MINISTERUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVAUNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAȚIONALĂ DIN MOLDOVA

FACULTATEA DREPT

CATEDRA DREPT PUBLIC

TEZA DE MASTER

INSTITUŢIA CETĂŢENIEI ÎN CONTEXTUL GLOBALIZĂRII

AutorPITUŞCANU Victoria___________________

Coordonator științificȚURCAN Serghei

dr., conf. univ.___________________

Admis spre susținere „___”________________2013

Șef catedrăȚURCAN Sergheidr., conf. univ.___________________

Chișinău – 2014

CUPRINS

INTRODUCERE...........................................................................................................................3

1. ASPECTELE CONCEPTUALE PRIVIND CETĂŢENIA ŞI PROCESUL DE

GLOBALIZARE...........................................................................................................................7

1.1.Evoluţia istorică a cetăţeniei.................................................................................................7

1.2. Definiţia şi trăsăturile caracteristice cetăţeniei....................................................................9

1.3. Natura juridică a cetăţeniei................................................................................................13

1.4. Definiţia şi trăsăturile caracteristice procesului de globalizare........................................20

2. REGIMUL JURIDIC AL CETĂŢENIEI ÎN REPUBLICA MOLDOVA.....................26

2.1. Principiile cetăţeniei în Republica Moldova.....................................................................26

2.2. Modurile de dobîndire a cetăţeniei în Republica Moldova.................................................28

2.3. Modurile de pierdere a cetăţeniei în Republica Moldova..................................................33

3. REGIMUL JURIDIC AL CETĂŢENIEI PE PLAN INTERNAŢIONAL........................41

3.1. Instituţia cetăţeniei în Uniunea Europeană........................................................................41

3.2. Instituţia cetăţeniei în Federaţia Rusă ...............................................................................64

3.3. Instituţia cetăţeniei în Statele Unite ale Americii..............................................................67

ÎNCHEIERE................................................................................................................................75

BIBLIOGRAFIE.........................................................................................................................79

SUMMARY.................................................................................................................................84

2

INTRODUCERE

Am ales această temă datorită actualităţii instituţiei cetăţeniei, care din totdeauna a

constituit un ,,element cheie” în procesul de globalizare prin solicitarea în exces a dublei şi

multiplei cetăţenii în diverse state ale lumii, dar şi diferenţa de înfăptuire a acestui proces, care

diferă de la un stat la altul. În pofida faptului că respectivei teme a dreptului îi este dedicată pe

parcursul timpului o deosebită atenţie, idei contradictorii şi diverse s-au înregistrat în toate

statele lumii, aceasta fiind un fapt foarte important atît pentru dreptul internaţional, cît şi pentru

dreptul constituţional al fiecărui stat în parte. În secolul XX și, mai cu seamă, după declararea

independenţei mai multor state în urma deformării Uniunii Sovietice, legislația se caracterizează

printr-o largă dezvoltare a instituţiei cetăţeniei. Tot în acea perioadă pe arena internaţională a

crescut considerabil cererea şi solicitările dublei şi multiplei cetăţenii, dar şi procesul de

restabilire şi redobîndire a cetăţeniei în diverse state. Acest fenomen se manifestă prin creşterea

cantitativă şi calitativă a conceptului de cetăţean şi de globalizare, expresiei de stat independent,

şi drepturi ale cetăţenilor.

Cu privire la actualitatea temei trebuie neapărat să menţionăm că această temă reflectă

una dintre cele mai actuale probleme, care are loc atât la nivel regional, cât și global, deoarece

este generată de tendinţele actuale ale dreptului internaţional, care pun într-o lumină nouă

sistemele constituţionale şi instituţiile politice cu privire la instituţia cetăţeniei şi procesului de

globalizare în diferite state ale lumii. La etapa actuală se acordă deosebit de multă atenţie

problemei cu privire la evoluţia procesului globalizării, cum evoluează acest proces şi cum

acţionează direct asupra sa instituţia cetăţeniei şi, mai cu seamă, efectele în urma dobîndirei

dublei şi multiplei cetăţenii de căre persoane în diverse state ale lumii.

Tema propusă spre investigare este actuală şi prin faptul că vizează şi alte probleme

legate de dezvoltarea şi modernizarea la etapa actuală şi vizează probleme economice, politice,

culturale şi sociale, dar în mod aparte şi problemele migraţiei. Procesul de globalizare este zilnic

la cel mai înalt nivel de discuţie şi analiză şi, de asemenea, este mediatizat la cel mai înalt nivel,

iar cu privire la cetăţenie putem menţiona că el practic decurge din procesul menţionat anterior şi

contribuie în mod direct la înfăptuirea propriu-zisă a globalizării. De asemenea, o putem

considera o problemă stringentă actualitatea perioadei prin care trece la ora actuală Republica

Moldova, întrucît majoritatea cetăţenilor noştri tind să obţină o cetăţenie străină pentru a li se

facilita necesităţile de a călători, studia sau lucra peste hotare, iar mulţi dintre concetăţenii noştri

consideră că obţinerea cetăţeniei române este un bilet spre Europa.

3

Lucrarea are drept scop evidențierea caracteristicilor instituţiei cetăţeniei şi cum

influenţează activitatea acesteia în mod direct la procesul de globalizare. De asemenea, prin

desfăşurarea temei date ne propunem să depistăm acele state care contribuie la desfăşurarea

globalizării prin intermediul cetăţeniei în felul următor:

Are un regim facilitat şi de scurtă durată de acordare a cetăţeniilor

Nu interzice dubla sau multipla cetăţenie

Nu are obiective severe cu privire la retragerea cetăţeniei

Nu are taxe costisitoare privind dobîndirea cetăţeniei

Iar pentru realizarea obiectivelor propuse au fost stabilite următoarele sarcini:

1. Să se stabilească literatura de specialitate şi actele legislative cu care se va lucra asupra

dezvoltării temei date.

2. Să se cerceteze evoluţia istorică a cetăţeniei pentru a se determina cum a evoluat şi

influenţat aceasta asupra omenirii pe parcursul istoriei încă din cele mai vechi timpuri.

3. Să identifice diverse definiţii şi trăsături caracteristice noţiunilor de cetăţenie şi

globalizare, cît şi natura lor juridică.

4. Să se caracterizeze principiile de bază ale cetăţeniei atît în Republica Moldova, cît şi în

alte ţări de pe arena internaţională.

5. Să analizăm şi să comparăm modurile de dobîndire a cetăţeniei atît în Republica

Moldova, cît şi în alte state.

6. Să analizăm rolul instituţiei cetăţeniei în realizarea procesului de globalizare.

7. Şi, în mod evident, vom analiza şi interpreta rezultatele cercetării, vom formula concluzii

şi recomandări practice pentru a stabili rezultatul cercetării.

Pentru atingerea scopului şi obiectivelor enunţate mai sus conform standardelor necesare, în

procesul elaborării tezei date, s-a selectat cu atenţie materialul doctrinar teoretic şi normativ-

legislativ, privind materia actului jurisdicţional internaţional si, desigur, a fost utilizată şi

comparată practica jurisdicţiilor internaţionale.

Suportul metodologic şi ştiinţific al lucrării. La elucidarea subiectului propus a fost utilizat

un complex areal de metode ştiinţifice precum:

1 Metoda istorică, care are la bază identificarea conceptelor şi studierea evoluării

evenimentelor încă din cele mai vechi timpuri, în scopul relevării lor;

2 Metoda logică, care reprezintă aplicarea procedeelor, studiului inerent şi sintezei,

argumentarea pe cale strict deductivă;

4

3 Metoda comparativă, care constă în evidenţierea trăsăturilor comune şi a particularităţilor

contractelor consensuale în domeniul cercetat, extinderea orizontului istoric şi ştiinţific;

4 Metoda cantitativă, care facilitează sistematizarea şi reliefarea legislaţiei şi a informaţiei

juridice ştiinţifice.

5 Metoda transcendentală - a fost utilizată pentru elaborarea formei şi conţinutului

prezentului studiu.

6 Metoda intuiţionistă - a fost utilizată la prelucrarea tuturor datelor empirice la evidenţierea

scopului şi realizarea obiectivelor tezei.

7 Metoda bibliografică - a servit pentru selectarea bibliografiei pentru materialul prezentat

Specificăm că teza dată are atât valoare teoretică, cât şi practică. Baza teoretică a acestei lucrări

constituie investigaţiile efectuate de către autorii lucrărilor din domeniul filosofiei, istoriei, relaţii

internaţionale, de teorie a statului şi dreptului, de drept internaţional, constituţional şi comunitar.

Ca bază normativă a servit diferite acte legislative precum sunt:

Constituţia Republicii Moldova (29.07.1994)

Legea cetăţeniei nr. 1024-XIV din 02.06.2000

Convenţia europeană cu privire la cetăţenie din 06.11.1997, Strasbourg, prin Hotărîrea

Parlamentului nr. 621-XIV din 14.10.1999.

Importanţa teoretică și valoare aplicativă a prezentei lucrări constă în faptul că pentru

prima oară este făcută o încercare de a studia problema impactului asupra procesului de

globalizare prin intermediul instituţiei cetăţeniei. Procesul de globalizare se cercetează în strânsă

legătură cu factorii social-economici şi psihologici, cu procese internaţionale a culturii judiciare

şi cu particularităţile istorice de dezvoltare a instituţiei cetăţeniei. De aceea, menţionăm că la

momentul actual nu s-au identificat lucrări care să facă o analiză completă şi profundă a acestor

procese.

Structura şi concepţia tezei se bazează pe lucrările savanţilor antrenaţi în dreptul

internaţional şi constituţional precum: Cârnaţ T., Arseni A., Bădescu M.,Ionescu C., Mihăilă

M., Tănăsescu S. ş.a.

Fundamentul teoretic al tezei se axează pe realizările următorilor savanţi din domeniul

relaţiilor internaţionale precum: Groza A., Goldstein J.S., Pevehouse J. C., Stephen G. ş.a.

Structura lucrării. Astfel teza constă din trei capitole, fiecare dintre care include concluzia

respectivă la sfârşitul capitolului. Introducerea conţine o expunere a obiectivelor, sarcinilor şi

scopului, a bazei metodologico-ştiinţifice şi o descriere structurală a prezentei lucrări.

Concluziile finale conţin tezele esenţiale care rezultă din întreaga lucrare şi propunerile pe care

5

le-am elaborat în urma studiului efectuat. În primul capitol, care este intitulat „Aspectele

conceptuale privind cetăţenia şi procesul de globalizare”, am încercat să analizăm şi să redăm

analiza conceptuală şi definiţiile de bază a termenilor-cheie din lucrarea dată, dar să analizăm şi

evoluţia lor istorică precum şi natura lor juridică.

În capitolul doi, care este intitulat „Regimul juridic al cetăţeniei în Republica Moldova”,

am analizat în mod deosebit principiile de bază ale cetăţineii în Republica Moldova, dar am

acordat o atenţie deosebită la descrierea în detaliu şi a modurilor de dobîndire şi de pierdere a

cetăţeniei în Republica Moldova.

Şi deja în cadrul capitolului trei, care se identifică sub titlul de „Regimul juridic al

cetăţeniei pe plan internaţional”, are un caracter practic, evidențiind experiențele întâlnite în

țările care adoptă diferit modelele legilor cu privire la cetăţenie. Astfel, exercitarea legilor cu

privire la cetăţenie în favoarea procesului globalizării. Am analizat profund instituţia cetăţeniei

în cadrul diferitor state ale lumi, şi cum influenţează acestea asupra procesului de globalizare.

Lucrarea împreună cu bibliografia cuprinde 85 pagini.

6

1. ASPECTELE CONCEPTUALE PRIVIND CETĂŢENIA ŞI PROCESUL DE

GLOBALIZARE

1.1 Evoluţia istorică a cetăţeniei

Pentru prima dată noţiunea de cetăţenie a fost propusă de Solon în Atena, în perioada

civilizaţiei Greciei antice, după principiul sîngelui şi îşi are rădăcinile în latinescul „civitas”. Ins

civile (dreptul cetăţii) semnifica faptul că indivizii care nu fac parte din cetate, nu sunt ocrotiţi de

legea romană. Datorită acestui fapt acei, care nu purtau acest titlu, adică străinii, chiar dacă erau

liberi, aveau un statut juridic similar cu al sclavului: erau lipsiţi de personalitatea juridică şi

puteau fi luaţi sclavi de oricine. Titlul de cetăţean era purtat de cei care locuiau în cetate şi aveau

totalitatea drepturilor civile şi politice; nu exista în acel timp, titlu mai înalt, iar mândria de a fi

cetăţean al Romei se exprima în formula: civis romanus sum\ (sunt cetăţean roman) [22, p.96]. În

anul 212 împăratul Antonio Caracala, printr-un edict, a acordat cetăţenie tuturor locuitorilor

Imperiului Roman.

Pentru antici cetăţenia însemna un statut ce se extindea asupra unui număr restrîns de indivizi

şi era definit în diferite etape ale istoriei prin capacitatea persoanei de a participa la viaţa publică

şi/sau de a dispune de libertate

În Sparta şi Atena termenul de cetăţenie presupunea o loialitate, o credinţă strictă faţă de polis şi

avea forme mai democratice, dar pe care le aveau numai anumite categorii de persoane, întrucât

sclavii şi persoanele rezidente nu erau consideraţi cetăţeni [25, p.67].

Tot în perioada antică în Roma, Sparta şi Atena, se considerau cetăţeni numai persoanele

care prin mijlocirea Adunării Populare participau la rezolvarea treburilor publice [10, p.225].

De asemenea, este cunoscut şi faptul că în perioada stăpânirii romane noţiunea de

cetăţenie a căpătat noi înţelesuri, apărând noţiunea ce civitas care desemna cetăţenii care

aveau drepturi civice, dar nu aveau dreptul de a alege ori de a fi aleşi, populaţiile

stăpânite, cucerite, deţineau cetăţenie multiplă [25, p.93].

Machiavelli menţiona că prin cetăţenie se identifică “iubirea de libertate, dar şi

obligaţiile cetăţenilor de a-şi plăti îndatoririle către stat, îndatorirea, obligaţia de a învăţa, de a

se ruga ori de a primi o pedeapsă în cazul în care au fost săvârşite fapte nedrepte” [14, p.139].

Definirea cetăţeniei prin statutul privilegiat al persoanei care o deţine şi împărţirea oamenilor în

cetăţeni şi supuşi, în cetăţeni şi persoane lipsite de drepturi politice, s-a păstrat pînă relativ

recent. În secolul XVIII în Geneva existau cinci categorii de persoane: clasa superioară care

7

dispunea de drepturi politice era formată din (1) cetăţeni şi (2) burghezi. Ei constituiau Marele

Consiliu şi numărul lor total nu a fost niciodată mai mare de 1600. Urmau (3) locuitorii care

reprezentau persoanele, care au cumpărat dreptul de a locui în oraş şi care precedau în ierarhie pe

(4) băştinaşii cu drepturi civile restrînse. (5) Ţăranii (supuşii) constituiau clasa cea mai de jos.

Tot în secolul XVIII, statele trebuiau să stabilească cine poate avea, sau poate deţine statutul de

cetăţean şi cine nu poate avea acest statut. Se releva principiul legăturilor de sânge, criteriul

descendenţei, ceea ce a afectat legitimitatea unui stat în care coexistau mai multe etnii, un alt

principiu era cel teritorial punând în pericol cetăţenia indivizilor care emigrează .

J.-J. Rousseau cu al său „Contractul Social” şi Revoluţia franceză au schimbat sensul

conceptului de cetăţean şi au stat la baza instituţiei cetăţeniei în înţelesul pe care îl cunoaştem în

prezent. J.-J. Rousseau a explicat conţinutul raporturilor între cetăţeni şi stat. Revoluţia franceză

a declarat principiul egalităţii între oameni, astfel încît noţiunea de cetăţean a devenit un statut cu

caracter universal [14, p.223].

În secolul XIX s-a evidenţiat curentul liberal care punea accent pe libertatea şi drepturile

cetăţenilor, ceea ce a dus la acţiuni de emancipare socială, ce au avut loc în Anglia, America de

Nord, Franţa, prin revoluţia din 1789, astfel luând naştere Declaraţia Drepturilor Omului şi ale

Cetăţeanului. Marshall considera că ,,cetăţenia reprezintă apartenenţa cu drepturi depline la un

stat, în care indivizii au ceva de spus în ceea ce priveşte conducerea statului în cauză” [25,

p.296].

De asemenea, tindem să menţionăm că iniţial cetăţenia a fost desemnată prin termenul

naţionalitate, termeni ii întâlnim şi astăzi, de exemplu în Constituția Franţei.

Hayek (1967): „Cetăţenia este practica unui cod moral – un cod care este orientat spre interesele

celorlalţi – fondat, mai degrabă, pe dezvoltarea personală şi cooperarea voluntară, decît pe

puterea represivă şi intervenţia Statului“ [34].

Marshall (1973): „Cetăţenia este statutul acordat tuturor celor care sunt membri efectivi ai

comunităţii. Cei care beneficiază de acest statut sunt egali în ce priveste respectarea drepturilor şi

a obligaţiilor consecutive. Cetăţenia presupune un sens direct al apartenenţei la comunitate bazat

pe loialitatea faţă de civilizaţia pe care o împărtăşesc în comun. Este loialitatea unor persoane

libere dotate cu drepturi şi protejate de o legislație comună“ [44].

Janowitz (1983): „Cetăţenia se referă la relaţiile dintre indivizi şi stat“ [34].

Barbalet (1988): „Cetăţenia constă în participarea la viaţa publică a celor dotaţi cu drepturi

cetăţeneşti“ [34].

8

Turner (1993): „Cetăţenia se referă la drepturile legale şi la expresia lor politică în viaţa

publică“[44].

Dahrendorf (1994):„ Cetăţenia este un concept non-economic care presupune practica atît a

drepturilor civice sau fundamentale, cît şi a drepturilor generice (drepturile politice şi

sociale)“[44].

Kymlicka si Norman (1995): „Cetăţenia nu este doar un statut, definit de un set de drepturi şi

responsabilităţi. Ea este, de asemenea, o identitate, expresia apartenenţei la o comunitate

politică“[34].

Ichilov (1998): „Cetăţenia este un concept complex şi multidimensional. Ea constă din

elemente juridice, culturale, sociale şi politice, care conferă cetățenilor anumite drepturi şi

obligații, un sens al identității și interacțiunii sociale“ [44].

Acestea au fost cîteva noţiuni prezentate de istorici şi savanţi de-a lungul istoriei, astfel

urmărind cum s-a schimbat esenţa şi semnificaţia termenului de cetăţenie în timp şi în opinia

oamenilor.

