CUPRINS :

INTRODUCERE............................................................................................................................3

CAP. 1. ORGANIZAŢIILE INTERNAŢIONALE GUVERNAMENTALE CA FORME ALE COOPERĂRII

INSTITUŢIONALIZATE PERMANENTE...............................................................................................5

1.1 COOPERAREA INTERNAŢIONALĂ – PRINCIPIU FUNDAMENTAL AL RELAŢIILOR DINTRE STATE

......................................................................................................................................................5

CAP. 2. EVOLUŢIA INTEGRĂRII ECONOMICE SI UNIUNEA EUROPEANĂ ÎN VIZIUNEA

TRATATULUI DE LA MAASTRICHT................................................................................................11

2.1. EVOLUŢIA INTEGRĂRII ECONOMICE.....................................................................................11

2.1.1 REALIZAREA PREVEDERILOR TRATATULUI DE LA ROMA CU PRIVIRE LA UNIUNEA

VAMALĂ.................................................................................................................................12

2.1.2 TRATATUL DE LA MAASTRICHT.....................................................................................16

2.1.3 TRATATUL DE LA AMSTERDAM.....................................................................................18

2.1.4 PRIMELE PATRU VALURI ALE EXTINDERII SI IMPLICATIILE ACESTEIA............................18

2.2. PILONII UNIUNII EUROPENE.................................................................................................19

2.2.1. COMUNITĂŢILE EUROPENE CA ORGANIZAŢII SUPRASTATALE PENTRU REALIZAREA

UNITĂŢII EUROPENE – PILONUL COMUNITAR AL UNIUNII EUROPENE.....................................22

2.3. POLITICA EXTERNA SI DE SECURITATE COMUNA- PILON INTERGUVERNAMENTAL AL

UNIUNII EUROPENE.....................................................................................................................26

2.4. JUSTIŢIE ŞI AFACERI INTERNE: DEFINIŢII ŞI EVOLUŢII ÎN SPAŢIUL EUROPEAN.....................31

2.4.1 ACQUIS-UL COMUNITAR ÎN DOMENIUL JUSTIŢIE ŞI AFACERI INTERNE......................33

2.4.2 ACQUIS-UL ÎN DOMENIUL SCHENGEN..........................................................................33

2.4.3 ACQUIS-UL ÎN DOMENIUL POLITICII DE VIZE...............................................................34

2.4.4 ACQUIS-UL DIN DOMENIUL PROTECŢIEI DATELOR....................................................34

2.4.5 ACQUIS-UL ÎN DOMENIUL MIGRAŢIEI..........................................................................35

2.4.6 ACQUIS-UL ÎN DOMENIUL AZILULUI............................................................................36

2.4.7 ACQUIS-UL COMUNITAR ÎN DOMENIUL COOPERĂRII POLIŢIENEŞTI ŞI COMBATERII

CRIMINALITĂŢII ORGANIZATE.................................................................................................36

2.4.8 ACQUIS-UL COMUNITAR ÎN DOMENIUL COOPERĂRII VAMALE..................................37

2.4.9 ACQUIS-UL COMUNITAR ÎN CE PRIVEŞTE LUPTA ÎMPOTRIVA FRAUDEI ŞI CORUPŢIEI.....38

1

2.4.10 ACQUIS-UL COMUNITAR ÎN DOMENIUL COOPERĂRII JUDICIARE ÎN MATERIE

PENALĂ ŞI CIVILĂ

…………………………………………………………………………………...38

2.4.11 IMPLEMENTAREA ACQUIS-ULUI COMUNITAR ÎN ROMÂNIA. DIFICULTĂŢI ŞI PROGRESE

REALIZATE ÎN VEDEREA ADERĂRII..........................................................................................39

CAPITOLUL 3. INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE...................................................................41

3.1 ISTORIA UNIUNII EUROPENE-PE SCURT.................................................................................41

3 .2 PARLAMENTUL EUROPEAN..................................................................................................43

3.3 CONSILIUL UNIUNII EUROPENE............................................................................................44

3.4 COMISIA EUROPEANĂ..........................................................................................................45

3.5 CURTEA DE JUSTITIE A COMUNITATILOR EUROPENE..........................................................46

3.6 CURTEA EUROPEANĂ DE CONTURI......................................................................................46

CAP. 4 - STUDIU DE CAZ...............................................................................................................46

4.1. CAZUL: VOLKSWAGEN AG/COMMISSION, SOLUŢIE DATĂ DE TPI......................................46

4.2. CAZUL: AUDI AG/ OFICIUL DE ARMONIZARE A PIEŢEI INTERNE.......................................46

4.3. CAZUL: BRITISH AIRWAYS PLC. C. COMISIA EUROPEANĂ, DECIZIE A TRIBUNALULUI DE

PRIMĂ INSTANŢĂ).......................................................................................................................46

4.4. CAZUL: PHILIP MORRIS INTERNATIONAL E.A. C. COMISIA EUROPEANĂ.............................46

4.5. CAZUL: ROLEX SA E.A. C. AUSTRIA, RECURS PREALABIL...................................................46

2

INTRODUCERE

Am decis să aleg această temă de licenţă deoarece am realizat cât de important este să

cunoşti practic unde va trebui să ajungem. Va trebui să ajungem la armonizarea legislaţiei

româneşti cu cea a familiei din care facem parte de la 1 ianurie 2007, marea familie europeană.

Pe parcursul facultăţii am abordat numeroase materii care aveau ca bază legislaţia, forma

de organizare cât şi fondarea Uniunii Europene ( Instituţii Europene, Drept comunitar,

Construcţie Eurpeană) , acest lucru trezindu-mi un deosebit interes pentru ceea ce se întâmplă în

această mare comunitate. De asemenea consider că este important sa cunoaştem cum a fost

incepută clădirea Uniunii Europene, care sunt cei care au pus bazele ei, cum a fost iniţial

organizată si cum este acum cât si beneficiile fondării Uniunii. Este foate interesant de asemenea

şi modul de coordonare si de conducere al Uniunii Europene. Datorită faptului că suntem parte

integrantă consider că este de datoria noastă să înţelegem toate aceste lucruri.

În acest context am ales ca tema lucrării de licenţă sa fie „Supranaţional si

Interguvernamental în spaţiul Uniunii Europene”. Consider că este o temă de mare actualitate şi

reprezintă baza pe care se clădeşte intreaga legislaţie europeană. Am ales pentru exemplificarea

lucrării câteva cazuri reprezentative judecate de Curtea Europeana de Justitie, domenii cum ar fi

auto si industria tutunului deoarece sunt foarte controversate in aceasta perioada.

Supranaţionalul este o metodă de adoptare a unor decizii in politica multinaţionalelor

comunităţi. Autoritatea supranaţională are deobicei monopolul puteriilor legislative, iar rolul

guvernelor naţionale devine redus doar la a accepta sau refuza aceste propuneri. Deoarece aceste

decizii sunt adoptate cu majoritatea voturilor este posibil ca un stat membru să fie obligat de

celelalte state membre să implementeze acea decizie. Spre deosebire de statele federale , statele

membre isi menţin autonomia. Suveranitatea, oricât ar fi de utila in practica poate fi cu adevărat

recuperată doar în momentul în care aranjamentele supranaţionale sunt anulate.

Supranaţionalismul este deseori asociat cu un deficit al democraţiei care îl face nepotrivit

pentru deciziile mai delicate. Autoritatea tipică supranaţională are un grad înalt de independenţă

faţă de statele membre, acest lucru putând crea o derivă birocratica, unde instituţiile

supranaţionale incep să işi urmeze propriile idei în condiţiile în care nu au putut fi descrise initial.

3

Metoda opusă supranaţionalismului de luare a deciziilor este interguvernamentalismul,

unde fiecare stat ramane liber de a-şi lua lua propriile decizii. În supranaţionalism , statele

membre ajung la un acord asupra unor decizii, idealuri cât şi metode de a le adopta.

Interguvernamentalismul se referă la metoda luării deciziilor în organizaţiile

internaţionale unde puterea este deţinută de statele membre iar deciziile sunt deseori dar nu

întotdeauna luate în unanimitate. Reprezentanţii guvernamentali au funcţii de consultanţă şi

implementare.

În consecinţă am ales această temă deoarece îmi oferă posibilitatea de a înţelege mai bine

contextul in care se află ţara noastră si mai ales de putea avea o perspectivă asupta posibilului

viitor pe care il va avea România.

4

CAP. 1. ORGANIZAŢIILE INTERNAŢIONALE GUVERNAMENTALE CA FORME ALE COOPERĂRII INSTITUŢIONALIZATE PERMANENTE

1.1 COOPERAREA INTERNAŢIONALĂ – PRINCIPIU FUNDAMENTAL AL RELAŢIILOR DINTRE STATE

Interesul statelor pentru cooperare în spaţiul European, dar şi la nivelul întregii comunităţi

internaţionale, este foarte vechi. De altfel, cooperarea dintre state este astăzi chiar un principiu

fundamental al dreptului internaţional public.

Carta ONU prevede în art. 1 parag. 3, ca un scop al său, considerat unanim şi ca un principiu

fundamental al organizaţiei, realizarea cooperării internaţionale în rezolvarea problemelor

internaţionale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, în promovarea şi încurajarea

respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă,

sex, limbă sau religie. Carta conţine şi alte prevederi referitoare la cooperarea internaţională.

Astfe, ea cere Adunării Generale să iniţieze studii şi să facă recomandări în scopul promovării

cooperării internaţionale în domeniul politic şi de a încuraja dezvoltarea progresivă a dreptului

internaţional şi codificarea lui (art. 13 parag. 1 lit. a). Mai mult, Carta rezervă cooperării

internaţionale un întreg capitol, al IX-lea, în care dispune pe larg în sensul realizării acestui scop.1

De altfel, întreaga filozofie a Cartei ONU şi a organizaţiei pe care a instituit-o este fundamentală

pe o larga cooperare a statelor membre, în diferite domenii, de la problemele securităţii collective

şi până la chestiuni care ţin de protecţia drepturilor omului, ridicarea nivelului de trai, sănătate,

educaţie, protecţia mediului etc.

Întreaga construcţie juridică şi politică privind cooperarea internaţională, deşi este încă

departe de punerea efectivă în aplicare, oferă imaginea a ceea ce ar trebui să fie societatea

internaţională actuală. Marile probleme ale lumii în domeniul securităţii colective, dezvoltării

economice, alimentaţiei, sănătăţii sunt în mare parte nerezolvate astăzi. Este motivul pentru care,

mai ales în cadrul organizaţiilor internaţionale, atât universale, cât şi regionale, acţiunea comună

de a depăşi aceste dificultăţi reprezintă o prioritate cvasiunanim acceptată.

Statele au fost preocupate să coopereze în diferite forme, dar cooperarea instituţionalizată,

mai cu seamă cea de tip permanent, se va consacra destul de târziu în practica lor.

1 Scaunas S.- Uniunea Europeana Constructie, reforma, institutii, drept, Bucuresti, Editura Beck,2008, p.25

5

Primele forme instituţionalizate ale colaborării dintre state au fost cele cu caracter temporar,

de tipul congreselor şi conferinţelor internaţionale, forme care se mneţin şi astăzi, cu efecte

dintre cele mai profitabile. Se pare că primele congrese au fost cele care au dus la încheierea

Păcii Westfalice, prin care s-a pus capăt Războiului de Treizeci de Ani (1618-1648). Tratativele

de pace s-au desfăşurat simultan în două oraşe (Osnabrück şi Münster), sub forma a două

congrese, deşi unii autori consideră că a fost doar un singur congres.

Practica statelor de a coopera prin congrese şi conferinţe internaţionale s-a amplificat în

secolul al XIX-lea, cu efecte directe, mai ales asupra dezvoltării dreptului internaţional public. De

exemplu, Congresul de la Viena din 1814-1815, care a codificat, pentru prima dată, aspecte ale

reprezentării diplomatice şi ale navigaţiei pe fluviile internaţionale2, Congresul de la Paris din

1856, prin care s-a pus capăt războiului Crimeei şi a adus, printer altele, reguli noi în dreptul

fluvial3, Conferinţa internaţională de la Geneva din 1864, care a pus bazele dreptului

internaţional umanitar prin adoptarea primei convenţii umanitare sau Conferinţele de la Haga din

1899 şi 1907, care au pus bazele dreptului conflictelor armate etc.

Paralel, comunitatea internaţională a fost preocupată de constituirea organizaţiilor

internaţionale guvernamentale, ca forme instituţionalizate permanente ale colaborării dintre state.

Deşi întâlnim astfel de preocupări cu multă vreme în urmă, în concepţiile unor filozofi, jurişti

sau oameni politici, primele organizaţii internaţionale guvernamentale au apărut abia în secolul al

XIX-lea, mai întâi sub forma unor comisii regionale (Comisia permanentă pentru Rhin, creată la

Congresul de la Viena din 1815, şi Comisia pentru Dunăre, creată la Congresul de la Paris din

1856) şi apoi ca organizaţii cu vocaţie universală. Primele organizaţii internaţionale

guvernamentale cu vocaţie universală au fost Uniunea Telegrafică Internaţională, creată în anul

1865, şi Uniunea Poştală Universală, creată în anul 1874.

Secolul XX a devenit exploziv în dezvoltarea practicii statelor de a colabora prin intermediul

organizaţiilor internaţionale. Prima organizaţie internaţională guvernamentală cu vocaţie de

universalitate creată după Primul Război Mondial, în anul 1919, a fost Societatea Naţiunilor, cu

scopul fundamental de a menţine pacea şi securitatea internaţională, scop care, din păcate, nu a

fost realizat. În anul 1945, ia fiinţă Organiaţia Naţiunilor Unite, ca succesoare a Societăţii

Naţiunilor, cu acelaşi scop fundamental, dar cu un mecanism mai performan şi cu o arie mult mai

largă de acţiune.

2 Anexa XVII stabilea câteva reguli de clasificare şi de precădere a agenţilor diplomatici, reguli cunoscute în istoria dreptului diplomatic sub denumirea de Regulamentul de la Viena. De asemenea, prima definiţie a noţiunii de fluviu internaţional, consacrat în Actul final al acestui Congres, s-a aplicat fluviilor Elba, Escaut, Meusa şi Rin.3 Cu această ocazie, Dunărea este declarată fluviu internaţional.

6

A doua jumătate a secolului XX înregistrează o afirmare tot mai mare a rolului şi locului

organizaţiilor internaţionale guvernamentale pe scena relaţiilor internaţionale, concretizată astăzi

într-un număr care întrece cu mult numărul statelor.

Personalitatea juridică internaţională de care se bucură majoritatea organizaţiilor

internaţionale guvernamentale face din acestea veritabili parteneri ai raporturilor juridice

internaţionale. Complexitatea lor şi contribuţia însemnată la rezolvarea marilor probleme ale

umanităţii, precum şi la dezvoltarea dreptului internaţional public au condus firesc la apariţia unei

noi ramuri de drept internaţional public – dreptul organizaţiilor internaţionale – care reprezintă o

ramură nouă a dreptului internaţional public, în plină afirmare, alcătuită din totalitatea normelor

juridice internaţionale care reglementează relaţiile dintre state şi alte entităţi cu personalitate

internaţională, cu privire la constituirea, organizarea şi funcţionarea organizaţiilor internaţionale

guvernamentale.

Izvoarele dreptului organizaţiilor internaţionale sunt reprezentate de tratatele internaţionale

şi, într-o oarecare măsură, având în vedere „tinereţea” acestei ramuri, de cutumele internaţionale,

precum şi de unele izvoare subsidiare specifice dreptului internaţional, respectiv: tratatele

multilaterale care reglementează aspecte generale ale organizaţiilor internaţionale

guvernamentale, precum Convenţia generală asupra privilegiilor şi imunităţilor ONU, din anul

1946, sau Convenţia asupra dreptului tratatelor încheiate între state şi organizaţii internaţionale

sau între organizaţii internaţionale, adoptată la Viena, în anul 1986; tratatele multilaterale prin

care se creează organizaţii internaţionale guvernamentale şi care constituie statutele lor, precum

Carta ONU, Statutul Consiliului Europei, Carta Organizaţiei Statelor Americane, Tratatul

Organizaţiei Atlanticului de Nord etc.; tratatele multilaterale încheiate între organizaţiile

internaţionale şi statele membre cu privire la statutul juridic al organizaţiei internaţionale, cum ar

fi, de exemplu, tratatele care stabilesc privilegiile şi imunităţile organizaţiilor şi ale

funcţionarilor lor; tratatele bilaterale încheiate între organizaţiile internaţionale şi statele membre,

cu privire la diferitele aspecte particulare ale relaţiilor dintre ele, de exemplu, acordurile de

sediu; regulamente interne (de procedură) ale organizaţiilor internaţionale; rezoluţiile

organizaţiilor internaţionale, dar numai acelea care au caracter juridic, reglementând aspecte ale

vieţii interne a organizaţiilor, precum rezoluţiile Adunării Generale a ONU prin care se alege

Secretarul General, prin care se primesc noi membri sau se aplică sancţiuni acestora, prin care se

aprobă bugetul etc.; cutumele internaţionale, ca practici generale, constante şi repetate, acceptate

ca drept de organizaţii şi statele membre.

7

Izvoarele dreptului organizaţiilor internaţionale pot fi grupate în două mari categorii, în

funcţie de destinaţia şi poziţia lor ca forţă juridică: izvoare originare, care alcătuiesc dreptul

originar al organizaţiilor internaţionale, respectiv tratatele constitutive ale acestora, dar şi

tratatele generale, cum ar fi Convenţia de la Viena din anul 1986 asupra dreptului tratatelor

încheiate între state şi organizaţii internaţionale sau între organizaţii internaţionale; izvoare

derivate, care constituie dreptul derivat al organizaţiilor internaţionale, alcătuite din actele

normative care emană de la organele acestora (regulamente, rezoluţii etc.), ce trebuie să fie

adoptate în strictă concordanţă cu izvoarele originare, ceea ce înseamnă că dreptul derivat este

subordonat dreptului originar.

Organizaţiile internaţionale guvernamentale sunt forme organizatorice ale colaborării

internaţionale între state şi alte entităţi, în diferite domenii de activitate, având un cadru juridico-

organizatoric (instituţional) permanent, creat printr-un statut elaborat de comun acord, în care se

prevăd obiectul şi scopurile organizaţiei, organele şi funcţiile lor4. Potrivit Convenţiei

internaţionale asupra reprezentării statelor în relaţiile lor cu organizaţiile cu caracter universal,

din anul 1975, organizaţia internaţională guvernamentală este o „asociaţie de state constituită

printr-un tratat, dotată cu o constituţie şi organe comune şi având personalitate juridică distinctă

de cea a statelor membre” (art. 1 lit. a).

Numai organizaţiile internaţionale constituite de state au caracter guvernamental şi numai în

legătură cu acestea se pune problema calităţii de subiect de drept internaţional, cu menţiunea că

nu toate organizaţiile interguvernamentale au personalitate juridică internaţională, ci numai

acelea cărora statele membre le-au conferit prin tratatul de constituire o asemenea calitate,

limitată la obiectul şi scopurile stabilite prin acel tratat. Precizarea este importantă pentru că

există numeroase organizaţii internaţionale neguvernamentale, alcătuite din organizaţii naţionale

particulare din diferite ţări sau chiar din persoane fizice care activează pe cont propriu, în scopuri

umanitare sau în alte scopuri de interes general, precum, de exemplu, Comitetul Internaţional al

Crucii Roşii, Federaţia Sindicală Mondială, Forumul Economic Mondial etc. Mai mult,

organizaţiile internaţionale neguvernamentale nu sunt subiecte de drept internaţional, ci numai

subiecte ale dreptului intern al statelor unde îşi au sediu.

Prin urmare, pentru ca o entitate să aibă calitatea de organizaţie internaţională

guvernamentală, ar trebui să aibă următoarele caracteristici: să fie o asociaţie de state, liber

constituită printr-un tratat internaţional multilateral; să aibă un cadru politico-organizatoric

(instituţional) permanent, alcătuit din organe de decizie şi de execuţie care să pună în aplicare

4 Dicţionar de drept internaţional public, Bucureşti ,Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982.

8

obiectivele stabilite prin actul de constituire; să aibă caracter permanent, ca formă de cooperare

instituţionalizată a membrilor săi; tratatul de constituire, organizare ţi funcţionare să fie legal din

punct de vedere al dreptului internaţional public; să aibă personalitate juridică internaţională

distinctă de cea a membrilor săi, recunoscută prin tratatul de constituire, în raport cu obiectivele,

scopurile şi funcţiile încredinţate.

