Teoria Si Economia Dezvoltarii Partea a Doua

5/13/2018 Teoria Si Economia Dezvoltarii Partea a Doua - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/teoria-si-economia-dezvoltarii-partea-a-doua 1/24

Capitolul 2Geneza teoriei dezvoltării

2.1. Precursori şi clasiciIdei privind creşterea şi dezvoltarea economică pot fi regăsite în scrieri apăruteîncă în antichitate, îndeosebi în opera lui Aristotel.

Un loc aparte îl ocupă în evoluţia seculară a gândirii economice referitoare ladezvoltare ideile exprimate de istoricul arab Abdurahman Abu Zaid Ibn Khaldun înlucrarea “Prolegomene”, apărută în 1377, unde susţinea că, pentru realizarea creşteriieconomice, era necesară reunirea a cinci categorii de factori:

• creşterea demografică,• progresul tehnic,• căutarea de profit individual,• respectul proprietăţii private şi•

solidaritatea instituţiilor politice şi juridice1

.Mercantiliştii, iar apoi fiziocraţii, cercetând în manieră diferită cauzele şimodalităţile sporirii bogăţiei, au abordat şi aspecte care ţin de procesul creşterii şi dezvoltăriieconomice2.

La clasicii economiei politice, dezvoltarea economică este caracterizată prinacumularea capitalului. Acest proces este posibil prin lărgirea pieţei naţionale, apoi a celeiinternaţionale şi prin diviziunea muncii. El este imaginat ca un fenomen natural, spontan,căruia îi poţi doar constata existenţa şi explica mecanismele. Nepunându-şi problema de a-lgenera, clasicii evidenţiau doar faptul că eventualele obstacole în calea acestui proces ţineaude factori macroeconomici care influenţau mediul desfăşurării activităţii economice.Dezvoltarea economică spontană, generată de respectarea regulilor “laissez-faire”-ului, era

accesibilă oricărei ţări; chiar dacă unele nu se dovedeau capabile să-şi realizeze propriadezvoltare, relaţiile economice internaţionale o puteau suplini cu eficacitate.Adam Smith admite existenţa mişcărilor de capital şi efectul lor benefic asupra

ţărilor mai puţin dotate. În plus, el subliniază dublul avantaj al schimbului internaţionalasupra partenerilor:

- permite amplificarea diviziunii muncii şi deci creşterea productivităţii;- oferă un debuşeu factorilor de producţie care, altfel, ar fi inutilizabili pe piaţa

internă dacă nu ar produce mărfuri pentru export.De aici rezultă că schimbul internaţional putea antrena o transformare a

structurii productive şi o creştere a capitalului disponibil în ţările mai puţin bineplasate.

A. Smith observă un progres istoric al tuturor economiilor, legat de extinderea pieţelor şi adâncirea diviziunii muncii. Acest progres se concretizează în dezvoltarea succesivă aagriculturii, menită să răspundă nevoii fundamentale de subzistenţe, apoi a manufacturilor, peseama surplusului creat în agricultură, şi, în cele din urmă, a comerţului exterior. El pune însăîn evidenţă faptul că o serie de distorsiuni în acest proces pot determina diferenţe în ritmul decreştere al economiilor. În plus, Adam Smith constată faptul că vaste regiuni ale lumii(“Toată Africa interioară, toată această parte a Asiei care este situată la o destul de maredistanţă de nord de Pontul Euxin şi de Marea Caspică, Vechea Scitie, Tartaria şi Siberia”)sunt excluse de la acest proces istoric, caracterizându-se din toate timpurile prin starea de

1 Neculai Clipa, Fenomenul şi teoria creşterii economice în capitalism,Iaşi, 1989, p.18.

2 Vezi N. Clipa, op. cit ., p.20-30.

1



barbarie şi de sărăcie observabilă în momentul analizei. Motivaţia oferită de Smith asupraacestei “subdezvoltări” nu era de natură economică ci geografică: aceste regiuni erauîndepărtate de mare şi nu dispuneau de o reţea fluvială corespunzătoare dezvoltării comerţuluiinterior şi exterior. De aceea, îngustimea pieţei împiedica diviziunea muncii – sursacreşterii productivităţii muncii şi a bunăstării3.

Acumularea de capital fizic, progresul tehnologic şi specializarea muncii în

procesul adâncirii diviziunii ei erau în analiza lui Smith sursele creşterii avuţiei. Creştereaera posibilă atât timp cât se asigurau condiţiile acumulării de capital şi introducerii noiitehnologii. Atât concurenţa cât şi comerţul liber contribuiau, împreună, la punerea înmişcare a acestui proces cumulativ.

În acelaşi timp, Adam Smith, marele optimist al gândirii economice clasice,considera că structura instituţională a societăţii juca un rol crucial în stimulareaprogresului. De aceea se poate considera pe bună dreptate că Avuţia Naţiunilor pune înevidenţă maniera în care un mediu instituţional transformat poate debloca forţele dinamice alecreşterii într-o economie capitalistă competitivă, pe o cale prin care toţi au de câştigat.

Aceste elemente constitutive – capitalism, acumulare de capital industrial,eficienţă prin specializare, comerţ liber – continuă să reprezinte elemente esenţiale ale

gândirii despre dezvoltarea economică până în zilele noastre.Deşi considerat, alături de Th. R. Malthus, un pesimist, mai ales pentru preocuparea lui privind randamentele descrescânde, David Ricardo credea şi el în posibilităţile de dezvoltare a societăţii capitaliste, dar nu pe un termen indefinit de lung.Pentru acest economist, preocupat într-o mai mare măsură de repartiţia avuţiei, factorul carear fi putut menţine acumularea capitalului în industrie, o mai mare producţie şi, înconsecinţă, un nivel mai ridicat pentru economie privită ca întreg, era creştereaproductivităţii muncii în agricultură. Aceasta ar fi avut drept consecinţă obţinereaalimentelor - componenta hotărâtoare a consumului muncitorilor industriali – la costuriscăzute, care ar fi permis practicarea unor salarii mici, de unde profituri ridicate, o acumularede capital mai mare şi o mai consistentă creştere a industriei. Obţinerea unei productivităţi

mai ridicate pe pământurile existente o vedea posibilă doar pe termen lung, pe seamaschimbărilor tehnologice. Pe termen scurt, ieftinirea alimentelor putea fi realizată doar prinsuplimentarea ofertei lor pe seama dezvoltării comerţului în special cu coloniile de pestemări.

Deci, iată, o economie deschisă şi încurajarea comerţului liber constituiaupentru Ricardo căile compensării consecinţelor negative ale legii randamentelordescrescânde pe termen scurt.

Creşterea economică în combinaţie cu expansiunea demografică ar fi determinatînsă, în mod implacabil, pe termen lung, necesitatea luării în cultură a unor terenuri cu o maimică fertilitate, supuse legii randamentelor descrescânde. Randamentele descrescândegenerează costuri crescânde, astfel încât preţul alimentelor s-ar fi majorat, ceea ce ar fi

determinat şi creşterea salariilor de subzistenţă ale muncitorilor angajaţi în industrie.Consecinţa acestui fapt nu putea fi decât reducerea venitului primit de capitalişti sub formă de profit, ceea ce atrăgea după sine declinul ratei acumulării de capital. În final, toate acestea s-ar fi repercutat asupra scăderii ratei creşterii economice pe locuitor, chiar şi până la zero, cândsocietatea ar atinge aşa-numita “stare staţionară”.

În concluzie, chiar dacă Ricardo vedea în progresul tehnologic o cale decompensare a acţiunii legii randamentelor descrescânde, pe termen lung considera căsocietatea nu se putea bucura de o creştere economică la nesfârşit. Or, după părerea sa,atingerea stării staţionare putea fi destul de rapidă.

3 Adam Smith, Avuţia naţiunilor , vol.1, Editura Academiei Republicii PopulareRomâne, Bucureşti, 1962, p. 16-18.

2



În pofida acestui pesimism influenţat într-o mare măsură şi de contemporanul săuThomas Robert Malthus cu faimosul său eseu asupra principiului populaţiei, considerăm că,mai ales prin ideile sale privind progresul tehnologic şi importanţa schimburilor internaţionale, prin teoria costurilor comparative căreia i-a dat fundamentele, Ricardo adeschis un drum fertil viitoarelor cercetări şi aplicaţii din secolul următor. De altfel, chiar “starea staţionară” de care s-a ocupat, a devenit un concept a cărui permanenţă s-a concretizat

în binomul staţionaritate – dezvoltare sau staţionaritate – evoluţie, după cum arăta MichelLutfalla4.Cel care avea să încununeze opera clasicilor, la mijlocul secolului al XIX-lea,

John Stuart Mill, în “Principiile” sale, constată marile diferenţe de avuţie între naţiuni şiîntre erele parcurse de omenire. Aceste diferenţe se referă nu numai la cantitatea de bogăţiidisponibile, ci şi la calitatea acestora, la modul cum erau distribuite între membriicomunităţii.

O idee deosebit de valoroasă a lui J. Stuart Mill, care anticipează cu un secolteoria rostowiană a stadiilor dezvoltării, este că popoarele nu ajung la acelaşi stadiu deevoluţie, ci se plasează în faze succesive ale dezvoltării, în funcţie de gradul deexploatare a resurselor naturale. Ca şi Adam Smith, J. Stuart Mill exclude din această

evoluţie aşa numita “societate asiatică” sau “orientală”, condamnată la o stagnare pluriseculară în faza agricolă. O asemenea situaţie se datora faptului că surplusul agricol era prea mic pentru a putea asigura hrana unor lucrători ocupaţi în activităţi neagricole; el era prelevat fie de către stat, fie de către o aristocraţie a proprietarilor de pământ; un aparatadministrativ foarte dur, arbitrariul puterii, insecuritatea proprietăţii bloca sau chiar anulaorice iniţiativă privată. “Astfel, în caracteristicile sale generale, situaţia economică amajorităţii ţărilor Asiei rămâne cea care era încă la originile istoriei cunoscute şi rămâne aşadacă nu este perturbată de influenţe străine5.

În concluzie, deşi analiza clasică recunoaşte prin Smith şi Mill existenţa unor decalaje sensibile în nivelurile de dezvoltare atinse de diferite ţări, prin concepţia sa privinddezvoltarea ca un fenomen natural, spontan într-o economie liberă, prin viziunea relaţiilor

economice internaţionale benefice tuturor partenerilor la schimb, ea nu oferă decât un punctde plecare pentru teoriile dezvoltării.2.2 Locul lui J. Schumpeter în analiza problematicii dezvoltării

Într-o voluminoasă lucrare apărută în 1959, B. Higgins6 afirma pe bună dreptatecă domeniul creşterii şi dezvoltării economice a fost aproape total neglijat în perioada1870-1935, de dominaţie a ştiinţei economice de către teoriile şcolii neoclasice,

preocupată mai mult de problemele echilibrului şi preţurilor.Şi totuşi, Joseph A. Schumpeter publică în 1912 lucrarea Theorie der

wirtschaftlichen Entwicklung. Termenul “Entwicklung” a fost tradus în franceză prin“evoluţie” şi “dezvoltare”, în timp ce în engleză s-a adoptat cuvântul “dezvoltare”7.Construcţia schumpeteriană este o teorie a dezvoltării focalizată pe inovaţie.

Schumpeter face distincţie între două tipuri de economii:• una în “circuit staţionar”, căreia îi descrie funcţionarea în condiţiile echilibrului general,ca o mişcare care se repetă mereu, în mod identic, sub forma unui circuit fără evoluţie,neposedând nici o cauză endogenă de schimbare;

4 M. Lutfalla, L’État stationnaire, Histoire et analyse, Thèse, Paris, 1963,p. 3-153

5 John Stuart Mill, Principles of political economy with some of their applications to social philosophy, London, 1891, p.22, citat după JacquesFreyssinet, op. cit., p.52

6 Benjamin Higgins, Economic Development, Problems, principles and policies, London, 1959.

7 În franceză: Théorie de l’évolution économique; în engleză: The Theory of Economic Development.

