Upload
oana-dragomir
View
514
Download
7
Embed Size (px)
Citation preview
CUPRINS
I. ŞCOALA AUSTRIACĂ
II. NOUA MICROECONOMIE NOUA TEORIE A FIRMEI TEORIA CONCURENŢEI IMPERFECTE TEORIA DREPTURILOR DE PROPRIETATE TEORIA PIEŢELOR CU INFORMAŢIE ASIMETRICĂ TEORIA CAPITALULUI UMAN
III. NOUA MACROECONOMIE TEORIA ECONOMIEI OFERTEI MONETARISMUL NOUA ŞCOALĂ CLASICĂ PUBLIC CHOICE
1
I. ŞCOALA AUSTRIACĂ
Şcoala austriacã are ca punct de pornire momentul publicãrii de cãtre Carl
Menger a "Principiilor economiei" în care marele profesor dezvoltă principalele
concepte ale subiectivităţii economice după trăsăturile apriorice ale unei resurse
care trebuie să se materializeze într-un bun:
1. existenţa unei nevoi umane
2. proprietăţi ale resursei care să merite efortul de atragere a acesteia
într-o relaţie cauzală cu satisfacerea nevoii
3. cunoaşterea acestei relaţii cauzale
4. controlul asupra resursei suficient de puternic pentru direcţionarea
acesteia către satisfacerea unei nevoi
Aceste proprietăţi vor constitui baza analitică pentru caracterul real sau
imaginar al nevoilor, chiar dacă acestea au un caracter general, neputând oferi
indicii directe cu privire la natura nevoii căreia se supun uzului. Tocmai de aceea
studiul preferinţelor individuale este esenţial, prima trăsătură folosind în
definirea sa conceptul de „existenţă”: nevoia respectivă există cu adevărat, sau
există numai pentru un individ anume care atribuie importanţă imaginară unui
bun?
Trăsăturilor enumerate anterior sunt importante în studiul
individualismului metodologic, deoarece de aici se poate face identificarea
asupra caracterului unui bun ca fiind real sau imaginar. Indiferent din ce
categorie face parte un bun, aceasta va fi un subiect al acţiunii umane şi va
suscita acelaşi interes din punct de vedere analitic. Programul economic de
cercetare schiţat în aceastã lucrare avea să constituie nucleul dur al analizei
economice în stil austriac. Adepţii austrianismului se revendică de la acest
program de cercetare, pe care îl recunosc, şi în cadrul cãruia îşi dezvoltă propriile
teorii. Sub aparenta omogenitate a austrianismului sunt cuprinse achiziţiile
istorice cele mai semnificative, care pot fi grupate în trei faze de evoluţie.
2
Astfel, prima şcoalã austriacã are ca exponenţi importanţi pe Carl
Menger, Eugen von Bőhm-Bawerk şi Friederich von Wieser. Aceştia au aplicat
marginalismul în teoria formãrii preţurilor (Menger) şi în explicarea dobânzii şi a
producţiei (Bohm-Bawerk). Wieser a arãtat cã toate costurile sunt costuri de
oportunitate şi a perfecţionat calculul marginalist (utilitatea nu poate fi mãsuratã
cantitativ, ci numai relativ, adicã preferinţele individuale pot fi ordonate, dar nu
pot fi adunate). Retragerea lui Carl Menger din activitatea academicã şi moartea
prematurã a lui Bohm-Bawerk au provocat o scãdere a importanţei şcolii
austriece. Majoritatea contribuţiilor austriece la ştiinţa economicã pãreau a fi
absorbite în curentul central de gândire.
A doua şcoalã austriacã apare tocmai ca urmare a reafirmãrii programului
de cercetare faţã de celelalte şcoli de gândire economicã. Austriecii au atacat aşa
zisa posibilitate a calculului economic într-un stat socialist (în opoziţie cu şcoala
walrasianã) şi propun o nouã teorie a ciclului de afaceri (opusã şcolii
marshalliene). Printre austriecii din a doua generaţie se remarcã Ludwig von
Mises numit şi decanul şcolii austriece, pentru cã revigorarea tradiţiei austriece i
se datoreazã în întregime, şi Friedrich von Hayek, care alãturi de Mises a
contribuit profund la rafinarea şi perfecţionarea teoriei austriece. Din aceastã
generaţie mai fac parte şi F. Machlup, G.Haberler, R.von Strigl. Situaţia politicã
deplorabilã îi va obliga pe toţi cei menţionaţi sã emigreze, iar sub presiunea
noilor idei economice (keynesismul), moştenirea intelectualã austriacã pãrea
pierdutã.
A treia şcoalã austriacã renaşte în S.U.A. în anii '70 ca urmare a
recunoaşterii în mediul academic a eşecului teoriei keynesiste. Aceastã renaştere
are la bazã seminariile lui Mises din anii '50 de la universitatea din New York,
prin care a reuşit sã obţinã o nouã generaţie de economişti, care sã ducã mai
departe programul austriac. M. Rothbard, I. Kirzner, L. Lachman, R. Garrison se
numãrã printre cei mai importanţi dintre noii economişti "austrieci". Din cauzã
cã austriecii s-au constituit ca singura şcoalã care s-a opus de la început şi se
3
opune revoluţiei keynesiste, o parte dintre economiştii de formaţie "clasică" au
aderat ulterior la şcoala austriacă: W.Hutt, W.Ropke, H.Hazlitt.
Principalele caracteristici ale programului de cercetare austrianistã sunt:
individualismul metodologic, analiza marginalistã şi critica socialismului sub
toate formele sale. O importanţă deosebită o are concepţia ştiinţifică a doctrinei
liberale în viziunea şcolii austriece, în totală opoziţie cu cea a cantitativiştilor
care acordau primordialitate conceptului de măsurare şi considerau că datele
statistice şi calculele matematice puteau sta la baza legilor imuabile conform
cărora ipoteze identice în comportamentul indivizilor duceau la consecinţe
identice. Contrariaţi însă de această concepţie, care susţinea indirect
considerentele socialiştilor conform cărora oamenii se limitează la
comportamente inferioare şi se înmulţesc direct proporţional cu îmbunătăţirea
condiţiilor de trai, austrianiştii au demonstrat că apriorismul este o însuşire a
ştiinţelor, ca şi structura logică a minţii umane, care dezvoltă preferinţe
individuale, nu numai nevoi bazale. În consecinţă mintea umană nu este o
“tabula rasa, ci este echipată cu o serie de instrumente de cunoaştere a realităţii”,
omul nefiind un “animal supus în întregime stimulilor care-i determină cursul
vieţii. El este şi o fiinţă care acţionează, iar categoria de acţiune precede logic
orice act concret”1. În acest fel se conturează trăsătura fundamentală a concepţiei
lor apriorice: ţelul ştiinţei este cunoaşterea realităţii.
Individualismul metodologic
Principiul individualismului metodologic se aflã la baza programului
austriac. El statueazã cã analiza economicã trebuie condusã în aşa fel încât toate
concluziile sã poatã fi sprijinite pe manifestarea preferinţelor indivizilor. Pe de
altã parte, preferinţele indivizilor sunt ireductibile şi, prin urmare, studiul
psihologiei nu poate genera concluzii economice. Ştiinţa economicã reprezintã
astfel logica acţiunii umane. Individualismul metodologic reprezintã nu numai
pilonul de bazã al şcolii austriece, ci şi imperativul categoric al analizei
economice focalizatã pe individ. Chiar dacă e vorba de cazul unui ipohondru, 1 Ludwig von Mises – Human Action, II.2, pag. 36
4
căruia un medicament fără efecte secundare, luat fără nici un rost, îi poate face
chiar bine ajutându-l pe acesta să-şi recapete liniştea, are un efect pervers
indirect, acela de a redirecţiona resursele către nevoi care de fapt nu există,
folosind în consecinţă bunuri cu proprietăţi pe care de fapt nu le au, în
detrimentul unor alte bunuri cu proprietăţi potenţiale reale. Nevoile imaginare
sunt în esenţă subiective.2 Nu poate exista o nevoie imaginară pentru un bun nou,
ca rezultat al progresului tehnic, deoarece bunul în cauză nu mai apucă să fie
cunoscut de consumatorul care este ocupat de folosirea unor bunuri mai vechi pe
care le-a mai folosit şi înainte şi cărora le cunoaşte efectul. Numai că structura
psiho-fizică a unui om este într-o continuă schimbare şi, din când în când, ar fi
indicat ca indivizii să facă măcar probitatea noilor rezultate ale progresului
tehnic care le-ar putea îmbunătăţi viaţa.
Indivizii pot folosi resursele de care dispun în cele mai variate modalităţi
şi combinaţii pentru satisfacerea propriilor trebuinţe. Fiecare dintre ei are
anumite aşteptări, nevoi, mijloace de îndeplinire a obiectivelor şi perspective.
Combinaţiile posibile nu pot fi redate pe hârtie nici măcar cu ajutorul cifrelor
folosite pentru determinarea distanţelor dintre stelele din două galaxii diferite.
Ceea ce este însă cu atât mai interesant este faptul că acţiunea umană, baza
individualismului metodologic, poate fi considerată tot un bun, poate cel mai de
seamă dintre toate. Simpla posesie a unei resurse nu înseamnă nimic atât timp cât
un individ nu o şi foloseşte. Practic fără acţiune, nici nu interesează prezenţa
resursei, deşi analitic efectul este la fel de puternic, numai că de alt sens. Astfel,
condiţia necesară, uneori şi suficientă, pentru ca un individ să se considere
posesorul unei resurse implicite este determinarea şi hotărârea de a acţiona într-
un anumit sens. În aceastã ordine de idei, orice abstractizare sau simplificare a
interpretãrii economice este arbitrarã, fapt care nu trebuie nici uitat şi nici trecut
cu vederea. Comportamentul uman nu poate fi extrapolat în timp decât dacă
autorii acestor extrapolări îşi asumă riscuri însemnate. Nimic nu îndeamnă la
consideraţia că în împrejurări standard indivizii au şi comportamente pe măsură.
2 Carl Menger – Principles of Economics, Cap I.1.7
5
Altfel, probabil că nu ar mai exista schimbul pe piaţă. Dacă un bun ar fi pe o
piaţă numai dorit, nu şi oferit, atunci tranzacţionarea sa nu ar mai putea avea loc,
din cauză că ceea ce este bun pentru un individ este bun pentru toţi ceilalţi. Dacă
nu va exista nici măcar un singur ofertant, adică un individ pentru care posesia în
exces a bunului respectiv să devină un impediment, ca orice lucru nefolositor,
atunci un nou venit pe piaţa caracterizată de penuria bunului respectiv ar şti sigur
că dacă ar aduce şi cea mai neînsemnată cantitate, cu cea mai îndoielnică calitate
din acel bun, va reuşi să vândă imediat. Altfel, în condiţii normal concurenţiale,
atât cumpărătorii cât şi vânzătorii culeg mai întâi informaţiile şi ţes în minte o
reţea de fire de pânză de păianjen în care fiecare fir reprezintă o variantă prin
care îşi poate realiza obiectivul datorită căruia se află pe piaţă. Şi chiar dacă ar
exista informaţii despre nevoile consumatorului şi despre oferta producătorilor,
nimeni nu poate prognoza care va fi oferta agreată de consumator: un individ nu
cumpără decât dacă este ieftin, altul, având resurse materiale, apreciază în primul
rând calitatea, indiferent de cost, un altul nu cumpără decât din locaţii care
îndeplinesc anumite standarde, arhitectonic, igienic, alţi indivizi nu cumpără
decât bunuri scumpe, crezând că numai preţul ridicat este dovada calităţii, în
sfârşit alţi indivizi nu cumpără decât produse preferenţiale, „de firmă”, indiferent
de preţ, neînţelegând probabil că plătesc cu bani grei doar o nevoie care
revendică consumul unui bun imaginar.
Relaţiile dintre indivizi aduc în discuţie cu atât mai mult individualismul
metodologic cu cât oamenii demonstrează în fiecare moment al existenţei lor că
nu sunt numai nişte mecanisme menite să muncească pentru a se putea hrăni şi să
se reproducă3. Acţiunile fireşti îşi schimbă semnificaţiile în funcţie de numeroşi
factori spaţio-temporali. Diferenţele culturale, religioase, tradiţiile şi cutumele
minorităţilor de orice natură sunt determinante pentru realizarea unor căi proprii
pe care acţiunile se desfăşoară şi pe care nu pot fi analizate şi diagnosticate
precum un cal de vânzare într-un târg, după ce i s-au verificat dinţii.
3 Ludwig von Mises – Capitalismul şi duşmanii săi, pag 32
6
Relaţiile dintre indivizi se bazează pe interese sau pe sentimente. Atât într-
un caz cât şi în celălalt, diversitatea naturii umane este hotărâtoare. Interesele se
află într-o permanentă dinamică şi diferă, fireşte, de la un individ la altul, deşi, în
linii mari, pot fi schiţate standarde pe care indivizii le urmăresc. Sentimentele la
rândul lor nu se bucură de un evantai tipologic atât de larg precum cel al
intereselor personale, dar îşi aduc contribuţia la personalitatea unică a individului
prin aceea că au în schimb o evoluţie şi o variaţie exponenţială, o capacitate de
metamorfozare nelimitată care are sarcina de a face individul să simtă că trăieşte
cu adevărat.
Probabil însă, că cea mai importantă funcţie a interesului personal constă
în faptul că acesta, înainte de toate, conservă proprietatea. În situaţia în care
individul nu este cointeresat de exercitarea drepturilor de proprietate, nici nu va
avea grijă ca administrarea acesteia să fie optimă. Cu bunurile altora oamenii
sunt întotdeauna neglijenţi. Dacă individul ar fi stăpânul proprietăţii pe care o
foloseşte, atunci el ar fi primul interesat în perenitatea funcţionării şi dezvoltării
sale. Interesul său personal s-ar manifesta în primul rând prin interesul pentru
bunăstarea proprietăţii care îl susţine din punct de vedere fizic. Ar exista în acest
fel un număr nelimitat de indivizi care depun toate diligenţele pentru bunăstarea
locaţiei în care trăiesc şi care ar genera în fapt bunăstarea la nivelul întregii
societăţi.
Reprezentanţii de seamă ai liberalismului şcolii austriece extind analiza
proprietăţii, fie publică, fie privată, la un aspect care, în definitiv, interesează pe
toată lumea: avuţia. Demarând analiza avuţiei indivizilor, Carl Menger
pregăteşte terenul pentru fundamentul operei sale şi al întregii revoluţii
marginaliste: teoria subiectivă a valorii. Plecând aşadar de la deducţia că poate fi
numit bun orice resursă care se dovedeşte folositoare pentru acoperirea unei
nevoi, Menger clasifică în etapa următoare a analizei sale bunurile în economice
şi non-economice, în baza tensiunii dintre nevoi şi resurse. Bunurile non-
economice, adică cele la care accesul este non-exclusiv îşi păstrează caracterul
de bunuri, fiind uneori vitale în supravieţuirea indivizilor, numai că nu pot fi
7
luate în considerare atunci când se comensurează avuţia. Aducerea în prim plan
a bunurilor non-economice în analiza avuţiei conduce la confruntarea câtorva
interesante paradoxuri4:
1. pe măsură ce bunurile non-economice devin din ce în ce mai rare,
accesul la ele poate deveni exclusiv şi le va acorda astfel caracterul
de bunuri economice, ceea ce va atrage o creştere a avuţiei
2. avuţia nu este o măsură a bunăstării
3. suma avuţiilor individuale nu este echivalentă cu avuţia naţională
Este adusă indirect în discuţie proprietatea, ca modalitate de explicare şi
de înţelegere a acestor paradoxuri. Menger numeşte proprietate particulară numai
“întregul cumul de bunuri aflat la dispoziţia, în controlul unei persoane”5.
Astfel, modelul echilibrului staţionar, care se autoperpetueazã, reprezintã
doar punctul de pornire în analiza economicã şi nu punctul final, Menger
considerând că atât timp cât există schimb, există şi premisa de a considera
lumea în continuă schimbare. În viziunea austriacã analiza economicã trebuie sã
tindã spre identificarea relaţiilor de la cauzã la efect, sã producã o analizã
genetic-cauzalã (opusã analizei operaţionale, cultivatã de economiştii
contemporani). Analiza cauzalã are ca o primã şi foarte importantã consecinţã
introducerea timpului în economie ca o variabilã şi nu ca o constantã, conferind
astfel posibilitatea demonstrării legitimităţii perceperii de dobândă, impediment
pe care liberalismul clasic nu îl putuse depăşi. Acţiunea umanã are loc în timp,
iar timpul devine rar şi capãtã valenţele unui factor de producţie. Deosebit de
importantã este şi precizarea potrivit cãreia noţiunea de timp capãtã proprietãţile
sale temporale cunoscute numai dacã presupunem cã timpul se scurge într-o
singurã direcţie sau, ceea ce este acelaşi lucru, dacã afirmãm cã procesele
economice sunt ireversibile.
Într-o concluzie mai largã, individualismul metodologic asociazã douã
lucruri importante: primul, oamenii acţionează , adicã sunt dotaţi cu voinţã şi
4 Carl Menger - Principiile economiei, Cap II.4.1.1 5 Idem
8
judecatã proprie; de aici rezultã eterogenitatea masei umane şi diversitatea
planurilor acesteia; al doilea, oamenii învaţã, adicã pot sã-şi corecteze planurile
greşite. În acest fel, teoria economicã trebuie sã ţinã cont de dinamismul
structurii pe care o studiazã.
Existenţa calculului economic în socialism
Mises a fost primul care a arãtat cã în socialism este imposibil calculul
economic, pentru simplul fapt că nimeni nu putea avea mai mult de o anumită
limită, acest lucru subminând interesul de a avea ceva în surplus, ceea ce oricum
era imposibil de păstrat. Atacul sãu pornea de la faptul cã, pentru a-şi îndeplini
obiectivele, planificatorul trebuie sã efectueze calcule economice. Ori, acest
lucru era imposibil din cauzã cã neexistând proprietate privatã, nu exista piaţã,
iar preţurile nu se puteau forma. Prin urmare, spune Mises, statul socialist vroia
sã efectueze calcule, dar fãrã sã aibã numerele pe care sã le introducã în aceste
calcule! Concluzia lui era clarã: calculul în socialism este imposibil. Distribuţia
se făcea fără a se ţine cont de preferinţele individuale, ceea ce favoriza
tranzacţionarea bunurilor de larg consum pentru necesităţi. Chiar şi pentru
acestea însă, economia socialistă se inspira după evoluţia preţurilor din
capitalism, în speranţa identificării unui sistem de referinţă măcar. Acest
raţionament a avut un efect devastator asupra economiştilor socialişti, însã
dezastrul teoriei lor nu a împiedicat, din pãcate, triumful doctrinei lor. În
socialism nu se puteau emite defel pretenţii nici asupra siguranţei calculului
costului de producţie, deoarece cheltuielile materiale nu puteau fi la fel de uşor
de explicat de teoria obiectivă a valorii (folosită pentru cheltuielile salariale).
Încercãrile de a respinge argumentele lui Mises nu au fãcut decât sã confirme
degringolada teoreticã a socialismului (printre altele, socialismul aplicat nu a
semãnat niciodatã cu cel teoretic). În anii '30, O.Lange a încercat sã furnizeze un
model de sistem socialist care sã evite critica lui Mises. Rezultatul a fost o
caricaturã a sistemului capitalist. Lange a încercat sã facã din socialism un sistem
care sã imite piaţa şi preţurile rezultate din sistemul competiţional, fãrã a
9
recunoaşte totuşi superioritatea acestuia din urmã. Austriecii şi-au mutat atunci
critica lor spre noţiunea de planificare. Mises considera că dacă tot timpul este
nevoie de aprobări, nu mai este timp de iniţiativă şi progres:
1. producţia este caracterizată de condiţii non-umane, cum ar fi
randamentele descrescătoare pentru resursele mai slabe atrase în circuitul
economic
2. munca are calităţi diferite; teoria valorii muncă nu ar putea fi valabilă
decât dacă munca în sine ar fi un etalon general, ori tocmai asta mai
rămânea de demonstrat!
3. există o relaţie de substituţie între ratele de salarizare a muncii simple şi a
celei complexe; acest lucru presupunea un schimb, dar socialiştii nu
puteau admite defel acest lucru
Hayek a fost cel care a mers pe ideea diviziunii cunoaşterii între
participanţii la piaţã şi la perfecţionarea conceptului de de coordonare a
planurilor individuale. Dispersia informaţiei nu poate fi controlată nici măcar de
către stat. Adversarii liberalismului considerau că atât timp cât pe piaţă
informaţia este imperfectă, statul trebuie să intervină pentru a corija
externalităţile negative. Nimic nu ne face să credem însă că statul ar putea
conferi informaţiei transparenţa perfectă.
Teoria ciclului de afaceri
Teoria ciclului de afaceri constituie una dintre cele mai viguroase
contribuţii austriece la ştiinţa economicã. La origine, ea reprezintã împletirea
teoriei austriece a capitalului cu teoria monetarã a economistului suedez Knut
Wicksell. Iniţiatorul acestei teorii este Mises în Teoria banilor şi a creditului.
Ulterior, Mises şi Hayek, au perfecţionat şi nuanţat aceastã teorie.
Potrivit teoriei austriece a ciclului de afaceri, la baza expansiunii din faza
iniţialã a ciclului se aflã o creştere a volumului de credite din economie. Aceasta
se manifestã în general printr-o creştere a preţurilor şi o scãdere a ratei dobânzii
sub nivelul care ar predomina în absenţa fluctuaţiei monetare. Aceastã extindere
10
a creditului poate fi provocatã atât de intervenţia Băncii Centrale, cât şi de
sistemul de rezerve fracţionare. Oricare îi este cauza, extinderea creditului
determinã o îmbunãtãţire iniţialã a condiţiilor de afaceri. Investitorii se gãsesc în
posesia unor sume mai mari de bani pe care sã le plaseze în diverse active
necesare în procesul investiţional. Acelaşi lucru poate fi exprimat prin faptul
evident cã o ratã a dobânzii mai micã sporeşte profitabilitatea investiţiilor pe
ansamblu. Dat fiind faptul cã creditul suplimentar ajunge întâi la
producãtori/investitori, aceştia pot sã liciteze mai mult pentru activele de care au
nevoie în procesul de producţie. Primul efect vizibil va fi deci o creştere relativã
a preţurilor tuturor materialelor cerute în producţie (noţiunea de creştere relativã
a preţurilor se referã la preţurile bunurilor de producţie în termeni de bunuri de
consum). Pe mãsurã ce preţurile bunurilor de producţie vor creşte din ce în ce
mai mult, rentabilitatea investiţiilor va tinde sã scadã. Dacã extinderea creditului
nu se accelereazã, creşterea preţurilor la bunurile de producţie va prinde din
urmã preţurile bunurilor de consum, determinând scãderea drasticã
profitabilitãţii. Criza se declanşeazã atunci când, la preţurile existente,
producãtorii nu pot sã-şi vândã mãrfurile. Pentru a le vinde ei trebuie sã scadã
preţurile, însã cu preţul unor pierderi mari. Dacã în acest moment oferta de
monedã se mãreşte din nou, producãtorii primesc un rãgaz, dar finalul este
inevitabil. Raportul dintre preţurile bunurilor de producţie şi preţul bunurilor de
consum trebuie sã se ajusteze în aşa fel încât profitabilitatea generalã sã ajungã la
nivelul iniţial, determinat de rata naturalã a dobânzii.
