Tendinţe ale limbii române literare actuale, între dezvoltarea incontrolabilă şi reacţii purist-conservatoare

În sistemul lingvistic al unei ţări un rol deosebit de important îl are limba literară,

„ipostaza cea mai îngrijită a limbii întregului popor”, care se opune vorbirii familiare şi

graiurilor, variantelor dialectale.

Limba literară nu înseamnă numai limba operelor artistice sau literare, aşa cum se

mai afirmă, uneori, în virtutea unei tradiţii, ci este „nucleul” tuturor producţiilor culturale

omeneşti, indiferent de sferele cărora acestea le aparţin: ştiinţă, literatură, artă, politică, mass-

media în general, fiind în acelaşi timp cel mai important instrument de comunicare între oameni

şi totodată principalul mijloc de realizare, de răspândire şi de conservare a valorilor cultural-

ştiinţifice.

Lexicul reprezintă partea cea mai mobilă a limbii, domeniul în care se produc cele

mai rapide schimbări, întrucât el este compartimentul cel mai supus influenţelor din afară, fiind

profund legat de evoluţia societăţii şi de toate realităţile extralingvistice.

Formarea de cuvinte noi, derivate sau compuse, reprezintă un fenomen constant în cursul istoriei

unei limbi. Particularităţile care caracterizează sub acest aspect o anumită epocă, deosebind-o de

altele, privesc intensitatea procesului (sunt perioade mai active, mai bogate în creaţii noi, şi

perioade mai puţin productive, în care lexicul stagnează sau se îmbogăţeşte mai ales prin

împrumut) şi preferinţa pentru anumite procedee, pentru anumite elemente de derivare sau

compunere.

Pornind de la o abordare descriptivă a lexicului românesc din ultimele decenii,

încercăm o evidenţiere a principalelor aspecte şi tendinţe ale acestuia, având în vedere avalanşa

de cuvinte noi şi foarte noi din vocabularul românesc actual, modul cum acestea s-au format şi

direcţiile în care evoluează.

Comparând tendinţele care se observă în limba română actuală cu cele reţinute pentru alte limbi

moderne putem afirma cu certitudine că lexicul românesc evoluează în direcţia modernizării şi

internaţionalizării, atât în ceea ce priveşte împrumuturile, cât şi procedeele de formare a

cuvintelor.

1

Derivarea cu afixe rămâne unul dintre cele mai productive procedee de formare a

cuvintelor în limba română, păstrând pe primul loc derivarea cu sufixe, dar sporind şi numărul

derivatelor cu prefixe. Cele mai productive afixe sunt cele neologice, cu etimologie multiplă.

Multe dintre derivatele denotative se realizează cu ajutorul unor sufixe neologice.

Printre sufixele care se bucură de o deosebită răspândire în limba actuală se numără,

de departe, sufixul abstractitate, sufix moştenit din latină şi care corespunde fr. -ité. Cu ajutorul

lui se formează, ataşându-l la diverse baze adjectivale, substantive abstracte exprimând calitatea:

fidel-fidelitate, loial-loialitate, timid-timiditate etc.

După 1990 limba română a înregistrat o dezvoltare foarte rapidă. Majoritatea

sensurilor pe care le considerăm dinamică semantică în româna actuală sunt fapte de discurs,

înregistrate în texte actuale, cu precădere din mass-media. Schimbări semantice propriu-zise nu

pot fi considerate decât cele consacrate de uzul general sau cvasigeneral. Majoritatea cuvintelor

care au dezvoltat sensuri noi în mass-media actuală românească este reprezentată de neologisme,

iar noile semnificaţii atât denotative, cât şi conotative, se concentrează mai ales în domeniile

social-politic, economic şi administrativ. Neologia semantică se manifestă sub trei forme:

lărgirea sensului, restrângeri de sens şi calc semantic, când sensul nou, adăugat, imită un model

străin.