3



• cealaltă, în situaţie de dezvoltare, având ca resort al progresului economic, esenţă adezvoltării, inovaţia, al cărei purtător este antreprenorul sau întreprinzătorul. Ipotezelede plecare se referă la: schimburile comerciale sunt organizate, prevalează proprietatea

privată, diviziunea muncii şi libera concurenţă.Primul tip este de fapt un model. El se caracterizează prin:

• existenţa doar a celor două forme ale venitului – rentele şi salariile – ale căror surse sunt

factorii de producţie muncă şi capital;• metodele de producţie se bazează pe rutină şi sunt imuabile;• preţurile sunt peste tot egale cu costurile medii, astfel încât nu există profit; nu există nici

inovaţie şi nici întreprinzător;• moneda are un rol pur pasiv, neexistând nici credit, nici dobândă şi nici bancheri.

Această economie se află într-o situaţie de nedezvoltare durabilă.Trecerea de la primul tip la cel de-al doilea are ca vector, ca element motor ,

antreprenorul, văzut de Schumpeter în patru ipostaze8:• fabricant comerciant, apărut înaintea revoluţiei industriale;• şef de industrie, care controlează o întreprindere fără a-i fi în mod necesar proprietatea;• director, salariat cel mai adesea, dar având responsabilitaea efectivă a gestiunii;•

fondatorul, creatorul întreprinderii.Apariţia lui într-o economie subdezvoltată este condiţia necesară a trecerii lacreştere economică. Cu un secol înainte întreprinzătorul îl interesase şi pe Jean Baptiste Say.

Antreprenorul schumpeterian, ca proprietar, acţionar sau salariat, îndeplineşte o funcţie cheie: aceea de a realiza combinaţii noi ale factorilor de producţie,ceea ce reprezintă de fapt inovaţia.

Aceasta este esenţa dezvoltării. Ea va provoca o nouă investiţie care perturbeazăfluxul circular al stării staţionare, antrenând apoi noi investiţii promovate de imitatori. Astfelse poate realiza trecerea de la “economia în circuit staţionar” la economia în dezvoltare.

Acest proces însă nu se realizează de la sine: pentru ca antreprenorul să-şi poatăexercita funcţiile, este necesară întrunirea mai multor condiţii de natură psihologică,

sociologică, politică etc., care constituie de fapt mediul, climatul în care se mişcă acest actor de prim rang al economiei. În plus, trebuie să existe “reguli ale jocului” bine precizate şirespectate, un comportament individual şi colectiv favorabil. Societatea are un rol deosebit deimportant în susţinerea activităţii antreprenorului. Dacă-l va trata cu ostilitate, dacă nu-i vaaccepta activitatea şi dacă nu o va valoriza, inovaţia ar putea deveni imposibilă, economiafiind condamnată să nu mai iasă din starea staţionară.

Este adaptabilă teoria schumpeteriană la explicarea subdezvoltării şi ladescoperirea mijloacelor necesare pentru depăşirea ei? La o analiză superficială, ideeacircuitului staţionar şi a imposibilităţii depăşirii lui fără inovaţie şi fără existenţaîntreprinzătorului pare acceptabilă ca punct de pornire în teoretizarea subdezvoltării ca stareseculară de nedezvoltare.

Transpunerea modelului schumpeterian al evoluţiei economice în realităţile lumiisubdezvoltate are însă numeroase aspecte criticabile:• Conţinutul economiei cu circuit staţionar este total incompatibil cu ceea ce înseamnă

funcţionarea unei economii subdezvoltate. Schumpeter l-a conceput ca pe un model pur funcţional, inspirat din teoria echilibrului general, având în vedere o economie de piaţăcaracteristică societăţii capitaliste dezvoltate. El însuşi declară, în prefaţa la ediţia englezăa cărţii sale, că este vorba de o analiză a trăsăturilor pur economice ale societăţiicapitaliste;

• “Circuitul staţionar” are un caracter închis. Nu sunt luate în considerare relaţiileeconomice internaţionale;

8 J.A. Schumpeter, Théorie de l’évolution économique, Paris, 1935, p. 330-361.

4



• Cele trei componente ale dezvoltării în viziune schumpeteriană – forţa motrice(antreprenorul), procesul (inovaţia) şi scopul (profitul) – nu se regăsesc în

perspectivele de evoluţie ale ţărilor subdezvoltate ca elemente principale. După cum arătaHans Singer, antreprenorul schumpeterian nu există într-o economie subdezvoltată;el nu poate apare decât ca produs al dezvoltării economice.

De aceea, teoria dezvoltării elaborată de Schumpeter nu este o teorie a

apariţiei dezvoltării, ci o teorie a continuării dezvoltării plecând din momentul în careea a atins un anumit nivel9.Cu toate acestea, teoria lui Schumpeter privind dezvoltarea economică a

constituit o sursă de inspiraţie pentru descoperirea altor piste posibile de cercetare a problematicii subdezvoltării. Astfel, explicaţia coerentă pe care o propunea pentru legăturadintre situaţia de nedezvoltare şi cea de dezvoltare prin intermediul dinamismului inovaţieilăsa să se întrevadă existenţa unei problematici generale a dezvoltării care înglobează şianaliza subdezvoltării. De asemenea prezentarea circuitului staţionar i-a inspirat pe mulţiautori în abordarea problematicii “cercului vicios”, aşa cum vom vedea în continuare.Studierea rolului statului, care trebuie să preia şi o parte din funcţiile atribuite de Schumpeter antreprenorului, luarea în considerare a factorilor exogeni economiei, a instituţiilor în primul

rând, sunt abordări pe care le putem considera de inspiraţie schumpeteriană.

Capitolul 3Teorii contemporane ale dezvoltării

3.1. Prezentare generalăPână la al doilea război mondial nu au existat preocupări explicite privindstudierea problematicii dezvoltării în ţările rămase în urmă..

În timp ce, mai ales după apariţia Teorei generale a lui Keynes, teoria ortodoxăîncepe să se focalizeze asupra problematicii creşterii din economiile de piaţă funcţionale,forjând modele pentru surprinderea corelaţiilor dintre variabile macroeconomice caeconomisirea, investiţiile, consumul total şi produsul naţional, o serie de economişti îşiîndreaptă atenţia asupra unor ţări mai puţin dezvoltate, încercând să explice cauzele rămâneriilor în urmă şi căile remedierii situaţiei lor.

9 Hans W. Singer, Obstacles to economic development, Social Research,Spring 1953, p. 19-31, citat după J. Freissinet, op. cit ., p. 65.

5



Începutul, sub forma primelor reflexiuni contemporane asupra problemelor înapoierii economice, aparţine lui Paul Rosenstein – Rodan care, într-un articol publicat înEconomic Journal din 1943, se ocupa de rămânerea în urmă a ţărilor din Europa de Est şi deSud-Est, punând în evidenţă necesitatea unui mare impuls, a unui aşa numit “big push”10.

Pe aceeaşi temă, a industrializării zonelor înapoiate, doi ani mai târziu, scrie şiKurt Mandelbaum care, anticipându-i pe susţinătorii strategiei creşterii echilibrate, descoperea

existenţa “cercului vicios al presiunii demografice, a sărăciei şi lipsei de industrii”11

. El căutasă demonstreze necesitatea industrializării, relevând faptul că principalele obstacole în caleaacestui proces constau în insuficienţa cererii şi în raritatea capitalului.

Într-o analiză comparativă a teoriilor dominante ale dezvoltării economice,Michael P. Todaro delimitează patru abordări, la care adaugă a cincea, de-abia emergentă12:

• Teoria stadiilor liniare, reprezentată îndeosebi de abordarea lui W.W. Rostowşi de modelul Harrod-Domar;

• Modelele schimbării structurale, reprezentate de teoria lui A. Lewis şicercetările empirice ale unor autori care văd dezvoltarea ca o schimbare structurală;

• Revoluţia dependenţei internaţionale, cu modelele dependenţei neocoloniale,falsei paradigme şi teoria dezvoltării duale;

•

Contrarevoluţia neoclasică orientată pe privatizare şi reînvigorareamecanismelor pieţei libere;• Teoria noii creşteri, centrată îndeosebi pe ideea creşterii endogene.Dacă avem în vedere orientarea doctrinară, am putea grupa aceste teorii pe

două tipuri de abordare:• Abordările ortodoxe ale dezvoltării, care include teorii elaborate de

economişti de formaţie preponderent neoclasică, în legătură cu acumularea de capital şiindustrializare, dualismul şi dezvoltarea axată pe agricultură, dezvoltarea extravertită şireînnoirea neoclasică, la care se adaugă gândirea reformistă a dezvoltării;

• Abordarea heterodoxă a dezvoltării, realizată prin şcoli şi curente aparţinândunor orientări diferite de sursa neoclasică, având ca reprezentanţi economişti din vastul

spaţiu al economiilor în curs de dezvoltare, îndeosebi din America Latină, dar şi dinafara ei, inclusiv autori marxişti ca Paul Baran şi Paul Sweezy. Principalele temeabordate se referă la paradigma centru-periferie, integrarea regională, relaţiilefinanciare internaţionale, rolul statului, dependenţa, schimbul inegal (în cadrul şcoliistructuralismului şi dependenţei), cât şi la surplusul economic, dezvoltareasubdezvoltării, dualismul funcţional, tranziţia spre socialism sau capitalismulmonopolist din ţările subdezvoltate (la marxişti).

3.2. Abordări ortodoxe ale dezvoltăriiDupă luarea la cunoştinţă a gravelor rămâneri în urmă care se înregistrau pe o

parte considerabilă a planetei, în anii ’50, economişti şi factori de decizie din ţărileoccidentale, tributari teoriei clasice şi neoclasice a schimburilor internaţionale, modelului H-

O-S (Heckscher – Ohlin – Samuelson), considerau că ţările slab dezvoltate ar fi trebuit să-şicontinue, în cadrul diviziunii internaţionale a muncii, specializarea în sectorul primar, în producţia de materii prime, pe care să le exporte pentru a obţine resursele necesare finanţăriiimporturilor şi creşterii economice. În favoarea acestei doctrine a dezvoltării prin liber schimbinternaţional s-au pronunţat autori ca J.Viner 13 şi J.Haberler 14, care aduceau ca argumente

10 Paul Rosenstein - Rodan, Problems of Industrialization of Eastern and South-Eastern Europe, Economic Journal, vol. 53, 1943, p. 202-211.

11 Kurt Mandelbaum, Industrialisation of Backward Areas, Oxford, BasilBlackwell, 1945, p.III.

12 Michael P.Todaro, op. cit., p. 67-92.13 J.Viner, International Trade an Economic Development , The Free Press,

1952.14 J.Haberler, International Trade an Economic Development , Cairo, 1959.

6



experienţa unor ţări ca Danemarca, Australia sau Noua Zeelendă. Ele ar fi demonstrat că prinspecializarea în producţia de bunuri primare, fie chiar şi numai alimentare, şi-ar fi asigurat ocreştere rapidă a productivităţii şi acumulării de capital, transformând astfel acest tip de

producţie destinată exportului într-un “motor” al creşterii şi dezvoltării.Un asemenea punct de vedere a fost contestat atât de către economişti

neortodocşi cât şi în literatura ortodoxă a anilor ’50 şi ’60. Principala critică se referea la

faptul că această “cea mai pură” teorie a liberului schimb nu lua în considerare caracterulspecific al problemelor interne legate de acumularea capitalului în ţările mai puţin dezvoltate.Pornind de la exemplul mult mai consistent al ţărilor avansate, care au făcut din

acumularea capitalului şi industrializare principalul mijloc de acces la creştere economică şidezvoltare susţinută, un curent de gândire ortodoxă bine conturat în anii ’50 şi ’60 a încercatsă demonstreze că aceasta ar fi trebuit să fie şi calea pe care trebuiau s-o urmeze ţările slabdezvoltate.

