Abstract

1

This paper presents general aspects of supervision in social care. Supervision are

presented definition, types, principles and aspects of supervision in Romania. Supervision is

defined as support for reflection in professional activity, has the mission to improve quality of

service through superior knowledge of the needs, structures, boundaries and possibilities of

organizations and individuals involved. The social relationship-supervised supervisor, is an

essential aspect of supervision as a formal working relationship that sets targets supervisee

tailored learning experience. Both supervisor and supervised as can use different strategies to

achieve agreed objectives.

In social care , supervision is essential as a practical way to ensure quality services . As

a way of working , supervision is used to coordinate , support and training of social workers.

Keywords: internal supervision, external supervision, competent in supervision, appreciative supervision, supervision classic.

Ce este supervizarea

2

Termenul supervizare este o combinaţie a doi termeni latini (super înseamnă deasupra,

peste şi videre inseamnă a vedea, a privi). El a fost conceput pentru a denumi o activitate de

supraveghere, de organizare a muncii oamenilor mai  puţini pregătiţi, cum erau voluntarii. După

cum menţionează aproape toate studiile, scopul primar al supervizării  este de a asigura

responsabilitatea agenţiei în oferirea de servicii de calitate clienţilor . Muntean consideră că

supervizarea este ,,o întâlnire profesonală, desfăşurată într-un cadru organizat şi negociat de

părţi, având ca scop imediat creşterea capacităţii spervizatului de a intervene cu clienţii în

suferinţă, păstrându-şi profesionalismul, iar, ca obiectiv de durată, dezvoltarea profesională a

supervizatului în procesul supervizării’’ (Muntean, 2007, p. 76). În domeniul sociouman,

supervizarea poate fi un tip de formare continuă a profesioniştilor. Supervizatul este acompaniat

şi ghidat de către supervizor într-un process de conştientizare a propriilor reacţii şi limite

profesionale, ce pot impiedica calitatea intervenţiei pe care o desfăşoară. ,, supervizatul este

sprijinit pentru a prelua controlul proprilor reactii şi a de delimita de clientul cu care

intervine’’(Killen, apud Muntean, 2007, p. 76). Supervizarea reprezintă şi o împărtăşire a

responsabilităţii pentru cazul cu care intervine supervizatul. Supervizorul are o triplă

responsabilitate, faţă de calitatea serviciilor primate de clientul supervizatului, faţă de supervizat

şi faţă de instituţia în care este angajat supervizatul.

Supervizarea în asistenţa social este esenţială ca modalitate practică de asigurrea a

serviciilor de caliate. Eficienţa muncii în supervizare este dată de caliatea înregistrării

documentelor şi de continuitate în urmărirea şi transcriere cazurilor. ,,Supervizarea ca metodă de

lucru este folosită pentru coordonarea, sprijinirea şi formarea asistenţilor sociali şi direcţionează

managementul de caz precum şi rezultatele acestuia’’ (Sălăjeanu, p. 23). În urma supervizării,

documentele care demonstrează intervenţia asistentului social arată şi modificări în ceea ce

priveste abordarea cazului.prin supervizare are loc o îmbunătăţire a serviciilor oferite iar lipsa

unei suăervizări saa o supervizare care se confruntă cu dominarea şi controlul duce la o practică

greşită în munca asistenţială.

Supervizarea în asistenţa socială  se află într-un proces de dezvoltare care a demarat încă

din secolul al nouăsprezecelea. În primii ani de asistenţă socială, în SUA, supervizarea era un

mijloc de monitorizare a voluntarilor şi studenţilor la locul de practică. Studenţii învăţau practica

asistenţei sociale în sesiuni de supervizare individuală la locul de practică .  În fazele următoare,

3

programele formale de pregătire includeau domeniul supervizării ca parte a procesului de

învăţare în care şedinţele individuale au devenit forma dominantă de supervizare Supervizarea

studenţilor a influenţat forma  supervizării personalului din asistenţă socială. Mai târziu,

supervizarea studenţilor şi supervizarea personalului au luat  drumuri diferite. 

Dezvoltarea supervizării în asistenţa socială poate fi percepută ca rezultat al influenţelor 

externe şi forţelor de profesionalizare timp de o sută douăzeci şi cinci de ani, influenţele mai noi,

incluzând şi viziunile social politice şi ideologice despre bunăstare. Forţele interne din asistenţa

socială reflectă căutările asistenţilor sociali de obţinere a respectului şi recunoaşterii statutului

profesional prin  înfiinţarea de instituţii de formare profesională şi asociaţii profesionale,

utilizarea cunoştinţelor ştiinţifice în practică şi apariţia codurilor de etică, de sprijin şi

monitorizare.Datorită cererilor tot mai mari pentru responsabilitate, în ultimele două decenii,

supervizarea a devenit din nou orientată spre administraţie,  în scopul de a garanta şi asigura

calitatea serviciilor pentru clienţi. În prezent, există preocupare pentru dezvoltarea practicii

supervizării  private.

