Upload
daria-storceac
View
40
Download
3
Embed Size (px)
DESCRIPTION
Prevederile legale ce reglementeaza ramura contractului de asigurare si reasigurare. Aparitia, dezvoltarea si caracteristica sistemului de asigurari. Tipuri si metode de asigurare si reasigurare.
Citation preview
Introducere
În introducere propuneam, ca obiectiv central al cercetării, prezentarea ansamblului
general al asigurărilor, contractului de asigurare, prin analizarea evoluției asigurărilor în
Republica Moldova, a unor termeni ce fac parte din conținutul acestuia, a caracterelor juridice ale
acestuia, dar și prin analizarea clasificării asigurărilor și modului în care se încheie și se reziliază
contractul de asigurare. Pentru atingerea scopului propus cercetarea a fost structurată pe eșafodul
oferit de contractul de asigurare, analiza detaliată a acestuia permiţând cercetarea minuţioasă a
tuturor componentelor, condițiilor și efectelor pe care le conține.
Importanța și actualitatea temei este condiționată de faptul că asigurarea este un sistem
de relaţii economice care implică aportul unui mare număr de persoane fizice sau juridice în
constituirea unui fond bănesc, în condiţiile în care fiind ameninţate de pericolul, concep şi
recunosc oportunitatea prevenirii şi înlăturării pe baze mutuale a prejudiciilor generate de
evenimente viitoare posibile, dar nesigure. Într-o lume în care evenimentele nefavorabile
imprevizibile sunt un dar, cea mai bună soluţie este să transferi riscurile altcuiva. De aceea s-au
inventat serviciile sau mai bine zis produsele de asigurări, oferite de societăţile specializate, prin
care acestea preiau diferite riscuri, bineînţeles contra unei sume de bani.
Scopul și obiectivele tezei. Scopul acestei lucrări este de a cerceta cât mai aprofundat
tematica abordată în cadrul subiectului propus. Astfel, permițând înțelegerea mai eficientă a
conceptului de asigurare, elucidând caracteristicile esențiale a contractului și prevederile acestuia,
ce asigură despăgubirea persoanei în momentul survenirii cazului asigurat. Pentur atingerea
scopului au fost elaborate și efectuate mai multe sarcini inclusiv:
identificarea aspectelor conceptuale referitoare la dezvoltarea asigurărilor și noțiunea de
asigurare;
caracterele juridice, efectele și încetarea unui contract de asigurare;
evidențierea caracteristicilor referitoare la clasificarea contractului de asigurare și tipurile
de asigurarea reglementate în literatura de specialitate.
Baza teoretico-științifică a tezei. Cercetarea ştiinţifică s-a fundamentat pe o bibliografie
alcătuită din lucrări de doctrină elaborate de autori autohtoni şi străini, precum: I.Trofimov,
E.Cojocari și V.Cojocari, Liviu Stănciulescu, I.Radu Motică și Florin Motiu, Lidia Macovei, Iosif
Urs și Smaranda Angheni, Camelia Toader, Roberta Nițoiu, Vasile Gionea, C. Ciumaș, Deak
Francisc, R.Tudor Popescu etc. De asemenea, a fost studiată legislaţia Republicii Moldova care
reglementează activitatea de asigurare, inclusiv legile aplicabile domeniului asigurărilor.
2
Structura și volumul lucrării
Din perspectivă metodologică, demersul ştiinţific a fost structurat pe trei capitole, așa încât
cercetarea să răspundă în mod optim obiectivelor cercetării enunţate în precedent, finalizate prin
concluzii și recomandări.
Primul capitol „Evoluția asigurărilor în RM” a avut ca obiectiv descrierea evoluţiei
mondiale și autohtone a asigurărilor, precum și al principalelor noțiuni ce sunt utilizate în cadrul
asigurărilor, oferind o înțelegere cât mai simplă a reglementărilor, exemplelor și expunerilor
ulterioare. Acest capitol finalizându-se cu o amplă descriere a dezvoltării cadrului asigurărilor pe
teritoriul Republicii Moldova.
Cel de-al doilea capitol, „Contractul de asigurare” a avut ca obiectiv principal cunoaşterea
şi analiza conceptelor juridice şi nu numai, propuse în definirea contractului de asigurare şi
determinarea aceluia care corespunde cât mai fidel textului legal, naturii complexe şi scopului
urmărit de părţi la încheierea raportului de asigurare, configurând caracterele juridice ale
acestuia, precum și familiarizând pe de o parte efectele contractului de asigurare, iar pe de altă
parte explicând mecanismul de încheiere a acestuia.
Cel de-al treilea capitol „Clasificarea asigurărilor” și-a plasat ca obiectiv central clasarea
asigurărilor în funcție de mai multe criterii, pentru a permite delimitarea fiecărui tip de asigurare
și pentru a facilita alegerea unui anumit gen de asigurare în cazul când se pretinde a se preveni un
eventual risc, pentru care persoana urmează să încheie un contract de asigurare.
3
Capitolul I. Evoluția asigurărilor în RM
1.1. Conceptul de asigurare. Noțiuni întrebuințate în asigurări.
Originile asigurărilor sunt atît de îndepărtate, încît este practic imposibil de a stabili o dată
exactă de apariţie a acestora. La sfârșitul sec.XIX etnograful, istoricianul şi arheologul american
L.Morgan (1818-1881) şi economistul german F. Enghels (1820-1895), au elaborat periodizarea
cultural-istorică, conform căreia, societatea umană în dezvoltarea sa a parcurs trei epoci:
sălbăticia, barbaria, civilizaţia, fiecare la răndul său incluzînd trei trepte: inferioară, mijlocie,
superioară. Riscul apare la sfîrşitul treptei inferioare al sălbăticiei, cînd omul sălbatic începe să
conştientizeze ce este riscul. Doar sălbaticul care nu înţelege ce e moartea, nu are sentimentul
fricii faţă de ea. Sărind de pe o stîncă pe alta, el nu înţelege că riscă cu viaţa.
Asigurarea apare în forma sa naturală ca protecţie împotriva foamei în anumite perioade ale
anului. Oamenii primitivi congelau sau uscau alimentele, făcînd rezerve pentru zilele grele.
Punctul de pornire al acestei etape, e considerat nu începutul demarării procesului delimitării
omului de maimuţă, dar apariţia Homo sapiens, aproximativ 40 mii ani î.e.n. Spre deosebire de
alte popoare, în Roma Antică s-a dezvoltat preponderent asigurarea reciprocă în cadrul diverselor
uniuni profesioniste, colegii, fondate pe baza unui statut. Conform regulilor stabilite, fiecare
membru ce adera la colegiu, era obligat să depună o plată de intrare, iar apoi să achite lunar o
primă anumită. În cazul decesului membrului acestui colegiu, din fondul acumulat, se ahita o
sumă necesară pentru înmormîntare. E interesant de menţionat, că în statutul colegiului Lanuvian
erau stipulate temeiurile de refuz de plata sumei asigurate, la care se atribuiau – sinuciderea şi
neachitarea primelor la termenele cuvenite. Datorită evoluţiei dreptului roman, în Roma antică
a apărut primul contract de asigurare, care se numea contract de Împrumut. Era vorba de un
împrumut care acoperea sau garanta un transport de mărfuri cu destinaţie îndepărtată. Dacă
mărfurile nu ajungeau la destinaţie în bune condiţii, cel care garanta cu bani pierdea definitiv
dreptul de rambursare a sumei împrumutate.
În Evul Mediu în statele vest-europene au apărut primele bresle de asigurare a comercianţilor şi a
meşteşugarilor. La sfîrşitul sec.XV, cînd europenii au început tot mai mult să călătorească în Asia
şi America, călătorii care ulterior au dus la aşa numita „revoluţie comercială” ( predecesoarea
„revoluţiei industriale” ), conceptele de „risc” şi „fond comun” s-au contopit în unul
comun. Dacă de exemplu, o flotilie de corăbii reuşea să ajungă din Europa în Indonezia, să facă
comerţ acolo şi să se întoarcă încărcate de mărfuri exotice, exista riscul că nu toate corăbiile se
4
vor întoarce. De aceea oamenii care investeau în construcţia acestor corăbii au ales două
modalităţi de a repartiza între ei în mod proporţional riscurile, pentru ca anume corabia în care au
investit să nu fie cea pierdută.
Prima modalitate consta în crearea unei întreprinderi comune, prin intermediul căreia investitorii
investeau bani în cоteva corabii cu încărcătură comună, repartizînd între ei riscurile pierderilor şi
veniturile ce puteau să se formeze. A doua modalitate era asigurarea, un sistem, prin care
proprietarul corabiei sau al mărfii, oferea o anumită sumă de bani unor oameni, care erau de
acord să compenseze pierderile în cazul în care corabia va naufragia.
Astfel, un grup de oameni sau companii colectau prime de bani (premium) în schimbul
promisiunii de a plăti o despăgubire (indemnity) proprietarului corabiei în cazul pieirii acesteia.
Aceşti asigurători creau un fond comun şi ofereau promisiunea de-al utiliza, de a achita
despăgubiri celor asiguraţi, la survenirea riscului.
La etapele incipiente ale acestui proces, dacă se producea un caz asigurat, asigurătorul era
nevoit să vîndă o anumită proprietate (sau să scoată bani de pe contul în bancă) şi să achite
despăgubirile asiguratului.