Este de fapt vorba de credite reale şi credite de consum. Primele se
formeazǎ strict pe baza economiilor depuse la bǎnci şi au la bazǎ o abţinere de la
consum. Nu vor exista credite suplimentare decât în mǎsura în care se
acumuleazǎ alte economii. Creditul de circulaţie este acordat din fondurile
bancare şi nu este limitat de rigiditatea cantitǎţii de capital acumulate anterior. În
principiu expansiunea sa depinde pur şi simplu de conduita bǎncii. În acest fel se
acordǎ împrumuturi nelimitate care vor genera iluzia rentabilitǎţii unor proiecte
considerate anterior lipsite de susceptibilitatea de a aduce profit. Prin urmare
11
costul mic al creditului îi va determina pe oamenii de afaceri sǎ considere
rentabile supra-investiţiile şi sǎ accepte prelungirea excesivǎ a proceselor de
producţie şi de consum.
Când bǎncile dau bani se renunţǎ la la producţia bunurilor de consum
(definitivarea bunurilor de consum, caracterizate de structura pe verticalǎ, a
producţiei, adicǎ de stadiile de finalizare specifice) şi se trece la prelungirea
investiţiilor (structura pe orizontalǎ a producţiei), la extinderea investiţiilor cǎtre
domenii noi, în locul finalizǎrii investiţiilor în domeniile deja implementate. De
fapt se finanţeazǎ bunurile cu valoare adǎugatǎ mare, complexe, a cǎror
definitivare şi finisare este dificilǎ şi solicitantǎ şi se desfǎşoarǎ pe un segment
mai mare de timp. Preţurile vor creşte deoarece se recurge la substituirea muncii
de cǎtre capital. Salariile cresc, în mod firesc, deoarece rtendinţa este de a
produce cât mai multe bunuri de producţie, nu de consum. Este momentul în care
este descoperit cruntul adevǎr: banii se înmulţesc mai repede decât bunurile şi se
ajunge la un dezechilibru între bunurile de producţie şi cele de consum. În acest
context oamenii de afaceri ar dori sǎ renunţe la o parte din bunurile de producţie
dar nu mai pot face acest lucru deoarece au deja datorii foarte mari. Resursele
folosite în stadiile înalte ale producţiei devin o povarǎ deoarece s-au materializat
într-un stoc pentru care cererea nu mai este suficientǎ. În concluzie, atunci când
capitalul devine ieftin, se doreşte înlocuirea muncii prin intermediul sǎu în
scopul creǎrii unor bunuri din ce în ce mai complexe, mai scumpe şi de folosinţǎ
mai îndelungatǎ.
A fost o vreme când teoria austriacã a ciclului de afaceri a dominat mediul
universitar, dar ea a fost "eliminatã" de competiţia cu teoria keynesistã. Lipsa de
rezistenţã a fost datã de faptul cã teoria austriacã nu a reuşit sǎ demonstreze în
timp util cǎ nu este nevoie în mod necesar un remediu la crizã; cel mai bun
tratament al crizei, spuneau austriecii, este prevenirea ei. Aceastǎ „soluţie” are la
bazǎ faptul cǎ recesiunea este de fapt un proces firesc în care se regǎseşte
corectarea efectelor nedorite ale expansiunii. Cert este cǎ odatǎ izbucnitǎ criza,
guvernul nu trebuie sǎ mai facǎ nimic prin care sǎ se înlesneascǎ amplificarea
12
creditǎrii, mai ales cǎtre firmele care au deja probleme. Prǎbuşirea puterii de
cumpǎrare a banilor prin creditǎri susccesive care prelungesc agonia crizei
iniţiale va atrage astfel cronicizarea acesteia într-o depresiune care va fi greu de
depǎşit. Guvernul nu trebuie în nici un caz sǎ mai stimuleze cererea agregatǎ ci
trebuie sǎ accepte abţinerea în consum pentru realizarea unui potenţial real de
creditare prin creşterea economisirii. În concluzie, având în vedere cǎ soluţia în
cazul recesiunii se fundamenta pe reţinerea statului de a interveni, indiferent de
direcţie şi pe favorizarea doctrinei „laissez-faire”, teoria liberalã a austriecilor era
în completã contradicţie cu etatismul, cu socialismul şi cu interveţionismul la
modã în epocã.
Ludwig von Mises
Ludwig von Mises s-a născut în 1881 la Lemberg în Galiţia, provincie a
Austro-Ungariei. La începutul secolului al XX-lea a intrat la universitatea din
Viena, unde l-a avut ca profesor pe Karl Grunberg, un istoric al economiei,
preocupat de istoria agriculturii şi a muncii, dar şi de marxism. Prima lucrare a
lui Mises s-a axat pe studiul modului în care se desfiinţase iobăgia în provincia
sa natală. La acea vreme exista o rivalitate deosebita între Şcoala socialismului
de catedră (având ca bază Germania) şi Şcoala austriacă (având ca bază, evident,
Viena). Totuşi, Şcoala austriacă pierduse încet, încet teren. Profesorul lui Mises
era adept al socialismului. În cursul studiului său, Mises îşi dă seama că ceva nu
mergea în explicaţiile de sorginte socialistă. În 1903, descoperă Şcoala austriacă
citind 'Principiile economiei' de Carl Menger şi aceasta reprezintă un punct de
cotitură în formarea sa ştiinţifică. Mises îsi dă doctoratul la facultatea de drept de
la universitatea din Viena şi peste câţiva ani, după 1906, lucrează pe lângă
judecătorii şi devine asociat la o firmă de avocatură. Va obţine în 1909 cel mai
important post, până la plecarea din Austria, şi anume acela de economist la
Camera de Comerţ din Viena. Din această poziţie a devenit unul dintre cei mai
importanţi consilieri ai guvernului după primul război mondial. La biroul său de
13
la Camera de Comerţ a înfiinţat un seminar de economie, cu care avea să devină
celebru mai întâi în Europa şi apoi şi în S.U.A. Deşi nu aducea vreo recunoaştere
oficială nici la Camera de Comerţ şi nici la universitatea din Viena, seminarul a
atras rapid cele mai importante speranţe ale gândirii economice austriece. Printre
participanţii la seminar s-au numărat F.von Hayek, G. Haberler, O.Morgenstern,
F.Machlup, R.Strigl. Apropierea războiului şi ascensiunea diferitelor forme ale
socialismului îl determină pe Mises să accepte postul de profesor de Relaţii
Economice Internaţionale la universitatea din Geneva. Izbucnirea războiului îl
forţează să părăsească Europa şi să se refugieze în S.U.A. În luna august a anului
1940 ajunge la New York. Pentru o vreme trăieşte din economii. Apoi publică
diverse articole în ziare din New York pe tot parcursul războiului. Astfel ajunge
să-l cunoască pe Henry Hazlitt, mare jurnalist şi economist american, primul
dintre economiştii americani care a căutat să se opună ascensiunii teoriilor
keynesiste. Posibilitatea publicării unor lucrări proprii aduce pentru prima dată o
îmbunătăţire a situaţiei sale personale. Prin William Volker Fund, primeşte un
post de visiting professor la universitatea din New York, unde, în 1949, reîncepe
atât de celebrele seminarii de economie. Anul 1949 coincide în mod fericit cu
publicarea operei sale capitale Human Action. Mises a continuat să profeseze
până în 1969, fiind la acea dată cel mai bătrân profesor activ din S.U.A.
Până la retragerea sa din mediul universitar va rămâne un scriitor prolific pe
diverse teme economice şi metodologice. Moare în 1973, la 92 de ani, fără a mai
apuca să vadă extraordinara înflorire a curentului austriac. Contribuţiile sale la
ştiinţa economică i-au asigurat un loc unic în istoria gândirii economice, teoria
monetară, ciclul de afaceri şi critica adusă socialismului fiind printre cele mai
importante.
Friederich August von Hayek
Friedrich August von Hayek este probabil economistul austriac cu cel mai
mare succes în răspândirea ideilor şcolii austriece în lumea anglo-saxonă, chiar
14
dacă a trebuit să facă unele concesii pentru aceasta. De fapt, obiectivul său
metaeconomic a fost fuziunea cadrului static walrasian cu “dinamica” austriacă.
S-a născut la 8 mai 1899 într-o distinsă familie de intelectuali din Viena (Ludwig
Wittgenstein era vărul său de-al doilea). A servit pentru scurtă vreme pe frontul
italian în timpul războiului. În 1918 a început studiile de drept la universitatea
din Viena unde în 1921 obţine şi doctoratul în acest domeniu. Cu toate acestea,
Hayek era interesat mai ales de economie şi psihologie. De aceea, el urmează
cursurile lui Friedrich von Wieser, unul dintre membrii renumiţi ai şcolii
austriece fondată de Carl Menger. În 1923 îşi ia doctoratul în ştiinţe sociale. În
1921, Hayek a contribuit la constituirea unui grup de tineri intelectuali, care se
reuneau pentru a discuta texte despre probleme de interes comun. Disciplinele
reprezentate erau numeroase şi variate: economia, sociologia, istoria, psihologia,
istoria artei, muzică, psihanaliza, fizica şi matematica. Mulţi dintre aceştia vor
deveni mai târziu celebri, iar o bună parte dintre ei se vor întâlni la seminarul lui
Ludwig von Mises fondat în 1922. După 1923, el decide "pe propriile cheltuieli
şi riscuri" să petreacă 15 luni în Statele Unite ale Americii, beneficiind de
scrisorile de recomandare ale lui J. Schumpeter. Aici el începe o nouă teză de
doctorat pe problemele stabilizării monetare, dar pe care nu o va termina
niciodată. Oricum, va avea ocazia să-şi perfecţioneze engleza şi să facă
cunoştinţă cu economiştii şi teoriile la modă în America. Se întoarce la Viena în
1924 şi publică primele articole. În această perioadă, începe cercetările asupra
teoriei monetare, prin prisma experienţei sale americane, şi caută, totodată, să
obţină un post universitar. Hayek apare interesat, înainte de toate, de teoria pură,
dar pornind de la analiza faptelor concrete. În 1927, Mises îl ajută pe Hayek să
fondeze Institutul austriac de cercetări economice, care are ca program de
cercetare fluctuaţiile şi crizele economice; Hayek a fost director al acestui institut
până în 1931. Din 1929 el începe să predea la universitatea din Viena. În această
perioadă, la Londra îl întâlneşte pentru prima dată pe J.M. Keynes. În 1929
publică în germană, tradusă apoi în engleză, prima sa carte "Monetary Theory
and the Trade Cycle" unde face o retrospectivă critică a teoriilor monetariste şi
15
non-monetariste ale fluctuaţiilor ciclice, susţinând că intervenţiile monetariste
crează distorsiuni în preţurile relative, conducând la o proastă alocare a
resurselor. În această carte, Hayek condamnă politicile de luptă contra
depresiunii economice prin extinderea creditului. El a atras atenţia în stilul său
bine cunoscut, că asemenea politici nu făceau decât să agraveze depresiunea.
În 1931, Lionel Robbins l-a invitat pe Hayek la Londra pentru a conferenţia
despre rezultatele cercetărilor sale. L.Robbins era, în acea vreme, exponentul
unui grup de economişti liberali de la London School of Economics, pe când
Keynes şi discipolii săi îşi aveau cartierul general la Cambridge. Hayek rămâne
la Londra până în 1950 ca cetăţean britanic, cetăţenie dobândită în 1938 şi la care
nu a renunţat niciodată. În atmosfera londoneză continuă seria marilor
controverse, de astă dată împotrive lui O.Lange. În cartea sa “Economia dirijată
în regimul colectivist” formulează şi concluzia marii controverse: imposibilitatea
“socialismului de piaţă”.
O altă problemă asupra căreia s-a concentrat Hayek toată viaţa şi al carei
început datează din perioada londoneză este teoria cunoaşterii, în particular
epistemologia. Într-un text publicat în 1937 “Economics and Knowledge” el
prezintă pentru prima dată tezele sale asupra diviziunii cunoaşterii, distanţându-
se astfel de teoria ortodoxă. În 1941, începe să publice în revista Economica o
serie de articole despre “Contrarevoluţia în ştiinţa”, despre “scientism”, adică
despre aplicarea servilă în ştiinţele sociale a metodelor ştiinţelor naturale. Hayek
critică “raţionalismul constructivist” sau “naiv” care pretindea înţelegerea totală
a societăţii, dar critică mai ales ideile legate de transformarea raţionalismului.
Tot în 1941 a apărut una dintre cele mai importante scrieri ale sale, în seria
“economiei pure” şi anume “The Pure Theory of Capital”. Cu cartea sa din 1944,
“The Road To Serfdom” (tradusă şi în româneşte), Hayek dobândeşte pe de-o
parte notorietate mondială, iar pe de altă parte o mulţime de duşmani.
În 1947, el invită 40 de intelectuali prestigioşi – economişti, istorici, jurnalişti –
la o conferinţă la Mont-Pelerin în Elveţia, pentru a discuta principiile unei ordini
liberale şi mijloacele de a o păstra. Între cei invitaţi se aflau: M.Allais, M.
16
Friedman, Bernard de Jouvenel, F. Knight, F. Machlup, L. von Mises, M.
Polanyi, K. Popper, L. Robbins şi alţii. Acest grup decide să-şi continue existenţa
ca un forum de discuţii şi astfel se pun bazele Societăţii de la Mont-Pelerin, pe
care Hayek o va prezida din 1947 până în 1960. Societatea va aduna cu timpul
peste 400 de membri din 30 de ţări şi va ţine întruniri o dată pe an, în diverse
ţări. Reuniunea din 1975 a fost consacrată evaluării lucrărilor lui F. von Hayek,
în urma primirii de către acesta a premiului Nobel, dar la care Hayek nu a
participat.
În 1949, Hayek părăseşte London School of Economics, şi pleacă în
S.U.A., unde va ţine cursuri din primăvara anului 1950 la universitatea din
Arkansas. Apoi, din toamna anului 1950, acceptă postul de profesor de ştiinţe
sociale şi morale la universitatea din Chicago. La Chicago intră în contact cu cei
care alcătuiau şcoala de la Chicago: F. Knight, M.Friedman, G. Stigler asupra
cărora va exercita o influenţă deosebită. La Chicago are un succes formidabil,
adunând la seminariile sale interdisciplinare, numeroşi participanţi. Tot în
această perioadă el publică articole şi o serie de cărţi: “J. S. Mill and Harriet
Taylor” (1951), ”The Counter-Revolution of Science”(1952), ”The Political
Ideal of the Rule and Low” (1955), ”The Constitution of Liberty”(1960). Această
ultimă carte (tradusă şi în româneşte), constituie într-o mare măsură continuarea
la ”Drumul către servitute”, fiind considerată de analiştii istoriei gândirii
economice drept una dintre cele mai ambiţioase scrieri ale lui Hayek.
În 1962, Hayek începe o a patra etapă a carierei sale: universitatea din
Frieburg, Germania îi oferă o catedră de economie politică, succedându-l pe
prietenul său Walter Eucken, fondatorul şcolii Ordo, de la sfârşitul celui de al
doilea război mondial, un alt nucleu liberal, ai cărui adepţi au creat baza teoretică
a ”miracolului economic german”. La Frieburg, timp de şapte ani, Hayek
continuă ofensiva sa politică şi teoretică, de acum cunoscută şi recunoscută. În
1964 primeşte titlul de doctor honoris causa al universităţii din Tokyo, iar în
1969 este numit profesor onorific al universităţii din Frieburg.
17
În 1969 se reîntoarce în Austria sa natală, unde va avea un post de
profesor onorific la Salzburg. Deşi bolnav şi oarecum izolat, Hayek scrie primul
volum din cele trei ale capodoperei ”Drept, legislaţie, libertate”. Această carte
este într-un fel, continuarea reflexiilor sale din "Constituţia libertaţii". De fapt, el
demonstrează că după ce s-au pus bazele liberalismului esenţialul constă în a-l
menţine şi a-l perpetua. Celelalte două volume au văzut lumina tiparului în 1976
respectiv 1979. În 1974, primeşte titlul de doctor honoris causa al universităţii
din Salzburg, şi apoi, pe neaşteptate şi premiul Nobel pentru Economie, premiu
pe care îl va împărţi cu economistul suedez Gunnar Myrdal, antipodul teoretic al
lui Hayek.
În discursul său de la banchetul organizat de primirea Premiului Nobel,
Hayek a făcut o declaraţie pe cât de şocantă, pe atât de caracteristică lui: "Dacă
cineva mi-ar fi cerut sfatul înainte de instituirea premiului Nobel pentru
economie, eu i-aş fi spus să renunţe la această idee, pentru că această distincţie
conferă o autoritate pe care în economie nici un om nu ar trebui să o aibă",
adăugând: "nu există nici o dovadă incontestabilă despre un om care să-şi fi adus
contribuţia la ştiinţa economică şi care să fie omnicompetent în problemele
economiei".
În 1977, Hayek se reîntoarce la Frieburg, unde va rămâne până la
sfârşitul vieţii. În 1980, organizează la Paris o întâlnire între liberali şi socialişti.
Textele redactate cu această ocazie au constituit punctul de plecare în elaborarea
unei cărţi:"The Intelectual Error of Socialism". În această carte el reia ideile sale
obsedante despre socialism, insistând asupra diferenţelor culturale şi asupra
problemelor morale. În particular, Hayek îşi propusese respingerea credinţei
eronate după care omul se modelează.
Fie şi numai scurta trecere în revistă a periplului creator al lui F. von Hayek, dă
dimensiunea personalităţii sale monumentale şi a locului său în istoria gândirea
economice.
Ca exponent de seamă al şcolii austriece Hayek va împărtăşi ideile
acestei şcoli, le va amplifica şi rafina, căutând totodată să atenueze formalizarea
18
externă, deşi perfectă logic şi matematic, dar neoperaţională în economia reală.
Hayek gândea universul economiei în termeni de conjecturi, de procese şi
instituţii. Pentru Hayek economistul trebuie în mod invariabil să opteze pentru o
analiză în termeni de piaţă. O caracteristică esenţială a concepţiei hayekiene este
aceea că noţiunea de piaţă are o valoare epistemologică. Piaţa nu este numai ceea
ce în mod obişnuit cred oamenii, ea este o construcţie a ordinii comerţului şi a
monedei, rezultată deopotrivă dintr-o tradiţie economică şi dintr-o moştenire
intelectuală comună. De altfel preocupările epistemologice ale lui Hayek sunt
parte integrantă a discursului său de economist. El nu a abandonat niciodată
ideile de la care a plecat, dar mereu s-a întrebat, întrebări care revin ca un leit-
motiv în opera sa: ce putem aştepta şi ce trebuie să asteptăm de la ştiinţa
economică? Dupa opinia lui Hayek, opinie îmbrăţişată şi de adepţii săi, ştiinţa
economică este un tip de cunoaştere economică şi în acest mod trebuie abordată
metodologia economică. Într-o idee mai largă Hayek susţine că metodologia
economică asumă sarcina complexă de reflecţie asupra limitelor iminente ale
ştiintei economice.
BIBLIOGRAFIE
Bobbio, Norberto Liberalism şi democraţie, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998
von Böhm-Bawerk, Eugen The origin of interest, preluare http://www.econlib.org/library
von Böhm-Bawerk, Eugen The Positive Theory of Capital 1891, London: Macmillan and Co., preluare http://www.econlib.org/library
Buchanan, James M. Limitele libertăţii. Între anarhie şi Leviathan, Institutul European, 1997
Haberner, Jeffrey M. Rolul activităţii antreprenoriale în privatizare, în traducere realizată de Institutul Mises România, www.misesromania.org
19
von Hayek, Friedrich A. Autobiografie intelectuală, Ed. Nemira, Bucureşti, 1999
von Hayek, Friedrich A. Infatuarea fatală, Ed. Antet, Filipeştii de Târg, Prahova, 1990
von Hayek, Friedrich A. Drumul către servitute, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997
Hirschman, Albert O. Morala secretă a economistului, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998
Hume, David Eseuri politice, Ed. Incitatus, Bucureşti, 2002
Kirzner, M. Israel Perspectiva economică, Ed. All, Bucureşti, 1996
Menger, Carl Principles of Economics, preluare http://mason.gmu.edu/~tlidderd/menger/
Mill, John Stuart Eseuri etice, Ed. Paideia, Bucureşti, 2003
von Mises, Ludwig Capitalismul şi duşmanii săi, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998
von Mises, Ludwig Acţiunea umană, în traducere realizată de Institutul Mises România, www.misesromania.org
von Mises, Ludwig Haosul planificat, în traducere realizată de Institutul Mises România, www.misesromania.org
von Mises, Ludwig Socialismul. O analiză economică şi sociologică, în traducere realizată de Institutul Mises România, www.misesromania.org
von Mises, Ludwig O perspectivă asupra Şcolii austriece în economie, în traducere realizată de Institutul Mises România, www.misesromania.org
Popper, Karl R. Lecţia acestui secol, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998
Popper, Karl R. Mizeria istoricismului, Ed. All, Bucureşti, 1998
Rothbard, Murray N. Ludwig von Mises pe înţelesul tuturor, în traducere realizată de Institutul Mises România, www.misesromania.org
20
Rothbard, Murray N. A legacy of liberty, preluare, www.mises.org/mnr.asp
Vergara, Francisco Temeiurile filozofice ale liberalismului, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998
von Wieser, Friedrich The theory of value, Annals of the American Academy of Political and Social science II (1891-1892), , preluare http://www.econlib.org/library
Iliescu, Adrian-Paul coordonator
Filosofia socială a lui F. A. Hayek, Ed. Polirom, Iaşi, 2001
21
II. NOUA MICROECONOMIE
Noua microeconomie s-a dezvoltat ca un domeniu de cercetare relativ
autonom unde microeconomia tradiţională este abordată ca un caz teoretic
particular. Dintre achiziţiile noii microeconomii cele mai consistente teorii au ca
temă de cercetare concurenţa reală, incluzând problematica informaţiei imperfecte,
incomplete şi asimetrice, dar şi analiza costurilor de tranzacţionare. Complexitatea
şi diversitatea acţiunilor agenţilor economici au constituit pentru marii economişti
din a doua jumătate a secolului al XX-lea tot atâtea surse de inspiraţie, dar şi de
succes al teoriilor lor. Din această multitudine de teorii le reţinem pe cele care au
schimbat de o manieră decisivă modul de a gândi economia concurenţială: Noua
teorie a firmei, Teoria concurenţei imperfecte, Teoria drepturilor de proprietate,
Teoria pieţelor cu informaţie asimetrică, Teoria capitalului uman.