Astăzi, termenul de supus este folosit numai în unele state-monarhii, desemnând aceleaşi

relaţii ca şi termenul de cetăţean. Evoluţia instituţiei cetăţeniei a depins de aşa factori, precum

drepturile şi libertăţile cetăţeneşti acordate şi garantate de stat, dezvoltarea social-economică a

statului, valorile democratice, tratate şi convenţii internaţionale diferite pe care statele le-au

ratificat etc

În zilele noastre un loc deosebit îl au discuţiile aprinse şi controversate cu privire la cetăţenia

multiculturală, cetăţenia dintr-un stat democratic, apariţia unei cetăţenii supranaţionale şi

chiar apariţia unei cetăţenii mondiale.

1.2 Definiţia si trăsăturile caracteristice cetăţeniei

Manualele de Drept Constituţional definesc cetăţenia ca fiind acea calitate a persoanei fizice

ce exprimă relaţiile permanente social-economice, politice şi juridice dintre persoana fizică şi

stat, dovedind apartenenţa sa la acest stat şi atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi

titularul tuturor drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de Constituţia şi de legile statului [8, p.54].

Convenţia europeană cu privire la cetăţenie, adoptată de către Consiliul Europei la Strasbourg,

6.11.1997 defineşte în art. 2 cetăţenia ca fiind legătura juridică între o persoană şi un stat” [4].

Este o definiţie ce arată mai puţin preocupare pentru delimitarea conţinutului noţiunii de

9

cetăţenie şi este interesată mai mult să întărească ideea conform căreia orice persoană are dreptul

la cetăţenie.

Cetăţenia interesează nu numai dreptul constituţional, ci în egală măsură şi dreptul

internaţional (public şi, în mod deosebit, cel privat), dreptul familiei etc. Constituţia şi legile

conferă cetăţenilor toate drepturile, inclusiv cele politice, în timp ce persoanelor care nu au

această calitate nu le conferă decât o parte din aceste drepturi. Străinii şi persoanele fără

cetăţenie nu se pot bucura de drepturile politice, deoarece numai cetăţenii exercită puterea şi

astfel numai ei pot participa la guvernarea societăţii din care fac parte şi de destinele căreia sunt

legaţi. Totodată, numai cetăţenilor li se asumă anumite obligaţii, cum ar fi obligaţia de apărare a

patriei, cea de satisfacere a serviciului militar etc [24, p.128].

Noţiunea de cetăţenie este utilizată atât într-un sens juridic, cât şi într-un sens politic,

atunci când este privită ca o apartenenţă a unui individ la colectivitate umană (naţiune, popor),

organizată în stat.

Deşi, pentru ştiinţa dreptului constituţional interesează, în primul rînd, sensul ei

juridic, analiza cetăţeniei trebuie, totuşi, făcută pornindu-se de la legătura indisolubilă ce

există între aspectele sale politice şi cele juridice. Noţiunea de cetăţenie are în ştiinţa

dreptului constituţional două accepţiuni. În primul rând, noţiunea de cetăţenie este utilizată

pentru a desemna o instituţie juridică, adică o grupă de norme juridice.

Dar, noţiunea de cetăţenie este folosită şi pentru a caracteriza condiţia juridică ce se

creează acelor persoane care au calitatea de cetăţean. În această a doua accepţiune, cetăţenia

se axează în jurul ideii de subiect de drept şi numai aici se vorbeşte de cetăţenia unei

persoane, dobândirea şi pierderea cetăţeniei. Această accepţiune ne interesează în mod

deosebit, ea constituind obiectul controverselor din literatura juridică [13, p.162].

În literatura juridică cetăţenia a fost concepută, de regulă, fie ca o „legătură între

individ şi stat”, fie ca o „legătură politică şi juridică”, ca o „apartenenţă juridică” sau ca o

calitate a persoanei. Analiza opiniilor exprimate în doctrina juridică chiar mai veche, prezintă

un anumit interes teoretic în stabilirea conceptului de cetăţenie.

Într-o opinie, cetăţenia era privită ca legătura care uneşte un individ, un grup sau anumite

bunuri cu un stat anumit. Această opinie este caracteristică unor autori care considerau că

raporturile juridice se pot stabili şi între persoane şi bunuri, nu numai între persoane.

Teza era principial greşită, neştiinţifică, întrucât raporturile juridice se pot stabili

numai între oameni, uneori ele încheindu-se cu privire la bunuri. Niciodată raporturile

juridice nu pot lua naştere între oameni şi bunuri, într-o altă opinie, se pleacă la definirea

10

cetăţeniei de la teza conform căreia statul ar fi suma celor trei elemente: teritoriu, populaţie

şi suveranitate. Între părerile acestor autori nu există decât deosebiri de nuanţă, în esenţă, ei

definind cetăţenia ca o legătură politică sau juridică, sau ca o calitate a persoanei, în virtutea

căreia persoana face parte din populaţie, cetăţeanul fiind unul din elementele constitutive ale

statului [27, p33.].

O definiţie considerată exactă priveşte cetăţenia ca fiind legătura politică şi juridică

permanentă dintre o persoană fizică şi un anumit stat. Această legătură se exprimă prin totalitatea

drepturilor şi obligaţiilor reciproce dintre o persoană şi statul al cărui cetăţean este, şi mai mult, o

legătură juridică specială, reflectată pe plan extern, păstrată şi prelungită oriunde s-ar găsi

persoana, în statul său de origine, în alt stat, pe mare sau în cosmos.

Vom remarca astfel că titlul de cetăţean dovedeşte apartenenţa cetăţeanului la statul său, stat în

care suveranitatea naţională aparţine poporului. Cetăţenii se bucură de drepturi şi libertăţi

democratice, drepturi care nu sunt numai proclamate, ci şi garantate în exercitarea lor efectivă.

Beneficiari ai drepturilor şi libertăţilor cetăţenii sunt în acelaşi timp şi titularii unor îndatoriri.

Titlul de cetăţean impune devotament şi fidelitate faţă de patrie, slujirea intereselor poporului,

precum şi îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor înscrise în Constituţie şi legile ţării. Egali

în drepturi şi îndatoriri, cetăţenii sunt răspunzători deopotrivă pentru dezvoltarea economică şi

socială a ţării, pentru apărarea suveranităţii şi independenţei naţionale [16, p.140].

În definirea cetăţeniei trebuie să plecăm de la faptul că ea reprezintă expresia relaţiilor

social-economice, politice şi juridice, dintre persoanele fizice şi stat.

Privită astfel, apare deosebit de limpede ideea că cetăţenia nu este o simplă legătură

politică sau juridică între individ şi colectivitatea politiceşte organizată, însă este o integrare

angajată în sânul acestei colectivităţi.

Trebuie să menţionăm, de asemenea, şi faptul că noţiunea de cetăţenie are un dublu sens.

În primul rînd, ea este utilizată pentru a desemna o instituţie juridică, în sensul de ansamblu de

norme în care există a anumită conexiune.

Considerată din acest punct de vedere cetăţenia apare şi ea ca o instituţie, odată ce

realitatea ne arată că există un număr de norme ce reglementează raporturi sociale grupate în

jurul necesităţii de a asigura plenitudinea drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de constituţie şi legi

acelor persoane, care prin sentimentele şi interesele lor, sunt strîns legate de interesele statului

său [12, p.512].

Dar, într-un alt sens, categoria de „cetăţenie” poate fi utilizată nu pentru a desemna un

ansamblu de norme conexe ca urmare a faptului că au un obiect specific comun, ci pentru a

11

caracteriza condiţia juridică ce se creează prin normele dreptului nostru acelor persoane care au

calitatea de „cetăţean”. Dacă cetăţenia considerată ca instituţiea constituie o categorie legată de

dreptul obiectiv, în cel de-al doile sens, ea se axează pe ideea de subiect de drept a cărui poziţie

juridică, în cadrul unor anumite raporturi sociale, o caracterizeză. În acest sens se vorbeşte de

„cetăţenia” unei persoane din punctul de vedere al subiectului ei, ea apare ca o situaţie juridică

(un statut), termen prin care se desemnează un complex de drepturi subiective și obligaţii ale

unei persoane unite între ele printr-o conexitate specifică. În acest ultim sens, cetăţenia poate fi

definită ca fiind situaţia juridică, rezultînd din apartenenţa unei persoane fizice la un stat

determinat, caracterizată prin faptul că aceasta are plenitudinea drepturilor şi obligaţiilor

prevăzute de constituţie şi legi, inclusiv drepturile politice, obligaţia de fidelitate faţă de patrie şi

cea de apărare a ei [23, p.36].

De asemenea, vom menţiona că o definiţie care diferă ce cea expusă mai sus pleacă de la

ideea că cetăţenia este un raport juridic între o persoană şi colectivitatea de oameni, care

constituie societatea, colectivitatea reprezentată în cadrul acestui raport prin stat.

Cetăţenia nu poate fi caracterizată ca un „raport juridic” sau ca un contract, cum o definea

juristul german Leband, întrucît această noţiune se mărgineşte să definească drepturile şi

obligaţiile unuia dintre subiecte în cadrul unui complex de raporturi şi anume cele ale

cetăţeanului, fără să caracterizeze însă şi poziţia statului faţă de cetăţean. Menţionăm, deci, că

cetăţenia nu poate fi definită ca un raport juridic şi pentru că în realitate ea defineşte poziţia unei

persoane nu numai în cadrul unui singur raport juridic, ci într-un complex de raporturi juridice

[18, p.16].

Un alt set de definiţii ale termenului de cetăţenie al căror autori nu a fost identificat,

selectate din literatura de specialitate o vom reda în rîndurile ce urmează:

„Cetăţenia este un statut conferit tuturor acelor care sunt membri deplini ai unei comunităţi. Toţi

cei, care posedă statutul de cetăţean, sunt egali în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile pe care

statutul le conferă. Nu există principii universale pentru a determina care sunt acele drepturi şi

obligaţii, dar societăţile în care cetăţenia este o instituţie în dezvoltare creează o imagine a

cetăţeniei ideale spre care poate tinde realizarea…”

„Cetăţenia este lupta paşnică într-o sferă publică, care este „dialogică”

„Cetăţenia este practicarea unui cod moral – un cod care se preocupă de interesele altora –

întemeiat pe auto-dezvoltare şi cooperare”

“Intercomunicarea funcţiilor necesare pentru bunăstarea politică cere o politică de incluziune,

analizînd astfel cetăţenia într-un mod remarcabil de complex. Cetăţenia în cadrul comunităţii

12

este, prin urmare, acordată pe criterii strict funcţionale, după utilitatea pe care diferite activităţi

umane le au pentru satisfacerea nevoilor materiale”.

Nu putem trece cu vederea cele două trăsături de bază ale cetăţeniei şi anume cele două reguli de

bază: regula ius sanguinus şi ius soli.

Regula jus sanguinus este aplicată pe tot continentul european, inclusiv în Republica

Moldova şi în multe alte state ale lumii, care păstrează tradiţia dreptului roman şi prevede că

copilul prin naştere obţine automat cetăţenia părinţilor sau a unuia dintre părinţi, dacă aceştia au

cetăţenie diferită.

Regula jus soli, utilizată în statele cu un sistem de drept anglo- saxon, prevede acordarea

cetăţeniei persoanei care s-a născut pe teritoriul statului respectiv, indiferent de cetăţenia pe care

o deţin părinţii.

Trebuie de menţionat că unele ţări aplică şi sistemul mixt (prin îmbinarea dreptului sângelui

cu dreptul solului), pentru a acorda cetăţenie copiilor născuţi pe teritorii străine ai căror părinţi

nu deţin cetăţenia statului respectiv [16, p. 223].

1.3 Natura juridică a cetăţeniei

Prezentarea definiţiilor anterioare ne determină să stabilim raportul între instituţia şi natura

juridică a cetăţeniei. Există mai multe concepţii în ceea ce priveşte natura juridică a cetăţeniei.

Unii autori consideră că aceasta reprezintă statutul unei persoane. Alţii înţeleg cetăţenia în

termenii contractului, fie ca un contract sinalagmatic, fie un simplu raport contractual. Se susţine,

de asemenea, că cetăţenia ar fi o situaţie juridică, un raport juridic, un act unilateral de putere

politică. Vom achiesa la opinia Profesorului Ioan Muraru şi vom constata că cetăţenia reprezintă

o parte a capacităţii juridice a persoanei ca subiect al raporturilor de drept constituţional [24, p.

38].

Una din cele mai controversate probleme privitoare la cetăţenie este natura juridică a

acesteia.

Aşa cum am remarcat, cetăţenia este definită, de obicei, fie ca o „legătură între individ şi

stat”, fie ca o „legătură politică între individ şi stat” sau ca o „legătură politică şi juridică”, fie ca

o „legătură juridică”, ca o apartenenţă juridică” sau ca o „calitate” a persoanei.

Sunt exprimate în aceste formulări opiniile diferite privind încadrarea cetăţeniei în una din

categoriile juridice. Fără a examina aceste opinii vom arăta, totuşi, că cetăţenia a fost

considerată ca fiind fie un statut personal, un contract tacit sinalagmatic; un act unilateral de

13

putere publică, o instituţie juridică; un raport contractual; un raport juridic (după unii de

supuşenie), o parte a stării civile a persoanei etc.

Faţă de această situaţie urmează a folosi rezultatele numai ale acelei cercetări ştiinţifice care

au cuprins în aria lor întreaga complexitate a acestei probleme. De la început trebuie să stabilim

că prin subiecte ale raporturilor juridice sau prin subiecte de drept se înţeleg participanţii la

raporturile juridice, care calitatea de-a fi titulari ai drepturilor şi obligaţiilor ce formează

conţinutul raportului juridic. Ca subiecte ale raporturilor juridice sunt persoanele fizice şi

colectivele de persoane fizice. Persoanele fizice apar ca subiecte ale raporturilor juridice ca

cetăţeni, ca străini sau ca apatrizi. Se remarcă însă, pe bună dreptate, că în anumite raporturi

juridice, străinii sau apatrizii nu pot fi subiecte. Explicaţia constă în faptul că străinii sau

apatrizii nu pot fi titulari ai unor drepturi şi obligaţii, fiindcă lor le lipseşte o parte din ce-ţi

permite să fii subiect în toate raporturile juridice și anume o parte din capacitatea juridică. Ni s-

ar putea pune, pe bună dreptate, o altă întrebare: străinii sau apatrizii nu au capacitate juridică?

Pentru aceasta, însă, este necesar să facem unele precizări privind capacitatea juridică şi

legătura ei cu subiectele de drept.

Capacitatea juridică nu este altceva decât posibilitatea de a fi subiect de drept şi de avea

anumite drepturi şi obligaţii. Determinată de lege, capacitatea juridică, după cum bine este

cunoscut, poate să se deosebească de la o ramură de drept la alta. În unele ramuri de drept,

capacitatea juridică a persoanelor fizice se divide în capacitate de folosinţă şi capacitate de

exerciţiu. În dreptul constituţional nu putem vorbi însă de o diviziune a capacităţii, deoarece

dacă distincţia între capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu are o mare importanţă în dreptul

civil, ea este lipsită de însemnătate practică şi teoretică în acele ramuri ale dreptului în care

capacitatea de exerciţiu a cetăţeanului se naşte odată cu capacitatea de folosinţă şi în aceleaşi

condiţii cu ea [9, p.47].

Altfel spus, se poate divide capacitatea juridică în capacitate de exerciţiu şi de folosinţă,

numai în acele ramuri de drept unde drepturile pot aparţine unui titular fară să necesite în

acelaşi timp şi exerciţiul lor de către acelaşi titular. În cazul acelor drepturi, care presupun

neapărat şi exercitare lor de către titular, ca de exemplu în cazul drepturilor politice, împărţirea

capacităţii în capacitate de folosinţă şi exerciţiu nu mai este posibilă.

Capacitatea juridică este, deci, condiţia necesară, premisă pentru a putea deveni subiect al

raportului juridic şi pentru a-şi asuma în cadrul raportului juridic drepturile subiective şi

obligaţiile corespunzătoare.

Capacitatea juridică este o categorie social-istorică, care a cunoscut şi cunoaşte schimbări

14

de conţinut în funcţie de orânduirile social-economice, transformările mai importante survenite.

Conţinutul capacităţii juridice, mai bine zis elementele ce o compun, pun în lumină sfera

subiectelor raporturilor juridice. Astfel, sunt subiecte ale raporturilor juridic,e cei cărora legea le

recunoaşte capacitatea de a fi limitaţi de drepturi şi obligaţii în anumite domenii de raporturi

juridice [22, p.54].

În sclavagism, sclavii nu erau subiecte ale raporturilor juridice, ci doar obiecte ale

acestora (bunuri). Sclavii nu aveau capacitatea de a fi considerați ai raporturilor juridice,

deoarece lor nu le era recunoscută calitatea de persoană (de om), care este una din elementele

capacităţii juridice [19, p.108]. Deci, un prim-element al capacităţii juridice este calitatea de

persoană fizică (sau juridică, dacă ne referim la colective), fiindcă altfel am putea ajunge la

condiţia că şi bunurile ar putea fi subiecte ale raporturilor juridice.

Legile au restrâns însă capacitatea juridică în anumite categorii de raporturi juridice şi

pentru străini sau apatrizi, dând o capacitate juridică deplină numai cetăţenilor. Astfel, apare un

al doilea element ai capacităţii juridice şi anume cetăţenia. Căci, şi cu aceasta răspundem la una

din întrebările date, capacitatea juridică în dreptul constituţional este deplină în cazul cetăţenilor

şi este restrânsă în cazul străinilor şi apatrizilor. Trebuie, însă, să adăugăm că împărţirea în

capacitate juridică deplină şi restrânsă nu trebuie să fie confundată cu împărţirea în capacitate de

exerciţiu deplină şi restrînsă, întâlnită în unele ramuri ale dreptului, precum în dreptul civil.

Fiecare cetăţean este în drept un subiect unitar, dar aptitudinea sa de a fi subiect de drept

poate îmbrăca aspecte diferite în funcţie de caracterul raporturilor juridice în care poate figura ca

parte. Legea recunoaşte pe fiecare cetăţean al statului ca subiect de drept, dar aceasta nu

înseamnă că îi recunoaşte capacitatea de a fi titular de drepturi şi obligaţii în orice domeniu al

raporturilor juridice, independent de caracterul acestor raporturi şi de condiţiile care trebuie

întrunite pentru a recunoaşte cetăţeanului capacitatea de a fi titular de drepturi şi obligaţii într-un

anumit domeniu al raporturilor juridice. De aceea, când am definit cetăţenia ca o calitate a

persoanei, am pornit de la ideea că ea este o calitate a persoanei numai în măsura în care

considerăm această calitate ca un element constitutiv al capacităţii juridice, aşa cum este şi

calitatea de persoană fizică [8, p.48].