3.2.1. Teoriile privind acumularea de capital şi industrializareaAşa cum constata T.W.Schultz15, susţinătorii acumulării de capital pentru

industrializare considerau că agricultura rămânea ancorată în tradiţii şi prejudecăţi caresubminau propria modernizare şi că doar încurajarea şi edificarea unei industrii naţionale

puteau contribui la depăşirea înapoierii economice. Aceştia acreditau ideea că naţiunileavansate erau bogate fiindcă se industrializaseră, în timp ce cea mai mare parte a ţărilor lumiia treia erau sărace fiindcă economia lor se baza esenţial pe o agricultură de subzistenţă.

Reprezentative pentru acest curent sunt:• teoria stadiilor dezvoltării economice,• modelul celor “două deficite”,• teoria amplificării economisirii prin repartiţia inegală a venitului,• teoria creşterii echilibrate,• teoria creşterii dezechilibrate şi a efectelor de antrenare sau teoria

polilor de creştere.3.2.1.1. Teoria stadiilor creşterii sau dezvoltării economice

Teoria stadiilor creşterii sau dezvoltării economice, denumită adesea şi “teoriadecolării”, îi aparţine lui W.W.Rostow16 şi a fost enunţată în prima sa formulare într-unarticol publicat în Economic Journal încă în martie 1956. Dezvoltarea este descrisă ca un

proces istoric având un caracter esenţialmente liniar, care comportă cinci faze consecutive:societatea tradiţională, pregătirea condiţiilor pentru “decolare”, “decolarea”, marşul sprematuritate şi consumul de masă.

Conform acestei scheme, toate ţările ar urma aceeaşi traiectorie, unele fiind maiavansate decât altele în difuzarea tehnicii, chiar dacă formele sociale ale dezvoltării par uneoridiferite17.

Subdezvoltarea este interpretată ca o întârziere în dezvoltare. Ţările în curs dedezvoltare s-ar afla în unul din primele trei stadii. Ţările cel mai puţin dezvoltate s-ar situa

încă în primul stadiu, care după W.W.Rostow, se caracterizează prin:- organizare stabilă şi rigidă;- o concepţie arhaică, limitată, prenewtoniană de producţie;- o atitudine de teamă şi nu de dominaţie faţă de lumea fizică;- o putere politică de natură feudală, al cărei centru de greutate se află de regulă în

provincie, în mâinile celor care deţin sau controlează proprietatea asupra pământului.

15 T.W.Schultz, Transforming Traditional Agriculture, Yale University Press,New Haven, 1964.

16 Walt W.Rostow, The Stages of Economic Growth: A Non-Communist Manifesto, Cambridge University Press, Cambridge, 1960.

17 Michel Didier, Economia: regulile jocului , Editura Humanitas, Bucureşti,1994, p.274.

7



Ideea dominantă a acestei teorii este că toate ţările trec, în perioade diferite,printr-o serie de stadii de dezvoltare comparabile, că acest proces comportă similitudinifundamentale şi că statele în prezent mai puţin dezvoltate pot urma calea străbătută deactualele ţări dezvoltate.

Teoria lui Rostow a avut o influenţă considerabilă asupra politicilor de dezvoltare,atât în formularea programelor de ajutor, în special acordat de Statele Unite ale Americii, cât

şi în conceperea strategiilor de dezvoltare în anumite regiuni ale lumii. În acest sens esteimportant de menţionat că W.W.Rostow a fost preşedintele Consiliului Naţional de Securitateal S.U.A în cadrul administraţiilor Kennedy şi Johnson, într-o perioadă când ajutorulamerican era strâns legat de strategia politică globală a Statelor Unite.

În ceea ce priveşte influenţa directă exercitată de doctrina lui Rostow asuprastrategiilor de dezvoltare din Lumea a treia, Olivier Carré arăta într-un articol din 1978 căsocialismul promovat de preşedintele egiptean Nasser se caracteriza printr-un optimism larginspirat din opera lui Rostow, pe care o recomanda tuturor colaboratorilor săi, să o citească şisă mediteze asupra ei18.

Acest entuziasm cu care a fost receptată teoria lui Rostow poate fi explicat prinîncrederea pe care o degaja privind posibilitatea ţărilor rămase în urmă de a recupera foarte

rapid decalajul care le separa de ţările dezvoltate.El împărtăşea un punct de vedere larg acceptat în teoria ortodoxă a dezvoltării din primele trei decenii postbelice, conform căruia creşterea şi dezvoltarea economică sunt virtualinseparabile dacă nu chiar echivalente, concentrate asupra condiţiilor creşterii şi obstacolelor care le frânează. Creşterea sau “decolarea” economică putea fi realizată prin asigurarea uneirelaţii corespunzătoare între acest proces şi o anumită rată a investiţiilor, relaţie inspirată demodelul de creştere postkeynesist Harrod-Domar, care se referă la echilibrul delicat întrevenit, economisire, investiţii şi producţia necesară pentru a menţine o creştere stabilă şiocuparea deplină a forţei de muncă într-o economie dezvoltată.

De altfel, ideea necesităţii acumulării de capital era larg împărtăşită în epocă, încăînaintea apariţiei lucrării lui Rostow. Astfel, într-un raport publicat de ONU în 1951, intitulat

“Măsuri corespunzătoare pentru a asigura dezvoltarea economică a ţărilor subdezvoltate”,având printre autori şi pe W.A.Lewis, T.W.Schultz (nume sonore în teoria dezvoltării), searăta că, în cea mai mare parte a ţărilor care cunoşteau un progres economic rapid, formareainternă a capitalului reprezenta cel puţin 10% din venitul naţional sau, uneori, chiar mult maimult, în timp ce în ţările subdezvoltate formarea netă de capital nu atingea nici 5% din venitulnaţional, chiar şi împreună cu investiţiile străine. De aceea, concluzia raportului era căcercetarea mijloacelor de a creşte rata de formare a capitalului constituia o problemă de mareurgenţă.

Rostow, în descrierea caracteristicilor celui de-al treilea stadiu – decolarea – reia punctul de vedere exprimat de W.A.Lewis în lucrarea sa “Teoria Creşterii Economice”,apărută în 1955, conform căruia era necesară o “creştere a ratei investiţiei productive de la 5

procente la cel puţin 10 procente sau mai mult din venitul naţional”19

. La peste două deceniidupă ce fuseseră scrise aceste rânduri, A.K.Sen, laureat al premiului Nobel pentrucontribuţiile aduse în domeniul explicării sărăciei, sublinia că ţările care s-au bucurat decreşterea economică cea mai rapidă au fost tocmai acelea care au avut ratele de economisirecele mai ridicate şi care au cunoscut industrializarea cea mai rapidă20.

Demersul rostowian pentru o rată mai ridicată a investiţiilor a avut ecou şi pe plan politic, unde se acredita ideea că o doză masivă de ajutor şi de capitaluri străine administrată

18 Olivier Carré, Utopies socialisantes en terres d’Orient , în Revue TiersMonde, vol.XIX, N.75, 1978.

19 W.W.Rostow, op. cit ., p.39.20 A.K.Sen, Poor, Relatively Speaking, în Oxford Economic Papers, vol.35,

Nr.1, 1983.

8



ţărilor mai puţin dezvoltate pregătite de “decolare” (fază care ar fi putut dura numai 20 deani) ar fi permis statelor beneficiare să atingă un stadiu în care ajutorul extern nu ar mai fifost necesar.

Cu toate acestea, literatura economică a consemnat şi numeroase critici la adresaviziunii rostowiene legate de faptul că în istoria ţărilor dezvoltate ca şi a celor în curs dedezvoltare nu se putea identifica o fază istorică unică şi relativ scurtă care să corespundă

stadiului decolării. Mai general, a fost criticată chiar concepţia că istoria ar putea ficonsiderată ca o suită de faze pe care toate ţările trebuie să le parcurgă21.3.2.1.2. Alte teorii privind relaţia între economisire, investiţie şi

creştere economică în ţările în curs de dezvoltareStudiile empirice întreprinse pentru a verifica ipoteza existenţei unei corelaţii

strânse între o creştere şi/sau un nivel ridicat al ratei economisirii interne şi o creştereindustrială rapidă au evidenţiat faptul că în unele ţări corelaţia era pozitivă şi semnificativă, întimp ce în altele era nesemnificativă sau chiar negativă.

Explicaţia dată acestei situaţii a fost că insuficienţa sau deficitul de economisire poate constitui constrângerea principală în calea formării de capital în primele stadii aleindustrializării dar nu şi după ce industrializarea a demarat, când principala constrângere

devine deficitul de devize străine necesare pentru a importa bunuri de echipament, bunuriintermediare şi chiar materii prime necesare industriei. Astfel s-a conturat “modelul celordouă deficite”, abordat iniţial în modelul Chenery-Bruno22 şi apoi în modelul mai completChenery-Strout, publicat în 196623.

Abordarea în termenii deficitului de economisire pretindea că, pentru depăşireaacestuia, rata marginală de economisire trebuia să fie sensibil superioară ratei medii aeconomisirii, în timp ce abordarea în termenii deficitului de devize presupunea că rata decreştere a exporturilor trebuie să ajungă în final mai ridicată decât cea a importurilor.

Pe aceeaşi linie, se înscrie şi curentul de gândire care considera că odistribuire inegală a veniturilor ar fi putut contribui la creşterea economisirii interne casursă esenţială a finanţării investiţiilor.

Era vorba de mecanismul “trickle-down”, care se baza pe ipoteza că bogaţiieconomisesc şi investesc un procent mai mare din venitul lor decât săracii care consacră ceamai mare parte a resurselor lor procurării de bunuri de consum. Având în vedere faptul că ratade creştere a PNB este funcţie de procentul de venit naţional economisit, cu cât mai mare vafi partea din venit distribuită bogaţilor, cu atât economisirea va fi mai mare şi, în consecinţă,rata de creştere economică mai mare. Ulterior, pe măsura amplificării creşterii economice,săracii vor beneficia de venituri suplimentare generate de ridicarea nivelului de dezvoltare,

prin intermediul mecanismelor pieţii. Dacă inegalităţile mari ar persista, s-ar putea recurge lamăsuri de inspiraţie keynesistă prin intermediul fiscalităţii şi programelor de subvenţii.

Aceste idei au fost enunţate de Walter Galenson şi Harvey Leibenstein, într-unarticol intitulat “Criteriul investiţiei, productivitate şi dezvoltare economică”, din 195524, şi

de Simon Kuznets, într-un studiu din acelaşi an, intitulat “Creşterea economică şi inegalitatea de venit” 25 .

21 Simon Kuznets, Notes on the Stages of Economic Growth as a SistemDeterminant, în A.Eckstein (ed.), Comparison of Economic Systems,University of California Press, Berkekey, 1971.

22 H.B.Chenery and M.Bruno, Development Alternatives in an OpenEconomy: the Case of Israel , în Economic Journal, vol.72, 1962.

23 H.B.Chenery and A.M.Strout, Foreign Assistance and EconomicDevelopment, în American Economic Review, sept.1966.

24 Walter Galenson and Harvey Leibenstein, Investment CriteriaProductivity and Economic Development , în Quarterly Journal of Economics,august 1955.

9



S.Kuznets elaborează “ipoteza curbei în U”, care-i poartă numele şi prin careexprimă relaţia între nivelul venitului pe locuitor şi distribuirea produsului naţional în cursul

procesului creşterii economice. Conform acestei ipoteze, în fazele incipiente ale creşteriieconomice se constată o tendinţă istorică de creştere a inegalităţilor de venit, apoi o tendinţăde stabilizare, pentru ca, atunci când creşterea a devenit durabilă, inegalităţile să se reducă.

Ideea că prin creştere economică s-ar putea asigura pe termen lung o sporire a

venitului pentru toate categoriile populaţiei este larg împărtăşită în literatura ortodoxă adezvoltării. O dată cu înrăutăţirea climatului economic din anii ’70 şi această teză a fostsupusă criticii, mai ales din partea economiştilor reformatori.