Aspecte ale supervizării în România

În România,  apar în 2004, standardele minime obligatorii privind  managementul de caz

în serviciile pentru protecţia copilului.  În acelaşi an  apar o suită de ordine guvernamentale care

stipulează  standardele minime obligatorii pentru  diverse tipuri de servicii sociale. Toate aceste

standarde fac câteva referiri asupra   supervizării. Potrivit acestora, coordonatorii şi furnizorii de

servicii sociale  au obligaţia de a asigura supervizarea internă şi externă a managerilor de caz, de

către specialişti cu studii superioare socio-umane cu experienţă de cel puţin 5 ani în servicii

pentru copil şi familie, pregătire în supervizare şi experienţă în plus faţă de persoanele cărora li

se asigură supervizarea respectivă.

În practică, ,, suntem  încă departe de respectarea acestei  reglementari legislative în ceea

ce priveşte supervizarea’’ (Calauz, 2014). Nevoia şi importanţa supervizării nu ar mai trebui

demonstrate de vreme ce ele apar stipulate în legi şi reglementări. Este nevoie de supervizare

atâta vreme cât calitatea serviciilor permite o ameliorare a acestora. Trebuie să cunoaştem

modelele de bună practică  din ţările cu tradiţie în supervizare, dar făcând o evaluare a nevoilor şi

4

aşteptărilor noastre, în contextul socio-economic şi cultural din ţara noastră, ţinând cont de

resursele organizaţionale, de  nevoile de formare, de  caracteristicile individuale şi culturale ale

asistenţilor sociali.  Ştefan Cojocaru, precizează faptul că în serviciile de asistenţă socială din

România  există  unele confuzii, în multe instituţii activând doar latura  sa administrativă. În

serviciile sociale din ţara noastră, precizează autorul,  există încă nevoia îmbunătăţirii  

metodelor de intervenţie,  coordonării activităţilor,  evaluării  intervenţiei ( Cojocaru, 2005, p.

100) .

În ceea ce priveşte ,,influenţa supervizării asupra calităţii servicilor din asistenţa social, ar

fi de un real folos elaborarea legislaţiei cu privire la supervizare, a unor standard dar şi a unui

statut al profesiei în acest domeniu’’ (Gugeanu, 2009, p. 152).Serviciile  sociale din România

sunt afectate  de procese  specifice, cum ar fi: globalizarea, schimbările demografice şi sociale,

migraţia populaţiei. Impactul globalizării economice, politice şi sociale asupra serviciilor sociale,

deşi încă insuficient studiat, este considerat  a fi, probabil, destul de semnificativ. Are loc o

creştere a competitivităţii serviciilor din  domeniul social.  Schimbările demografice şi sociale au

implicaţii majore asupra  serviciilor  sociale şi a angajaţilor lor, puşi în situaţia de a se adapta

permanent nevoilor actuale. Cele mai mari provocări  sunt datorate reducerii ratei natalităţii şi

fenomenului accentuat de îmbătrânire a populaţiei.  Prin urmare,  provocările cărora trebuie să le

facă faţă  sistemul  de servicii sociale, se referă la capacitatea de a asigura servicii de îngrijire,

suficiente şi de calitate, apte să răspundă nevoilor în continuă schimbare, ceea ce generează de

multe ori asistenţilor sociali sentimente de neliniste şi confuzie. De asemenea, trebuie luat în

considerare şi aspectul legat de schimbările de atitudine în cadrul familiei, de exemplu,

disponibilitatea adulţilor  de a avea grijă de generaţiile mai vârstnice reducându-se continuu.

Nivelul competenţelor profesionale ale personalului angajat în serviciile sociale

determină direct calitatea serviciilor prestate. În scopul îmbunătăţirii competenţelor, angajaţii

trebuie să  beneficieze de supervizare profesională, de un program ajustat de formare

profesională continuă, precum şi de posibilitatea de promovare în baza competenţelor

profesionale.

Există diferenţe în modalitatea de implementare a supervizării între serviciile

guvernamentale şi cele neguvernamentale.În ceea ce priveşte supervizarea în serviciile sociale

5

guvernamentale din România, de cele mai multe ori se confundă  managementul cu supervizarea.