1. NOUA TEORIE A FIRMEI
Într-un articol apărut în 1937, intitulat "Natura firmei", Ronald H. Coase a
redefinit firma sub multitudinea valenţelor sale (origini, sensuri, influenţe) oferind o
viziune mai realistă, dar ştiinţifică asupra organizaţiilor economice. În studiul
amintit, Coase şi-a fixat drept scop dezvoltarea unei noi teorii a firmei, teorie pe
care a vrut-o "realistă şi viabilă"1, cu ajutorul căreia să explice motivele apariţiei
firmelor într-o economie de schimb specializată, unde alocarea resurselor este
orientată de mecanismul preţurilor.
Premisa fundamentală a noii teorii a firmei, elaborată de Coase, potrivit
căreia "definiţia firmei să corespundă sensului său din lumea reală şi să se poată
încadra într-o analiză marginalistă"2 asigură, pe de-o parte, continuitatea cu
1 ) R.H. Coase, Natura firmei, în Natura firme. Origini, evoluţie şi dezvoltare, editori Oliver E. Williamson şi Sidney G. Winter, Ed. Sedona, Timişoară, 1997, pg. 25.2 ) Idem, pg. 36-37.
22
microeconomia tradiţională, iar pe de altă parte, legătura cu noul mediu economic al
secolului al XX-lea, mai precis cu politicile economice.
În fond, Coase a găsit cea mai bună explicaţie pentru acţiunile specifice ale
firmelor şi a modului cum politica economică generală le poate influenţa. Problema
esenţială pe care Coase o supune analizei este cea a aparentei contradicţii dintre
coordonarea exclusivă prin mecanismul preţurilor a sistemului economic şi dubla
coordonare a activităţii firmei (primul, un mecanism descentralizat în cadrul pieţei,
care semnalează nevoile de resurse şi oportunităţile şi al doilea, rezultat din modul
de organizare a firmelor şi bazat pe ierarhie, unde alocarea resurselor depinde de
autoritatea antreprenorului). Coase susţine că, de fapt, firmele se confruntă cu două
metode alternative de coordonare a activităţii: una realizată de mecanismul
preţurilor, cealaltă realizată de existenţa unui antreprenor – coordonator, care
organizează şi direcţionează producţia. Totodată, Coase observă o situaţie, cel puţin
ciudată pentru imaginea capitalismului, şi anume, înclinaţia firmelor de a recurge,
de cele mai multe ori, la coordonarea diverşilor factori de producţie fără intervenţia
mecanismului preţurilor, uneori reuşind chiar înlocuirea acestuia. Firma face una
sau alta în funcţie de obiectivele alese şi nu în scopul subminării sistemului
economiei de piaţă. Firma, deşi îşi planifică şi îşi coordonează întreaga activitate, ea
se află într-un sistem economic coordonat de mecanismul preţurilor, precum "celula
dintr-un organism". Astfel, Coase îşi propune să "concilieze" într-un mod original
cele două metode de coordonare a activităţii economice a firmei şi să explice
motivele practice pentru care este preferată una din cele două variante. În esenţă,
teoria firmei propusă de R.H. Coase constituie generalizarea situaţiilor
organizaţionale într-un mediu dominat de piaţă unde costurile de tranzacţionare sunt
semnificative. În această lumină, teoria tradiţională, fondată pe ipoteza costuri
minime - profituri maxime şi costuri de tranzacţionare nule, apare ca un caz
particular şi nu ca o normă teoretică de bază în ghidarea acţiunilor firmei.
23
Fără să se abată de la coordonarea alternativă a resurselor, Coase analizează
rând pe rând atât motivele naturale ale existenţei firmei, cât şi costurile contractuale
implicite, legislaţia referitoare la tranzacţiile pe piaţă, costurile utilizării pieţei, etc.
Definirea firmei drept "sistem de relaţii ce iau naştere atunci când organizarea
producţiei depinde de un antreprenor"3 se apropie foarte mult de modul cum percep
oamenii firma şi de ceea ce se întâmplă în realitatea economică. Într-un fel Coase
elimină viziunea tradiţională despre firmă, oarecum idilică, şi propune o abordare
cu o arie largă de aplicare. Tot atât de interesante sunt şi motivele potenţiale ale
apariţiei firmelor într-o economie de schimb identificate de Ronald Coase. Nu
numai dorinţa unor indivizi de a fi proprii stăpâni şi de a controla mecanismul
preţurilor sau preferinţa clienţilor pentru bunurile create de firme, dar mai ales
costurile implicate de utilizarea mecanismului preţurilor (de pildă, costurile
descoperirii şi identificării preţurilor relevante, costurile negocierii, costurile
încheierii unor contracte separate pentru fiecare tranzacţie de pe piaţă realizată de
firmă, etc.). După opinia lui Coase, contractele situează firma în poziţie avantajoasă
faţă de mecanismul preţurilor, pentru că unei serii de contracte i se poate substitui
unul singur. Mai mult, cu cât perioada pentru care se încheie contractul este mai
lungă, cu atât mai mult se pot evita cheltuielile aferente încheierii mai multor
contracte pe termen scurt, situaţie care corespunde şi aversiunii oamenilor faţă de
risc, ei preferând contractele pe termen lung celor pe termen scurt. Problema
principală pe care o identifică Coase în acest caz este cea a comparării previziunilor
consumatorului cu obiectul contractului exprimat în termeni generali. Concluzia,
"pe cât de nouă şi de neaşteptată, provoacă prima breşă în cunoştinţele noastre în
materie de economia firmei", arată că "atunci când direcţionarea resurselor – în
limitele unui contract – devine dependentă de consumator, se poate ajunge la un tip
de relaţie numită firmă"4. Limitele contractului sunt cele pe care trebuie să le
respecte antreprenorul în coordonarea celorlalţi factori de producţie. Antreprenorul 3 ) Ibidem, pg. 28-29.4 ) R.H. Coase, Natura firmei, în Natura firmei. Origini, evoluţie şi dezvoltare, editori Oliver E. Williamson şi Sidney G. Winter, Ed. Sedona, Timişoara, 1997, pg. 30.
24
trebuie să-şi îndeplinească funcţia cu costuri cât mai mici, pentru că el poate obţine
factori de producţie la preţuri inferioare celor corespunzătoare tranzacţiilor de piaţă
pe care vine să le înlocuiască. În plus antreprenorul poate apela oricând la piaţa
liberă dacă nu obţine altfel resurse mai ieftine.
Noua teorie elaborată de Coase are o valoare practică deosebită pentru
activitatea firmelor deoarece aceleaşi tranzacţii efectuate pe piaţă sau în cadrul
firmei sunt tratate în mod diferit de guvern sau de alte autorităţi cu putere de decizie
în materie de preţuri. De exemplu, dacă se ia în considerare TVA, prin această
taxare sunt vizate numai tranzacţiile de piaţă, deci nu cele încheiate în cadrul firmei.
Asemenea reglementări, într-un sistem alternativ de alocare a resurselor, vor
determina apariţia unor firme care în alte condiţii nu ar putea exista. Avantajul
acestei abordări se reflectă în mărimea firmei: o firmă creşte în dimensiuni pe
măsură ce tot mai multe tranzacţii (care ar fi tranzacţii coordonate prin mecanismul
preţurilor) ajung să fie organizate de un antreprenor şi îşi reduce dimensiunile
atunci când antreprenorul respectiv renunţă la organizarea acestui tip de tranzacţii.
Coase merge mai departe cu analiza, încercând să descopere motivele care-l
determină pe antreprenor să opteze pentru o tranzacţie în plus sau în minus şi să nu
renunţe definitiv la tranzacţiile pe piaţă, deşi el poate organiza producţia eliminând
unele costuri şi reducând costul de producţie sau să folosească sistemul alternativ de
tranzacţii, fără a recurge la concentrarea activităţii într-o singură firmă de mari
dimensiuni. Într-adevăr, relaţia eficienţă – dimensiune, dar şi posibilitatea câştigării
monopolului sunt stimulente puternice pentru expansiunea continuă şi nelimitată a
firmei. Aceste afirmaţii sunt adevărate atât timp cât nu se ţine cont de randamentul
descrescând al managementului. În realitate, se observă o serie de fapte care vin să
complice alegerea antreprenorului. În primul rând, antreprenorul trebuie să
cunoască punctul în care costul organizării unei tranzacţii adiţionale prin firmă este
egal cu costul organizării acelei tranzacţii prin intermediul pieţei libere sau de către
un alt antreprenor (este posibilă creşterea costului organizării unei tranzacţii
25
adiţionale, în consecinţă, cu cât dezvoltarea firmelor este mai mare, cu atât pot
scădea veniturile marginale ce revin funcţiei antreprenorului). În al doilea rând,
există un punct în care pierderea reprezentată de risipa de resurse devine egală cu
costul organizării tranzacţiei pe piaţa liberă sau cu costul organizării ei de către un
alt antreprenor (creşterea numărului tranzacţiilor încheiate poate să creeze probleme
antreprenorului, el să nu mai reuşească să aloce factorii de producţie către scopurile
care ar asigura cea mai bună valorificare). În al treilea rând, preţurile furnizării
unuia sau mai multor factori de producţie poate să crească, pentru că avantajele
oferite de o firmă mică sunt mai importante decât cele oferite de o firmă mare.
Aşadar, o firmă se va extinde cu atât mai mult cu cât: a) costurile de
organizare sunt mai mici şi cu cât creşterea acestora, în cazul sporirii numărului de
tranzacţii, este mai lentă; b) antreprenorul greşeşte mai puţin şi cu cât frecvenţa
greşelilor comise, pe măsura sporirii tranzacţiilor este mai mică; c) preţul de
aprovizionare cu factori de producţie, pentru firmele de mari dimensiuni, creşte mai
puţin. În unele situaţii, cum ar fi aprovizionarea cu factori de producţie, dispersarea
spaţială a factorilor scade într-adevăr eficienţa firmei simultan cu creşterea
dimensiunilor ei, dar apariţia invenţiilor tehnologice tinde să anuleze această
distanţă, favorizând firma. Aceleaşi efecte pot fi produse şi de îmbunătăţirile aduse
tehnicii manageriale, atunci când creşterea dimensiunilor firmei intră în faza
randamentelor descrescânde ale managementului o schimbare în tehnicilor de
organizare poate să avantajeze firma.
Teoria lui Coase este cât se poate de clară pentru oricine doreşte să iniţieze o
firmă: a) determinarea mărimii firmei trebuie să ia în calcul propriile costuri de
organizare şi costurile de marketing, dar şi costurile de organizare ale altor
antreprenori; b) necesitatea organizării unei firme apare de fiecare dată când se
produce cu scopul de a vinde, ceea ce implică o specializare a firmei în relaţiile sale
cu ceilalţi participanţi la sistemul economiei de piaţă şi nu neapărat o specializare în
cadrul firmei; c) înfiinţarea unei unităţi economice este o piaţă neorganizată, de
26
aceea obiectul organizării ei este reproducerea condiţiilor pieţei, ceea ce înseamnă
creşterea producţiei cu costuri mai scăzute.5
Concluzia teoretică şi practică arată că dacă firma îşi încetează expansiunea
la un cost aflat sub costul de tranzacţionare de pe piaţă, dar egal cu costul
organizării tranzacţiei de către o altă firmă, atunci ambele procedee pot permite
organizarea producţiei la un preţ inferior celui de piaţă. Prin urmare, antreprenorul
prin acţiunile sale specifice nu urmăreşte nici subminarea economiei de piaţă şi nici
izolarea firmei, dimpotrivă el are obiective clare care sunt canalizate spre
valorificarea tuturor oportunităţilor pieţei libere.
Deşi, Coase a elaborat Noua teorie a firmei în 1937, ea a cunoscut succesul în
a doua jumătate a secolului al XX-lea. Autori precum O.E.Williamson, S.G. Winter,
S. Rosen, H. Demsetz ş.a. fie au dezvoltat abordarea iniţiată de Coase de alegere a
tranzacţiei ca unitate a analizei, fie au descoperit noi domenii ale aplicării ei.
5) Idem, pg. 32.27
2. TEORIA CONCURENŢEI IMPERFECTE
Din perspectiva procesului de achiziţionare a informaţiilor necesare
fundamentării deciziilor şi pentru a înţelege mai bine realitatea, agenţii economici
trebuie să ţină cont de costul achiziţionării informaţiilor şi al timpului pe care
aceasta îl implică. În acest cadru teoretic, informaţia pură şi perfectă este percepută
ca o simplă ficţiune, iar microeconomia tradiţională apare excedată la capitolul
despre concurenţă. Autorii teoriei concurenţei imperfecte, între care G. Stigler şi H.
Leibenstein sunt cei mai semnificativi, valorifică fundamentele tradiţionale ale
concurenţei pure şi perfecte, dar dezvoltă imperfecţiunea informaţiei pentru o serie
de situaţii specifice din realitatea economică şi pe care mulţi economişti le ignoră.
Astfel, într-o lucrare apărută în iunie 1961 "The economics of information" în
Journal of Political Economy, G. Stigler a cercetat problema informaţiei pe piaţa
muncii în legătură cu analiza şomajului voluntar. După opinia sa, informaţia pe
piaţa muncii este imperfectă. Ca urmare, pentru a căuta un loc de muncă cu condiţii
mai bune, o persoană, care este prost plătită în vechiul loc de muncă sau care caută
o ocupaţie care ar corespunde mai bine aspiraţiilor şi calificării sale, poate alege
şomajul voluntar pentru a avea timpul necesar căutării unei noi ocupaţii.
Această decizie va fi legată de un cost de oportunitate, numit şi cost al căutării,
rezultat din compararea pierderilor (salariului pierdut, timpul alocat căutării, etc.) cu
câştigul sperat din noua ocupaţie. Căutarea este privită ca o adevărată muncă, iar
căutarea informaţiei va fi urmărită numai atunci când costul marginal al căutării va
fi mai mic decât randamentul marginal obţinut pentru descoperirea celei mai bune
situaţii de cumpărare.
Concepţia lui Stigler reintroduce ideea că există şomaj voluntar legat de
căutarea unui loc de muncă (job search)6, care nu trebuie confundat cu şomajul
6 ) George J. Stigler, The Economics of Information, în Readings in Microecomocs, Times Mirror/Mosby College Publishing, 1986, pg. 176.
28
involuntar şi împotriva căruia este bine de luptat prin îmbunătăţirea informaţiilor
disponibile.
H. Leibenstein a dezvoltat în studiul ,,Allocative Efficiency vs. "X-
Efficiency",, apărut în iunie 1966 în American Economic Reviw o analiză bazată pe
studii sociologice, despre comportamentul în interiorul firmei - inerţia agenţilor,
dorinţa fiecăruia de a-şi apăra aria de acţiune, imperfecţiunea informaţiei -
argumente care dovedesc că în interiorul firmei se acţionează pentru non-
maximizarea profitului, ceea ce relevă irealismul unor ipoteze ale microeconomiei
tradiţionale. Pentru a integra aceste elemente în teoria economică, Leibenstein
susţine ideea după care creşterea presiunii concurenţiale suprimă ineficienţa,
formulând cunoscuta teorie a Eficienţei-X7. Teoria Eficienţei-X tratează astfel tipul
de ineficienţă rezultat dintr-o proastă utilizare a resurselor în interiorul
organizaţiilor de producţie. Faţă de teoria tradiţională care susţine că firmele adoptă
decizii centrate pe maximizarea profitului şi minimizarea costului, Leibenstein arată
că majoritatea oamenilor adoptă un comportament maximizator numai atunci când
creşte presiunea externă8. În realitate, în condiţii de presiune concurenţială firmele
acţionează în sensul maximizării cifrei de afaceri, sub rezerva unui profit minim,
concurenţa sau factorul-X ghidând acţiunile indivizilor.
7 ) Harvey Leibestein, Allocative Efficiency vs. "X-Efficiency", în Readings în Microeconomics, Times Mirror/Mosby Publishing, 1986, pg. 149.8 ) Idem, pg. 160-161.
29
3. TEORIA DREPTURILOR DE PROPRIETATE
Iniţiatorii teoriei drepturilor de proprietate, R.H. Coase şi Fr. A. Hayek au
deschis calea unei noi analize a pieţei şi a ordinii pieţei integrând drepturile de
proprietate.
În primul rând, Teorema Coase (botezată aşa de Stigler) a apărut ca reacţie
faţă de analiza a două cazuri: cel cunoscut sub numele de "eşec al pieţelor" (iniţiat
de Pigou şi dezvoltat de Keynes) şi cel al costului social. După cum se ştie, prin
introducerea argumentului de "eşec al pieţelor" se lăsa loc intervenţiei statului în
economie, sub pretextul rolului corector al politicilor guvernamentale, pentru a lua
în calcul, de pildă, efectele externe sau pentru a dirija oferta bunurilor publice.
Coase demolează pur şi simplu sistemul teoretic al lui Pigou printr-o manevră de
logică elementară: acest sistem se sprijină pe ipoteza costurilor de tranzacţionare
nule, ceea ce înseamnă că el conţine o ipoteză implicită şi anume evitarea normelor
legale9. Totodată, Coase arată că dacă costurile de tranzacţionare sunt pozitive,
atunci este posibil ca unele acţiuni guvernamentale (reglementări, taxe, subvenţii) să
fie mai avantajoase decât piaţa. În acest context, el susţine că trecerea de la costuri
de tranzacţionare nule la costuri de tranzacţionare pozitive demonstrează importanţa
covârşitoare a sistemului legislativ. Într-adevăr, pe piaţă nu se negociază entităţi
fizice, ci drepturile de a exercita anumite acţiuni, iar drepturile pe care indivizii le
pot deţine sunt stabilite prin sistemul de legi. Pentru Coase, dacă drepturile de
proprietate sunt bine definite, costurile de tranzacţionare sunt neglijabile, întrucât
costul negocierii vine din imprecizia drepturilor de proprietate, ceea ce înseamnă că
piaţa se poate extinde. Pentru o înţelegere mai clară a poziţiei sale doctrinare, Coase
insistă asupra ideii după care evidenţierea eventualelor imperfecţiuni ale pieţei în
câteva cazuri precise, nu implică şi afirmaţia că intervenţia statului este susceptibilă
de a rezolva orice problemă mai bine decât o face piaţa10.9 ) Ronald Coase, The Probleme of Social Cost, în Readigs in Microeconomics, Times Mirror/Mosby Publishing, 1986, pg. 430. 10 ) R.H. Coase, The Firm, the Market and the Law, The University of Chicago Press, 1988, pg. 7-10.
30
Unul din principalele scopuri ale teoriei drepturilor de proprietate a lui
Ronald Coase este acela de a oferi o soluţie, care să nu contravină principiilor pieţei
libere, problemei externalităţilor economice. În general, în teoria economica, se
considera că apariţia şi manifestarea externalităţilor reprezintă un eşec al pieţei
libere, care prin mecanismele sale nu poate să rezolve situaţia în care costurile sau
beneficiile unei tranzacţii nu sunt suportate numai de părţile care au consimţit să
participe la respectiva tranzacţie. Externalităţile economice dereglează calculele de
eficienţă perturbând în felul acesta procesul decizional al agenţilor economici. Într-
un sistem economic ideal, principiul eficienţei economice presupune că vor fi
produse bunurile care pot fi vândute la un preţ mai mare decât costurile de
producţie. Producătorii vor plăti costurile factorilor de producţie şi vor încasa preţul
bunului produs în momentul în care îl vor vinde. Dacă un bun se vinde la un preţ
mai mare decât costul său de producţie înseamnă că producătorii vor obţine profit,
dacă nu, ei vor înregistra pierderi şi nu vor mai fi tentaţi să producă respectivul bun.
Acest mecanism funcţionează corect intr-un sistem economic ideal în care
producătorii suportă toate costurile ce derivă din producerea bunului respectiv şi
beneficiază, în acelaşi timp, de toate încasările survenite în urma comercializării
acelui bun. Realitatea a demonstrat, însă, că pot exista situaţii în care nu toate
costurile sau, respectiv, beneficiile aferente realizării unui produs sunt suportate
sau, încasate de către producător. În teoria economică manifestarea unui asemenea
fenomen este desemnată prin termenul de externalitate. Manifestarea acestui tip de
fenomen determină, în cadrul pieţei, alocarea ineficientă a resurselor.
În aceste condiţii Coase avansează următoarea teoremă:
Dacă sunt îndeplinite următoarele premise:
drepturi de proprietate bine delimitate şi corect definite
costuri tranzacţionare nesemnificative
atunci resursele vor fi alocate în mod eficient indiferent de persoana care le deţine.
31
Soluţia propusă de Coase se fundamentează pe ipoteza conform căreia
principala cauză a alocării ineficiente a resurselor o reprezintă definirea sau
delimitarea inexactă a drepturilor de proprietate. Conform lui Coase o mare parte
din disputele cu privire la alocarea resurselor se datorează faptului că nimeni nu
deţine dreptul de proprietate asupra acestor resurse sau, în alt caz la fel de grav, că
toţi indivizii deţin în aceeaşi măsură aceste drepturi (proprietate publică). Aceste
dispute ar putea fi o rezolvate eficient în condiţiile în care resursele s-ar afla în
strictă posesie. În această situaţie, dacă o persoană va dori să utilizeze o anumită
resursă va trebui să ceară acordul proprietarului, acord ce poate fi obţinut in
schimbul achitării unui anumit onorariu. Prin urmare, distribuirea şi atribuirea
drepturilor de proprietate sporeşte în mod vizibil posibilitatea rezolvării disputelor
cu privire la utilizarea resurselor. În formularea teoriei sale, Coase mizează pe o
calitate importantă a dreptului de proprietate - divizibilitatea; dreptul de proprietate
reprezintă în fapt un complex de alte drepturi distincte ce privesc proprietatea
respectivă (dreptul de folosinţă, dreptul de dispoziţie, dreptul de uzufruct), în felul
acesta proprietarul poate tranzacţiona numai un anumit drept din acest complex de
drepturi.
