TEMA SI VIZIUNEA DESPRE LUME-ION de LIVIU REBREANU

“Ion”, primul roman publicat de Liviu Rebreanu (în 1920), este un roman realist de tip obiectiv, cu tematică rurală, o capodoperă a literaturii române interbelice. Romanul prezintă drama ţăranului ardelean integrat într-o societate pentru care pământul este, mai mult decât un mijloc de subzistenţă, un criteriu al valorii individuale. Tema romanului este problematica pământului, analizată în condiţiile socio-economice ale satului ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea. Romanul prezintă lupta lui Ion, un ţăran sărac, pentru a obţine pământ şi consecinţele actelor sale. Relaţia organică dintre Ion şi pământ este fixată chiar din capitolul al II-lea, secvenţa a doua, prin prezentarea drumului lui Ion la cosit. Naratorul surprinde atât drumul lui Ion, cât şi instinctul său de proprietate şi legătura sa cu pământul: “toată fiinţa lui arde de dorul de a a avea pământ mult, cât mai mult. Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. Veşnic a pizmuit pe cei bogati şi veşnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimaşă: trebuie să aibă pământ mult, trebuie! De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă…”. Pământul este pentru Ion o stihie, o forţă care îl cheamă, îi ordonă mişcările şi îl face să se simtă stăpân în aceiaşi măsură în care este stăpânit. Deşi Ion o iubeşte pe Florica, satisfacerea patimii pentru pământ se realizează prin intermediul căsătoriei cu Ana, forţându-l astfel pe Vasile Baciu să-i cedeze pământurile. După căsătorie, “Ion ieşea deseori în hotar să-şi desfeţe sufletul în priveliştea pământurilor lui. […] privea brazdele cu dragoste pătimaşă, mormăind mândru de mulţumire: - Acum avem şi noi pământ, slavă Domnului, numai sănătos să fiu să-l muncesc!”. Se evidenţiază astfel satisfacerea setei organice de pămant a lui Ion. Tema centrală, posesiunea pământului, este dublată de tema iubirii şi de tema destinului.

Un prim element al textului narativ, semnificativ pentru tema şi viziunea despre lume, este titlul romanului – “Ion”, care pune în evidenţă personajul eponim. Ion devine, astfel, exponent al ţărănimii prin dragostea lui pentru pământ, individualizat însă prin relaţia organică cu acesta. În satul Pripas, căsătoria “sărăntocului” Ion cu Ana, o fată cu zestre, nu este un fapt deosebit, pentru că Vasile Baciu şi Ion Pop al Glanetaşului dobândiseră avere în acelaşi mod. -În satul Pripas, căsătoria “sărăntocului” Ion cu Ana, o fată cu zestre, nu este un fapt deosebit, pentru că Vasile Baciu şi Ion Pop al Glanetaşului dobândiseră avere în acelaşi mod. în centrul romanului se află patima lui Ion, ca formă a instinctului de posesiune”, patimă care îl face pe protagonist să se folosească de femeie ca mijloc de obţinere a pământului. Cele două femei, conturate antitetic, Ana şi Florica, simbolizează cele două patimi ale protagonistului: pământul şi iubirea. 

Conflictul central din roman este lupta pentru pământ din satul tradiţional, unde averea condiţionează respectul comunităţii. Drama lui Ion este drama ţăranului sărac: “Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, coplşindu-l.”. Mândru şi orgolios, conştient de calităţile sale, Ion nu-şi acceptă condiţia şi este pus în situaţia de a alege între iubirea pentru Florica şi averea Anei.

Titlul romanului este semnificativ pentru intenția autorului de a face din

Ion tipul generic (reprezentativ) al țăranului ardelean, dar și de a sugera evoluția

lui . Personajul principal, care devine exponent al țărănimii prin dragostea lui

pentru pământ, e individualizat prin modul în care îl obține. Singulară în satul

Pripas nu este căsătoria sărăntocului cu o fată cu zestre, pentru că Vasile Baciu

și Ion Pop al Glanetașului dobândiseră averea în același fel, ci comportamentul

său: o face pe Ana de rușinea satului înainte de nuntă, iar apoi vrea să se

întoarcă la Florica, devenită nevasta lui George.