Extinderile semantice înregistrate de neologisme şi mai ales de termenii specializiţi

au loc în urma schimbării domeniului de referinţă. Noile sensuri păstrează aşa-zisul nucleu

semantic şi neglijează unele seme periferice din definiţia de dicţionar, înlăturând, în plan

sintagmatic, restricţiile contextual-stilistice asociate sensului iniţial şi lărgind considerabil gama

noilor combinaţii lexicale. Sensurile noi trebuie să satisfacă atât funcţia de comunicare, cât şi

funcţia expresivă a limbii.

Impunerea noului sens este condiţionată de coexistenţa cu sensul denotativ. De

exemplu, verbul a gestiona, cu sensul denotativ „a administra bunuri, valori materiale; a deţine o

gestiune”, este folosit astăzi de toată lumea, în toate ocaziile, înregistrând conotaţii realizate de

transferul la alte valori decât cele materiale: „a gestionapolitici”, „a gestionainvestiţii”, „a

gestiona o criză”, „a gestiona o situaţie”, „a gestiona eforturi”, „a gestiona sărăcia” sau chiar „a

gestiona sentimente”. Verbul a dat naştere şi substantivului abstract gestionare, folosit

aproximativ în aceleaşi combina ţii lexicale.

2

În categoria neologismelor denotative care şi-au extins sfera semantică intră

forme verbale recente care denumesc termeni de specialitate în limba română, pentru că

denumesc realităţi recent apărute în diverse domenii ale vieţii materiale şi spirituale. Astfel, o

serie de formaţii verbale mai vechi în limba română dobândesc astăzi sensuri noi, iar uzul lor s-a

extins şi în alte domenii decât cele în care fuseseră utilizate până acum.

Termeni de specialitate din diverse limbi, dar îndeosebi din engleză, au intrat în

limbaje de specialitate din română prin calc semantic. Cuvântul străin tradus este omonim cu un

termen deja existent în limba română, dar uzul său este limitat la un anumitdomeniu; de

exemplu, verbul a alimenta a dobândit, în domeniul financiar, economic şi comercial, sensul „a

depune bani într-un cont”, iar în limbajul informatic: a naviga (pe Internet), a salva (un fişier), a

virusa (un calculator, un program), a vizita (un site), client (de mail).

Neologia stilistică se manifestă prin: metaforă, metonimie, antonomază şi modificări de

conotaţii.

Una dintre trăsăturile cele mai importante ale lexicului majorităţii limbilor de astăzi

este împrumutul masiv de cuvine englezeşti. Împrumutul masiv de termeni anglo-americani

reprezintă un fenomen socio- cultural care s-a manifestat în majoritatea limbilor europene. Studii

comparative asupra lexicului limbilor romanice, datând din anii ’80, efectuate în Franţa, situau

limba română pe penultimul loc în privinţa împrumutului lexical englez; ultima era, la acea dată,

portugheza. Limba care conţine cele mai multe anglicisme, dintre limbile romanice, este

franceza, unde cuvintele împrumutate din engleză au intrat chiar în vocabularul fundamental. (cf.

Mariana Ploae Hanganu, „Engleza şi limbile europene”, Luceafărul, nr.42, 1999).

Reacţia lingviştilor a fost de respingere a anglicismelor şi s-a concretizat într-o serie

de lucrări al căror numitor comun este o atitudine mai mult sau mai puţin puristă. Atenţia

cercetătorilor români s-a concentrat asupra aspectelor strict lingvistice, dintr-o perspectivă predo-

minant descriptivă. Printre acestea se numără: etimologia, căile de pătrundere în română, sferele

de circulaţie, adaptarea grafică, fonetică şi morfologică, modul de înregistrare în dicţionare,

aspectele normative implicate în utilizarea anglicismelor. Anglicismele care apar mai ales în

presa actuală pot fi încadrate în una din cele două categorii de împrumuturi denumite de către

Sextil Puşcariu „necesare” şi „de lux”.