Primele societăţi de asigurare au apărut la sf.sec.XVII-lea în Anglia, Franţa, Italia,
Danemarca, Suedia. În a doua jumătate a sec.XIX-lea au apărut uniuni da asigurare de tip cartel şi
concern, ce erau formate din zeci de societăţi de asigurare. Au fost create şi primele societăţi
internaţionale de asigurări - ruseşti, austriece, suedeze. Intens se dezvoltau noi tipuri de asigurări
comerciale, iar pe baza lor au apărut multe forme, modalităţi, variante noi de asigurări. [25]
În înțelesul Legii nr. 407-XVI din 21.12.2006 cu privire la asigurări, termenii și expresiile
menționate mai jos au semnificații specifice, după cum urmează:
activitate de asigurare - activitate care constă, în principal, din: oferirea, negocierea şi
încheierea de contracte de asigurare şi reasigurare, încasarea de prime, lichidarea de daune,
efectuarea de acţiuni de regres şi de recuperare;
activitate de intermediere în asigurări şi/sau în reasigurări - activitate care constă din
prezentarea sau propunerea contractelor de asigurare şi/sau de reasigurare, din alte acţiuni de
pregătire a încheierii unor astfel de contracte, din încheierea lor, sau de contribuţie la gestionarea
contractelor, în special în cazul solicitării de daune.
Aceste activităţi nu se consideră de intermediere în asigurare şi/sau în reasigurare în cazul
în care sînt îndeplinite de un asigurător sau de un angajat al lui care acţionează sub
responsabilitatea asigurătorului. Nu se consideră activităţi de intermediere în asigurări şi/sau în
5
reasigurări nici următoarele: furnizarea ocazională de informaţii, în contextul unor alte activităţi
profesionale al căror scop nu rezidă în oferirea de asistenţă clienţilor în vederea încheierii sau
administrării unui contract de asigurare şi/sau reasigurare, administrarea daunelor unui asigurător
(reasigurător) la nivel profesional şi nici compensarea daunelor şi evaluarea de către un expert a
solicitărilor de daune;
actuar - persoană fizică specialist independent sau angajat cu studii statistice, matematice
sau economice titulară a unui certificat de calificare, eliberat de autoritatea de supraveghere în
conformitate cu un regulament aprobat de aceasta, care este responsabilă de calcularea primelor
de asigurare, rezervelor tehnice, dividendelor asiguraţilor, beneficiarilor de servicii de asigurare,
tabelelor de mortalitate, avînd şi alte responsabilităţi specificate în prezenta lege;
acţionar semnificativ - persoană fizică sau persoană juridică ce exercită nemijlocit şi de una
singură ori prin intermediul altor persoane fizice sau juridice, ori în colaborare cu ele, acţionînd
în mod coordonat, drepturi aferente unor acţiuni de cel puţin 10% din acţiunile cu drept de vot ale
asigurătorului (reasigurătorului);
agent de asigurare - persoană fizică sau persoană juridică ce desfăşoară activitate
profesională în baza mandatului acordat de asigurător, avînd dreptul să încheie, în numele şi din
contul asigurătorului, contracte de asigurare cu terţii, conform condiţiilor stipulate în contractul
de mandat, fără să aibă calitatea de asigurător, reasigurător sau de broker de asigurare şi/sau de
reasigurare;
asigurare - transfer al unui risc eventual, inclusiv al riscului unei pierderi financiare şi/sau
al unei pagube materiale, de la asigurat la asigurător, în conformitate cu contractul de asigurare;
asigurat - persoană care are încheiat un contract de asigurare cu asigurătorul;
asigurător (reasigurător) - persoană juridică înregistrată în Republica Moldova care, în
condiţiile prezentei legi, deţine dreptul de a desfăşura activităţi de asigurare (reasigurare);
asistent în brokeraj - persoană fizică sau persoană juridică împuternicită printr-o procură, în
baza unui contract cu un broker de asigurare şi/sau de reasigurare şi sub acoperirea contractului
de răspundere civilă profesională a brokerului în cauză, să desfăşoare anumite activităţi necesare
pentru îndeplinirea mandatului de brokeraj;
autoritate de supraveghere - Comisia Naţională a Pieţei Financiare;
broker de asigurare şi/sau de reasigurare - persoană juridică înregistrată în Republica
Moldova care, în condiţiile prezentei legi, negociază pentru clienţii săi persoane fizice sau
persoane juridice, asiguraţi (reasiguraţi) sau potenţiali asiguraţi (reasiguraţi), încheierea de
6
contracte de asigurare (reasigurare) şi care acordă asistenţă pe durata derulării contractelor sau în
legătură cu regularizarea daunelor, după caz;
caz asigurat - risc asigurat, prevăzut în contractul de asigurare, a cărui producere conferă
asiguratului dreptul de a fi indemnizat sau despăgubit de către asigurător;
coasigurare - operaţiune prin care doi sau mai mulţi asigurători subscriu acelaşi risc,
fiecare asumîndu-şi o cotă-parte din el;
franciză - parte din prejudiciu suportată de asigurat, stabilită în calitate de valoare fixă sau
de procent din despăgubirea totală prevăzută în contractul de asigurare;
intermediar în asigurări - persoană fizică sau persoană juridică ce desfăşoară activitate de
intermediere în asigurări în schimbul unei remuneraţii şi are calitatea de broker de asigurare sau
de agent de asigurare;
intermediar în reasigurări - broker de reasigurare care intermediază, în schimbul unei
remuneraţii, în principal activitatea de reasigurare;
mandat de brokeraj - contract de mandat încheiat între asigurat (reasigurat) sau potenţial
asigurat (reasigurat), în calitate de client, şi brokerul de asigurare şi/sau de reasigurare prin care
se încredinţează acestuia din urmă negocierea încheierii contractelor de asigurare sau de
reasigurare, acordarea de asistenţă înainte şi pe durata derulării contractelor sau în legătură cu
regularizarea daunelor, după caz;
participaţie calificată - deţinere directă sau indirectă a cel puţin 10% din acţiunile cu drept
de vot în capitalul social al unui asigurător (reasigurător);
participanţi profesionişti la piaţa asigurărilor - asigurător (reasigurător), intermediar în
asigurări şi/sau în reasigurări şi actuarul care desfăşoară activitate în temeiul prezentei legi;
persoană cu funcţie de răspundere - persoană care, fiind învestită prin lege, statut sau act
administrativ, îşi asumă obligaţii şi exercită de sine stătător sau în comun cu alte persoane
atribuţii de dispoziţie în numele şi în contul asigurătorului, reasigurătorului sau brokerului de
asigurare şi/sau de reasigurare, şi anume: membru al consiliului societăţii, al organului executiv,
al comisiei de cenzori, contabil-şef, conducător al filialei etc.;
primă brută subscrisă - primă calculată de asigurător (reasigurător) conform unui contract
de asigurare (reasigurare), înainte de deducerea oricăror sume din aceasta;
primă netă subscrisă - primă brută calculată de asigurător (reasigurător) conform unui
contract de asigurare (reasigurare) după deducerea părţii din prima transmisă în reasigurare;
7
risc - eveniment inconvenient, posibil şi viitor care ar putea afecta bunurile, capacitatea de
muncă, viaţa ori sănătatea persoanei;
risc asigurat - fenomen, eveniment sau grup de fenomene sau evenimente prevăzute în
contractul de asigurare care, odată produse, pot genera prejudicii bunurilor sau persoanei
asigurate. (În asigurările de viaţă, fenomenul de supravieţuire şi fenomenul de deces se
încadrează în noţiunea de risc asigurat);
reasigurare - cedare parţială sau integrală a unor riscuri subscrise de un asigurător, denumit
reasigurat (cedent), unui alt asigurător, denumit reasigurător (cesionar), care, la rîndul său, îşi
asumă angajamentul să recupereze o parte corespunzătoare din despăgubirea de asigurare
acordată;
reasigurare proporţională - divizarea, proporţional repartizării riscului între părţile
contractului de reasigurare, a sumei asigurate;
reasigurare neproporţională - reasigurare prin care reasigurătorul (cesionarul) îşi asumă
obligaţia de a efectua despăgubirea de asigurare, la producerea evenimentelor prevăzute în
contractul de asigurare, în mărime ce depăşeşte reţinerea proprie a reasiguratului (cedentului);
reţinere proprie - partea din risc care rămîne în răspunderea asigurătorului după cedarea
riscului în reasigurare;
subagent - persoană fizică, alta decît conducătorul agentului de asigurare persoană juridică,
avînd calitatea de angajat cu contract de muncă încheiat cu un agent de asigurare, care acţionează
în numele acestuia şi sub acoperirea contractului de răspundere civilă a agentului de asigurare
persoană juridică. [3]
1.2. Dezvoltarea asigurărilor în Republica Moldova.
Având în vedere faptul, că Republica Moldova astăzi face tentativa de a deveni un stat
economic dezvoltat, realizarea acestei idei fără existența unui sistem de asigurare bine organizat
și dezvoltat, pracatic este imposibil. Chiar și ținând cont de faptul, că economia țării noastre este
bazată prioritar pe agricultură, este necesar de ținut cont de faptul, că după statistică, doar o dată
în cinci ani în Moldova nu au loc cataclisme naturale (ploi cu grindină, inundații, futuni etc.).