Spațiul acestei lumi este satul Pripas ,imaginea satului pe valea

Someșului conturandu-se printr-o tehnică cinematografică.

Satul din apropierea Armadiei (Năsăudul) este pitit într-o scrântitură de

coline marcat de toponimice sugestive (Râpele Dracului, Cișmeaua mortului,

Ulița-mare, Ulița-din-dos) și de simboluri care anticipează drama: crucea strâmbă

pe care e răstignit un Hristos de tinichea ruginită.

Titlurile celor două părți ale romanului evidențiază simetria compoziției și , totodată, denumesc cele două patimi ale personajului principal: Glasul pământului și Glasul iubirii. Cele 13 capitole ale romanului urmăresc zbaterea disperată a personajului de a avansa de la marginea societății rurale spre central ei, unde considera că i-ar fi locul.

Drama lui Ion se desfășoară între doi poli evidențiați încă de la nivelul

structurii romanului. Dorința de a avea pământ intră în contradicție cu iubirea,

conflict enunțat încă din scena horei, când o joacă pe Ana, dar privește cu dor la

Florica. După de intră în posesia pământurilor lui Vasile Baciu, Ion descoperă că

altceva trebuie să fie temelia și revine la pasiunea inițială pentru frumoasa fată a

Todosiei, căsătorită acum cu George Bulbuc.

Conflictul central din roman este lupta pentru pământ în satul tradițíonal,

unde posesiunea averii condiționează dreptul indivizilor de a fi respectați în

comunitate. Drama lui Ion este drama țăranului sărac. Mândru și orgolios,

conștient de calitățile sale, nu-și acceptă condiția și este pus în situația de a

alege între iubirea pentru Florica și averea Anei. Conflictul exterior, social, între

Ion al Glanetașului și Vasile Baciu, este dublat de conflictul interior, între glasul

pământului și glasul iubirii.

Se poate vorbi și de conflicte secundare, între Ion și Simion Lungu, pentru

o brazdă de pământ, sau între Ion și George Bulbuc, mai întâi pentru Ana, apoi

pentru Florica.

Se poate vorbi și de conflictul tragic dintre om (nu întâmplător țăran) și o

forță mai presus de calitățile individului: pământul-stihie. Destinul personajului

principal nu este marcat numai de confruntările cu semenii, pe care îi domină, cât

mai ales în relație cu pământul

În cap. II al romanului, “Zvârcolirea”, este evidențiată atitudinea lui Ion în

fața pământului, a cărui forță și dimesiune îl copleșesc cu atât mai puternic cu cât

,,din atâta hotar el nu stăpânește decât două-trei crâmpeie”.

Glasul pământului pătrunde năvalnic în sufletul flăcăului ca o chemare,

copleșindu-l

Hotărârea lui Ion de a o lua pe Ana cea bogată la joc, deși o place pe

Florica cea săracă, marchează începutul conflictului. Venirea lui Vasile Baciu,

tatăl Anei, de la cârciumă la horă și confruntarea verbală cu Ion pe care îl

numește hoț și tâlhar pentru că sărăntocul umblă să-i ia fata promisă altui țăran

bogat, George Bulbuc, constituie intriga romanului. Rușinea pe care Vasile i-o

face la horă, în fața satului va stârni dorința de răzbunare a flăcăului, care, la

rândul său îl face pe cheabur de rușinea satului, lăsând-o pe Ana însărcinată

pentru a-l determina să accepte nunta.

Putem observa că, în acest roman, relația dintre țăran și pământ este

înfățișată în trei ipostaze simbolice: pentru copil, pământul-mamă (Iubirea

pământului l-a stăpânit de mic copil… De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca

o mamă), pentru bărbat, pământul-ibovnică (Îl cuprinse o poftă sălbatecă să

îmbrățișeze huma, s-o crâmpoțească în sărutări), iar pentru omul cu destin

tragic, ucis cu o sapă, pământul- stihie, care spulberă dorințele și iluziile efemere

prin moarte