Împrumuturile „necesare” sunt cuvinte sau unităţi frazeo-logice care îşi justifică

prezenţa în limba română prin faptul că nu au corespondent românesc sau care prezintă anumite

3

avantaje în raport cu termenul autohton: precizia sensului, corpul fonetic redus, expresivitate,

circulaţie internaţională. În aceastăcategorie intr ă, în general, termeni de specialitate care nu au

echivalente româneşti, deoarece denumesc realităţi apărute recent în diverse domenii ale culturii

materialeşi spirituale. Printre avantajele utilizării acestor termeni se înscriu: precizia sensului,

scurtimea şi simplitatea structurii (v. „mass-media” faţă de „mijloace de comunicare în masă”,

„weekend” faţă de „sfârşit de săptămână), precum şi caracterul lor internaţional, care facilitează

schimbul de informaţii şi tehnologii între specialişti.

Anglicismele „de lux” reprezintă împrumuturi efemere, utilizate de un cerc restrâns

de vorbitori, care nu sunt absolut necesare limbii române şi care nu au o justificare stilistică. De

cele mai multe ori, aceste împrumuturi dublează termeni autohtoni, fără a aduce o informaţie în

plus faţă de cuvintele româneşti sau apar ca sinonime recente ale unor împrumuturi anterioare.

Ele sunt de cele mai multe ori nemotivate sau reflectă un anumit veleitarism intelectual, snobism

lingvistic sau insuficienta cunoaştere a resurselor limbii române, constituind manifestri tipice de

anglomanie. Împotriva unor astfel decuvinte se ridică cei mai mulţi dintre lingvişti.

Cercetările mai recente asupra anglicismelor din limba română (v. Mioara Avram,

Anglicismele în limba română actuală, pp.14-17; Adriana Stoichiţoiu-Ichim, Vocabularul limbii

române actuale, pp.83-117), pun în valoare conceptul, etimologia, căile de pătrundere în limba

română, domeniile de circulaţie, adaptarea fonetico-grafică şi morfologică, aspecte de natură

semantică şi stilistică, modul cum apar înregistrate în dicţionare. În ultimul timp se poate

constata o anumită concurenţă între termenii englezeşti recent adoptaţi în limba română şi

termenii româneşti sinonimi mai vechi de provenienţă franceză. Grupaţi în perechi sinonimice, e

lesne de observat preferinţa uzului actual al limbii române pentru cuvintele englezeşti. Sunt

concludente exemple precum: brandy-coniac, bowling-popice, business-afacere, job-serviciu,

manager-administrator, staff-personal, star-vedetă.

O consecinţă a pătrunderii masive a cuvintelor din engleză ar putea fi „subminarea”

caracterului flexionar al limbii române prin creşterea numărului adjectivelor invariabile şi

ştergerea graniţelor dintre părţile de vorbire.

4

Bibliografie:

Avram, Mioara, Anglicismele în limba română actuală, Editura Academiei Române,

Bucureşti, 1997.

Bidu-Vrânceanu, Angela, „Dinamica vocabularului românesc după 1989. Sensuri

„deviate”ale termenilor tehnico-ştiinţifici”, în LL, 1995, vol. I, p. 38-45.

Coşeriu, Eugeniu, Sincronie, diacronie şi istorie, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997.

Dimitrescu, Florica, „Dinamica lexicului românesc- ieri şi azi”, Clusium-Logos, Cluj-

Bucureşti, 1995.

Guţu Romalo, Valeria, Corectitudine şi greşeală. Limba română de azi, versiune nouă,

Editura Humanitas, Bucureşti, 2000.

Guţu Romalo, Valeria, „Nou şi vechi în limba română actuală”, în LL, 1997, vol. 3-4, p.

5-9.

Puşcariu, Sextil, Limba română. I. Privire generală , Editura Minerva, Bucureşti, 1976.

Stoichiţoiu-Ichim, Adriana, Vocabularul limbii române actuale. Dinamică, influenţe,

creativitate, Editura All, 2001.

5