În acest mod va lua naştere o nouă piaţă, piaţă drepturilor de proprietate, ce
va cuprinde acele tranzacţii în care obiectul schimbului îl reprezintă drepturile cu
privire la proprietatea asupra unor resurse (de exemplu vânzarea către o
întreprindere a dreptului de a polua). În aceasta situaţie, nu este necesară intervenţia
directă sau indirectă a statului pentru a se obţine un rezultat eficient deoarece părţile
au capacitatea de a stabili contracte cu privire la modul în care resursele vor fi
utilizate.
Definirea şi delimitarea precisă a drepturilor de proprietate este o condiţie
necesară dar nu suficientă pentru alocarea eficientă a resurselor. Existenţa dreptului
de proprietate oferă posibilitatea încheierii unor tranzacţii dar, uneori, aceste
tranzacţii implică apariţia costurilor de tranzacţionare.
32
Costurile de tranzacţionare reprezintă, în primul rând, costurile implicate de
negocierea si stabilirea unui acord. Dacă există numeroase părţi implicate în acel
acord sau dacă disputele legate de acel acord sunt numeroase atunci este posibil ca
respectivul acord să implice costuri tranzacţionare mai ridicate decât beneficiile
aduse de respectiva tranzacţie. Pe de altă parte, cheltuielile necesare pentru
stabilirea unui acord nu reprezintă unicele costuri tranzacţionare; in această
categorie mai pot fi incluse:
costurile căutării şi ale informaţiei
costurile identificării părţilor ce pot fi afectate de respectiva tranzacţie şi a
informării lor în legătura cu respectiva tranzacţie
costurile delimitării dreptului de proprietate obţinut în urma încheierii unui
acord
costurile de monitorizare a respectării acordului semnat
costurile revendicării pagubelor produse prin încălcarea acordului respectiv
Dacă toate aceste cheltuieli tranzacţionare vor depăşi ca valoare avantajele
obţinute în urma tranzacţiei atunci, conform principiului eficienţei economice,
tranzacţia respectivă nu va mai avea loc.
O piedică importantă în calea încheierii unui acord o reprezintă, în opinia
lui Coase, problema pasagerului clandestin. Prin această sintagmă se desemnează un
anumit tip de comportament individual ce se manifestă în situaţia în care obiectul
tranzacţiei îl reprezintă un bun public sau un bun al cărui drept de proprietate este
deţinut în comun de un număr semnificativ de indivizi. Problema pasagerului
clandestin constă în manifestarea tentaţiei, la nivelul unui individ, de a beneficia de
anumite avantaje fără a plăti costurile implicate de obţinerea acelor avantaje. În
cazul în care mai mulţi indivizi trebuie să contribuie într-o anumită cotă parte la
obţinerea unui avantaj, fiecare dintre aceşti indivizi este tentat de a evita plata cotei
aferente în speranţa că restul persoanelor vor plăti şi partea sa.
33
Concluzia cercetărilor desfăşurate de Ronald Coase este aceea că, în
realitate, nu există un “eşec al pieţelor” ci, mai degrabă, costuri de tranzacţionare
semnificative, costuri ce derivă, în principal, dintr-o inexactă definire şi delimitare a
drepturilor de proprietate. Prin rezultatele cercetărilor sale Coase a iniţiat un nou
domeniu de cercetare - analiza economică a dreptului - analiză ce presupune
abordarea sistemului de drept prin prisma instrumentelor specifice teoriei
economice.
Hayek, la rândul său, caută să răspundă la întrebarea pusă de economişti de-
a lungul timpului asupra cauzelor eficacităţii pieţelor11. El îşi formulează
argumentele pe imperfecţiunea informaţiilor care determină o coordonare tehnic
descentralizată şi în acelaşi timp superioară coordonării etatiste. Cu alte cuvinte,
ghidul politicii statului nu poate fi altul decât respectul libertăţii individuale, iar
funcţia statului este de face să se respecte statul de drept care apără drepturile de
proprietate şi, mai larg, economia de piaţă. Prioritatea dreptului de proprietate se
află în centrul analizei, după opinia lui Hayek, pentru că cea mai mare parte a
măsurilor sociale conduce la reducerea drepturilor de proprietate pentru unii
indivizi. Hayek, denunţă o asemenea situaţie, condamnând totodată acele măsuri
care pun liberul arbitru în locul ordinii pieţei.
11 ) F.A. Hayek, Droit, legislation et liberte, Presses Universitaires de France, Paris, 1973, pg. 172.34
4.TEORIA PIEŢELOR CU INFORMAŢIE ASIMETRICĂ
Bazele acestei teorii au fost puse în anii '70 de G. Akerlof, M. Spence, J.
Stiglitz. Autorii menţionaţi au propus o explicaţie comună la o serie de întrebări
interesând domenii diferite ale economiei: care este explicaţia pentru ratele dobânzii
excesiv de mari pe piaţa creditului din ţările slab dezvoltate; de ce cei care doresc să
cumpere un automobil second-hand bun se adresează unui dealer şi nu vânzătorului
particular; care este explicaţia faptului că o firmă plăteşte dividende acţionarilor
chiar dacă este impozitată mai mult în raport cu câştigurile; de ce este avantajos
pentru companiile de asigurări să ofere clienţilor o listă unde deductibilităţile mai
mari sunt înlocuite cu despăgubiri mai mici; etc. Argumentele iniţiatorilor teoriei
pieţelor cu informaţie asimetrică ţin de definirea informaţiei asimetrice: o parte a
agenţilor economici de pe piaţă au mai multe informaţii decât cealaltă parte. Astfel,
împrumutătorii ştiu mai mult decât împrumutaţii despre eşalonarea plăţilor viitoare,
vânzătorul ştie mai multe despre calitatea maşinii decât cumpărătorul, preşedintele
consiliului de administraţie ştie mai multe despre profitabilitatea firmei, etc.
Teoria economică a apelat, pentru o perioadă îndelungată de timp, la premisa
conform căreia agenţii economici deţin în mod egal şi în cantităţi suficiente
informaţiile necesare în cadrul procesului decizional, de aceea problemelor legate
de distribuirea informaţiilor în cadrul pieţelor li se acorda o importanţă
nesemnificativă. Cei trei economişti au observat şi au cercetat următorul fenomen:
în cadrul activităţii economice există o serie vastă de pieţe în care informaţia este
distribuită asimetric iar modul în care aceasta se propagă de la un agent economic la
altul influenţează comportamentul indivizilor pe respectiva piaţă. Dacă, în cadrul
teoriei economice tradiţionale, se puneau în discuţie, în primul rând, problemele
legate de echilibrul cererii şi ofertei, de modul în care se distribuie venitul în
procesul schimbului, sau de alocarea eficientă a resurselor, noua microeconomie a
propus o abordare inedită – mare parte din deficienţele pieţelor pot fi rezultatul unei
35
distribuţii asimetrice a informaţiei. Fiecare dintre autorii menţionaţi a găsit câte un
element definitoriu al pieţei cu informaţie asimetrică: Akerlof – selecţia adversă
(adverse selection), Spence – semnalizarea (signaling), iar Stiglitz – selectarea-
cernerea (screening).
G. Akerlof a publicat în 1970 "The Market for Lemons", introducând prima
analiză formală a unei pieţe cu dificultăţi de informare sau cu selecţie adversă12. El
dezvoltă astfel o nouă teorie unde arată că din cauză informării imperfecte a
împrumutaţilor şi a cumpărătorilor de maşini, împrumutătorii cu sisteme de
rambursare neperformante sau vânzătorii de maşini de proastă calitate pot îndepărta
ceilalţi competitori de pe piaţă, cu alte cuvinte, informarea asimetrică a agenţilor
poate determina o selecţie adversă pe piaţă. Argumentele lui Akerlof rezultă din
analiza pieţei unui bun unde vânzătorul are mai multe informaţii decât cumpărătorul
despre calitatea produselor, şi anume, piaţa maşinilor second-hand: "lămâia"
(maşinile vechi şi cu defecte). Concluzia lui Akerlof arată că, ipotetic dificultăţile
de informare pot conduce fie la colapsul întregii pieţe, fie la transformarea acesteia
prin selecţie adversă, fiind alese produsele de calitate proastă în locul celor calitativ
superioare. Asimetria informaţiei a oferit un imbold nesperat teoriilor economice
intervenţioniste care găseau în acest fenomen o justificare pentru o mai activă
implicare a statului în activitatea economica. În realitate, o piaţă nu se formează, nu
ia naştere pentru a eşua, chiar dacă piaţa respectivă se confruntă cu probleme
specifice, ea işi va adapta mecanismul de funcţionare astfel încât să ofere o
rezolvare internă la problemele sale. Agenţii economici ce acţionează pe o piaţă cu
informaţie asimetrică vor încerca, pe de-o parte, să fructifice în favoarea lor
asimetria informaţiilor, iar, pe de altă parte, să asigure condiţiile necesare pentru ca
respectiva piaţă să funcţioneze şi să nu dispară, pentru că, o dată cu dispariţia pieţei
dispare şi avantajul lor. Cheia problemei se află la agenţii economici care pot avea
motivaţii puternice pentru a contracara efectele adverse ale dificultăţilor
12 ) George A. Akerlof, The Market for "Lemons": Ouality Uncertainty and the Market Mechanuism, în Readings in Microeconomics, Time Mirror/Mosby College Publishing, 1986, pg. 277.
36
întâmpinate în informarea asupra eficienţei pieţei. Este posibil ca numeroase
instituţii ale pieţei să fie interesate să propună o rezolvare a problemelor cauzate de
informarea asimetrică oferind diferite tipuri de contracte, de pildă vânzătorii de
maşini second-hand să ofere garanţii cumpărătorului.
Michael Spence a cercetat felul cum indivizii mai bine informaţi de pe o piaţă
pot să transmită, "să semnalizeze", în mod credibil, celor mai puţin informaţi,
informaţiile pe care le deţin, astfel încât să evite unele probleme asociate selecţiei
adverse. Semnalizarea de piaţă13 presupune existenţa unor agenţi care să ia măsuri
costisitoare, dar uşor de observat pentru a-i convinge pe alţi agenţi economici fie de
abilităţile lor, fie de valoarea şi calitatea produselor lor.
Michael Spence a publicat în 1973 un studiu intitulat "Job Market Signaling"
unde identifică educaţia ca un "semnal" al productivităţii pe piaţa forţei de muncă.
Un angajator nu poate distinge persoanele mai productive de cele mai puţin
productive. În consecinţă, el îl va alege pe cel mai productiv dintre solicitanţii mai
puţin productivi, numai dacă îl consideră mai puţin costisitor decât ceilalţi fiind mai
educat, decât cei mai puţin educaţi. Spence a constatat existenţa în baza de aşteptare
a unor puncte de echilibru diferite, condiţionate de educaţie şi venit (de exemplu,
bărbaţii şi albii primesc un salariu mai mare decât femeile şi negrii cu aceeaşi
productivitate). Cercetările ulterioare au extins aplicarea teoriei la explicarea altor
tipuri de "semnale", confirmând importanţa "semnalizării" pe diferite pieţe
(publicitatea costisitoare ca semn al productivităţii, finanţarea prin emiterea de
obligaţiuni ca semnal al profitabilităţii, tacticile de amânare a ofertei salariale ca
semnal al capacităţii de negociere, reducerile agresive de preţuri ca semnale ale
puterii pieţei, etc.).
Teoria oferă explicaţia dividendelor plătite de firme acţionarilor, deşi se ştie
că ei vor plăti un impozit suplimentar pentru aceste venituri suplimentare. De ce
aleg firmele să plătească dividende în să urmeze o cale mai simplă, adică să reţină
13 ) A. Michael Spence, Job Market Signaling, în Readings in Microeconomics, Time Mirror/Mosby College Publishing, 1986, pg. 291.
37
profitul în interiorul firmei favorizând acţionarii prin creşterea capitalului şi a
valorii acţiunilor? Un răspuns, în sensul teoriei "semnalizării", este acela că
dividendele pot fi un semnal favorabil pentru investiţiile viitoare, firmele plătesc
dividende pentru că pe piaţă acest fapt este interpretat ca un semn bun, ceea ce va
însemna şi un preţ mai mare al acţiunilor. Aceasta strategie se înscrie în cadrul
comunicării financiare a întreprinderii şi urmăreşte atragerea sau menţinerea
acţionariatului. O companie care oferă dividende este o companie stabilă şi
prosperă, deci acţiunile acelei companii reprezintă o achiziţie favorabilă pentru
portofoliul acţionarilor. Ideea este că preţul mai mare al acţiunilor va compensa
pierderile acţionarilor rezultate din impozitarea suplimentară a dividendelor.
Joseph Stiglitz, împreună cu diverşi colaboratori, completează analizele
întreprinse de Akerlof şi Spence cu cercetarea comportamentului agenţilor
economici neinformaţi pe piaţă cu informaţie asimetrică, în speţă piaţa asigurărilor
unde companiile de asigurări nu deţin informaţii despre riscul real la care sunt
supuşi clienţii. Joseph Stiglitz şi Michael Rothschild arată cum compania de
asigurări-partea neinformată poate determina clienţii săi-partea informată să-şi
dezvăluie informaţiile despre riscurile proprii, prin "screening". Pe baza
informaţiilor "cernute" ("selectate"), compania de asigurări distinge între diferitele
clase de risc oferite asiguraţilor, dându-le posibilitatea de a alege dintr-o listă de
contracte alternative, unde despăgubirile mici pot fi înlocuite cu deductibilităţi mari.
Aplicaţiile teoriei pieţelor cu informaţie asimetrică sunt multiple: de la pieţele
financiare – monetare şi piaţa asigurărilor, la piaţa muncii şi piaţa bunurilor de
consum.
38
5. TEORIA CAPITALULUI UMAN
Teoria capitalului uman, iniţiată de exponenţi ai noii şcoli de la Chicago în a
doua jumătate a secolului al XX-lea, conţine, atât un filon teoretic-slogan: "Omul
cea mai de preţ bogăţie a unei ţări", cât şi diferenţe semnificative de dezvoltare
teoretică. Promotorii acestei teorii sunt: Th. W. Schultz, G. Becker şi G. Stigler.
Fiecare dintre ei au abordat problemele capitalului uman, dar şi-au adus contribuţii
importante şi în alte domenii ale cercetării economice.
Theodore W. Schultz s-a făcut cunoscut prin studiile sale legate de
agricultură şi de ţările în curs de dezvoltare, dar într-o serie de studii precum:
"Investement in Man: an Economist's View"(1959), "Education and Economic
Growth"(1961) şi "Investement in Human Capital"(1971) iniţiază seria cercetărilor
referitoare la capitalul uman.
Contribuţiile lui Schultz cuprind şi o problematică adiacentă capitalului uman
dintre care o reţinem pe cea mai semnificativă: punerea în discuţie a noţiunii de
capital, insistând asupra definirii capitalului ca alocare de timp în care figurează şi
capitalul uman.
Cercetările sale extrem de diverse îl conduc, din perspectiva epistemologică,
la afirmaţia potrivit căreia cunoaşterea este o valoare economică foarte particulară
sau, altfel spus, ştiinţa este o activitate raţională rezervată celor suficient de instruiţi
ca să o înţeleagă.
Gary Becker, pe linia promotorilor capitalului uman, pune pentru prima dată
în evidenţă faptul că individul nu este simplu consumator final, ci un adevărat
producător, care prin educaţie şi formare profesională, practică o investiţie în capital
uman.
Teoria capitalului uman constituie fondul gândirii lui G. Becker, care-i
permite să abordeze din perspectivă economică atât consumul obişnuit (hrană,
39
îmbrăcăminte, petrecerea timpului liber etc.), cât şi valorile personale determinante
ale comportamentul uman (iubire, ură, altruism etc.).
În opinia sa, individul este o adevărată firmă, care utilizează resurse rare
(munca salariată şi casnică a membrilor familiei) şi care prin muncă produce
satisfacţii, şi cu o organizare care necesită investiţii şi calcule bazate pe preţuri
relative, pe costul timpului etc.
G. Becker utilizează acest mod de analiză pentru a studia oferta de muncă,
comportamentul faţă de educaţie (diferenţele salariale care rezultă de aici), dar şi
factorii dominanţi ai căsătoriei. Astfel, el analizează în "Human Capital, a
Theoretical and Empirical Analysis", publicată în 1964 (tradusă şi în româneşte)14,
ideea după care actele de consum permit înfăţişarea unei producţii a plăcerii care ia
timp şi cere eforturi care depăşesc o simplă cumpărătură. Achiziţionarea şi
utilizarea unui computer personal presupune învăţare, o lectură, adică, un cost de
intrare care este mai ridicat decât costul achiziţionării unui bun care produce o
satisfacţie imediată (de exemplu o prăjitură). În 1964, el publică "A Theory of
Allocation of Time", unde generalizează timpul ca element fundamental pentru
înţelegerea comportamentelor noi ale consumatorilor15.
G. Becker fixează astfel cadrul analizei sale, definind totodată şi conceptele
de bază cu care operează teoria capitalului uman.
Mai întâi de toate, capitalul uman este definit de Becker drept activităţile
monetare şi non-monetare care influenţează veniturile monetare viitoare ale
individului. Între aceste activităţi se includ: educaţia şcolară, formarea profesională
în timpul lucrului, cheltuielile medicale, migrarea, căutarea informaţiilor despre
preţuri şi venituri.
Investiţia în capital uman este influenţată de o serie de motivaţii:
determinantul principal îl constituie profitul sau randamentul ce se aşteaptă de la
14 ) Gary S. Becker, Capitalul uman. O analiză teoretică şi empirică cu referire specială la educaţie, Ed. ALL, Bucureşti, 1997, pg. 65-103.15 ) Gary S. Becker, A Theory of the Allocation of Time, în Readings in Microeconomics, Time Mirror/Mosby College Publishing, 1986, pg. 198-199.
40
sumele investite în capitalul uman, iar cel secundar remunerarea care depinde de
sumele investite în capitalul uman, iar acestea sunt determinate, la rândul lor, de
comparaţia între costuri şi beneficii. Altfel zis, fiecare persoană caută investiţia
optimală în capitalul uman, iar acesta se află în punctul de intersecţie a curbei
cererii (care este descrescătoare şi care reprezintă beneficiile marginale) şi curba
ofertei (care este crescătoare şi care reprezintă costurile marginale ale finanţarii unei
unităţi monetare adiţionale la capitalul uman). Curba ofertei unei investiţii
individuale exprimă presiunea exercitată asupra individului în sensul investirii de
sume din ce în ce mai importante pentru a dezvolta capitalul uman. Curba cererii
este descrescătoare pentru că îmbunătăţirea capitalului uman face timpul mai scurt
în procesul investiţional.
Teoria capitalului uman, elaborată de G. Becker conţine şi o explicaţie în
termeni de timp a inegalităţii salariilor. El arată că procesul alegerii individuale
între prezent şi viitor va determina continuarea studiilor sau, din contră, alegerea
obţinerii veniturilor imediate. G. Becker insistă asupra costului timpului în ciclul de
viaţă, ceea ce îi permite să explice împărţirea timpului în timp de studiu şi timp de
muncă plătită.
În fond, este vorba despre costul de oportunitate al timpului, pentru că a te
educa înseamnă a renunţa la timpul liber şi la munca remunerată. G. Becker
deschide cercetările spre noua teorie a consumatorului, căreia îi ataşează rata
salariului drept cost al timpului la preţul pieţei. În acest model, individul operează
în permanenţă alegeri care-i permit să arbitreze între timp liber şi timp de muncă.
Individul continuă să substituie orelor de loisir orele de muncă până când utilitatea
marginală a muncii şi cea a timpului liber devin egale, ceea ce înseamnă realizarea
echilibrului şi a optimului. G. Becker ataşează la noua teorie a consumatorului o
nouă funcţie de consum. Spre deosebire de teoria tradiţională a alegerilor
consumatorului care insistă pe gusturi şi preferinţe, noua teorie a consumatorului
elaborată de G. Becker caută explicaţii ale formării gusturilor şi metode ale
41
prevenirii efectelor rezultate din schimbările gusturilor. Analiza acestei
problematici situează în centru un consumator de un fel deosebit: un consumator-
producător. De fapt, utilitatea consumatorului nu vine direct din bunurile şi
serviciile cumpărate de piaţă, ci este rezultatul comportamentului consumatorului
care alege şi care îşi produce propriile satisfacţii în constrângerile date. În acest
cadru, din combinarea bunurilor şi serviciilor cumpărate de pe piaţă cu timpul
familiilor rezultă o activitate de producţie. Cu alte cuvinte, bunurile şi serviciile de
pe piaţă sunt input-uri pentru procesul de producţie al sectorului non-piaţă, iar
cererea consumatorului de bunuri de piaţă este o cerere derivată, similară cererii de
consum intermediar a unei întreprinderi pentru un factor de producţie. Consumul
devine în acest fel o activitate ai căror factori de producţie (input-uri) sunt bunurile,
iar produsele (output-uri) un ansamblu de caracteristici generate de utilităţi variate.
Se pot trasa astfel curbele de indiferenţă ale consumatorului faţă de posibilităţile de
substituire. Un ansamblu de proprietăţi poate fi obţinut din bunuri de natură diferită,
iar dacă consumatorul este sensibil faţă de un eşantion de caracteristici, el poate să
obţină aceleaşi niveluri ale consumului conservând un bun sau altul. Modificările în
gusturi şi preferinţe îi dau prilejul consumatorului să inoveze permanent, inovaţia
nefiind nimic altceva decât un adaos de noi caracteristici la un bun sau la un
ansamblu de bunuri. G. Becker construieşte şi o funcţie de producţie casnică,
definită de structura consumului şi de preţurile relative16. Logic, schimbarea
preferinţelor şi schimbările comportamentului consumatorului ţin de preţurile
relative şi de costurile de oportunitate, iar funcţia de producţie casnică este
determinată de aceşti doi factori. Creşterea înclinaţiei de a consuma muzică apare
din obişnuinţa anterioară de a consuma muzică, spune Becker. Aceasta se explică
printr-un fel de curbă de experienţă a consumatorului: obişnuinţa de a aprecia
muzica creşte productivitatea consumatorului reducând costul timpului consacrat de
acesta pentru îmbunătăţirea plăcerii resimţită ca meloman. G. Becker analizează şi
16 ) Gary S. Becker, Capitalul uman. O analiză teoretică şi empirică cu referire specială la educaţie, Ed. ALL, Bucureşti, 1997, pg. 288.
42
comportamentele faţă de căsătorie, natalitate, muncă şi interacţiunile sociale ale
acestora. Unul dintre subiectele cele mai noi şi mai controversate ale cercetărilor
sale îl constituie interpretarea deviaţiilor şi a crimelor în termenii cost-avantaj.