3.2.1.3. Teorii privind propagarea dezvoltării prin intermediulrelaţiilor dintre ramurile de activitate industrială

Dimensiunea limitată a pieţei interne, problema indivizibilităţilor factorilor de producţie, concurenţa dintre investitori pentru a obţine profituri din economiile de scarăgenerează o interdependenţă crescândă a deciziilor de investiţii, mărind riscurile pentruîntreprinzătorii individuali din ţările în curs de dezvoltare. De aceea, acelaşi Rosenstein-Rodan, amintit mai sus ca pionier al teoriilor moderne ale dezvoltării, a fost unul dintre primiiteoreticieni ai strategiei de dezvoltare bazată pe un “mare impuls” (big push), un efort

simultan de investiţii în mai multe ramuri de activitate complementară care să producă ocreştere substanţială a venitului naţional de natură a spori dimensiunile pieţei interne.Cum într-o ţară slab dezvoltată investitorii individuali nu aveau puterea necesară

realizării unui asemenea proiect, Rosenstein-Rodan acordă statului importante funcţii în acestsens, constând atât în planificarea guvernamentală pentru a coordona şi a oferi incitaţiilenecesare liberei iniţiative, cât şi într-un efort de investiţii publice în echipamente sociale sauinfrastructură care trebuia să preceadă investiţiile productive realizate de către sectorul privat.

Pe direcţia deschisă de Rosenstein-Rodan încă din 1943, Ragnar Nurkse,influenţat atât de ideile şcolii austriece cât şi de cele ale lui Keynes, reia tema “cerculuivicios al sărăciei” într-un studiu publicat în 1952 în American Economic Review 26 şi apoiîntr-o lucrare apărută un an mai târziu27. Acest “cerc vicios” “implică existenţa unui fascicul

circular de forţe care acţionează şi reacţionează unele asupra altora într-o asemenea manierăîncât menţin o ţară săracă într-o stare de sărăcie”28. “O ţară este săracă deoarece ea estesăracă”29 – afirmă Ragnar Nurkse.

Cercul vicios se prezintă de fapt ca o dublă relaţie de tip circular, pe planulofertei şi pe cel al cererii, aşa cum se prezintă în schema de mai jos:

Pe planul ofertei, există o slabă capacitate de economisire, care rezultă dintr-unnivel scăzut al venitului real. Dar acesta este el însuşi un reflex al slabei productivităţi carerezultă, la rândul său, într-o mare măsură din lipsa de capital. Or, lipsa de capital esterezultatul slabei capacităţi de economisire şi cercul vicios se închide.

Pe planul cererii, incitaţia de a investi poate să fie slabă din cauza puterii decumpărare reduse a oamenilor, consecinţă, la rândul ei, a slăbiciunii veniturilor lor reale, care,

din nou, este datorată slabei productivităţi. Nivelul scăzut al productivităţii este un rezultat alvolumului redus de capital utilizat în producţie, care rezultă, la rândul său, cel puţin parţial,din slaba incitaţie de a investi. Şi iată că se închide şi al doilea cerc.

25 SimonKuznets, Economic Grow and Income Inequality, în AmericanEconomic Review, vol.45, mars 1955.

26 Ragnar Nurkse, Some International Aspects of the Problem of Economic Development, American Economic Review, may 1952.

27 Ragnar Nurkse, Problems of Capital Formation in Underdeveloped Countries, Basil Blackwell, Oxford, 1953.

28 Ragnar Nurkse, Les problèmes de la formation du capital dans les pays sous-développés suivi de Structures du commerce international et développement économique, Éditions Cujas, Paris, 1968, p.11.

29 Ragnar Nurkse, op. cit., p.12.

10



Elementul comun al celor două relaţii de tip circular îl constituie nivelul redus alvenitului real, adică sărăcia – de aceea i s-a dat denumirea de “cerc vicios al sărăciei” – datorată slabei productivităţi a muncii.

Numeroşi economişti au scos în evidenţă efectul paralizant al acestor “cercurivicioase”, care, înlănţuindu-se, determină blocajul intern al economiei.

Benjamin Higgins declara că, în realitate, “Calea spre dezvoltare este pavată de

cercuri vicioase”, Albert Hirschman completând că “Anumite cercuri sunt mai vicioase decâtaltele”30.Poate fi spart acest cerc, poate fi transformat el dintr-unul vicios într-unul

virtuos, într-o relaţie de tip circular generatoare a unui avans cumulativ, cu efecte benefice?Răspunsul este afirmativ, dar soluţiile propuse diferă, situându-se pe cel puţin două poziţiitotal diferite:

1.Pe o primă poziţie se situează mai mulţi economişti, cum ar fi Rosenstein-Rodan şiRgnar Nurkse, care susţin teza creşterii armonioase sau echilibrate. Pornind de la realitateainexistenţei pieţei în ţările subdezvoltate, care face nesigură o investiţie izolată (deoarece eariscă să eşueze fiindcă nu există o piaţă susceptibilă a-i absorbi producţia), susţinătorii acesteiteze propun o strategie întemeiată pe mai multe investiţii coordonate care pot reuşi deoarece

îşi creează pieţe reciproce, ale unora pentru altele, pe baza legăturilor indirecte create prinveniturile pe care le generează. Un asemenea val de investiţii diversificate în toate sectoareleeconomiei ar constitui un atac frontal împotriva sărăciei, deoarece ar da naştere unor venituricare ar duce la crearea unei pieţe veritabile, punându-se astfel în mişcare un mecanism durabilde depăşire a subdezvoltării.

De unde resursele necesare pentru a finanţa un asemenea program dacă nesituăm într-o ţară contaminată de “cercul vicios al sărăciei”? Mai ales că Nurkse scotea înevidenţă şi faptul că din contactele cu statele bogate , ţările sărace s-au ales cu consecinţeleaşa-numitului “efect de demonstraţie” teoretizat de J.S.Duesenberry31: în pofida marilor diferenţe de venit existente între ţările dezvoltate şi cele subdezvoltate, consumatorii din ţărileslab dezvoltate adesea par că ar dori să rivalizeze cu cei din ţările bogate în materie de

consum. Desigur, era uşor de răspuns că salvarea putea veni doar din exterior, sub formasprijinului din partea statelor dezvoltate. De altfel, chiar mai recent, în anii ’80, se vorbeainsistent despre necesitatea unui al doilea “Plan Marshall” pentru ţările subdezvoltate32.

Nurkse nu era de acord cu o asemenea idee. El arăta că resursele externe nu sunt suficiente.“Ele nu oferă în mod automat o soluţie la problemele acumulării de capital în regiunilesubdezvoltate. Nici o soluţie nu este posibilă fără energice eforturi interne”33. De aceea elapelează la rolul finanţelor publice, anticipând astfel orientările Fondului Monetar Internaţional din ultimele două decenii.

2.Adversarii tezei creşterii echilibrate, dintre care principalul teoretician este AlbertHirschmann, preconizează pentru spargerea “cercului vicios al sărăciei” o creştere polarizată

sau dezechilibrată plecând de la polii de dezvoltare. Hirschmann acuză teza creşteriiechilibrate că nu ar fi decât o variantă a teoriei keynesiste a crizei, destinate iniţial soluţionării problemelor subocupării braţelor de muncă dintr-o economie dezvoltată, care însă nu mai estevalabilă în fundamentarea terapeuticii înlăturării subdezvoltării. După el, creşterea nu estecompatibilă cu menţinerea permanentă a echilibrului, ci reprezintă de fapt o succesiuneorganizată de “dezechilibre motoare”. Întrucât, spre deosebire de ţările dezvoltate, în ţările

30 B. Higgins, Economic Development, Problems, Principles and Policies,London, 1959, p.24

31 J.S.Duesenberry, Income, Saving and the Theory of Consumer Behaviour , Cambridge, 1949.

32 Angelos Angelopoulos, Un plan mondial pentru ocuparea forţei demuncă, Editura Politică, Bucureşti, 1987, p.216 şi următoarele.

33 Ragnar Nurkse (1952), op. cit., p. 582-583.

11



slab dezvoltate lipseşte nu numai voinţa de a investi, ci şi mijloacele necesare realizării unor investiţii diversificate presupuse de înfăptuirea “atacului frontal” preconizat de Nurkse,adepţii creşterii dezechilibrate propun concentrarea atacului în câteva locuri privilegiate caresă-şi difuzeze efectele de antrenare la maximum în economie, impunând dezvoltareasectoarelor din aval sau din amonte.

În acest sens, ei consideră că o strategie coerentă de acţiune a ţărilor subdezvoltate

ar trebui să prevadă pentru început investiţii în activităţi direct productive, care ar antrenaapoi şi dezvoltarea conexă de infrastructuri economice şi sociale. Alegerea “locurilor privilegiate” pentru investiţii vizează acele activităţi care au maximum de efecte deantrenare, cu cele mai bune posibilităţi de difuzare în structura socio-economică a ţării.Acestea se referă la câţiva poli apropiaţi de cererea finală, care regrupează industrii detransformare a produselor primare locale sau a semifabricatelor importate.

Concentrându-şi atenţia asupra investiţiilor industriale, Hirschman considera căagricultura avea un efect de antrenare slab asupra economiei.

Teoria creşterii dezechilibrate a avut influenţă şi asupra practicii dezvoltăriieconomice. Atât politicile economice ortodoxe ale dezvoltării cât şi numeroasele programe deajutor extern s-au concentrat în anii ’50 şi ’60 într-o mare măsură pe proiecte industriale de

mare anvergură în ţările slab dezvoltate. De asemenea creşterea dezechilibrată propusă deHirschman presupunea intervenţia statului pentru a induce dezechilibrele şi a le remedia, ceeace pretinde o planificare pentru a fi eficace. La mijlocul anilor ’60, cea mai mare parte adonatorilor de asistenţă pentru ţările slab dezvoltate (în special Banca Mondială) cereauguvernelor acestora să elaboreze “Planuri” naţionale, condiţie pentru accesul la ajutoare.

3.2.2. Teorii ortodoxe privind dualismul şi dezvoltareaaxată pe agricultură

Modelele “Economiei duale” consideră că o caracteristică esenţială asubdezvoltării o constituie coexistenţa, în interiorul economiilor ţărilor subdezvoltate, a unuisector capitalist modern alături de un sector tradiţional înapoiat. În timp ce, prin mecanismele

puse în mişcare în cadrul procesului dezvoltării, sectorul modern trebuie să cunoască o

expansiune permanentă, sectorul tradiţional îşi restrânge tot mai mult sfera de cuprindere.Finalitatea acestui proces ar trebui s-o reprezinte dispariţia dualismului. Cât despre căileînlăturării dualismului, se pot identifica puncte de vedere care susţin că acestea sunt legate înesenţă de industrializare, aşa cum am văzut în subcapitolul precedent, în timp ce altele punaccentul pe dezvoltarea agriculturii.

Printre cei mai cunoscuţi autori care s-au ocupat de analiza dualismului şi de problematica relaţiilor intersectoriale, dintre agricultură şi industrie, pot fi enumeraţi:W.A.Lewis, John C.H.Fei şi Gustav Ranis, J.R.Harris şi M.P.Todaro, B.Higgins, T.W.Schultzşi alţii.

3.2.2.1. Modele ale “economiei duale”Unul dintre cele mai cunoscute modele elaborate în teoriile dezvoltării aparţine

economistului W.Arthur Lewis, care, alături de Gunnar Myrdal şi Amartya Kunar Sen, estelaureat al premiului Nobel pentru contribuţiile aduse în acest domeniu. Este cunoscut subnumele de “model al celor două sectoare” sau “modelul creşterii cu ofertă nelimitată demuncă” şi a apărut în una din cele mai citate lucrări a lui Lewis, articolul “Economic

Development with Unlimited Suplies of Labour” din buletinul “Manchester School of Economic and Social Studies”, nr.22 din mai 1954. El este “unul dintre cele mai cunoscutemodele teoretice timpurii ale dezvoltării focalizate pe transformarea structurală a economiilor de subzistenţă”34.