Această stare de fapte ar trebui să pună în gardă producătorii agricoli și să asigure crearea unei
practici de asigurare, însă realitatea în majoritatea cazurilor este de altă natură, și anume
majoritatea populației nu dă importanță raporturilor de asigurare și se bazează, de regulă, pe
8
ironia soartei. Poate că această situație are rădăcini în lipsa practicii de asigurare pe parcursul
anilor precedenți și existența unei lipse ”încarnate” de încredere în asigurare la momentul când a
”izbucnit” valul companiilor de asigurare în perioada creării economiei de piață. Într-adevăr,
practica mondială cunoaște o dezvoltare destul de mare și fructuoasă a activității de asigurare. În
Republica Moldova, însă se poate de vorbit despre asigurare doar începând cu anul 1871, când pe
teritoriul Moldovei de peste Prut, care făcea parte din cadrul României, ființau agenții a unor
organizații de asigurare austriece, italiene, engleze și maghiare; iar începând cu anul 1871, când a
fost autorizată înființarea primei societăți românești de asigurare ”Dacia”, care a pus baza
activității de asigurare în România. În teritoriul actual al Republicii Moldova, la Chișinău în anul
1923 a fost întemeiată societatea cooperativă de asigurare ”Vulturul”, care însă a existat destul de
puţin, trecînd cu sediul la Bucureşti. Odată cu dezvoltarea Republicii Moldova în componența
URSS, activitatea și practica de asigurare a fost legată de un sistem unic de asigurare de stat sub
egida GOSSTRAH-ului. Acesta reprezenta un sistem centralizat și rigid de asigurare, care de cele
mai multe ori a dus la tipizarea raporturilor de asigurare și limitarea cadrului acestora, pe prim
plan fiind puse interesele statului.Odată cu declararea Republicii Moldova ca stat suveran și
independent a fost pus începutul unei noi etape în relațiile de asigurare. A fost lichidată Direcția
asigurărilor de stat de pe lângă Ministerul Finanțelor al Republicii Moldova, iar ca rezultat la
aceasta au apărut și un șir de organizații de asigurare cu capital privat, care în consecință au
permis dezvoltarea pieții de asigurare în Republica Moldova și astăzi în posibilitatea de a
beneficia de serviciile de asigurare a diferitor firme, care de regulă, asigură o concurență
sănătoasă pe această piață. [23, p. 235-236] În secolul al XX-lea asistăm la o perfecţionare
continuă a mecanismului de asigurare. Una din cele mai importante trăsături ce caracterizează
dezvoltarea sistemului mondial de asigurări la ora actuală este globalizarea pieţii mondiale de
asigurări, care se prezintă printr-un proces de lichidare treptată a barierelor economice şi
legislative ce separau pieţile de asigurări a unor state. Unul din exemplele elocvente ce confirmă
această tendinţă, este crearea unui spaţiu de asigurări unic în ţările Uniunii Europene.
Caracteristic pentru piaţa mondială de asigurări este: existenţa unui număr important de companii
de asigurare ce funcţionează în diverse forme organizaţional-juridice, concentrarea la ele a unui
capital şi active enorme, o gamă extrem de largă de operaţiuni şi produse de asigurare oferite,
existenţa unei legislaţii dezvoltate ceţine de domeniul asigurărilor şi a unui sistem de
supraveghere de stat viabil, existenţa diverselor asociaţii şi uniuni a asigurătorilor şi
asiguraţilor, un sistem dezvoltat al intermediarilor, firme de consultaţii şi de raiting. [18, p. 229]
9
Capitolul II. Contractul de asigurare
2.1. Noțiune și caractere juridice.
În sens generic, termenul de asigurare desemnează un întreg set de măsuri de natură diversă
(juridică, economică etc.) menit să înlăture consecințele patrimoniale negative determinate de
producerea unor evenimente cauzatoare de prejudicii (numite în acest caz, riscuri asigurate).
În literatura de specialitate sunt întâlnite mai multe păreri a diferitor doctrinari. În viziunea
lui I. Rosetti-Bălănescu și Al. Băicoianu, contractul de asigurare este ”... acela prin care
asigurătorul se obligă în schimbul plății periodice a unor sume de bani numite prime (s.s.) a plăti
asiguratului o despăgubire pentru dauna pricinuită de un eveniment viitor”. Profesorul Francisc
Deak consideră că: ”prin contractul de asigurare, una din părți, numită asigurat (sau contractant)
se obligă să plătească celeilalte părți, numită asigurător o anumită sumă de bani stabilită (primă
de asigurare), iar asigurătorul se obligă ca în ipoteza survenirii cazului asigurat să plătească
indemnizația de asigurare, în condițiile stabilite în contract, celui asigurat (sau contractantului)
ori terțului beneficiar”. [15, p. 434-435] În aceeași ordine de idei, Dumitru Florescu definește
contractul de asigurare ca ”acel contract prin care o persoană fizică sau juridică (numită asigurat)
se obligă să plătească periodic asigurătorului o anumită sumă de bani (denumită primă de
asigurare), în schimbul obligației pe care și-o asumă asigurătorul de a suporta riscurile care
provin din producerea în viitor a unor evenimente prejudiciabile pentru asigurat (cazul asigurat),
în sensul de a-i plăti acestuia sau unei terțe persoane o sumă de bani cu titlu de indemnizație de
asigurare .”[11, p. 485]
În sens restrâns (juridic), potrivit art.1301 din Codul Civil Legea Republicii Moldova nr.
1107-XV din 6 iunie 2002, ”prin contract de asigurare, asiguratul se obligă să plătească
asigurătorului prima de asigurare, iar acesta se obligă să plătească, la producerea riscului asigurat,
asiguratului sau unui terț (beneficiarul asigurării) suma asigurată ori despăgubirea, în limitele și
în termenele convenite”. [2]
Aşa cum se poate observa din definiţia dată de către lege contractului de asigurare, acesta
este un contract:
Sinalagmatic (bilateral)-sunt sinalagmatice contractele care dau naștere la obligații
reciproce între părți, spre deosebire de cele unilaterale, în care numai una din părți își asumă
obligații. [15, p. 439] Contractul de asigurare este sinalagmatic întrucât dă naștere la drepturi și
obligații corelative pentru ambele părți contractante, astfel cum rezultă neândoielnic chiar din
10
definiția legală a acestui contract. Faptul că obligația asiguratului (a contractantului asugurării)
este născută și actuală, în timp ce aceea a asigurătorului este condițională (depinzând de
producerea evenimentului asigurat) nu pune în discuție această caracterizare a contractului, cu
atât mai mult cu cât se poate că asigurătorul își asumă o obligație certă de acoperire a riscului
încă din momentul încheierii contractului. Desigur că există la contractul de asigurare
particularitatea lipsei de simultaneitate a obligațiilor, de vreme ce obligația asiguratului de a plăti
prima se execută mai înainte. [22, p. 340]
Specificitatea caracterului sinalagmatic în contractul de asigurare constă în aceea că obligația de
plată a despăgubirii intră în acțiune, în marea majoritate a cazurilor la survenirea cazului asigurat.
[15, p. 439]
Consensual – din punctul de vedere al formei cerute pentru încheierea sa valabilă,
legislatorul stabilește expres caracterul consensual al contractului de asigurare, pornind de la
faptul, că nerespectarea formei scrise a contractului de asigurare nu duce după sine nulitatea
acestuia, ci inopozabilitatea lui. Așadar, este suficient acordul de voință al părților contractante
pentru a fi în prezența unui contract de asigurare valabil. Acest lucru este unanim acceptat, chiar
dacă art.1308 alin. (3) din Codul Civil al Republicii Moldova, prevede încheierea acestuia în
formă scrisă. Față de reglementarea dată, forma scrisă este cerută numai ad probationem. În acest
sens, art.1308 alin. (5) prevede ”contractul de asigurare nu se poate dovedi prin martori, chiar
dacă există un început de dovadă scrisă.” Credem că alte persoane decât contractanții (de pildă,
victima în cazul asigurării de răspundere sau beneficiarul asigurării de viță) pot obține prin
intermediul justiției obligarea asigurătorului de a depune un exemplar al contractului. Înscrisul
constatator al contractului poartă numele de poliță de asigurare (în cazul asigurărilor de
persoane), respectiv de certificat de asigurare (pentru asigurările de daune). [ 22, p. 340]
Cu titlu oneros – pentru a se determina dacă contractul de asigurare este un contract cu titlu
oneros se apelează la criteriul scopului urmărit de părți la încheierea lui.
Valorificând acest criteriu, contractele se clasifică în contracte cu titlu oneros și contracte cu
titlu gratuit. În contractele cu titlu oneros fiecare parte urmărește un folos, o contraprestație, adică
realizarea unui folos patrimonial propriu.
Contractul de asigurare, fără a deosebi după felul asigurării, este întotdeauna un contract cu
titlu oneros, pentru că o parte, asiguratul se obligăsă plătească în condițiile stabilite, în limitele și
la termenele stabilite, ratele de primă, iar cealaltă parte, asigurătorul, se obligă să plătească
indemnizația de asigurare, în condițiile și limitele stabilite, dacă s-a ivit cazul asigurat,
11
asiguratului ori beneficiarului asigurării. Nu prezintă importanță faptul că prestațiile la care se
obligă părțile sunt sau nu echivalente pentru că, așa cum se știe, contractul de asigurare este, în
același timp și un contract aleatoriu, caracter care înlătură eventualul caracter lezionar al acestuia.
Din caracterul oneros al contractului de asigurare decurg următoarele consecințe:
- răspunderea asigurătorului, ca de altfel și cea a siguratului, în calitatea lor de debitori
pentru prestațiile la care se obligă se apreciază cât se poate de sever în raport cu
litera și spiritul legii, dar și cu litera și spiritul contractului de asigurare însuși;
- acținea pauliană sau revocatorie poate triumfa mai ușor în raport cu situația în care
am fi fost în prezența unui contract cu titlu gratuit; și
- viciile de consimțământ se apreciază luând în considerare atât caracterul oneros al
contractului de asigurare, cât și caracterul său aleatoriu.
Aleatoriu – pentru a stabili caracterul aleatoriu al contractului de asigurare se apelează la
criteriul cunoașterii întinderii prestațiilor părților în momentul încheierii lui.