În introducerea primei ediţii a lucrării „Capitalul uman. O analiză teoretică şi
empirică cu referire specială la educaţie”, Becker observa „acumularea unui total
impresionant de dovezi circumstanţiale, adeverind importanţa economică a
capitalului uman, în special a educaţiei”. Spunând acest lucru, Becker se referea în
principal la diferenţele în sfera câştigurilor (în special în sectorul piaţă) existente
între persoane cu educaţie şi calificări profesionale diferite.
Motivaţia investiţiilor în capital uman este sporirea veniturilor viitoare
rezultate prin sporirea productivităţii muncii. Investiţia în capital are însă costuri
generate pe de o parte de timpul sacrificat pentru educaţie şi respectiv venitul
corespunzător acestui timp şi pe de altă parte de capitalul bănesc investit în
materiale didactice. Este normal ca veniturile prezente să valoreze mai mult decât
veniturile viitoare şi de aceea, condiţia de rentabilitate a acestor investiţii este ca
veniturile actualizate să depăşească cheltuielile actualizate efectuate.
Modelul investiţiilor familiei în capitalul uman începe tot de la altruismul
părinţilor şi funcţia de utilitate dinastică1. Investiţia în capital uman este privită în
concurenţă cu economisirea şi cu creşterea capitalului fizic. De asemenea, utilitatea
provenită din copii depinde de numărul de copii şi de investiţia în capitalul uman al
acesteia. Profitabilitatea investiţiei în capital uman depinde de cantitatea de capital
uman şi respectiv forţă de muncă existentă pe piaţă.
O foarte complexa abordare a investiţiei în capital uman o putem găsi în
lucrarea despre modificarea veniturilor familiilor între generaţii2. Această lucrare
tratează din punct de vedere economic evoluţia intergeneraţională descendentă a
veniturilor în familiile bogate şi respectiv evoluţia intergeneraţională ascendentă a
1 Becker Gary S, Kevin M. Murphy, Robert Tanamura, Human Capital, Fertility and Economic Growth, The Journal of Political Economy, Vol 89 No 5 part 2 Oct 19902 Gary S Becker, Nigel Tomes, Human Capital and the Rise and Fall of Families, Journal of Labor Economics, vol 4 no 3 part 2 1986
43
veniturilor familiilor sărace, evoluţie pe care o numeşte „regresie către medie” a
veniturilor.
Conform acestor evoluţii şi datelor empirice, Becker observă ca toate
avantajele sau dezavantajele unei familii din punct de vedere al veniturilor dispar în
intervalul a 3 generaţii. Această viteza de regresie către medie a veniturilor şi
averilor copiilor faţă de părinţi poate fi considerată un indicator al gradului de
egalitate a oportunităţilor şi de echitate al economiei.
Luând în considerare faptul că timpul reprezintă una dintre cele mai limitate
resurse la dispoziţia unui om, productivitatea acestui timp şi astfel capitalul uman al
unei persoane devin subiecte importante de studiu.
Rotten Kid
Unul dintre subiectele controversate dar şi apreciate în acelaşi timp, deseori
dezbătute şi uneori chiar criticate, din munca lui Becker, este „Rotten Kid
Theorem”, publicată în „The Journal of Political Economy”, Vol 82 (nov-dec 1974).
Această teorie se referă la interacţiunile din cadrul familiei dintre un părinte altruist
şi un copil/soţie egoist(ă) şi încearcă să demonstreze cum altruismul unui membru
al familiei determină ceilalţi membri ai familiei să simuleze altruismul.
De la început observăm o completare a microeconomiei, deoarece oamenii nu
mai sunt presupuşi egoişti prin excelenţă şi deci utilitatea unei persoane nu mai
depinde doar de propriul consum, ca în modelul clasic, ci şi de utilităţile altor
persoane, având astfel de a face cu o funcţie de utilitate a familiei. Teorema Rotten
Kid spune că în cazul existentei unui cap al familiei, care face distribuţii pozitive
către ceilalţi membri, şi aceştia sunt motivaţi să maximizeze venitul social al
familiei, chiar dacă utilitatea lor depinde doar de consumul propriu. În felul acesta
putem considera că Teorema Rotten Kid este o metodă de convingere a copiilor rai
şi chiar a partenerilor egoişti de a întreprinde anumite acţiuni în favoarea capului de
familie.
44
La fel ca şi alte părţi ale operei lui Becker despre familie, şi teorema rotten
kid se bazează pe venitul social al membrilor familiei. Acest venit apare prin
compunerea veniturilor tuturor membrilor familiei şi formarea unui singur buget
comun. Ipoteza bugetului comun al familiei este o ipoteză regăsita în general în
modelele „preferinţelor comune”.3 Modelele preferinţelor comune se caracterizează
pe lângă bugetul comun şi prin maximizarea aceleiaşi funcţii de utilitate a întregii
familii.
Teoria pleacă de la presupunerea că i ţine la perechea sa j, în sensul că funcţia
de utilitate a lui i, creşte în acelaşi sens cu bunăstarea lui j. Mai exact în funcţia de
utilitate a lui i este introdus pe lângă consumul acestuia şi consumul lui j sau chiar
utilitatea lui j. Condiţia de echilibru implică la fel ca şi în cazul consumului a doua
bunuri cu costuri egale, faptul că i primeşte utilitatea marginală egală din consumul
său personal şi din cel al lui j. Acest punct de echilibru este reprezentat de punctul
de tangenţă între dreapta bugetului social obţinut prin compunerea veniturilor
membrilor familiei şi curba de isoutilitate a capului familiei între consumul său şi
consumul copilului/partenerului.
O primă implicaţie importantă a acestei reprezentări, este aceea că nici o
schimbare în distribuţia veniturilor membrilor familiei nu afectează distribuţia
beneficiilor. Motivul ar fi acela ca orice schimbare în distribuţia veniturilor prin
reducerea venitului unuia dintre membri concomitent cu creşterea venitului
celuilalt, menţine aceeaşi dreapta a bugetului. Punctul de echilibru este astfel
menţinut constant, iar pentru maximizarea acestei funcţii beneficiile se distribuie în
acelaşi mod.
Teorema ar putea funcţiona conform lui Becker şi în cazul familiilor formate
din mai multe persoane. Mai exact atâta timp cât există un cap al familiei care face
distribuţii pozitive către toţi ceilalţi membri, redistribuirea venitului nu ar trebui să
îi afecteze pe aceştia deoarece în momentul în care venitul unuia dintre ei ar scădea, 3 Principalele modele ale preferintelor comune sunt considerate modelul Altruist al lui Becker, model bazat pe teorema Rotten Kid şi modelul Consensual al lui Samuelson.
45
crescând venitul altuia, capul familiei ar regla distribuţia în aşa fel încât toţi să îşi
păstreze nivelul de consum ce asigură maximizarea funcţiei de utilitate a familiei (a
capului familiei). Aici se observa mai multe ipoteze ale teoremei: trebuie sa existe
un cap al familiei altruist, care să facă distribuiri pozitive de resurse către ceilalţi
membri ai familiei, aceste distribuiri sa fie făcute fără costuri de tranzacţionare şi să
fie permanente.
De aceea Becker spune că „o familie cu un cap îşi maximizează funcţia de
utilitate a consumului diferiţilor membrii, supusă unei constrângeri bugetare definite
de variabilele familiei. Funcţia de utilitate a familiei este identică cu cea a unui
membru, capul, pentru că preocuparea sa pentru bunăstarea celorlalţi membrii,
integrează toate funcţiile de utilitate ale membrilor într-o singură funcţie consistentă
a familiei”4.
Pentru familiile cu mai multe persoane exista o presupunere mai puţin
probabilă făcută de Barro5, că familia este "legata în întregime" printr-o serie de
transferuri între membri, ajungându-se ca toţi membrii să transfere tuturor
membrilor „următori” resurse deoarece o creştere a contribuţiei lor pentru următorul
va provoca o creştere a contribuţiei pentru toţi membrii familiei.
Mecanismul din teorema Rotten Kid este asemănat de Becker cu sistemul
asigurărilor. Fiecare membru al familiei este „asigurat” de faptul că în cazul unui
eveniment nefericit, distribuţia din partea capului de familie ar creşte în aşa fel încât
să compenseze scăderea venitului respectivului membru. Cu cât familia este mai
mare, cu atât ponderea venitului unei persoane în totalul bugetului este mai mică şi
de aceea, o pierdere a unui venit nu mai este aşa de importanta pentru bugetul
familiei. Mai exact diminuarea sau pierderea unui venit modifică cu destul de puţin
dreapta bugetului (bugetul fiind considerat venitul social al capului familiei)
permiţând încadrarea familiei pe o curbă de isoutilitate foarte apropiată în timp ce
punctul de echilibru nu se modifică nici el substanţial. 4 „The Journal of Political Economy”, Vol 82 (nov-dec 1974) pg 10795 Robert J. Barro. „Are government bonds net wealth?” Journal of Political Economy, 82(6):1095–1117, December 1974. Robert Barro este de fapt cel care i-a sugerat lui Becker numele de Rotten Kid pentru această teorie.
46
Astfel distribuţia bugetului între membrii familiei nu este puternic afectată de
dificultăţile unuia dintre membri şi fiecare membru al familiei se simte protejat.
Fondurile pentru aceste redistribuiri sunt preluate din venitul social al familiei, din
distribuirile pe care le-ar face capul familiei către ceilalţi membri.
Mecanismul venitului social poate fi folosit şi pe termen lung alături de
legăturile prin transferuri ce se creează între persoane, pentru a observa
interacţiunea dintre generaţii prin mecanismul moştenirilor. Becker demonstrează
că pe termen lung, sacrificiul unei generaţii este compensat de diferite transferuri de
la cealaltă generaţie6 prin mecanismul moştenirilor. Fiecare dintre schimbările
resurselor relative ale generaţiilor prezente şi viitoare, va tinde să fie compensată de
schimbări egale dar opuse ale moştenirilor7.
Capul familiei maximizează funcţia sa de utilitate în care intră însă
consumurile sau utilităţile celorlalţi membri, supusă constrângerii bugetului său
social. De aceea orice măreşte venitul familial, va mări şi utilitatea sa şi astfel capul
familiei va analiza efectul asupra venitului total al familiei produs de diferitele
acţiuni ale sale, şi va diminua venitul său personal dacă veniturile celorlalţi membri
ai familiei ar creşte şi mai mult. De obicei părinţii ţin cont mai degrabă de consumul
copiilor şi nu de utilitatea acestora, modelul de consum ales de părinţi pentru copiii
lor fiind de obicei diferit faţă de cel pe care l-ar alege aceştia. Acest lucru se
întâmpla deoarece utilitatea copiilor este greu de observat sau de multe ori
încrederea părinţilor în justeţea dorinţelor copiilor este mică.
Becker considera efectele acţiunilor capului familiei asupra celorlalţi membri
ca fiind externalităţi pe care acesta le internalizează automat, prin funcţia sa de
utilitate ce depinde şi de consumul celorlalţi. Prin automatismul internalizării
externalităţilor Becker se distinge de teoria lui Coase8 în care interiorizarea efectelor
diverselor acţiuni se negociază şi care dovedeşte că atunci când "costurile de 6 Exemplu: o datorie guvernamentală mărită, sau plăţile pentru securitatea socială, sunt finanţate din împrumuturi şi astfel din taxe mărite asupra generaţiilor viitoare, sau investiţiile publice mărite în educaţie, cu beneficii sporite pentru generaţiile viitoare, sunt finanţate din taxe asupra generaţiei actuale7 Aceasta idee se va observa atât la Becker, cât şi la Barro în „Are government bonds net wealth?”8 Coase, R. H. „The Problem of Social Cost”, Journal of Law and Economics, 3, October, 1960
47
negociere" sunt neglijabile, fiecare membru al familiei poate fi oricând determinat
să maximizeze oportunităţile familiei, prin negocierea plăţilor compensatorii cu
ceilalţi membri.
Cea mai importantă observaţie a teoremei Rotten Kid este aceea că şi
membrii egoişti ai familiei ajung să internalizeze automat efectele acţiunilor lor
asupra celorlalţi membri cu care sunt legaţi prin transferuri de la capul familiei.
Conform lui Becker, un membru al familiei va creşte propriul venit sau propriul
consum doar dacă prin această acţiune nu va scădea consumul altor membri ai
familiei cu o valoare mai mare. În alte cazuri, dacă prin creşterea consumului
propriu, consumul altui membru ar scădea mai mult, utilitatea totală pe care
încearcă să o maximizeze capul familiei ar scădea alături de venitul social al
familiei. Acest lucru ar diminua utilitatea capului de familie şi astfel el ar fi nevoit
să consume mai mult şi să îşi diminueze transferurile către ceilalţi membri ai
familiei. Astfel cel care provoacă diminuarea venitului social poate suferi din cauza
diminuării transferului către el însuşi şi de aceea, cunoscând acest lucru şi efectele
acţiunilor sale, probabil ca s-ar abţine.
Chiar mai mult, ceilalţi membri ai familiei ajung să fie motivaţi sa
maximizeze funcţia de utilitate a capului familiei comportându-se ca şi când în
funcţiile proprii de utilitate ar intra şi satisfacţia tuturor membrilor familiei. Ei pot
face asta renunţând la o parte din consumul lor pentru a spori consumul general al
familiei cu mai mult decât partea la care se renunţă. În acest fel şi ei ajung să
internalizeze automat externalităţile comportării lor.
Funcţia de utilitate a familiei nu este aceeaşi cu a capului familiei deoarece
acesta ar avea puteri dictatoriale asupra celorlalţi membri, ci pentru că acesta ţine
destul de mult la utilitatea celorlalţi încât să facă transferuri pozitive către toţi şi să
nu schimbe nimic din consumul acestora. Dacă totuşi ar schimba distribuţia
venitului social către ceilalţi membri, capul familiei, nu ar mai maximiza funcţia de
utilitate a lui şi a familiei.
48
Exemplele date de Becker, au fost puternic combătute de Bergstrom9 care
elaborează exemplul lui Becker despre altruistul ce citeşte în pat adăugând
posibilitatea ca nevasta să stingă pe ascuns lumina. El foloseşte un exemplu foarte
elaborat pentru a arăta că în afara de transferabilitatea utilităţii, concluziile teoriei
Rotten Kid sunt într-o oarecare măsura eronate. Bergstrom a mai arătat că modelul
Rotten Kid nu se susţine neapărat nici măcar atunci când părintele poate observa, nu
doar veniturile, ci şi eforturile copiilor şi chiar în condiţiile în care funcţia de
utilitate a capului familiei depinde, nu doar de consumul copiilor, ci şi de utilitatea
acestora, mai ales dacă altruistul poate doar să ofere cadouri în bani şi nu să
direcţioneze distribuirea timpului liber. Astfel realizăm că teoria Rotten Kid nu ne
permite să considerăm că problemele stimulentelor casnice sunt rezolvate automat
atunci când exista un cap de familie mărinimos.
Cazul fiului risipitor este o problemă evidenţiată de Lindbeck şi Weibull10 cu
rădăcini în parabola biblică a fiului risipitor şi care se aseamănă destul de mult cu
cazul copiilor leneşi al lui Bergstrom. Se presupune iniţial că un copil are într-o
primă perioadă o anumită alocaţie, pe care el poate alege să o cheltuiască, sau să o
economisească. În cea de a doua perioadă, el ştie că va primi daruri de la părintele
binevoitor. Astfel, dacă părintele nu poate face un aranjament prestabilit pentru a
pedepsi comportamentul risipitor, copilul este stimulat să cheltuiască cât mai mult
în prima perioadă.
Însuşi Becker, în introducerea ediţiei adăugate a tratatului11 citează aceste
articole, considerând că respectivele critici sunt întemeiate şi încearcă să clarifice
ipotezele pentru validitatea concluziilor: „Principalele ipoteze sunt: toate bunurile
pot fi cumpărate sau vândute (timpul liber văzut ca bun este un exemplu care nu
satisface aceasta ipoteza); ne referim la o singura perioada de timp; părinţii asigura
bunurile copiilor; părinţii aleg după ce copii au făcut-o intr-un ‚joc’ cu 2 planuri”. 9 Bergstrom Theodore C., A Fresh Look at Rotten Kid Theorem – and Other Household Mysteries, The Journal of Political Economy, Volume 97, Issue 5 (oct 1989)10 Lindbeck, Asser, and Jorgen W. Weibull, "Altruism and Time Consistency: The Politics of Fait Accompli," Journal of Political Economy, Vol. 96, No. 6 (December 1988), 1165-1192.11 Becker, Gary S., Treatise on the Family, Cambridge: Harvard University Press, 1981; Enlarged edition, 1991.
49
Apoi Becker introduce cu ajutorul „Tratatului de Economia Familiei” alte ipoteze
suplimentare: „La fel ca şi la teoria Rotten Kid, răspunsul automat al părinţilor la
factorul nu sunt acceptate târguielile, constrângerile sau ameninţările - determina
copii să acţioneze în direcţia dorită de părinţi”. Unii autori consideră că ipotezele
iniţiale sunt atât de restrictive, încât creează suspiciuni asupra relevanţei teoriei.
Mai mult, conform lui Pollak12, efortul lui Becker pentru clarificarea condiţiilor
conform cărora concluziile teoriei Rotten Kid sunt valide, este mai degrabă destinat
excluderii contraexemplelor propuse de critici decât pentru îmbunătăţirea condiţiilor
ce verifică teoria.
Într-o familie cu un cap se creează o serie de relaţii puternice de
interdependentă între membrii familiei. Conform Teoremei Rotten Kid, familia are
următoarele proprietăţi:
o Nici o distribuire a venitului între membri nu afectează consumul sau
bunăstarea nici unui membru deoarece determină redistribuiri făcute de capul
familiei.
o Toţi membrii familiei se comportă ca şi când ar fi aparent altruişti, chiar şi
când sunt de fapt egoişti, deoarece în încercarea de maximizare a venitului
personal, ei maximizează şi venitul familiei.
o Ca în toate modelele bazate pe preferinţe comune, şi în această teoremă,
familia se comportă ca şi când ar maximiza o singura funcţie generala a
utilităţii, supusă unei constrângeri bugetare care depinde de veniturile
familiei.
Modelul „Altruist”
Apărută iniţial în “Journal of Economic Literature” în septembrie 1976, eseul
lui Becker despre altruism, în varianta originală „Altruism, Egoism and Genetic
12 Robert A. Pollak, Gary Becker’s Contributions To Family And Household Economics, NBER Working Paper Series, Working Paper 9232
50
Fitness: Economics and Sociobiology”13 a suferit diverse schimbări şi completări
datorate atât criticilor aduse, cât şi, probabil într-o măsura la fel de mare, datorita
importanţei subiectului. Pe aceeaşi temă, Becker a mai publicat încă un eseu numit
„Altruism in the Family and Selfishness in the Market”, amândouă eseurile fiind
apoi publicate în tratatul despre familie.
Importanţa modelului altruist în economie este una covârşitoare, acest model
fiind o continuare a teoremei „Rotten Kid” (şi ea foarte importantă), prin care se
oferă o soluţie de alegere colectivă (ce-i drept deocamdată doar la nivelul familiei),
eficientă şi care nu se bazează pe agregarea preferinţelor. În felul acesta, Becker a
reuşit să arate că daca se oferă un model eficient de decizie, agregarea preferinţelor
(una din temele importante de studiu ale economiei, ramase încă fără răspuns) nu
mai este neapărat necesară. După această descoperire a lui Becker, economia
familiei a început să evolueze într-o direcţie dominată în special de „teoria
jocurilor”. Unii economişti chiar au făcut o analogie între funcţia cererii familiei şi
funcţia cererii unei ţări preluând teoriile microeconomice la nivel macro14.
Altruistul este, prin definiţie, o persoana cate ţine destul de mult la alte
persoane încât să renunţe la o parte din consumul său pentru a creşte utilitatea
acestora. Renunţând la o parte din consumul propriu, este normal sa presupunem că
altruiştii au un consum mai mic decât egoiştii care dispun de aceleaşi venituri. În
plus, un altruist este dispus să renunţe la anumite acţiuni care i-ar creşte venitul
propriu diminuând venitul altei persoane de care este legat altruistul lucru pe care
un egoist nu l-ar face niciodată.
În general Becker consideră că preferinţele şi comportamentele schimbătoare,
modul de evoluţie al acestora, şi efectele asupra lor ale schimbărilor de preturi,
venituri şi alte variabile sunt doar o scuză pentru neputinţa de a găsi legi clare şi de
necontestat pentru modelarea comportamentului uman. Conform abordării
13 Ideea de paralela între economie şi biologie a fost preluată de la Alfred Marshall care considera că sistemele economice evoluează în acelaşi fel cu cele biologice supuse comportamentului maximizator pentru supravieţuire14 Samuelson, Paul A., "Social Indifference Curves," Quarterly Journal of Economics, Vol. 70, No. 1, (February 1956)
51
economice15 însă, trebuie să presupunem că toate comportamentele rezultă din
maximizarea funcţiilor de utilitate, care depind de consumul diverselor mărfuri. Dar
Becker consideră că pe lângă mărfuri, în funcţia de utilitate a unei familii intră şi
alţi factori care se găsesc în afara sectorului piaţă (copii, sănătate, mândrie pentru
realizări etc) şi care transforma practic familia într-un producător de „bunuri care
intră direct in funcţia de utilitate”. Astfel se consideră că familia combină bunurile
achiziţionate din cadrul sectorului piaţă cu timpul disponibil pentru a crea bunuri Z
prin al căror consum se obţine direct utilitatea.
Din nou, ca şi la Teorema Rotten Kid, şi la modelul altruist avem de a face cu
un venit social al altruistului si reprezintă pentru o familie venitul total al
membrilor. Acesta este venitul din care altruistul obţine consumul şi astfel utilitatea
şi astfel, acest venit social reprezintă constrângerea bugetară a altruistului.
Conform lui Becker, altruistul va transfera suficiente resurse egoistului la
care ţine pentru ca să primească aceeaşi utilitate din consumul său ca şi din
consumul acestuia. Având în vedere că orice acţiune care îi creste venitul sau, îi
permite să îşi crească utilitatea, atât prin consumul personal cât şi prin sporirea
transferurilor pentru consumul egoistului şi respectiv orice creştere a venitului
egoistului îi permite să diminueze transferul către acesta, este normal ca altruistul să
întreprindă toate acţiunile care îi măresc venitul social şi să se abţină de la cele care
îl vor micşora, pentru că utilitatea sa va fi mărită de toate creşterile venitului său
social.