În această ordine de idei, noi considerăm, deci, că cetăţenia este un element al capacităţii

juridice, dar al capacităţii juridice cerute subiectelor şi a raporturilor juridice de drept

constituţional.

În contextul pluralităţii de cetăţenii vom constata că persoana care deţine două sau mai

multe cetăţenii are o calitate care îi lărgeşte capacitatea juridică în raport cu legile mai multor

15

state. Constatarea ne întăreşte opinia că instituţia dublei cetăţenii reprezintă excepţia de la regula

care spune că o persoană are dreptul la o singură cetăţenie. În general, multipla/dubla cetăţenie a

persoanei constituie rezultatul unei situaţii de natură circumstanţială, care nu anulează principiul.

Este adevărat că evoluţiile, ce se conturează, pot schimba în viitor această accepţiune. Extinderea

fenomenului pluralităţii de cetăţenii poate aduce modificări în ceea ce priveşte natura juridică a

cetăţeniei. De exemplu, faptul că o persoană va putea opta pentru cîteva cetăţenii în funcție de

alternativele de care dispune poate transforma cetăţenia din capacitate a persoanei într-o formă a

contractului sinalagmatic în care relaţia dintre stat şi cetăţean este definită în termenii drepturilor

şi obligaţiilor reciproce [29,p.72].

Dincolo de conţinutul definiţiei formale, autorii care au abordat tema cetăţeniei au insistat

asupra dimensiunilor sociale, economice şi civice ale cetăţeniei.

Kant stăruia asupra următoarelor atribute ale cetăţeniei pe care le găsea potrivite pentru vremea

sa:

a. Libertatea legală de a nu se supune nici unei alte legi, decît aceleia la care a aderat.

b. Egalitatea civilă prin care nu se recunoaşte în rîndul poporului nici un superior decît

unul care este înzestrat cu facultatea morală de a constrînge din punct de vedere juridic,

după cum şi ceilalţi îl pot constrînge pe el.

c. Independenţa civilă, care îşi datorează existenţa şi întreţinerea sa nu liberului arbitru al

altuia din rîndul poporului, ci propriilor sale drepturi şi forţe ca membru al existenţei

sociale, prin urmare personalitatea civilă, după care, în problemele juridice să nu poată

fi reprezentat de nimeni altul.

Acest mod de contextualizare a relaţiilor de cetăţenie nu s-a schimbat foarte mult şi îl

întîlnim şi la autori contemporani.

Will Kymlicka evocă patru dimensiuni ale cetăţeniei, enumerîndu-le după cum urmează:

a. Implicarea în viaţa publică, incluzînd capacitatea de a evalua performanţa celor ce au

funcţii publice şi dorinţa de a se angaja în discursul public.

b. Simţul dreptăţii şi capacitatea de a discerne şi a respecta drepturile altora şi de a-ţi

modera propriile revendicări în consecinţă.

c. Politeţea şi toleranţa.

d. Un simţ comun al solidarităţii şi loialităţii.

În prezent, nu este de conceput statutul de cetăţean fără caracterul său universal şi fără

existenţa dreptului individului de a participa în mod activ la viaţa publică.

Aceste dimensiuni ale cetăţeniei reprezintă şi reperele pentru conturarea unor tendinţe în

16

definirea cetăţeniei. Mai mulţi autori consideră că cetăţenia naţională nu mai este capabilă să

răspunde nevoilor oamenilor motivaţi de provocările modernităţii. Limitarea circulaţiei este un

impediment important în calea dezvoltării omului modern, în calea individului motivat de

oportunităţile de creştere a bunăstării şi de ascensiune în carieră.

Trebuie, de asemenea, să menţionăm şi faptul că cetăţenia ca instituţie de drept formează

obiectul de reglementare a unor legi interne: Constituţia, Codul Civil, legi speciale, cât şi a unor

tratate internaţionale, fiind nu de puţine ori subiect de discuţie a cursurilor şi a studiilor de drept

constituţional şi internaţional [27, p.187].

De-a lungul vremii, s-a pus în discuţie apartenenţa materiei cetăţeniei, Batiffol afirmând la

un moment dat că aceasta se află la întretăierea mai multor ramuri ale dreptului, “la punctul de

intersecţie a ordinii interne cu ordinea internaţională.”

Privită din punctul de vedere al raportului între individ şi stat, cetăţenia nu poate fi pentru un stat

suveran decât un raport de drept intern şi, cu atât mai mult, într-un stat constituit în virtutea

principiului naţionalităţilor şi într-unul democrat, al cărui organe sunt direct dependente de

competenţa populaţiei, de calităţile celor ce o formează, de nivelul lor economic şi cultural.

Organele de guvernământ sunt într-un astfel de stat, atât ca formă, cât şi ca încadrare expresia

cetăţenilor acelui stat.

Dreptul internaţional privat nu există pentru că există cetăţeni, ci pentru că există pluralitate

de suveranităţi, faţă de către oameni, aşezările sunt diferit corelate, generând situaţii juridice

complexe, pe care dreptul intenaţional privat nu le rezolvă arbitrar în limitele determinate de

ordinele-indice statale. Unii specialişti în domeniu afirmă că: “cetăţenia interesează direct

ordinea internaţională, pentru că ea repartizează pe cetăţeni între diferite state” nu este realitate

primară. Presupunând că pe glob ar exista un singur stat, dreptul internaţional ar părea, însă

raportul dintre cetăţean şi stat va continua să formeze teorii de natură juridică, chiar dacă

noţiunea de cetăţean ar avea mai vizibil inţelesul de “om în raport cu statul” [23, p.52].

Deşi legislaţia cetăţeniei a aparţinut mai întâi materiei civile, aceasta totuşi dreptului public

prin aceea că reglementările nu formează obiectul unor tranzacţii, prin aceea că reprezintă

legătura juridică esenţială între individ şi stat. Însăşi schimbările, ce intervin în statutul familiei,

între persoane cu cetăţenii diferite, pot fi obiectul unor condiţionări din partea statelor

respective.

Contractul social însuşi, expresie externă a autonomiei de voinţă, face parte din sfera

dreptului public.

Mai mult, cetăţenia aparţine dreptului constituţional în măsura în care considerăm dreptul

17

constituţional ca totalitate a raporturilor juridice care determină constituirea şi exercitarea puterii

de stat, deoarece cetăţenii participă în virtutea propriului lor drept la constituirea şi exercitarea

acestei puteri.

Chiar dacă prin drept constituţional am considera dreptul rezultat din textul constituţional, al

unei constituţii rigide şi chiar dacă am considera că acel text nu cuprinde nici o parte referitoare

la instituţia cetăţeniei, cetăţenia tot va aparţine acelui drept, mai exact dreptului suprem de stat,

întrucât constituţia însăşi presupune cetăţenia, cetăţenii fiind tocmai cei care au elaborat-o şi

care îi sunt beneficiari chiar şi Constituţiile, elaborate fără participarea cetăţenilor, deşi sunt cele

mai improprii, instaurează totuşi instituţia cetăţeniei.

Stabilirea drepturilor constituţionale, a drepturilor fundamentale ale cetăţenilor implică

determinarea calităţii de cetăţean. Calitatea de instituţie de originea vieţii constituţionale ar

putea justifica acele definiţii date de alţi oameni de ştiinţă precum că cetăţenia este “legătura

politică şi juridică” prin legătura politică înţelegându-se legătura originară, legătura bazată pe

forţă, pe realitatea directă. Aşa cum enunţă şi autorul B. Mirkine - Guétzévisch în “Les sources

constitutionneles de la nationalité”, originea cetăţeniei în dreptul modem ca şi fundamentarea ei

în statele modeme sunt net constituţionale [13, p.146].

Bineînţeles că aspectele cetăţeniei nu pot fi epuizate în totalitatea lor prin Constituţie şi nici

măcar prin lege cu specific constituţional.

Într-o măsură mai puţin importantă, cetăţenia poate forma obiect de preocupare pentru

dreptul administrativ, pentru dreptul fiscal, dreptul penal, etc.

Cetăţenia este, de asemenea, şi instituţie a dreptului internaţional. Existenţa mai multor state,

recunoaşterea statelor între ele, precum şi posibilitatea raporturilor dintre cetăţenii unor state

conduc la două principii de drept internaţional

În primul principiu se prevede că statul implicat de o cetăţenie să fie recunoscut de toate

statele, ceea ce generează disciplina dreptului internaţional privat, în care legi străine vin în

concurenţă cu legea autorităţii care judecă sau în concurenţă între ele.

Cel de-al doilea principiu formulat, dar neconcretizat, prevede ca fiecare om să aibă o

cetăţenie şi numai una, principiu menit,e de o parte, să înlăture situaţiile de dublă cetăţenie sau

de apatridie, iar pe de altă parte, să asigure fiecărui om dreptul la condiţia de cetăţean, ceea ce

implică o oarecare unificare în reglementarea modului de dobândire şi de pierdere a cetăţeniei,

materie ce aparţine dreptului internaţional public. Constituirea naţiunilor şi a conştiinţei lor de

sine, formularea principiului naţionalităţilor, aplicarea acestuia în relaţiile internaţionale au dus

la dezvoltarea acestei ramuri de drept internaţional public.

18

Sunt demne de luat în seamă în această privinţă anumite cutume de drept internaţional cu

privire la cetăţenie respectate aproape în unanimitate, precum: neacceptarea de către instanţe a

condiţiei de dublă cetăţenie, dar acceptarea condiţiei apatridiei, neacceptarea lui ins soli de către

state, descendenţilor personalului diplomatic, respectarea cetăţeniei acordate de un stat, cel puţin

când statul cetăţeniei de origine nu consideră cetăţenia sa ca perpetuă; respectarea retragerii unei

cetăţenii; respectarea cetăţeniei imigranţilor, în sensul că statul, în care au imigrat, nu le poate

impune cetăţenia lui [24, p.60].

Din cele enunţate mai sus rezultă, în primul rând, posibilitatea unor conflicte de cetăţenie.

Conflictele pot fi negative când nici un stat nu recunoaşte calitatea de cetăţean persoanei a cărei

cetăţenie e pusă în discuţia unui for, deci o apatridie sau, când fiecare îl consideră cetăţeanul

celuilalt, condiţie pe care instanţele încearcă să o înlăture prin propria lor legislaţie sau prin

convenţii internaţionale. Conflictele sunt pozitive, atunci când două sau mai multe state acordă,

recunosc sau reclamă deopotrivă cetăţenia unei persoane, cetăţenie pusă în discuţia unui for.

Conflictele de cetăţenie, ce aparţin dreptului internaţional privat, nu schimbă calificarea dată

materiei cetăţeniei, căci dreptul internaţional privat are aspecte şi de drept public, şi de drept

intern.

Conflictele de cetăţenie pot fi rezolvate, de asemenea, şi pe calea dreptului internaţional

public, rezolvare cu efecte erga onenes, pe cale de convenţii internaţionale, uneori având doar

obiective limitate. O astfel de convenţie multilaterală în scopul eliminării apatridiei şi a dublei

cetăţenii este Convenţia de la Haga din 12 aprilie 1930 a cărei influenţă în rezolvarea

conflictelor de cetăţenie este importantă pentru competenţa Curţii Permanente de Justiţie

Internaţională [24, p.63].

Aşadar, instituţia cetăţeniei nu aparţine dreptului civil, ci reprezintă unul dintre punctele de

plecare obligatorii ale dreptului constituţional al unui stat, punct de plecare cu atât mai mult cu

cât constituţionalizarea aparţine poporului, cu cât statul nu se întemeiază pe exploatarea unora

dintre resortanţii săi în favoarea celorlalţi, altfel spus cu cât este mai democratic. La rândul său,

pluripatridia reprezintă un punct de plecare al dreptului internaţional privat şi un obiect de

reglementare al dreptului internaţional public.

În calificarea propriilor săi cetăţeni un stat aplică dreptul lui intern, exprimat prin constituţie

şi completat de legi şi alte norme speciale privitoare la cetăţenie, independent dacă un stat îi

consideră sau nu cetăţeni de-ai lui. în privinţa stabilirii cetăţeniei unor străini este valabil dreptul

internaţional privat, care este tot un drept naţional, aplicabil străinilor care au de a face cu

autoritatea respectivului stat, ceea ce se repetă independent în fiecare sistem statal. Pentru a se

19

evita apatridia şi conflictele de dublă cetăţenie, spre a se ocroti dreptul la cetăţenie recunoscut

fiecărui om, raportul dintre cetăţean şi stat, devin necesare convenţiile între state. Într-un

asemenea moment cetăţenia începe să formeze şi obiectul dreptului internaţional propriu-zis al

dreptului internaţional public.

1.4. Definiţia şi trăsăturile caracteristice procesului de globalizare

Globalizarea reprezintă procesul prin care distanţa geografică devine un factor tot mai puţin

important în stabilirea şi dezvoltarea relaţiilor transfrontaliere de natură economică, politică şi

socio-culturală. Reţelele de relaţii şi dependenţe dobîndesc un potenţial tot mai mare de a deveni

internaţionale şi mondiale [20, p.400].

Globalizarea se referă la un proces accentuat de integrare pe plan mondial şi de raspîndire a

unui set de idei mai mult sau mai puţin legate de activitatea economică şi de producţia bunurilor

materiale, forțele promotoare fiind :

liberalizarea comerțului internațional și a fluxurilor de capital,

accelerarea progresului tehnologic și societatea informațională. Concept destul de contoversat,

globalizarea este privită sub două aspecte:

Pozitiv - ce se concentrează pe beneficiile uniformizării şi a mondializării societăţilor,

Negativ- ce acuză globalizarea pentru pierderea individualităţii unui popor, a unei comunităţi

[44].

Globalizarea apare definită diferit în opinia unor analişti ai fenomenului.

Astfel, Schimnuitov consideră “ dincolo de milioane de cuvinte folosite pentru a descrie

globalizarea, avem datoria de a recunoaşte că ne aflăm în faţa unui colonialism modern …”

Martin Allrow - “globalizarease sereferă la toate acele procese prin care popoarele lumii sunt

încorporate într-o singură societate mondială, societatea globală.”

Anthony Gidees - “globalizarea poate fi definită ca intensificare a relaţiilor sociale în lumea

întreagă care leagă într-o asemenea măsură localităţile îndepărtate, încît evenimentele care au

loc, sunt privite prin prisma altora similare, petrecute la multe mile departare şi invers.“

Emanuel Richter - “globalizarea este reţeaua globală care a adunat laolaltă comunităţi pe

această planetă, altădată dispersate şi izolate, într-o dependenţă mutuală şi o unitate ale unei

singure lumi “ [20, p.403].

Globalizarea cuprinde multe tendinţe, printre acestea numărându-se comerţul internaţional lărgit,

telecomunicaţiile, coordonarea monetară, corporaţiile multinaţionale, cooperarea tehnologică şi

20

ştiinţifică, noi forme de schimburi culturale la diferite nivele, migraţia şi fluxurile de refugiaţi,

relaţiile dintre ţările bogate şi cele sărace.

Totuşi, deşi, globalizarea este în mod evident foarte importantă, ea este destul de vag

definită şi nu este adecvat explicată de niciuna dintre teoriile existente. O concepţie populară

despre globalizare o prezintă drept „lărgirea, adâncirea şi accelerarea interconectării la nivel

global în toate aspectele vieţii sociale contemporane...”. Există, însă cel puţin, trei concepţii

concurente asupra acestui proces.

O perspectivă vede globalizarea ca împlinirea principiilor economiei liberale. O piaţă

globală a adus creştere şi prosperitate (nu tuturor ţărilor, ci doar celor mai integrate pe piaţa

globală). Acest proces economic a făcut statele tradiţionale să devină entităţi economice

învechite. Statele îşi pierd astfel autoritatea în faţa instituţiilor supranaţionale ca FMI şi UE,

precum şi a unor actori transnaţionali cum ar fi companiile multinaţionale şi organizaţiile non-

guvernamentale. Valorile tehnocraţilor şi cetăţenilor cu educaţie elitistă din democraţiile liberale

devin valori globale, reflectând apariţia unei civilizaţii globale. Fosta diviziune Mord-Sud este

considerată mai puţin importantă, deoarece Sudul merge în direcţii divergente, depinzând de

gradul de integrare a ţărilor şi regiunilor pe pieţele globale [49].

Cea de a doua perspectivă este sceptică cu privire la aceste consideraţii privind

globalizarea. Scepticii observă că economiile mari ale lumii nu sunt astăzi mai integrate decât

erau înainte de Primul Război Mondial (când hegemonia britanică asigura un ansamblu comun

de aşteptări şi instituţii). Scepticii se îndoiesc, de asemenea, că distincţiile regionale şi

geografice, precum separaţia dintre Nord şi Sud, dispar în favoarea unei pieţe globale unice. Ei

consideră, de fapt, că decalajul Nord-Sud se adânceşte odată cu globalizarea. Totodată,

integrarea economică a statelor poate conduce nu la o zonă unică de liber schimb la nivel

mondial, ci la blocuri regionale distincte şi rivale în America, Europa şi Asia. Presupusa apariţie

a civilizaţiei globale este infirmată de fragmentarea unor entităţi mai mari (ca Uniunea Sovietică)

în altele mai mici, pe criterii de limbă, religie şi alţi factori culturali.

O a treia şcoală de gândire vede globalizarea ca fiind mult mai profundă decât consideră

scepticii, însă mai nesigură decât în viziunea susţinătorilor economiei liberale. Aceşti

„transformativişti” consideră că suveranitatea statelor este erodată de UE, OMC şi alte noi

instituţii, astfel încât suveranitatea nu mai reprezintă un element absolut, ci doar unul dintr-o

gamă de pârghii de negociere aflate la dispoziţia statelor. Negocierea însăşi implică tot mai mult

actorii nestatali. În consecinţă, globalizarea determină o difuziune a autorităţii. Puterea statală nu

21

este neapărat întărită sau slăbită de globalizare, cât transformată pentru a opera în noi contexte,

cu noi instrumente [49].

În timp ce specialiştii dezbat aceste concepţii despre globalizare, discuţiile cotidiene se

concentrează pe puterea crescândă a corporaţiilor care operează la nivel global, pe costurile care

acompaniază unificarea pieţelor internaţionale (de exemplu, reducerea numărului de locuri de

muncă şi impactul asupra mediului), pe decalajul tot mai mare dintre bogaţi şi săraci şi pe

colaborarea guvernelor naţionale la aceste realităţi negative prin participarea lor în organizaţii

internaţionale ca OMC şi FMI.