Din acest motiv, în momentul de faţă   asistenţii sociali se consideră supervizaţi de către şefii de

serviciu. Din punctul unora de vedere, supervizarea ar putea fi realizată de către şefii de servicii,

în  condiţiile în care fişele lor de post ar cuprinde referiri la  toate rolurile supervizarii, şi având o

expertiză şi pregătire în acest sens.  În momentul de faţă, fişele şefilor de servicii nu cuprind  

decât o parte din responsabilitaţile supervizorului (coordonare, control, monitorizare, evaluare),

cele de sprijinire, prevenire a stresului profesional sau de dezvoltare a competenţelor

profesionale, fiind absente. Supervizarea asistenţilor sociali este  preponderent internă, oferită de

către şefii de servicii şi  limitată doar  la latura administrativă,  în defavoarea celei de formare şi

de sprijin. Implementarea supervizării în serviciile sociale din România este influenţată de

contextul economic actual. Lipsa de fonduri afectează deciziile managerilor de contractare sau

angajare de supervizori.                 

Viziuni asupra supervizarii

Lucaciu si Minulescu descriu doua viziuni asupra activitaţii de supervizare: (Lucaciu &

Minulescu, p. 12) .Prima viziune este considerată pragmatic sprijinindu-se pe teoria comunicării ,

pe teoriile funcţionării grupului, si s-a dezvoltat ca o necessitate în cadrul managementului

democratic. Acestă viziune pleacă de la mai multe premise empirice cum ar fi: dezvoltarea

personală a angajaţilor merge mână în mână cu dezvoltarea eficienţei lor profesionale, procesul

creşterii eficienţei profesionale este unul personalizat şi fiecare individ are căi personale de

dezvoltare; problematica profesională este una de grup, iar soluţionarea crizelor instituţiei

depinde de eficiență în comunicare care la rândul ei este legată de viaţa privată a membrilor

grupului instituţional; transmiterea unor abilităţi profesionale, mai ales privind depăşirea unor

dificultăţi specifice, are un caracter de modelare afectivă mai degrabă decât acela de transmitere

de informaţie în sistem formal . De cele mai multe ori cel cu pozitie managerial este desemnat

supervisor, de aceea termenii de conducere şi de suoervizare sunt confundaţi sau inversaţi.A

doua viziune este considerată ronamtică si este o concepţie despre o relaţie arhietipală,

preponderant individuală. Ea presupune relevarea unor aspect inchise sau inconştiente din

bagajul vieţii supervizorului si supervizatului şi chiar din relaţia lor.

 Competenţele supervizorilor

6

            Drake si Washeac au identificat ca şi competenţe recunoscute la supervizori: cunoştinţele,

capacitatea de a organiza activităţile, capacitatea de a comunica, profesionalismul (integritate,

flexibilitate), disponibilitatea.1 Atunci când supervizorii şi supervizaţii au aşteptări similare şi

perspective asemănătoare despre practica asistenţei sociale, ei înţeleg să lucreze  împreună în

mod efficient, însă influeţează în sens pozitiv sau negativ relaţia de supervizare.Supervizorul

trebuie să fie empatic, să acorde suport, să arate o preocupare sinceră faţă de ceilati, să deţină 

simţul umorului,  spirit de echipă, să fie sensibil, să acţioneze cu  tact şi bun simţ.

Există patru domenii de competenţă esenţiale pentru supervizor :

            1. Competenţe de relaţionare.  Pentru a fi eficienţi în rolul lor, supervizorii trebuie să

posede competenţe de relaţionare manifestate în interacţiunea lor cotidiană cu angajaţii. Iată

câteva abilităţi din această categorie: capacitatea empatică, grija, flexibilitatea şi manifestarea

unui stil suportiv de supervizare. Dacă supervizorul demonstrează asemenea abilităţi, personalul

poate astfel percepe latura “mai umană” a personalitaţii acestuia precum şi sprijinul şi

preocuparea lui faţă de eforturile angajaţilor. Când personalului i se permite să realizeze aceasta

latură, supervizorul facilitează şi construieşte echipe în cadrul departamentului/biroului

respectiv. Supervizorul constituie un model de rol pentru angajaţi. Când eşti flexibil, poţi

răspunde cerinţelor impuse atât de rolul în continuă schimbare al supervizorului cât şi de rolurile

în schimbare ale programului şi ale organizaţiei ca întreg.

2. Competenţe de coordonare. Alte competenţe necesare realizării unei supervizări

eficiente sunt cele de coordonare. Printre acestea se regăsesc: să fii un om pe care ceilalţi să se

poată bizui, de încredere, să acorzi atenţie amănuntelor şi să te concentrezi pe rezultate. Eşti un

om de încredere atunci când atât personalul, cât şi organizaţia în sine pot avea încredere şi se pot

baza pe tine. Aici pot apare anumite probleme legate de rolul supervizorului: nevoile

personalului şi cele ale organizaţiei pot să nu coincidă. Eşti răspunzător atât în faţa unuia cât şi a

celuilalt şi există momente în care cele două par în conflict. Personalul depinde de tine în ceea ce

priveşte informaţia, organizarea şi conducerea. În acelaşi timp, nivelul superior de management

depinde de tine pentru furnizarea de informaţie către personal şi pentru menţinerea

responsabilităţii în departament/birou.