Ca şi Rostow şi alţi autori, W.Arthur Lewis susţinea că elementul-cheie aldezvoltării economice consta în acumularea rapidă de capital şi considera că problemacentrală a teoriei dezvoltării economice era de a înţelege maniera prin care o comunitate care

34 Michael P.Todaro, op. cit., p.74

12



economisea şi investea doar patru sau cinci procente sau chiar mai puţin din venitul săunaţional se putea transforma într-o societate în care economisirea voluntară să crească la 12-15 procente sau mai mult.

Modelul său, elaborat într-un cadru teoretic clasic, cuprinde două sectoare:- un sector “modern” sau “capitalist”, în care forţa de muncă folosită este

salariată, iar produsele se vând cu o marjă de profit care este reinvestit pentru a crea un

surplus de capital;- un sector “tradiţional” sau “de subzistenţă”, suprapopulat, caracterizat prin productivitate marginală a muncii nulă. Această caracteristică i-a permis lui W.A.Lewis să se bazeze pe surplusul de muncă din sectorul tradiţional, adică pe posibilitatea absorbirii de forţăde muncă din agricultură, fără nici o pierdere de output, de către sectorul modern urbanindustrial, caracterizat printr-un nivel mai ridicat al productivităţii muncii.

Două procese concomitente sunt analizate în modelul lui W.A.Lewis: transferulforţei de muncă din agricultura tradiţională spre sectorul modern industrial şi creşterea

producţiei şi nivelului de ocupare a braţelor de muncă în cel de-al doilea sector. Viteza deexpansiune a sectorului urban modern este determinată de rata investiţiei industriale şi deacumularea capitalului din acest sector.

Sursa de finanţare a investiţiei o poate constitui profitul ridicat din sectorulindustrial obţinut ca diferenţă între veniturile obţinute în acest sector şi salariile plătite, alcăror nivel este considerat constant, cu cel puţin 30% mai mare decât cel al salariului mediude subzistenţă din sectorul tradiţional agricol

Acest proces de creştere autoîntreţinută poate continua până când întregul surplusde muncă rurală este absorbit de sectorul industrial modern, adică până la eliminarea“şomajului deghizat”. După aceea, atragerea forţei de muncă din sectorul tradiţional agricolspre sectorul modern nu se mai poate realiza decât la un cost mai ridicat deoarece reducerearatei muncă/pământ face ca produsul marginal al muncii rurale să nu mai fie egal cu zero.

Menţinerea acestui “cerc virtuos” al transferului de muncă presupune necesitateaunui nivel de economisire din ce în ce mai mare pentru a finanţa investiţiile în formarea de

capital pentru a spori capacităţile de producţie. Or numai capitaliştii din sectorul moderneconomisesc. Alte categorii de oameni bogaţi, ca proprietarii de pământ sau de mine, bancherii, inclusive elitele politice, preferă să-şi folosească surplusul economic pentruconsum ostentativ sau pentru a-l transfera în afară. De aceea mesajul lui W.A.Lewis este căregiunile slab dezvoltate nu pot depăşi această stare decât mărind partea din venitul naţionalcare revine capitaliştilor industriali.

Tranziţia de la sărăcia generată de limitarea activităţii la sectorul tradiţionalagricol la un standard de viaţă mai ridicat, oferit de dezvoltarea sectorului modern, este

preferabilă chiar dacă, temporar, ar provoca inegalitate. În acest sens, Joan Robinson afirmacă “mizeria fiinţei exploatate de către capitalişti este nimic în comparaţie cu mizeria celor care nu sunt exploataţi deloc”35.

3.2.2.2. Dezvoltări ale modelului lui W.A.LewisIpotezele din modelul lui W.A.Lewis au fost reluate şi dezvoltate de Gustav Ranisşi John C.H.Fei36, care au construit un model mai detaliat al procesului de modernizare a uneieconomii care se confruntă cu un excedent de forţă de muncă. Conform acestui model defactură neoclasică, un proces de transfer al excedentelor de forţă de muncă din sectorultradiţional spre sectorul modern ar permite să se ajungă la plenitudinea dezvoltării şicomercializării economiei ţărilor slab dezvoltate.

35 Joan Robinson, Economic Philosophy , Harmondsworth: Penguin, 1966,p.46.

36 John C.H.Fei and Gustav Ranis, Development of the Labour SurplusEconomy, New Haven, CT: Yale University Press, 1964.

13



În plus faţă de ipotezele lui Lewis, Ranis şi Fei lărgesc analiza, atribuindagriculturii un rol important în susţinerea industrializării. În viziunea lor, introducerea în acestsector a unor inovaţii şi a progresului tehnic ar fi determinat deplasarea în sus a curbeifuncţiei de producţie, adică ar fi permis creşterea producţiei agricole astfel încât

productivitatea muncii din agricultură ar fi început să crească înaintea încheierii procesului detransfer a surplusului de muncă din sectorul tradiţional în cel modern.

De asemenea migrarea forţei de muncă excedentare dinspre agricultură spreindustrie ar fi determinat reducerea consumului rural de produse agricole şi apariţia unuisurplus agricol. De o parte din acest surplus ar fi putut profita şi proprietarii funciari care,astfel, ar fi avut posibilitatea să economisească. O parte din economiile astfel obţinute potavea ca destinaţie finanţarea investiţiilor de productivitate în agricultură, creând condiţii

pentru o creştere viitoare a surplusului agricol, iar o altă parte a economisirii putea fi destinatăde către proprietarii funciari finanţării investiţiilor pentru expansiunea industrială.

În felul acesta, procesul de acumulare a economisirii din sectorul rural ar permitesectorului industrial să profite pentru acumularea sa de capital de o contribuţie importantă

provenită din surplusul agriculturii. Interdependenţa dintre agricultură şi industrie în evoluţiaeconomiei duale este mai strânsă decât în modelul lui Lewis.

Cu toate că şi acest model comportă numeroase critici asemănătoare celor referitoare la modelul lui Lewis, el a exercitat o influenţă considerabilă asupra teoriei şi politicii dezvoltării. Noţiunea de excedent de mână de lucru a constituit o bază de discuţii pentru politicile de ajutor extern şi de dezvoltare. De asemenea, s-au pus în discuţie problemele legate de oferta nelimitată de forţă de muncă necalificată, pe de o parte, şiinsuficienţa forţei de muncă instruită, calificată, pe de altă parte. De aici au rezultatnumeroase studii şi proiecţii privind nevoia de educaţie şi de formare profesională aoamenilor.

Ca o reacţie la accentul excesiv pus în teoria dezvoltării pe necesitatea acumulăriide capital fizic, material, dar şi ca urmare a unor studii care arătau că o parte a creşterii

producţiei nu poate fi explicată numai prin rata de creştere a capitalului fix şi a mâinii de

lucru, începe să se acorde o mai mare atenţie, atât în sânul literaturii ortodoxe cât şi de cătreunii donatori de ajutor, nevoilor de investiţii în “capital uman”. Astfel se extinde sferanoţiunii de capital. Astăzi, este general admis că cheltuielile de învăţământ şi de formare

profesională, ca şi cele pentru ameliorarea condiţiilor de sănătate şi de nutriţie, contribuie înmod direct la creşterea productivităţii, îmbunătăţesc nivelul calitativ al populaţiei şi, prinaceasta, sunt rentabile pentru viitor în termeni de creştere a producţiei şi de reducere a risipeide resurse.

În perioada următoare au fost elaborate noi modele ale economiei duale, dintrecare doar amintim pe cel al lui Jorgenson37, construit în 1967, în care concluziona că auimportanţă atât accelerarea progresului tehnic, cât şi adoptarea de măsuri pentru scăderea rateide creştere demografică pentru a reduce sărăcia şi şomajul, şi pe cel cunoscut sub numele

KWC (elaborat în 1972 de către Kelly, Williamson şi Cheetam).Printre reproşurile făcute se numără şi acela că modelele nu conţin o analiză maisubstanţială a factorilor instituţionali, cum ar fi rolul statului care influenţează puternicmersul dezvoltării, dar insuficient problemele legate de câştigurile ei în termeni de distribuirea veniturilor, de ocupare a braţelor de muncă şi de consum.

În plus, modelele nu luau în considerare în suficientă măsură problemele, mai alesde perspectivă, legate de efectele ratelor ridicate de exod rural asupra urbanizării din ţărileslab dezvoltate. Această lacună avea să fie acoperită, cel puţin parţial, de modelul lui Harris

şi Todaro38, din 1970, care studiază efectele accelerării exodului rural în contextul unei rateridicate de şomaj urban.

37 D.Jorgenson, Surplus Agricultural Labour and the Development of theDual Economy , în Oxford Economic Papers, vol.19, Nr.3, 1967.

14



Ar mai trebui să menţionăm că modelele economiei duale sunt concepute preponderent în cadrul unei economii închise, în care accentul se pune pe creşterea axată peindustrializarea sectorului modern drept cale de absorbţie a excedentului de forţă de muncă şide promovare a dezvoltării. O asemenea orientare era de natură a încuraja ţările slabdezvoltate să adopte strategii de dezvoltare introvertite, de industrializare pentru substituireaimporturilor .

3.2.3. Teorii ortodoxe privind dezvoltarea prin deschiderespre piaţa internaţională. Reînnoirea neoclasică.3.2.3.1. Critici la adresa teoriilor dezvoltării întemeiate pe strategia

industrializării pentru substituirea importurilor (ISI)În primele două decenii postbelice numeroase ţări în curs de dezvoltare au aplicat

strategii ISI.Spre sfârşitul anilor ’60, în cadrul unui curent al şcolii neoclasice încep să fie

auzite critici la adresa strategiilor I.S.I. Printre primii care au criticat aceste strategii senumără Viner, Haberler, Bauer şi Yamey, care aveau ca argument faptul că ele interferau cu

procesul natural de dezvoltare economică bazată pe avantajul comparativ39. În esenţă, aceşticritici considerau că ţările în curs de dezvoltare ar trebui să rămână producători şi exportatori

de produse primare. De aceea, ele ar trebui să încurajeze creşterea sectorului lor agricol şi aeconomiei lor de plantaţie.Pentru a demonstra caracterul neadecvat al strategiilor I.S.I., s-au fundamentat

indicatori ca “rata efectivă de protecţie” (TEP) sau “costul resurselor interne” (CRI) a proiectelor de investiţii susţinătoare ale acestor strategii, cu ajutorul cărora, pe baza unor studii realizate la sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70, se puteau constata:

- rata efectivă de protecţie practicată în unele ţări care adoptaseră strategiile I.S.I.era foarte ridicată, guvernele protejând astfel industriile de bunuri de echipament şi industriagrea, ceea ce afecta industria uşoară şi agricultura40;

- costul resurselor interne angajate în aceste strategii erau foarte mari, ceea ce provoca o rată a rentabilităţii scăzută sau chiar negativă41.

Pornind de la astfel de constatări, André Philip, pe atunci preşedinte al Centrului deDezvoltare al OCDE, sublinia că trebuie să se acorde atenţie dezvoltării exporturilor pentru acâştiga devizele străine necesare realizării împrumuturilor esenţiale de maşini, de materii

prime sau de produse alimentare care nu pot fi produse într-o manieră economică în ţară. Elconsidera că în locul controalelor administrative se impunea folosirea mai bună amecanismelor preţurilor, iar producţiile naţionale costisitoare trebuiau înlocuite cu o industrieşi o agricultură reorganizate, capabile să devină în mod progresiv competitive pe piaţamondială42.

Mai recent, Deepak Lal, într-o lucrare publicată în 1983, intitulată “Mizeriateoriei economice a dezvoltării”, afirma că politicile sugerate de teoria economică adezvoltării sunt false în teorie şi dăunătoare în practică: ţările care au adoptat aceste politici

(în principal pe baza intervenţionismului de stat sub forma, de exemplu, a planificăriicentralizate şi a strategiilor de redistribuire în creştere) au înregistrat performanţe economice

38 J.Harris and M.Todaro, Migration, Unemployment and Development: ATwo Sector Analysis, în American Economic Review, 1974.