Politicile de expansiune a liberului schimb sunt o preocupare centrală pentru activiştii

antiglobalizare . Protestele de stradă au transformat oraşele-gazdă în fortăreţe asediate: Seattle

(1999), Washington DC (reuniunile FMI şi ale Băncii Mondiale din 2000), Quebec (2001 -

Summitul de lucru pentru o Zonă de Liber Schimb a Americilor), şi Genova, Italia (2001,

Summitul G-8), unde protestatarii au implicat forţele de poliţie în confruntări de stradă care au

dus la uciderea unei persoane. Reuniunea la vârf a OMC din 2001, pentru lansarea unei noi

runde comerciale, s-a desfăşurat la Qatar, dar protestatarii nu au avut acces. La reuniunea din

2003 de la Cancun, Mexic, mii de protestatari au mărşăluit împotriva discuţiilor purtate de elitele

economice, dar au fost ţinuţi departe de centrul de conferinţe al OMC. La reuniunea OMC de 1a

Hong Kong din 2005, protestatarii au blocat străzile colaterale şi chiar au încercat să traverseze

portul pentru a perturba reuniunea.

Însă, la fel cum specialiştii nu sunt de acord asupra concepţiilor privitoare la globalizare

şi protestatarii au scopuri şi tactici diferite. Membrii de sindicat din Nord doresc să stopeze

transferul locurilor lor de muncă spre Sud. Dar lucrătorii din statele sărace din Sudul globului ar

putea dori cu disperare aceste slujbe ca un prim-pas către venituri şi condiţii de viaţă decente (în

raport cu alte opţiuni din ţările lor [44].

Oricum, globalizarea este un proces obiectiv, ea se întîmpla chiar dacă sîntem de acord cu

ea sau nu. Pe de o parte, aduce bunăstare, dar pe de altă parte, aduce, bineînteles şi efecte

adverse. Globalizarea are o sumă apreciabilă de efecte pozitive şi negative. Ca elemente pozitive,

se evidenţiază amplificarea şi liberalizarea comerţului, a investiţiilor şi fluxurilor financiare,

extinderea valorilor democratice, apărarea identităţii individuale, protecţia mediului înconjurător,

dar şi „libera circulaţie” a securităţii. Trebuie să fim de acord cu analistul Hans Blommestein, că,

pentru prima oară în istorie, azi, o piaţă tehnologică globală transformă lumea financiară, cea a

afacerilor, cea politică şi psihologia, făcându-le de nerecunoscut. Din perspectiva pieţei libere,

globalizarea va genera o prosperitate fără precedent, pe măsură ce tot mai multe naţiuni vor

22

participa la economia globală, iar fluxurile tehnologice şi financiare dinspre ţările dezvoltate spre

cele mai puţin dezvoltate vor determina o egalizare a bogăţiei şi o dezvoltare a intregii lumi.

John Gray accentuează că globalizarea, pe care o vede ca pe o interconectare susţinută de

tehnologie între evenimente politice, economice, cultural-mondiale, are, in acest ultim spaţiu,

efect de hibridizare a culturilor, păstrare, înnoire şi dezvoltare a identităţilor culturale.

Globalizarea extinde punţile de comunicare dintre comunităţi. Deţine pentru aceasta suficiente

canale, cum ar fi companiile multinaţionale, ONG-urile, domeniul educaţional, Internetul care, în

era informaţională, sunt de un real folos migraţiei internaţionale şi sporirii contactelor umane.

[44].

Dar globalizarea are şi efecte negative, cum sunt scăderea siguranţei la toţi indicatorii,

globalizarea fenomenelor cornice locale şi regionale, mondializarea marii criminalităţi

organizate (traficul de arme, droguri, persoane), radicalizarea fanatismelor etnice şi religioase, a

terorismului. În plan cultural, după Jean-PierreWarnier, globalizarea fragmentează culturile în

“subculturi” sau culturide, care nu oferă soluţii de integrare pentru indivizii ce le compun.

Aspectele negative sunt multiple şi pentru că globalizarea este un proces necontrolat, necondus,

neguvernat. Scăpată de sub controlul politic, globalizarea economică duce, de exemplu, la haos

economic şi la devastare ecologică în multe părţiale lumii. De notat aici şi influenţa globalizării

asupra democraţiei: aceasta, după Joseph Stiglitz, pare să înlocuiască dictatura elitelor naţionale

cu dictatura finanţei internaţionale. Îngrijorătoare sunt, de exemplu, fenomenele de fragmentare

şi slăbire a coeziunii sociale, de localism, pe întinse arii ale globului. Practic, prin globalizare,

are loc o deteriorare a distribuţiei veniturilor, se multiplică crizele financiare şi economice cu

mari efecte asupra vieţii sociale şi politice, inclusiv pericolul dezintegrării statale [34].

Analiştii procesului de globalizare conchid că progresul intens pe care îl aduce în diverse

domenii este neuniform. Mai mult, globalizarea face ca structurile economice şi sociale care nu

se adaptează rapid să se tensioneze la extrem, putînd cauza conflicte majore. Cei frustraţi

economic, social şi de altă natură pot recurge la diverse mijloace de protest, cu sprijinul

tehnologiilor moderne.

În concluzie cu privire la globalizare putem să menţionăm că globalizarea aduce

prosperitate. Oameni au acces la o cantitate din ce în ce mai mare de bunuri, iar dacă procesul se

întîmplă la scară planetară, atunci este clar că prin globalizare sînt ridicate zone rămase în urmă,

sînt puse în valoare zăcămintele lor, resursele de materii prime, energie şi chiar resursele umane.

De asemenea, globalizarea impune un nou tip de raportare la realitate, pentru că pe lîngă faptul

că acest proces prinde insul în nişte structuri ale societăţii mondiale, în acelaşi timp această

23

societate este introdusă vrînd-nevrînd în sufletul omului, determinînd în el schimbări inevitabile.

Asadar, este clar că globalizarea, dacă ne schimbă modul de a fi, trebuie să ne schimbe şi modul

de a gîndi, de a ne forma.

Criticii care nu menajează mersul contradictoriu al globalizării consideră că “ în măsura

în care o schimbare structurală se naşte din mişcare şi tensiune, globalizarea deţine un potenţial

transformativ înalt “ şi că “ ţelul unei deschideri istorice mai radicale este disponibil” [44].

Trecînd în revistă doar o mică parte din opiniile pro şi contra globalizării, este extrem de greu să

ne pronunţăm tranşant spre care din cele două tabere înclină balanţa. Argumentele optimiştilor

sunt contracarate de cele ale pesimiştilor, deocamdată cu mult mai numeroşi. Optimiştii ţin să

remarce faptul că, în ultimii 50 de ani, speranţa medie de viaţă a crescut pe glob de la 46 de ani

la 66 de ani. Datorită progresului înregistrat în domeniul sănătăţii, oamenii de ştiinţă prezic că,

spre sfîrşitul secolului XXI, oamenii vor putea trăi 200 de ani. Pe de altă parte, pesimiştii atrag

atenţia că de aceste remarcabile cuceriri ale ştiinţei se va bucura doar o mică parte din populaţia

Terrei. Pînă acum, cel puţin, ele nu s-au reflectat în creşterea bunăstării.

În continuare pentru a concluziona informaţia redactată în cadrul primului capitol al

prezentei lucrări trebuie întîi de toate să răspundem la scurta întrebare ce este cetăţenia şi ce este

globalizarea? De aici deduce faptul că cetățenia este apartenența legală a unei persoane fizice la

un stat. Regulile care sunt legate de cetățenie, se aplică pe cât posibil asupra persoanelor juridice.

Cetățenia apare în 2 ipostaze:

1. Ca instituție politică în dreptul obiectiv

2. Ca o condiție juridică (statut) în dreptul subiectiv

În prima accepțiune:

Cetățenia reprezintă un ansamblu de norme juridice ce reglementează raporturi sociale grupate în

jurul necesității de a asigura plenitudinea drepturilor și obligațiilor prevăzute de constituție și legi

acelor persoane care, prin sentimentele și interesele lor, sunt strâns legate de destinele statului

respectiv. Fiind o instituție complexă, este o instituție a dreptului constituțional, menționează I.

Deleanu întrucât:

a) este o expresie a suveranității politice. Statul pe temeiul suveranității lui stabilește

statutul juridic al cetățenilor săi.

b) numai cetățenii au dreptul să participe la executarea puterii în formele

instituționalizate ale democrației directe (sufragiul, referendumul, inițiativa populară) sau

în ale democrației reprezentative

În a doua accepțiune:

24

În acest sens, ea se axează pe ideea de subiect de drept a cărei poziție juridică în cadrul

unor anumite raporturi o caracterizează și numai aici se vorbește de cetățenia unei persoane (ex.

dobândirea și pierderea cetățeniei) [26, p.140].

Iar cu referire la a doua parte a întrebării putem să menționăm că problemele care apar în ceea ce

privește globalizarea încă din momentul încercarii de definire a acestei noțiuni. Oamenii de

știință și opinia publică nu au căzut încă de acord asupra unei singure definiții. Diferite

posibilitati de definire a globalizării sunt prezentate în continuare.

Globalizarea este:

- „ procesul de surmontare al granițelor apărute de-a lungul istoriei. Ea devine astfel sinonimă cu

eroziunea (dar nu si cu dispariția) suveranității statelor naționale și se înfățișează ca o ‚detașare’

a economiei de piață față de normele morale și legăturile instituționalizate dintre societăți “ 

- „ intensificarea relațiilor sociale de pretutindeni, prin care locuri aflate la mare distanță unele de

celelalte ajung să se interconecteze, astfel încît evenimentele dintr-un loc sunt marcate de

procese care au loc într-un loc de la mulți kilometri depărtare și viceversa “ 

- „ intensificarea cantitativă și calitativă a tranzacțiilor ce depășesc limitarea impusă de granite,

concomitente cu expansiunea spațială a acestora ” 

- „ cea mai mare schimbare economică și socială de la Revoluția Industrială încoace “ 

- „ o interdependență sporită și integrarea diferitelor economii din lume ” 

- „ un proces al creșterii numărului legaturilor dintre societăți si domenii-problemă “ 

- „ prin globalizare se intensifică concurența pe piețe “ [44].

Împreună, instituția cetățeniei și procesul de globalizare formează o acțiune care

contribuie intensiv la dezvoltarea economică, socială, politică și culturală la nivel mondial,

deoarece anume prin intermediul persoanelor procesul de globalizare poate progresa. Prin

intermediul liberei circulații, liberului schimb, capacitatea liberă de angajare și studiere în orice

stat al lumii se poate înfăptui cu ajutorul instituției cetățeniei sau, mai bine zis, anume instituția

cetățeniei facilitează acest proces.

25

2 . REGIMUL JURIDIC AL CETĂŢENIEI ÎN REPUBLICA MOLDOVA

2.1 Principiile cetăţeniei în Republica Moldova

Principiile cetăţeniei Republicii Moldova sunt reguli de bază ce stabilesc cadrul juridic

general de dobândire, exercitare şi de pierdere a calităţii de cetăţean al Republicii Moldova de

către o persoană fizică. Aceste principii sunt consacrate în Constituţie, în Legea cetăţeniei

Republicii Moldova şi în Convenţia europeană cu privire la cetăţenie. Convenţia europeană cu

privire la cetăţenie conţine principiile cetăţeniei, care urmează a fi respectate de către Republica

Moldova în calitate de stat semnatar a acestei Convenţii:

- fiecare individ are dreptul la o cetăţenie;

- apatridia trebuie să fie evitată;

- nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetăţenia sa;

- nici căsătoria, nici desfacerea căsătoriei dintre un resortisant al unui stat parte şi un străin,

nici schimbarea naţionalităţii unuia dintre soţi in timpul căsătoriei nu poate avea efecte de drept

asupra cetăţeniei celuilalt soţ.

- la fel, statele trebuie să respecte principiul non-discriminării între resortisanţii săi, indiferent

dacă sunt resortisanţi prin naştere sau şi-au dobândit cetăţenia ulterior [15, p.221].

De asemenea, putem menţiona faptul că principiile cetăţeniei identice cu cele din Convenţia

Europeană cu privire la cetăţenie sunt stipulate şi în Legea cetăţeniei a Republicii Moldova (art.

7) şi anume în felul următor:

a) dreptul fiecărei persoane la o cetăţenie;

b) nediscriminarea cetăţenilor, indiferent de temeiurile dobândirii cetăţeniei;

c) inadmisibilitatea privării arbitrare a persoanei de cetăţenia ei şi de dreptul de a-şi schimba

cetăţenia;

d) evitarea apatridiei;

e) neproducerea de efecte, prin schimbarea cetăţeniei unuia dintre soţi, asupra cetăţeniei

celuilalt soţ sau asupra cetăţeniei copilului, dacă nu există o cerere scrisă în acest sens a

părinţilor [2].

Potrivit principiului egalităţii cetăţenilor în drepturi, cetăţenii Republicii Moldova sunt egali

în drepturi şi obligaţii fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex,

opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială indiferent de modul cum au dobândit

cetăţenia etc. în opinia experţilor, principiul egalităţii oferă o reală şi eficientă protecţie

26

juridică cetăţenilor prin două modalităţi: directă, prin posibilitatea pe care aceştia o au de a apela

la un judecător ori de câte ori consideră că sunt victimele unei discriminări, şi indirectă, datorită

rolului de drept-garanţie, pe care egalitatea o joacă pe lângă celelalte drepturi fundamentale.

Egalitatea, în acest sens, este sinonimă cu valoarea de dreptate (echitate) socială, constituind una

dintre valorile sociale supreme ale statului Republica Moldova [15, p.223].

Principiul non-discriminării cetăţenilor statului, indiferent dacă sunt cetăţeni prin naştere sau

şi-au dobândit cetăţenia ulterior. Principiul egalităţii are legătură directă cu principiul non-

discriminării, care este dedus din convenţiile internaţionale şi în conformitate cu care nu este

admisă nici o discriminare în aplicarea acestor convenţii.

Un alt principiu este cel al plenitudinii drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor Republicii

Moldova prevăzute de legislaţia naţională. în virtutea acestui principiu, numai cetăţenii

Republicii Moldova pot beneficia de toate drepturile şi libertăţile fundamentale, şi anume:

-dreptul de a alege şi de a fi ales în organele reprezentative ale statului (art. 38) [1]; art. 6

alin. (2) din Legea cetăţeniei [2]; art.ll din Codul electoral [3]);

-dreptul de a domicilia pe teritoriul Republicii Moldova şi de a-şi stabili domiciliul sau

reşedinţa în orice localitate din ţară (art. 27 din Constituţie);

-cetăţenii Republicii Moldova au acces la funcţii publice (art.39 din Constituţie);

-cetăţenii Republicii Moldova au dreptul de a nu fi extrădaţi sau expulzaţi din ţară (art. 17

din Constituţie);

-cetăţenii Republicii Moldova au dreptul la protecţia statului atât în ţară, cât şi în străinătate

(art. 18 din Constituţie).

La fel, numai cetăţenii Republicii Moldova sunt obligaţi să-şi onoreze toate îndatoririle

stabilite prin Constituţie, şi anume:

-devotament şi fidelitate faţă de patrie;

-obligaţia de a satisface serviciul militar;

-îndatorirea de apărare a ţării.

Principiul conform căruia cetăţenia Republicii Moldova se dobândeşte, de regulă, în virtutea

legăturii de sânge, asigură continuitatea neamului şi protecţia genofondului naţional, astfel încât,

copiii, indiferent de locul lor de naştere, sunt cetăţeni ai Republicii Moldova, dacă ambii părinţi

sau numai unul dintre ei are cetăţenia Republicii Moldova.

Cetăţenia Republicii Moldova nu poate fi retrasă în mod arbitrar, iar cetăţenii nu pot fi privaţi

de dreptul de aşi schimba cetăţenia. Acest principiu este consacrat în art. 17, alin. (3) din

Constituţie [1] şi exclude orice abuz asupra apartenenţei persoanei la comunitatea socială,

27

oferind dreptul oricărui cetăţean de a-şi hotărî soarta privind apartenenţa sa la altă comunitate

socială [16, p.224].

2.2 Modurile de dobîndire a cetăţeniei în Republica Moldova

În Republica Moldova legislaţia, care reglementează instituţia cetăţeniei, a cunoscut o

evoluţie calitativă într-o perioadă relativ scurtă de timp. Primul act normativ privitor la cetăţenia

Republicii este Legea cu privire la cetăţenia Republicii Moldova, adoptată de Parlamentul

Republicii Moldova în anul 1991. Alin.l şi 2 din art.2 din Legea menţionată recunoşteau ambele

reguli de dobândire a cetăţeniei prin naştere. Astfel, cetăţenia Republicii Moldova putea fi

dobândită de:

1) persoanele care până la 28 iunie 1940 au locuit pe teritoriul de astăzi al Republicii

Moldova şi urmaşii care la data adoptării acestei legi domiciliau pe teritoriul Republicii

Moldova;

2) persoanele care la momentul intrării în vigoare a Legii domiciliau pe teritoriul Republicii

Moldova sau măcar unul din părinţi, strămoşi erau născuţi pe teritoriul susţinut şi dacă nu erau

cetăţeni ai altui stat.