Îndeplinind aceste condiţii organizaţia internaţională se va bucura de plenitudinea drepturilor

recunoscute subiectelor de drept internaţional şi va avea obligaţiile corespunzătoare acestui statut

juridic.

Date fiind complexitatea relaţiilor internaţionale şi implicarea tot mai accentuată a

organizaţiilor internaţionale guvernamentale în cooperarea statelor în diferite domenii, precum şi

aria intereselor în raport cu obiectivele şi scopurile pe care şi le propun, întâlnim astăzi diferite

tipuri de organizaţii internaţionale.5

Încercând o clasificare a lor potrivit unor criterii mai semnificative, întâlnim următoarele

tipuri de organizaţii internaţionale guvernamentale: în funcţie de obiectul şi scopurile stabilite

prin actul de constituire – organizaţii internaţionale politice; de exemplu, Consiliul Europei,

Organizaţia Unităţii Africane, Liga Statelor Arabe; organizaţii internaţionale economice; de

exemplu, Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică sau Comunităţile Economice

Europene; organizaţii internaţionale comerciale; de exemplu, Organizaţia Mondială a

Comerţului; organizaţii internaţionale militare; de exemplu, Organizaţia Transatlanticului de

Nord (NATO) sau Uniunea Europei Occidentale (UEO); organizaţii internaţionale cultural-

ştiinţifice; de exemplu, UNESCO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi

Cultură) -, în funcţie de aria de cuprindere a membrilor lor – organizaţii internaţionale cu

vocaţie de universalitate, precum Societatea Naţiunilor, ONU şi organizaţiile sale specializate,

precum Organizaţia Internaţională a Muncii, Organizaţia Mondială a Sănătăţii etc.; organizaţii

internaţionale regionale (locale), precum Uniunea Europeană, Consiliul Europei, Organizaţia

pentru Securitate şi Cooperare în Europa, Organizaţia Statelor Americane, Uniunea Africană,

Liga Statelor Arabe etc. –, în funcţie de aria competenţei lor – organizaţii internaţionale cu

competenţă generală, precum ONU; organizaţii internaţionale cu competenţă specializată,

precum organizaţiile specializate ale ONU, NATO etc. -, în funcţie de posibilitatea altor state de

a fi membre ale lor – organizaţii internaţionale deschise, de exemplu, ONU şi organizaţiile ei

specializate; organizaţii internaţionale închise, precum organizaţiile politico-militare -, în

funcţie de plenitudinea suveranităţii statelor membre – organizaţii de cooperare clasică, bazate

5 Scaunas S. – Uniunea Europeana Constructie, reforma, institutii, drept , op. Cit.

9

pe metoda de cooperare interguvernamentală, în cadrul cărora statele îşi păstrează plenitutdinea

suveranităţii; organizaţii de integrare suprastatale, bazate pe metoda supranaţională, care sunt

dotate cu instituţii cărora statele membre le cedează unele competenţe ale suveranităţii lor, în

scopul integrării economice şi chiar politice, precum Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi

Oţelului (şi-a încetat existenţa în anul 2002), Comunitatea Economică Europeană (devenită din

anul 1993 Comunitatea Europeană), Comunitatea Europeană a Energiei Atomice şi, evident,

într-o oarecare măsură, ceea ce reprezintă astăzi Uniunea Europeană.

Specific Uniunii Europene, metoda comunitară desemnează un mod de funcţionare

instituţional propriu comunităţilor europene – primul pilon al Uniunii Europene, care, cu

respectarea principiului subsidiarităţii şi celui al proporţionalităţii, într-o logică specifică

integrării de tip comunitar, este caracterizat în prezent de următoarele elemente principale:

monopolul Comisiei Europene asupra dreptului de iniţiativă, votul cu majoritate calificată în

Consiliul Uniunii Europene, rolul activ al Parlamentului European în procesul decizional,

asigurarea uniformităţii interpretării dreptului comunitar de către Curtea de Justiţie a Uniunii

Europene.

Opusă acestei metode, metoda de cooperare interguvernamentală, specifică organizaţiilor de

cooperare de tip clasic, dar şi pilonilor II şi III ai Uniunii Europene, se deosebeşte prin: partajarea

dreptului de iniţiativă al Comisiei Europene cu statele membre, adoptarea deciziilor cu

unanimitate în Consiliul Uniunii Europene, rolul consultativ al Parlamentului European, rolul

limitat al Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Este deja evident că acest criteriu de clasificare prezintă cea mai mare relevanţă pentru

studiul care urmează în această lucrare, deoarece preocupările potbelice de construcţie europeană

au demarat, în deceniul cinci al secolului XX, în cadrul unor organizaţii de cooperare clasică,

unele dintre ele datorate iniţiativei americane, organizaţii fundamentate pe plenitudinea

suveranităţii statelor membre, şi a continuat prin organizaţii de integrare de tip comunitar

începând cu deceniul şase.

De aceea, prezentarea celor mai relevante organizaţii de cooperare clasică pentru construcţia

europeană postbelică, privite ca veritabile premise ale construcţiei Europei unite, întregesc studiul

construcţiei realizate în cadrul organizaţiilor constituite pe metoda supranaţională. Este vorba

despre organizaţii europene create fie în domeniul militar, având în vedere imperativele de

securitate imediate după cel de-al Doilea Război Mondial, fie în domeniul economic, pentru

refacerea Europei distruse de acest război, fie de organizaţii politice care au urmărit de la început

10

realizarea unei mai mari unităţi a popoarelor europene, precum şi promovarea principiilor

democratice ale statului de drept.

CAP. 2. EVOLUŢIA INTEGRĂRII ECONOMICE SI UNIUNEA EUROPEANĂ ÎN VIZIUNEA

TRATATULUI DE LA MAASTRICHT

2.1. EVOLUŢIA INTEGRĂRII ECONOMICE

Majoritatea analiştilor sunt de acord că la baza Comunităţii Europene a stat Declaraţia Schuman

din 9 mai 1950. Ministrul francez de Externe, Robert Schuman succesorul lui Georges Bidault, îi

preia ideea, îi continuă munca şi inspirat de Jean Monnet, comisar al planului francez de

modernizare, propune “plasarea producţiei franceze şi germane de cărbune şi oţel sub

responsabilitatea Înaltei Autorităţi6” organizaţie deschisă participării şi altor ţări europene.

Merită evocat în acest context faptul că apropierea franco-germană a fost posibilă datorită

viziunilor politice consensuale ale celor doi mari oameni politici ai epocii Charles de Gaulle şi

Konrad Adenauer.

Planul Schuman7 a prins viaţă la 18 aprilie 1951 la Paris, când cele şase ţări fondatoare, Belgia,

RFG, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda, au semnat Tratatul Comunităţii Europene a

Cărbunelui şi Oţelului (Tratatul CECO), intrat în vigoare la 23 iulie 1952. Această dată

marchează activitatea primei organizaţii europene de inspiraţie federală.

Comunitatea economică europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice

(EURATOM)

În anul 1955, miniştrii Afacerilor Externe ai celor 6 membri fondatori CECO, întruniţi la

Messina (Italia) şi apoi în 1956 la Veneţia, reiau eforturile pentru realizarea Pieţei Comune,

adoptând declaraţii de principiu. Germania considera participarea la unificarea europeană ca o

integrare în comunitatea naţiunilor europene. Franţa dorea să-şi deschidă o piaţă de desfacere mai

mare pentru produsele sale agricole, Belgia urmărea să-şi plaseze pe piaţă produsele industriale,

6 “Înalta Autoritate” avea sarcina de a desfiinţa barierele vamale la cele două produse de bază pentru reconstrucţia economică, misiune îndeplinită în anul 1954. Aceasta funcţiona independent de guvernele ţătilor membre. Într-o altă opinie s-a susţinut că Planul Schuman însemna plasarea producţiei de război sub controlul unei organizaţii independentă de guvernele ţărilor membre.7 W. Manchester “Armele lui Krupp” edit. Politică Bucureşti 1973 “guvernul francez avea în momentul acela tot interesul să se opună descentralizării. Cărbunele cocsificabil din Ruhr, continua să fie cel mai bun din Europa; oţelăriile Krupp erau piaţă naturală pentru cele mai bogate zăcăminte de fier ale continetului – cele din Lorena Franceză. R. Schuman făcuse o propunere revoluţionară. Hitler nu permisese exportul cărbunelui. Potrivit Planului Schuman, Germania avea să vândă cărbune tuturor cumpărătorilor. În schimb industria ei grea va fi descătuşată. Planul va fi pus în aplicare de o altă autoritate şi de o adunare care nu va fi răspunzătoare faţă de nici un guvern”.p.829

11

Italia spera credite pentru regiunile defavorizate, Olanda urmărea dezvoltarea transporturilor de

mărfuri, Luxemburgul intenţiona o garantare a intereselor sale politice, economice şi sociale.

Conferinţa de la Messina încredinţează propunerea unui Comitet Interguvernamental care să

studieze posibilităţile realizării integrării progresive “a celor şase”.

Acest Comitet s-a numit Comitetul Spaak, (după numele ministrului de externe belgian) care

propunea două mari organizaţii după modelul CECO, una cu vocaţie economică generală, iar

cealaltă cu vocaţie specială în domeniul energiei atomice.

La Conferinţa de la Veneţia din 1956 s-au redactat proiectele celor două tratate care au fost

semnate la Roma la 25 martie de către Belgia, Franţa, RFG, Italia, Luxemburg şi Olanda :

- Tratatul cu privire la crearea Comunităţii Economice Europene8 (CEE) şi

- Tratatul cu privire la crearea Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM).

Cele două tratate CEE şi EURATOM aveau instituţii similare cu CECO, dar organele

executive aveau caracterul supranaţional al Înaltei Autorităţi mai puţin pronunţat. Puterea de

decizie era transferată de la un organ supranaţional – Comisia sau Înalta Autoritate, către un

organ Interguvernamental respectiv Consiliul de Miniştri.

Prin cele trei tratate CECO, CEE şi EURATOM s-au fixat obiectivele şi competenţele necesare

relansării economiei occidentale prin instituirea Pieţei Comune ca ansamblu de activităţi ale

ţărilor membre.

2.1.1 REALIZAREA PREVEDERILOR TRATATULUI DE LA ROMA CU PRIVIRE LA UNIUNEA VAMALĂ

Tratatul de la Roma a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Primele măsuri de realizare au

fost luate abia la 1 ianuarie 1959. Iniţial, perioada de realizare a Uniunii Vamale a fost prevăzută

între 12 şi 15 ani, dar a fost redusă la 10 ani cu începere din ianuarie 1959. Uniunea Vamală a

început să funcţioneze la 1 iulie 1968, mai devreme cu un an şi jumătate decât termenul prevăzut

în Tratat.

În ianuarie 1959 s-a aplicat un calendar de reduceri succesive a taxelor vamale de import

la produsele industriale şi la o parte din produsele agricole.

În anul 1960 erau desfiinţate integral: taxele vamale de import în relaţiile comerciale reciproce

dintre ţările membre; taxele vamale de export; majoritatea restricţiilor cantitative, precum şi alte

8 N. Sută în “Cursul de comerţ internaţional şi politici comerciale” edit. Ceres, Bucureşti 1992 pag. 140 precizează “Piaţa Comună vest europeană este alcătuită din următoarele trei comunităţi care au la bază tratate distincte şi ale căror organe executive au fuzionat începând din 1967: CECO creată prin Tratatul de la Paris din 1951, CEE creată prin Tratatul de la Roma din 1957, din EURATOM creată prin Tratatul de la Roma.

12

bariere netarifare; au fost adoptate de către ţările membre aşa-numitele contingente tarifare

comunitare9.

În acelaşi timp au fost efectuate 3 ajustări ale tarifelor vamale naţionale la nivelul tarifului vamal

comun faţă de terţi. Se poate aprecia că la 1 iunie 1968 s-a realizat primul obiectiv înscris în

Tratatul de la Roma cu privire la înfăptuirea Uniunii Vamale. Totuşi, au rămas şi unele prevederi

nerealizate, cum ar fi comerţul cu produsele agricole atât în interiorul comunităţii cât şi în

exteriorul ei. Deşi a trecut perioada de tranziţie de 10 ani prevăzută în tratat mărfurile, în special

cele agricole, nu circulau liber între membrii comunitari. Pentru o realizare deplină a acestei

prevederi trebuia:

- înlăturate toate obstacolele netarifare

- armonizate legislaţiile vamale, fiscale şi administrative

- elaborate reguli comune privind concurenţa în cadrul comunităţii

Deşi în Tratatul de la Roma erau prevăzute cinci obiective fundamentale cu privire la politica

agricolă, capitolul agricultura a fost şi a rămas unul dintre cele mai sensibile capitole de negociat.

În ianuarie 1962 s-a adoptat Acordul de la Bruxelles care schiţează viitoarea politică agricolă

supusă unor reglementări comunitare cu privire la producţie, preţuri, import şi export.

Principiile fundamentale care stau la baza politicii agricole comunitare sunt:

- liberalizarea treptată a circulaţiei produselor agricole între ţările membre şi comercializarea lor

la preţuri unice comunitare

- preferinţa din partea ţărilor membre pentru produsele agricole ale comunităţii, pentru ţările care

ar prefera să cumpere produse agricole din afara CEE la preţuri mai scăzute decât cele practicate

în interior, pentru diferenţa de preţ se instituie taxele de prelevare

- compensarea pierderilor ce ar rezulta din exportul produselor agricole disponibile al ţărilor

membre în afara comunităţii, în cazul în care aceste exporturi se fac la preţuri mai mici decât cele

comunitare. Pentru compensarea pierderilor se instituiau taxele de restituire (subvenţii directe de

export)

- protejarea agriculturii ţărilor membre de concurenţa extracomunitară printr-un sistem foarte

complex de măsuri de politici comerciale tarifare şi netarifare

- finanţarea pe plan comunitar a măsurilor de politică agricolă prin intermediul unui organism

comunitar specializat – Fondul European de Orientare şi Garanţie Agricolă (FEOGA).

9 N. Sută op. cit. pag. 142 “au fost stabilite cantităţile de mărfuri exprimate fie fizic, fie valoric pe care ţările membre ale CEE le puteau importa din afara comunităţii cu scutire de plată a taxelor vamale de import.

13

Mecanismul politicii agricole comunitare a fost conceput în aşa fel încât să încurajeze

comerţul intracomunitar cu produse agricole şi să limiteze sau să împiedice importurile

extracomunitare, cu excepţia acelor produse agricole deficitare. Principalele pârghii ale

mecanismului politicii agricole comunitare sunt: sistemul preţurilor indicative sau orientative;

sistemul preţurilor de intervenţie; sistemul de protecţie la frontieră, care include preţul limită-prag

la importul de produse agricole din afară, taxele vamale şi taxele de prelevare, bariere netarifare

din domeniul restricţiilor cantitative; sistemul taxelor de restituire (sau al restricţiilor de export).

Mecanismul de funcţionare al politicii comunitare a fost pus treptat în funcţiune în perioada 1962

– 1969.

La 24 martie 1999 a avut loc Summit-ul de la Berlin unde şefii de stat şi de guvern ai Uniunii

Europene au încheiat un Acord cu privire la reforma finanţării agriculturii pe perioada 2000 –

2006. Reforma a avut 3 obiective: limitarea ajutoarelor structurale pentru zonele defavorizate;

repartizarea mai echilibrată a contribuţiilor la bugetul comunitar; reforma politicii agricole

comune. Astfel, s-a prevăzut limitarea bugetului agricol la 307 miliarde euro pe perioada 2000 –

2006, conveniindu-se asupra reducerii preţurilor minime garantate la carnea de vită în viu cu 20

% şi la cereale şi produse lactate cu 15%.

În prezent se manifestă divergenţe între ţările membre cu privire la finanţarea acestei

politici. Finanţarea vizează comerţul intracomunitar cu produse agricole, politica de restructurare,

modernizarea şi eficientizarea agriculturii ţărilor membre, pentru a ridica competitivitatea

acestor produse faţă de concurenţa extracomunitară.

Prevederile Tratatului de la Roma care vizează crearea Uniunii Economice şi Monetară.

În Tratat s-a stipulat că Uniunea Economică şi Monetară înseamnă unificarea politicilor

economice generale şi sociale ale ţărilor membre. Aceste prevederi au caracter mai general şi

marchează realizarea celei de a doua etape în construcţia Comunităţii Economice Europene.

Principalele prevederi sunt :

- înlăturarea tuturor restricţiilor cu privire la circulaţia forţei de muncă în cadrul Comunităţii

- înlăturarea tuturor restricţiilor cu privire la circulaţia capitalurilor şi serviciilor în cadrul

Comunităţii

- instituirea unei politici agricole comunitare, a unei politici energetice comunitare, a unei politici

comune în domeniul transporturilor, investiţiilor, monetar şi măsuri comune pentru remedierea

deficitelor din balanţele de plăţi.

14

Totuşi, iniţial, în Tratatul de la Roma nu s-au prevăzut măsuri pe linia realizării Uniunii

Economice şi Monetare (unificare bugetară, a rezervelor bugetare etc.), acestea revenind

instituţiilor comunitare în funcţie de evoluţia evenimentelor interne şi internaţionale10.

Prevederile Tratatului de la Roma în legătură cu politica comercială a CEE faţă de terţi

Relaţiile comerciale ale CEE cu ţările terţe aveau la bază adoptarea şi punerea în aplicare a unui

tarif vamal comun, aşa cum era prevăzut în tratat.

În anul 1961, organele comunitare ale CEE au adoptat hotărârea ca în Acordurile Comerciale cu

terţii, statele membre CEE să ceară introducerea “clauzei comunitare”11.

În anul 1962, organele comunitare au clasificat relaţiile comerciale ale CEE cu ţările terţe în trei

grupe :

- relaţii comerciale cu ţările capitaliste dezvoltate

- relaţii comerciale cu ţările în curs de dezvoltare

- relaţii comerciale cu alte ţări terţe, inclusiv ţări socialiste faţă de care s-a aplicat un tratament

discriminatoriu.

În anul 1964, organele comunitare au elaborat un program concret cu privire la aplicarea politicii

comerciale comunitare faţă de terţi care cuprindeau următoarele măsuri :

- întocmirea de liste comune de liberalizări cantitative la importul provenind din ţările terţe

- elaborarea şi aplicarea unor reguli comune privind relaţiile comerciale cu ţările socialiste

- elaborarea şi aplicarea în practică a unor reguli comune privind contingentările şi alte măsuri de

politică comercială din domeniul netarifar

- transformarea treptată a acordurilor comerciale bilaterale încheiate cu ţările terţe în acorduri

comunitare

Cu privire la politica comercială faţă de ţările socialiste programul a prevăzut împărţirea

importurilor în trei grupe de produse:

- produse supuse unui sistem de contingente restrictive;

- produse liberalizate la importul din ţările socialiste;

- produse supuse unor reguli comune la import.

Unele măsuri de politică comercială prevăzute au fost puse în aplicare cu întârziere aşa cum ar fi

transformarea Acordurilor comerciale bilaterale în Acorduri comunitare, în 1973, pentru ţările

nesocialiste, iar, în 1975, cu ţările socialiste.

10 N. Sută op. cit. pag. 14211 N. Sută op. cit. pag. 145 defineşte clauza comunităţii – clauză prin care partenerul să recunoască limitele impuse de Tratatul de la Roma în ceea ce priveşte măsurile de politică comercială care vizau schimburile comerciale intracomunitare.

15

În 1969 a fost pus în aplicare tariful vamal comun faţă de terţi. În 1971 s-a adoptat de către

organele comunitare Schema de preferinţă vamală nereciprocă şi nediscriminatorie în favoarea

ţărilor în curs de dezvoltare, schemă ce se revizuieşte anual atât pentru produse cât şi pentru

beneficiar. Trebuie precizat că aderarea Angliei, Danemarcei şi Irlandei în această perioadă nu a

afectat politica comercială comunitară faţă de terţi.

