, se anunţă brigada cu surle şi trâmbiţe...

Documents

Sunete septembrie 2014