Aici se poate observa prima implicaţie importantă a modelului altruist:
Conform acestui model, altruistul poate avea o utilitate crescătoare chiar şi atunci
când venitul sau propriu este în scădere (dar venitul său social este în creştere),
lucru imposibil în microeconomia clasică sau pentru un egoist. În plus, altruistul
poate să-şi mărească consumul propriu şi reducând transferurile către egoist atunci
15 Bazele abordării economice sunt prezentate în prefaţa de la lucrarea lui Becker, Treatise on the Family, Cambridge: Harvard University Press, 1981 de unde aflam ca principala ipoteză în economie este comportamentul hedonist
52
când venitul acestuia ar creşte, chiar dacă venitul propriu al altruistului ar fi în
scădere.
De asemenea, egoistul i are tendinţa de a se purta ca şi când şi el ar fi altruist
faţă de h, în sensul că ar fi în avantajul lui i să mărească venitul social al lui h (ca
sumă a celor două venituri) abţinându-se de la acţiuni care i-ar micşora venitul
personal al lui h, numai dacă venitul său nu ar fi mărit şi mai mult, şi chiar mai
mult, i îşi va micşora venitul său personal dacă venitul lui h ar fi mărit şi mai mult.
Prin aceste acţiuni ale egoistului, venitul şi respectiv consumul unui altruist poate fi
mai mare decât ale unui egoist. Explicaţia motivului pentru care egoistul i, se poartă
ca şi când ar fi altruist este uşor de găsit dacă luăm în considerare consecinţele pe
care le-ar avea pentru el16 dacă s-ar comporta în mod contrar. Mai exact prin
creşterea venitului sau cu mai puţin decât diminuează venitul altruistului, egoistul
ştie că va diminua venitul social al altruistului, forţându-l pe acesta să reducă
distribuţia către el. Becker consideră că diminuarea transferurilor este mai mare
decât creşterea venitului şi de aceea egoistul se va abţine17. Astfel, în condiţiile în
care i va anticipa corect reacţia lui h, se va abţine de la orice acţiuni care i-ar dauna,
atâta timp cât transferurile lui h ar rămâne pozitive iar consumul propriu al
persoanei egoiste şi averea sa vor fi reduse de reacţia altruistului.
Avantajele puternice ale altruismului se văd în condiţiile altruismului
manifestat faţă de mai multe persoane. Continuând astfel teoria „Rotten Kid”,
Becker consideră că fiecare persoană ce beneficiază în cadrul unui grup de
transferurile unui altruist, va fi motivat să maximizeze venitul social al grupului,
chiar dacă majoritatea sunt de fapt egoişti. De aceea, am putea trage concluzia că
simularea comportamentului altruist produce efecte asemănătoare cu cele pe care
deja le-am prezentat pentru altruişti: consumul propriu al adevăraţilor altruişti va fi
egal cu cel al adevăraţilor egoişti iar adevăratul egoist poate mări consumul propriu
în ciuda faptului că venitul îi scade. Translatând acest rezultat asupra unei întregi
16 Conform definiţiei egoistului, consecinţele asupra sa reprezintă singurul lucru care îl interesează17 Becker nu demonstrează aceasta afirmaţie ci doar dă un exemplu numeric.
53
societăţi/economii, Becker consideră că utilitatea unei societăţi poate fi maximizată
şi în absenţa altruismului, prin taxele şi subvenţiile impuse de guvern, sau prin
negocierea unor acţiuni pentru maximizarea bunăstării generale.
Totuşi modelul altruist al lui Becker este des criticat chiar de către
simpatizanţii acestuia. Pollak18 spune că modelul enunţă soluţia unui joc
nespecificat corect între membrii familiei. Atât soluţiile cât şi jocul ar trebui sa fie
clarificate şi critică dur lipsa unor lămuriri atât în acest caz cât şi în cazul Teoremei
Rotten Kid. În acelaşi timp Barbara Bergman consideră că numărul mic de factori
luaţi în consideraţie transforma analiza economică a familiei într-o analiza cu
concluzii stupide19.
În ciuda tuturor criticilor mai mult sau mai puţin întemeiate, toţi autorii
recunosc faptul că opera lui Becker pe aceasta temă a deschis drumul cercetării
economice a familiei şi chiar că este principalul punct de pornire pentru ceilalţi
economişti interesaţi de domeniu.
George Stigler are, printre altele, şi o serie de contribuţii la dezvoltarea teoriei
capitalului uman şi la aplicarea în teoria economică a sociologiei gusturilor
dezvoltând, din această perspectivă, o teoriei a consumatorului17. În acest context,
trebuie remarcate contribuţiile sale legate de înţelegerea procesului de achiziţionare
a informaţiei în fundamentarea deciziilor, precum şi a rolului publicităţii. El
porneşte de la faptul că informaţia pură şi perfectă este o ficţiune, iar pentru a
înţelege mai bine realitatea consumatorului trebuie să se ţină cont de costul
achiziţionării informaţiilor şi al timpului pe care aceasta îl implică. Fiecare om,
spune Stigler, ştie că pentru unele bunuri complexe, cum ar fi achiziţionarea unor
locuinţe, durata căutării îmbunătăţeşte sensibil satisfacţia adusă de bunul 18 Robert A. Pollak, Gary Becker’s Contributions To Family And Household Economics, NBER Working Paper Series, Working Paper 923219 Bergmann, Barbara R., "Becker's Theory of the Family: Preposterous Conclusions," Feminist Economics, Vol. 1, No. 1, (spring 1995)
17 ) George J. Stigler, Gary S. Becker, De Gustibus Non Est Disputandum, în Readings in Microeconomics, Time Mirror/Mosby College Publishing, 1986, pg. 80.
54
achiziţionat (preţ adecvat, condiţii de locuit mai pe gustul său etc.) şi invers, este
posibil să se considere căutarea drept o muncă adevărată care are un anumit cost
(timp pierdut, alte eforturi făcute etc.). Pentru Stigler, căutarea informaţiei va fi
urmărită numai dacă, costul marginal al căutării este mai mic decât randamentul
marginal obţinut pentru descoperirea celei mai bune situaţii de cumpărare. Costul
marginal depinde de dotarea iniţială cu informaţii, adică achiziţionarea anterioară a
unui stoc de cunoştinţe. Stigler precizează că mediul social şi influenţele familiale
sunt factori favorizanţi ai achiziţiilor selective şi eficiente a informaţiei. Informaţia
apare ca un input, un element al funcţiei de utilitate a consumatorului. Această
concepţie alături de cea a lui G. Becker constituie fundamentele teoriei economice
moderne a informaţiei. Pe această bază Stigler a procedat la analiza publicităţii.
Potrivit opiniei lui, publicitatea este metoda modernă de identificare a vânzătorilor
şi cumpărătorilor. Identificarea vânzătorilor reduce considerabil timpul căutării
consumatorului. Dar publicitatea are o limită, ea este o cheltuială, care este
independentă de valoarea bunului în cauză. Din punctul de vedere al
întreprinzătorului incertitudinea faptul privind preţurile sale constituie un
dezavantaj. Pe de altă parte, costul căutării este un cost de cumpărare, iar
consumatorul va căuta să-l reducă atunci când dispersarea preţurilor şi cantitatea
optimă cresc. Deci, efectul publicităţii este echivalent cu introducerea unei sume
importante a căutării de către o mare parte a cumpărătorilor potenţiali. Din această
situaţie rezultă din că achiziţionarea informaţiei şi costurile de tranzacţionare nu
sunt nule.
Teoria aceasta se aplică la fel de bine şi pentru identificarea celor mai bune
surse de profit, în vederea derulării unui program investiţional şi pentru alegerea
unei industrii, şi pentru alegerea unui loc de muncă de către un salariat. Stigler este
preocupat să caute cea mai bună calitate şi importanţă a reputaţiei mărcii, pentru că
acestea pot să conducă la economisirea efortului de căutare a consumatorului, adică
55
reducerea gradului său de ignoranţă. G. Stigler, prin cercetările sale, este un
precursor al economiei informaţiei.
Teoria capitalului uman a avut şi are o mare influenţă în stabilirea politicilor
educaţionale şi în corelarea acestora cu exigenţele de pe piaţa muncii.
În concluzie, noua microeconomie valorifică din cea tradiţională principiile
fundamentale, între care individualismul metodologic este cel care face diferenţa
doctrinară.
BIBLIOGRAFIE
Akerlof, George A. The Market for "Lemons": Ouality Uncertainty and the Market Mechanuism, în Readings in Microeconomics, Time Mirror/Mosby College Publishing, 1986
Barro Robert J Are government bonds net wealth?” Journal of Political Economy, 82(6):1095–1117, December 1974
Becker, Gary S Altruism, Egoism and Genetic Fitness: Economics and Sociobiology, Journal of Economic Literature, Vol 14, No 3, Sep 1976
Becker, Gary S Treatise on the Family, Cambridge: Harvard University Press, Enlarged edition, 1991
Becker, Gary S A Theory of Social Interactions, The Journal of Political Economy, Vol 82, No 6, Nov – Dec 1974
Becker, Gary S Capitalul uman. O analiză teoretică şi empirică cu referire specială la educaţie,Ed. ALL, Bucureşti, 1997.
Bergmann, Barbara R Becker's Theory of the Family: Preposterous Conclusions, Feminist Economics, Vol. 1, No. 1, (spring 1995)
56
Bergstrom Theodore C A Fresh Look at Rotten Kid Theorem – and Other Household Mysteries, The Journal of Political Economy, Volume 97, Issue 5 (oct 1989)
Breit, WilliamHochman, Harold MSaueracker, Edward
Readings in Microeconomics, Times Mirror/Mosby College Publishing, 1986
Coase, R. H The Problem of Social Cost, Journal of Law and Economics, 3, October, 1960
Coase, Ronald H The Firm, the Market and the Law, University of Chicago Press, 1988
Hayek, Frederich A Droit, legislation et liberte, Presses Universitaires de France, Paris, 1973.
Leibestein, Harvey Allocative Efficiency vs. "X-Efficiency", în Readings în Microeconomics, Times Mirror/Mosby Publishing, 1986
Lindbeck, Asser Jorgen, W. Weibull
Altruism and Time Consistency: The Politics of Fait Accompli, Journal of Political Economy, Vol. 96, No. 6 (December 1988), 1165-1192
Pollak Robert A Gary Becker’s Contributions To Family And Household Economics, NBER Working Paper Series, Working Paper 9232
Samuelson, Paul A Social Indifference Curves, Quarterly Journal of Economics, Vol. 70, No. 1, (February 1956)
Spence, A. Michael Job Market Signaling, în Readings in Microeconomics, Time Mirror/Mosby College Publishing, 1986
Stigler, George J Essais in the History of Economics, Chicago University Press, 1965.
57
Stigler, George J The Economics of Information, în Readings in Microecomocs, Times Mirror/Mosby College Publishing, 1986
Williamson, Oliver EWinter, Sidney G(editori)
Natura firmei. Origini, evoluţie şi dezvoltare, Ed. Sedona, Timişoara, 1997
http://emlab.berkeley.edu/users/akerlof/index.htmlhttp://www.columbia.edu/economics/stiglitz.htm
58
III. NOUA MACROECONOMIE
1. TEORIA ECONOMIEI OFERTEI
Succesul pe care l-au avut economiştii ofertei (supply siders) în deceniul al
optulea se explică, în parte, prin eşecul politicilor tradiţionale de susţinere a cererii.
Între 1975-1980, teoreticienii ofertei s-au remarcat mai întâi în S.U.A., apoi în tot
occidentul. La nivel mediatic, Reagonomics-ul a tradus conceptele de bază ale
teoriei ofertei.
Teoreticienii ofertei se regăsesc în cadrul unui program teoretic în patru
puncte:
- piaţa este sistemul cel mai eficient pentru a orienta factorii de producţie către
activităţi care corespund alocării optimale;
- firmele şi indivizii au comportamente raţionale, ceea ce înseamnă că se
comportă în permanenţă astfel încât să-şi maximizeze satisfacţia; preţurile
relative le determină alegerile lor economice, iar printr-un astfel de
comportament optimal este atins:
- controlul impozitelor şi cheltuielilor publice (în fond, punerea în cauză a
statului-providenţă). După opinia iniţiatorilor economiei ofertei, ratele
marginale de impozitare sunt foarte ridicate; mai mult, ele modifică alegerile
spontane ale indivizilor, precum şi preferinţele lor, între timp liber şi muncă.
Această situaţie conduce la creşterea consumului în detrimentul economiilor
şi investiţiilor, ceea ce înseamnă că fiscalitatea nu este neutră. Celebra curbă
a lui Laffer are acest lucru drept mesaj principal.
- politicile de redistribuire a veniturilor au o eficacitate destul de limitată, după
cum în foarte multe cazuri ele sunt contrare adevăratelor interese ale
salariaţilor cei mai săraci.
A. Laffer şi G. Gilder, care sunt autorii asociaţi teoriei economiei ofertei,
revendică drept izvor teoretic legea debuşeelor a lui J. B. Say. Cercetările lor sunt
59
marcate de ruptura cu keynesismul. Aceşti teoreticieni pun accent pe rolul
fundamental al întreprinzătorilor şi pe activitatea lor productivă. În acest context,
cererea globală este concepută ca o consecinţă a ofertei şi nu un declanşator.
Argumentele teoretice ale economiei ofertei au contribuit la mişcarea de reducere a
impozitelor, prefigurând o nouă concepţie despre politică economică. Supply-siders
propun o politică economică simplă care combină reducerea impozitelor cu
limitarea constrângerilor şi reglementărilor asupra ofertei. Ei resping ideea utilizării
sistematice a deficitului bugetar, contestând totodată eficacitatea multiplicatorului
keynesian.
G. Gilder a popularizat teoria ofertei, proclamând reîntoarcerea la
capitalismul pur şi renunţarea la statul-providenţă. În aceeaşi ordine de idei, G.
Gilder subliniază nocivitatea ideilor redistributive, acuzându-i de mercantilism pe
economiştii care focalizează discuţiile economice numai asupra redistribuirii şi
inegalităţii. Gilder respinge ideile redistributive folosind două argumente:
- -în primul rând, nu-i un joc de sumă nulă, adică ceea ce câştigă unii, pierd
alţii (aşa cum îl socotesc adepţii redistribuirii), ci un joc cu sumă pozitivă;
capitalismul creează un surplus net din cooperarea tuturor şi în consecinţă din
acest joc câştigă toată lumea.
- -în al doilea rând, politicile redistributive de după 1964, au creat efecte
perverse care se întorc împotriva celor care trebuiau protejaţi. Cu alte cuvinte,
sărăcia, dacă există, a fost creată de statul providenţă care pretindea că o
reduce. G. Gilder afirmă fără echivoc că asistenţa socială dăunează celor
săraci, pentru că ea crează comportamentul şi mentalitatea de asistat,
accentuând idea după care într-o economie, oferta contează, cererea nefiind
nimic altceva decât o contrapartidă la prima.
Ofensiva lui G. Gilder de a promova teoria ofertei a fost susţinută şi de
popularizarea modelului californian din Silicon Valley, care exprimă inovare,
ocupare şi profituri. Într-o analiză simplă, el respinge ideile lui J. K. Galbraith
60
despre eficacitatea marilor firme, a firmelor gigant, opunându-le micilor
întreprinderi pe care le consideră creatoare de adevărată bogăţie. În aceeaşi serie el
consideră ca J. K. Galbraith şi falsele sale soluţii (impozite foarte ridicate, controlul
fiscalităţii şi reglementările penalizatoare pentru întreprinzători) sunt duşmanii
capitalismului.
Gilder propune şi soluţii împotriva stagflaţiei în acelaşi cadru al teoriei
ofertei, între care: modificarea fiscalităţii care să încurajeze investiţiile, economiile,
producţia de bogăţie şi munca. În consecinţă, spune el, politica economică astfel
constituită va conduce la creşterea veniturilor şi bunăstării.
A. Laffer, poate cel mai cunoscut teoretician al ofertei, porneşte de la
următorul raţionament: împovărarea adusă de presiunea fiscală nu antrenează în
mod necesar o creştere a încasărilor statului, iar o fiscalitate foarte ridicată modifică
preţurile relative ale factorilor muncă şi capital, perturbând ritmul lor în activitatea
economică şi penalizând oferta.
Originalitatea teoriei lui Laffer constă în afirmaţia potrivit căreia, economiştii
contemporani se situează probabil în partea curbei fiscale contrară optimului. Pentru
a-şi demonstra teoria foloseşte o funcţie de producţie unde capitalul şi munca sunt
factori substituibili şi sunt plătiţi la productivitatea lor marginală. Modelul rezultat
cunoscut sub numele de "curba lui Laffer"conţine relaţia dintre presiunea fiscală şi
încasările statului din impozite.
61
Din analiza acestei curbe rezultă că, dacă rata de impozitare este de 0%,
atunci încasările fiscale sunt evident nule; dar sunt nule şi dacă rata de impozitare
este de 100%, pentru că în acest caz, agenţii economici vor renunţa la munca
oficială, refuzând o astfel de atitudine confiscatoare. Deci, conchide Laffer, se
verifică sloganul după care, "ratele înalte ucid totalul".
Se poate imagina o rată medie de 50% care ar corespunde unui nivel
psihologic mai dificil în acceptarea muncii, ea simbolizând că individul lucrează
mai mult pentru stat decât pentru sine. Curba lui Laffer nu ia în calcul o asemenea
simetrie şi lasă o mare incertitudine asupra extremelor. Astfel, punctul M (maxim)
interesează mai mult ca punct de referinţă teoretică: el corespunde unei rate de
impozitare pentru care randamentul este maxim, dar permite şi delimitarea unei
părţi a "valorilor normale", care corespunde unei zone unde creşterea ratei de
impozitare aduce din ce în ce mai multe încasări fiscale, şi a unei părţi a "valorilor
excesive", care corespunde unei diminuări a încasărilor atunci când ratele de
impozitare sunt intensificate sau, ceea ce este acelaşi lucru, creşterea ratelor de
impozitare pot la fel de bine să reducă şi nu să crească încasările finale ale statului.
Structura finală depinde de ofertă şi de elasticitatea producţiei în raport cu factorii
62
de producţie utilizaţi; de aceea, o reducere a ratelor de impozitare nu produce o
reducere în aceeaşi proporţie a încasărilor fiscale. Cu cât ratele sunt mai ridicate, cu
atât există şansa ca ele să aparţină valorilor prohibitive. Prin urmare, creşterea
ratelor de impozitare reduce producţia potenţială în viitor, accelerând reducerile
producţiei prevăzute a se realiza.
Statul are de ales între două rate de impozitare care furnizează aceleaşi
încasări fiscale (A sau r1 şi B sau r2), dar punctul A este preferabil punctului B, deci
el poate obţine aceleaşi încasări fiscale cu o rată mai slabă, uşurând povara fiscală.
A. Laffer arată totodată care sunt consecinţele creşterii impozitelor asupra
ofertei de muncă. După opinia lui, individul arbitrează în permanenţă între muncă şi
loisir, iar pentru alegerea sa el foloseşte costurile relative ale fiecăruia dintre cele
două bunuri. O creştere a impozitelor, spune Laffer, semnifică pentru salariat o
reducere a venitului său disponibil, deci o reducere a costului relativ al loisir-ului: o
oră de muncă aduce mai puţin şi în consecinţă costul loisir-ului se reduce. În acest
caz, contribuabilul creşte cererea lui de loisir şi reduce oferta de muncă. Altfel spus,
operează efectul de substituţie, contribuabilul substituind munca cu timpul liber. În
acest context, efectul de venit joacă un rol imens: contribuabilul stors de fisc,
trebuie să muncească mai mult pentru a obţine acelaşi nivel al consumului, dar şi cu
scopul de a plăti creşterea de impozite, fără a renunţa la bunurile şi serviciile pe care
şi le doreşte. Laffer deduce că, la nivel microeconomic acţionează numai efectul de
substituţie, în timp ce efectul de venit se anulează. Astfel, dacă presiunea fiscală
scade, agenţii economici vor creşte oferta de muncă, iar dacă presiunea fiscală
creşte, oferta de muncă se va reduce. Prin urmare, fiscalitatea are un rol deloc
neglijat asupra arbitrajului dintre muncă şi timp liber, pentru că o reducere a
impozitelor, induce o creştere a ofertei de muncă.
Raţionamentul lui Laffer este completat cu analiza relaţiei dintre fiscalitate,
consum şi investiţii. El arată că alegerea între consum şi economii este la fel de
puternic influenţată de presiunea fiscală. Totodată, ratele de impozitare ridicate
63
cresc riscul de a modifica alegerile pe care le fac familiile între consumul imediat şi
economii. Cu cât impozitul este mai ridicat, cu atât mai slabe sunt fluxurile viitoare
aduse de economii. Rezultă că, familiile vor fi incitate să consume mai mult şi să
economisească mai puţin. Fiscul va amputa astfel economiile, iar amputarea
beneficiului unei renunţări la consum, creşte preferinţa pentru prezent. Toate
acestea vor avea ca efect limitarea ofertei de capitaluri, creşterea ratelor dobânzii,
frânarea investiţiilor. În concluzie: impozitele ridicate sunt contraproductive.
Teoria economiei ofertei prin mesajul său antifiscal a suscitat opinii şi critici
diverse. Punctul vulnerabil a fost considerat metodologia utilizată: susţinerea unei
teorii psihologice a impozitului raţionând prin extensie de la microeconomie la
macroeconomie.
64
2. MONETARISMUL
Monetarismul a apărut ca o reacţie teoretică la ortodoxia keynesistă,
dominantă în anii '50 în macroeconomie. De altfel, monetarismul se înscrie în
tradiţia Şcolii de la Chicago, care începând cu 1930 a susţinut cu fermitate principii
incomparabile cu orice formă de keynesism, dintre care le reţinem pe cele mai
semnificative:
*piaţa concurenţială este cea mai bună formă de organizare economică;
*componentele economice sunt explicate de teoria neoclasică a preţurilor;
*statul trebuie să se abţină de la a modifica resursele unei economii.
Astfel, tradiţia gândirii liberale şi monetariste de la Chicago a constituit
punctul de referinţă al elaborării monetarismului. Anii '70 sunt anii de glorie ai
monetarismului şi totodată sunt anii de triumf ai liberalismului. Într-adevăr,
"reţetele keynesiste" tradiţionale, care susţineau posibilitatea relansării economiei
conjugată de politica monetară şi pornind de la corelaţiile pozitive pe termen scurt
între abundenţa monetară şi creşterea economică, se dovedeau incapabile de a
realiza "reglajul fin" al economiei. Sunt puse în cauză în acest fel practicile
economice conjuncturale care garantau creşterea economică fără derapajul
preţurilor. Aplicarea concretă a monetarismului de guvernele liberale dintr-o serie
de ţări a contribuit indubitabil la triumful monetarismului. Astfel, de la preşedintele
F.E.D., P. Volcker , până la R. Reagan şi M. Thatcher şi chiar până la experţi ai
F.M.I., principiile monetarismului s-au regăsit în politicile economice înlocuind
keynesismul dominant până atunci.