Însă, la momentul adoptării acestei legi, pe teritoriul Moldovei locuiau persoane care erau

cetăţeni ai altor state. Aceste persoane puteau dobândi cetăţenia Republicii Moldova în

conformitate cu princincipiul naturalizării. Acest principiu era consacrat în art.2 alin.(3), potrivit

căruia cetăţeni ai Moldovei erau recunoscuţi şi alte persoane care, până la adaptarea Declaraţiei

de suveranitate a Republicii Moldova, inclusiv până la data intrării în vigoare, 23 iunie 1990, au

avut loc de trai permanent pe teritoriul Republicii Moldova şi loc permanent de muncă sau o altă

sursă legală de existenţă. Aceste prevedeau posibilitatea de a decide benevol şi unipersonal

referitor la dobândirea cetăţeniei Republicii Moldova. Legea menţionată conţinea în dispoziţiile

sale mai multe temeiuri de dobândire a cetăţeniei Republicii prin: naştere; înfiere; repatriere;

acordare la cerere; reintegrarea în cetăţenia Republicii Moldova. Totuşi, această lege a fost

abrogată, iar instituţia cetăţeniei fiind reglementată de Legea cetăţeniei Republicii Moldova,

adoptată la 2 iunie 2000 [15, p.225]

Conform acestei legi, dobândirea cetăţeniei Republicii Moldova are loc în baza următoarelor

temeiuri: naştere; recunoaştere; înfiere; redobândire; naturalizare,. în mod excepţional, legea

admite dobândirea cetăţeniei Republicii Moldova şi în temeiul acordurilor internaţionale la care

28

Republica Moldova este parte [2].

a) Dobândirea cetăţeniei prin naştere , numită şi cetăţenie de origine sau cetăţenie de drept şi

este considerată cea mai firească, deoarece familia şi locul de naştere îi determină, de regulă,

insului şi obiceiurile şi afecţiunile şi mediul cel mai favorabil pentru a-şi duce viaţa, în acelaşi

timp ea realizând cea mai directă şi mai simplă legătură între individ şi comunitate. În baza

acestui temei se consideră cetăţean al Republicii Moldova copilul, născut din părinţi, ambii sau

unul dintre care, la momentul naşterii copilului, este cetăţean al Republicii Moldova; născut pe

teritoriul Republicii Moldova din părinţi apatrizi; născut pe teritoriul Republicii Moldova din

părinţi care au cetăţenia unui alt stat sau unul dintre care este apatrid, iar celălalt cetăţean –

străin, dacă statul acela nu acordă copilului cetăţenie. Copilul găsit pe teritoriul Republicii

Moldova este considerat cetăţean al ei, atât timp cât nu este dovedit contrariul, până la atingerea

vârstei de 18 ani [2]. Prezenta dispoziţie izvorăşte din Convenţia europeană a cetăţeniei (art.6),

reprezentând obligaţia statelor parte de a prevedea în dreptul intern dobândirea de drept a

cetăţeniei sale de către noii-născuţi găsiţi pe teritoriul său, care ar fi, altfel, apatrizi [4].

b)Dobândirea cetăţeniei prin recunoaştere, în virtutea căruia calitatea de cetăţeni ai

Republicii Moldova sunt persoanele care au dobândit şi au păstrat această cetăţenie potrivit

legislaţiei anterioare, precum şi persoanele care au dobândit cetăţenia conform prezentei legi a

cetăţeniei. Sunt recunoscuţi, de asemenea, ca cetăţeni ai Republicii Moldova persoanele care nu

deţin cetăţenia unui alt stat, care şi-au exprimat dorinţa de a deveni cetăţeni ai Republicii

Moldova, şi anume:

a) persoanele născute pe teritoriul Republicii Moldova sau persoanele care au avut unul dintre

părinţi sau bunici născuţi pe teritoriul dat;

b) persoanele care până la 28 iunie 1940 au locuit în Basarabia, în Nordul Bucovinei, în ţinutul

Herţa şi în R.A.S.S.M., urmaşii lor, dacă domiciliază în mod legal şi obişnuit pe teritoriul

Republicii Moldova;

c) persoanele deportate sau refugiate de pe teritoriul Republicii Moldova începând cu 28 iunie

1940, precum şi urmaşii lor.

c) Dobândirea cetăţeniei prin înfiere presupune că copilul apatrid dobîndeşte automat

cetăţenia Republicii Moldova prin înfiere, dacă înfiitorii sau unul dintre ei sunt cetăţeni ai

Republicii Moldova. Copilul apatrid, înfiat de soţi, unul dintre care este cetăţean al Republicii

Moldova, iar celălalt cetăţean străin, adoptă cetăţenia convenită de înfietori. Dacă înfietorii nu

cad de comun acord asupra apartenenţei copilului la cetăţenia Republicii Moldova, decide

instanţa de judecată, ţinând cont de interesele acestuia. În cazul copilului, care a împlinit vârsta

29

de 14 ani, se cere consimţământul lui, autentificat de notar. Iar copilul cetăţean străin, înfiat de

ambii soţi sau numai unul dintre ei fiind cetăţean al Republicii Moldova, iar celălalt, cetăţean

străin sau apatrid, poate deveni cetăţean al Republicii Moldova, dacă renunţă la cetăţenia statului

străin, cu excepţia cazurilor prevăzute de acordurile internaţionale la care Republica Moldova

este parte. În cazul declarării nule sau anulării înfierii, copilul apatrid sau cu cetăţenie străină,

este considerat în afara cetăţeniei Republicii Moldova, dacă domiciliază legal şi obişnuit în

străinătate sau dacă părăseşte ţara pentru a domicilia în străinătate. Cetăţenia Republicii poate fi

dobândită în baza aceluiaşi temei şi de copilul apatrid, care se află sub tutela cetăţenilor

Republicii Moldova. Asupra cetăţeniei copilului apatrid, care se află sub tutela soţilor, unul

dintre care este cetăţean al Republicii Moldova, iar celălalt cetăţean străin, hotărăsc de comun

acord tutorii. În cazul în care aceştia nu cad de comun acord asupra apartenenţei copilului la

Republica Moldova, atunci va decide instanţa de judecată, ţinând cont de interesele acestuia.

Totuşi, copilului, care a împlinit vârsta de 14 ani, ca şi în cazul copilului înfiat, se cere

consimţământul lui autentificat de notar.

Redobândirea cetăţeniei – persoana, care a avut anterior cetăţenia Republicii Moldova, o

poate redobândi la cerere, păstrându-şi la dorinţă cetăţenia străină, dacă nu cade sub incidenţa

restricţiilor prevăzute de lege. Persoana căreia i s-a retras cetăţenia Republicii Moldova, pentru

că a săvârşit fapte deosebit de grave prin care s-au adus prejudicii esenţiale statului nu o mai

poate redobândi, iar în restul cazurilor stipulate la acelaşi articol o poate redobândi numai în

condiţiile naturalizării şi numai după 5 ani de domiciliu legal şi obişnuit pe teritoriul Republicii

Moldova din momentul retragerii cetăţeniei.

d)Dobândirea cetăţeniei la cerere (naturalizare) - cetăţenia Republicii Moldova se poate

acorda la cererea persoanei care a împlinit vârsta de 18 ani şi, care, deşi nu s-a născut pe acest

teritoriu, domiciliază legal şi obişnuit aici cel puţin 10 ani sau este căsătorită cu un cetăţean al

Republicii Moldova de cel puţin 3 ani, sau domiciliază legal şi obişnuit nu mai puţin de 3 ani la

copii, inclusiv înfietori şi înfiaţi cetăţeni ai Republicii Moldova, sau domiciliază legal şi obişnuit

pe teritoriul Republicii Moldova timp de 5 ani înaintea împlinirii vârstei de 18 ani. La fel,

cetăţenia RM se acordă la cerere apatrizilor şi refugiaţilor recunoscuţi, care domiciliază legal şi

obişnuit pe teritoriul R.M. nu mai puţin de 5 ani. Potrivit prevederilor legale, domiciliul legal şi

obişnuit este traiul permanent şi legalizat pe teritoriul RM în decursul a 3,5 sau 8 ani după caz.

Conform prevederilor legislaţiei cetăţenii străini trebuie să fie înregistraţi la organele teritoriale

ale Ministerului Tehnologiilor Informaţionale şi a Comunicaţiilor de la locul de trai. De

asemenea, pentru fi considerat legal domiciliul, trebuie să fi închiriat apartamentul în baza unui

30

contract autentificat şi înregistrat la organele administraţiei publice locale [2].

În afară de condiţia termenului aflării pe teritoriul Republicii Moldova, legea mai impune să

fie respectate şi următoarele condiţii pentru acordarea cetăţeniei: cunoaşterea şi respectarea

Constituţiei Republicii Moldova; cunoaşterea limbii de stat în măsură suficientă pentru a se

integra în viaţa socială; surse legale de existenţă; pierderea sau renunţarea la cetăţenia unui alt

stat, dacă o are, cu excepţia cazurilor când pierderea sau renunţarea nu este posibilă sau nu poate

fi rezonabil cerută [16, p.227].

a) Cunoaşterea şi respectarea Constituţiei Republicii Moldova

- nivelul de cunoaştere şi respectare a prevederilor Constituţiei este verificat de către o Comisie

constituită în cadrul Ministrului învăţămîntului, Tineretului şi Sportului, care examinează

solicitantul şi emite un certificat despre nivelul cunoaşterii acestora potrivit regulamentului

aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1279 din l2.11.01.

b) Cunoaşterea limbii de stat în măsură suficientă pentru a se integra în viaţa socială

-se consideră că persoana cunoaşte limba de stat, dacă înţelege suficient limba uzuală,

informaţiile cu caracter oficial; discută şi răspunde la întrebări despre viaţa cotidiană; poate citi

şi înţelege suficient orice text cu caracter social, orice lege sau alt act informativ; poate scrie o

expunere la o temă despre viaţa cotidiană.

c.) Surse legale de existenţă - pentru a putea dovedi că are venituri legale solicitantul va

prezenta un certificat de la locul de muncă unde este angajat permanent. Dacă solicitantul nu are

un loc de muncă sau practică activităţi comerciale în raza unei unităţi administrativ-teritoriale,

trebuie să prezinte un certificat de la organele administraţiei publice locale despre veniturile sale.

Studenţii trebuie să prezinte un certificat de la locul de studii.

d.) Pierderea sau renunţarea la cetăţenia unui alt stat dacă o are, cu excepţia cazurilor

cînd

pierderea sau renunţarea nu este posibilă sau nu îi poate fi rezonabil cerută - pentru a face dovada

renunţării sau pierderii cetăţeniei anterioare, solicitantul va trebui să prezinte un certificat despre

renunţarea sau pierderea cetăţeniei pe care o are la momentul depunerii cererii pentru cetăţenia

R. Moldova. Dacă solicitantul este refugiat recunoscut, acest certificat nu va trebui prezentat în

virtutea faptului că soliciantul a plecat din ţara de origine din motive de frică bine întemeiată, el

va fi persecutat de autorităţile statului respectiv [16, p.228].

Documentele necesare stabilite pentru dobîndirea şi redobîndirea cetăţeniei în Republica

Moldova.

Articolul 36 stabileşte setul de documentele necesare dobândirii şi redobândirii cetăţeniei.

31

Astfel, pentru dobândirea şi redobândirea cetăţeniei Republicii Moldova solicitantul prezintă

următoarele documente:

a) cerere-chestionar;

b) autobiografia;

c) adeverinţa de la domiciliu despre componenţa familiei;

d) bonul de plată a taxei de stat;

e) fotografii de format respectiv;

f) adeverinţa că nu deţine cetăţenia anterioară sau adeverinţa despre aprobarea renunţării la

această cetăţenie, cu excepţia cazurilor când pierderea sau renunţarea nu este posibilă sau nu

poate fi rezonabil cerută.

Adeverinţa despre aprobarea renunţării la cetăţenia unui alt stat poate fi prezentată după

emiterea hotărârii Comisiei pentru problemele cetăţeniei şi acordării de azil politic de pe lângă

Preşedintele Republicii Moldova privind aprobarea acordării cetăţeniei, în temeiul căreia organul

abilitat să recepţioneze cererile privind cetăţenia Republicii Moldova eliberează, după raz,

garanţia de dobândire a cetăţeniei Republicii Moldova;

f) alte documente ce rezultă din prezenta lege. Limba în care se prezintă documentele

enumerate mai sus este stabilită în Legea nr.3465 din 1 septembrie 1989 cu privire la

funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova. Autorităţile publice care deţin

informaţii (lespre faptul că solicitantul nu întruneşte condiţiile pentru acordarea cetăţeniei

Republicii Moldova le vor comunica Comisiei pentru problemele cetăţeniei şi acordării de azil

politic de pe lângă Preşedintele Republicii Moldova [16, p.228].

Termenul de examinare a cererilor şi a propunerilor privind cetătenia. Termenul de

examinare a cererilor şi a propunerilor privind cetăţenia este prevăzut în articolul 38 al Legii

respective. Termenul de examinare a cererilor şi a propunerilor privind cetăţenia Republicii

Moldova nu poate depăşi un an. Termenul va începe să curgă din ziua în care au fost depuse

toate documentele necesare acordării, redobândirii sau renunţării la cetăţenia Republicii

Moldova. Cererea şi propunerile repetate în problema cetăţeniei se examinează numai în cazul

constatării unor circumstanţe esenţiale necunoscute până atunci.

32

Jurământul de credinţă faţă de Republica Moldova. Persoana căreia i se acordă

cetăţenia Republicii Moldova prin naturalizare sau redobândire va depune, în termen de 6 luni de

la data intrării în vigoare a decretului Preşedintelui Republicii Moldova, în faţa autorităţii locale

sau, după caz, în faţa şefului misiunii diplomatice sau al oficiului consular al Republicii

Moldova, următorul jurământ de credinţă faţă de Republica Moldova: “Eu (numele, prenumele),

născut la (data şi locul naşterii), jur sa fiu cetăţean devotat Republicii Moldova, să respect cu

sfinţenie Constituţia şi celelalte legi ale ei, să nu întreprind nici o acţiune care i-ar prejudicia

interesele şi integritatea teritorială” [2]. Cetăţenia Republicii Moldova se dobândeşte la data

depunerii jurământului.

Persoana care a dobândit cetăţenia Republicii Moldova în modul stabilit de prezenta lege

primeşte la organul afacerilor interne ori la reprezentanţa diplomatică sau la oficiul consular un

document, care dovedeşte cetăţenia Republicii Moldova. Persoana domiciliată legal şi obişnuit

pe teritoriul Republicii Moldova, care a pierdut cetăţenia Republicii Moldova, primeşte de la

organul afacerilor interne buletinul de identitate al sistemului naţional de paşapoarte conform

statutului persoanei, după caz.

2.3 Modurile de pierdere a cetăţeniei în Republica Moldova

Pierderea cetăţeniei poate avea loc numai în condiţiile prevăzute de legislaţia naţională, în

practica constituţională fiind cunoscute următoarele modalităţi:

- renunţarea la cerere potrivit unei proceduri determinate (renunţare voluntară);

- retragerea cetăţeniei în temeiul legii sau al unei hotărâri judecătoreşti cu caracter de

sancţiune pentru condiţia cauzatoare de prejudicii intereselor statului său, când naturalizarea a

fost obţinută prin fraudă etc.

Pierderea cetăţeniei poate să intervină şi în legătură cu dobândirea unei alte cetăţenii, de pildă

prin înfiere sau căsătorie. Deci, conform Constituţiei (art. 17 alin. (2)) [1], nimeni nu poate fi

lipsit în mod arbitrar de cetăţenie şi nici de dreptul de a-şi schimba cetăţenia, pierderea cetăţeniei

Republicii Moldova poate avea loc în următoarele cazuri:

1. renunţarea la cetăţenia Republicii Moldova şi retragerea cetăţeniei Republicii Moldova;

2. în temeiul unui acord internaţional la care Republica Moldova este parte [2] .

Aşadar, renunţarea la cetăţenia Republicii Moldova se deosebeşte în mod evident de

retragerea cetăţeniei, ea fiind un mod amiabil de rezolvare a unor probleme ce ţin de apartenenţa

unei persoane la un stat anumit. Convenţia sus-menţionată stabileşte o normă generală, potrivit

33

căreia fiecare stat parte trebuie să permită renunţarea la cetăţenia sa cu condiţia ca persoanele

respective să nu devină apatrizi. Totuşi, un stat parte poate să prevadă în dreptul său intern că

numai resortisanţii, care domiciliază obişnuit în străinătate, pot renunţa la cetăţenia sa.

Renunţarea la cetăţenia Republicii Moldova se aprobă persoanei care a împlinit vârsta de 18

ani, cu excepţia cazurilor în care:

- Nu va prezenta adeverinţa deţinerii sau dobândirii cetăţeniei unui alt stat ori garanţia

dobândirii unei alte cetăţenii. În cazul în care persoana căreia i s-a aprobat renunţarea la cetăţenia

Republicii Moldova, în pofida garanţiei nu va dobândi cetăţenia unui alt stat, adică va deveni

apatridă, partea din decretul preşedintelui Republicii Moldova, privind aprobarea renunţării la

cetăţenia Republicii Moldova, se va abroga în modul stabilit;

- A primit ordin de chemare sau se află în serviciul militar în termen sau de alternativă, cu

condiţia deţinerii unui domiciliu legal şi obişnuit în Republica Moldova. De data aceasta, suntem

în sfera obligaţiilor fundamentale ale cetăţenilor, mai concret la prevederile art.57 (Apărarea

patriei) din Constituţia Republicii Moldova [15, p.229].

Spre deosebire de renunţare, retragerea cetăţeniei Republicii Moldova apare ca o sancţiune,

care se aplică unei persoane. Cetăţenia Republicii Moldova poate fi retrasă printr-un decret al

Preşedintelui Republicii Moldova persoanei care:

a)a dobândit cetăţenia Republicii Moldova în mod fraudulos, prin prezentarea informaţiei

false sau prin ascunderea unui fapt pertinent dovedit de instanţa de judecată;

b) s-a înrolat benevol în forţe armate străine;

c)a săvârşit fapte deosebit de grave prin care se aduc prejudicii esenţiale statului, dovedite de

instanţa de judecată;

d) a dobândit voluntar cetăţenia unui alt stat cu care Republica Moldova nu a încheiat acord,

care prevede recunoaşterea cetăţeniei duble şi nu renunţă în termen de până la un an la cetăţenia

unuia dintre state [15, p.231].

Astfel, putem menţiona că retragerea cetăţeniei nu se admite în baza temeiurilor menţionate,

dacă persoana va deveni apatrid, cu excepţia cazurilor când cetăţenia Republicii Moldova a fost

dobândită în mod fraudulos, prin prezentare de informaţii false sau prin ascunderea unui fapt

pertinent, dovedit de instanţa de judecată. Retragerea cetăţeniei Republicii Moldova persoanei nu

va produce nici un efect asupra cetăţeniei soţului şi copiilor ei.

Procedura acordării sau retragerii cetăţeniei este stipulată în Legea cetăţeniei Republicii

Moldova din 2 iunie 2000, nr. 1024-XIV. Articolul 32 stipulează că demersul privind cetăţenia

Republicii Moldova se întocmeşte după o cerere-chestionar de o formă stabilită de Guvern.

34

Cererea privitoare la persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani se examinează la demersul

reprezentantului ei legal, autentificat la notar, iar în străinătate - de reprezentanţa diplomatică

sau instituţia consulară a Republicii Moldova. La depunerea cererilor, privind cetăţenia

Republicii Moldova scrise în numele copiilor în vârstă de la 14 până la 18 ani, este obligatoriu

consimţământul lor, exprimat în scris şi autentificat de notar, iar în străinătate - de

reprezentanţele diplomatice sau de instituţiile consulare ale Republicii Moldova.