Spre deosebire de contractele comutative, în care părțile cunosc de la început întinderea
prestațiilor la care se obligă, în contractul de asigurare, datorită caracterului său aleator, doar
asiguratul știe întinderea ratelor de primă la care se obligă. Nici asigurătorul și nici asiguratul nu
cunosc dacă, într-adevăr, cazul asigurat va surveni și nici, în raport de acesta, care va fi întinderea
despăgubirii. Caracterul aleatoriu al contractului de asigurare prezintă un important interes
juridic: contractul nu va putea fi anulat pentru leziune. Dacă însă nu se stabilește cazul asigurat și
în legătură cu acesta, obligațiile părților, contractul va fi lovit de nulitate pentru lipasa
elementului aleatoriu. [15, p. 440-441]
Cu toate acestea, unii autori au contestat caracterul aleatoriu al contractului de asigurare, cu
două argumente: mai întâi, asiguratul primește de îndată siguranța că va primi, el sau altul, o
sumă de bani dacă se întimplă evenimentul asigurat, astfel că nu există nici un risc; apoi, în ceea
ce îl privește pe asigurător, contractul de asigurare asupra vieții își pierde caracterul aleatoriu,
datorită ”organizării pe baze științifice a fondului de asigurare și stabilirii unor prime după criteii
matematice”. Cum s-a subliniat în literatura jurudică, chiar și în cazul asigurărilor mixte de
persoane, în care asigurătorul în mod cert plătește suma asigurată (fie în caz de supraviețuire, fie
în caz de deces, fie în caz de invaliditate) contractul păstrează acest caracter. Apoi, deși este real
că din punct de vedere tehnic și economic societățile de asigurare folosesc metoda calculului
probabilităților și legea numerelor mari, astfel încât chiar după plata indemnizațiilor să își asigure
12
un profit, acest calcul vizează totalitatea contractelor încheiate de asigurător (portofoliu), iar nu
fiecare contract în parte, al cărui caracter aleatoriu este de necontestat.[22, p. 341]
Generator de drepturi – la prima vedere contractul de asigurareapare drept un contract
translativ de drepturi, deoarece asiguratul transmite prima de asigurare, iar asigurătorul transmite
suma de despăgubire la momentul survenirii cazului asigurat, însă aceasta privește doar efectele
contractului încheiat, care sunt nu altceva decât căi de realizare a unui caracter generator a
dreptului la despăgubire – drept neexistent până la momentul încheierii contractului de asigurare.
[23, p. 239]
De adeziune – stabilirea caracterului de contract de adeziune al contractului de asigurare se
poate face apelând la criteriul modului de exprimare a voinței părților. Din acest punct de vedere
contractele sunt:
a) contracte negociate;
b) contracte de adeziune;
c) contracte obligatorii.
Contractul de asigurare, este, în principal, un contract de adeziune, întrucât clauzele prevăzute în
el aparțin uneia din părți (asigurătorului), fără posibilitatea ca cealaltă parte să le discute, ci
numai să le accepte sau să le respingă.
Folosirea sintagmei ”în principal”, urmarește să sublinieze o atenuare a caracterului de
adeziune al contractului de asigurare. Astfel nu se poate înlătura total tenta de contract negociat a
acestui contract, pentru că părțile introduc în el o serie de clauze pe care le hotărăsc de comun
acord: convenția cu privire la întinderea daunelor, clauzele privind întinderea ratelor de primă,
întinderea primei de asigurare, termenele și condițiile în care se plătesc ratele de primă etc. [ 15,
p. 444-445]
În majoritatea absolută a cazurilor, totuși, contractele de asigurare încheiate apar drept
contracte de adeziune. Acestea se aplică în compartimentele unde raporturile de asigurare sunt
foarte frecvente, iar valoarea riscului asigurat nu este esențial. În cazul, însă, în care este vorba de
cazuri excepționale sau valoarea esențială a riscului asigurat, aceste contracte, de regulă, sunt
negociate.
[ 22, p. 241]
Afectat de modalități – contractul de asigurare este un contract afectat de modalități, atât de
termen cât și de condiție. Modalitatea termenului se materializează în sensul că un contract de
asigurare este întotdeauna marcat de o dată de începere a răspunderii asigurătorului pentru
13
consecințele producerii riscului subscris, iar în ceea ce privește materializarea condiției, aceasta
începe să producă efecte numai odată cu îndeplinirea condiției riscului asigurat. [10, p.195]
Cu executare succesivă – pentru stabilirea acestui caracter se apelează la criteriul modului
de executare. Spre deosebire de contractele cu executare imediată (instantanee), în care prestațiile
se execută imediat după încheierea lor, iar obiectul obligației constă, de regulă, într-o simplă
prestație, în cazul contrcatelor cu executare succesivă executarea are loc în timp, fie sub forma
unor prestații continue, fie sub forma unor prestații succesive.
Contractul de asigurare se înfățișează a fi, fără putere de dubiu, un contract cu executare
succesivă, întrucât obligația asigurătorului de a suporta riscul are un caracter continuu pe toată
durata contractului. Prin natura lor, prestațiile la care se obligă asiguratul sunt prestații succesive,
pentru că ratele de primă sunt stabilite de la început și, odată cu ele, și termenele la care se vor
plăti, ca și durata asigurării. Acest caracter al contractului de asigurare produce o serie de
consecințe:
- mai întâi, în cazul neexecutării din culpă operează rezilierea, desfăcând contractul
numai pentru viitor, nu și pentru trecut;
- problema suspendării obligației se pune, de regulă, numai în contractele cu executare
succesivă, ceea ce face ca, în cazul contractului de asigurare, să fie permisă
reactivarea asigurării (repunerea în vigoare a acesteia);
- riscurile contractuale sunt analizate în condițiile specifice contractului de aigurare; și
- în cazul contractului de asigurare, datorită caracterului său – cu executare succesivă,
nu se pune problema restituirii prestațiilor săvârșite deja, în caz de reziliere, fiind
supuse restituirii numai ratele de primă plătite deja, pentru perioadele de după
momentul rezilierii.[15, p. 441-442]
Numit – pentru a stabili caracterul de contract numit al contractului de asigurare, se
apelează la criteriul existenței ori inexistenței unui nume propriu și a unei reglementări proprii.
Spre deosebire de contractele nenumite care, așa cum rezultă din denumire, nu au un nume
propriu și nici o reglementare juridică anume, contractele numite poartă un nume, rezultând chiar
din reglementarea lor proprie. Contractul de asigurare este un contract numit. El este forma
juridică a activităților economice de asigurare. Altfel spus, activitățile economice de asigurare își
găsesc expresia juridică în contractul de asigurare. [15, p. 442-443]
Legea civilă reglementează într-o serie de acte în mod expres regimul juridic al contractului
de asigurare. Astfel, sediul juridic al contractului de asigurare îl formează Codul civil al
14
Republicii Moldova, Legea cu privire la asigurări, Legea cu privire la asigurarea obligatorie de
asistență medicală, Legea cu privire la mărimea, modul și termenele de achitare a primelor de
asigurare obligatorie de asistență medicală etc.[ 23, p. 240; 3, 4, 5]
Pe de altă parte, așa cum s-a subliniat deja, contractul de asigurare nu numai că are o
reglementare juridică proprie, dar reglementările în materie sunt reglementări speciale, de unde
reiese și caracterul lor de strictă interpretare. Important pentru contractul de asigurare, înfățișat a
fi un contract numit, este faptul că, în măsura în care părțile n-au prevăzut absolut toate
implicațiile raporturilor în care intră, aceste raporturi se consideră a fi fost angajate în condițiile
reglementărilor juridice speciale. Altfel spus, dacă în contractele nenumite care nu au reglemetări
anume consacrate, părțile sunt obligate să reglementeze în amănunțime raporturile dintre ele,
datorită acțiunii regulii în materie potrivit cu care, ceea ce nu este precizat în contract, nu există,
în contractul de asigurare lipsa unor stipulații care, prin importanța lor, nu atrag nulitatea lui, este
suplinită de dispozițiile legale în materie.[15, p. 443]
Principal – caracterul principal al contractului de asigurare se stabilește potrivit criteriului
existenței de sine-stătătoare sau dependenței contractului. Contractul de asigurare este un contract
principal pentru că are o existență proprie, de sine-stătătoare și o identitate și fizionomie juridică
proprie. Existența contractului de asigurare nu depinde de existența altui contract, ceea ce
înseamnă că acest contract nu este un contrac accesoriu.
Din caracterul principal al contractului de asigurare decurg următoarele:
a) nu depinde de existența altor contracte și deci, nu operează regula accesorium sequitur
principale;
b) validitatea contractului de asigurare nu se apreciază în raport de validitatea unui alt
contract, ci numai în raport de condițiile esențiale (de validitate) proprii;
c) rezilierea contractului de asigurare are loc numai pentru cauze care îl privesc, ea nu
depinde de rezilierea unui alt contract;
d) executare prestațiilor la care părțile s-au obligat în contractul de asigurare se face în
funcție de prevederile acestuia, ea nu depinde în nici un mod de executarea altui contract. [15, p.
443-444]
Irevocabil – caracterul irevocabil al contractului de asigurare rezultă din imposibilitatea
părților de arenunța unilateral la executarea obligațiilor contractuale. În contractul de asigurare
are loc doar rezilierea contractului, unde și asiguratul și asigurătorul este obligat, până la
rezilierea contractului să-și onoreze toate obligațiile contractuale. [23, p. 241]
15
De natură comercială – sunt două criterii care se au în vedere în privința considerării
naturii juridice a contractului de asigurare:
a) criteriul naturii juridice a acestui contract, criteriu potrivit căruia, contractele pot fi: de
natură comercială, de natură civilă, de natură mixtă etc; și
b) criteriul complexității contractelor.