39 J.Viner, International Trade and Economic Development, ClarendonPress, Oxford, 1953; G.Haberler, Some Problems in the Pure Theory of International Trade, în Economic Journal, iunie 1955; P.T.Bauer andB.S.Yamey, Markets, Market Control and Marketing Reform, London, 1968.

40 I.M.D. Little, T.Scitovsky, M.F.G.Scott, Industry and Trade in SomeDeveloping Countries, Oxford University Press, London, 1970.

41 A.O.Krueger , Some Economic Costs of Exchange Control: The TurkishCase, în Journal of Political Economy, oct.1966; Little Scitovsky, Scott, op. cit .

42 Little, Scitovsky, Scott, op. cit ., în “Prefaţă”.

15



mai proaste decât cele care au mers pe calea neoclasică (în principal, Coreea de Sud şiTaiwan). El concluziona că “dispariţia economiei dezvoltării nu poate fi decât o binefacere

pentru sănătatea, atât a economiei politice, cât şi a economiilor în curs de dezvoltare”43.Autorii vizaţi de D.Lal aveau nume sonore pentru economia dezvoltării:

Hirschman, Chenery, Nurkse, Myrdal, Singer, Streeten, Stewart şi altele.În replică, F.Stewart subliniază slăbiciunea teoriilor sociale pe care se bazează

recomandările de politică economică neoclasică făcute de D.Lal şi alţi autori. Economia politică neoclasică şi opţiunea sa pentru libertatea preţurilor, care ar induce o alocare optimalăa resurselor, se raportează la studiul situaţiilor de echilibru static. În practică însă economiilesunt într-o stare de dezechilibru permanent. De aceea, ţările sunt preocupate de aceste aspectedinamice, legate de factorii care acţionează asupra creşterii. El concluziona că nu există nici o

bază teoretică pentru a permite să se considere că un sistem de preţuri ferit de distorsiuni poate conduce la un nivel de bunăstare superior celui asigurat printr-un sistem care comportădiverse intervenţii de stat44.

3.2.3.2. Adaptări ale modelului neoclassic: teoria creşterii prin

schimb internaţional şi analiza cost-avantaje

Fundamentele teoretice ale abordării neoclasice a dezvoltării sunt teoria clasică şineoclasică a schimburilor internaţionale şi conceptul de “avantaj comparativ”. Teoria clasicăeste reprezentată în esenţă de modelul ricardian al costurilor comparative, iar versiuneaneoclasică se regăseşte în modelul Heckscher-Ohlin, care este considerată drept bază amodelului neoclasic modern al dezvoltării prin deschiderea economiei.

Acesta a fost criticat de către adversari pentru incompatibilitatea ipotezelor lui curealităţile ţărilor în curs de dezvoltare45:

- ipoteza concurenţei perfecte în economia în curs de dezvoltare;- ipoteza funcţiilor de producţie identice pentru producătorii aceluiaşi bun;- ipoteza realocării relativ puţin costisitoare a factorilor între ramurile de

activitate fără avantaj comparativ şi cele care dispun de avantaje comparative, în momentulliberalizării schimburilor;

- ipoteza substituibilităţii perfecte a factorilor între ramuri;- ipoteza neoclasică a absenţei şomajului sau sub-ocupării.

În plus, Gunnar Myrdal, în două lucrări publicate în 1956 şi 195746, susţinea că jocul liber al forţelor pieţei pe plan internaţional era defavorabil ţărilor sărace. Teoremaegalizării preţurilor factorilor – element esenţial al modelului Heckscher-Ohlin - nu severifica în cazul acestor ţări: “efectele de difuziune” (care permiteau difuzarea avantajelor dinspre ţările bogate spre cele sărace) puteau fi întrecute de “efectele de reţinere”, careantrenau agravarea inegalităţilor între ţările bogate şi cele sărace.

O primă adaptare a modelului neoclassic la domeniul dezvoltării a fost legată

tocmai de această din urmă critică şi a constat în “mariajul” dintre teoria schimburilor Heckscher-Ohlin şi teoria neoclasică a creşterii. Autorul, W.M.Corden, într-un studiu publicat

43 D.Lal, Poverty of Development Economics, Institute of Economic Affairs,London, 1983, p.138.

44 F.Stewart – Limitations of the Neoclassical Approach to Development: A Review of Deepak Lal: The Poverty of Development Economics, în Journal of Development Studies, 1985.

45 H.Myint, The Economics of the Developing Countries, HutchinsonUniversity Library, London, 1964 şi T.Balogh, Unequal Partners, BasilBlackwell, Oxford, 1963.

46 Gunnar Myrdal, An International Economy , Harper, New York, 1956, şiRich Land and Poor , New York, 1957.

16



în 197147, ia în considerare creşterea productivităţii şi sporirea ofertei de factori, identificândcinci efecte posibile ale schimburilor internaţionale asupra creşterii:

- “efectul de impact” (câştigul static ce antrenează o creştere a venitului current);- “efectul de acumulare a capitalului”;- “efectul de substituţie”;- “efectul de distribuire a venitului”;

- “efectul de ponderare a factorilor”.Analiza lui Corden a deschis calea unor abordări mai dinamice, cum ar fi teoria

“stadiilor” avantajului comparativ, prezentată de B.Balassa într-o comunicare susţinută în1977, la al cincilea Congres mondial al Asociaţiei economice internaţionale, din Tokyo.Acesta susţinea că dotarea în factori şi în resurse a ţărilor evoluează în timp, astfel încât areloc o deplasare a avantajelor lor comparative şi a tipurilor lor de specializare: de la produsesimple, cu mare intensitate de forţă de muncă, spre bunuri care pretind mai multă calificare,apoi spre bunuri cu mai mare intensitate în capital, produse de mai înaltă tehnologie şi, înfine, spre bunuri cu mare intensitate de capital şi de cunoştinţe umane.

“Contrarevoluţia conservatoare”, care a însoţit ascensiunea politică a guvernelor

de orientare conservatoare din S.U.A., Canada, Marea Britanie şi Germania occidentalăfavorizează macroeconomia ofertei şi privatizarea corporaţiilor publice din ţările dezvoltate şicere demolarea proprietăţii publice, a planificării de stat şi a reglementării guvernamentale aactivităţii economice din ţările în curs de dezvoltare. Reuşind să obţină controlul asupra celor mai puternice instituţii financiare internaţionale – F.M.I. şi Banca Mondială – pe fonduleroziunii poziţiilor unor organisme ca Organizaţia Internaţională a Muncii, Programul

Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare sau Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şiDezvoltare, care exprimau puncte de vedere apropiate de poziţiile ţărilor în curs dedezvoltare, exponenţii “contrarevoluţiei conservatoare” îşi impun orientarea asupra noilor

politici şi programe care vizează subdezvoltarea.

Printre cele mai importante efecte ale reînnoirii neoclasice pe planul politicilor

economice se numără în primul rând schimbarea de atitudine a instituţiilor internaţionale şi în primul rând a Băncii Mondiale şi a Fondului Monetar Internaţional. În anii ’80, pe fondulagravării problemelor ţărilor în curs de dezvoltare şi în primul rând a celor legate deîndatorarea înăbuşitoare, Banca Mondială a trecut la impunerea condiţionalităţilor împrumuturilor de “ajustare structurală” (PAS), care nu erau acordate decât dacă, pe de o

parte, primeau un acord de confirmare din partea FMI, care presupunea adoptarea unui program de “stabilizare”, iar, pe de altă parte, acceptau luarea unor măsuri de stimulare aofertei, vizând în special creşterea exporturilor. Este evident că întregul cadru conceptual alacestor măsuri ţine de abordarea neoclasică orientată spre exterior.

Aceeaşi influenţă se observă şi în recomandările făcute de Banca Mondială într-undocument intitulat “Spre o dezvoltare susţinută în Africa subsahariană: un program deacţiune comun”, adoptat în 1984, care cuprinde patru teme majore:

1. Recurgerea mai largă la politicile preţurilor, mai curând decât la controaleadministrative pentru alocarea eficientă a resurselor;

2. Reducerea sarcinilor care apasă asupra statului graţie recurgerii mai extinse laeforturile comunităţii şi la sectorul privat, astfel încât puterile publice să-şi poată exercitaresponsabilităţile lor centrale într-o manieră mai eficientă;

47 W.M.Corden, The Effect of Trade on the Rate of Growth , în J.N.Bhagwatişi alţii, Trade, Balance of Payments and Growth, North Holland, Amsterdam,1971.

17



3. Privatizarea întreprinderilor publice şi transmiterea de responsabilităţi mai largimanagerilor regiilor publice pentru ca ei să poată asigura gestiunea acestor întreprinderi într-omanieră comercială;

4. Evitarea discriminărilor faţă de activitatea de export.Şi eficacitatea politicilor de stabilizare promovate de FMI şi a programului PAS

al Băncii Mondiale ca şi experienţa ţărilor din Conul de Sud al Americii Latine (Chile,

Argentina şi Uruguay) au fost supuse unor critici virulente, chiar în literatura ortodoxă, din partea unor autori ca R.Dornbush, T.Killik, L.Taylor sau A.Fishlow48:

- programele de “stabilizare” şi de “ajustare structurală” au avut adesea ca efectagravarea problemelor presupuse rezolvate sau au creat serioase efecte secundare indezirabile;

- devalorizările şi politicile monetare restrictive au provocat un nivel ridicat aldobânzii reale şi o supraevaluare a cursului de schimb care au agravat dezechilibrelemacroeconomice;

- se acordă mai multă importanţă echilibrului macroeconomic decât dezvoltăriieconomice.

Chiar şi la un simpozion organizat la Londra de Banca Mondială, în 1986, maimulţi participanţi şi-au exprimat rezerve asupra acţiunilor întreprinse de Bancă în favoarea

privatizării şi a liberalizării economiei în ţările în curs de dezvoltare. Nu este necesarăliberalizarea pentru raţiuni pur ideologice.

Să nu uităm că dacă noile economii industrializate asiatice au practicat oliberalizare economică, ele au combinat intervenţiile de stat cu măsuri represive faţă deopoziţia politică şi faţă de sindicate.

Anii ’90 au aruncat o nouă sfidare ştiinţei economice: tranziţia de la socialismul planificat la capitalismul economiei de piaţă. Despre procesul invers se mai vorbise, mai alesîn limbajul marxist. Tranziţia de la socialism la capitalism era însă un proces fără precedent.După peste un deceniu de politici de liberalizare şi dereglementare, noua abordare neoclasicăa câştigat cu uşurinţă noi adepţi. Aplicarea mecanică a unor reţete, accentual pus pe economia

simbolică în detrimentul economiei reale, lipsa coerenţei programelor adoptate şi a uneisusţineri financiare corespunzătoare au ridicat numeroase semne de întrebare privindcredibilitatea acestor noi orientări.

3.3. Abordarea heterodoxă a dezvoltăriiAşa cum marea depresiune din anii ’30 ai secolului XX a determinat o evoluţie

profundă a gândirii economice, concretizată în revoluţia keynesiană, tot aşa bulversările provocate de aceeaşi mare depresiune ca şi de cele două conflagraţii mondiale au dat naştere primului mare curent de reflexiune asupra dezvoltării izvorât din sânul însuşi al ţărilor în cursde dezvoltare.

Una dintre caracteristicile esenţiale ale acestui curent constă în faptul că economiamondială este percepută ca o structură care cuprinde un “centru”, constituit din ţărilecapitaliste dezvoltate, şi o “periferie” a ţărilor în curs de dezvoltare. Aceasta ar putea ficonsiderată unul dintre criteriile de demarcaţie între “ortodocşi” şi “heterodocşi” în sensul că“heterodocşi” sunt cei care acceptă paradigma “centru-periferie”, iar “ortodocşi” sunt cei

48 R.Dornbush, Les politiques de stabilization dans les pays endéveloppement: quells enseignements? În World Development, vol.10, nr.9,1982; T.Killik (ed.), The Quest for Economic Stabilisation: The IMF and theThird World, Heinemen, London, 1984; L.Taylor, IS/LM in the Tropics:Diagrammatics of the New Structuralist Macro Critique, în W.Cline andS.Weintraub (ed.), Economic Stabilisation in Developing Countries,Brookins Institution, Washington, D.C., 1981.