Articolul 33 din această lege determină modalitatea de prezentare a cererii. Cererea, privind

cetăţenia Republicii Moldova, se adresează Preşedintelui Republicii Moldova şi se depune,

personal sau prin mandatar, ultimul dispunând de procură autentificată de notar, la organul

afacerilor interne în a cărui rază îşi are domiciliul solicitantul, iar în cazul persoanei cu

domiciliul legal şi obişnuit în străinătate, la reprezentanţa diplomatică sau instituţia consulară a

Republicii Moldova. Dacă în ţara de reşedinţă a solicitantului nu este înfiinţată sau nu

funcţionează reprezentanţa diplomatică, sau instituţia consulară a Republicii Moldova, acesta

poate depune cerere la Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene al Republicii

Moldova.

Potrivit articolului 34 propunerile, avizele şi alte materiale referitoare la retragerea cetăţeniei

Republicii Moldova se vor înainta Preşedintelui Republicii Moldova de Ministerul Afacerilor

Interne, precum şi de Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene direct sau prin

intermediul reprezentanţelor diplomatice sau al instituţiilor consulare ale Republicii Moldova.

Dacă persoana cu funcţie de răspundere, în virtutea funcţiei deţinute sau autorităţile publice

centrale şi locale depistează cazuri de deţinere ilegală a cetăţeniei unor alte state, ele vor informa

Ministerul Afacerilor Interne sau Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene, după caz.

Cererea, privind cetăţenia Republicii Moldova, este supusă unei taxe de stat stabilite prin lege

[15, p.232].

Documentele necesare pentru renunţarea la cetăţenie.

Articolul 37 al Legii cetăţeniei stabileşte documentele necesare pentru renunţarea la cetăţenie.

Pentru aprobarea renunţării la cetăţenia Republicii Moldova solicitantul prezintă următoarele

documente:

a) cerere-chestionar;

b) autobiografia;

c) adeverinţa de la domiciliu despre componenţa familiei;

d) certificat de la centrul militar, pentru recruţii care domiciliază legal şi obişnuit pe teritoriul

Republicii Moldova;

35

e) bonul de plată a taxei de stat

f) adeverinţa deţinerii sau dobândirii cetăţeniei unui alt stat, ori garanţia dobândirii unei alte

cetăţenii;

g) alte documente ce rezultă din prezenta lege. Limba în care se prezintă documentele enumerate

la alin.(l) este stabilită, ca şi în cazul documentelor privind dobândirea cetăţeniei, în Legea nr.

3465 din 1 septembrie 1989 cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii

Moldova. Părinţii care renunţă la cetăţenia Republicii Moldova pot depune cerere de păstrare a

cetăţeniei Republicii Moldova pentru copiii lor. În cazul în care ambii părinţi sunt cetăţeni ai

Republicii Moldova şi unul dintre ei renunţă la cetăţenie, depunând o cerere de renunţare la

cetăţenia Republicii Moldova împreună cu copilul, celălalt părinte prezintă o declaraţie,

autentificată de notar, în care consimte renunţarea la cetăţenia Republicii Moldova a copilului.

Motivele respingerii cererii de acordare a cetăţeniei Republicii Moldova.

Acordarea cetăţeniei este refuzată persoanelor care:

-au săvârşit crime internaţionale, militare sau crime împotriva umanităţii;

-au fost implicate în activităţi teroriste;

-au fost condamnate la privaţiune de libertate pentru infracţiuni premeditate şi au antecedente

penale sau la momentul examinării cererii se află în urmărire penală;

-desfăşoară activităţi care periclitează securitatea statului, ordinea publică, sănătatea şi

moralitatea publică;

-sunt cetăţeni al altui stat cu care R. Moldova nu a încheiat acord cu privire la dubla

cetăţenie, cu excepţia cazurilor când persoanele care nu pot pierde sau renunţă la cetăţenia altui

stat, sau dacă renunţarea nu poate fi rezonabil cerută, precum şi la persoanele cărora, în

interesele republicii, preşedintele le poate acorda cetăţenia Republicii Moldova.

Căile de atac împotriva deciziilor în problemele cetăţeniei

Legea cetăţeniei stabileşte în art. 41 şi 42 dreptul de apel şi recurs împotriva hotărârilor

adoptate în problemele cetăţeniei. Astfel, actele ilegale ale funcţionarilor, care au atribuţii în

domeniul cetăţeniei pot fi atacate în instanţele judecătoreşti potrivit regulilor contenciosului

administrativ. Persoanele interesate pot ataca în modul arătat:

• refuzul neîntemeiat de a primi cereri în problemele cetăţeniei,

• încălcarea termenelor, a modului de examinare a cererilor şi de executare a hotărârilor în

problemele cetăţeniei,

• alte acţiuni ilegale.

Plângerile vor fi depuse la autoritatea a cărei acţiune se contestă. Dacă plângerea nu a fost

36

soluţionată sau dacă petiţionarul nu este de acord cu decizia autorităţii, acţiunile vor fi contestate

la organul ierarhic superior sau în instanţa de judecată în termen de 30 de zile de la data

depunerii plângerii, sau de la data aflării deciziei organului ierarhic superior.

Decretele preşedintelui Republicii Moldova emise în rezolvarea cererilor privind cetăţenia,

cu excepţia celor de retragere a cetăţeniei RM, pot fi atacate la Curtea de Apel. Termenul de

prescripţie a acţiunii este de 6 luni de la datat intrării Decretului în vigoare (de la data publicării

lui în Monitorul Oficial) [15, p.232].

În încheiere facem o referinţă cu privire la dubla cetăţenie, întrucît este un element important

în desfăşurerea procesului de globalizare şi anume menţionăm că atunci cînd vorbim despre

instituţia cetăţeniei în R. Moldova nu putem evita referirea la ceea ce numim multipla sau dubla

cetăţenie, dat fiind semnificaţia specială a acesteia în Moldova. R. Moldova a recunoscut dreptul

cetăţenilor moldoveni de a dispune de două sau mai multe cetăţenii prin operarea modificărilor

în Legea cetăţeniei. Chiar dacă în prezent există mai mult de nouăzeci de state, care au

recunoscut dreptul la dubla sau multipla cetăţenie, pluralitatea de cetăţenii a început să intereseze

relativ recent la nivel de experţi şi la nivel de reglementări. Motivul îl constituie numărul restrîns

de cazuri de pluralitate de cetăţenii întîlnit pînă nu demult şi caracterul lor circumstanţial şi

excepţional. Oportunităţile de circulaţie şi creşterea semnificativă a mobilităţii unei părţi

importante a populaţiei la nivel global tind să determine schimbarea percepţiei cu privire la

pluralitatea de cetăţenii. Dacă pînă nu demult acţiunea statelor era în sensul limitării pluralităţii

de cetăţenii, astăzi se vorbeşte tot mai des de multipla cetăţenie ca despre un fenomen inerent

epocii globalizării.

În R. Moldova s-a întîmplat ca numărul persoanelor, care solicită a doua sau mai multe

cetăţenii, să fie atît de mare, încît fenomenul a căpătat proporţii ce merită analiza experţilor şi

atenţia autorităţilor. Există mai multe cauze care stau la baza acestui fenomen. Înainte de toate,

trebuie să amintim de apariţia prevederilor în legislaţia României, care permit ca persoanele sau

urmaşii celor, care au deţinut cetăţenia României pînă în 1940, să solicite în prezent redobîndirea

cetăţeniei române. Ultimele date arată că peste 750.000 cetăţeni moldoveni şi-au manifestat

intenţia de a obţine cetăţenia română fie din dorinţa de a-şi defini apartenenţa, fie pentru

oportunităţile de circulaţie, de ordin economic şi social pe care le oferă cetăţenia română.

În ceea ce priveşte solicitările de obţinere a cetăţeniei Bulgariei, fenomenul este asemănător,

însă este mediatizat la un nivel mai redus. Rusia a adoptat, de asemenea, prevederi care permit

proceduri mai avantajoase de obţinere a cetăţeniei pentru cetăţenii fostei URSS, care locuiesc în

alte state şi există date ce confirmă că un număr important de cetăţeni moldoveni deţin şi

37

cetăţenia statului rus. Această politică este promovată de Rusia cu o deosebită insistenţă în

zonele conflict din Republica Moldova (zona transnistriană) şi Georgia (Osetia de Sud şi

Ankhazia).

În consonanţă cu practica internaţională, Legea cetăţeniei a Republicii Moldova reglementează

proceduri simplificate pentru anumite categorii de persoane. Astfel, art. 12 al Legii cetăţeniei

prevede recunoaşterea cetăţeniei Republicii Moldova pentru persoanele care au locuit pînă la 28

iulie 1940 în Basarabia, Nordul Bucovinei, ţinutul Herţa şi în R.A.S.S.M., urmaşilor lor, dacă

domiciliază în mod legal şi obişnuit pe teritoriul Republicii Moldova, de asemenea, pentru

persoanele care au fost deportate sau refugiate de pe teritoriul Republicii Moldova, începînd cu

28 iunie 1940, precum şi urmaşii lor. În această din urmă categorie se califică, inclusiv, cetăţeni

actuali ai României.

Făcînd o tangenţă la situaţia din Transnistria atunci menţionăm că majoritatea persoanelor,

care locuiesc în regiunea transnistreană a Republicii Moldova, au cetăţeniile Republicii

Moldova, a Rusiei şi a Ucrainei. Motivul principal îl constituie faptul că acestea locuiesc pe un

teritoriu aflat în afara controlului autorităţilor legale şi documentele de călătorie eliberate de

către autorităţile locale nerecunoscute nu sunt valabile.

Locuitorii din regiunea transnistriană beneficiază de prevederile legale favorabile din statele

menţionate şi de lipsa unei evidenţe a populaţiei, care permite evitarea restricţiilor.

Motivaţiile pentru obţinerea mai multor cetăţenii în majoritatea situaţiilor sunt aceleaşi ca şi în

cazul celorlalţi cetăţeni ai R. Moldova. O parte mai puţin numeroasă doreşte să-şi exprime

apartenenţa, iar partea cealaltă, majoritară, doreşte să aibă acces la oportunităţile economice ale

statelor în cauză.

Problemele, ce pot fi semnalate în cazul locuitorilor din stînga Nistrului, sunt următoarele: -

mai multe persoane nu deţin cetăţenia Republicii Moldova din cauza lipsei cadrului adecvat

pentru a obţine sau confirma cetăţenia moldovenească; atitudinile unui număr semnificativ de

locuitori din această zonă aduce în discuţie loialitatea lor faţă de statul moldovenesc.

O altă tangenţă de la care nu ne putem limita este situaţia din etniile de la sudul Moldovei.

Dat fiind cadrul legal favorabil al Bulgariei, cetăţenia acestei ţări este solicitată de către etnicii

bulgari din R. Moldova, stabiliţi în special în Sudul Moldovei. Motivaţiile sunt determinate fie

din dorinţa indivizilor de a-şi formaliza apartenenţa la o identitate, fie din dorinţa de a beneficia

de oportunităţile oferite de integrarea Bulgariei în Uniunea Europeană. Această din urmă

categorie este mult mai numeroasă şi se regăsesc în ea şi etnici nefiind bulgari, care prin diferite

mijloace eludează condiţia afinităţii etnice şi reuşesc să obţină cetăţenia statutului bulgar.

38

Găzăuzii din Moldova se orientează de regulă spre facilităţile oferite de către Turcia în temeiul

afinităţilor etnice şi culturale. Motivaţiile sunt aceleaşi, respectiv definirea identităţii şi, în

proporţie mult mai importantă, accesul la oportunităţile economice ale unei economii mai

puternice.

Situaţia cu privire la dubla cetăţenie în Moldova are şi o dimensiune politică. În cazul

Republicii Moldova reglementarea dreptului la două sau mai multe cetăţenii a reprezentat şi o

modalitate prin care autorităţile moldoveneşti au evitat o problemă de opţiune pentru o cetăţenie

sau alta. Putem presupune că în cazul în care ar fi fost solicitată opţiunea pentru una din

cetăţenii, moldovenii ar fi preferat cetăţeniile care oferă mai multe oportunităţi.

Alternativele sunt reprezentate de posibilitatea de a obţine relativ uşor cetăţeniile unor state ca

Rusia, România, Ucraina, Bulgaria şi Turcia.

Putem estima că în acest moment există două categorii de cetăţeni ai Republicii Moldova care

solicită cetăţenia altor state.

Prima este cea care adună un număr relativ redus de persoane şi solicită cetăţenia Rusiei,

României sau a altor state din dorinţa de a manifesta opţiunea pentru o anumită identitate, din

care ar rezulta şi opţiunea pentru apartenenţa la un alt stat.

A doua categorie o constituie majoritatea solicitanţilor şi este formată din cetăţenii moldoveni

care doresc să obţină cetăţeniile statelor menţionate pentru a-şi spori oportunităţile în vederea

creării condiţiilor pentru o viaţă mai bună.

Între factorii ce cauzează apariţia pluralităţii de cetăţenii în rîndul cetăţenilor moldoveni, ar fi

de punctat următoarele: situaţia economică a Republicii Moldova, legislaţia Republicii Moldova

cu privire la cetăţenie, proximitatea geografică cu România şi UE, afinităţile istorice şi de

identitate cu România şi Rusia sau alte state, probleme de identitate, situaţiile demografice şi

legislaţiile statelor menţionate, oportunităţile economice şi legislative oferite de alte state etc.

Aceşti factori creează situaţii speciale, inclusiv în raporturile între Republica Moldova şi

România, respectiv între Republica Moldova şi UE.

În ceea ce priveşte raporturile dintre Republica Moldova şi România în contextul care ne

interesează, sunt de menţionat două aspecte: migraţia populaţiei din Moldova şi accesul

cetăţenilor moldoveni la cetăţenia României.

Între factorii primordiali ai pluralităţii de cetăţenii în Moldova se regăseşte şi motivaţia

cetăţenilor moldoveni pentru obţinerea cetăţeniei române. Aceştia se arată interesaţi fie de

afirmarea identităţii, fie de oportunităţile mai largi oferite de cetăţenia română, unele din ele

fiind:

39

- dezvoltarea economică şi un nivel de trai mai înalt în România,

- calitatea României de membră UE şi posibilitatea de a călători în baza paşaportului

român în statele UE spre care se orientează în mod special cetăţenii moldoveni.

Aceşti factori se manifestă pe fondul incertitudinii cu privire la condiţiile de viaţă în Republica

Moldova într-un orizont de timp previzibil [47].

Nu găsim argumente pentru care am putea considera că motivaţia cetăţenilor moldoveni nu

este legitimă şi nu găseşte suport în reglementările cu privire la drepturile şi libertăţile omului. În

calitate de beneficiari ai normelor general recunoscute, lor nu li se poate aduce atingere sau

stabili limite în exercitarea drepturilor şi libertăţilor, atît din partea autorităţilor române, cît şi din

partea autorităţilor moldoveneşti.

Conform art. 13 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului din 1948, „orice persoană are

dreptul să părăsească orice ţară, inclusiv ţara sa şi de a reveni în ţara sa”. Această prevedere

include şi dreptul la schimbarea domiciliului permanent.

În conformitate cu principiile constituţionale, orice persoană străină beneficiază de aceleaşi

drepturi ca şi cetăţenii statului în care locuiesc, cu excepţia limitărilor stabilite de lege. Aceste

limitări se referă în general la drepturile politice, cum ar fi dreptul de vot, de a fi ales etc., pentru

exercitarea cărora este necesară calitatea de cetăţean.

Vom reţine, ca o concluzie, că cetăţenilor moldoveni nu le poate fi aplicată interdicţia de a

beneficia de deschiderile create de standardele consacrate în tratatele internaţionale, de

legislaţiile favorabile ale altor state, inclusiv de posibilitatea de a obţine cetăţenia română, dacă

îndeplinesc condiţiile legii române.

Alte date mai mult sau mai puţin îmbucurătoare cu privire la cetăţenia Republicii Moldova

înregistrate în anul 2013 susţin că tot mai puțini cetățeni străini solicită și obțin cetățenia

Republicii Moldova. Potrivit datelor din Monitorul Oficial, în 2013 doar 16 persoane au

redobândit sau dobândit cetățenie moldovenească.

Cei mai mulți dintre aceștia vin din statele fostei Uniuni Sovietice: Turkmenistan,

Tadjikistan, Afganistan, Azerbaidjan. De asemenea, în 2013 au obținut cetățenia moldovenească

și doi cetățeni români, unul dintre care este sociologul Doru Petruți.

De cealaltă parte, anul trecut, 131 de persoane au renunțat la cetățenia R. Moldova. Este vorba

despre moldoveni stabiliți cu traiul în Germania, Cehia, Austria.

Precizăm că numărul persoanelor, care au dobândit sau redobândit cetățenia moldovenească,

a scăzut considerabil în ultimul an. În 2012 numărul persoanelor, care au dobândit cetățenia R.

Moldova, a fost de peste o sută [49].

40

3. REGIMUL JURIDIC AL CETĂŢENIEI PE PLAN INTERNAŢIONAL

3.1 Instituţia cetăţeniei în Uniunea Europeană

Pârghiile, prin intermediul cărora cetăţenii se pot manifesta în privinţa Uniunii Europene,

sunt Cetăţenia europeană, valorificarea drepturilor fundamentale consacrate de Uniune şi a

statutului de subiecte ale dreptului Uniunii, precum şi a dreptului de iniţiativă legislativă.

Creşterea prerogativelor Parlamentului European şi ale Parlamentelor naţionale consolidează

democraţia şi implicit "rolul cetăţenilor în evoluţia Uniunii Europene. Societatea civilă este din

ce în ce mai mult reprezentată la nivelul Uniunii Europene” .

Cetăţenia Uniunii Europene anunţă uniunea politică. Ea reprezintă un nou principiu de

organizare politică. Ea traduce realitatea instituţională dobândită de Uniune şi îndepărtarea sa de

orbita dreptului internaţional [21, p.111].