Sub aspectul naturii juridice, contratul de asigurare este, de regulă de natură comercială și,
prin excepție de natură mixtă:
1. este de natură comercială pentru că este expresia juridică a activității economice de
asigurare, care, la rândul ei, este activitate comercială, văzută astfel potrivit criteriului obiectiv,
dar și subiectiv, în privința uneia din părți – asigurătorul – care este întotdeauna societate
comercială;
2. este de natură mixtă, respectiv – comercial-civilă pentru că:
- contractul de asigurare etse întotdeauna de natură comercială, din punct de vedere al
asigurătorului, mai exact al activității desfășurate de acesta, sub aspectul criteriului obiectiv, dar
și sub aspectul criteriului subiectiv, pentru că asigurătorul este o societate comercială;
- contractul de asigurare este, uneori, din punct de vedere al asiguratului, de natură
mixtă, în sensul că în bună măsură are caracter civil.
Sub aspectul complexității, din acest punct de vedere, complexitatea rezidă în multitudinea
felurilor activității de asigurare și în multitudinea felurilor obiectului său. Este suficient să
spunem că pentru fiecare fel de asigurare se poate încheia contract de asigurare, specificitatea
contractului depinzând de specificitatea felului de asigurare. [15, p. 445-446]
Cu conținut patrimonial – caracterul patrimonial al contractului de asiguare nici nu poate fi
pus la îndoială. Părțile pretind de fiecare dată la despăgubiri materiale atunci când asiguratul a
avut de suportat în anumite împrejurări daune materiale. Probabil că caracterul patrimonial al
contractului de asigurare nu-și are multă existență, unde își va găsi locul potrivit și caracterul
nepatrimonial al acestui contract, unde dauna morală deasemenea va constitui obiect al acestui
contract.
Este un contract ce poate fi încheiat atât personal cât și prin reprezentant – putem
argumenta acest caracter pornind de la faprul, că Codul civil nu stabilește condiția încheierii
personale a contractului de asigurare. Totodată este necesar de a nu confunda încheierea
contractului de asigurare prin reprezentant de încheirea contractului de asigurare în favoarea unui
terț, care dobândește calitatea de beneficiar de asigurare. În cazul contractului de asigurare în
16
favoarea unui terț, cel ce a încheiat contractul dobândește calitatea de parte la contract – asigurat,
iar în cazul încheierii prin reprezentant a contractului de asigurare, reprezentantul nu dobândește
pentru sine calitatea de asigurat. [23, p. 240]
2.2. Încheierea și efectele contractului de asigurare.
Legea nu se limitează să impună existența unui contract scris, ci impune numeroase
elemente celor care încheie contracte sau, dimpotrivă, interzic altele, tot cu scopul protejării
asiguraților de reaua credință sau abuzurile datorate puterii economice a asigurătorilor.
La încheierea contractului de asigurare este necesar respectarea condițiilor de validitate a
oricărui contract și anume: cea de legalitate, capacitate de a contracta, consimțământ, obiect,
cauză și formă.
Legalitatea la încheierea contractului de asigurare presupune respectarea condiției, după
care se admite totul ceea ce nu se interzice. Astfel, prin exemplu, se consideră încheiate cu
încălcarea condiției de asigurare acele contracte, care presupun un interes ilicit, asigurarea
prejudiciului suportat la jocuri, pariuri, loterii, eventualelor cheltuieli la care poate fi supusă
persoana în scopul eliberării ostaticilor etc. [23, p. 241]
Capacitatea de a contracta, în principiu asigurarea este un act de administrare, căci
finalitatea sa este una de prevedere: se urmărește protejarea persoanei și patrimoniului său
împotriva elementelor aleatorii ce pot apărea. [22, p.342] Capacitatea de a încheia contractul de
asigurare o are:
a) având calitate de asigurat – orice persoană fizică sau juridică, care în condițiile generale
posedă capacitate juridică de a încheia contractul. Este logic faptul, ca dobândirea calității de
asigurat să-i aparțină, spre exemplu, proprietarului unui imobil, deși acesta nu are împlinită vârsta
majoratului. Aceasta nicidecum nu trebuie de confundat cu dreptul de a decide încheierea
contractului, deoarece acesta este propriu la așa contracte doar la persoanele fizice ce dispun de
capacitate de exercițiu deplină.
b) având calitatea de asigurător – orice persoană juridică constituită, inclusiv și cu capital
străin, în scopul desfășurării activității de asigurare pe bază de licență.
c) având calitatea de beneficiar de asigurare – orice persoană terță, căreia asigurătorl îi va
despăgubi cazul asigurat în baza contractului de asigurare.
Consimțământul. Fiind o condiție esențială de validitate a contractului, acesta este prevăzut
la art.199 CCRM: ”consimțământul este manifestarea, exteriorizată, de voință a persoanei de a
17
încheia un act juridic.” Consimțământul la încheierea contractului de asigurare este realizat atunci
când părțile au convenit asupra condițiilor esențiale ale contractului. [2] În contractul de asigurare
voința părților are o importanță aparte:
- este un element fundamental, o condiție esențială a contractului;
- este de natură subiectivă, pentru că, în ultimă instanță, este un element lăuntric,
psihologic; și
- este un proces psihologic complex ca structură, acoperitor pentru două condiții
esențiale: consimțământ și cauză.
Consimțământul în contractul de asigurare trebuie să îndeplinească o serie de condiții. În primul
rând, el trebuie să îndeplinească condițiile cerute pentru toate contractele:
- să emane de la o persoană cu discernământ;
- să fie dat cu intenția de a se obliga;
- să fie exteriorizat;
- voința trebuie să fie liberă;
- voința trebuie să fie conștientă; și
- consimțământul nu trebuie să fie afectat de vicii.
În același timp, se cer îndeplinite o serie de condiții specifice contractului de asigurare:
- asigurătorul ca persoană juridică și asiguratul, dacă este persoană juridică, își
manifestă voința prin persoanele fizice din organele de conducere. Asiguratul
persoană fizică își manifestă voința personal;
- voința asiguratului se rezumă la a accepta sau refuza contractul de asigurare, datorită
caracterului acestuia de contract de adeziune, afară numai dacă este vorba de
clauzele asupra cărora pot hotărî împreună etc. [15, p. 447]
Caracteristic pentru realizarea consimțământului în contractul de asigurare este faptul, că acesta
este realizat în formă scrisă.
Obiectul. Conform prevederilor art.206 CCRM, ”Obiect al actului juridic este obligația
persoanei care a încheiat actul juridic.” [2] Acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
- obiectul trebuie să existe la momentul încheierii contractului;
- obiectul trebuie să fie în circuitul civil;
- obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil;
- obiectul trebuie să fie posibil;
- obiectul trebuie să fie licit;
18
- obiectul trebuie să fie moral;
- obiectul trebuie să constea în faptul personal al celui ce se obligă;
- cel ce se obligă trebuie să fie titularul dreptului; și
- uneori fapta promisă trenuie să prezinte interes pentru creditor. [15, p.449Î
Obiectul în contractul de asigurare privește ca și la alte contracte totul ceea cu privire la ce
părțile stabilesc drepturi și obligații.
Astfel, obiectul intrinsec al contractului de asigurare îl formează:
a) asigurarea riscului asigurat;
b) plata primei de asigurare;
c) plata despăgubirii de asigurare;
d) înștiințarea referiot la producera cazului asigurat;
e) păstrarea confidențialității informației despre asigurare.
Obiectul extrinsec al contractului de asigurare îl formează:
a) riscul asigurat;
b) prima de asigurare;
c) suma de asigurare;
d) despăgubirea de asigurare;
e) cazul asigurat;
f) termenul de asigurare.
Cauza în contractul de asigurare reprezintă scopul asigurării posibilității financiare a
asiguratului în cazul survenirii daunei la producerea cazului asigurat, și scopul asigurătorului de a
primi o primă de asigurare de la asigurat, iar la survenirea cazului asigurat – de a achita plata sau
despăgubirea de asigurare. [23, p. 242-243]
Cauza este enumerată în dispozițiile art.207 CCRM, ca fiind o condiție esențială a contractului.
Ca în toate celelalte contracte, cauza în contractul de asigrare are eceleași elemente:
- scopul imediat (rezultatul urmărit de fiecare parte în schimbul a ceea ce se obligă):
pentru asigurător – încasarea ratelor de primă; pentru asigurat – despăgubirea;
- scopul mediat (motivul impulsiv și determinant care a împins părțile la încheierea
contractului), motiv care se referă fie la însușirile contractului, fie la însușirile
celeilalte părți.