Gândirea monetaristă îşi are izvorul în teoria cantitativă a banilor, dar ea
constituie o contribuţie originală şi specifică, cu o arie de cuprindere mult mai largă.
Termenul de monetarism a fost inventat de Karl Brunner, care a şi definit în
trei puncte crezul monetarist:
65
*impulsurile monetare sunt determinante în variaţiile producţiei, ocupării şi
preţurilor;
*evoluţia masei monetare este indicatorul cel mai sigur pentru a măsura
impulsurile monetare;
*autoritaţile monetare pot controla evoluţia masei monetare în decursul
ciclurilor economice.
Sub aparenta uniformitate a monetarismului se ascund diverse opinii şi
curente, ale căror concluzii sunt uneori divergente. Astfel, în timp ce Friedman este
adeptul ratelor de schimb flotante, Hayek se pronunţa pentru ratele de schimb fixe.
Pentru a înţelege mai bine această diversitate este importantă precizarea
elementelor asupra cărora monetariştii sunt de acord: ei susţin că inflaţia este
întotdeauna de origine monetară şi că nu există o problemă a alegerii pe termen lung
între inflaţie şi şomaj; în consecinţă, încercările de a susţine ocuparea printr-o
politică monetară activă sunt inutile şi în acelaşi timp periculoase.
Monetarismul actual, deşi are ca punct de plecare ortodoxia monetară, are o
serie de ramuri, care fie critică ortodoxia monetară, fie îi rafinează unele principii.
*Monetarismul standard: al Şcolii de la Chicago este profund marcat de
contribuţiile lui M. Friedman. Friedman deţine un loc special în monetarism şi
pentru că studiile şi analizele sale dedicate monetarismului au influenţat de o
manieră decisivă mişcarea monetaristă. Dacă se caută elementele comune sau
principiile monetarismului ele se regăsesc în opera lui Friedman simbolizând
ortodoxia monetaristă. De alfel, Friedman a primit Premiul Nobel pentru Economie
în 1976 "pentru contribuţia sa la analiza consumului, a istoriei şi teoriei monetare,
precum şi pentru demonstrarea complexităţii politicilor de standardizare".
În acest context, contribuţiile lui M. Friedman sunt îndreptate în două direcţii:
=>critica keynesismului, monetarismul fiind un ansamblu de enunţuri în
opoziţie directă cu politica fiscală keynesistă;
66
=>introducerea unor concepte cheie: anticipări adaptive, teoria venitului
permanent, rata şomajului natural, necesitatea stabilităţii politicii monetare,
respingerea politicilor conjuncturale de stabilizare prin control guvernamental,
credinţa în reglarea economiei prin piaţă.
Milton Friedman
Teoretician, polemist redutabil, şi autor creativ, M. Friedman este cunoscut
drept exponent al Şcolii de la Chicago. În 1953 el a publicat controversatul articol
"Essays în Positive Economics", dar preocupările sale ulterioare se concentrează pe
teoria monetară. Astfel el respinge ideea după care creaţia monetară şi manevrarea
ratelor dobânzii permit stimularea creşterii economice. Dimpotrivă, el reabilitează
teoria cantitativă a banilor într-un articol din 1956 "The Quantity Theory. A
Restatement". Apoi el atacă funcţia consumului, element fundamental al economiei
keynesiene, opunându-i concepţia sa despre venitul permanent (1957 în A Theory
of Consumptive Function). Publică, tot în 1957, împreună cu Anna Schwartz, o
istorie monetară a Statelor Unite ale Americii, unde insistă asupra responsabilităţii
autorităţilor monetare în amploarea crizei din 1929. În "Dolars and Deficits",
publicată în 1968 dezvoltă esenţa monetarismului şi apără ratele de schimb
flexibile, unele din ideile sale vor fi adoptate parţial în sistemul de schimb care a
urmat după 1970 celui de la Bretton Woods.
Militant al capitalismului şi al pieţei el nu separă teoria economică de
apărarea sistemului economic şi social. Astfel, în 1962 în "Capitalism and
Freedom"(tradusă în româneşte) critică statul providenţă, impozitele excesive şi
reglementările guvernamentale. Friedman reia această ofensivă în 1979 în "Free to
choose" scrisă împreună cu Rose Friedman (publicată şi în româneşte).
Dintre principiile friedmaniene reţinem:
*piaţa este considerată drept cel mai bun şi cel mai eficient mijloc de reglare
a economiei pentru că pe piaţa preţurile joacă rolul de semnale care permit calculul
67
economic raţional şi alocare optimă a resurselor, evitându-se risipa. Friedman
denunţă controlul centralizat al resurselor drept sursă a calculelor eronate ale
agenţilor economici şi a distorsiunilor din economie.
*inflaţia constituie un fenomen monetar pur. Analiza monetară a inflaţiei este
esenţa sistemului de gândire monetaristă a lui Friedman: pe de-o parte, cauza
imediată a inflaţiei este mereu şi oriunde aceeaşi – creşterea anormal de rapidă a
cantităţii de monedă în raport cu volumul producţiei şi, pe de altă parte, rata de
creştere a masei monetare este principalul determinant al ratei inflaţiei.
*venitul permanent. Friedman face distincţie între venitul măsurat statistic şi
venitul numit permanent, în funcţie de care consumatorii îşi ajustează cheltuielile.
Această deosebire permite înţelegerea comportamentului consumatorului pe termen
scurt, când reportul dintre venitul monetar şi venitul real evoluează în sens invers şi
a celui pe termen lung, când venitul monetar şi venitul real evoluează în acelaşi
sens. Teoria venitului permanent i-a permis lui Friedman:
- să pună sub semnul întrebării teoria keynesiană în general, funcţia
consumului cu caracteristicile sale principale – stabilitatea înclinaţiei marginale spre
consum pe termen scurt şi scăderea înclinaţiei medii spre consum atunci când
venitul creşte, în particular.
- să pună în cauză intervenţia statului asupra venitului şi investiţiilor,
considerată sortită eşecului pentru că în perioada de fluctuaţii tranzitorii ale
venitului, consumul depinde de voinţa agenţilor de a-şi menţine intact patrimoniul.
*funcţia monedei, o funcţie stabilă. Analiza lui M. Friedman a reformulat în
termenii comportamentului economic teoria cantitativă a banilor. Raţionamentul său
se face în trei timpi:
- moneda este un bun de consum;
- cerea de monedă este funcţie de randamentele celor cinci active sub
care este deţinută bogăţia (moneda, obligaţiunile, acţiunile, bunurile
fizice şi capitalul uman)
68
- relaţia stabilă pentru cererea de monedă.
În consecinţă, sunt puse în cauză atât preferinţele pentru lichiditate, cât şi
politicile monetare de acţiune asupra ratelor dobânzii pentru reglarea activităţii
economice. Mai mult, Friedman subliniază relaţia dintre cererea de monedă şi
venitul monetar, arătând că pe termen lung, jocul variabilelor monetare este fără
efect asupra variabilelor reale sau, cu alte cuvinte, moneda este neutră (deci reluarea
teoriei walrasiene a neutralităţii monedei)
*politica monetară este structurată şi nu conjuncturală. Drept urmare, politica
monetară nu trebuie supusă situaţiilor conjucturale, cu atât mai mult cu cât ea nu
depinde de aprecierile decidenţilor. Statul liberal trebuie să ducă numai o acţiune
stabilă şi strictă care să permită agenţilor economici să-şi ajusteze anticipările cu
ajutorul semnalelor furnizate de piaţă.
*eşecul politicilor conjuncturale este demonstrat pornind de la punerea în
cauză a curbei lui Philips, după care între inflaţie şi şomaj există o relaţie inversă
sau, ceea ce este acelaşi lucru, dacă se vrea ieşirea din subocupare, trebuie acceptată
o doză suplimentară de inflaţie. În opoziţie cu analiza lui Philips, M. Friedman arată
că pe termen scurt agenţii pot fi victime ale iluziei monetare şi astfel şomajul să se
reducă datorită creaţiei monetare generatoare de inflaţie. M. Friedman avertizează
că în aceste situaţii se produce un fenomen de anticipări adaptive, pentru că agenţii
economici nu sunt "miopi", iar iluzia monetară va dispărea. În concluzie, politica de
manevrare a ratelor dobânzii este ineficientă pentru că sistemul este perturbat de o
acţiune de reglare naturală a pieţei. În acest context, Friedman defineşte şomajul
natural (şi rata naturală a şomajului) astfel: inflaţia suplimentară acceptată pentru
reducerea şomajului nu produce pe termen scurt decât o reducere temporară a
subocupării, pentru că salariaţii constată creşterea preţurilor anticipând astfel
creşterea inflaţiei, cerând salarii nominale mai mari, descurajând cererea de muncă
a întreprinzătorilor. Reîntoarcerea la rata naturală a şomajului nu poate fi blocată
pentru că pe termen scurt se pot manevra anticipările inflaţioniste, iar pe termen
69
lung pot fi anihilate anticipările adaptive prin indexarea generalizată a veniturilor în
raport cu creşterea preţurilor.
*rate de schimb flexibile. M. Friedman porneşte de la axioma că piaţa trebuie
să se comporte faţă de monedă la fel ca faţă de orice marfă unde preţul creşte şi
scade după cerere şi ofertă. Ideea de bază a lui Friedman este că ratele flotante
permit ajustarea în jos a preţurilor monedelor ţărilor inflaţioniste în raport cu cele
ale ţărilor cele mai inteligente. El crede că scăderea cursului devizelor permite
reechilibrarea balanţei de plăţi făcând mai atractive importurile din ţările ale căror
monede se devalorizează şi compensarea nivelului de lichiditate creat. Cu alte
cuvinte, în absenţa instituţiilor internaţionale financiare, este posibil ca numai piaţa
să ofere oricărei ţări politică economică autonomă, de reechilibrare a balanţei de
plăţi şi de constituire a unei pieţe mondiale unde preţurile factorilor sunt fiabile,
conducând la o alocare optimă a resurselor în schimburile internaţionale.
*respingerea acţiunilor bugetare (îndeosebi cele fiscale) care în absenţa
acţiunilor monetare au o mică influenţă asupra cheltuielilor totale şi asupra
producţiei şi a preţurilor.
Astăzi, când gloria monetarismului este istorie, întrebările esenţiale asupra
politicilor economice găsesc în concepţia lui Friedman destule argumente pentru a
învăţa din greşelile trecutului.
*monetarismul metalist elaborat de Jaques Rueff şi considerat ramura
franceză a monetarismului susţine de asemenea că inflaţia este un fenomen monetar.
Spre deosebire de monetarismul standard însă, J. Rueff şi adepţii săi propun
revenirea la etalonul-aur, drept singurul mijloc de a stăpâni inflaţia şi, în fond,
singura garanţie a legăturii dintre sfera financiară şi economia reală. Ca şi alţi
monetarişti, metaliştii susţin reglarea prin piaţă a economiei, respingând totodată
politicile de stabilizare bugetară.
*monetarismul bugetar reprezintă concepţia dezvoltată de K. Brunner şi H.
Meltzer şi centrată pe deosebirea pe care ei o fac între ofertă de credit şi ofertă de
70
monedă, acordând un rol efectiv deficitului bugetar. Acest monetarism recunoaşte,
ca şi Keynes, influenţa monedei asupra ocupării şi a preţurilor. Drept urmare,
autorii susţin că nu este suficientă controlarea strictă a masei monetare, ci este
necesar să se ţină cont şi de fiscalitate şi de cheltuielile bugetare. În opinia lor,
pentru a avea o creştere sănătoasă politica monetară trebuie combinată cu limitarea
deficitelor bugetare şi cu presiunea fiscală.
K. Brunner şi H. Meltzer propun un model care include şi un canal de
interogare nou, şi anume preţul relativ al capitalului. Acesta devine un mijloc de
transmitere a efectelor politicii monetare în economia reală. Ei susţin că există trei
forme de active: moneda, titlurile (creditul) şi capitalul real. Agenţii economici au
un comportament de alegere simultană între active, iar autorităţile monetare
controlează baza monetară ajustată (definită drept împrumuturi bancare în monedă
legală) a cărei variaţie scapă total agenţilor sectorului privat. Băncile caută să
menţină un raport stabil între rezerve şi depozite, pe de-o parte, şi refinanţări şi
depozite pe de altă parte. Deosebirea impusă între piaţa monedei şi piaţa creditului
(însoţită de doi multiplicatori distincţi) permite să se înţeleagă un lucru esenţial:
dacă se controlează doar prima piaţă, nimic nu garantează că este controlată şi cea
de-a doua.
*monetarismul austriac propune o formulă care integrează o teorie liberală,
care refuză rolul băncii centrale, şi o concepţie economică în termeni de circuit, care
leagă investiţiile, creditul şi producţia. Aportul esenţial al austriecilor se
concentrează pe evidenţierea efectelor microeconomice ale expansiunii monetare.
Austriecii cercetează astfel, deformările care însoţesc procedeele inflaţioniste în
alocarea resurselor, în distribuirea veniturilor şi în viaţa firmelor. F. von Hayek este
reprezentantul cel mai cunoscut al monetarismului austriac actual. Hayek este de
asemenea cunoscut pentru celebrul său pamflet "Denaţionalizarea monedei", unde
arată că dacă monedele private se dezvoltă şi concurează monedele publice, acestea
nu se pot menţine decât dacă rămân stabile, ceea ce reprezintă acelaşi lucru cu
71
stabilitatea preţurilor preconizată de el în sistemul ratelor de schimb fixe. După
opinia lui Hayek, politica economică keynesiană se află la originea crizelor grave cu
care se confruntă economia.
*monetarismul anticipărilor raţionale exprimă o concepţie radicală a lui homo
economics, care evoluează şi ia în calcul inflaţia şi mărimile economice reale de o
asemenea manieră încât moneda devine un simplu văl. Încă din 1961, J. F. Muth şi
din 1972, R. Lucas jr., au pus în cauză anticipările adaptive care presupuneau că pe
termen scurt agenţii economici sunt victime ale iluziei monetare. În replică, autorii
anticipărilor raţionale arată că autoritatea monetară nu dispune de nici un mijloc cu
efect retroactiv care să-i permită să spere înşelarea sistematică a publicului.
72
3. NOUA ŞCOALĂ CLASICĂ
Noua şcoalã clasicã şi-a facut simţitã prezenţa îndeosebi dupã 1980, când
Robert Lucas jr1., (laureat al Premiului Nobel în 1995 ) şi Thomas Sargent2 într-o
serie de studii au iniţiat "teoria anticipãrilor raţionale". Ideea integrãrii în calculul
economic a anticipãrilor agenţilor nu este nouã. Pe linie keynesiană modelele
economice au ţinut cont de aşteptãrile întreprinzãtorilor şi consumatorilor. De altfel,
tradiţia keynesianã presupune o oarecare "miopie" a agenţilor. Cu alte cuvinte,
salariaţii, victime ale iluziei monetare, se vor bate întâi de toate pentru salarii
nominale. Neokeynesiştii, reluând ideea lui homo-economicus raţional, capabil de a
se adapta la politica economicã, au elaborat modele unde agenţii economici sunt
integraţi progresiv în mediul macroeconomic. Aceste modele caracterizate pe o
adaptare cu întârziere şi dominate de sloganul "sã învãţãm din greşelile trecutului"
nu oferã nici un mijloc de a exprima anticipãri asupra unui viitor care va fi
substanţial diferit de trecut. Anticipãrile raţionale susţin cã agenţii economici sunt
capabili sã prevadã viitorul de o asemenea manierã încât sã evite neplãcerile.
Potrivit teoriei, agenţii economici nu sunt nici orbi, nici miopi; homo-economicus
prevede viitorul raţional şi cu un grad mare de fiabilitate, indivizii folosesc în cel
mai bun mod orice fel de informaţii de care dispun. Aceste informaţii pot include,
pe lângă altele, cunoştinţe în legătură cu politica guvernamentală, acţiuni deja
întreprinse, strategii sau abordări ale politicii guvernamentale pe care cei ce
stabilesc aceste politici le realizează în mod regulat în anumite condiţii. Deci,
ipoteza aşteptărilor raţionale atribuie indivizilor o posibilitate rezonabilă de a evalua
anumite acţiuni. In extremis, aceastã poziţie face din fiecare cetãţean un vizionar
extra-lucid, un cunoscãtor foarte exact al tuturor consecinţelor politicilor economice
1 Lucas publică în anul 1972 în Journal of Political Economy lucrarea intitulată “Aşteptările şi neutralitatea banilor” iar în anul 1976 apare de acelaşi autor studiul intitulat “Evaluarea econometrică a politicii economice: O critică”2 Împreună cu Neil Wallace, Th. Sargent publica în anul 1976 lucrarea “Aşteptările raţionale şi teoria economiei politice”
73
care au importanţã în realizarea alegerilor sale. În acest context, statul apare inert,
fãrã capacitate de reacţie pentru cã el nu are anticiparea anticipãrilor.
Mesajul noii şcoli clasice este foarte clar: demonstrarea incapacitãţii politicii
economice de a lupta împotriva şomajului.
Robert Lucas jr., Thomas Sargent, Edward C Prescott, Neil Wallace, au fost
anti-keynesişti, iar tentativa lor de a reînnoda clasicismul punând în cauzã orice
variantã keynesistã a fost perceputã drept o contrarevoluţie.
Atitudinea lor este susţinutã de scopurile tematice declarate şi anume o
analizã fondatã pe anticipãri raţionale într-un cadru walrasian şi în continuarea
cercetãrilor lui Milton Friedman. Noii clasici au elaborat modele macroeconomice
complicate, al cãror grad de pertinenţã ţine mai mult de capacitatea lor de
previziune şi de adecvarea a priori a acestor modele la fenomenele observate în
realitate. Prin extensie, teoria anticipãrilor raţionale apare astfel fondatã mai mult pe
pertinenţa sa, decât pe realismul ipotezelor. Ipotezele pun pe prim plan rolul
informaţiilor şi al incertitudini, iar scopul celor care iau decizia este reducere
incertitudinii prin achiziţionarea de informaţie suplimentarã la un cost oarecare,
numit cost de adaptare.
Teoria anticipãrilor raţionale are la bazã o serie de ipoteze:
- salariile şi preţurile sunt determinate de concurenţã, ele adaptându-se perfect
unui model de echilibru al oricãrei pieţe. Altfel spus, oferta este întotdeauna
egalã cu cererea;
- pieţele se comportã ca şi când agenţii economici utilizeazã cel mai bine toate
informaţiile de care pot sã dispunã, atunci când iau decizii care le vor
determina venitul sau profitul viitor. Autorii presupun cã indivizii şi
întreprinderile au o cunoaştere intuitivã, nu numai în felul cum suportã
consecinţele evenimentelor economice apãrute în sectorul lor sau pe propria
piaţã, dar şi consecinţele pe care le au asupra lor politicile bugetare şi
monetare generale şi chiar în evoluţia economiei mondiale;
74
- fluctuaţia ciclurilor observate în economie rezultã din erorile pe termen scurt
ale indivizilor. Aceştia dispun de informaţii limitate. În mãsura în care ei
utilizeazã mai bine informaţia pe termen scurt pentru a prevede viitorul, nu
înseamnã cã şi ştiu ce se va petrece în realitate.
În virtutea celor trei postulate, corelate cu presupunerea cã nu existã şocuri
sau perturbãri majore, economia va fi eficientã.
Adaptarea acestor ipoteze ale raţionalitãţii agenţilor se integreazã într-o
schemã de ansamblu care demonstreazã inutilitatea teoriilor keynesiste.
La nivelul întreprinderii sau al individului, evoluţia tehnologiei, mişcãrile din
comerţul internaţional şi în acelaşi timp, concedierile şi şomajul sunt susceptibile de
a crea un climat de incertitudine. Dupã cum, fluctuaţiile producţiei şi ale ocupãrii
pot lua o mare amploare la nivelul întreprinderii sau chiar industriei. Dar, pe total,
pe ansamblu, fluctuaţiile vor avea tendinţa de a se echilibra, în aşa fel încât
producţia totalã şi volumul şomajului sã rãmânã aproape constant.
În echilibru, rata naturalã a şomajului rezultã din adaptarea fricţionalã şi
structuralã intervenitã la nivelul întreprinderilor şi a pieţelor. În teoria dominantã,
fluctuaţiile cererii globale apãreau ca principale cauze ale ciclurilor economice
observate, în cursul cãrora producţia şi şomajul se îndepãrtau de nivelul de echilibru
sau natural. Principala cauzã a acestor fluctuaţii ale cererii o constituie, potrivit
opiniilor susţinãtorilor anticipãrilor raţionale, politica intermitentã şi imprevizibilã a
statului, în special variaţiile masei monetare. Dacã, de exemplu, FED reduce masa
monetarã, cantitatea de monedã în raport cu volumul bunurilor produse este mai
micã. Moneda devine astfel rarã, ratele de schimb între monedã şi bunuri se
modificã, iar nivelul preţurilor scade. O întreprindere constatã cã preţul pe care l-a
obţinut la produsul sãu a scãzut, fãrã a realiza unde se plaseazã faţã de nivelul
general al preţurilor.
Dupã o schimbare generalã a preţurilor şi a salariilor, întreprinderile continuã
sã-şi maximizeze profiturile numai prin nivelul producţiei. Însã, fiecare
75
întreprindere începe prin a se gândi cã preţul produsului sãu a scãzut şi în
consecinţã va reduce producţia.
O creştere a masei monetare declanşeazã un proces invers: întreprinderile
cred cã preţurile lor relative au crescut şi cresc deci producţia.
Impactul schimbãrilor politicilor economice asupra producţiei reale rãmâne
de altfel limitat pentru cã indivizii nu întârzie sã realizeze cã nivelul preţurilor s-a
schimbat. Întreprinderile îşi revin atunci la nivelul obişnuit al producţiei. De altfel,
teoreticienii anticipãrilor raţionale subliniazã cã nu tr buie sã se considere masa
monetarã izolat, ci ca rezultat al unei politici economice specifice.
Cea mai mare parte a teoreticienilor anticipãrilor raţionale opereazã cu ideea
potrivit cãreia nivelul producţiei şi al preţurilor sunt determinate de intersecţia
curbei cererii agregate şi a curbei ofertei agregate. Curba ofertei agregate este
consideratã verticalã, astfel încât producţia nu poate devia de la Yn, adicã de la
nivelul natural al ofertei pentru economie.