1 http://adrianacalauz.wordpress.com/2014/02/26/supervizarea-in-asistenta-sociala/

7

3. Competenţe de conducere. Printre acestea se numără caracterul hotărât şi orientat spre

realizarea sarcinii, la care se adaugă un stil directiv de supervizare iar obiectivul este iniţierea

acţiunii. A avea un stil directiv înseamnă să acţionezi spre realizarea unui obiectiv, a unui

rezultat dorit. Competenţele de conducere asigură organizarea personalului şi a

departamentului/biroului în cadrul organizaţiei. Conducerea poate implica evaluarea

programelor, aprecierea performanţelor, supervizarea personalului şi elaborarea de proiecte.

4. Competenţe de dezvoltare. Ultima categorie de competenţe necesare supervizării

eficiente o  constituie competenţele de dezvoltare. Acestea implică creativitate, asumarea de

riscuri, caracter novator, spirit de colaborare şi îndrăzneală politică. Utilizarea acestora în

supervizare înseamnă orientarea spre schimbare – în cadrul propriului departament/birou şi/sau

în cadrul organizaţiei pentru care lucrezi. Acesta este nivelul în care ai de a face cu imaginea de

ansamblu: colaborarea inter-organizaţii, elaborarea de acorduri şi planificarea comunitară. Ai o

“viziune unitară” şi posezi abilitatea de a ţi-o exprima atât faţă de personal şi superiori cât şi faţă

de comunitate.

În concluzie, pentru a fi un supervizor eficient, trebuie să fii capabil să-ţi exprimi propria

viziune despre echipă dar şi să prezenţi personalului perspectiva organizaţiei. Trebuie să fii

capabil de interacţiune cu alte servicii şi să colaborezi cu acestea. Toate abilităţile menţionate

mai sus sunt esenţiale în supervizare şi, dacă sunt combinate,  pot sprijini la desfăşurarea

activitatii de supervizare în cel mai eficient mod posibil. Motivul pentru care este dificil să devii

un supervizor eficient rezidă în faptul că eficienţa obligă la dezvoltarea competenţelor din aceste

patru domenii. Sunt mulţi supervizori ale căror competenţe sunt dezvoltate în doar unul sau două

din aceste domenii.   Ar fi bine ca supervizorul  să aibă o agendă  în care să-şi noteze indiciile

verbale şi nonverbale. Lucrătorii sunt deseori ambivalenţi în împărtăşirea problemelor ca să nu

fie consideraţi incompetenţi.   Este sarcina supervizorului ca să clarifice şi să dezvolte ceea ce

aduc supervizaţii în sedinţele de supervizare. Se cere aici o ascultare atentă şi o înţelegere a

semnificaţiilor si tăcerilor create de supervizaţi.

Tipuri de supervizarePentru realizarea unei tipologii a supervizarii sunt luaţi în considerare trei sisteme de

referinţă (Cojocaru, 2005, p. 133)

8

1. Dacă privim supervizarea din punctual de vedere al relaţiei supervizorului cu organizaţia,

putem întalni:

1.1. Supervizarea internă, dacă supervizorul este din interiorul organizaţiei

1.2. Supervizare externă, atunci când supervizorul nu face parte din structura organizaţiei, ci

este o persoană din afara acesteia

2. După forma de organizare a supervizarii întîlnim:

2.1. Supervizare individuală

2.2. Supervizare de grup

3. Din perspective de abordare a realitaţii, putem identifica

3.1. Supervizare clasică, centrată pe problemă

3.2. Supervizare apreciativă, centrată pe apreciere

Supervizarea internă – se referă la situaţia în care activitatea de supervizare este realizată

de o persoană specializată din tuctura internă a organizaţiei. Supervizarea internă, este o

practică specific organizaţiilor nonguvernamentale.