În materia contractului de asigurare, cauza are aceleași aplicații practice:
19
a) absența de cauză. Cauza este absentă când, de exemplu, s- a prevăzut a se plăti indemnizația
unui beneficiar care, la data încheierii contractului de asigurare, era decedat;
b) cauza falsă. Cauza este falsă când partea a fost îndemnată să încheie contractul de o falsă
reprezentare a realității în plan psihologic;
c) cauza simulată. Cauza este simulată în situația în care înscrisul ce cuprinde operațiunea
juridică în sens de negotium juris precizează o altă cauză decât cea adevărată;
d) cauza ilicită. Suntem în prezența cauzei ilicite când rezultatul urmărit și care a constituit
motivul impulsiv și determinant la încheierea cotractului, reprezintă considerarea unui scop
nepermis, contrar ordinii publice, economice și sociale;
e) cauza imorală. Cauza este imorală când rezultatul urmărit și care a constituit motivul impulsiv
și determinant la încheierea cotractului, reprezintă considerarea unui scop nepermis, contrar
bunelor moravuri, adică moralei. [15, p. 450]
Forma. Potrivit art.1308 CCRM, asigurarea trebuie încheiată în formă scrisă (indiferent de
valoarea primei de asigurare sau a indemnizației). Forma scrisă a contractului este cerută pentru
opozabilitate. Astfel, încheierea contractului de asigurare poate fi constatată prin confirmarea
plății primei de asigurare. Totodată nu se admite dovada încheierii contractului de asigurare prin
proba cu martori sau chiar și prin început de înscris. [23, p.243]
Contractul de asigurare este precedat de o ofertă a asiguratului. Declarația de asigurare este
propunerea asiguratului de a contracta, iar în sens de instrumentum este un formular-tip
completat de acesta. Formularul cuprinde, în general, datele de identificare ale asiguratului,
riscurile asigurării, suma asigurată etc. Existența formularului-tip nu conferă asigurării caracterul
solemn. [21, p.314-315Î
Contractul de asigurare se consideră încheiat din momentul redactării lui în formă scrisă
(între părți) sau din momentul în care ofertantul a luat cunoștință despre acceptare, prezumându-
se că a luat cunoștință de acceptare pe data cănd a sosit la adresa lui (între absenți). [17, p.130]
Efectele contractului de asigurare. Ca orice contract sinalagmatic, contractul de asigurare
presupune drepturi și obligații corelative între părți, ce pot fi delimitate în două perioade: până la
ivirea evenimentului asigurat și după producerea evenimentului asigurat.
Drepturile și obligațiile asiguratului până la producerea evenimentului asigurat se referă la
următoarele:
- dreptul de a modifica contractul;
- dreptul de a încheia asigurări suplimentare;
20
- dreptul de răscumpărare;
- obligația asiguratului privind plata primei de asigurare;
- obligația de a informa asigurătorul în privința modificării circumstanțelor care
agravează riscul;
- obligația de întreținere a bunului asigurat în bune condiții conform dispozițiilor
în vigoare.
Drepturile și obligațiile asigurătorului până la producerea evenimentului asigurat se referă
la următoarele:
- dreptul de a verifica existența bunului asigurat și a modului în care acesta este
întreținut;
- dreptul de a aplica sancțiuni legale când asiguratul a încălcat obligațiile prind
întreținerea, folosirea și paza bunurilor asigurate;
- dreptul de aprimi plata primei de asigurare;
- dreptul de a recalcula, în funcție de modificările intervenite în situația riscului,
valoarea ratelor de primă, corelativ cu modificarea sumei asigurate ( mai ales
la asigurările de bunuri);
- dreptul de a face reasigurarea;
- obligația de a elibera, la cerere, duplicatul documentului de asigurare, dacă
asiguratul l-a pierdut pe cel original.
Drepturile și obligațiile asiguratului după producerea evenimentului asigurat se referă la
următoarele:
- de a încasa indemnizația de asigurare;
- combaterea efectivă a calamităților pentru limitarea pagubei și salvarea
bunurilor asigurate;
- păstrarea și paza bunurilor rămase pentru prevenirea degradărilor ulterioare;
- avizarea asigurătorului, în termenele prevăzute în condițiile de asigurare, cu
privire la producerea evenimentului asigurat;
- participarea la constatarea cazului asigurat produs si a pagubei rezultate;
- furnizarea de date si acte referitoare la evenimentul asigurat.
Drepturile și obligațiile asigurătorului după producerea evenimentului asigurat se referă la
următoarele:
- achitarea indemnizatiei catre asigurat;
21
- constatarea procedurii evenimentului asigurat si evaluarea pagubelor;
- stabilirea cauzele daunelor si imprejurarile in care acestea s-au produs pentru
determinareaobligatiei sale de plata si a marimii indemnizatiei. Pentru aceasta
este necesar sa se verifice:
dacă asigurarea era în vigoare la data producerii riscului;
dacă primele de asigurare au fost plătite și perioada de timp pentru care au fost achitate;
dacă bunurile în cauză sunt cuprinse în asigurare;
dacă evenimentul producător de daune este datorat unui risc împotriva căruia s-a
încheiat asigurarea.[6, p.27]
2.3. Încetarea contractului de asigurare
De regulă, ca orice contract, și asigurarea încetează prin epuizarea efectelor sale. Dacă pe
durata de existență convenită evenimentul asigurat nu s-a produs, contractul de asigurare
încetează la expirarea termenului (asigurările obligatorii încetează pe 31 decembrie la ora 24).
Pentru a preveni producerea unui caz asigurat la scurt timp de la expirarea poliței, este
recomandat ca părțile să reînnoiască din timp contractul. [22, p.352]
Un alt mod de încetare a contractului, de asemenea uzual este producerea evenimentului
asigurat,situaţie întâlnită în cazul asigurărilor de viaţă şi accidente. Pentru asigurările de bunuri
contractul încetează numai dacă prin realizarea riscului bunul asigurat a fost distrus în totalitate.
Dacă distrugerea este parţială contractul poate continua să-şi producă efectele, în principiu,
pentru suma asigurată rămasă. Situaţia este asemănătoare şi la asigurarea de răspundere civilă.
Dacă suma asigurată nu se epuizează prin achitarea despăgubirii terţului prejudiciat prin fapta
asiguratului, asigurătorul va răspunde în continuare până la concurenţa sumei contractate.
Pe lângă modurile obișnuite de încetare a contractului de asigurare, enumerate mai sus,
contractul de asigurare mai cunoaște și moduri neobișnuite (neuzuale) de încetare, care sunt:
1. denunțarea;
2. rezilierea;
3. anularea.
Specificul denunţării ca modalitate de încetare a contractului constă în exercitarea acesteia
în modunilateral din cauze autorizate de lege. Astfel, asigurătorul poate denunţa contractul în
următoarele cazuri:
22
- dacă asiguratul nu a comunicat, în scris, modificările intervenite în cursul
contractului în legătură cu datele luate în considerare la încheierea asigurării.
Denunţarea poate fi exercitată numai dacă modificarea intervenită exclude
potrivit condiţiilor de asigurare menţinerea contractului;
- când se constată neîndeplinirea de către asigurat a obligaţiei de prevenire
impuse de lege, autorităţi ori de natura însăşi a bunurilor asigurate, astfel încât
să crească probabilitatea realizării riscurilor şi existenţa bunului asigurat să fie
pusă în pericol.
Asiguratul poate denunţa contractul de asigurare:
- în cazul subscrierii unui contract de asigurare de viaţă individual într-o
perioadă de 20 de zile de
- la încheierea de către asigurător. Aceste prevederi nu se aplică contractelor de
asigurări cu o durată de 6 luni sau mai mică;
- după comunicarea de către asigurător a unor modificări dispuse prin condiţiile
de asigurare.
În cazul contractului de asigurare pe durată nedeterminată, acesta se poate denunţa de
oricare dintre părţi. Denunţarea contractului de către una dintre părţi se poate efectua numai cu
notificarea prealabilă a celeilalte părţi, care trebuie făcută cu cel puţin 20 de zile înainte de
denunţare.Contractul de asigurare fiind cu executare succesivă, denunţarea acestuia nu produce,
în principiu, efecte retroactive ci numai efecte viitoare. Astfel, reţinerea primelor pentru perioada
în care contractul a fost în vigoare este normală, dar nu se mai justifică încasarea de prime după
ce contractul a fost denunţat. [7, p.81-82]
Cauză comună de încetare a contractelor sinalagmatice cu executare succesivă, rezilierea
operează și în materia contractului de asigurare. Rezilierea reprezintă încetarea contractului de
asigurare, pentru viitor, datorită neexecutării obligaţiei uneia dintre părţi din care i se pot
imputa.În momentul rezilieri, creditorul are dreptul să ceară executarea silită a tuturor obligaţiilor
scadente care nu fuseseră îndeplinite pînă la acea dată. De asemenea, el poate pretinde
despăgubiri pentru prejudiciile ce i s-au adus ca urmare a neexecutării respectivelor prestaţii.
Rezilierea contractului se produce de drept dacă, înainte de a începe obligația asigurătorului,
riscul asigurat s-a produs sau producerea lui a devenit imposibilă, precum și în cazul în care, după
începerea obligației asigurătorului, producerea riscului asigurat a devenit imposibilă; de
asemenea, contractul se reziliază în cazul în care sumele datorate de asigurat, cu titlu de primă, nu
23
sunt plătite în termenul prevăzut în contractul de asigurare.[14, p.312] CCRM reglementează
acest fapt prin dispozițiile art.1324, astfel mai prevede și alte cazuri de reziliere, cum ar fi:
art.1318 ”Rezilierea contractului datorită unor inexactități” și art.1320 ”Rezilierea contractului
după survenirea cazului asigurat.”[2]
Nulitatea (anularea) contractului de asigurare survine atunci cînd contractul a fost încheiat
fără respectarea condiţiilor esenţiale de valabilitate și este reglementată de condiţiile de asigurare
şi
normele dreptului comun. Ea poate rezulta din:
- declaraţii inexacte sau incomplete făcute de asigurat cu prilejul contractării asigurării, cu
bună ştiinţă;
- ca urmare a încetării prevederilor cuprinse în condiţiile de asigurare, respectiv în cazul în
care la momentul încheierii contractului riscul s-a produs deja.
Spre deosebire de denunţare şi reziliere, nulitatea contractului de asigurare operează şi
pentru trecut nu numai pentru viitor. Ea readuce pe contractanţi în situaţia juridică avută la data
încheierii asigurării procedându-se la restituirea reciprocă a prestaţiilor efectuate. Asigurătorul va
restitui primele de asigurare încasate, iar asiguratul indemnizaţia dacă a fost plătită. [7, p.82]
24
Capitolul III. Clasificarea asigurărilor
3.1. Clasificarea contractului de asigurare
Problema clasificării raporturilor juridice de asigurare prezintă o importanță deosebit de
mare. Astfel, corecta determinare a naturii raportului de asigurare, ne permite să apreciem și
natura obligațiilor pe care le au părțile la producerea cazului asigurat. Totodată, este deosebit de
important și pentru corecta aplicare a normei legale sau contractuale la situația concretă de
asigurare. Deși legislatorul face deosebirea între două categorii mari de asigurare, cea de
persoane și cea de daune, considerăm, că clasificarea categoriilor contractelor și raporturilor de
asigurare, enunțate în literatura juridică de specialitate este mult mai potrivită și mai explicită.