O altă măsură de politică comercială, care a stat în atenţia organelor comunitare, viza stimularea

exporturilor şi se referea la armonizarea reglementărilor din ţările membre privind acordarea

creditelor de export, asigurarea şi garantarea acestora precum şi garantarea investiţiilor de capital

în ţările terţe, reglementări care au intrat în vigoare în anul 1973.

2.1.2 TRATATUL DE LA MAASTRICHT

Piaţa Unică Internă, fundamentată prin Actul Unic European a însemnat şi începutul

Uniunii Economice şi Monetare (UME) în spaţiul european. În anul 1988 a fost propusă

“Strategia Dolors”, după numele preşedintelui Comisiei Europene din acea perioadă, prin care s-a

analizat planul global etapizat şi măsurile concrete care să conducă la Uniunea Economică şi

Monetară.

Jacques Dolors declara în anul 1989 următoarele: “nu au loc în istorie decât cei care văd departe.”

În acelaşi an la Strasbourg, Consiliul European a stabilit un nou tratat asupra Uniunii Economice

şi Monetare.

În decembrie 1990 şefii de stat şi de guvern comunitari au convocat la Roma două

Conferinţe Interguvernamentale: prima pentru elaborarea măsurilor necesare creării Uniunii

Economice şi Monetare, a doua, pentru examinarea problemelor ridicate de realizarea Uniunii

Politice.

La întrunirea Consiliului European de la Maastricht (Olanda) din decembrie 1991, s-a căzut de

acord asupra Tratatului privind Uniunea Europeană. Rezultatele celor două Conferinţe

Interguvernamentale sunt consfinţite în Tratatul asupra UE semnat la Maastricht în şapte

februarie 1992 de către statele membre ale Comunităţii Europene. Acest tratat a avut de

întâmpinat multe obstacole până să fie ratificat şi să intre în vigoare la 1 noiembrie 1993. Astfel,

Danemarca a respins Tratatul asupra UE printr-un referendum organizat în iunie 1992, ca apoi să-

l ratifice, după unele derogări, în 1993. Opinia publică franceză a fost foarte divizată în privinţa

ratificării Tratatului asupra UE, obţinând o slabă majoritate la referendum-ul din septembrie

1992. Marea Britanie a întârziat ratificarea până în august 1993, din cauza Partidului

Conservator.

16

Curtea Constituţională Federală a Germaniei a atras atenţia, cu această ocazie, asupra aspectelor

care reduc sfera de manevră a politicienilor germani în materie de integrare.

Sursa de neîncredere a opiniei publice cu privire la Tratatul asupra UE a fost faptul că

tranziţia la UE s-a derulat cu uşile închise, fără să fie informaţi cetăţenii asupra necesităţii şi

perspectivelor integrării.

Criticile aduse au demonstrat că unificarea europeană nu se poate face prin dictat şi hegemonie,

ci prin voinţă, convingere şi transparenţă din partea popoarelor reunite.

Acest Tratat rămâne cel mai important de la semnarea în 1957 a Tratatului de la Roma, deoarece

modifică cele trei Tratate anterioare fondatoare: CEE, CECO şi EURATOM pe care le

desemnează prin termenul de “Comunităţile Europene”. Comunitatea Economică Europeană

(CEE) devine Comunitatea Europeană (CE) ca o expresie a extinderii integrării dincolo de sfera

economicului. Suprimarea termenului economic din numele tratatului asupra Comunităţii

Economice Europene a fost interpretată lejer ca un simbol al trecerii de la o Comunitate

Economică la o Uniune Politică. Se precizează că noile denumiri nu modifică existenţa lor

independentă. Prin intrarea în vigoare a Tratatului asupra UE au mai fost schimbate şi alte

denumiri: Consiliul Comunităţii Europene se va numi Consiliul Uniunii Europene, Comisia

Comunităţilor Europene se va numi Comisia Europeană, iar Curtea de Conturi devine Curtea de

Conturi Europeană.

În baza deciziei din 8 noiembrie 1993 a Consiliului European, declaraţiile politice se fac în

numele Uniunii Europene.

Obiectivul fundamental al UE conform art. 2 este “dezvoltarea armonioasă şi echilibrată a

activităţilor economice, o creştere durabilă şi neiflaţionistă a activităţilor economice, respectând

mediul înconjurător, un înalt grad de convergenţă a performanţelor economice, un nivel de muncă

şi de protecţie socială ridicat, creşterea nivelului şi calităţii vieţii, coeziunea economică şi socială

şi solidaritatea între statele membre prin înfiinţarea unei Pieţe Comune şi a unei Uniuni

Economice şi Monetare”12.

Tratatul asupra UE, cunoscut şi sub numele de Tratatul de la Maastricht, are la bază trei

piloni:

- Primul pilon al UE este constituit din cele trei comunităţi CE, CECO şi EURATOM la care s-a

mai adăugat Uniunea Economică şi Monetară;

- Al doilea pilon al UE este Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC);

- Al treilea pilon al UE este Cooperarea din domeniile Justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI)

12 G. Marin “De la Roma la Amsteradm, via Maastricht” edit. Indepenţa Economică, Brăila 1999

17

2.1.3 TRATATUL DE LA AMSTERDAM

Tratatul de la Amsterdam a fost adoptat de cãtre statele membre ale UE la 2 octombrie

1997, intrând în vigoare la 1 mai 1999.13

Tratatul de la Amsterdam îl modificã si îl completeazã pe cel de la Maastricht, în special în

anumite puncte:

- locul cuvenit muncii si drepturilor cetãtenilor;

- eliminarea ultimelor obstacole din calea liberei circulatii a bunurilor si serviciilor, fiecare stat

membru fiind nevoit sã colaboreze mai strâns în cadrul Europolului;

- posibilitatea acordatã UE de a-si face mai bine auzitã vocea în cadrul instantelor internationale;

- crearea unor institutii sau proceduri capabile sã asigure buna functionare a unei Uniunii

extinse.- vezi anexa nr. 1

2.1.4 PRIMELE PATRU VALURI ALE EXTINDERII SI IMPLICATIILE ACESTEIA

În 1957, la Roma, prin semnarea Tratatului de catre 6 tari – Belgia, Franta,Germania,

Italia, Luxemburg si Olanda – se puneau bazele Comunitatii Economice Europene, transformata

prin Tratatul de la Maastricht din 1992 în Uniunea Europeana.

Pâna în prezent, largirea UE a înregistrat 5 etape, valuri ale largirii astfel:

1973 – Danemarca, Irlanda si Regatul Unit (Anglia)

1981 – Grecia

1986 – Portugalia si Spania

1995 – Austria, Finlanda si Suedia

2004 – Cipru, Republica Ceha, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Ungaria,

Slovenia si Slovacia.

Ultimul val, al cincilea, al extinderii spre Est se deosebeste fundamental de precedentele

valuri atât prin dimensiunea fenomenului (numarul cel mai mare de tari: 10, extinderea suprafetei

cu 34% si marirea populatiei cu circa 105 milioane, diversitatea tarilor participante – grade

diferite ale dezvoltarii sociale, istorie si cultura diferite), cât si prin impactul atât asupra UE, cât si

asupra noilor tari membre si ratiunile 1, motivatiile diferite care au stat la baza deciziilor de

largire a UE.

Raţiunea lărgirii cu primul val – Anglia, Irlanda şi Danemarca se pare că a fost în primul

rând de ordin economic, avându-se în vedere potenţialul economic al noilor membri şi

diminuarea concurenţei dintre aceste ţări şi „cei 6”. Al treilea val reprezentat de Portugalia şi 13 www.europeana.ro

18

Spania – sudul continentului – a avut mai degrabă raţiuni politice legate de consideraţii

geopolitice – întărirea flancului sudic al NATO – şi de atenuare a disensiunilor dintre Spania şi

Anglia, ţările nou intrate având un potential

economic mai redus decât ceilalti membri UE. Antepenultimul val – Austria, Suedia şi Finlanda –

a avut la baza tot raţiuni economice, respectiv întărirea din punct de vedere economic a UE faţă

de ceilalţi poli de putere mondială – SUA şi Japonia.14

Impactul lărgirilor anterioare asupra membrilor incluşi cât şi asupra UE a fost deosebit.

Din punct de vedere al membrilor, în domeniul economic, aderarea a însemnat accesul la un

singur set de reguli de comerţ, de tarife, de proceduri administrative, prin urmare o singură piaţă

care simplifica colaborarea şi îmbunătăţeşte condiţiile pentru comerţ şi investiţii, participarea la

elaborarea şi aplicarea politicilor, inclusive monetară şi a cursului de schimb, accesul la fondurile

structurale, dar şi eforturi deosebite de restructurare economică şi adaptare la cerinţele criteriilor

de convergenţă ale Uniunii Economice şi Monetare (UEM).

Din punct de vedere al UE, impactul este evident în domeniul politicilor comunitare, cum

ar fi fondurile structurale şi de coeziune, politicile sociale, piata unică internă, UEM, politica

externă prin reprezentarea intereselor membrilor UE, creşterea importanţei UE în problemele

globale, în cadrul comerţului internaţional,devenind astfel un pol al puterii comparabil cu SUA.

2.2. PILONII UNIUNII EUROPENE

Analizând schimbările care s-au petrecut la nivelul construcţiei comunitare europene din

ultimii ani, Tratatul de la Maastricht reprezintă practic temeiul juridic al trecerii la entitatea care

poartă astăzi denumirea de Uniune Europeană.

Potrivit tratatului, Uniunea Europeană este concepută ca o construcţie care este

fundamentată pe 3 piloni: Comunităţile europene:

A. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, Comunitatea Economică Europeană,

Comunitatea Europeană a Energiei Atomice.

Evoluţia calitativă a Comunităţii Economice Europene de la o comunitate pur economică

la o uniune politică a dus la schimbarea denumirii acesteia în Comunitatea Europeană. Mai mult,

sunt consacrate noi denumiri care subliniază aceste schimbări calitative: Consiliul Uniunii

Europene în loc de Consiliul Comunităţilor Europene, Comisia Europeană în loc de Comisia

Comunităţilor Europene sau Curtea Europeană de Conturi în loc de Curtea de Conturi.

14 Dumitru Miron – coordonator, Economia Uniunii Europene, 2005

19

Acest prim pilon reprezintă, de altfel, cea mai dezvoltată formă a comunitarismului,

instituţiile Comunităţii Europene putând adopta acte aplicabile direct, imediat şi cu prioritate în

ordinea juridică internă a statelor membre.

Este evident că, din momentul în care Uniunea Europeană va dobândi personalitate

juridică, problema primului pilon, aşa cum a fost el definit de Tratatul de la Maastricht, va fi

fundamental reformată, Uniunea înlocuind Comunitatea Europeană şi succedându-i acesteia15.

Mai mult, cuvintele „Comunitatea” sau „Comunitatea Europeană” se înlocuiesc cu „Uniunea”,

cuvintele „Comunităţilor Europene” se înlocuiesc cu „Uniunii Europene”, iar adjectivul

„comunitar” se înlocuieşte prin „al Uniunii”.

În spaţiul Uniunii Europene se află Piaţa internă unică, cu cele 4 libertăţi: libertatea de

circulaţie a persoanelor, libertatea de circulaţie a mărfurilor, libertatea de prestare a serviciilor,

libertatea de circulaţie a capitalurilor şi plăţilor.

B. Politica externă şi de securitate comună (PESC)

Prin Tratatul de la Maastricht asupra UE, şefii de state şi de guverne ai statelor membre ale

Uniunii Europene au convenit să realizeze progresiv o politică externă şi de securitate comună.

De altfel, preocupări în acest domeniu , de realizare a unei cooperări politice europene, au apărut

încă din anii ’70 şi au fost chiar prevăzute în Actul Unic European. Potrivit Tratatului de la

Maastricht, obiectivele politicii externe şi de securitate comună sunt: salvgardarea valorilor

comune, a intereselor fundamentale şi a independenţei Uniunii, consolidarea securităţii Uniunii şi

a statelor sale membre, sub toate formele, menţinerea păcii şi întărirea securităţii internaţionale,

în conformitate cu principiile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite, precum şi cu principiile

Actului Final de la Helsinki şi cu obiectivele Cartei de la Paris, promovarea cooperării

internaţionale, dezvoltarea şi consolidarea democraţiei şi a statului de drept, precum şi

respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Trebuie observat că, în cadrul acestui pilon, deciziile nu sunt luate şi nu produc efecte

potrivit principiilor comunitare bazate pe metoda supranaţionalului, ci prin cooperare

interguvernamentală. Diversitatea intereselor în acest domeniu şi, desigur, dificultatea definirii

unor interese comune (care nu sunt imposibile, dar este nevoie de timp) fac ca, deocamdată,

deciziile să fie luate în baza metodelor cooperării clasice, interguvernamentale, dintre statele

membre.

15 Tratatul de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, doc. cit., art. 1 alin. (2), cu referire la art. 1 lit. (b) modificat din Tratatul privind Uniunea Europeană.

20

Reprezentarea Uniunii Europene în relaţiile sale externe relevante pentru PESC este

realizată de Troika. Potrivit Tratatului de la Amsterdam, aceasta reuneşte ministrul afacerilor

externe al statului membru care asigură preşedinţia Consiliului Uniunii Europene, Înaltul

Reprezentant pentru PESC (secretarul general al Consiliului UE) şi comisarul european însărcinat

cu relaţiile externe şi politica de vecinătate-

C. Justiţie şi Afaceri Interne – cooperare poliţienească şi judiciară

Este pilonul în cadrul căruia se urmăreşte realizarea unei acţiuni comune în materia

prevenirii şi a luptei împotriva criminalităţii, rasismului, xenofobiei. El este cel care trebui să

ofere tuturor cetăţenilor europeni un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie. Potrivit Tratatului

de la Maastricht, în scopul realizării obiectivelor Uniunii, în special a liberei circulaţii a

persoanelor, şi, fără a aduce atingere competenţelor Comunităţii Europene, sunt considerate ca

domenii de interes comun în cadrul acestui pilon: politica de azil, regulile privind trecerea

froniterelor externe ale statelor membre de către persoane şi exercitarea controlului asupra acestei

treceri, politica de imigrare şi politica faţă de resortisanţii din ţările terţe pe teritoriul statelor

membre; condiţiile de şedere a resortisanţilor ţărilor terţe pe teritoriul statelor membre, inclusiv

reîntregirea familiei şi accesul pe piaţa forţei de muncă; lupta împotriva imigraţiei, şederii şi

muncii ilegale a resortisanţilor ţărilor terţe pe teritoriul statelor membre, lupta împotriva

toxicomaniei, lupta împotriva fraudei de dimensiuni internaţionale, cooperarea judiciară în

domeniul civil, cooperarea judiciară în domeniul penal, cooperarea vamală, cooperarea

poliţienească în vederea prevenirii şi a luptei împotriva terorismului, traficului ilegal de droguri şi

a altor forme grave de criminalitate internaţională, inclusiv, dacă este necesar, anumite aspecte

ale cooperării vamale, în legătură cu organizarea la scara Uniunii a unui sistem de schimburi de

informaţii în cadrul unui Birou European de Poliţie.

21

Ulterior, în baza acestor prevederi ale Tratatului de la Maastricht, s-a deschis un Oficiu

european de poliţie - Europol16, un Oficiu pentru cooperarea în domeniul judiciar - Eurojust17, şi

s-a decis simplificarea procedurii extradării între statele membre.

Totuşi, cooperarea în cadrul acestui pilon, ca şi în materia politicii externe şi de securitate

comună, se bazează încă pe cooperarea interguvernamentală între statele membre, şi nu în cadrul

procedurilor bazate pe metoda supranaţională. Totuşi, în câteva domenii limitativ prevăzute

ulterior de Tratatul de la Amsterdam, precum vizele, azilul, emigrarea şi alte politici cu privire la

libera circulaţie a persoanelor, deciziile pot fi luate la nivelul comunitar, acest domeniu fiind

practic transferat din pilonul III în pilonul I.

În concluzie, cei trei piloni ai Uniunii Europene funcţionează prin proceduri decizionale

diferite: procedura comunitară (supranaţională) primul pilon şi procedura interguvernamentală

pentru pilonii II şi III. Prin urmare, în cadrul primului pilon, numai Comisia poate să facă

propuneri Cosiliului Uniunii Europene şi Parlamentului European şi deciziile sunt luate cu

majoritate calificată. În cadrul celorlalţi doi piloni, dreptul de iniţiativă este împărţit de Comisie

cu statele membre, iar deciziile sunt luate cu unanimitate.

Este importantă precizarea că Proiectul Tratatului de reformă, prin care se vor modifica

esenţial Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatul Comuniăţii Europene, acesta din urmă

devenind Trataul privind funcţionarea Uniunii Europene, nu mai preia fundamentarea Uniunii pe

cei trei piloni; mai mult, Comunitatea Europeană îşi va înceta existenţa şi va fi înlocuită de

Uniune care, dobândind personalitate juridică, va succede Comunităţii.

2.2.1. COMUNITĂŢILE EUROPENE CA ORGANIZAŢII SUPRASTATALE PENTRU REALIZAREA UNITĂŢII EUROPENE – PILONUL COMUNITAR AL UNIUNII EUROPENE.

2.2.1.1. COMUNITATEA EUROPEANĂ A CĂRBUNELUI ŞI OŢELULUI

Este prima dintre cele trei comunităţi, care a apărut la iniţiativa Franţei.

16 Porpunerea de creare a unui Oficiu European de Poliţie s-a făcut la reuniunea Consiliului European de la Luxemburg, din 28 şi 29 iunie 1991. Era vorba despre înfiinţarea unui nou organism care să ofere cadrul necesar pentru colaborarea poliţiilor din statele membre ale UE, pentru prevenirea şi combaterea crimei organizate, inclusiv a terorismului şi a traficului de droguri. Convenţia Europol, elaborată în baza art. K3 din Tratatul asupra Uniunii Europene, a fost semnată în iulie 1995 şi a intrat în vigoare la 1 octombrie 1998. Europol a devenit operaţional la 1 iulie 1999. Cu sediul la Haga, are ca sarcini: coordonarea şi implementarea investigaţiilor specifice întreprinse de autorităţile statelor membre, dezvoltarea unei competenţe de specialitate, pentru a ajuta statele membre în investigaţiile lor în domeniul crimei organizate, precum şi stabilirea de contacte cu anchetatorii specializaţi în combaterea crimei organizate.17 Eurojust este un organism al UE, înfiinţat prin Decizia Consiliului UE din 28 februarie 2002, cu rolul de cooperare şi coordonare judiciară între statele membre ale UE, în domeniul acţiunilor de investigare şi punere sub acuzare a suspecţilor pe teritoriile acestor state, cu respectarea deplină a drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Eurojust este alcătuit din câte un reprezentant al fiecărui stat membru al UE, procuror sau judecător cu experienţă.

22

Lăsând Declaraţia inspirată de Jean Monnet, Robert Schuman propune crearea unei pieţe

a cărbunelui şi oţelului, condusă prin intermediul unei organizaţii constituite pe metode

supranaţionale, ceea ce reprezenta o ruptură de metodele tradiţionale ale relaţiilor de cooperare

dintre state, reprezentând un prim pas pe calea dezvoltării comunitare, respectiv o solidaritate

economică premergătoare unificării politice.

Obiectivul central şi imediat al Planului Schuman a fost evitarea unei noi conflagraţii

mondiale, punând ramurile de bază ale industriei de armament sub control internaţional, prin

intermediul unui tratat inviolabil.

Konrad Adenauer şi-a dat seama că oferta Franţei reprezintă o şansă istorică pentru

recâştigarea unui loc important pentru ţara lui în cadrul statelor occidentale dezvoltate, aşa că

Planul Schuman a fost acceptat imediat de Germania, dar şi de Italia, Belgia, Olanda şi

Luxemburg (şase state occidentale). Marea Britanie a fost, de asemenea, invitată să participe la

acest plan, dar a refuzat, probabil ca urmare a unor orgolii care o vor costa peste câţiva ani, când

îşi va depune candidatura pentru aderarea la comunităţile deja create.