Cetăţenia europeană reprezintă rezultatul unui îndelungat proces de reorientare a

Comunităţilor spre cetăţean, care a început cu câteva decenii în urmă. Rapoartele din domeniul

Cooperării politice europene au militat insistent pentru apropierea Europei de cetăţenii săi. „O

politică a cetăţeanului se impunea. Firul conductor al unei astfel de politici trebuia să fie voinţa

de a suscita un «civism european», o conştiinţă şi o voinţă de a aparţine unei colectivităţi comune

fondată pe o lungă istorie”. Iniţial, resortisantului european i s-au recunoscut drepturi în calitatea

sa de factor de producţie. Dreptul la libera circulaţie a fost primul, în ordine cronologică,

recunoscut. Libertatea de circulaţie a fost recunoscută lucrătorilor salariaţi şi nesalariaţi,

membrilor familiilor lor, turiştilor studenţilor sau pensionarilor fie ca factori de producţie, fie ca

destinatar ai serviciilor ca viitori sau ca foşti lucrători. Consiliul European de la Fontainebleu

din 25-26 iunie 1984 reţine în Concluziile sale importanţa adoptării unor măsuri în sensul unei

Europe a cetăţenilor. Comitetul Adonnino, constituit pe baza acestor concluzii, militează pentru

recunoaşterea unui drept al cetăţenilor de a beneficia de libera circulaţie atât în exercitarea unei

profesii, cât şi cu titlu privat. Actul Unic European nu va introduce o cetăţenie europeană,

proiectul său primordial fiind de ordin economic. Cetăţenia europeană marchează în modul cel

mai clar depăşirea limitelor economice ale construcţiei europene şi orientarea acesteia spre

dimensiunea politică. Ea se înscrie, deci, în logica Tratatului de la Maastricht, care o şi consacră.

Tratatul de la Maastricht instituie cetăţenia europeană în cadrul Comunităţii europene. Acest

aport este fundamental pentru afirmarea identităţii europene, întrucât „se recunoaşte existenţa

unui cetăţean european (şi nu doar a consumatorului european sau a resortisantului comunitar,

41

muncitor sau independent) în construcţia europeană”. Cetăţenia este expresia legitimităţii

democratice a construcţiei europene şi a unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele

europene. Curtea de justiţie a calificat-o drept „statutul fundamental al resortisanţilor statelor

membre permiţându-le acestora [...] să obţină, independent de naţionalitatea lor şi fără

prejudicierea excepţiilor special prevăzute în acest sens, acelaşi tratament juridic” [17, p.115].

Cetăţenia europeană se acordă automat cetăţenilor statelor membre ale Uniunii. Tratatul de la

Amsterdam clarifică raportul dintre cetăţenia europeană şi cetăţenia naţională, precizând că cea

dintâi o completează pe cea de-a doua fără a o înlocui. Tratatul de la Lisabona reia această

dispoziţie. Cetăţenia europeană „se alătură «cetăţeniei naţionale», apărând mai degrabă ca o

cetăţenie specializată în raport cu cetăţenia ordinară: ea o «completează»”. „Cetăţenie de

superpunere” cetăţenia europeană apare, mai curând, ca o calitate suplimentară a cetăţenilor

statelor membre ale Uniunii, care le conferă acestora un „plus” de drepturi. Avantajul său

imediat este dat de posibilitatea exercitării drepturilor din conţinutul său pe întreg teritoriul

Uniunii şi de o consolidare indirectă a drepturilor fundamentale [28, p.236].

Principalele drepturi din conţinutul cetăţeniei europene sunt: dreptul la liberă circulaţie şi

sejur pe teritoriul statelor membre, dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul alegerilor pentru

Parlamentul European şi la alegerile municipale din statele membre în aceleaşi condiţii ca şi

resortisanţii acestor state, dreptul la profeţie consulară şi diplomatică din partea statelor

membre pe teritoriul unui stat terţ unde statul de origine nu este reprezentat, dreptul la petiţie

în faţa Parlamentului European şi a Mediatorului European, precum şi dreptul de

corespondenţă cu instituţiile Uniunii şi organele consultative ale acesteia într-una din limbile

tratatelor. Unele dintre aceste drepturi existau anterior Tratatului de la Maastricht, însă ele sunt

regrupate cu acest prilej şi conferite în temeiul calităţii de cetăţean european. Tratatele

ulterioare vor consacra noi drepturi ale cetăţenilor Uniunii.

Tratatul de la Amsterdam include dreptul de acces al cetăţenilor (şi al persoanelor fizice şi

juridice care au reşedinţa/sediul într-un stat membru) la documente Parlamentului, Consiliului

şi Comisiei, precum şi dreptul cetăţenilor de a se adresa instituţiilor şi organelor Uniunii într-

una din limbile tratatelor şi de a primi răspuns în aceeaşi limbă. Tratatul de la Nisa precizează

că acest răspuns trebuie să parvină în termen rezonabil. Aportul Tratatului de la Amsterdam în

materia conţinutului cetăţeniei europene trebuie corelat şi cu inovaţiile din materia interzicerii

discriminării, liberei circulaţii şi securităţii persoanelor. Principiul interzicerii oricărei

discriminări bazată, printre altele, pe originea etnică consolidează indirect drepturile

cetăţenilor Uniunii. Pentru combaterea discriminării, Tratatul de la Amsterdam autorizează

42

Consiliul să adopte cu unanimitate măsurile care se impun, la propunerea Comisiei şi după

consultarea Parlamentului european. Curtea de justiţie a valorificat magistral acest principiu,

îndeosebi în materia dreptului de liberă circulaţie şi şedere. Curtea a apreciat că resortisanţii

statelor membre pot apela la calitatea de cetăţeni ai Uniunii pentru a se proteja de orice

discriminare la care ar fi supuşi de statele membre, pe criterii de naţionalitate [11, p.341].

Statutul cetăţeanului european are vocaţia de a fi statutul fundamental al resortisanţilor statelor

membre, permiţându-le acelora, care se află în aceeaşi situaţie, să obţină în domeniul de

aplicare materială a tratatului, independent de naţionalitatea lor şi fără încălcarea excepţiilor

expres prevăzute de tratate, acelaşi tratament juridic” [21, p.117].

Tratatul de la Amsterdam afirmă angajamentul statelor membre de asigura accesul la educaţie

la nivel naţional şi un nivel cât mai ridicat posibil al calităţii educaţiei ca strategie de reducere a

şomajului [17, p.196].

Tratatul de la Nisa a introdus majoritatea calificată în privinţa adoptării deciziilor în materia

dreptului de liberă circulaţie şi sejur. Carta drepturilor fundamentale elaborată paralel cu acest

tratat consolidează drepturile cetăţeanului European [11, p.209] .

Tratatul de la Lisabona introduce iniţiativa cetăţenească, ca modalitate de sesizare a Comisiei

pentru adoptarea unor acte cu caracter juridic. Dreptul de acces la documentele Uniunii este

extins, principiile democratice ale Uniunii în general fiind consolidate [21, p.120] .

Conţinutul cetăţeniei europene este aşadar evolutiv. Acesta poate fi completat cu noi drepturi

de către Consiliu, statuând cu unanimitate la propunerea Comisiei. Asemenea decizii sunt

ratificate de statele membre conform regulilor lor constituţionale, pentru a intra în vigoare.

În concluzie, cetăţenia europeană este rezultatul căutării unei „legături politico şi sociale”

între Uniune şi cetăţenii statelor membre. În forma sa actuală ea nu îndeplineşte, din păcate,

decât într-o proporţie redusă acest obiectiv [28, p.237].

Dreptul de liberă circulaţie şi sejur. Dreptul de liberă circulaţie şi sejur se exercită sub

rezerva reglementărilor cuprinse în tratate şi în dreptul derivat;. Acest drept a fost recunoscut

anterior lucrătorilor comunitari prin Directivele 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE,

73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE şi Regulamentele 1612/68 şi 1251/70. Prin Directivele

90/364/CEE, 90/365/CEE şi 93/96/CEE acest drept a fost extins cu respectarea anumitor condiţii

(îndeosebi privind asigurarea mijloacelor de subzistenţă) şi la comunitarii inactivi. Directiva

2004/3 8/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la

libera circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii

familiilor acestora abrogă aceste directive şi art. 10 şi art. 11 din Regulamentul (CEE) nr.

43

1612/68, instituind un regim unitar în materie.

Exercitarea dreptului de ieşire şi de intrare se face exclusiv în baza cărţilor de identitate sau

paşapoartelor valabile, fară a fi necesare vize sau îndeplinirea altor formalităţi echivalente.

Exercitarea dreptului de şedere pentru o perioadă de cel mult trei luni se realizează tot în temeiul

acestor documente de identitate, fără a mai fi necesare alte formalităţi. Dreptul de şedere într-un

stat membru pentru perioade mai mari de trei luni apare condiţionat pentru comunitarii inactivi

de deţinerea unor resurse suficiente, astfel încât aceştia să nu devină o sarcina pentru sistemul de

asistenţă socială al statului membru gazdă în cursul şederii şi a unor asigurări medicale complete

în statul gazdă (art. 7). Statul membru gazdă poate solicita cetăţenilor Uniunii să se înregistreze

la autorităţile competente, dacă perioada de sejur depăşeşte trei luni. Statele membre nu pot

stabili valoarea „resurselor suficiente”, ţinându-se cont de situaţia personală. Valoarea resurselor

suficiente nu poate fi mai mare decât nivelul sub care resortisanţii statului gazdă pot beneficia de

asistenţă socială. Dacă acest criteriu nu este aplicabil, nivelul “resurselor suficiente” este dat de

pensia minimă de asigurări sociale plătită de statul gazdă. Curtea de justiţie a subliniat, însă, că

interpretarea acestor condiţii trebuie să se realizeze cu „respectarea principiilor generale ale

dreptului şi să evite orice ingerinţă disproporţionată în exerciţiul acestui drept”. Instanţa

comunitară a statuat, de asemenea, în sensul accesului cetăţeanului european inclusiv la sistemul

asigurărilor sociale ale statului pe teritoriul căruia se află (altul decât cel de origine), pentru a nu-

şi întrerupe sejurul din cauza inexistenţei condiţiilor de subzistenţă. Curtea a aplicat în speţă

principiul non-discriminării pe motiv de naţionalitate. „Asistăm astfel pe cale jurisprudenţială la

construcţia progresivă a unui statut al cetăţeanului Uniunii Europene”.

Cetăţenii Uniunii Europene care au avut reşedinţa legală pe teritoriul statului membru

gazdă în cursul unei perioade neîntrerupte de cinci ani dobândesc dreptul de miere permanentă

pe teritoriul acestuia (o serie de excepţii se aplică în cazul călătorilor comunitari).

Cetăţenii europeni care au reşedinţa pe teritoriul unui alt stat membru decît cel de origine se

bucură de egalitate de tratament în raport cu resortisanţii statului respectiv, în domeniul de

aplicare al tratatelor europene. Derogări de la această regulă sunt posibile în materia asistenţei

sociale în cursul primelor trei luni de şedere (perioada este mai lungă în cazul persoanelor care

se află în statul gazdă în căutarea unui loc de muncă, pe care încă nu l-au găsit) şi a ajutorului

pentru studii şi formare profesională constând în burse sau împrumuturi, înainte de dobândirea

dreptului de şedere permanentă. De la ultima derogare sunt exceptate persoanele care au calitatea

de lucrător salariat sau independent, cele care îşi menţin acest statut şi membrii familiilor

acestora [21, p.120].

44

Dreptul la liberă circulaţie şi sejur poate fi restrâns pentru motive de ordine publică,

siguranţă publică sau sănătate publică. Aceste motive nu pot fi invocate în scopuri economice.

Măsurile care sunt adoptate în temeiul ordinii sau siguranţei publice respectă principiul

proporţionalităţii şi se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză. Restricţiile aduse la

libera circulaţie şi şedere a cetăţenilor europeni pe teritoriul statelor membre pot fi justificate din

punct de vedere al sănătăţii publice doar de bolile cu potenţial epidemic, astfel cum acestea au

fost definite de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, de bolile infecţioase sau parazitare

contagioase, dacă acestea fac obiectul unor dispoziţii de protecţie care se aplică resortisanţilor

statului gazdă. Cetăţenii europeni pot contesta în faţa instanţelor judecătoreşti sau a autorităţilor

administrative competente aceste măsuri, autorităţile statale fiind obligate să le aducă la

cunoştinţă dreptul de contestaţie şi modalităţile exercitării lui, cu prilejul notificării măsurilor

restrictive.

Potrivit Tratatului de la Lisabona, Parlamentul European şi Consiliul pot adopta conform

procedurii codecizionale, dispoziţii vizând facilitarea exerciţiului acestui drept. Consiliul,

statuând conform procedurii legislative speciale şi după consultarea Parlamentului, poate adopta

măsuri privind securitatea şi protecţia socială, Consiliul decide cu unanimitate după consultarea

Parlamentului European [28, p.238] .

Dreptul de a vota şi de a candida la alegerile municipale şi europene. Cetăţenii

europeni au dreptul de a vota şi de a candida la alegerile municipale şi europene indiferent de

locul de reşedinţă pe teritoriul Uniunii, în aceleaşi condiţii ca şi naţionalii statului pe teritoriul

căruia se află. Acest drept reprezintă „dimensiunea politică majoră a cetăţeniei Uniunii” şi un

început care „permite degajarea progresivă a unei conştiinţe politice europene”.

în privinţa alegerilor parlamentare europene, dreptul de a candida şi de a alege exista încă din

1979. Cetăţenia europeană contribuie însă la facilitarea exercitării sale. Cetăţeanul european îşi

exercită dreptul de vot şi de eligibilitate o singură dată cu prilejul aceloraşi alegeri, fie în cadru

statului său de origine, fie în cadrul statului de reşedinţă. Decăderea din aceste drepturi survenită

ca urmare a unei condamnări civile sau penale în statul de origine sau în cel de reşedinţă,

împiedică exercitarea lor în oricare din cele două state. Statele membre adoptă măsurile necesare

pentru a permite exercitarea drepturilor electorale, aplicând principiul egalităţii juridice între

electorii/candidaţii comunitari şi cei naţionali şi cooperează îndeosebi pentru a evita dublul

exerciţiu al acestor drepturi. Directiva europeană, care reglementează aceste aspecte, stabileşte în

sarcina electorilor-candidaţilor comunitari condiţii suplimentare, constând în depunerea unei

declaraţii din care să rezulte naţionalitatea şi adresa lor pe teritoriul electoral al statului de

45

reşedinţă, colectivitatea locală sau circumscripţia statului de origine unde a fost înscris/a

candidat cu prilejul ultimelor alegeri (dacă este cazul) şi angajamentul că nu va exercita dreptul

de vot/nu va candida pe teritoriul statului de origine. Statele de reşedinţă pot impune şi exigenţe

suplimentare.

Cetăţeanul care doreşte să candideze trebuie, de asemenea, să prezinte cu ocazia

depunerii candidaturii sale, o atestare a autorităţilor administrative din statul de origine din care

să rezulte că nu a fost decăzut din dreptul de a fi ales în acel stat. Cetăţeanul poate introduce în

aceleaşi condiţii ca şi naţionalii statului de reşedinţă, acţiune injustiţie, în caz de refuz de

înscriere a sa pe listele electorale. Statele membre în cadrul cărora non-naţionalii, cetăţeni

europeni, care au drept de vot reprezintă peste 20% din populaţia totală cu drept de vot, pot

impune ca o condiţie suplimentară, o durată anterioară de şedere de cinci ani (pentru exerciţiul

dreptului de vot), respectiv de zece ani pentru eligibilitate.

Pentru a putea exercita acest drept în privinţa alegerilor municipale într-un lut a cărui

cetăţenie nu o are, cetăţeanul Uniunii Europene trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să

aibă cetăţenia unui stat membru al Uniunii Europene, să aibă reşedinţa în statul membru în care

doreşte să candideze si/sau să voteze, să îndeplinească condiţiile prevăzute de legislaţia statului

de reşedinţă pentru exercitarea acestui drept. Cetăţeanul european trebuie să răspundă aceloraşi

cerinţe ca şi cetăţeanul statului de reşedinţă (expresie a principiului non-discriminării şi egalităţii

în drepturi). Dacă resortisanţii statului de rezidenţă trebuie ne prezinte o perioadă minimă în

care să-şi fi avut reşedinţa pe teritoriul acestuia, în privinţa cetăţenilor Uniunii Europene se

consideră îndeplinită această condiţie, dacă fac dovada unei perioade de reşedinţă echivalente în

alte state membre. Cu toate acestea, statele pot subordona exerciţiul dreptului de a vota şi de a fi

ales unei durate de rezidenţă minimă în cadrul colectivităţii unde îşi materializează acest drept

sau în partea statului de care ţine respectiva colectivitate.

Directiva comunitară nu interzice dublul vot sau dubla candidatură, ceea ce îi deschide

cetăţeanului european posibilitatea de a vota/candida în acelaşi timp în statul de origine şi în

statul de reşedinţă. Totuşi, statele membre pot restricţiona această prerogativă, eliminând

cazurile în care calitatea de ales într-un aparat municipal este deţinută simultan cu o funcţie

dobândită în statul de origine, care, dacă ar fi exercitată în cel de reşedinţă, ar genera

incompatibilitate. Statele membre pot exclude de la dreptul de a candida cetăţenii Uniunii

Europene care au fost decăzuţi din dreptul de a fi aleşi în statul de origine în temeiul unei decizii

individuale civile sau penal şi pe cei care nu pot satisface anumite condiţii prevăzute de art. 9

din directiva analizată.

46

Statele membre pot rezerva anumite funcţii propriilor lor cetăţeni, acordând atenţia

cuvenită caracterului adecvat, necesar şi proporţionat al acestor măsuri. În aceeşi ordine de idei,

statele pot interzice accesul non-naţionalilor la anumite funcţii în aparatele executive municipale

sau participarea acestora la desemnarea electorilor sau la alegerea unei camere parlamentare. De

asemenea, statele membre în cadrul căror rezidenţii comunitari non-naţionali reprezintă mai

mult de 20% din populaţia cu drept de vot, le pot solicita acestora să facă dovada unui sejur

minim care nu poate depăşi durata unui mandat al adunării reprezentative municipale pentru

dreptul de vot, respectiv două mandate ale acestei adunări pentru dreptul de a alege. Aceste

exigenţe privesc evident alegerile municipale, singurul stat care se află într-o asemenea situaţie

fiind Luxemburg-ul.

Cetăţenii europeni pot ataca în faţa instanţelor competente, în aceleaşi condiţii ca şi

resortisanţii statului, refuzul statului de reşedinţă de a da curs cererii lor de candidatură sau de

înscriere pe listele electorale [21, p.121].

Dreptul la protecţie diplomatică şi consulară. Dreptul la protecţie diplomatică şi

consulară al cetăţeanului Uniunii într-un stat terţ, în care statul de origine nu este reprezentat, se

acordă de către autorităţile diplomatice şi consulare ale oricărui alt stat membru, în aceleaşi

condiţii ca şi pentru resortisanţii statului care o acordă. Exerciţiul acestui drept a fost amenajat în

cadrul politicii externe şi de securitate comună. Introducerea sa în conţinutul cetăţeniei „nu poate

decât să consolideze identitatea internaţională a Uniunii Europene”.