Supervizarea externă- se referă la situaţia în care organizaţia apelează la o persoană din

afară pentru procesul de supervizare. În aceste condiţii ea poate fi periodică permanentă

sau temporară. Supervizarea este asigurată

Supervizarea individuală- Supervizarea individuală se realizează prin intermediul unor

şedinţe de supervizare la care participă un singur asistent social şi supervizorul. Ea

reprezintă o oportunitate pentru supervizat de a beneficia de consultanţă individuală

centrată pe nevoile profesionale personale. În general este apreciată de către asistenţii

sociali pentru că aceştia sesizează atenţia specială acordată activităţii lor, le oferă

posibilitatea de a fi iniţiatorii unui proces de învăţare pe anumite arii specifice. Nevoile

de formare şi cele de sprijin pot fi identificate mai uşor la nivelul acetei analize

individuale. Au loc discuţii individuale despre diverse aspecte ale muncii, despre

probleme legate de oferirea serviciilor.  Şedinţele de supervizare individuală au loc

conform unei planificări ce trebuie stabilite de comun acord.  Ele ar trebui să constituie 

analiza lucrului pe caz  (Cojocaru, 2005, p. 137) , cu alte cuvinte, supervizarea de caz.

Aici relaţia dintre supervizor şi supervizat securizează profesionistul. Relaţia menţine

transparenţa intervenţiei, asigură schimburile profesionale generatoare de idei utile, generează

9

ameliorarea continuă a actului intervenţiei, a calitatii serviciului, a calităţii vieţii beneficiarului,

securizează profesionistul supervizat ( Muntean, 2007, p.111). 

Supervizarea de grup- Supervizarea de grup este o formă a supervizării utilizată şi în

asistenţă socială care se bazează pe interacţiunile din cadrul grupului de asistenţi sociali

supervizaţi. Şedinţa de supervizare de grup este o întalnire profesională planificată şi

organizată având ca obiective evaluarea unor situaţii specifice, învăţarea din experienţa

celorlalţi, rezolvarea conflictelor, identificarea celor mai potrivite soluţii la problemele cu

care se confruntă.

      Grupul poate fi  format din persoane care fac parte din acelaşi serviciu social sau persoane cu

aceeaşi profesie, dar funcţionând în cadrul unor organizaţii/instituţii, servicii sociale diferite.

  Supervizarea de grup  este o metodă de lucru în care un supervizor lucreză cu un grup de

profesionişti, într-un cadru de comunicare şi relaţionare care vizează relizarea unui schimb de

experienţă şi informaţii, monitorizarea şi analiza activităţii de asistenţă socială, relaţii de sprijin

şi ajutor între participanţi. Ea se aplică atunci când supervizaţii au suficientă experienţă în cadrul

serviciilor pe care le oferă, când grupul este îndeajuns de consolidat şi când prezenţa

supervizorului e acceptată de membri grupului. Şedinţa de supervizare de grup este o întâlnire la

care participă asistenţii sociali pentru a identifica cele mai potrivite soluţii pentru problemele cu

care se confruntă.

 Procesul de supervizare de grup poate fi aplicat numai în cazul în care există un număr de cel

putin trei persoane în grup (Protcor, 1997, p.218) din care prima este prezentator, a

doua,  observator şi ultima,  consultant. În cadrul supervizării de grup, observatorii notează

individual elementele propuse pentru dezbatere, feedbak-urile primite din partea consultanţilor,

iar aceste documente îi vor fi predate prezentatorului (asistentului social supervizat). Prin

şedintele de supervizare de grup se urmăreşte obţinerea unor clarificări în ceea ce priveşte

intervenţia, metodele de intervenţie, ale asistenţilor sociali, prin participarea membrilor cu

acelasi rang din cadrul echipei, adică a persoanelor care ocupă poziţii echivalente în ierarhia

organizaţională. 

În cadrul supervizării de grup, întâlnim trei roluri ale supervizaţilor

10

Prezentatorul, expune cazul pentru discuţie, alege jumătate dintre participanţi drept

consultanţi pentru cazul prezentat, iar restul participanţilor rămân observatori. Prezentatorul

răspunde la întrebările adresate de consultanţi şi interpretează comentariile realizate de

observatori, totodată, el precizează care dintre observaţii i se par mai utile pentru continuarea

lucrului pe cazul prezentat.

Observatorii sunt persoanele care nu se implică în discuţie, nu pun întrebări şi chiar

spaţial ocupă o pozitie marginală în cadrul grupului. Ei îşi notează observaţiile legate de   caz, de

rolurile asistentului social implicat în rezolvarea cazului, de prezentarea sa, de comentariile

legate de intervenţie şi de rezultate. Ei fac comentarii verbale la finalul întâlnirii de supervizare,

observă expunerea prezentatorului, răspunsurile şi întrebările consultanţilor.

Consultanţii sunt persoanele desemnate de prezentator să interpreteze datele furnizate de

acesta şi rolul lor este de a-l ajuta să atingă scopurile propuse pentru întâlnirea de supervizare.

Interpretările lor legate de diferite arii ale prezentării sunt considerate feedback-uri pentru

prezentator şi pot fi completate prin recomandări adresate acestuia.