Astfel, vom realiza clasificarea raporturilor de asigurare după mai multe criterii: [16, p.207]
În funcție de modul de realizare araporturilor juridice de asigurare, distingem:
a) Asigurarea prin efectul legii. Asigurarea prin efectul legii este caracteristică anumitor genuri de
activități și profesii, de regulă, legate de risc. Astfel, lucrătorii de poliție beneficiază de
asigurare pentru daunele cauzate sănătății pe timpul exercitării obligațiunilor de serviciu., fără
ca să fie încheiat contract de asigurare – ei beneficiază de această asigurare prin efectul legii.
b) Asigurarea contractuală presupune apariția raporturilor contractuale drept rezultat a încheierii
contractului de asigurare.
În funcție de modul de domeniul asigurării, se deosebesc:
a) Asigurările de bunuri constituie acea asigurare unde obiectul asigurării riscului sunt bunurile
asiguratului sau beneficiarului de asigurare.
b) Asigurările de persoane presupune că se asigură valorile personal umane: viața, sănătatea,
integritatea corporală, capacitatea de muncă etc.
c) Asigurările de răspundere civilă presupune asigurarea de anumite acțiuni cauzatoare de daune,
săvârșite de către asigurat sau în adresa lui și care generează raporturi de răspundere civilă.[9,
p. 80]
În funcție de riscul asigurat, asigurările pot fi clasificate în:
a) Asigurări pentru inundații, trăsnete, explozii, cutremure de pământ; referitoare la clădiri,
construcții, mașini și instalații, mijloace de treansport.
b) Asigurări pentru ploi torențiale, grindină, inundații, furtuni, uragane, alunecări sau prăbișiri de
teren la culturile agricole.
c)Asigurări pentru boli, epidemii și accidente ale animalelor.
25
d)Asigurări pentru derapări, răsturnări, coliziuni și prăbușiri sau alte accidente ale mijloacelor de
transport.
e) Asigurări pentru evenimente ce pot surveni în viața persoanelor fizice.
f) Asigurări de răspundere civilă.
În funcție de obiectul asigurat există:
a) Asigurări de mijloace fixe: clăditi, mașini, utilaje, instalații, mijloace de transport etc.
b) Asigurări ale fondurilor de producție circulante: materii prime, materiale, combustibili etc.
c) Asigurări ale obiectelor de uz casnic ale cetățenilor.
d) Asigurări ale culturilor agricole și animalelor.
e) Asigurări de persoane etc. [23, p.237-238]
În funcție de natura contractului de asigurare, asigurările se împart în:
a) Asigurări comerciale. Dacă părțile contractante (asigurătorul și asiguratul) sunt comercianți,
operațiunile de asigurare sunt întotdeauna fapte de comerț, și, în consecință, vor fi guvernate cu
prioritate de legislația specială în amterie, iar în completare se vor aplica legile comerciale.
b) Asigurări mixte (comercial-civile). Pentru asiguratul (persoană fizică) raportul de asigurare
poate avea caracter comercial sau civil (dacă contractează în nume personal). În această
situație, asigurarea va fi mixtă (civilă pentru asigurat și comercială pentru asigurător –
întotdeauna o societate comercială).
În funcție de teritoriul pe care se acordă acoperirea prin asigurare deosebim:
a) Asigurări interne sunt acelea în care, atât asiguratul cât și asigurătorul își au sediul, respectiv
domiciliul, în aceeași țară. Caracteristic acestei asigurări este și faptul că obiectul asigurării,
precum și riscurile acesteia se află pe teritoriul țării respective. [21, p.309-310]
b) Asigurări externe presupune prezența elementului de extranietate. Aceste categorii de asigurări
privesc asigurarea de fapte ce pot avea loc atât în interiorul țării asigurătorului, cât și în afara
acestui teritoriu. Calitatea de asigurător în acest caz presupune prezența legăturilor contractuale
cu firme de asigurare din străinătate, care ar asigura despăgubirea riscului asigurat. Așa tip de
asigurare este caracteristic transportului internațional, creditelor între persoanele ce aparțin
diferitor state etc.
În funcție de natura raporturilor care se stabilesc între asigurat și asigurător
asigurarea poate fi:
26
a) Directă. În cazul asigurării directe relațiile de asigurare apar nemijlocit între asigurător și
asigurat, care este persoană care beneficiază de despăgubirea de asigurare sau plata de
asigurare.
b) Coasigurare. Aceasta este o asigurare directă în care există mai mulți asigurători. Astfel,
asiguratul va contracta cu doi sau mai mulți asigurători (care își vor divide între ei atât riscul
asigurării, cât și plata indemnizației). Raporturile de coasigurare sunt distincte, asiguratul
contractând cu fiecare asigurător în parte. Împărțirea daunelor între asigurător se va face în
funcție de valoarea bunului, de suma asigurată, de valoarea pagibei și de sistemul de acoperire
adoptat.
c) Mutuală. Prin asigurarea mutuală asociații (mai multe persoane expuse unor riscuri similare), se
obligă la plata unei cotizații (prima de asigurare) pentru constituirea unui fond comun, din care
la producerea cazului asigurat, se va plăti indemnizația de asigurare (asociatului în cauză sau
altei persoane). În consecință, elementul principal de distincție al asigurării mutuale (față de
asigurările directe și reasigurări) este dubla calitate de asigurat și asigurător, dar și faptul că nu
se urmărește realizarea unui profit.[21, p.311-312]
d) Reasigurarea. La asigurarea indirectă (reasigurrarea) are loc o asigurare a asigurătorului direct,
ambele părți fiind societăți comerciale de asigurare. În baza contractului de reasigurare,
reasigurătorul, în schimbul primei de reasigurare, contribuie, corespunzător cu riscurile
preluate, la suportarea indemnizațiilor de asigurare pe care reasigurătorul le plătește la
producerea evenimentului care a făcut obiectul reasigurării.
În funcție de obligativitatea asigurării, deosebim:
a) Asigurare obligatorie, care presupune obligativitatea încadrării în raporturile juridice de
asigurare. Această obligație apare fie în virtutea realizării unei activități legate de risc, fie în
virtutea existenței riscului iminent.
b) Asigurare facultativă, care presupune facultatea persoanei de a încheia contractul de asigurare.
Poate privi deasemenea și domeniile ce sunt supuse asigurării obligatorii, dar privesc, de regulă,
clauze mai specifice. [23, p.238-239]
3.2. Asigurarea de persoane. Asigurarea de daune
În literatura de specialitate se evidențiază o clasificare foarte vastă, însă Codul Civil al
Republicii Moldova, în art.1302, reglementează expres tipurile de asigurare ”Asigurarea se
împarte în asigurare de persoane și asigurare de daune.” În cazul asigurării de persoane se asigură
27
viața și sănătatea (inclusiv integritatea psihică) a asiguratului, [13, p.218], care reprezintă unul
din drepturile fundamentale prevăzut la art.24 din Constituția RM.[1] Asigurarea de persoane se
caracterizează prin faptul că este o măsură de prevedere şi economisire pe termen îndelungat,
neavînd ca scop repararea prejudiciului cauzat. În consecinţă suma asigurată nu este limitată la o
anumită valoare, deoarece viaţa şi sănătatea nu pot fi evaluate. La producerea cazului asigurat
suma asigurată se plăteşte independent de existenţa sau cuantumul prejudiciului. Suma asigurată
poate fi cumulată cu despăgubirea plătită de autorul faptei ilicite, cu sumele de asigurare cuvenite
potrivit altor contracte de asigurare, precum şi cu sumele primite pe calea asigurărilor sociale de
stat (alin.4, art. 12 Legea cu privire la asigurări). Asigurarea de persoane se împarte în asigurare
de deces şi asigurare de supravieţuire. În cazul asigurării de deces asigurătorul va plăti suma
asigurată la decesul persoanei asigurate. Asigurarea de supravieţuire se încheie pentru o perioadă
determinată (împlinirea vîrstei stabilite), la expirarea căreia asigurătorul fiind obligat să plătească
suma asigurată dacă asiguratul va fi în viaţă. Există şi asigurare de accidente. În acest caz
asigurătorul plăteşte suma asigurată numai în cazul producerii unui accident care are drept
urmare decesul, invaliditatea asiguratului sau alte consecinţe (de exemplu, incapacitatea
temporară de muncă). [27]
Suma asigurată se plătește asiguratului sau beneficiarului desemnat de acesta. În cazul decesului
asiguratului, dacă nu s-a desemnat un beneficiar, suma asigurată se plătește moștenitorilor
asiguratului, în calitate de beneficiar. Desemnarea beneficiarului se poate face fie la încheierea
contractului, fie în cursul executării acestuia, prin declarația scrisă comunicată asigurătorlui ori
prin testament. [11, p.503] Dacă asiguratul nu a dispus altfel și sunt mai mulți beneficiari, aceștia
au drepturi egale asupra sumei asigurate. Asigurătorul nu datorează suma asigurată dacă riscul
asigurat s-a produs prin sinuciderea asiguratului în termen de 2 ani de la încheierea contractului
de asigurare. Dacă un beneficiar a produs intenționat decesul asiguratului, suma asigurată se
plătește, după caz, moștenitorilor asiguratului sau celorlalți beneficiari. Suma asigurată se
datorează independent de sumele cuvenite asiguratului sau beneficiarului din asigurările sociale,
de separare a prejudiciului de către cei răspunzători de producere, precum și de sumele primite de
la asigurător în temeiul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru pagubele cauzate prin
accidente de autovehicole. Creditorii asiguratului nu au dreptul să urmărească suma asigurată
cuvenită beneficiarului. [12, p.234]
Asigurarea de persoane poate fi individuală, cînd se asigură interesul asigurat al unei sau
mai multor persoane determinate, sau colectivă – se asigură un grup de persoane care au interese
28
asigurate unice (de exemplu, angajatorul asigură salariaţii săi pentru caz de accident la locul de
muncă).