La 10 iunie 1950, la Paris, s-au deschis negocierile pentru adoptarea unui tratat constitutiv

al primei comunităţi economice europene, la baza acestora stând un document de lucru elaborat

de delegaţia franceză.

După numai zece zile, (20 iunie 1950), tot la Paris, a avut loc o conferinţă

interguvernamentală convocată de Franţa şi prezidată de Jean Monnet, la care au participat ţările

Beneluxului şi Italia, cu scopul elaborării şi adoptării acestui tratat.

La 18 aprilie 1951, a fost încheiat şi s-a semnat de către cei şase Tratatul de instituire a

Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, pe o perioadă de 50 de ani18.

Tratatul a fost ratificat şi a intrat în vigoare la 23 iulie 1952. Înalta Autoritate (executivul

comunitar), prezidată de Jean Monnet, s-a instalat la Bruxeles. Cu prilejul primului său discurs în

această calitate, Jean Monnet spunea: „ Niciodată nu vom putea sublinia suficient de mult faptul

că cele şase ţări ale Comunităţii sunt vestitoarele unei Europe unite mult mai largi, ale cărei

hotare sunt stabilite numai de aceia care încă nu s-au alăturat. Comunitatea noastră nu e o

asociaţie a producătorilor de cărbune şi oţel. Este începutul Europei”.

Dispozitivul sistemului instituţional a fost completat cu Consiliul Special de Miniştri,

Adunarea Parlamentară şi Curtea de Justiţie.

18 A expirat la 23 iulie 2002, ca urmare a intrării în vigoare la 24 iulie 2002 a Tratatului de la Nisa de constituire a Comunităţii Europene, toate bunurile şi obligaţiile CECA fiind transferate Comunităţii Europene.

23

Tratatul prevedea crearea unei pieţe sectoriale unice pentru cărbune şi oţel, care urmărea,

în special, ocuparea forţei de muncă şi ridicarea nivelului de viaţă a lucrătorilor din această

industrie. Pe baza acestui tratat, Piaţa Comună pentru cărbune s-a deschis la 10 februarie 1953,

iar pentru oţel, după trei luni.

Tratatul este extrem de important, pentru că prin el se creează un sistem instituţional cu

competenţe supranaţionale, total deosebit de ceea ce se cunoşte în practica relaţiilor

internaţionale, şi anume: o Înaltă Autoritate, formată din 9 membri desemnaţi de cele şase

guverne şi având rol de executiv comunitar, însărcinată cu îndeplinirea prevederilor Tratatului19,

un Consiliu de Miniştri (înfiinţat la cererea Olandei), reprezentând statele membre, cu scopul de a

da avize conforme în anumite situaţii, o Adunare Parlamentară, cu rol de control democratic, o

Curte de Justiţie, ca organ jurisdicţional al Comunităţii, cu scopul de a asigura respectarea

normelor comunitare.

2.2.1.2. COMUNITATEA ECONOMICĂ EUROPEANĂ

19 A funcţionat până în anul 1967, când a fost asimilată de Comisia Europeană.

24

Comunitatea Europeană a fost înfiinţată la Roma sub numele de Comunitatea Economică

Europeană (CEE), la data de 25 martie 1957, de către cele şase state membre (Belgia, Germania,

Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda) ale Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO).

Constituirea CE a avut la bază Tratatul privind constituirea Comunităţii Europene. Denumirea sa

iniţială a fost Tratatul privind constituirea Comunităţii Economice Europene, actul având însă şi

alte denumiri uzuale, cum ar fi “Tratatele de la Roma” sau “Tratatul CEE” Clauzele tratatului au

fost elaborate în cea mai mare parte în cadrul Conferinţelor de la Bilderberg. Concomitent cu CE

s-a constituit şi Comunitatea Europeană a Atomului (CEA, astăzi EURATOM). Împreună cu

CECO (constituită deja din 1951) au apărut atunci trei comunităţi, numite şi Comunităţile

Europene. Prin Tratatul de fuziune au fost puse bazele unor organe comune de conducere, printre

acestea numărându-se Comisia şi Consiliul unic. Constituită iniţial pe o perioadă limitată la 50 de

ani, CECO a fost integrată în CE în anul 2001 prin Tratatul de la Nisa (intrat în vigoare în 2003).

CECO nu mai este deci o instituţie de sine stătătoare.

Odată cu constituirea Uniunii Europene (UE), s-a schimbat şi denumirea CEE în

“Comunitatea Europeană”, urmând ca “Tratatul CEE” să devină “Tratatul CE”. Aceste schimbări

au exprimat transformările calitative suferite de CEE de la o simplă comunitate economică la o

uniune politică. Cu toate acestea, existenţa celor trei comunităţi subsidiare (CECO, CEA, CE) nu

a avut nimic de suferit în urma acestei noi denumiri, deoarece aceasta nu presupunea şi unificarea

formală a celor trei comunităţi.

2.2.1.3. COMUNITATEA EUROPEANĂ A ENERGIEI ATOMICE

Reluarea construcţiei comunitare a avut loc la Messina, în Italia, cu ocazia reuniunii

miniştrilor afacerilor externe ai Belgiei, Franţei, Germaniei, Italiei, Luxemburgului şi Olandei,

din 1-3 iunie 1955, care a avut ca scop proiectarea unei Pieţe Comune deschise economiei şi

energiei nucleare, ca urmare a unui memorandum al Olandei care cerea crearea unei pieţe

comune între cei şase. De altfel, ideea fusese promovată tot de Jean Monnet, care, între timp,

refuzând reinvestirea în funcţia de Preşedinte al executivului comunitar, a observat că, pentru acel

moment, soluţia pentru realizarea unităţii europene este integrarea în ansamblu al economiilor

statelor europene, şi nu integrarea militară ori politică.

Urmare a acestei conferinţe, se creează un comitet de experţi care, după aproape un an, la

21 aprilie 1956, prezintă un raport, cunoscut sub denumirea de Raportul Spaak, potrivit căruia ar

fi necesară crearea unei pieţe comune europene generale şi a unei comunităţi pentru utilizarea

25

paşnică a energiei nucleare. Raportul este aprobat de Conferinţa miniştrilor afacerilor externe,

care a avut loc la 29 mai 1956, la Veneţia.

Aproape imediat, sunt demarate negocierile la Bruxelles, la 26 iunie 1956, în cadrul

conferinţei interguvernamentale şi, în baza Raportului Spaak, s-a propus înfinţarea a două noi

comunităţi:

Comunitatea Economică Europeană (CEE), care viza crearea unei pieţe comune

generalizate, prin trecerea de la o integrare economică sectorială (piaţa cărbunelui şi oţelului) la o

integrare de ansamblu a economiilor statelor membre;

Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM), care urmăreau o

solidaritate sectorială, în domeniul utilizării în scopuri paşnice a energiei nucleare, solidaritate

asemănătoare celei care funcţiona deja în cadrul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului.

Tratatul de instituire a comunităţii Economice Europene şi Tratatul de instituire a

Comunităţii Europene a Energiei Atomice au fost semnate la Roma, la 25 martie 1957. Deseori

identificate doar prin expresia Tratatele de la Roma, au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.

Ambele tratate creează comunităţi asemănătoare principial cu CECA, toate împreună urmărind

realizarea unei uniuni mai strânse între popoarele europene.

În aceeaşi zi, a fost semnată şi Convenţia cu privire la instituţiile comune ale comunităţiilor –

Adunarea Parlamentară şi Curtea de Justiţie pun practic, fiecare tratat care a instituit

comunităţiile europene a creat şi câte un mecanism instituţional propriu – o Înaltă Autoritate, un

Consiliu, o Adunare Parlamentară şi o Curte de Justiţie – ceea ce, evident, complică activitatea

statelor membre în cadrul comunităţilor, afectând în acelaşi timp şi ideea de unitate. De aceea,

chiar din momentul creării celor doua comunităţi s-a pus problema unificării instituţiilor în scopul

realizării unui mecanism instituţional unic pentru toate cele trei comunităţi. Primul pas a fost

facut prin adoptarea Convenţiei cu privire la instituţiile comune, realizarea mecanismului

instituţional unic fiind finalizată abia în anul 1965, prin Tratatul de la Bruxelles de instituire a

unei Comisii unice şi a unui Consiliu unic.

Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene stabilea ca scop, încă din preambul,

menţinerea şi întărirea păcii şi libertăţii, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de viaţă a

lucrătorilor, dezvoltarea armonioasă a regiunilor.

Obiectivele pentru îndeplinirea acestui scop stabileau, în special promovarea unei dezvoltări

armonioase şi echilibrată în toate statele membre, stabilitatea sporită a acestora şi relaţii mai

strânse pentru realizarea unei uniuni mai puternice între ele. Practic, se aveau în vedere, mai ales:

Instituirea unei pieţe comune şi apropierea politicilor economice ale statelor membre;

26

Elimirarea taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative în comerţul dintre statele membre;

Garantarea celor patru libertăţi ale pieţei unice: libertatea de circulaţie a personelor;

libertatea de circulaţie a mărfurilor; libertatea de circulaţie a serviciilor; libertatea de circulaţie

a capitalurilor;

O politică comercială comună faţă de ţările terţe;

Politici comune în domeniul agriculturii şi transporturilor;

Armonizarea legislaţilor naţionale;

Crearea Fondului Social European şi a Băncii Europene de Investiţii.

2.3. POLITICA EXTERNA SI DE SECURITATE COMUNA- PILON INTERGUVERNAMENTAL AL UNIUNII EUROPENE

Politica Externă şi de Securitate Comună desemnează un sistem de cooperare între statele

membre Uniunii Europene în materie de politică externă şi de securitate, constituind „pilonul

doi” al Uniunii Europene, alături de Comunitatea Europeană şi cooperarea în domeniile Justiţiei

şi Afacerilor Interne (JAI).

Obiectivul acestei politici îl constituie protejarea intereselor fundamentale ale statelor

membre în materie de politică externă, independenţă şi securitate a Uniunii Europene, cu

perspectiva realizării unei politici de apărare comună. Tratatul de la Maastricht prevede că PESC

v-a include toate aspectele legate de securitatea Uniunii, inclusiv eventuala realizare a unei

politici comune de apărare care în timp ar putea duce la o apărare comună. În conformitate cu

Tratatul de la Maastricht, semnat în 1992, Uniunea Europeană a dezvoltat o politică externă şi de

securitate comună (PESC), astfel încât aceasta poate să adopte acţiuni comune atunci când

interesele globale ale Uniunii sunt în joc. Deoarece Uniunea Europeană acţionează pentru

promovarea şi menţinerea stabilităţii în întreaga lume, apărarea devine un aspect din ce în ce mai

important al PESC. Uniunea acţionează în strânsă colaborare cu celelalte ţări şi organisme

internaţionale atunci când este vorba de terorism, de criminalitatea internaţională, de traficul de

droguri, de imigraţia ilegală şi de abordarea unor aspecte planetare, cum ar fi protecţia mediului.

„Gestionarea” relaţiilor externe ale Uniunii este un proces dinamic: deoarece UE defineşte

propria sa politică externă, aceasta trebuie, de asemenea, să ia în considerare factorii externi.

Aceşti factori se referă la interdependenţa economică din ce în ce mai mare produsă de efectele

combinate ale unui val de liberalizare a pieţelor în întreaga lume, ale revoluţiei mondiale a

comunicaţiilor şi ale accelerării progresului tehnologic.

27

Uniunea a trebuit să-şi actualizeze priorităţile în contextul unei concurenţe internaţionale

din ce în ce mai puternice, ale unor fluxuri de investiţii transfrontaliere din ce în ce mai mari şi a

creşterii cererii mondiale de materii prime, în special de petrol şi de gaz.

Ideea conform căreia ţările Uniunii Europene ar trebui să acţioneze împreună pentru a promova şi

a-şi proteja interesele strategice este la fel de veche ca însăşi Uniunea.

Aceasta a debutat atunci când cei şase membri fondatori au încercat, fără succes, să creeze

Comunitatea Europeană de Apărare, în 1954. Aceştia au perseverat totuşi şi au creat în schimb

Comunitatea Economică Europeană. Rădăcinile actualei politici externe şi de securitate se

regăsesc în procesul intitulat Cooperarea Politică Europeană, care a fost lansat în 1970, pentru a

coordona poziţiile ţărilor europene cu privire la aspectele importante de politică externă, aflate la

ordinea zilei. Deciziile erau luate prin consens şi câteodată s-a dovedit dificil să se ajungă la

unanimitatea cerută cu privire la aspectele sensibile pentru care interesele diferitelor ţări erau

divergente. Pe măsură ce UE s-a extins şi a iniţiat noi domenii politice, aceasta şi-a intensificat

eforturile pentru a juca un rol diplomatic internaţional şi de securitate pe măsura puterii sale

economice. Conflictele care au izbucnit în sud-estul Europei în anii '90, după prăbuşirea

Iugoslaviei, au convins liderii UE de necesitatea unei acţiuni comune eficiente. Mai recent, lupta

împotriva terorismului internaţional a întărit această convingere.

Unul dintre obiectivele cele mai râvnite, cel puţin de către marile curente de opinie, era

acela al definirii unei „identităţi a Uniunii în arena internaţională”, prin realizarea unei politici

externe şi de securitate comună care putea conduce, într-un moment viitor, la o apărare comună.

Noile variabile politice şi militare datorate evenimentelor din Europa de Est, făcuseră să se piardă

din forţa iniţială a alianţelor militare şi permiteau apariţia condiţiilor care să ducă progresiv la

crearea unui sistem european de securitate. Europa se profila ca un viitor centru mondial de

putere, al cărui dinamism economic trebuia să fie dublat şi de un protagonism politic pe măsura

celui economic. Pentru aceasta trebuia, însă, ca odată dobândită coerenţa şi unitatea acţiunii

generale a Uniunii aceasta să-şi creeze propria politică externă şi de securitate.Era însă la fel de

evident că în sectorul extern al politicii europene, persistau (şi persistă) contradicţii20. PESC nu

20

? Chiar şi astăzi, există uneori impresia că “cei 25” nu sunt constienţi de o realitate: aceea că împărtăşesc aceleaşi interese esenţiale şi că acestea trebuiesc apărate împreună. Aceasta face ca, nu arareori, unele state membre să nu „vadă” mai departe de interesele lor manifestate prin expansionism politic şi economic faţă de fostele lor „feude” (interese ce coincid cu cele pe care le susţineau până la 1945). Şi mai grav este că, ceea ce obţin, uneori, prin asemenea atitudini este distrugerea unităţii altor state şi punerea în pericol a stabilităţii continentului şi, deci, a Comunităţii Europene (aici poate fi amintit mult controversata recunoaştere unilaterală şi precipitată a independenţei Sloveniei de către Germania, care – se apreciază de către unii politologi – a declanşat destrămarea necontrolată a Iugoslaviei)

28

era o „politică” în adevăratul sens, ci, mai degrabă, un “catalog” de intenţii, având un cadru

juridico-instituţional destul de firav. Această politică se proiecta ca fiind “comună pentru Uniune

şi statele sale membre”, dar nu “comunitară”.

Se poate afirma că PESC era , şi este, încă un proiect în curs de definire şi realizare.

Între interferenţele ce existau între interguvernamental, confederal şi comunitar, federal, trebuie

semnalată şi dualitatea ce persista în planul relaţiilor externe ale UE: pe de o parte, componenta

comunitară externă a CE; pe de alta, componenta interguvernamentală a Uniunii Europene,

Politica Externă şi de Securitate Comună.

Altfel spus, Uniunea veghea pentru menţinerea coerenţei acţiunii externe, astfel încât

relaţiile externe comunitare să ţină cont de obiectivele Uniunii (componenta comunitară) dar şi de

orientările generale ale Consiliului European (componenta interguvernamentală). Se observă aici

o “subordonare” a acţiunii externe comunitare faţă de Politica Externă şi de Securitate Comună.

Adevărul este că această organizare nu era chiar nouă, fiind suficient să privim “Sistemul de

Cooperare Politică” care obliga ca orice decizii normative ale Comunităţii Economice Europene

(CEE) să ţină cont de deciziile politice ale acesteia. Altfel spus, Consiliul CEE putea adopta

decizia de suspendare a unor Acorduri cu terţe ţări doar dacă exista o decizie în acest sens a

Consiliului de Cooperare Politic.

Având în vedere toate acestea, atunci când vorbim despre politica externă putem interpreta că

asistăm la o subordonare a “juridicului” faţă de “politic” cât şi la excluderea controlului juridic

asupra deciziilor Consiliului (luate în conformitate cu art. J), ceea ce punea la îndoială noţiunea

de “Comunitate de Drept” (atât de dragă UE). Este evident că în aceste condiţii era exclusă şi

posibilitatea existenţei, din partea Curţii de Justiţie, a Avizelor sale în materie de PESC. Politica

Externă şi de Securitate Comună este succesoarea Cooperării Politice Europene (CPE).

Cum terenul în care urma să se „mişte” PESC era foarte sensibil şi afecta direct

suveranitatea statelor, rezultatul la care s-a ajuns în 1992 nu reprezenta o reală politică externă şi

de securitate comună şi, cu atât mai puţin, una de apărare.

Era doar un „pas înainte” în această direcţie, următor CPE şi parte a procesului de

integrare ce urma a fi revizuit în 1996.

PESC se configura, astfel, de la început ca o politică globală, pentru că aspira să acopere

toate sectoarele de politică externă şi de securitate 21şi progresivă, pentru că începea cu sectoarele

21 Tratatul Uniunii Europene, art. J.1.1.

29

în care statele membre aveau interese comune importante, urmând apoi a se dezvolta gradual în

funcţie de necesităţile fiecărui moment.22

Inovaţiile cele mai relevante în acest sector erau: incorporarea deplină a noţiunii de „securitate”23

şi includerea incipientă şi evolutivă, dar încă neclară a celei de “apărare” şi implementarea unui

nou cadru instituţional subordonat principiilor unităţii 24 şi coeziunii25. În acest sens, PESC urma

să folosească în favoarea sa importanţa atinsă la nivel mondial de către Comunitate prin

dimensiunea sa economico-comercială.

Din punct de vedere funcţional, de data aceasta Consiliul era cel care decidea şi nu statele

membre. În ceea ce o privea, Comisia „împărţea” dreptul său de iniţiativă cu statele membre, iar

Secretariatul PESC îşi desfăşura activitatea în cadrul Secretariatului Consiliului ; realizarea

reformei “mecanicii decizionale”, prin trecerea de la consens la unanimitate pentru deciziile de

caracter general şi introducerea posibilităţii de a se lua decizii prin majoritate calificată, în unele

aspecte (gestionarea problematicii PESC, de ex.); impunerea unei mai mari „discipline

naţionale”.

PESC avea un caracter „mai obligatoriu” pentru statele ce participau la Cooperarea Politică

Europeană (CPE). Se încuraja abandonarea veto-ului şi recurgerea la abţinere. Declaraţia 2726

prevedea chiar ca, atunci când exista garantată majoritatea calificată în favoarea unei decizii,

Statele membre să evite (în măsura posibilului) utilizarea unanimităţii în luarea respectivei decizii

pentru a se încuraja, astfel, „politizarea”, „comunitarizarea” PESC; elaborarea unor mecanisme

comune de acţiune. Fiind un instrument progresiv, PESC era susceptibil extinderii competenţelor.

Într-un prim moment, era prevăzută „cooperarea sistematică”, adică ceva similar unei „CPE

întărite” atribuindu-i-se şi „acţiuni comune”. Ulterior, urma să se consolideze gradual numărul şi

sfera acţiunilor comune, stabilite de către Consiliul European de la Lisabona. Astfel, atunci când

se decidea o “acţiune comună”, poziţia şi acţiunea colectivă a membrilor UE (sub conducerea

Preşedinţiei) urmau a se converti în „principale”, în timp ce acţiunea naţională, rămânea

“subsidiară”. Consilului European îi revenea să fixeze, prin consens, orientările generale ale

acţiunilor comune, iar Consiliului de Miniştri să determine, prin unanimitate, mijloacele,

procedurile, limitele şi durata fiecărei acţiuni comune.

Uniunea Europeană este o entitate deosebită care joacă un însemnat rol pe scenă lumii.