Supervitorul  îndeplineşte rolul de facilitator al grupului de supervizare, el ajută la selectarea

celor mai potrivite soluţii şi moderează grupul, astfel încât acesta poate atinge obiectivele

stabilite de la început. El se asigură că toţi participanţii respectă  situaţia profesională prezentată

de supervizat şi o înţeleg ca o relaţie profesională.

Supervizarea centrată pe problemă- Supervizarea centrată pe problemă urmăreşte

indentificarea problemelor cu care se confruntă asistentul social în rezolvarea cazului, diagnoza

problemelor clienţilor, analiza cauzelor şi găsirea soluţiilor pentru eliminarea acestora. Acest

model focalizează în prima fază, atenţia supervizatului pe trecut, pe cauzele care au generat

problema. Discuţiile se centrează întrebări şi răspunsuri privind cauzele, motivele,   care au

generat o anumită problemă care se cere rezolvată.  Adeseori, aceste cauze nu mai pot fi

modificate şi supervizarea are rolul de a sprijini asistentul social în identificarea soluţiilor la

situaţiile prezente. Prin urmare, supervizarea trebuie direcţionată  spre soluţii la respectivele

probleme.

11

Supervizarea apreciativă A fost lansat de Ştefan Cojocaru în 2005 în urma unor studii

practice, este inspirat de principiile anchetei apreciative şi adaptate procesului

supervizării. Caracteristicile acestui model sunt: viziunea pozitivă, centrarea pe punctele

tari şi succesele asumate şi conştientizate de profesionişti.

Supervizarea apreciativă se desfăşoară în patru etape:.

      Etapa cunoaşterii, este etapa descoperirii celor mai mari succese ale supervizatului în relaţia

sa cu clientul, în situaţii similare întâlnite în experienţa sa de asistent social. Se identifică şi se

descriu aspectele pozitive ale lucrului cu beneficiarul său.

            Etapa viziunii este etapa în care supervizorul şi asistentul social construiesc o viziune

comună privind potenţialul supervizatului şi al clientului său. Supervizatul propune obiective cât

mai înalte legate de activitatea sa.

            Etapa programării este etapa stabilirii planurilor specifice necesare pentru ca viziunea să

devină realitate, de orientare a discursului către activităţi posibile şi necesare pentru a atinge

obiectivele stabilite în etapa anterioară.

Etapa acţiunii  este ultima etapă prin care este elaborat planul de acţiune de către

supervizat şi supervizor. Planul reprezintă  operaţionalizarea activităţilor propuse, discutate şi

negociate şi orientează activitatea viitoare a asistentului social.  O schiţă a planului ar putea fi

prezentată sub urmatoarea formă: a) Asistentul social are întâlniri bilunare cu clientul său si îl

încurajează să-si descopere resursele şi succesele; b) Asistentul social este flexibil atunci când

lucrează cu clientul său; c) Asistentul social valorizează experienţa clientului său şi îi comunică

acest lucru când identifică un succes; d) Asistentul social sprijină clientul să-şi înţeleagă situaţia

şi să aprecieze atunci când are un succes; e) Asistentul social ajută clientul să-şi construiască în

mediul său  o viziune legată de ceea ce-şi doreste şi îl sprijină să-şi întocmească planul de

acţiune ( Cojocaru, 2007, p. 220).

  Obiectivele si etapele supervizării

12

Colette Jourdan- Ionescu identifică zece obiectivele ale supervizării.2 P 20 Acestea sunt:

urmărirea deyvoltării legaturii supervizatului cu pesoana sau familia pe care îi ajută, b.

explicarea către supervizat a obiectivelor individualizate pentru fiecare client sau familie,

c.ajutorarea supervizatului să explice aceste obiective şi clienţilor, d.reamintirea principiilor

interventiei, e. reamintirea faptului ca în prim plan se află munca într-o atmosferă ludică, f.

favorizarea legăturii cu mediul, g. verificarea permanent a acordajului profesionistului cu

beneficiarii şi familiile acestora, h. analiza conţinutului a ceea ce munca social trezeşte în

supervizat, i. valorizarea muncii depuse de pupervizat şi încurajarea acestuia să vadă

progresele realizate, j. verificarea permanent a acordajulu supervizatului cu supervizorul.

Colette Jourdan- Ionescu mai descrie si procesul de analiză a supervizătii, ce constp

într-o succesiune de trei etape (JOURDAN-IONESCU, p. 21). Prima etapă constă în

explicarea rolului către beneficiar şi asigurarea lui că faptul că are capacităţiile de a-şi

îndeplini cu succes rolul. Acestă etapă constă în convingerea beneficiarului de filozofia

programului de supervizare în care se implică şi funcţiile specific în raport cu alţi parteneri.