18



cărora le repugnă a asemenea abordare. Considerăm însă că acest criteriu nu poate fiabsolutizat.

Un alt element de delimitare ar fi metoda de cercetare utilizată. Abordareaortodoxă este de regulă conformă cu orientarea dominantă în ţările dezvoltate, întemeindu-şidemersul teoretic pe baza filonului neoclasic şi încercând transpunerea modelelor ştiinţeieconomice standard în realităţile lumii subdezvoltate. Abordarea heterodoxă pretinde ca

aceste modele sunt mai puţin adecvate condiţiilor din ţările în curs de dezvoltare şi îşifundamentează demersul pe luarea în considerare a realităţilor specifice acestei lumi, fiind preocupaţi de explicarea cauzelor lor profunde şi de evidenţierea căilor posibile de depăşire asubdezvoltării. Spre deosebire de “ortodocşi”, care nu puneau în cauză “statu-quo”-ulsistemului, heterodocşii, mai ales cei inspiraţi de marxism, criticau funcţionareacapitalismului atât pe plan naţional cât şi internaţional.

Credem că ar mai trebui precizat şi faptul că nu putem limita curentul heterodoxdoar la autori aparţinând lumii a treia. Din el fac parte şi economişti de prestigiu din lumeadezvoltată, unii dintre ei formaţi, într-o primă etapă a evoluţiei lor, în cadrul şcolii neoclasice,dar ulterior nemulţumiţi de acest tip de abordare a economiei. Ne gândim la economistulfrancez François Perroux şi la alţi adepţi ai ideilor lui.

Alţi economişti nu au acceptat să se încadreze în mod riguros în nici un curent, dar au criticat ipotezele şi concluziile ştiinţei economice standard, susţinând necesitatea uneiabordări mai realiste. Reprezentativ ar fi americanul John Kenneth Galbraith, preocupat de

problemele sărăciei, pe care a cunoscut-o direct, ca ambasador al S.U.A. în India în anii 1961-1963. A şi scris o carte interesantă pe acest subiect, referitoare la teoria sărăciei de masă, iar în “The Affluent Society” (Societatea belşugului), apărută în 1958, când euforia creşteriieconomice postbelice este întreruptă de recesiunea din 1957-1958, arăta că sărăcia continua săexiste în cea mai bogată ţară de pe glob, în special în domeniul nevoilor sociale: învăţământ,asistenţă medicală, transport public, locuinţe, servicii comunale, calitatea mediului natural şiconstruit etc.49

Trebuie, de asemenea, să avem în vedere şi pe instituţionalişti, reprezentaţi de

Clarence Aires şi Gunnar Myrdal.În cadrul acestui subcapitol ne vom ocupa în special de evoluţia teoriei“structuraliste”, începând de la apariţia paradigmei “centru-periferie” în America Latină, lasfârşitul anilor ’40 şi începutul anilor ’50, şi până la critica marxistă a tezei dependenţei dinanii ’70 şi naşterea “neostructuralismului” în anii ’80, prin divorţul dintre aşa-zişii“developmentalişti” şi noua şcoală a dependenţei apărută pe la mijlocul anilor ’60.

3.3.1. Structuralismul şi evoluţia saGeneza şi evoluţia structuralismului latino-american sunt legate de problemele cu

care s-au confruntat ţările din acest continent în perioada interbelică şi după al doilea războimondial. În ultima treime a secolului al XIX-lea şi în anii care au precedat primul război

mondial, America de Sud se caracteriza printr-o creştere “extravertită”, orientată spreexterior, bazată pe exporturile de materii prime şi pe un debut de industrializare constând în prelucrarea produselor primare obţinute pe plan local.

Primul război mondial, deşi a provocat o creştere a cererii externe de materii prime, a afectat în acelaşi timp şi capacitatea de export spre America Latină a ţărilor angajateîn conflagratie. Ca urmare, cererea internă de bunuri de consum, nesatisfăcută, a dat impulsindustriilor locale, generând astfel o schimbare de orientare, sub forma industrializării bazate

pe substituirea importurilor. Această nouă direcţie a fost accentuată de schimbarea raportuluide forţe în favoarea S.U.A., după primul război mondial, şi de criza mondială din anii ’30,care a provocat căderea preţurilor materiilor prime exportate de America Latină.

49 John Kenneth Galbraith, Ştiinţa economică şi interesul public, Editurapolitică, Bucureşti, 1982, p.XIX.

19



Penuria de devize străine a determinat guvernele regiunii să încurajeze exporturileşi să introducă restricţii asupra importurilor, măsuri care, împreună cu cele vizând menţinerealocurilor de muncă, au dat un nou impuls industrializării de substituire a importurilor (I.S.I.)şi creşterii introvertite. Chiar dacă al doilea război mondial a generat, într-o primă fază,reluarea creşterii cererii externe de materii prime din zonă, înrăutăţirea condiţiilor detransport maritime ca urmare a generalizării conflictului a favorizat creşterea introvertită şi

I.S.I., fără ca această orientare să fie expresia unei strategii susţinute doctrinar sau teoretic.Oricum, toate aceste evoluţii ale faptelor economice au demonstrat vulnerabilitatearegiunii la transformările ce surveneau in economia mondială şi, ca urmare, au creat

premizele apariţiei ideilor privind necesitatea depăşirii stadiului dezvoltării spontane aeconomiei, bazate exclusiv pe mecanismele pieţei.

În acest context se naşte paradigma “centru-periferie” a dezvoltării şisubdezvoltării, conform căreia economia mondială este structurată pe două componente:

- “centrul ”, cu structuri de producţie omogene, concretizate prin folosirea unor tehnici de producţie moderne pe ansamblul economiei, şi diversificate, acoperind o gamăextinsă de bunuri de echipament, de bunuri intermediare şi de bunuri de consum, deţine o

poziţie privilegiată în comerţul internaţional;

- “periferia”, cu structuri de producţie eterogene (caracterizate prin coexistenţaunor sectoare care utilizează tehnici de producţie depăşite, cu un nivel scăzut de productivitate, şi a unor sectoare care utilizează tehnici moderne, comportând un nivel ridicatal productivităţii) şi specializate, în sensul că exporturile sunt limitate la un număr redus de

produse primare, că diversificarea orizontală şi integrarea verticală sunt slabe, neexistând ocomplementaritate între sectoarele producţiei locale. Aceste caracteristici condamnă periferiala o poziţie nefavorabilă în comerţul internaţional şi stau la originea a trei tendinţe seculareale evoluţiei spontane a I.S.I.: şomajul cronic, deficitele externe recurente şi deteriorareatermenilor de schimb în relaţiile cu “centrul”.

Dezvoltarea şi subdezvoltarea sunt considerate ca procese interdependente care sederulează în sânul aceluiaşi sistem economic dinamic prin care se generează dezvoltarea în

anumite regiuni, în timp ce în altele se creează subdezvoltarea.Aceste idei sunt legate de numele celui mai cunoscut economist latino-american,argentinianul Raul Prebisch, a cărui evoluţie pe planul teoriei şi politicii economice a fostmarcată de transformările suferite de economia ţării sale începând cu anii ’20 ai secolului XX.Până la această dată, Argentina putea simboliza exemplul valabilităţii teoriei avantajelor comparative în producerea cărnii de vită şi a grâului pentru piaţa mondială, înregistrând ratespectaculoase ale creşterii economice şi un standard de viaţă care rivaliza cu cel al marilor

puteri europene.O dată cu diminuarea exporturilor argentiniene, atât ca urmare a marii depresiuni

din anii ’30 cât şi a schimbărilor survenite în structura pieţei mondiale, cu o preponderenţă aStatelor Unite, unde înclinaţia spre import era mult mai modestă decât a fostului principal

partener – Marea Britanie – situaţia economiei se degradează sub ochii lui Raul Prebisch careîncepe să scoată în evidenţă deosebirea între construcţiile atemporale ale teoriei economiceneoclasice şi realitatea efectelor dinamice ale forţelor economice reale. Era de fapt deosebireadintre naţiunile centrului dezvoltat reprezentat de puterile europene şi S.U.A., pe de o parte,şi naţunile periferiei mai puţin dezvoltate din America Latină, Asia şi Africa.

Raul Prebisch realizează că în spatele legilor cererii şi ofertei sunt ascunse relaţiide putere. El calculează că în 1933 Argentina a trebuit să vândă cu 73% mai mult din

produsele sale agricole primare pe piaţa mondială pentru a importa aceeaşi cantitate de produse manufacturate ca la mijlocul anilor ’20. De unde provenea acest comportamentasimetric al preţurilor mondiale?

Tot el, împreună cu colegii săi de la Banca Centrală a Argentinei, începe în 1937

să dezvolte o teorie prin care să explice colapsul relativ al pieţelor agricole.20



În 1948, la iniţiativa statului Chile, Naţiunile Unite înfiinţează Comisia Economică pentru America Latină, cunoscută sub iniţialele CEPAL, al cărui director devine RaulPrebisch. El elaborează un studiu de referinţă, “The Economic Development of LatinAmerica and its Principal Problems” (UN 1950), care a stat la baza raportului Naţiunilor Unite intitulat “Relativ Prices of Exports and Imports of Underdeveloped Countries”. Dinacest raport rezultă că în cadrul diviziunii internaţionale a muncii de atunci, în care ţările din

centrul dezvoltat produc bunuri manufacturate pentru export spre periferie, iar ţările perifericemai puţin dezvoltate produc produse primare pentru export spre centru, întregul beneficiurezultat din comerţ va merge spre centru şi nimic spre periferie. De aceea, periferia va trebuisă producă mai multe şi mai multe produse agricole sau materii prime pentru a obţine aceeaşicantitate de produse manufacturate importate50. Recunoaştem cu uşurinţă ideile rezultate dincalculele lui Prebisch, care se referă la deteriorarea à la long a termenilor de schimb pentruexporturile de produse primare ale ţărilor periferice.

Răspunsul a fost adoptarea strategiilor I.S.I. Industrializarea pe baza substituiriiimporturilor (I.S.I.) era necesară şi pentru a asigura mai multă stabilitate economiei.

Principalul instrument de politică economică propus de CEPAL era planificarea şicoordonarea investiţiilor, cărora li s-a dat denumirea de “programare industrială” pentru o

delimitare netă de planificarea socialistă. Într-un spirit keynesist, structuraliştii vedeauintervenţia statului prin planificare nu ca pe o sustituire a iniţiativei private, ci ca pe uncomplement al ei indispensabil.

Conform constatărilor CEPAL, comerţul internaţional favoriza prin degradareatermenilor de schimb transferul de venit dinspre periferie spre centru, ceea ce avea ca efecttendinţa de concentrare a fructelor progresului tehnic în ţările industrializate. Aceastăapreciere este cunoscută sub denumirea de “teza Prebisch-Singer”, deoarece Hans Singer,angajatul Departamentului Economic al Naţiunilor Unite de la înfiinţarea acestuia, în 1947, şi

până în 1969, adept al lui J.M.Keynes, a enunţat un argument similar într-un studiu publicatîn American Economic Review în mai 195051.

Soluţia propusă de CEPAL a fost adoptarea protecţionismului la importurile

periferiei, măsură în favoarea căreia se aduceau argumente de ordin static şi dinamic.Argumentul de natură statică se referea la faptul că adoptarea protecţiei tarifarelimitate la anumite produse era necesară pentru industrializarea periferiei, al cărei nivel de

productivitate era mai redus decât în centru. Nivelul tarifelor vamale trebuia stabilit laminimul necesar pentru compensarea decalajului de productivitate52.