Dimensiunile economică şi diplomatică sunt foarte bine definite, spre deosebire de cea militară, 22 Tratatul Uniunii Europene, art. J 10.23 Referiri la securitate, TUE, art. G 222-225.24 Cadru instituţional unic.25 Integrarea instrumentelor diplomatice şi a panopliei mijloacelor comerciale ale UE.26 Declaraţia asupra votului în sectorul Politicii de Externe şi Securitate Comună.

30

în prezent în curs de formare. Este vorba, desigur, de PESA, ca element structural al celui de-al

doilea pilon al Uniunii Europene, adică Politică Externă şi de Securitate Comună. Există cadrul

instituţional adecvat promovării şi dezvoltării PESA. În continuare se impune doar transpunerea

în practică a prevederilor tratatelor semnate de către statele membre ale Uniunii. România, ca stat

membru al Uniunii, beneficiază de avantajele oferite de această în materie de securitate, dar îşi

asumă şi noi responsabilităţi la nivel continental, şi nu numai. Responsabilităţile noi, în materie

de securitate şi apărare, pe care şi le asumă voluntar Uniunea Europeană vor duce la creşterea

rolului acesteia de actor politic mondial. Implicarea activă a UE în prevenirea şi soluţionarea

crizelor şi conflictelor, precum şi în promovarea democraţiei şi prosperităţii şi dincolo de

frontierele sale devin tot mai mult o realitate. Uniunea Europeana întreţine relaţii comerciale,

culturale, politice şi diplomatice cu majoritatea statelor lumii, care îi împărtăşesc valorile şi

principiile, se manifestă tot mai activ în domeniul prevenirii şi rezolvării crizelor şi conflictelor

de pe continent şi din lume. PESA este instrumentul care îi permite un asemenea comportament

internaţional.

2.4. JUSTIŢIE ŞI AFACERI INTERNE: DEFINIŢII ŞI EVOLUŢII ÎN SPAŢIUL EUROPEAN

Cetăţenii Uniunii Europene au dreptul să circule liber, să îşi aleagă locul în care vor să

muncească sau să trăiască fără nici o altă restricţie. Deşi pare un drept fundamental simplu de

formulat, există numeroase impedimente ce trebuie corectate pentru ca oamenii să beneficieze din

plin de acest drept. Este vorba de crearea unui spaţiu european de securitate, libertate şi justiţie.

Cetăţenii europeni trebuie să se bucure de protecţie împotriva criminalităţii organizate la nivel

internaţional, să se bucure de acces egal la sistemul judiciar şi să aibă protejate drepturile

fundamentale oriunde s-ar afla în statele membre.

Cooperarea în materie de justiţie şi afaceri interne la nivelul statelor membre UE a început încă

din 1975 prin apariţia unui cadru juridic care se referea la imigraţie, la dreptul de azil, la

cooperarea poliţiei şi sistemului judiciar. Dacă la început libera circulaţie se referea doar la

circulaţia liberă a persoanelor, în special la migranţii care îşi caută loc de muncă în afara

graniţelor, această cooperare s-a extins începând cu anii şaptezeci la nivelul statelor membre către

alte domenii importante precum: reţele ale crimei organizate transfrontaliere, traficul de droguri,

imigraţie ilegală şi terorism.

Începând cu 1986 cooperarea interguvernamentală în domeniul justiţiei şi afacerilor interne se

află într-un moment crucial. Atunci se discuta deja despre crearea unei pieţe unice care să fie

31

guvernată de patru principii majore: libera circulaţie a capitalului, mărfurilor, serviciilor şi

persoanelor. Pentru că anumite state membre şi-au exprimat reţinerea faţă de libertatea de

circulaţie a tuturor, a apărut prima dată ideea întăririi progresive a controlului de frontieră externă

şi formularea unor politici comune în domeniul azilului şi imigraţiei, care să însoţească

liberalizarea treptată a circulaţiei.

După semnarea Acordului Schengen în 1990 între anumite state europene (Franţa, Germania şi

ţările din Benelux) s-a convenit asupra eliminării controalelor la frontierele interne şi întărirea

controlului la frontiera externă, precum şi asupra armonizării reglementărilor în materie de vize,

dreptul de azil, cooperarea în domeniul judiciar şi poliţienesc.

Cooperarea în acest sens s-a dovedit dificilă mai ales la nivel instituţional deoarece se baza în

primul rând pe înţelegeri, rezoluţii, concluzii şi recomandări. Astfel, în 1993, Tratatul Uniunii

Europene adaugă un „al treilea pilon” structurii comunitare: cooperarea în probleme de justiţie şi

afaceri interne. Acest nou pilon a cuprins nouă arii de interes comun:

- politica de azil

- trecerea frontierelor externe

- imigraţia

- combaterea dependenţei de droguri

- combaterea fraudelor internaţionale

- cooperarea judiciară în domeniul dreptului civil

- cooperarea judiciară în domeniul criminalităţii

- cooperarea vamală

- cooperarea în domeniul poliţienesc

Trei noi instrumente au fost create pentru a fundamenta cooperarea în materie de justiţie şi afaceri

interne: poziţiile comune, acţiunile comune şi convenţiile.

A. Poziţiile comune: prin acest tip de abordare se stabilesc răspunsuri la probleme sau

întrebări punctuale. Exemplu: prima poziţie comună a Uniunii Europene se referea la definiţia

termenului de refugiat, conform Convenţiei de la Geneva din 1951, şi aplicarea unor criterii

comune în toate statele membre.

B. Acţiunile comune: acest instrument este folosit atunci când printr-o acţiune a tuturor

statelor membre sunt atinse obiective, care nu ar putea fi atinse de nici un stat care ar acţiona pe

cont propriu. Acest instrument a permis dezvoltarea unor programe comune de cooperare între

departamentele de poliţie naţionale, ministerele justiţiei, departamentele de control vamal, dar şi

pentru adoptarea unor aranjamente anuale de preluare a cotelor de refugiaţi.

32

C. Convenţii: acesta este un instrument clasic din dreptul internaţional, dar adoptarea şi

implementarea convenţiilor s-a dovedit destul de greoaie în practică. Spre exemplu, deşi crearea

EUROPOL-ului (Oficiul European de Poliţie) a fost iniţiată în 1991, convenţia privind crearea

EUROPOL a fost adoptată abia în 1995 de toate statele membre.

Obstacole pentru cooperarea instituţională în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (al treilea

pilon):

- Limitele impuse Curţii de Justiţie pentru controlul legal, doar acolo unde reglementările

prevăd în mod expres acest drept

- Parlamentul este informat după ce evenimentul are loc, deşi în principiu trebuie consultat

înainte de Consiliu

- Dreptul de iniţiativă al Comisiei este restricţionat doar la şase din cele nouă domenii de

interes comun

- Decizia consiliului se ia în unanimitate, ceea ce de multe ori paralizează capacitatea

rezolutivă

Tratatul de la Amsterdam (1997), prin amendamentele sale, stabileşte mai precis şi mai ambiţios

termenii cooperării în domeniul justiţiei şi afacerilor interne. Astfel, aceste amendamente fac

reglementările specifice celui de-al treilea pilon mult mai eficace, procesele mai democratice şi

rolurile diferitelor instituţii mult mai clare. Scopul principal al tratatului de la Amsterdam este de

a consfinţi circulaţia liberă a cetăţenilor UE şi a cetăţenilor din afara spaţiului UE şi în acelaşi

timp de a garanta securitatea publică prin combaterea tuturor formelor de criminalitate organizată

(trafic de persoane, trafic de droguri şi arme, exploatarea copiilor, frauda şi corupţia etc.).Tratatul

de la Nisa a revizuit unele prevederi referitoare la cooperarea mai strânsă în domeniul justiţiei şi

afacerilor interne. Spre exemplu a definit numărul minim de state membre care participă, a abolit

dreptul de veto a oricărui membru. Tot atunci a fost adoptată Carta Drepturilor Fundamentale ale

Uniunii Europene.

Atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 au grăbit deciziile legate de cooperarea

interguvernamentală pentru combaterea oricăror forme de criminalitate transfrontalieră. De

asemenea procesul de extindere a Uniunii Europene şi primirea de noi membri, în special de la

graniţa estică a Comunităţii, a dat o greutate şi mai mare acestui capitol referitor la justiţie şi

afaceri interne.

33

2.4.1 ACQUIS-UL COMUNITAR ÎN DOMENIUL JUSTIŢIE ŞI AFACERI INTERNE Subiecte sensibile:

- controlul frontierelor

- migraţia ilegală

- traficul de droguri

- spălarea de bani

- crima organizată

- cooperarea în domeniul poliţienesc şi judiciar

- protecţia datelor

2.4.2 ACQUIS-UL ÎN DOMENIUL SCHENGEN

Acordul Schengen, Convenţia de implementare Schengen, decizii şi regulamente prin care se

reglementează eliminarea controalelor la frontierele interne, concomitent cu întărirea controlului

la frontierele externe, Sistemul de Informaţii Schengen.

Măsuri importante adoptate de membrii grupului Schengen:

- eliminarea controlului la frontierele interne şi întărirea controlului la frontierele externe

- definiţie comună pentru „trecerea frontierei externe”

-separarea în aeroporturi şi porturi maritime a zonelor de acces pentru cetăţenii UE şi cetăţenii

din afara UE.

-Armonizarea condiţiilor de intrare pe teritoriul ţării şi eliberarea vizelor de scurtă-şedere

-Coordonarea în administrarea controalelor de frontieră (ofiţerii de legătură, instrucţiuni comune,

programe de instruire comune)

-Definirea luptei împotriva imigraţiei ilegale

-Cererea de completare a unor declaraţii pentru cetăţenii din afara UE atunci când călătoresc

dintr-o ţară în alta

-Formularea regulilor de azil (Convenţia de la Dublin)

-Introducerea dreptului de supraveghere

-Întărirea cooperării judiciare în domeniul grăbirii procesului de extrădare şi grăbirii circulaţiei

informaţiei despre implementarea unor hotărâri judecătoreşti.

-Crearea Sistemului de Informaţii Schengen (SIS)

34

2.4.3 ACQUIS-UL ÎN DOMENIUL POLITICII DE VIZE

Cuprinde două liste – lista pozitivă şi lista negativă. Lista pozitivă se referă la ţările pentru care se

desfiinţează regimul de viză, iar lista negativă este lista ţărilor pentru care se introduce regimul de

vize. Acquis-ul reglementează de asemenea: modelul tip de viză, categoriile de viză, condiţiile

generale şi excepţionale de eliberare a vizelor, libera circulaţie a cetăţenilor în spaţiul comunitar.

Viza – reprezintă o autorizare emisă de un stat pentru a permite intarea pe teritoriul său – pe o

durată de cel mult trei luni; pentru tranzit pe teritoriul statelor, exceptând zonele internaţionale

(ale porturilor maritime şi aeroporturilor). Statele membre sunt libere să decidă exceptarea de la

regimurile de viză pentru cetăţenii care nu se află pe lista comună negativă. Statele membre pot

excepta de la restricţiile de viză echipajele de pe curse civile aeriene sau maritime, sau echipaje

de pe curse cu caracter umanitar, de urgenţă, personalul diplomatic etc.

2.4.4 ACQUIS-UL DIN DOMENIUL PROTECŢIEI DATELOR

Cuprinde reglementări privind protecţia persoanelor faţă de prelucrarea datelor cu caracter

personal şi libera circulaţie a acestor date, norme privind prelucrarea datelor cu caracter personal,

protecţia vieţii private în sectorul telecomunicaţiilor, categoriile speciale de date, regulile fluxului

trans-frontalier date, date în cadrul cooperării internaţionale.

Criterii pentru legitimarea prelucrării datelor personale conform directivei 95/46/CE:

- subiectul informaţiilor a consimţit explicit să-i fie prelucrate aceste date

- prelucrarea este necesară pentru încheierea unui contract, din care subiectul informaţiilor

este parte

- prelucrarea este necesară pentru îndeplinirea unor obligaţii legale care îi revin celui care

controlează datele

- prelucrarea este necesară protejării intereselor vitale ale subiectului informaţiilor

- prelucrarea este necesară pentru îndeplinirea unei funcţii de interes public a subiectului

informaţiilor

- prelucrarea este necesară pentru interesele legitime ale celui care controlează datele sau

celor cărora li se divulgă aceste date.

35

2.4.5 ACQUIS-UL ÎN DOMENIUL MIGRAŢIEI

Este reglementat de Rezoluţiile Consiliului Uniunii Europene privitoare la limitarea

admisiei cetăţenilor ţărilor din afara UE pe teritoriul statelor membre în scopul angajării sau

exercitării unei activităţi profesionale independente, precum şi de directivele definind

infracţiunea de intrare ilegală şi infracţiunile conexe acesteia, inclusiv sancţionarea

transportatorului. De asemenea, acquis-ul privind migraţia include şi obligaţiile în domeniile

stipulate de convenţiile internaţionale.

Date fiind circumstanţele diferite ale migraţiei (motive umanitare, economice, etc.) Comisia

Europeană face următoarele recomandări generale:

- dezvoltarea unei strategii naţionale pentru controlul migraţiei în fiecare stat membru

- Promovarea unor servicii informaţionale în statele din afara UE în vederea promovării

cooperării între serviciile consulare şi autorităţile locale

- Întărirea controlului la graniţa externă şi formularea de sancţiuni pentru migraţia ilegală,

transportul ilegal al migranţilor şi traficul de fiinţe umane

- Elaborarea unor politici coerente şi transparente de atragere a forţei de muncă din statele

non-membre, care să facă parte dintr-o strategie la nivel european. Recunoaşterea nevoilor de

înlocuire a forţei de muncă în unele state europene trebuie însoţită de proceduri simple şi

transparente de eliberare a permiselor de muncă, dar şi de combatere a muncii la negru şi

îmbunătăţire a poziţiei femeilor migrante.

- Relaţia cu ţările de origine ale migranţilor trebuie întărită în direcţia promovării

dezvoltării şi reintegrării persoanelor returnate.

- Promovarea unor politici de integrare a migranţilor în societăţile de destinaţie.

2.4.6 ACQUIS-UL ÎN DOMENIUL AZILULUI

Cuprinde Convenţia de la Dublin, care defineşte ţara responsabilă pentru analizarea cererilor de

azil, înaintate într-un stat membru, regulamentul Consiliului Europei privind crearea sistemului

ERODAC pentru compararea amprentelor digitale, etc.

Factorul determinant pentru acordarea statutului de refugiat îl reprezintă existenţa unei temeri

justificate de persecuţie a persoanei pe criterii religioase, etnice, rasiale, politice sau apartenenţa

la un anumit grup social. Dacă această temere este justificată se va judeca de la caz la caz.

36

Persoana care cere azil trebuie să demonstreze că temerile sale sunt justificate, iar în momentul în

care dovezile furnizate sunt suficiente nu mai sunt necesare verificări suplimentare şi detaliate.

2.4.7 ACQUIS-UL COMUNITAR ÎN DOMENIUL COOPERĂRII POLIŢIENEŞTI ŞI COMBATERII CRIMINALITĂŢII ORGANIZATE Include norme privind lupta împotriva crimei organizate şi protecţia martorilor, înfiinţarea

EUROPOL, pedepsirea apartenenţei la o organizaţie criminală, Convenţia OCDE privind

combaterea corupţiei în tranzacţiile comerciale internaţionale. Acţiunea Comună din decembrie

1998 privind spălarea banilor, identificarea, urmărirea, blocarea, sechestrarea şi confiscarea

instrumentelor şi rezultatelor infacţiunii, Directiva Consiliului legată de prevenirea utilizării

sistemului financiar în scopul spălării banilor, etc.

EUROPOL - este un organism creat la nivelul statelor membre, cu sediul la Haga, Olanda, care

are ca misiune eficientizarea autorităţilor competente din statele membre şi întărirea cooperării în

următoarele domenii:

- prevenirea şi combaterea terorismului,

- traficul ilegal de droguri,

- traficul de fiinţe umane,

- traficul clandestin de migranţi,

- traficul ilegal de materiale radioactive şi substanţe nucleare,

- traficul ilegal de vehicule,

- combaterea falsificării euro,

- spălarea de bani asociată cu activităţi criminale internaţionale.

2.4.8 ACQUIS-UL COMUNITAR ÎN DOMENIUL COOPERĂRII VAMALE

Cuprinde acordurile şi convenţiile internaţionale în domeniu referitoare la

asistenţa reciprocă şi cooperarea dintre administraţiile vamale, la asigurarea respectării

drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operaţiunilor de vămuire, stabilirea de acorduri

între poliţie şi autorităţile vamale în domeniul luptei împotriva drogurilor.

Obiectivele strategice ale Uniunii Europene în domeniul vamal sunt:

- crearea unui cadru de lucru bazat pe transparenţă, reguli stabile şi corecte pentru

dezvoltarea comerţului internaţional

37

- crearea de resurse necesare pentru statele membre în domeniul cooperării vamale

- protejarea societăţii împotriva comerţului incorect şi promovarea intereselor financiare,

comerciale, de mediu şi de sănătate.

Pentru realizarea acestor obiective sunt necesare acţiuni de: raţionalizare şi simplificare a

legislaţiei

(spre exemplu armonizarea sancţiunilor, transmiterea electronică a datelor, etc.), îmbunătăţire a

controlului vamal ( spre exemplu întărirea luptei împotriva contrafacerilor, pirateriei şi protejarea

mărcilor, implementarea noilor tehnologii în punctele vamale, etc.), îmbunătăţirea serviciilor

către comunităţile de afaceri (simplificarea şi îmbunătăţirea procedurilor, accesul electronic la

date, etc.), îmbunătăţirea cooperării internaţionale

(reprezentarea corectă a ţărilor din comunitate în relaţiile internaţionale pe probleme vamale,

promovarea cooperării internaţionale în special în vederea procesului de extindere a uniunii, etc.).

Controlul vamal actual al mărfurilor la frontierele externe ale Uniunii nu este adecvat pentru

protejarea statelor membre împotriva actualelor ameninţări: ameninţările teroriste şi ale

criminalităţii internaţionale (circulaţia substanţelor nucleare, armelor chimice şi biologice,

contrabandă cu ţigări şi droguri, etc.), riscuri la adresa siguranţei şi sănătăţii consumatorilor

(importurile de bunuri contaminate, substanţe narcotice şi anabolizante, etc.), ameninţări la adresa

mediului înconjurător şi sănătăţii populaţiei (trafic ilegal cu specii de faună şi floră pe cale de

dispariţie, trafic cu materiale radioactive, etc.).

2.4.9 ACQUIS-UL COMUNITAR ÎN CE PRIVEŞTE LUPTA ÎMPOTRIVA FRAUDEI ŞI CORUPŢIEI

Este reprezentat de Convenţiile penală şi civilă a Consiliului Europei privind corupţia, convenţia

privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene şi Protocoalele sale adiţionale.

Oficiul European AntiFraudă (OLAF) – este responsabil pentru proiectarea şi pregătirea

legislaţiei pentru protecţia intereselor financiare ale comunităţii şi lupta

împotriva fraudei.

Competenţele OLAF sunt următoarele:

- Conducerea unor investigaţii administrative externe ca parte a luptei împotriva fraudei,

corupţiei şi altor activităţi ilegale.

38

- Conducerea unor investigaţii administrative interne în vederea combaterii fraudei,

corupţiei şi altor activităţi ilegale care afectează interesele Comunităţii şi a unor investigaţii

privind încălcarea unor obligaţii ale funcţionarilor publici.

- Asistenţă pentru cooperarea admnistrativă în domeniul combaterii fraudelor

- Dezvoltarea unor strategii de lupta împotriva fraudei

- Conducerea unor activităţi operative de luptă împotriva fraudei

- Menţinerea contactului direct cu poliţia şi autorităţile judiciare

- Reprezintă Comisia în domeniul prevenirii fraudei

2.4.10 ACQUIS-UL COMUNITAR ÎN DOMENIUL COOPERĂRII JUDICIARE ÎN MATERIE PENALĂ ŞI CIVILĂ

Cuprinde aspecte privind reglementarea falimentului transfrontalier şi recunoaşterea şi

executarea hotărârilor străine în materie civilă şi comercială. Cooperarea în materie civilă

constituie unul din obiectivele fundamentale pentru Uniunea Europeană (de exemplu executarea

hotărârilor judecătoreşti pronunţate dintr-un stat membru în alt stat membru). În ce priveşte

cooperarea în materie penală au fost adoptate convenţii referitoare la asistenţa judiciară în materie

penală, extrădarea, transferul persoanelor condamnate, mandatul european de arestare.