În acest cadru se degajã ideea fundamentalã a teoriei anticipãrilor raţionale:
orice politică guvernamentală consistentă menită să producă o stimulare a cererii
globale va rămâne fără efect în condiţiile în care agenţii economici îşi formează
aşteptările în mod raţional. La nivelul Yn este oferta care corespunde echilibrului pe
piaţa muncii la o ratã naturalã a şomajului şi, în consecinţã, se poate considera Yn ca
o ratã naturalã a ofertei sau a venitului pentru economie.
Fig 1 Fig 2
YN - ratã naturalã a ofertei
76
LAS – oferta agregată pe termen lung
SAS – oferta agregată pe termen scurt
AD – cererea agregată
În ipoteza cã guvernul are posibilitatea sã acţioneze de-o asemenea manierã încât,
într-un prim timp, oferta sã creascã (de exemplu, prin acţiuni care sã-i permitã
creşterea venitului nominal şi a cererii de monedã agregatã) atunci ratele salariului
nominal vor creşte, şi dacã salariaţii considerã aceste creşteri ca un echivalent al
creşterii salariilor reale, ocuparea va creşte şi producţia va creşte şi ea la un nivel
superior lui Yn, dar numai temporar. (Figura 1)
Dar, dacã producţia ajunge la un nivel unde randamentele muncii devin
descrescãtoare, preţurile vor creşte în raport cu salariile nominale, iar salariul real se
va reduce. Atunci când salariaţii realizeazã acest lucru, şomajul va reveni la poziţia
iniţialã şi producţia în punctul Yn. În acest punct, rata salariilor nominale şi
preţurile sunt mai ridicate (curba cererii nominale intersecteazã curba ofertei la un
nivel mai ridicat), dar producţia şi ocuparea vor reveni în punctul iniţial. (Figura 2)
Orice politică economică consistentă, sau orice politică guvernamentală cu
obiective consistente va fi învăţată de către agenţii economici. Învăţând aceste
politici, este foarte probabil ca indivizii să-şi modifice comportamentul, răspunzând
oportunităţilor de a-şi mări profiturile şi de a-şi îmbunătăţi standardul de viaţă de pe
urma acestor politici. Dacă o politică economică nu va lua în considerare acest
principiu atunci când va fi formulată este puţin probabil ca ea să-şi atingă
obiectivele pe care le urmăreşte.
Concluzia este clarã: orice politicã economicã aşezatã pe o regulã stabilã nu
are nici o şansã de a aduce rezultatele vizate, relansarea şi reducerea şomajului. În
particular, acestea au o semnificaţie uşor de înţeles, şi anume cã toate regulile
politicii economice de adaptare sistematicã drept rãspuns la unele evenimente nu
77
vor avea nici un efect asupra producţiei sau şomajului, decât cã sectorul privat va fi
avertizat.
Aceastã teoremã a ineficienţei politicii economice a fãcut sã tresarã lumea
economiştilor şi a atras critici de la cele mai concesive pânã la cele mai vehemente.
Astfel, teoria anticipãrilor raţionale a fost pusã în cauzã sub aspect conceptual
şi al construcţiei teoretice. Reproşurile s-au concentrat îndeosebi pe evidenţierea
opoziţiei dintre teoria anticipãrilor raţionale şi concurenţa liberã, în mod deosebit
fiind contestate costurile de adaptare (mai ales mãrimea acestora). Cu alte cuvinte
nu este convenabilã revenirea la normal, dupã perioade mediocre, pentru cã este
scumpã, costisitoare. Critica este susţinutã de relevarea unor situaţii din perioade
obişnuite, când pentru o întreprindere sau pentru o industrie normale, ocuparea şi
producţia trec prin faze succesive de creştere şi scãdere sensibile de la o perioadã la
alta, dar niciodatã nu se revine la aceiaşi termeni. Maniera aceasta de respingere a
teoriei anticipãrilor raţionale, numai pe motiv cã adaptarea producţiei şi ocupãrii se
face cu costuri mari nu reprezintã nimic altceva decât un mod elegant de a ocoli
problema.
O altã direcţie criticã vine sã conteste relaţia dintre alegerile pe care le fac
indivizii asupra cantitãţilor de muncã sau de producţie, şi salarii şi preţuri pe pieţe
concurenţiale. Opinia criticii contestã cã alegerea ar putea fi blocatã de insuficienţa
locurilor de muncã sau de clientelã. Drept argument este adus ciclul economic real
caracterizat de mari variaţii ale producţiei şi ale ocupãrii, dar numai de modeste
fluctuaţii ale salariilor şi preţurilor. Mai mult, în anumite sectoare de activitate
fluctuaţia criticã a preţurilor este foarte greu de prevãzut. Adicã reacţiile ofertei şi
elasticitaţii trebuie sã fie foarte puternice pentru a modifica producţia. Dacã se ia în
calcul preţul adaptãrii, cu atât mai mult problema se agraveazã, pentru cã variaţiile
salariilor şi preţurilor vor avea un efect mult mai slab asupra producţie şi a ocupãrii.
A treia direcţie criticã contestã raţionalitatea comportamentului în condiţiile
ciclului economic, ciclitatea exclude comportamentul raţional. Argumentele criticii
78
speculeazã cercul vicios creat: ciclul economic este cauza erorilor de anticipare, dar
practic nu existã nici o analizã a originii lor sau a modului de eliminare. Dupã
opinia criticii teoria trebuie sã explice în detaliu ceea ce oamenii ştiu, în ce moment
ştiu şi cum au descoperit ceea ce ştiu.
Una din principalele critici3. la adresa teoriei aşteptărilor raţionale este aceea
că ipotezele acestei teorii presupune din partea agenţilor economici realizarea unor
calcule matematice şi statistice care să fundamenteze anticipările cu privire la
echilibrul economic viitor. În realitate ipoteza aşteptărilor raţionale susţine că atât
agenţii economici cât şi cei mai buni economişti ajung în mare parte la aceleaşi
concluzii dar nu susţine că aceste concluzii sunt obţinute prin aceleaşi metode. În
fapt pentru ca ipoteza aşteptărilor raţionale să fie valabilă este necesar numai ca în
lumina observaţiilor anterioare şi a experienţei pe care o deţin agenţii economici să
fie capabili să formuleze predicţii rezonabile. Trebuie de asemenea subliniat că
ipoteza aşteptărilor raţionale nu presupune ca fiecare agent economic în parte să
strângă, să prelucreze informaţiile şi să-şi formeze aşteptările de unul singur. În
multe cazuri agenţii economici lasă pe alţii să-şi formeze asteptări care sunt valabile
şi pentru ei. De exemplu, aşteptările indivizilor legate de inflaţie sunt adesea
fundamentate de predicţiile formulate de economiştii unor bănci renumite. Aceste
aşteptări sunt bazate pe un set complet de informaţii si deci sunt formulate în mod
raţional. Prin urmare, pe piaţa privită în ansamblul ei există aşteptări raţionale chiar
dacă aceste asteptări nu au fost formulate decât de o parte din cei care acţionează pe
piaţă.
3Această critică este facilitată de tentativa economistului John F Muth de transpune aşteptările subiective ale agenţilor economici într-un model matematic care să redea mecanismul formarii aşteptărilor raţionale. Muth susţine că agenţii economici se comportă după un anumit model matematic înainte de a-şi forma aşteptările. Binenţeles că mare problemă care apare se referă la măsura în agenţii economici sunt capabili să utilizeze modele matematice care să producă predicţii corecte ce corespund realităţii economice. Este important de reţinut faptul că ipoteza aşteptărilor raţionale nu presupune că agenţii economici efectuează calcule foarte complicate şi nu rezolvă funcţii complexe pentru a-şi forma aşteptările. Ceea ce este important este faptul că ei se comportă ca şi cum ar fi făcut aceste calcule. Pentru a reliefa acest lucru vom folosi următorul exemplu : pentru a prevedea direcţia şi tăria unei loviturii a unui jucător de biliard se poate aplica la calcul matematice complexe care pot determina cu acurateţe aceste aspecte, dar jucătorul de biliard nu face aceste calcule în momentul în care loveşte, el pur şi simplu se bazează pe experienţă.
79
De modalitatea în care aşteptările se formează este strict legată acea critică la
adresa aşteptărilor raţionale care susţine că informaţiile necesare pentru a formula
aşteptări raţional nu sunt întotdeauna disponibile sau atunci când sunt disponibile
costul utilizării lor ar fi foarte ridicat. Această critică poate fi eliminată prin simpla
expunere a faptului că în teoria aşteptărilor raţionale un agent economic raţional nu
ar trebui să utilizeze toate informaţiile ci numai pe cele care îi sunt disponibile la un
cost rezonabil. Prin urmare, un agent economic raţional ar face o analiză a costului
şi al eficienţei informaţiilor disponibile si ar decide pe care să le folosească şi pe
care nu. Mai există în plus argumentul că atunci când o informaţie care e absolut
necesară devine prea scumpă mai mulţi agenţi se pot alia pentru a obţine respectiva
informaţie.
Cea mai puternicã atitudine criticã este legatã de îndrãzneala autorilor de a
critica modelul dominant, deşi unele aspecte ale acestei critici sunt însuşite. Este
vorba îndeosebi de curba Philips care nu s-a dovedit un bun ghid pentru politicile
economice. În plus, ideea potrivit cãreia sectorul privat îşi modificã
comportamentul în funcţie de politica monetarã şi bugetarã, ar trebui reţinutã pentru
construcţia noilor politici economice hotãrâte în lupta cu inflaţia.
Apãrãtorii anticipãrilor raţionale conchid cã teoriile lor nu fac decât sã
prelungeascã, în situaţia de incertitudine, ipoteza obişnuitã dupã care oamenii
acţioneazã potrivit propriului interes. Cunoaşterea intuitivã pe care acesta o are
despre felul cum funcţioneazã economia şi cã îi intereseazã agregate economice şi
parametri ca masa monetarã şi deficitul bugetar, cã se servesc de aceste informaţii şi
cã ştiu cum fluctuaţiile variabile le afecteazã propriile decizii.
Anticipãrile raţionale pun egalitate între pertinenţa raţionamentelor agenţilor
economici, a responsabililor politicii economice şi a autorului modelului. Toatã
politica economicã va fi clar anticipatã în consecinţele sale. Toatã politica
economicã sistematicã se vede anulatã în efectele sale. Singura soluţie constã în
aceea ca statul sã ia decizii inopinate care sã surprindã agenţii economici. Vechea
80
politicã a reglãrii conjuncturale, practicatã în anii '60-'70 şi fondatã pe modele
econometrice puternice va ceda locul unei politici a surprizei şi a cadrului perfid.
Teoria anticipãrilor raţionale are meritul de a sublinia incertitudinea care
existã de fapt în jurul întregii politici economice, iar comportamentul raţional al
agenţilor economici creşte incertitudinea, nesiguranţa politicii economice.
Modele cu anticipãri raţionale confruntã, pe de o parte autoritatea publicã, cu
un comportament fix, care determinã oferta exogenã de monedã şi, pe de altã parte,
agenţii economici care anticipeazã efectele unei variaţii ale acestei oferte.
Inegalitatea situaţiei se datoreazã şi faptului cã agenţii economici nu pot fi surprinşi
de activitãţile statului, pentru cã statul nu deţine în nici un fel o poziţie de
superioritate faţã de influenţa informaţiei asupra comportamentului economic. Dar
dacã considerãm cã statul dispune, spre deosebire de agenţii economici, de
informaţie suplimentarã (de exemplu cunoaşte mai repede evoluţia preţurilor şi a
cererii) politica economicã devine eficace şi poate sã foloseascã instrumentele
monetare pentru a repune sistemul economic în echilibru, ceea ce presupune ca
statul sã aibã informaţii complete despre agenţii economici.
Justificarea şi eficacitatea politicii economice depinde în definitiv de nivelul
relativ al informaţiei autoritãţii publice şi al agenţilor economici.
81
4. PUBLIC CHOICE
Public choice este o şcoală născută din nevoia de a înţelege statul ca agent
economic care fixează regulile jocului şi este, în acelaşi timp, şi arbitru şi jucător. În
jurul public choice gravitează atât economişti cât şi politologi, în cea mai mare parte
provenind de la universitatea Rochester (N. Y.) şi de la Virginia Polytechnic
Institute. Cei mai cunoscuţi autori sunt James Buchanan (laureat al Premiului Nobel
pentru Economie în 1986) şi G. Tullock.
Şcoala public choice admite că piaţa are slăbiciuni pentru că efectele externe
sunt prost luate în calculul pieţei. Public choice nu neagă că bunurile indivizibile
necesită tarifare specială, dar aceasta nu implică automat că statul poate fi mai
eficient dacă produce în locul pieţei (sectorul public) sau că reglementările asupra
schimburilor ameliorează situaţia. Altfel spus, a admite că piaţa este imperfectă, nu
implică în mod necesar o intervenţie crescândă a statului.
În aceeaşi linie, Buchanan şi Tullock formulează o teorie a pieţei politice şi o
concepţie despre birocraţie (îndreptate spre criticarea omniprezenţei statului).
Această teorie utilizează microeconomia tradiţională pentru analiza procesului
deciziilor indivizilor şi colective, pentru aprecierea eficienţei comparate a pieţei şi a
statului, pentru a sesiza motivaţiile birocraţilor şi pentru a interpreta o noţiune
ambiguă cum este bunăstarea socială.
Teoria public choice are ca scop descoperirea legăturii dintre comportamentul
indivizilor care acţionează pe piaţa economică şi comportamentul lor când
acţionează pe piaţa politică.
Acest obiectiv este susţinut de o serie de ipoteze:
-indivizii care acţionează pe cele două pieţe sunt aceiaşi;
-deciziile politice nu sunt supervizate de fiinţe atotştiutoare;
-indivizii se comportă pe piaţă, în relaţiile politice guvernamentale, în relaţiile
de grup non-guvernamentale, precum şi în alte situaţii în mod asemănător.
82
În acest cadru, J. Buchanan recunoaşte că individul care participă la alegeri
colective este presupus că ştie că alegerile sale au incidenţă asupra altor indivizi nu
aplică metoda clasică (după care alegerea este analizată ca o alegere sub
constrângeri, reflectând raţionalitatea decidentului care ţine cont de interesul său şi
de costurile sau prejudiciile susceptibile de a le suferi). Funcţionarul, omul politic
sau birocratul, nu sunt agenţi economici deasupra altora, ci indivizi care au propriile
repere şi care caută să-şi maximizeze utilitatea în termeni de putere, de câştiguri
monetare, de număr de birouri din subordine etc. Această raţionalitate fundamentală
explică de ce fiecare consumator de bunuri colective pasează costul utilizării lor
asupra altora (problema pasagerului clandestin), precum şi faptul că
comportamentul birocratic produce efecte negative sau indirecte pentru colectivitate
(indivizii sunt perfecţi iar instituţiile sunt rele?). Tentaţia de a adopta un
comportament de pasager clandestin (free rider), tentaţia cuiva de a se bucura de un
bun gratuit ale căror costuri financiare sunt plătite de alţii pune în evidenţă
problemele pe care le ridică relevarea preferinţelor în absenţa unui sistem de preţuri,
care asigură excluziunea non-plătitorului. Buchanan respinge ideile lui Wicksell
după care alegerea unei politici economice sau a unei producţii publice respectă
regula unanimităţii, iar pentru punerea în practică a procesului deciziei colective
este necesară o soluţie mai precisă decât direcţia furnizată de Wiksell.
Astfel, în 1962 într-un studiu asupra procedurii de calcul al consensului, "The
Calculus of Consent" (tradusă şi în româneşte) Buchanan şi Tullock au dezvoltat
teza după care procedura majoritară nu este perfectă. Mai târziu, J. Buchanan în
"The Limits of Liberty" (tradusă şi în româneşte) arată că sistemul majoritar de vot
nu permite în mod necesar adoptarea măsurilor care să corespundă condiţiilor
eficacităţii sociale. Fenomenul pieţei politice (logrolling) conduce la adoptarea de
reguli sau cheltuieli ale căror costuri sociale sunt mai mari decât câştigurile sau
pierderile realizate, "zvonerii" accentuâmd această tendinţă. Pe de altă parte, costul
măsurilor propuse este dispersat asupra unui număr mare de persoane, în timp ce
83
câştigul se concentrează la un număr mic. Grupurile de presiune acţionează în aşa
fel încât efectele pozitive să fie foarte vizibile, iar cele negative să fie greu
perceptibile, deschizând drumul pentru creşterea fără nici o limită a cheltuielilor
statului. Buchanan optează pentru o democraţie temperată, instituţii stabile şi cu o
oarecare autonomie faţă de presiunea grupurilor de presiune. În concluzie, analiza
democraţiei este sinonimă cu analiza sistemului de vot.
G. Tullock a dezvoltat în principal două teme: teoria alegătorului median şi
analiza analiza economică a birocraţiei. G. Tullock elaborează un model aşezat pe
premisa conform căreia alegătorul median este cel care influenţează rezultatul.
Utilizând o serie de ipoteze simplificatoare, Tullock demonstrează că preferinţele
alegătorului median coincid cu punctul unde nemulţumirea este cea mai mică.
Autorul utilizează acest model pentru analiza partidelor politice al căror obiectiv
este realegerea şi care, pentru a-şi atinge scopul, trebuie să-şi elaboreze programe
bine definite. Teoria îi dă prilejul să arate că într-un sistem politic cu două partide
tendinţa guvernării este spre centru, în timp ce un sistem cu trei partide cere mai
multă abilitate liderilor politici pentru că strategia celorlalţi se face pe ascuns.
Poziţia partidelor în acest caz se îndepărtează mult una de alta. Continuând
raţionamentul este lesne de presupus ce se întâmplă atunci când numărul partidelor
scapă de sub control. Dar evident teoria nu ia în calcul ce se întâmplă în momentul
în care un partid are diverse curente interne, ceea ce măreşte numărul 'jucătorilor'.
Analiza economică a birocraţiei reprezintă o altă tematică de interes abordată
de G. Tullock şi A. Downs. Birocraţia este plasată în situaţia unui producător care
trebuie să-şi maximizeze producţia în constrângerile date de mijloacele sale
limitate.
Teoria este aşezată pe câteva ipoteze:
-Birocraţii (şi toţi ceilalţi agenţi sociali) caută să-şi atingă obiectivele printr-
un comportament raţional, adică ei acţionează în modul cel mai eficient posibil, în
limita posibilităţilor şi ţinând cont de costul informaţiei. Birocraţii nu caută nimic
84
altceva decât să maximizeze utilitatea. Aceasta înseamnă că ori de câte ori costul
necesar pentru a atinge un scop dat creşte, în termeni de timp, efort, bani, birocraţii
caută să atingă cel mai mic obiectiv şi invers, dacă scad costurile, ei caută să atingă
obiectivul cel mai mare.
-Birocraţii dispun de un ansamblu complex de scopuri care include putere,
venit, prestigiu, securitate, comoditate, loialitate (pentru o idee, pentru o instituţie,
pentru o ţară), mândrie pentru lucrul bine făcut şi dorinţa de a servi interesul public.
-Funcţiile sociale în fiecare organizaţie sunt puternic influenţate de structura
şi comportamentul intern, după cum comportamentul intern influenţează structura.
A. Downs defineşte un ansamblu de concepte pentru studiul
comportamentului economic, social şi politic al birocratului printre care şi
comoditatea şi interesul public.
-Comoditatea reflectă ideea după care rutina şi obişnuinţa sunt surse de
confort pentru orice om. În acest sens, schimbările sunt acceptate numai dacă aduc
avantaje mai mari decât efortul care ar trebui depus pentru a depăşi
comportamentele anterioare. Comoditatea semnifică faptul că o societate tinde să
opună rezistenţă la schimbările de comportament care implică o supracreştere a
eforturilor personale şi pe care le acceptă să-i bulverseze practicile stabilite dacă
aceasta-i permite să-şi diminueze eforturile pentru a-şi îndeplini sarcinile;
-Interesul public nu are o accepţie obiectivă, ci numai puncte de vedere
individuale, iar aceste opinii nu au nici o raţiune de a converge spontan. Ca urmare,
interesul personal domină în evaluarea interesului public. Interesul personal este
definit drept ceea ce crede fiecare că trebuie să facă birocratul pentru a-şi îmbogaţii
funcţia socială.
Birocratul are deci tendinţa de a-şi maximiza preferinţele, dar aşa cum
subliniază Tullock, dacă birocraţia evaluează corect cererea pentru un serviciu,
guvernul are unele dificultăţi în determinarea costului lui. Pentru guvern, birocraţia
este singura sursă de informaţii, ea poate să declare nu numai că nu se pot face
85
economii, ci să şi crească costurile (mai ales acolo unde economiile sunt impuse).
Birocraţii rezistă la diminuarea registrului propriu graţie informaţiilor ample pe care
le au asupra serviciilor lor. Tendinţa birocraţiei este clară: creşterea bugetelor lor
fără vreo legătură reală cu funcţia socială fixată birourilor.
Teoria despre birocraţie are în centrul ei ideea găsirii unei soluţii pentru
derapajul excesiv al finanţelor publice. În acest sens, Tullock propune, pentru
creşterea competitivităţii serviciilor guvernamentale, eliminarea oricărui contract de
exclusivitate şi introducerea competiţiei în interiorul oricărui serviciu.
BIBLIOGRAFIE
Buchanan, J. M. Tullok, G.
Calculul consensului, Editura Expert, Bucureşti, 1995
Buchanan, J. M. Limitele libertatii , Ed. Institutul European, Iaşi, 1997
Friedman, MiltonFriedman, Rose
Liber sa alegi. Un punct de vedere personal, Editura: All, Bucureşti
Friedman, Milton Capitalism si libertate, Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 1995
Friedman, Milton The Quantity Theory of Money: A restatement, Studies in Quantity Theory, 1956
Friedman, Milton Essays în Positive Economics, Chicago, 1953
Friedman, Milton Dollars and Deficits: Living with America’s Economic Problems. Englewood Cliffs, N.J.: Prentice-Hall, 1968
Gilder, George Wealth and Poverty, Institute for Contemporary Studies, Oakland, California, 1993
Hayek, F. A Denationalisation of Money: The Argument Refined, Institute for
86
International Affairs, London, 1990
Laffer, Arthur B Supply-Side Economics, Financial Analyst Journal. September/October, 1981
Lucas, Robert Expectations and the Neutrality of Money, Journal of Economic Theory, 1972
Lucas, Robert Econometric Policy Evaluation: A Critique, Carnegie-Rochester Conference Series on Public Policy, 1976
Wallace, NeilSargent, Th. J
Rational Expectations and the Theory of Economic Policy, Journal of Monetary Economics, 1976
87