În a doua etapă supervizorul verifică dacă supervizatul îşi îndeplineste cu success funcţiile.

Trebuie oferită securizarea şi încurajarea supervizatului în fata vizibilitaţii scăzute a unor

rezultate ale acţiunii de ajutor pe care acesta ooferă. În ultima etapă, cea de-a treia

supervizarea se realizează mai mult la distanţă , supervizatul câşigând mai multă autonomie

va recurge la sprijinul supervizorului pentru situaţii complexe.

Principiile supervizarii

Pentru înţelegerea necesităţii procesului de supervizare , se poate realize o clasificarea

pornind de la principiile enunţate de O’Donoghue . (Cojocaru, 2005, p. 113)

2 file:///C:/Users/me/Desktop/revista_rom.pdf

13

a) Toţi asistenţi sociali au nevoie de superizare – indiferent de vechime şi experienţăa

profesionlă în cadrul serviciilor sociale sau nivelul de pregătire, asistenţii sociali au nevoie de

supervizare. Acestă nevoie este accentuată de contextul în care îşi desfăşoară activitatea

asistentul social, de dinamin permanent a câmpului în are acţionează şi de răspunsurile necesare

pentru reyolvarea problemelor clienţilor.

b) Supervizarea este o activitate încurajată şi recunoscută de către organizaţie – treuie

recunoscută supervizarea profesională a asistenţilor sociali de organizaţie , fie sub forma

organizării interne , fie sub forma organizării externe. Într-o organizaţie angajaţii au au nevoie

de supevizare, iar aceasta este recomandabil să fie oferită de o persoană specializată , alta decît

mamagerul organizaţiei.

c) Supervizarea înseamnă împărţirea responsabilităţii – supervizaţii obijnuiesc să dea vina

pe supervizo, pentru împărtăşirea responsabilităţii şi eliminarea stresului etunci când aceştia se

confruntă cu o situaţie dificilă. Decizia împărtăşită cu supervizorul, iar rezultatele obţinute

sunt dependente de calitatea procesului de supervizare, din această perspectivă, supervizorul ,

este evaluat şi în funcţie de rezultatele pe care le înregitrează echipa supervizată de el.

d) Supervizarea răstoarnă piramida ierarhiei organizaţionale – piramida organizaţională

poate ajunge să se răastoarne datorită funcţiilor pe care le are supervizorul. Piramida

organizaţională se bazează pe relaţiile pe care le dezvoltă supervizorul cu persoanele supervizate.

Prin răsturnarea piramidei, supervizarea introduce un echilibru în cadrul organizaţiei şi atenuează

relţiile ierarhice.

e) Supervizarea se bazează pe negocierea şi oferă soluţii pentru rezolvarea conflictelor –

conflictele din interiorul organizaţiei apar atunci când există interpretări diferite ale aceleiaşi

situaţii şi când aşteptările persoanelor implicate sunt diferite , chir contradictorii. Astfel, prin

negocieri individual şi de grup ale inerpretărilor diferite date anumitor situaţii , supervizarea

urmăreşte atenuarea conflictelor.

f) Supervizarea este permanentă – unii asiestenţi social consider că supervizarea este

necesară doar atnci când este cerută de supervizat, practica a demonstrate că , în lipssa

supervizării permanente, se produce o diminuare a calităţii serviciilor oferite. Nevoia

asistenţilor sociali de a fi supervizaţi este permanent precum şi nevoia organizaţiei de a evalua

calitatea serviciilor pe care le oferă beneficiarului.

14

g) Supervizarea promovează critica reflexivă, competenţa, împuternicirea şi

responsabilitatea – asistentul social participă active la identificarea celor mai bune soluţii pentru

rezolvarea unor probleme ale clientului. Supervizorul are rolul de a-l ajuta pe asistentul social

să decidă în privinţa viitoarei intervenţii şi de a se asigura că acţiunile acestuia sunt conforme cu

misiunea organizaţiei; împuternicirea asistentului social urmăreşte transferul de reponsailitate

către acesta şi menţinerea rolului său actic în intervenţia socială.

h) Supervizarea este una dintre cele mai importante şi mai puternice relaţii profesionale –

supervizarea este o relaţie profesională stabilită între un asistent social practician şi un altul cu

experienţă mai bogată. Relaţia dintre supervisor şi supervizat este ayată pe încredere şi se

dezvoltă şi capătă consistenţă pe măsură ce ambii au ceva de câştigat de pe urma ei.

i) Supervizorul sprijină asistenţii sociali să le ofere clinţilor servicii de calitate – calitatea

unui serviciu social e dată de modul în care este realizată intervenţia în lucru pe un caz. Un

serviciu de calitate est cel care e orientează, spre client , spre satisfacerea acestora, prin crearea

condiţiilor de reducere a dependenţei persoanei faţă de serviciul social primit.