2.4.11 IMPLEMENTAREA ACQUIS-ULUI COMUNITAR ÎN ROMÂNIA. DIFICULTĂŢI ŞI PROGRESE REALIZATE ÎN VEDEREA ADERĂRII

Planul de acţiune Schengen

A fost elaborat în vederea transpunerii şi implementării prevederilor comunitare. Acest plan este

completat de Strategia naţională pentru managementul integrat al frontierei 2004-2006 şi

Strategia de securizare a frontierei României pentru perioada 2004-2007.

Probleme serioase care trebuie rezolvate pentru securizarea frontierelor se regăsesc în capacitatea

administrativă. Prin aceasta se înţelege: dotarea cu echipamente moderne, profesionalizarea

personalului Poliţiei de Frontieră (din 2002 s-a renunţat la recruţi), ocuparea locurilor vacante.

Între clauzele de salvgardare (clauze ale Tratatului de aderare care prevăd măsuri urgente a căror

nerealizare la termen poate conduce la decizia de amânare cu un an a integrării României)

referitoare la capitolul Justiţie şi Afaceri Interne regăsim şi accelerarea eforturilor pentru

39

modernizarea echipamentului şi infrastructurii la viitoarea graniţă externă a UE. De asemenea

trebuie accelerate planurile de recrutare a 4.438 de agenţi şi ofiţeri de poliţie de frontieră şi de

ocupare a tuturor posturilor vacante în proporţie de 100% în special la graniţa cu Ucraina,

Moldova, litoralul Mării Negre. Aceste măsuri trebuie implementate până la data aderării. În

acelaşi sens România trebuie să implementeze toate măsurile necesare pentru a combate efectiv

imigraţia ilegală, inclusiv prin întărirea cooperării cu ţările terţe.

În iulie 2004 a fost realizat un studiu de fezabilitate pentru implementarea Sistemului Integrat de

Securitate a Frontierei. Guvernul a făcut un împrumut de 650 de milioane de euro pentru punerea

în practică a strategiei de securizare a frontierei şi a contractat deja o companie care să se ocupe

de această implementare. Pentru creşterea eficienţei poliţiei de frontieră, România a achiziţionat

vehicule de supraveghere mobilă dotate cu detectoare termice.

Graniţele de nord şi de est ale României vor deveni frontiere externe după accederea în Uniunea

Europeană. Aflată la confluenţa unor mari fluxuri migratorii din fostele republici sovietice, din

Orientul Mijlociu, Asia şi Africa, România are responsabilităţi uriaşe pentru securizarea

frontierelor.

Ce mai e de făcut?

- Creşterea gradului de cooperare interministerială

- Cooperare mai strânsă cu statele vecine, în special Ucraina şi Moldova, ambele state fiind

afectate de un nivel înalt al migraţiei ilegale

- Realizarea unui acord cu Ucraina pentru delimitarea platformei continentale şi graniţei

maritime

- Realizarea mai multor investiţii financiare pentru echipamente mobile la controlul

frontierei, pentru aparate de amprentare la punctele de trecere, echipamente de comunicare şi

monitorizare a liniei de feribot între Turcia şi portul Constanţa, pe coasta Mării Negre, pe Dunăre

şi pe Prut.

- Asigurarea unor programe de instruire adecvate pentru noii poliţişti ce urmează a fi

recrutaţi (rămâne o prioritate).

40

CAPITOLUL 3. INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE

“Cunoaşterea este o aventură nesfârşită la marginea incertitudinii.”

Jacob Bronowski

3.1 ISTORIA UNIUNII EUROPENE-PE SCURT

Istoria Uniunii Europene, aşa cum rezultă din Raportul general asupra activităţilor Uniunii

Europene, se bazează pe cronologia celor mai importante realizari ale Uniunii şi instituţiilor sale.

De la declaraţia lui Robert Schuman, din anul 1950, până la primele valuri de aderare din anii '70

41

si '80, de la instituirea Pieţei Unice în 1993 până la lansarea monedei euro in 1 ianuarie 1999 şi

deschiderea negocierilor de aderare cu ţările Europei Centrale şi de Est. 27

9 mai 1950: Robert Schuman, ministrul de externe al Franţei, inspirat de Jean Monnet,

propune planul ce va sta la baza Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului sau

CECO ("Declaraţia Schuman").

8 Aprilie 1951 Şase ţări: Belgia, Franţa, Germania, Olanda, Italia, Luxemburg semnează

Tratatul de la Paris privind crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului

(CECO). Aceste şase ţări vor fi cunoscute în continuare ca fiind "Grupul celor şase"

25 Martie 1957 Grupul celor şase semnează Tratatul de la Roma prin care ia fiinţă

Comunitatea Economică Europeană (CEE ) şi Comunitatea Europeană pentru Energie

Atomică ( EURATOM).

1 Ianuarie 1973 Danemarca, Irlanda si Marea Brirtanie aderă la Comunitatile Europene

care cuprind acum 9 membri.

1 Ianuarie 1981 Grecia devine al zecelea membru al Comunităţii Europene.

1 Ianuarie 1986 Portugalia şi Spania se alatură Comunităţii în calitate de ţări membre.

17-28 Februarie 1986 Actul Unic European este semnat la Luxemburg şi la Haga.

29 Mai 1986 Steagul Uniunii Europene, adoptat de Comunitate, este ridicat pentru prima

dată în faţa clădirii Berlaymont pe imnul Uniunii Europene.

1 Ianuarie 1995 Austria, Finlanda şi Suedia devin membre ale UE.

1 Februarie 1995 Acordurile de Asociere , semnate de UE si Bulgaria, Cehia, Romania şi

Slovacia intră în vigoare.

26 Martie 1995 Acordul Schengen intră în vigoare între Belgia, Franţa, Germania, Olanda

,Luxemburg , Portugalia şi Spania.

1 ianuarie 1999 se lansează oficial moneda unică europeană, euro, adoptată oficial de

Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Luxembourg, Olanda,

Portugalia şi Spania.

Unicitatea construcţiei europene se reflectă în primul rând în arhitectura instituţională.

Statele acceptă să delege o parte din puterile lor suverane unor instituţii comune create prin

tratatele fondatoare, cu modificarile succesive, instituţii al căror scop este să asigure o participare

democratică a Statelor Membre la luarea de decizii.( Anexa nr. 1)

În momentul actual funcţionarea Uniunii se bazează pe cinci instituţii: Comisia

Europeană, Parlamentul European, Consiliul de Miniştri, numit pe scurt Consiliu, Curtea

27 www.uniuneaeuropeana.ro

42

de Justiţie a Comunităţilor Europene (prescurtat CJCE) şi Curtea de Conturi. Tratatul

constituţional consacră formal funcţionarea Consiliului European ca instituţie de sine statatoare.

( Anexa nr. 2)

Pe lângă instituţii, UE include o serie de organisme specializate:

- Mediatorul European şi instituţiile financiare: Banca Centrală Europeană şi Banca Europeană de

Investiţii;

- Organisme cu rol consultativ: Comitetul Regiunilor şi Comitetul Economic şi Social;

- Organisme interinstitutionale: Oficiul de Publicaţii Oficiale al Comunităţilor Europene şi

Oficiul de Selectie a Personalului Comunităţilor Europene;

- Agenţii descentralizate:

- 17 agenţii comunitare specializate care funcţionează în cadrul domeniul comunitar (primul

pilon al Tratatului CE);

- ISIS (Institutul European pentru Studii de Securitate) şi Centrul European pentru Observaţii

din Satelit, ambele funcţionale în cadrul Politicii Externe şi de Securitate Comună (al doilea

pilon);

- Europol şi Eurojust în cadrul Cooperării Poliţieneşti şi Judiciare în Materie Penală (al treilea

pilon).

3 .2 PARLAMENTUL EUROPEAN

Parlamentul European reprezintă, în viziunea Tratatului de la Roma, din 1957, "popoarele

statelor reunite în cadrul Uniunii Europene".

Primele alegeri directe pentru Parlamentul European au avut loc în iunie 1979. Numarul

de mandate este repartizat pe ţări, în funcţie de mărimea acestora.

Începând cu 2007, 492 milioane de alegători din cele 27 de state membre ale Uniunii

Europene îşi aleg cei 785 de reprezentanţi în Parlamentul European.

- Legitimat prin vot universal direct şi ales pentru un mandat de 5 ani, Parlamentul

European şi-a sporit continuu influenta şi puterea prin intermediul unei serii de tratate. Acestea,

în mod special Tratatul de la Maastricht din 1992 şi Tratatul de la Amsterdam din 1997, au

condus la transformarea Parlamentului European dintr-un organism pur consultativ într-un

parlament cu puteri legislative similare celor exercitate de parlamentele naţionale.

Cum funcţionează Parlamentul European:

43

Parlamentul European este singura instituţie comunitară ale cărei sedinţe şi deliberari sunt

publice. Dezbaterile, avizele şi rezolutiile acestuia sunt publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii

Europene.

Preşedintele reprezintă Parlamentul la evenimentele cu caracter oficial şi în relaţiile

internaţionale, prezidează sesiunile plenare ale Parlamentului precum şi întâlnirile Biroului şi ale

Conferinţei Preşedinţilor.

Hans-Gert Poettering este în prezent Preşedintele Parlamentului European.

Biroul este organul de reglementare în ale cărui atribuţii intră bugetul Parlamentului şi

problemele administrative, organizatorice şi de personal.

Conferinţa Preşedinţilor reuneşte Preşedintele Parlamentului şi preşedinţii grupărilor

politice şi este organul politic al Parlamentului. Conferinţa Preşedinţilor stabileşte ordinea de zi a

şedinţelor plenare, fixează calendarul activităţilor desfăţurate de organismele parlamentare şi

stabileşte compeţentele comisiilor şi delegaţiilor parlamentare, precum şi numărul membrilor

acestora. 28

Anexa nr. 3

Parlamentul are trei funcţii esenţiale:

1. alături de Consiliul Uniunii Europene, are atribuţii legislative, adică adoptă legislaţia

Uniunii (regulamente, directive, decizii). Participarea sa la procesul legislativ contribuie la

garantarea legitimităţii democratice a textelor adoptate;

2. împarte autoritatea în domeniul bugetar cu Consiliul Uniunii Europene, prin urmare poate

modifica cheltuielile bugetare. În ultimă instanţă, adoptă bugetul în întregime;

3. exercită un control democratic asupra Comisiei. Aprobă desemnarea membrilor Comisiei şi

are dreptul de a cenzura Comisia. De asemenea, exercită un control politic asupra

ansamblului instituţiilor.

Sediul Parlamentului European este la Strasbourg, unde se ţin şedinţele o săptămână în

fiecare lună. Unele şedinţe se ţin la Bruxelles, iar Secretariatul General se află la Luxemburg.

( Anexa nr. 4)

28 Lewis Arthur – European Community Law (new edition)

44

3.3 CONSILIUL UNIUNII EUROPENE

În baza Tratatului de constituire a Comunitaţii Europene, Consiliul are urmatoarele

responsabilităţi:

- este organismul legislativ al Comunităţii; în rezolvarea unei game largi de probleme

comunitare îşi exercită această putere legislativă împreună cu Parlamentul European;

- coordonează politica economică generală a Statelor Membre;

- încheie, în numele Comunităţii, acordurile internaţionale dintre aceasta şi unul sau mai

multe state sau organizaţii internaţionale;

- împreună cu Parlamentul European formează autoritatea bugetară care adoptă bugetul

Comunităţii.

În baza Tratatului privind Uniunea Europeană,

- adoptă deciziile necesare pentru definirea şi punerea în practică a politicii externe şi de

securitate comună, pe baza orientărilor generale trasate de Consiliul European;

- coordonează activităţile statelor membre şi adoptă măsurile necesare cu privire la

cooperarea poliţienească şi juridică în materie penală.

Preşedinţia Consiliului este asigurată, prin rotaţie, de fiecare dintre Statele Membre, pe durata

unui mandat de şase luni.

Consiliul este asistat de către un Secretariat General, care pregăteşte şi asigură buna

funcţionare a lucrărilor Consiliului la toate nivelurile.

Dl. Javier Solana este Secretarul General al Consiliului Uniunii Europene / Înalt Reprezentant

pentru Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC).

3.4 COMISIA EUROPEANĂ

Prin Tratatul de fuziune din anul 1967 au fost unificate instituţiile celor trei comunităţi

(CECO, CEE şi CEEA). Comisia Europeană a luat naştere prin unificarea Înaltei Autorităţi a

Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) şi Comunităţii Europene a Energiei

Atomice (CEEA sau EURATOM).

Comisia Europeană este organul executiv al Uniunii Europene şi este alcătuită din

reprezentanţi ai statelor membre. Aceşti delegaţi (comisari – numele lor venind de la instituţie-

Comisia) trebuie să fie cetăţeni ai statelor care îi desemnează. Ei sunt numiţi pentru 5 ani şi sunt

independenţi în exercitarea funcţiilor lor în raporturile lor cu statele membre, inclusiv cu statul

care i-a desemnat.

45

Pentru ca ei să poată fi efectiv independenţi beneficiază de o serie de imunităţi şi

privilegii, după cum urmează:

– imunitate de jurisdicţie pentru actele săvârşite în îndeplinirea atribuţiilor comunitare;

– scutirea de impozite şi taxe pentru drepturile băneşti realizate din exercitarea funcţiilor

lor;

Mandatul comisarilor poate să înceteze numai:

– prin deces;

– prin moţiune de cenzură a Parlamentului;

– prin demisie voluntară;

– prin demitere din oficiu. Aceasta nu poate fi cerută de statele membre ci numai de

Comisie, în ansamblul ei, sau de către Consiliu şi se hotărăşte de Parlament.

Comisia are activitate colegială şi permanentă. Este condusă de Preşedinte şi

vicepreşedinţii acesteia desemnaţi pentru un mandat de 2 ani cu posibilitatea reînnoirii

mandatului. Dispune de un Secretariat General şi este structurată pe 26 de Directorate Generale

pe domenii (asemănător ministerelor din subordinea guvernelor naţionale - relaţii externe, afaceri

economice şi financiare, industrie, agricultură, concurenţă, transporturi, dezvoltare, personal şi

administraţie ş.a.). Mai dispune de biroul statistic, biroul juridic, biroul de traduceri, biroul pentru

ajutorul umanitar al Comunităţilor, servicii ş.a.

Comisia Europeană se reuneşte de regulă o dată pe săptămână şi ori de câte ori este necesar.

Comisia indeplineste trei funcţii de bază:

1. Dreptul de iniţiativă: rolul său de iniţiator al politicilor comunitare este unic. În plus, Comisia

funcţionează ca organ executiv al Uniunii Europene, veghind la respectarea Tratatelor încheiate.

Ea reprezintă interesul comun şi în mare măsură, semnifică personalitatea Uniunii. Principala sa

preocupare este aceea de a apăra interesele cetăţenilor Europei.

Membrii Comisiei sunt aleşi din ţările UE, însă fiecare dintre ei depune un jurământ de

independenţă.

2. O altă funcţie a Comisiei este aceea de a veghea la respectarea tratatelor UE, astfel încât

legislaţia UE să fie corect aplicată de către Statele Membre, iar toţi cetăţenii şi participanţii la

Piaţa Unică să poată beneficia de condiţiile unitare asigurate.

3. Cea de-a treia funcţie a Comisiei este aceea de organ executiv al Uniunii, având

responsabilitatea implementării şi coordonării politicilor. Una dintre atribuţiile sale executive

constă în gestionarea bugetului anual al Uniunii şi a Fondurilor Structurale, al căror principal

46

scop este de a elimina decalajele economice dintre zonele mai bogate şi cele mai sărace ale

Uniunii.29

3.5 CURTEA DE JUSTITIE A COMUNITATILOR EUROPENE

Cele 3 comunităţi (CECO, CEE, CEEA) au luat fiinţă având fiecare propria Curte de

Justiţie, menite fiecare să asigure interpretarea corectă a tratatelor prin care au fost înfiinţate. Prin

Convenţia din anul 1957, relativă la unele instituţii comune Comunităţilor Europene, au fost

înlocuite cu o instituţie unică, iar Tratatul de fuziune din anul 1965, intrat în vigoare în anul 1967,

doar a pus de acord, a explicitat şi detaliat unele dispoziţii din Statutul Curţii de Justiţie.

Competenţa. A fost stabilită prin articolul 164 al Tratatului de la Roma care i-a conferit

puterea de a asigura interpretarea corectă şi aplicarea prevederilor sale şi a actelor emise de

instituţiile comunitare. Sunt supuse jurisdicţiei Curţii Europene de Justiţie: instituţiile politice

comunitare, statele membre ale comunităţii, persoanele fizice cetăţeni ai Uniunii, persoanele

juridice care îşi au sediul şi sunt constituite, potrivit legilor în vigoare, într-unul din statele

membre.

Natura jurisdicţiei Curţii Europene de Justiţie îmbracă următoarele forme:

– atribuţii consultative constând în emiterea de avize, conform art. 95 din Tratatul de la

Paris, aşa numita ipoteză a „micii revizuiri ” şi, conform art. 228 din Tratatul de la Roma, în

cazul încheierii de acorduri cu terţe state şi organizaţii;

– atribuţii jurisdicţionale. Controlul legalităţii actelor comunitare se face îndeosebi pe

calea recursului în anulare, a excepţiei de ilegalitate şi a recursului în carenţă.

Alcătuirea Curţii. Curtea este formată din 15 judecători şi 9 avocaţi generali numiţi prin

acordul Guvernelor Statelor Membre pentru o perioadă de 6 ani. Mandatele judecătorilor şi

avocaţilor generali sunt date astfel încât la fiecare 3 ani o parte a acestora se schimbă prin

epuizarea mandatului. Funcţiilor lor sunt incompatibile cu orice altă funcţie publică sau privată

(politică, administrativă sau de natură profesională). Sunt desemnaţi dintre persoanele care au

exercitat înalte funcţii jurisdicţionale sau dintre consilierii juridici cu competenţe notorii în ţările

de origine.

Pe lângă Curtea Europeană de Justiţie funcţionează şi Tribunalul de Primă Instanţă.

Deşi era prevăzut încă din tratatele institutive, el a luat fiinţă abia în anul 1988. Este format din

29 Lewis Arthur – European Community Law (new edition)

47

15 judecători numiţi de Guvernele Statelor Membre şi îşi desemnează, ca şi Curtea, un Preşedinte

pentru o perioadă de trei ani.

Competenţa Tribunalului de Primă Instanţă. Se pronunţă cu privire la: o serie de

acţiuni ţinând de litigiile dintre instituţiile comunitare şi personalul lor; recursurile formulate de

persoane fizice împotriva unor instituţii a Comunităţilor referitoare la regulile de competenţă

aplicabile întreprinderilor.; recursurile formulate de întreprinderi împotriva Comisiei cu privire la

încasări, producţie, preţuri, negocieri ş.a. Hotărârile sale pot fi atacate la Curtea Europeană de

Justiţie.

Constituţia de la Roma din anul 2004 prevede, privind Curtea de Justiţie, că include Curtea

Europeană de Justiţie, Tribunalul de Mare Instanţă şi tribunale specializate. Asigură

respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea Constituţiei. Curtea Europeană de Justiţie va

avea câte un judecător din fiecare Stat Membru şi va fi asistată de avocaţi generali. Tribunalul de

Mare Instanţă va avea cel puţin un judecător din fiecare stat membru.

Ca orice sistem de drept veritabil, şi cel al Comunităţii presupune existenţa unor garanţii

jurisdicţionale ce trebuie să intre în funcţiune în situaţia contestării sau punerii în aplicare a

legislaţiei Comunitare.