A doilea tip de asigurări este asigurarea de daune, care garantează asiguratul contra
consecințelor unui eveniment care poate aduce atingere patrimoniului său. Asigurarea contra
daune se împarte în asigurare de bunuri şi asigurare de răspundere civilă. [13, p.218]
Asigurarea de bunuri este aceea în care, asigurătorul se obligă ca la producerea riscului
asigurat să plătească asiguratului sau beneficiarului o despăgubire. Asigurarea poate să aibă ca
obiect bunuri individuale determinate sau o anumită masă de bunuri care aparțin asiguratului ori
care se află în detenția acestuia. Atât bunuri prezente (existente) la momentul încheierii
contractului, cât și bunuri viitoare.
Asiguratul are obligația păstrării, întreținerii corespunzătoare a bunului asigurat, în caz
contrar asigurătorul avănd dreptul să denunțe contractul. În contractul de asigurare trebuie să se
prevadă suma asigurată, care nu poate fi mai mare decât valoarea bunului asigurat. Coasigurarea
și reasigurarea nu se admite. Dacă se realizează riscul asigurat, asigurătorul trebuie să plătească
asiguratului indemnizația de asigurare, care are caracter de despăgubire. Despăgubirea nu poate
depăși limita sumei asigurate și trebuie să acopere paguba efectiv produsă. [24, p.217-218] Când
contractul de asigurare de bunuri s-a încheiat pentru o sumă asigurată inferioară valorii bunului,
despăgubirea cuvenită este corespunzător raportului dintre suma prevăzută în contract și valoarea
bunului, dacă părțile nu s-au înțeles altfel. [12, p. 233]
Dacă bunul asigurat piere parțial, potrivit clauzelor contractuale, asigurătorul va plăti
indemnizația de asigurare potivit sistemului ”acoperirii proporționale” sau al ”primului risc”.
După achitarea despăgubirii, suma asigurată se micșorează proporțional cu suma acordată cu titlu
de despăgubire, micșorându-se și prima de asigurare. Suma asigurată poate fi completată de
asigurat printr-o asigurare suplimentară. [24, p. 218]
În cazul asigurării de răspundere civilă obiectul asigurării constă într-o valoare
patrimonială egală cu despăgubirea ce ar urma să o plătească asiguratul terţei persoane pe care a
prejudiciat-o prin săvîrşirea unei fapte ilicite. [28] Asigurarea facultativă de răspundere civilă
acoperă răspunderea civilă delictuală a asiguratului, atât pentru fapta proprie, cât și pentru fapta
copilului, prepusului, pentru ruina edificiului, ori pentru lucrurile prevăzute în contract.
Despăgubirile se plătesc nemijlocit terţei persoane vătămate şi nu pot fi urmărite de creditorii
asiguratului. Dacă asiguratul dovedeşte că a reparat prejudiciului terţului vătămat, asigurătorul
este obligat să plătească despăgubirea datorată asiguratului. Asigurătorul poate refuza plata
29
despăgubirii terţului vătămat sau asiguratului numai dacă prejudiciul a fost cauzat intenţionat de
către asigurat. [24, p.219-220]
3.3. Reasigurarea
Reasigurarea constituie o asigurare a asigurătorului, avînd drept scop asigurarea stabilităţii
financiare şi garantarea plăţii despăgubirilor şi sumelor de asigurare. Prin reasigurare se divizează
şi se dispersează riscurile între mai mulţi asigurători. Reasigurarea poate fi benevolă şi
obligatorie, atunci cînd asigurătorul nu acoperă obligaţiile asumate potrivit contractelor de
asigurare prin active proprii. În ambele cazuri raporturile dintre părţi se nasc în baza contractului
de reasigurare. Prin contractul de reasigurare reasigurătorul, în schimbul primei de reasigurare,
contribuie, corespunzător cu riscurile preluate, la suportarea indemnizaţiilor de asigurare pe care
reasiguratul le plăteşte la producerea evenimentului care a constituit obiectul reasigurării.
Contractul de reasigurare poate avea ca obiect riscuri asumate de reasigurat prin contracte de
asigurări de daune sau de persoane. În toate cazurile contractul de reasigurare este o asigurare de
daune, adică o asigurare a patrimoniului reasiguratului. Contractul de reasigurare produce efecte
numai între reasigurător şi reasigurat. Reasigurare nu creează nici un raport juridic între asigurat
şi reasigurător. Prin reasigurare riscurile sînt preluate nu de la asigurat, ci de la asigurător.
Cedarea prin reasigurare a unei părţi din riscuri nu stinge obligaţia asigurătorului de a plăti
asiguratului indemnizaţia de asigurare la producerea cazului asigurat. În consecinţă, asiguratul nu
poate înainta careva pretenţii direct reasigurătorului. [28]
Reasigurarea poate fi:
- totală, în cazul în care reasigurătorul se obligă să suporte integral sumele care
vor fi plătite de asigurător persoanei asigurate (contractant sau beneficiar) cu
titlu de indemnizație de asigurare;
- parțială, atunci când reasigurătorul consimte să achite doar o parte din aceste
sume;
- unilaterală, doar o parte a contractului preia riscul asumat de cealaltă parte sau
o cotă din aceasta;
- reciprocă, fiecare parte a contractului preia riscul asumat de cealaltă prin
contracte de asigurare, parțial sau în totalitate.
În conformitate cu art.1305 CCRM, prin încheierea contractului de reasigurare;
30
a) reasigurătorul primeşte prime de asigurare, în schimbul cărora contribuie, potrivit
obligaţiilor preluate, la suportarea indemnizaţiilor pe care reasiguratul le plăteşte la producerea
riscului care a constituit obiectul reasigurării;
b) asigurătorul, în calitate de reasigurat, cedează prime de reasigurare, în schimbul
cărora reasigurătorul contribuie, potrivit obligaţiilor preluate, la suportarea indemnizaţiilor pe
care reasiguratul le plăteşte la producerea riscului care a constituit obiectul reasigurării.[8, p.227-
228]
Încheiere
Într-o economie dinamică, plină de incertitudini, care poate afecta avuția persoanelor,
contractul de asigurare apare ca o creație condiționată, emisă de asigurător și achiziționată de
asigurat. Asigurările sunt un factor de reducere a incertitudinii economice și un mijloc de reluare
a activității întrerupte temporar. Atunci când o persoană încheie o asigurare, este conștientă de un
anumit risc, încercând să se pună la adăpost de consecințele negative. Riscul nu dispare, dar se
mută efectele lui de la asigurat la asigurător. Astfel, viitorul pentru asigurat capătă o anumită
certitudine, o stabilizare a riscului financiar, prima de asigurare devine un cost de producție sau o
cheltuială în bugetul familiei. Asigurările nu reduc numărul riscurilor, dar oamenii sunt mai bine
pregătiți să le facă față. Existența asigurărilor face posibilă repararea clădirilor, mașinilor,
înlocuirea anumitor bunuri într-un timp ce ține de procurarea materialelor și de executatrea
reparațiilor și nu de lipsa resurselor financiare necesare.
Așadar, în condițiile unei literaturi de specialitate restrânse comparativ cu alte domenii
sau sisteme juridice internaționale prezenta lucrare a avut ca scop principal urmărit prin
cercetarea științifică să contureze ansamblul general al contractul de asigurare și să aprofundeze
efectele concrete aduse raportului de asigurare de conduita contractuală a asigurătorului şi a
răspunderii juridice care îi revine acestuia, în calitatea sa specială de profesionist în contractul de
asigurare.
Pornind de la cele expuse, am considerat necesar să ne oprim asupra modului în care
legiuitorul nostru a reglementat juridic contractul de asigurare, și în general ramura asigurărilor.
Precum că, pe parcursul cercetării instituției contractului de asigurare am întâmpinat o serie de
dificultăți în ceea ce privește reglementarea juridică a acesteia, deoarece în legislația noastră se
evidențiază lacune ce împiedică o desfășurare normală a raporturilor juridice din acest domeniu.
31
Ca exemplu, ne servește textul legii cu privire la asigurări, în conținutul căreia nu sunt abordate
efectele unui contract de asigurare, ceea ce ne restrânge posibilitatea analizei drepturilor și
obligațiilor ce decurg dintr-un raport de asigurare. O altă omitere am intâlnit-o chiar în
prevederile Codului civil referitoare la contractul de asigurare, acesta prin art.1302 reglementează
tipurile de asigurare, limitându-se doar la clasificarea acestora în asigurare de persoane și
asigurare de daune, astfel ne oferindu-ne o viziune mai clară în privința clasificării asigurărilor.
Astfel, o dată cu înlăturarea acestor goluri în legislație vom avea parte de o reglementare perfectă
în domeniul asigurărilor, și vom putea afirma cu certitudine că asigurările în Republica Moldova
sunt o ramură creatoare de valoare adăugată, creatoare de noi locuri de muncă, sunt o ramură
participantă la oferirea siguranței în ziua de mâine.
32
33