j) Supervizorul sprijină asistenţii sociali să menţină standardele profesionale ridicate- în

serviciile sociale , standardele de calitate reprezintă un reper pentru intervenţia social destinată

modificării situaţiei clienţilor. Supervizorul, ăn cadrul procesului de supervizare , se asigură că

asistentul social acţionnează conform standardelor stabilite , pentru activitatea sa specifică, iar în

cazul în care nu există standard oficiale, supervizorul are rolul de a stabili, acestea devenind

cerinte obligatorii pentru activitatea asistentului social. Prin raportrea permanentă la standarde îi

oderă asistentului social supervizat garanţia unei practice sociale corecte , eficiente şi correlate

cu expectanţele profesionale.

k) Supervizarea este una dintre cele mai importante activităţi în cadrul serviciilor sociale,

atât pentru organizaţie cât şi pentru beneficiarii seviciilor- contactul zilnic al asistenţilor sociali

cu problemele clienţilor lor prezintă riscuri în ceea ce priveşte integritatea personal, de aceea,

funcţia terapeutică a supervizării creează o relaţie puternică între supervizor şi supervizat.

l) Supervizarea îşi propune să se asigure că asistenţii sociali îşi cunosc rolurile şi

responsabilităţiile- toate sarcinile asistentului social sunt incluse în fişa postului , iar

supervizorul discută periodic şi analizează împreună cu el aceste responsabilităţi şi sarcini.

m) Superizarea urmăreşte sprijunirea asitenşilor sociali pentru atingerea obiectivelor de

performanţă- sprijinirea asistenţilor sociali pentru atingerea obiectivelor de performanţă

15

presupune: stabilirea unor oiective care pot fi atinse de asistentul social în funcţie de resursele

disponibile, monitorizarea permanent de atingere a obiectivelor, ajutor pentru îndeplinirea

sarcinilor, evaluaea şi monitorizarea asistenului social supervizat.

n) Supervizarea aistă la identificarea şi managemntul stresului asistentului social, generat

de rolurile pe care le are de îndeplinit – supervizorul verifică permanent cât de aglomerat este

asistentul social, urmăreşte stabilirea unui număr de optim de cazuriactive, astfel încâtcalitatea

servicilor să nu fie afectată, clasifică împreună cu supervizatul tipurile de cazuri şi modalităţi

doferite de intervenţie, priorităşile şi urgenţele l care trebuie să răspundă asistentul social. Una

dintre metodele de reducere a stresului este organizarea activităţii prin intermedil planificării,

o) Supervizorul se asigură că asistntul social are resurse necesare pentru a-şi desfăşura

activitatea şi administrează efficient resursele – planificarea activităţii asistentului social este

dependent de condiţiile impuse de resursele existente, de condiţiile clientului şi de strategia

organizaţiei. Astfel, rolul supervizorului este de a se asigura că toate resursele sunt planificate ,

iar asistentul social are acces la ele.

p) Supervizarea se bazează pe metoele de educare a adulţilor- supervizorul identifică

nevoile de formare ale supervizaţilor, planifică şi organizează unele programe de instruire

specific programelor în care aceştia îşi desfăşoară activitatea şi face recomandări în ceea ce

priveşte urmarea unor programe de pregătire continuă personalului.

Bibliography

Calauz, A. (2014). Supervizarea în asistenţă socială. Retrieved from http://adrianacalauz.wordpress.com/2014/02/26/supervizarea-in-asistenta-sociala/

Cojocaru, S. (2005). Metode apreciative în asistenţa sociala. Ancheta, supervizarea şi managementul de caz. Iaşi: Polirom.

16

Gugeanu, M. (2009). Supervizarea: Domeniu nou în asistenţa socială din România. Revista de cercetare şi intervenţie socială , p. 152.

JOURDAN-IONESCU, C. (n.d.). Supervizarea – instrument esențial pentru o intervenţie eficace. Retrieved from http://www.supervizare.com/revista/revista_rom.pdf

Lucaciu, B., & Minulescu, M. (n.d.). Condiția supervizării în România. Retrieved from http://www.supervizare.com/revista/revista_rom.pdf

Muntean, A. (2007). Supervizarea. Aspecte practice şi tendinţe actuale. Iaşi: Polirom.

Sălăjeanu, F. (n.d.). Nevoia de supervizare / supervizor. Retrieved from http://www.supervizare.com/revista/revista_rom.pdf

http://ro.scribd.com/doc/75675480/Suport-Curs-Supervizare-in-Asistenta-Sociala

17