Curtea de Justitie, ca instituţie jurisdicţională a Comunităţii, reprezintă coloana vertebrală

a acestui sistem de garanţii. Judecătorii trebuie să asigure uniformitatea interpretării şi aplicării

dreptului comunitar în fiecare Stat Membru, menţinerea sa ca sistem comunitar şi aplicarea sa în

mod identic tuturor celor care i se supun în toate împrejurările.

Pentru îndeplinirea acestui rol, Curtea de Justiţie are competenţa de soluţionare a litigiilor

în care se constituie ca părţi state membre, instituţii comunitare, întreprinderi sau persoane fizice.

Mai mult de 8600 de cauze au fost aduse curţii din anul 1952, de când a fost înfiinţată. În

anul 1978 se soluţionau deja 200 de cazuri noi pe an, iar în 1985 au fost pe rol peste 400 de

cauze.

Curtea de Justiţie joacă un rol esenţial în cadrul sistemului institutional stabilit prin Tratate. În

mod deosebit, Curtea are rolul de a menţine echilibrul între prerogativele instituţiilor comunitare

pe de o parte şi între prerogativele conferite Comunităţii şi cele păstrate de statele membre pe de

altă parte. În exercitarea atribuţiilor sale de revizuire, Curtea este deseori chemată să hotărască în

probleme de natura constituţională sau de importanţă economică majoră.

Curtea de Justiţie numără 27 judecatori şi 8 avocaţi generali. Judecătorii şi avocaţii

generali sunt numiţi de guvernele statelor membre de comun acord, pentru un mandat de şase ani,

48

cu posibilitatea de reînnoire. Ei sunt aleşi din rândul juriştilor de o incontestabilă independenţă şi

competenţă profesională.

Judecătorii il aleg din rândul lor pe Preşedintele Curţii pentru un mandat de trei ani ce

poate fi reînnoit. 30

Preşedintele conduce lucrările Curţii şi prezidează audierile şi dezbaterile. Avocaţii

generali acordă asistenţă Curţii în îndeplinirea atribuţiilor sale, prezentând în şedinţe deschise, în

condiţii de completă imparţialitate şi independenţă, avize referitoare la speţele deduse curţii.

Atribuţiile lor nu trebuie confundate cu cele ale unui procuror sau ale unui asemenea alte

oficialităţi - fiind vorba în acest caz de rolul Comisiei de a veghea asupra intereselor Comunităţii.

3.6 CURTEA EUROPEANĂ DE CONTURI

Potrivit Tratatului instituind Comunitatea Europeană, Curtea Europeană de

Conturi are ca principală atribuţie verificarea conturilor şi a execuţiei bugetului Uniunii

Europene, cu dublul scop de a imbunătăţi gestionarea resurselor financiare şi informarea

cetăţenilor Europei cu privire la utilizarea fondurilor publice de către autorităţile cu

responsabilităţi de gestiune.

Pentru realizarea controlului financiar al fondurilor de care dispuneau, cele trei

Comunităţi au fost prevăzute la înfiinţarea lor cu următoarele organe:

– Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) a fost prevăzută cu comisarii

delegaţi pentru conturi;

– Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană pentru Energie

Atomică cu Comisia de control.

Prin Tratatul de revizuire a dispoziţiilor bugetare de la Bruxelles din 1975 s-a decis

înfiinţarea Curţii de Conturi, dar ea şi-a început activitatea în 1977.

Atribuţii:

Curtea Europeana de Conturi este formată din 25 membri provenind din cele 25 State

Membre şi numiţi pentru un mandat de 6 ani. Membrii Curţii de Conturi sunt independenţi şi au

experienţa în domeniul auditării finanţelor publice. Membrii Curţii îşi aleg Preşedintele pentru un

mandat de 3 ani. La Curtea de Conturi îşi desfăşoară activitatea 550 de profesionişti de înaltă

clasă din cele 25 ţări ale Uniunii Europene, dintre care circa 250 sunt auditori.

30 Leonard Dick – Guide to the European Union (eighth edition) , The Economist

49

Atribuţiile de control ale Curţii de Conturi sunt de examinare a aspectelor de legalitate şi

regularitate a totalităţii veniturilor şi cheltuielilor celor 3 Comunităţi , fie că sunt bugetare sau nu,

dar şi a instituţiilor statelor membre dacă au beneficiat de sau au folosit fonduri comunitare.

Compunere. Este alcătuită din 15 membri numiţi pe 6 ani de către Consiliu cu consultarea

Parlamentului. Alege un Preşedinte pentru un mandat de 3 ani. Mandatul membrilor dar şi al

preşedintelui pot fi reînnoite.

Independenţa activităţii:

Independenţa Curţii Europene de Conturi în raport cu alte instituţii Comunitare şi cu

Statele Membre garantează obiectivitatea activităţii sale de audit. Curtea de conturi are deplină

libertate în ceea ce priveşte organizarea şi planificarea activităţii sale de audit şi publicarea

rapoartelor.

"Conştiinţa financiara" a Uniunii

Curtea de Conturi verifică dacă încasările şi cheltuielile UE s-au efectuat legal şi corect. Se pune

un accent deosebit pe corectitudinea gestionării financiare, verificându-se dacă - şi în ce masură -

au fost atinse obiectivele propuse în materie de gestiune, precum şi costurile aferente. Curtea

Europeana de Conturi garantează astfel cetăţenilor europeni că bugetul UE a fost gestionat şi

executat corect şi în modul cel mai eficient posibil.

Sancţiuni:

Curtea de Conturi nu are prerogative jurisdicţionale. În cazul în care auditorii descoperă

nereguli, inclusiv fraudă, organismele comunitare competente sunt informate neîntârziat spre a

lua măsurile necesare.

CAP. 4 - STUDIU DE CAZ

Este important să se cunoască această legislaţie şi de către persoanele fizice din ţara noastră, ţară

nou intrată pe piaţa europeană şi implicit şi în competiţie cu alte state cu tradiţie europeană. La

fel de important , dacă nu chiar mai important, este cunoşterea legislaţiei europene în materie de

liberă circulaţie a bunurilor,serviciior, capitalurilor şi persoanelor de către persoanele juridice

care intră ,sau vor intra cât de curând , în competiţie cu firme deja familiarizate cu această

legislaţie şi care vor profita de orice scăpare a firmelor româneşti cum este de altfel firesc în

50

fiecare competiţie. Este bine de ştiut ce decizii sunt de compentenţă naţională şi ce decizii privesc

instanţele supranaţionale pentru a şti unde trebuie urmărită o speţă.

În continuare aş dori să prezint câteva exemple din cele mai familiare cazuri întâlnite în practica

europeană.

4.1. CAZUL: VOLKSWAGEN AG/COMMISSION, SOLUŢIE DATĂ DE TPI

Situaţia de fapt

Firma producătoare de automobile Volkswagen a interzis concesionarilor săi din

Germania practicarea unor reduceri la vânzarea noului model Passat, recomandând un preţ unic

de vânzare. Comisia a considerat că această practică încalcă principiile liberei concurenţe

prevăzute de tratat şi a aplicat o amendă societăţii Volkswagen în valoare de 30,96 milioane de

euro.

Volkswagen a atacat decizia Comisiei în faţa Tribunalului de primă instanţă, motivând că

nu s-au încălcat principiile comunitare în materia liberei concurenţe, din moment ce iniţiativele

de plafonare a preţului de vânzare al noului model Passat aveau caracter unilateral, neexistând

un acord între constructor şi concesionari în acest scop.31

Dreptul aplicabil

Articolul 81, al.1 TCE, referitor la înţelegerile între întreprinderi:

„Sunt incompatibile cu piaţa comună şi sunt interzise orice înţelegeri între întreprinderi, orice

decizie a grupurilor de întreprinderi, precum şi orice practici concertate între întreprinderi,

susceptibile să afecteze comerţul între statele membre şi care au ca obiect sau ca efect

împiedicarea, restrângerea sau distorsionarea concurenţei în interiorul pieţei interne, şi în special

cele care constau în:

a) fixarea directă sau indirectă a preţurilor de cumpărare sau de vânzare sau a altor condiţii ale

tranzacţiilor comerciale;(…)”

Soluţia şi principiile degajate de CJCE

TPI a anulat decizia Comisiei de aplicare a unei amenzi societăţii Volkswagen, argumentând că

nu fusese dovedită în speţă existenţa unui acord de voinţă între constructorul de automobile şi

concesionarii săi din Germania, în vederea impunerii unui anumit preţ de vânzare, fiind vorba

31 www.inm-lex.ro

51

doar un act unilateral al societăţii Volkswagen. Astfel, Comisia nu a făcut dovada acceptării

efective de către concesionari o preţului recomandat de constructor.

Pentru a exista o limitare a liberei concurenţe sancţionată de articolul 81 TCE este necesară

constatarea unei înţelegeri între cele două întreprinderi, adică realizarea unei acord de voinţă

între cele două părţi, şi nu o simplă decizie unilaterală a unei întreprinderi.

Se respinge astfel argumentarea Comisiei potrivit căreia acordul de voinţă dintre

constructor şi concesionar, în vederea impunerii unui anumit preţ de vânzare rezultă din

însuşi contractul de concesiune între aceste părţi, deoarece prin încheierea acestui contract

concesionarul ar accepta în mod implicit condiţiile care pot fi impuse ulterior de concedent, chiar

dacă acestea nu sunt conforme dispoziţiilor comunitare.

Tribunalul consideră că simpla semnare a unui contract de concesiune nu poate fi interpretată

drept o acceptare tacită, în avans, a unor iniţiative ulteriore ale concedentului, susceptibile să

contravină principiilor comunitare privind libera concurenţă în cadrul pieţei interne.

În vederea aplicării articolului 81, al.1 TCE, Comisia trebuie să facă dovada alinierii poziţiei

concesionarului la iniţiativa anticoncurenţailă a concedentului, adică realizarea unei

“înţelegeri” între cele două părţi.

Notă: Împotriva deciziei TPI se poate introduce în termen de două luni de la notificare, un recurs

limitat la elemente de drept.

Evaluare

Art. 5 din Legea 21/1996 modificat prin OUG 121/2003 prevede:

„Sunt interzise orice înţelegeri exprese sau tacite între agenţii economici sau asociaţii de agenţi

economici, orice decizii de asociere sau practici concertate între aceştia, care au ca obiect sau pot

avea ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe

o parte a acesteia, în special cele care urmăresc:

a) fixarea concertată, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare, a

tarifelor, rabaturilor, adaosurilor, precum şi a oricăror alte condiţii comerciale

inechitabile; (…)”

Acest articol va trebui interpretat în lumina precizărilor făcute de Curte în această speţă.

4.2. CAZUL: AUDI AG/ OFICIUL DE ARMONIZARE A PIEŢEI INTERNE

Situaţia de fapt

52

În 1996 AUDI a cerut Oficiului de Armonizare a Pieţei Interne (OAPI)să înregistreze semnul

„TDI” ca marcă comunitară.

Abrevierea „TDI” are semnificaţia: „Turbo Diesel Injection” sau „Turbo Direct Injection”. În

consecinţă OAPI a respins cererea pe motivul că acest însemn nu are caracter distinctiv.

AUDI a introdus recurs în faţa Camerei de Recurs OAPI, care a respins la rândul său cererea pe

motivul că are un caracter descriptiv.

În mai 2002, AUDI a sesizat Tribunalul de Primă Instanţă pentru anularea acestei decizii.32

Dreptul aplicabil

Regulamentul Consiliului 40/94 privind marca comunitară

Soluţia şi principiile degajate de CJCE

Tribunalul de Primă Instanţă reaminteşte că semnele şi indicaţiile care pot servi la desemnarea

caracteristicilor unui produs sau serviciu pot fi folosite de orice utilizator şi nu pot face obiectul

înregistrării.

În ceea ce priveşte cererea făcută de AUDI, Tribunalul constată că, din punct de vedere al

publicului larg, există un raport suficient de direct şi concret între însemnul verbal „TDI” şi

caracteristicile esenţiale ale categoriilor de produse sau servicii vizate în cererea de

înregistrare a mărcii.

Tribunalul remarcă faptul că o combinaţie de litere este utilizată în mod curent în industria

automobilelor şi deci, semnul”TDI” nu e neobişnuit ca structură, iar faptul că „TDI” poate

avea două semnificaţii nu este relevant.

Un asemenea semn poate fi înregistrat ca marcă dacă a căpătat un caracter distinctiv prin

utilizarea în întreaga Comunitate. AUDI nu a adus nici un element de probă care să poată duce

la concluzia că semnul”TDI” a primit un asemenea caracter distinctiv în alte state membre decât

în Germania.

În ceea ce priveşte noile elemente aduse de AUDI pentru a demonstra caracterul distinctiv,

Tribunalul relevă faptul că anularea sau reformularea unei decizii a Camerei de Recurs a OAPI

nu este posibilă decât în cazul în care se pune în discuţie o eroare de fond sau de formă. Astfel,

recursul în faţa Tribunalului nu vizează decât controlarea legalităţii deciziei Camerei de Recurs a

OAPI şi nu redeschiderea cazului.

În conformitate cu Regulamentul CE 40/94 deciziile OAPI trebuie să fie motivate. În consecinţă

Camera de Recurs era obligată să expună motivele pentru care elementele de probă produse de

32 www.inm-lex.ro

53

AUDI nu i-au permis să concluzioneze că marca cerută dobândise un caracter distinctiv rezultând

din utilizare.

Totuşi, lipsa motivării nu este suficientă pentru a hotărî anularea deciziei Camerei, de

vreme ce o nouă decizie a OAPI va ajunge la acelaşi rezultat. ca şi în prima decizie.

Evaluare

Legea 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice prevede în art.5, lit.b că nu pot fi

înregistrate ca mărci „mărcile care sunt lipsite de caracter distinctiv”.

În capitolul XIII privind apărarea drepturilor asupra mărcilor şi indicaţiilor geografice, în

art.80 şi art. 81 se prevede că:

- „ Deciziile Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci privind înregistrarea mărcilor pot fi

contestate la acest oficiu de către solicitantul înregistrării mărcii sau, după caz, de către

titularul mărcii, în termen de 3 luni de la comunicare, cu plata taxei legale”;

- „Hotărârea comisiei de reexaminare, motivată, se comunică părţilor, în termen de 15 zile

de la pronunţare şi poate fi atacată cu apel la Tribunalul Municipiului Bucureşti, în termen

de 30 de zile de la comunicare. În termen de 15 zile de la comunicare, deciziile

Tribunalului Municipiului Bucureşti pot fi atacate cu recurs la Curtea de Apel Bucureşti”. 

După cum se observă, prevederile legislaţiei române sunt asemănătoare cu prevederile

Regulamentulului Consiliului 40/94 privind marca comunitara. De altfel în documentul de

poziţie privind capitolul 5 „dreptul societăţilor comerciale” este menţionată preluarea

dispoziţiilor acestui regulament în legislaţia internă în domeniul proprietăţii industriale.

4.3. CAZUL: BRITISH AIRWAYS PLC. C. COMISIA EUROPEANĂ, DECIZIE A TRIBUNALULUI DE PRIMĂ INSTANŢĂ)

Situaţia de fapt

British Airways (BA), cea mai mare companie aeriană din Marea Britanie, a încheiat

acorduri cu agenţiile de voiaj acreditate în Marea Britanie de către Asociaţia Internaţională de

Transport Aerian în vederea vânzării de bilete de avion. În baza acestor acorduri, agenţii primesc

un comision de bază pentru biletele BA vândute şi beneficiază de alte facilităţi financiare

complementare cum este de exemplu prima de rezultat calculată în funcţie de creşterea vânzărilor

de bilete.

54

Virgin Atlantic Airways, o companie concurentă a depus o plângere împotriva acestor

acorduri la Comisia Europeană. În urma unei anchete conduse de către Comisie, BA a adoptat un

nou sistem de prime de rezultat aplicabil din 1998. Astfel, în afara comisionului, fiecare agent

putea obţine şi alte comisioane suplimentare (unele aplicabile nu numai câştigurilor suplimentare

realizate, ci şi vânzărilor totale de bilete BA pentru perioada de referinţă) Compania Virgin

Atlantic Airways a depus o nouă plângere la Comisie împotriva acestui nou sistem de

recompense financiare.

prin decizia din 14 iulie 1999, Comisia a considerat acordurile şi sistemele de recompensă

financiară iniţiate de BA ca fiind un abuz de poziţie dominantă pe piaţa britanică a serviciilor

agenţiilor de voiaj aeriene şi a dispus amendarea acestei companii cu 6,8 mil Euro. În opinia

Comisiei sistemul primelor de rezultat are ca efect incitarea agenţilor de a menţine sau a creşte

vânzările de bilete BA, în dauna companiilor concurente. BA a introdus recurs împotriva acestei

decizii în faţa TPI.33

Dreptul aplicabil

Art. 82 TCE (privind abuzul de poziţie dominantă)

Soluţia şi principiile degajate de CJCE

BA a contestat în primul rând competenţa Comisiei de a lua decizia din 14 iulie 1999, pe motivul

demisiei colective a membrilor săi (intervenite la 16 martie 1999, numirea noilor comisari

făcându-se abia la 15 septembrie 1999) Tribunalul a constatat că cei care au demisionat au rămas

în funcţie în această perioadă şi că au conservat (până la înlocuirea lor) plenitudinea

competenţelor.

Împotriva argumentului conform căruia BA ar fi suferit o discriminare, fiind singura

companie aeriană împotriva căreia s-au declanşat cercetări, în timp ce alţi transportatori aerieni

au continuat să aplice acelaşi sistem de recompense financiare, Tribunalul a răspuns că faptul că

aceşti transportatori nu au făcut obiectul unei anchete din partea Comisiei nu este de natură a

înlătura infracţiunile reţinute în sarcina companiei BA. Atunci când este sesizată în privinţa

unor nereguli înfăptuite de mai multe întreprinderi mari Comisia poate să-şi concentreze

eforturile asupra uneia dintre aceste întreprinderi.

În cazul în care BA consideră că alţi transportatori aerieni practică astfel de sisteme de

recompense financiare, poate oricând să conteste decizia Comisiei de a nu da curs plângerilor

BA împotriva concurenţilor săi.

33 www.inm-lex.ro

55

Tribunalul consideră că pentru a stabili dacă BA are sau nu o poziţie dominantă, Comisia a

reţinut corect piaţa britanică a serviciilor de distribuţie a biletelor de avion, servicii prestate de

agenţiile de voiaj. Agenţiile de voiaj constituie într-adevăr un canal de distribuţie

indispensabil pentru companiile aeriene şi constituie astfel o piaţă distinctă (piaţă

sectorială) Deci BA deţine poziţia dominantă pe această piaţă în calitatea sa de beneficiar al

serviciilor de distribuţie a biletelor sale de către agenţiile de voiaj. Criteriile în funcţie de care

Tribunalul a apreciat că BA deţine o poziţie dominantă sunt: numărul locurilor oferite, numărul

zborurilor sale, numărule de bilete vândute de agenţii britanici şi numărul pasagerilor transportaţi.

În ceea ce priveşte abuzul de poziţie dominantă, Tribunalul consideră că aplicarea unor

condiţii inegale faţă de partenerii săi comerciali, pentru prestarea unor servicii echivalente

poate fi numită exploatare abuzivă a unei poziţii dominante. Astfel, în cazul sistemului

primelor de rezultat, Tribunalul consideră că agenţii britanici ar putea aplica comisioane diferite

pentru aceeaşi sumă, volumul vânzărilor de bilete fiind diferit de la o agenţie la alta (iar

comisionul aplicându-se la volumul de vânzări) Pe de altă parte tribunalul relevă faptul că acest

sistem de prime de rezultat are ca efect restrângerea libertăţii agenţiilor britanice de a furniza

servicii companiilor aeriene concurente BA. În consecinţă concluzia Comisiei este corectă, BA

abuzând de poziţia dominantă pe care o deţine pe piaţa britanică a serviciilor prestate de agenţiile

de voiaj.

Evaluare

Speţa aduce precizări în primul rând asupra metodelor de investigaţie ale Comisiei Europene.

Astfel, Comisia are posibilitatea să-şi concentreze analiza asupra unei anumite întreprinderi, chiar

dacă a primit sesizări în legătură cu nereguli înfăptuite de mai multe societăţi. O întreprindere

împotriva căreia Comisia a dat o decizie, are dreptul de a contesta hotărârea Comisiei de a nu da

curs celorlalte plângeri, dar nu poate invoca acest fapt pentru a împiedica executarea deciziei dată

în cazul ei.