Argumentul fusese teoretizat cu peste două decenii în urmă de Mihail Manoilescuîntr-o lucrare, “Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional”, publicată la edituraGiard din Paris, în anul 1929, tradusă apoi în mai multe limbi şi cunoscută structuraliştilor latino-americani53.

Argumentul dinamic se baza pe efectul stabilizator asupra creşterii comerţuluiinternaţional pe care l-ar fi avut măsurile de protecţie tarifară, menţinând importurile

periferiei la un nivel mai conform cu capacitatea sa de import pe termen lung.Reacţiile critice la această abordare s-au concentrat în special asupra tezeidegradării termenilor de schimb pentru ţările slab dezvoltate, contestând modul de selectare ainformaţiilor, relevanţa calculelor sau chiar încercând să demonstreze că analiza realităţilor

postbelice probează că fenomenul este invers. Totuşi, studii empirice au demonstrat că, într-

50 James M.Cypher şi James L.Dietz, op. cit., p.171-173.51 Hans Singer, The Distribution of Gains between Investing and

Borrowing Countries, în American Economic Review, mai 1950.52 Raul Prebisch, Commercial Policy in the Underdeveloped Countries, în

American Economic Review, mai 1959.53 Mihail Manoilescu, Foţele naţionale productive şi comerţul exterior,

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987; Vasile C. Nechita, Mihail Manoilescu, creator de teorie economică, Editura Cugetarea, Iaşi, 1992.

21



adevăr, se constată o deteriorare pe perioada 1870-1930, urmată de o ameliorare puternică întimpul celui de-al doilea război mondial, după care are loc din nou o degradare sensibilă înurmătorii 30 de ani54.

Structuraliştii au întâmpinat greutăţi în realizarea proiectului lor şi din cauza anumeroase obstacole interne în calea dezvoltării:

- tendinţa concentrării proprietăţii funciare şi exodul mâinii de lucru rurale

excedentare;- nivelul scăzut al veniturilor ţăranilor proprietari de minifundii şi impactul negativ al

acestuia asupra investiţiilor şi creşterii producţiei;- inegalitatea crescândă a veniturilor, care a limitat crearea internă pe piaţa produselor

manufacturate, întărind în acelaşi timp tendinţele monopolistice ale structurii ofertei, excesulde protecţionism şi ineficienţa gestiunii.

Toate aceste fenomene au compromis dinamismul şi viabilitatea I.S.I. De aceea, înanii ’60, CEPAL a cunoscut o schimbare de orientare, acordând o atenţie mai mareagriculturii şi reformelor agrare, punând un accent mai mare pe politicile sociale (sănătate,educaţie, locuri de muncă şi formare profesională, locuinţe etc), reevaluând rolul statului maiales pe direcţia raţionalizării administraţiei publice şi a unei mai eficiente implicări în

creşterea economisirii interne şi încurajarea activităţii productive.Este de remarcat însă faptul că s-a asistat la o creştere rapidă a investiţiilor străinedirecte în industriile de substituire a importurilor, ceea ce a avut ca efect dominaţiaîntreprinderilor multinaţionale exercitată asupra mediului naţional.

3.3.2. Şcoala dependenţeiCa reacţie la limitele cu care se confrunta CEPAL şi ca replică radicală dată teoriei

stadiilor dezvoltării a lui W.W.Rostow, cât şi abordării mai neoclasice de inspiraţie monetarăa F.M.I., la mijlocul anilor ’60 apare “şcoala dependenţei”, în cadrul căreia se pot delimitatrei curente:

- tentativa de reformulare şi de surmontare a limitelor analizei efectuate de CEPAL, pentru a scoate în evidenţă obstacolele interne şi externe din calea dezvoltării naţionale în

America Latină; acest curent este reprezentat de brazilianul Celso Furtado şi chilianulO.Sunkel.- “dezvoltarea subdezvoltării”, lansat de André Gunder Frank şi urmat apoi de

Theotonio dos Santos şi Rui Mauro Marini, care aveau ca idee esenţială faptul că sistemulcapitalist conduce la dezvoltarea subdezvoltării din America Latină prin confiscareasurplusului din aceste ţări prin mecanismul relaţiilor de tip metropolă-satelit.

- scrierile brazilianului Fernando Henrique Cardoso, inventatorul termenului de“dependenţă” într-un studiu din 196555, şi ale chilianului Enzo Faletto, care admiteau

posibilitatea dezvoltării de tip capitalist şi se concentrau asupra “situaţiilor concrete dedependenţă”.

3.3.3. Abordarea dependenţei în afara Americii Latine

54 J.Spraos, The Statistical Debat on the Net Barter Terms of Trade

between Primary Commodities and Manufactures, în Economic Journal,

nr.90, mars 1980, şi E.Grilli, M.C.Yang, Prix des produits primaires, prix des

produit manufacturés, et termes de l’échange des pays en

développement: les enseignements du long terme, în Revue économique

de la Banque Mondiale, vol.2, Nr.1, 1988.55 Republicat în M.Blomstrom, B.Hettne, Development Theory in Transition,

Zed, London, 1984.

22



Pornind de la teza “Prebisch-Singer”, dezvoltată de teoreticienii latino-americaniai dependenţei şi în special de André Gunder Frank din cadrul curentului dezvoltăriisubdezvoltării, Arghiri Emmanuel publică în 1969 lucrarea “ Schimbul inegal”, în careexplică tendinţa de evoluţie a preţurilor internaţionale defavorabilă ţărilor “periferiei”.Folosind teoria valorii-muncă a lui Ricardo, profesorul francez de origine greacădemonstrează că sursa inegalităţii de câştiguri din schimburile internaţionale o constituie

diferenţa de salarii între centru şi periferie56

.Conform acestui model, decalajul internaţional de salarii între centru şi periferie seconcretizează în termeni de schimb favorabili produselor cu costuri salariale ridicate exportatede centru în raport cu produsele obţinute cu costuri salariale scăzute exportate de periferie.Inegalitatea schimburilor comerciale devine astfel un factor de prelevare a surplusului, ceeace explică stagnarea periferiei chiar dacă se presupune o situaţie de concurenţă perfectă,libertatea schimburilor, egalitatea productivităţii muncii pe plan internaţional şi absenţaexploatării muncitorilor care lucrează în periferie conform modurilor de producţie

precapitaliste.Concluzia finală la care ajunge A. Emmanuel, concepută şi ca o soluţie posibilă,

este că, dacă se doreşte ca ţările sărace să nu se replieze asupra lor însele, provocând prin

aceasta o dislocare periculoasă a diviziunii muncii existente, ar trebui să se decidă instalarea pe plan internaţional cel puţin a mecanismelor de redistribuire care există deja pe plannaţional. Adică, ar trebui să existe o politică a veniturilor la scară internaţională, aşa cumexistă, chiar imperfectă, la scară naţională57.

Lucrarea lui Arghiri Emmanuel a fost apreciată, inclusiv de Paul Samuelson, pentru “puritatea” teoretică a modelului, dar şi criticată, mai ales de pe poziţii marxiste.

“Dezvoltările critice ale lui Emmanuel reprezintă o contribuţie extrem deimportantă la demolarea a ceea ce s-ar putea numi “dogma teoriei costurilor comparative şi a

binefacerilor diviziunii internaţionale capitaliste a muncii” – aprecia Charles Bettelheim în“remarcile teoretice” care au însoţit “Schimbul inegal” la publicare58.

Autorul care şi-a adus contribuţia cea mai importantă la abordarea dependenţei în

Africa este Samir Amin. Director al Institutului african al Naţiunilor Unite pentru DezvoltareEconomică şi Planificare (IDEP) din Dakar, el publică în 1970 lucrarea intitulată“Acumularea la scară mondială” 59 , larg inspirată din autorii structuralişti ai şcoliidependenţei latino-americane. Ca şi Arghiri Emmanuel, S. Amin consideră extorcareasurplusului factorul cheie al subdezvoltării, încorporând mecanisme ale schimbului inegal încare însă salariile nu mai sunt exogene, ca la autorul francez, ci determinate de dinamicaacumulării de capital ca şi de lupta de clasă.

Pe parcursul istoric al evoluţiei economiilor dezvoltate ale “centrului”, periferia aîndeplinit două funcţii în economia mondială:

- a fost debuşeul care a permis “centrului” să-şi lărgească pieţele în zonele precapitaliste, într-o epocă în care, nivelul general al salariilor în lume fiind scăzut, comerţul

internaţional nu crea fenomenul schimbului inegal;- reducându-se treptat rolul de debuşeu, pe măsura progresului capitalismuluimonopolist şi a exportului de capital de mare amploare spre periferie, ţările slab dezvoltate auavut un rol important în susţinerea ratei profitului care avea tendinţa să scadă în centru. Acestrol s-a realizat mai ales prin exportul de capital care urmărea să profite de mâna de lucruieftină. De-abia acum apare fenomenul schimbului inegal. Acesta şi repatrierea

profiturilor aferente capitalului străin blochează acumularea din periferie.

56 Arghiri Emmanuel, L’échange inégal , Fr. Maspero, Paris, 1969.57 A. Emmanuel, op. cit., p.294.58 A. Emmanuel, op. cit., p.300.59 S.Amin, L’accumulation à l’échelle mondiale, Anthropos, Paris, 1970.

23



În concluzie, periferia este funcţional integrată într-un sistem mondial de producţieautoreproducător care blochează acumularea sa de capital şi propria dezvoltare. Pentru a ieşidintr-o asemenea situaţie, periferia nu are decât o cale: să se rupă de sistem, să taie legăturilesale cu imperialismul.

În Asia, o analiză a problematicii dezvoltării pe linia dependenţei o întâlnim laamericanul Paul Baran care, de pe poziţii marxiste, consideră că subdezvoltarea Indiei

reprezintă produsul colonialismului. Acesta a condus la confiscarea surplusului şi ladestructurarea economiei săteşti şi a industriilor artizanale. P.Baran estima în lucrarea sa, Economia politică a creşterii, apărută în 1957, că în jur de 10% din produsul naţional indiana fost transferat în fiecare an spre Marea Britanie în cursul primelor decenii ale secolului XX.Dacă aceste sume ar fi fost investite în India, “dezvoltarea economică indiană ar fi prezentat

puţine asemănări cu trista imagine pe care o oferă azi”60.În cartea mai sus citată, Baran opera o distincţie între surplusul real şi cel

potenţial. Surplusul potenţial era diferenţa dintre producţia potenţială şi consumul esenţial.Surplusul economic potenţial era important în orice ţară, neexistând obstacole naturale sautehnice în calea dezvoltării autonome. Creşterea efectivă a unei ţări depinde însă deimportanţa şi utilizarea surplusului său real. Or, în ţările subdezvoltate, o mare parte a

surplusului potenţial nu este realizat (din cauza gravelor ineficienţe ale producţiei şi acheltuielilor inutile făcute de elitele tradiţionale pentru a prezerva ordinea internă).Argumentele şi concluziile din lucrările apărute pe tema inegalităţilor provocate de

schimburile internaţionale au avut un ecou bine resimţit pe plan mondial, mai ales la ONU,anii ’70 fiind marcaţi de promovarea ideilor “noii ordini economice internaţionale”, conceptinspirat de cea de-a VI-a sesiune specială a Adunării Generale a ONU din aprilie-mai 1974,ca urmare a iniţiativei Algeriei, susţinută de ţările nealiniate61. Încadrată de revendicări şisoluţii utopice, pe fundalul bulversărilor din economia mondială a anilor ’80 şi noilor tendinţemanifestate tot mai pregnant în anii ’90, “noua ordine internaţională” a dispărut treptat dinvocabularul dezbaterilor problematicii mondiale, fiind înlocuită cu termeni legaţi deconceptul şi procesul globalizării.

60 Paul Baran, The Political Economy of Growth, Monthly Reiew Press, New York, 1957, p.148.

61 Jan Tinbergen (coordonator), Restructurarea Ordinii Internaţionale,Editura Politică, Bucureşti, 1978.

24

Documents

Teoria Si Economia Dezvoltarii Partea a Doua