Legea privind concurenţa 21/1996 a fost modificată prin OUG 121/2003 astfel încât să

corespundă cerinţelor dreptului comunitar. Art. 6 privind abuzul de poziţie dominantă reproduce

dispoziţiile art. 82 TCE privind abuzul de poziţie dominantă.

4.4. CAZUL: PHILIP MORRIS INTERNATIONAL E.A. C. COMISIA EUROPEANĂ

Situaţia de fapt

56

În cadrul luptei împotriva contrabandei de ţigări, Comunitatea Europeană, reprezentată de

Comisie, a introdus, în noiembrie 2000, o acţiune civilă în faţa unei instanţe federale din

Statele Unite ( Tribunalul din New York) împotriva mai multor societăţi aparţinând grupurilor

Philip Morris şi Reynolds şi, în egală măsură, împotriva societăţii Japan Tabacco. Comunitatea

a acuzat aceste societăţi de participare la un sistem de contrabandă vizând introducerea şi

distribuţia de ţigări pe teritoriul Comunităţii şi a solicitat repararea unui prejudiciu rezultând

în principal din pierderea taxelor vamale şi a TVA-ului, acestea constituind sume care ar fi fost

platite în cazul importurilor legale.

Acţiunea fiind respinsă, Comisia şi 10 state membre au introdus în august 2001 o nouă acţiune

fondată pe alte baze juridice. Această acţiune a fost de asemenea respinsă pe motiv că instanţele

americane se abţin de la a aplica legile fiscale străine. Comisia a introdus apel în faţa Curţii de

Apel a Statelor Unite. Producătorii de ţigări au cerut Tribunalului de Primă Instanţă a

Comunităţilor Europene anularea deciziilor Comisiei privind introducerea unor acţiuni în

faţa Curţii federale americane. Opt dintre statele membre, ca şi Parlamentul european au

intervenit în această procedură în sprijinul Comisiei.34

Dreptul aplicabil

Art.230 CE [ex-173] privind recursul în anulare

Soluţia şi principiile degajate de CJCE

Tribunalul de Primă Instanţă a respins recursul introdus de societăţile Philip Morris,

Reynolds şi Japan Tobacco.

Tribunalul, în soluţia dată, reaminteşte că pot forma obiectul unui recurs în anulare numai

acele măsuri care produc efecte juridice obligatorii de natură să afecteze interesele

justiţiabililor, modificând în mod vizibil situaţia sa juridică. În cazul de faţă, numai deciziile

instanţelor americane asupra acţiunilor introduse de Comisie vor putea determina definitiv

obligaţiile părţilor. Decizia de a sesiza aceste instanţe nu determină o modificare a situaţiei

juridice suficient de mare încât să poată fi atacată cu un astfel de recurs.

De asemenea, Tribunalul precizează că principiul necesităţii unei protecţii juridice efective nu

este afectat de refuzul recursului în anulare deoarece nu se poate considera că producătorii de

ţigări sunt privaţi de accesul la judecătorul (instanţa) european(ă) Chiar şi un comportament care

nu este susceptibil de a face obiectul unui recurs în anulare poate, în anumite condiţii, să conducă

la angajarea răspunderii Comunităţii şi posibilitatea de a cere şi de a obţine repararea unui

prejudiciu produs ca urmare a unui astfel de comportament.

34 www.inm-lex.ro

57

Evaluare

Conform art. 230 TCE privind recursul în anulare actele atacabile sunt:

- actele adoptate de Parlament şi Consiliu

- actele Consiliului

- actele Comisiei şi ale Băncii Centrale Europene (în afară de recomandări şi avize)

- actele Parlamentului care produc efecte faţă de terţi.

Este vorba de actele instituţiilor comunitare stricto sensu, fără a conta dacă sunt denumite sau nu,

fiind importante doar conţinutul şi semnificaţia lor. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene

a precizat în decizia din speţa Comisia Europeană c. Consiliu din 31.03.1971 că : „sunt

atacabile toate măsurile luate de instituţii, oricare ar fi natura şi forma lor şi care vizează

producerea unor efecte juridice”. Acest principiu al universalităţii a fost precizat într-o decizie

ulterioară a Curţii (Partidul Verzilor c. Parlamentul European, din 23.04.1986) în care a

specificat că este vorba de acte ale instituţiilor „ce vizează producerea de efecte juridice faţă de

terţi”, păstrându-se astfel autonomia internă a instituţiilor.

După aderarea la U.E., România va trebui să ţină cont de posibilitatea introducerii recursului

în anulare în faţa instanţelor europene, precum şi de condiţiile de admisibilitate a acestuia,

în speţă de principiile stabilite pe cale jurisprudenţială de către Curte şi Tribunalul de

Primă Instanţă.

4.5. CAZUL: ROLEX SA E.A. C. AUSTRIA, RECURS PREALABIL

Situaţia de fapt

În 2000, societatea Rolex SA a solicitat pe lângă autoritatea competentă din Austria

(Landesgericht Eisenstadt) deschiderea unei anchete după ce 19 ceasuri contrafăcute fuseseră

descoperite de autorităţile vamale austriece. Marfa era originară din Italia şi avea ca destinaţie

finală Polonia .

Societăţile Tommy Hilfiger, Gucci şi Gap au solicitat în iulie 2001 deschiderea unei anchete

similare privind hainele contrafăcute şi purtând mărcile respective.

Tribunalul competent (Landesgericht) a considerat că, pentru deschiderea unei anchete în acest

sens, comportamentul incriminat trebuie să constituie o infracţiune. Legea austriacă privind

protejarea mărcilor (Markenschutzgesetz) poate fi interpretată în sensul că importul şi

58

exportul de produse contrafăcute constituie o formă de utilizare ilicită a mărcii, dar nu şi

tranzitarea teritoriului austriac de către un asemena produs.

În consecinţă, s-a solicitat Curţii să se pronunţe dacă o asemenea interpretare a legii austriece

este sau nu compatibilă cu regulamentul privind produsele falsificate sau contrafăcute. 35

Dreptul aplicabil

Regulamentul 3925/94 privind intrarea pe teritoriul Comunităţii şi exportul şi re-exportul

unor bunuri ce încalcă anumite drepturi de proprietate intelectuală (amendat prin

Regulamentul 241/1999)

Soluţia şi principiile degajate de CJCE

Curtea reaminteşte că judecătorul naţional este obligat să interpreteze dreptul intern

conform dreptului comunitar.

În ipoteza în care interpretarea nu e posibilă pentru că Tribunalul austriac estimează că

legea nu interzice tranzitul pe teritoriul austriac a mărfurilor contrafăcute, după cum

prevede regulamentul împotriva contrafacerii, acesta din urmă s-ar opune aplicării acestei

legi.

În ciuda acestei obligaţii, principiul legalităţii pedepselor interzice sancţionarea din punct

de vedere penal a unui astfel de comportament, chiar şi în cazul în care regula naţională ar

fi contrară dreptului comunitar.

În ipoteza contrară, în cazul interpretării conforme cu regulamentul împotriva contrafacerii,

judecătorul naţional va aplica tranzitului cu mărfuri contrafăcute sancţiunile civile prevăzute în

dreptul intern pentru alte forme de comportament interzise.

Totuşi, Curtea adaugă că obligaţia de a interpreta dreptul intern conform unui regulament

comunitar nu poate crea sau agrava responsabilitatea penală în mod independent de

prevederile vreunei legi naţionale

Evaluare

Speţa precizează că obligaţia de a interpreta dreptul intern în conformitate cu dreptul

comunitar are o limitare, şi anume: dreptul comunitar să nu agraveze responsabilitatea

penală în mod independent de legea naţională.

În prezent legislaţia română în domeniu este constituită din:

35 www.inm-lex.ro

59

- Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice ce conţine referiri succinte la

posibilitatea introducerii unei acţiuni în contrafacere, precum şi la actele care constituie o

infracţiune (art. 83, alin.1) .

- Legea 202/2000 privind unele măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor de

proprietate intelectuală în cadrul operaţiunilor de vămuire ce prevede că autorităţile vamale

pot acţiona la cerere sau din oficiu, pot dispune reţinerea mărfurilor în condiţiile prevăzute de

legislaţia în vigoare. Legislaţia vamală română este, în prezent, armonizată cu regulamentele

europene, modalităţile de intervenţie ale autorităţii vamale fiind aceleaşi cu cele prevăzute

in Regulamentul CE nr. 3295/1994 al Consiliului – prevăzând posibilitatea interzicerii

tranzitului mărfurilor contrafăcute pe teritoriul României.

România va trebui să ţină cont de interpretarea dată de Curte în ceea ce priveşte regulamentul

împotriva contrafacerii. După aderare acest regulament se va aplica direct în dreptul intern.

CONCLUZIILE LUCRARII

În primul capitol Organizaţiile internaţionale guvernamentale ca forme ale cooperării

instituţionalizate permanente sunt prezentate principiile fundamentale ale relaţiilor dintre state cu

referire la cooperarea internaţională. De altfel, cooperarea dintre state este astăzi chiar un

principiu fundamental al dreptului internaţional public.

Întreaga construcţie juridică şi politică privind cooperarea internaţională, deşi este încă

departe de punerea efectivă în aplicare, oferă imaginea a ceea ce ar trebui să fie societatea

internaţională actuală. Marile probleme ale lumii în domeniul securităţii colective, dezvoltării

economice, alimentaţiei, sănătăţii sunt în mare parte nerezolvate astăzi. Este motivul pentru care,

mai ales în cadrul organizaţiilor internaţionale, atât universale, cât şi regionale, acţiunea comună

de a depăşi aceste dificultăţi reprezintă o prioritate cvasiunanim acceptată.

Statele au fost preocupate să coopereze în diferite forme, dar cooperarea instituţionalizată, mai cu

seamă cea de tip permanent, se va consacra destul de târziu în practica lor.

60

În capitolul doi Evoluţia integrării economice şi Uniunea Europeană în viziunea tratatului

de la Maastricht am realizat o scurtă descriere a evoluţiei integrării economice cu descrierea

prevederilor tratatului de la Roma privind Uniunea vamală, scurtă descriere a tratatului de la

Roma, Amsterdam si valurile extinderii Uniunii Europene pentru a vedea traseul integrării

economice mai in profunzime.

Potrivit tratatului de la Maastricht, Uniunea Europeană este concepută ca o construcţie care este

fundamentată pe 3 piloni: Comunităţile europene, Politica Externă şi de Securitate Comună şi

Cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne.

Cei trei piloni ai Uniunii Europene funcţionează prin proceduri decizionale diferite: procedura

comunitară (supranaţională) primul pilon şi procedura interguvernamentală pentru pilonii II şi

III. Prin urmare, în cadrul primului pilon, numai Comisia poate să facă propuneri Cosiliului

Uniunii Europene şi Parlamentului European şi deciziile sunt luate cu majoritate calificată. În

cadrul celorlalţi doi piloni, dreptul de iniţiativă este împărţit de Comisie cu statele membre, iar

deciziile sunt luate cu unanimitate.

În cel de-al treilea capitol am prezentat succint instituţiile Uniunii Europene, instituţii al

căror scop este să asigure o participare democratică a Statelor Membre la luarea de decizii. În

momentul actual funcţionarea Uniunii se bazează pe cinci instituţii (Parlamentul

European,Comisia Europeană, , Consiliul Uniunii Europene, Curtea de Justiţie a Comunităţilor

Europene –CJCE şi Curtea de Conturi).Pe lângă aceste instituţii, UE se include şi o serie de

organisme specializate cum ar fi : mediatorul European şi instituţiile financiare( Banca centrală

Europeană şi Banca Europeană de Investiţii); organisme cu rol consultativ: comitetul regiunilor şi

Comitetul Economic şi Social ; organisme interinstituţionale.

În ultimul capitol am ales câteva studii de caz în care se analizează compatibilitatea cu

legislaţia europeană a unor măsuri adoptate de state membre, pentru a exemplifica naţionalul şi

supranaţionalul în spaţiul Uniunii Europene.

Cazurile abordate sunt :

Cazul 1. Volkswagen AG/Commission, soluţie dată de TPI, 3 decembrie 2003

Firma Volkswagen a interzis concesionarilor săi din Germania practicarea unor reduceri

la vânzarea noului model Passat, recomandând un preţ unic de vânzare.Comisia a considerat că

această practică încalcă principiile liberei concurenţe şi a aplicat societăţii o amendă în valoare de

30,96 milioane de euro.Volkswagen a atacat decizia Comisiei motivând că nu s-au încălcat

principiile liberei concurenţe, din moment ce iniţiativele de plafonare a preţului de vânzare al

61

noului model Passat aveau caracter unilateral, neexistând un acord între constructor şi

concesionari în acest scop.

Decizia Tribunalului respinge argumentarea Comisiei datorită faptului că exista o

“înţelegere “ între firmă şi concesionar deoarece un acord unilateral nu presupunea neaparat

acceptarea condiţiilor impuse de Volkswagen concesionarilor.

2. Cazul: AUDI AG/ Oficiul de armonizare a pieţei interne, 3 decembrie 2003

Firma Audi a a cerut Oficiului de Armonizare a Pieţei Interne (OAPI)să înregistreze

semnul „TDI” ca marcă comunitară, dar această cerere i-a fost respinsă pe considerentul că

semnul „TDI”, în ciuda dublei semnificaţii, nu este caracteristică acestei firme ci este valabilă

pentru simbolizarea si descrierea tipurilor de motoare. Tribunalul de Primă Instanţă constată

faptul că, din punct de vedere al publicului larg, există un raport suficient de direct şi concret

între însemnul verbal „TDI” şi caracteristicile esenţiale ale categoriilor de produse sau servicii

vizate în cererea de înregistrare a mărcii.

3. Cazul: British Airways plc. c. Comisia Europeană, 17 decembrie 2003, decizie a

Tribunalului de Primă Instanţă)

British Airways, cea mai mare companie aeriană din Marea Britanie, a încheiat acorduri

cu agenţiile de voiaj în vederea vânzării de bilete de avion. În baza acestor acorduri, agenţii

primesc un comision de bază pentru biletele vândute şi alte facilităţi financiare. O companie

concurentă a depus plângere împotriva BA, considerând recompensele acordate de BA ca un

abuz de putere dominantă. Tribunalul consideră că aplicarea unor condiţii inegale faţă de

partenerii săi comerciali, pentru prestarea unor servicii echivalente poate fi numită exploatare

abuzivă a unei poziţii dominante. În consecinţă concluzia Comisiei este corectă,BA abuzând de

poziţia dominantă pe care o deţine pe piaţa britanică a serviciilor prestate de agenţiile de voiaj.

4. Cazul: Philip Morris International e.a. c. Comisia Europeană

Curtea Europeană a înaintat o acţiune civilă in faţa Tribunalului din New-York împotriva

grupurilor Philip Morris şi Reynolds pe considerentul că acestea facilitează si participă la un

sistem de contrabandă ce are ca ţintă introducerea de ţigări si distribuţia lor pe teritoriul

Comunitaţii Europene, solicitând astfel recuperarea unui prejudiciu adus prin pierderea taxelor

vamale cât şi a TVA-ului care ar fi fost sume plătite de consumatori în cazul importurilor legale.

Această acţiune a fost respinsă, dar şi următoarea pe motivul că instanţele americane se abţin de

la a aplica legile fiscale străine.

5. Cazul: Rolex SA e.a. c. Austria, recurs prealabil

62

Firma Rolex a cerut Landesgericht Eisenstadt din Austria deschiderea unei anchete asupra

transportului ilegal de produse contrafăcute pe teritoriul Austriei in urma depistării de către

autorităţile vamale austriece a 19 ceasuri Rolex falsificate, originare din Italia şi cu destinaţie

finală Polonia . Ca urmare, mai multe firme au solicitat anchetarea cazurilor de falsificare a

diverselor mărfuri însă cererea le-a fost respinsă deoarece legea austriacă poate fi interpretată în

cazul importul şi exportul de produse contrafăcute considerându-se acestea o formă de utilizare a

mărcii ilicită, dar tranzitarea teritoriului austriac de către un asemena produs neputând fi

considerată la fel.

ANEXE

Anexa nr. 1

63

Anexa nr. 2Întrebare: Ne puteţi spune în ce măsură sunteţi de acord cu următoarele afirmaţii ?

1. Pe ansamblu , extinderea Uniunii Europene este ceva pozitiv.

Pe ansamblu, mai mult de unul din doi europeni(55%) consideră extinderea Uniunii Europeane ca un lucru pozitiv. O treime nu este de acord cu acest punct de vedere. Răspunsurile

36 Special EUROBAROMETER

64

obţinute în 10 noi state membre sunt semnificativ mai positive (69%) faţă de cele înregistrate în cele 15 state vechi în Uniune.

2. Lărgirea Uniunii Europene va genera probleme pe piaţa forţei de muncă naţională.

37

37Special EUROBAROMETER

65

Anexa nr. 3

Presedintii Parlamentului European

1958-2009.

1) 1958-1960 = Robert Schuman.2) 1960-1962 = Hans Furler.3) 1962-1964 = Gaetano Martino.4) 1964-1965 = Jean Duvieusart.5) 1965-1966 = Victor Leemans.6) 1966-1969 = Alain Poher.7) 1969-1971 = Mario Scelba.8) 1971-1973 = Walter Behrendt.9) 1973-1975 = Conelius Berkhouwer.10) 1975-1977 = Georges Spénale.11) 1977-1979 = Emilio Colombo.12) 1979-1982 = Simone Veil.13) 1982-1984 = Pieter Dankert.14) 1984-1987 = Pierre Pflimlin.15) 1987-1989 = Lord Plumb.16) 1989-1992 = Enrique Barón Crespo.17) 1992-1994 = Egon Klepsch.18) 1994-1997 = Klaus Hänsch.19) 1997-1999 = Jose Maria Gil-Robles.20) 1999-2002 = Nicolae Fontaine.21) 2002-2004 = Pat Cox.22) 2004-2007 = Josep Borelle Fontelles.23) 2007-2009 = Hans Gert Pöttering.

66

Anexa nr. 4

Numărul de voturi deţinut de fiecare în Parlamentul European este următorul (incluzând noile state membre) :

Germania, Franţa, Italia şi Marea Britanie 29 Spania şi Polonia 27 (Romania) 14 Olanda 13 Belgia, Cehia, Grecia, Ungaria

şi Portugalia 12 (Bulgaria), Austria şi Elveţia 10 Danemarca, Irlanda, Lituania, Slovacia

şi Finlanda 7 Cipru, Estonia, Latvia, Luxembourg

şi Slovenia 4 Malta 3

Total: 321

Numărul total după integrarea Romaniei & Bulgariei : 345

67

BIBLIOGRAFIE

1) Arthur L.– European Community Law (new edition) pag 9,18,22,100

2) Bomberg E., Stubb A.– The European Union : How does it work ? the new European

Union Series ; Oxford

3) Dick L. – Guide to the European Union (eighth edition) , The Economist pag 73,111

4) Miron D. – coordonator, Economia Uniunii Europene, 2005

5) Monnet J., Memoirs, Librairie Arthème Fayard, Paris, 1976.

6) Sasu H. - Cât anume din legislaţia europeană suntem obligaţi să aplicăm(tribuna)

7) Scaunas S. – Uniunea Europeana – Constructie, reforma, institutii, drept,Bucuresti, Ed.

Beck, 2008

8) Sută N. “Cursul de comerţ internaţional şi politici comerciale” Bucureşti, editura Ceres,

1992 pag. 140

9) Weatherill S., Beaumont P.- Eu Law (new edition)

10) Euroeconomia XXI nr. 111

11) Euroeconomia XXI nr. 158

12) Dicţionar de drept internaţional public, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982

13) *** www.infoeuropa.ro

14) *** www.europa.eu

15) *** www.uniuneaeuropeana.ro

16) *** www.europesummit.org

17) *** www.euroavocatura.ro

18) *** www.inm-lex.ro Site-ul Institutului National al Magistraturii

19) *** Comunicat- Ministerul Afacerilor Externe (www.csm1909.ro)

68

69