Pentru a beneficia de această protecţie se impune ca solicitantul să facă dovada cetăţeniei unui

stat membru şi să se afle în situaţia în care pe teritoriul statului terţ, statul său de origine să nu

fie reprezentat la nivel de ambasadă sau consultat. Existenţa unui consul onorific, accesibil şi

competent, înlătură obligaţia altui stat de a oferi protecţie.

Protecţia diplomatică şi consulară se acordă în mod obligatoriu în cazurile de deces, boală sau

accident grav, arestare sau deţinere, violenţă, sprijin şi repatriere a cetăţenilor aflaţi în

dificultate. Aceste cazuri sunt enumerate de art. 5 pct. 1 din decizia analizată, însă enumerarea

nu este limitativă. Criteriul în funcţie de care se acordă protecţia ţine de o stare de dificultate în

care se află cetăţeanul, astfel încât acesta poate obţine sprijin şi în alte situaţii. în cazurile

neprevăzute însă expres de decizie, acordarea protecţiei rămâne la latitudinea reprezentanţelor

diplomatice sau ale consulatelor statelor membre care îşi desfăşoară activitatea în statul terţ şi

care sunt solicitate în acest sens (art. 5 pct. 2). Cu excepţia urgenţei extreme, cetăţenii Uniunii

pot beneficia de un ajutor financiar din partea autorităţilor diplomatice şi consultare doar cu

autorizarea autorităţilor competente ale statului de origine. Solicitantul este ţinut să ramburseze

47

ajutorul bănesc primit şi eventual să plătească o taxă consulară în contul statului de origine, mai

puţin în situaţiile în care acesta renunţă la exigenţa în cauză. Statul de origine rambursează

ulterior cheltuielile făcute la cererea statului care a acordat asistenţa.

Este important să subliniem că protecţia diplomatică şi consulară nu este acordată de

către Uniunea Europeană, ci de către statele sale membre, ceea ce relevă lipsa unor efecte

internaţionale proprii ale cetăţeniei europene. Pe de altă parte, această protecţie se reduce mai

degrabă la o asistenţă consulară, dimensiunea de protecţie manifestîndu-se doar în privinţa

cazurilor de arestare, de deţinere şi de sprijin a victimelor violenţei [21, p.122].

Dreptul de petiţie în faţa Parlamentului European. Cetăţenii Uniunii Europene persoanele

fizice şi juridice, care îşi au reşedinţa sau sediul statutar într-un stat membru, pot prezenta petiţii

individuale sau colective Parlamentului European. Petiţiile, redactate în limbile oficiale ale

Uniunii Europene, trebuie să vizeze domenii de activitate ale Uniunii şi chestiuni care îi privesc

în mod direct pe autorii lor, acestea fiind condiţii de admisibilitate. Petiţiile pot fi trimise prin

curier poştal sau prin poşta eletronică. Acestea trebuie să cuprindă o descriere a faptelor şi

îndeosebi elementele şi indiciile pertinente. Un rezumat al petiţiei este indicat în cazul unor

expuneri exhaustive. Spre deosebire de alte instituţii, Parlamentul European nu impune un

formular pentru petiţii. Nici o altă condiţie de formă nu este de altfel cerută, cu excepţia redării

scrise, lizibile şi clare.

Comisia de petiţii a Parlamentului European verifică admisibilitatea petiţiei şi măsurile

care se impun. În acest sens, comisia de petiţii poate sesiza instituţiile europene (de pildă

Comisia, în cazul în care este reclamată o încălcare a dreptului Uniunii Europene), poate

formula un raport în atenţia Parlamentului, poate efectua anchete, poate iniţia o colaborare cu

autorităţile naţionale sau locale etc. Petiţiile nu pot avea ca urmare anularea unor decizii

naţionale emise de autorităţile competente, indiferent de natura acestora.

Acest drept oferă posibilitatea Parlamentului European de a cunoaşte violări ale

drepturilor cetăţenilor Uniunii Europene, precum şi de a reduce deficitul de democraţie de care

Uniunea Europeană este adesea acuzată [28, p.122].

Dreptul de recurs la Mediatorul European. Un drept de recurs la Mediatorul

European este recunoscut cetăţenilor Uniunii Europene, persoanelor fizice şi juridice care îşi au

reşedinţa, respectiv sediul statutar într-un stat membru, pentru cazuri de proastă administrare a

instituţiilor şi organelor europene, cu excepţia Curţii de justiţie şi a Tribunalului de primă

instanţă în exerciţiul atribuţiilor lor jurisdicţionale. Plîngerile împotriva autorităţilor naţionale,

regionale sau locale din statele membre (chiar atunci când poartă asupra chestiunilor legate de

48

Uniunea Europeană), autorităţilor jurisdicţionale sau particularilor sunt, deci, inadmisibile.

Mediatorul desfăşoară anchete pe baza plângerilor primite, dar şi din proprie iniţiativă.

Plângerile pot fi introduse prin curier poştal, fax sau curier electronic. Un formular este pus la

dispoziţia titularilor acestui drept.

Mediatorul sesizează instituţia a cărei activitate este denunţată, declanşează o anchetă

asupra plângerii şi încearcă inclusiv remedierea pe cale amiabilă a situaţiei. În caz de eşec,

Mediatorul face recomandări în atenţia instituţiei europene şi poate adresa (în ultimă instanţă) un

raport special Parlamentului European. Autoritatea instituţiei şi sensibilitatea denunţării unei

proaste administrări din partea instituţiilor Uniunii sunt deosebit de constrângătoare în acest

sens. „Mediatorul pare să răspundă unei nevoi reale a cetăţenilor europeni, având în vedere

amploarea succesului său. Calea unui dialog între cetăţeni şi administraţia comunitară pare de

acum înainte trasată şi e purtătoare de numeroase speranţe”. Alături de dreptul de petiţie în faţa

Parlamentului European, dreptul de recurs la Mediatorul European „se constituie în veritabile

drepturi-garanţii pentru efectiva şi corecta exercitare a tuturor celorlalte drepturi de care dispun

cetăţenii europeni”.

Tratatul de la Lisabona consolidează poziţia Mediatorului European, făcând mai multe

trimiteri la instituţia acestuia [17, p.123].

Dreptul de corespondenţă cu instituţiile Uniunii. Tratatul de la Amsterdam consacră

dreptul cetăţenilor europeni de a coresponda cu instituţiile şi organele Uniunii. Tratatul de la

Nisa va consolida acest drept prin obligarea instituţiilor şi organelor europene de a răspunde în

termen rezonabil. Cetăţenii europeni au dreptul de a se adresa instituţiilor şi organelor

consultative ale Uniunii într-una din limbile tratatelor şi să primească un răspuns scris în aceeaşi

limbă [21, p.123].

Dreptul de acces la documentele Uniunii. Tratatul de la Amsterdam a consacrat în cadrul

TCE dreptul cetăţenilor europeni de a avea acces la documentele instituţiilor Uniunii (art. 255

CE) ca o concretizare a transparenţei activităţii Uniunii Europene şi a caracterului său

democratic. Tratatul, privind funcţionarea Uniunii Europene de la Lisabona, face referire la acest

drept în cadrul Dispoziţiilor de aplicare generală (Partea I, Titlul 2, art. 16 A pct. 3). În noua

reglementare, accesul la documente este extins. Astfel, dacă Tratatul de la Amsterdam făcea

referire doar la documentele Parlamentului, Consiliului şi Comisiei, Tratatul de la Lisabona face

trimitere la „instituţiile, organele şi organismele Uniunii”. Putem corela conţinutul dispoziţiei cu

plasarea sa în cadrul dispoziţiilor de aplicare generală. Aportul tratatului semnat în 2007 este

foarte important, generalizând acest drept la întreaga activitate a Uniunii şi consolidând valorile

49

democratice. Accesul la documente vizează toate documentele Parlamentului, Consiliului şi

comisiei, inclusiv din domeniul extracomunitar.

Exercitarea dreptului este detaliată prin regulamentele interioare ale instituţiilor şi profită

nu doar cetăţenilor europeni, ci oricărei persoane fizice şi juridice care are reşedinţa, respectiv

sediul într-un stat membru. Mai mult, instituţiile pot autoriza accesul la documente şi

persoanelor fizice sau morale care nu au domiciliul sau sediul într-un stat membru.

Dreptul se exercită pe baza unei solicitări scrise, redactată într-una din limbile oficiale ale

Uniunii, trimisă inclusiv în format electronic şi suficient de precisă pentru a permite

individualizarea documentului. Solicitantul nu este ţinut să-şi motiveze cererea. Deci, acesta nu

trebuie să justifice un interes în cauză. Instituţiile europene trebuie să asigure concretizarea în

termen rezonabil a accesului la documentul/documentele solicitate (15 zile lucrătoare de la

înregistrarea cererii). Aceasta se realizează prin consultarea documentului la sediul instituţiei

sau prin remiterea unei copii (inclusiv a unei copii electronice), conform preferinţei

solicitantului. Accesul la documente se poate realiza şi prin intermediul registrelor de documente

organizate de instituţii sau a accesării on-line a documentelor.

Jurnalul oficial al Uniunii Europene reprezintă de asemenea un mijloc de acces important

la anumite categorii de documente (propunerile Comisiei, poziţiile comune adoptate în cadrul

procedurii codecizionale, acte din domeniul cooperării interguvemamentale, acordurile

internaţionale etc.).

Instituţiile europene pot refuza accesul în condiţiile în care divulgarea unui document ar

aduce atingere unui interes public, vieţii private sau integrităţii individului, intereselor

comerciale ale unei persoane fizice sau juridice determinate, procedurilor jurisdicţionale şi

avizelor juridice, obiectivelor activităţilor de inspecţie, de anchetă şi de audit. Aceste derogări

pot fi înlăturate în virtutea unui interes superior care ar justifica divulgarea documentului. De

asemenea, instituţiile europene pot refuza accesul la documentele care privesc chestiuni în

privinţa cărora nu s-a adoptat încă o decizie sau care conţin avize destinate utilizării lor

ulterioare în procese decizionale sau consultative preliminare, iar divulgarea ar aduce atingere

gravă procesului decizional. Existenţa unui interes public superior reprezintă „excepţia” şi de la

această derogare. în privinţa documentelor care provin de la terţi, instituţia consultă terţul pentru

a verifica existenţa unei derogări, dacă aceasta nu se impune cu claritate. Excepţiile de la regula

accesului liber la documentele instituţiilor se aplică pe o perioadă maximă de 30 de ani, cu

excepţia situaţiilor în care se urmăreşte protejarea vieţii private, a intereselor comerciale sau a

documentelor sensibile, caz în care protecţia poate continua şi după acest termen. De asemenea,

50

excepţiile pot afecta o parte dintr-un anumit document. Restul documentului rămâne public.

Statele membre pot solicita instituţiilor să nu divulge documente, care emană de la ele fără

acordul lor prealabil. Un regim cu totul special este rezervat documentelor sensibile. Persoane

autorizate din cadrul instituţiilor stabilesc ce informaţii din aceste documente pot îmbrăca un

caracter public.

Câteva observaţii se impun cu privire la aceste excepţii: numărul ridicat şi sfera extinsă

de aplicare, dificultarea aprecierii lor şi a noţiunii de „interes superior”. Regulamentul prevede

însă o serie de „remedii”. Instituţiile sunt obligate să motiveze în scris refuzul accesului la un

anumit document prin efectul unei/unor excepţii, în acelaşi termen de 15 zile lucrătoare.

Titularul dreptului poate solicita instituţiei, într-un nou termen de 15 zile lucrătoare (sau

excepţional de 30 de zile lucrătoare), să-şi revizuiască poziţia iniţială. în cazul în care instituţia

stăruie în refuzul accesului la document, aceasta îl informează pe solicitant despre căile de care

dispune pentru a denunţa refuzul. În cazul pasivităţii instituţiei, persoana poate trece direct la

aceste căi. Instituţiile publică anual un raport privind numărul cererilor de acces la documente

refuzate din anul scurs, motivele refuzului şi numărul de documente sensibile neînscrise în

registru. Curtea de justiţie a elaborat o jurisprudenţă strictă în privinţa aplicării excepţiilor,

insistând asupra motivării lor suficiente.

Analiza aplicării dreptului de acces la documente şi recomandări de ameliorare sunt în

sarcina Comisiei, instituţia prezentând un raport în acest sens. La 18 aprilie 2007, Comisia a

publicat o cartă verde asupra accesului la documentele instituţiilor europene, menită să deschidă

o vastă dezbatere publică privind reforma regulamentului 1049/2001. Această etapă s-a finalizat

la 31 iulie 2007. în funcţie şi de opiniile exprimate de cetăţenii Uniunii (şi nu numai), Comisia

va elabora propunerile de modificare a regulamentului în cauză.

Tratatul de la Lisabona extinde acest drept la ansamblul documentelor instituţiilor şi

organelor Uniunii. Documentele Curţii de justiţie şi ale celorlalte instanţe comunitare, precum şi

cele aparţinând Băncii Centrale Europene şi Băncii Europene de Investiţii care nu prezintă un

caracter administrativ sunt însă exceptate [21, p.124].

Protecţia informaţiilor cu caracter personal. începând de la 1 ianuarie 1999, normele

comunitare privind protecţia persoanelor fizice în privinţa informaţiilor cu caracter personal şi a

liberei circulaţii a acestora se aplică instituţiilor şi organelor Uniunii. Un organ independent care

supraveghează respectarea normelor în cauză este creat de către Consiliu [27, p.240].

Cetăţenia europeană, suport al participării democratice. Cetăţenii au dreptul de a

participa la viaţa democratică a Uniunii. Deciziile acesteia sunt adoptate într-o manieră cât mai

51

transparentă şi mai aproape de cetăţeni. Instituţiile Uniunii Eropene trebuie să ofere posibilitatea

cetăţenilor şi asociaţiilor reprezentative ale acestora să-şi facă cunoscute opiniile în toate

domeniile de acţiune ale Uniunii şi să organizeze un dialog deschis, transparent şi regulat cu

societatea civilă. Comisia este însărcinată cu largi consultări, pentru a asigura coerenţa şi

transparenţa acţiunilor Uniunii. Uniunea respectă principiul egalităţii cetăţenilor săi. Toate

dispoziţiile precizate la acest punct sunt cuprinse în Tratatul asupra Uniunii Europene de la

Lisabona, Titlul „Dispoziţii privind principiile democratice” şi au fost deja mai mult sau mai

puţin explicit afirmate anterior. Meritul Tratatului dc la Lisabona este de a fundamenta edificiul

democratic al Uniunii, în deosebi pe conceptul de cetăţenie. Această evoluţie apropie cetăţenia

Uniunii Europene de o veritabilă cetăţenie, ştiut fiind că sensul acestui concept se regăseşte în

planul participării la viaţa cetăţii, deci în plan politic.

Cu adevărat nou este dreptul indirect de iniţiativă legislativă, „figură ideală a practicii

democratice”, care este acordat cetăţenilor europeni, în anumite condiţii. Noul tratat prevede că

cetăţenii Uniunii, în număr de cel puţin un million, resortisanţi ai unui număr semnificativ de

state membre, pot lua iniţiativa de a invita Comisia, în cadrul atribuţiilor sale, să supună o

propunere de act juridic pe care îl consideră necesar pentru realizarea scopurilor tratatelor.

Dreptul de iniţiativă legislativă indirectă reprezintă un puternic mijloc pentru a suda

popoarele europene şi de a da naştere unei conştiinţe colective, ceea ce nu au reuşit să facă până

în prezent nici alegerea directă a Parlamentului European, nici cetăţenia europeană. Procedura,

condiţiile şi numărul de state din care trebuie să provină aceşti cetăţeni sunt stabilite de

Parlamentul European şi Consiliu, prin regulament, conform procedurii legislative ordinare.

Inovaţia Tratatului de la Lisabona nu este scutită însă de riscul deturnării de la finalitatea

prevăzută de tratat, de către diferite grupuri de interese. Tocmai pentru acest motiv, Comisia

poate da curs iniţiativei cetăţeneşti sau o poate refuza. Tratatul nu precizează care sunt urmările

în acest caz. Caracterul facultativ, iar nu obligatoriu pentru Comisie al iniţiativei cetăţenilor

poate fi interpretat ca o protejare a interesului comunitar, având în vedere profilul acestei

instituţii. Oricum, presiunea exercitată asupra Comisie va fi apreciabilă, iar „arma” deficitului de

democraţie va fi cu siguranţă folosită. Nimeni nu se îndoieşte că iniţiativa luată de un milion de

cetăţeni europeni este sortită să cunoască un răsunet deosebit.

Cetăţenia europeană nu conferă în realitate titularilor săi un rol important în procesul decizional,

facilitându-le doar libera circulaţie şi deschizând posibilitatea unui dialog cu instituţiile şi

organele Uniunii. Or, conţinutul unei cetăţenii este dat tocmai de drepturile politice.

Criteriile în funcţie de care se acordă şi conţinutul său ne demonstrează că denumirea de

52

cetăţenie europeană atribuită acestui mecanism este nerealistă. Nu suntem în prezenţa nici a

unei veritabile cetăţenii, întrucât cetăţenia europeană rămâne doar un catalog de drepturi (fără

obligaţii), care nu conferă prerogative politice reale. Obligaţia generală de a respecta dreptul

comunitar nu este specifică cetăţeniei europene. Nu suntem însă nici în prezenţa unei cetăţenii

europene, deoarece criteriul în funcţie de care se acordă exclude orice intervenţie a Uniunii

Europene. Statele sunt cele care joacă rolul exclusiv, datorită modului de dobândire a cetăţeniei

europene. Deşi sistemul în cauză este aplicat şi de anumite state federale, având în vedere

specificul şi finalităţile Uniunii, critica aceasta rămâne foarte importantă. Absenţa efectelor

internaţionale ale cetăţeniei europene reprezintă o altă carenţă majoră, cu repercusiuni serioase

asupra afirmării identităţii europene. Însă, cum în cazul Uniunii Europene existenţa precede

esenţa, instituirea unei cetăţenii europene este un accelerator de vitalitate politică, pentru aceasta

[28, p.242].

Cetăţenia europeană nu se limitează la drepturile prevăzute expres de tratate ca făcând

obiectul său. În realitate aceasta cuprinde ansamblul drepturilor prevăzute de tratate. Articolul

17 alin. 2 TCE, conform căruia „cetăţenii europeni se bucură de drepturile şi sunt supuşi

obligaţiilor prevăzute de prezentul tratat”, conferă cetăţeniei europene reala sa dimensiune.

Cetăţenii europeni sunt, de asemenea, titularii drepturilor fundamentale consacrate de Uniunea

Europeană.

Drepturile fundamentale reprezintă o obligaţie, iar nu un obiectiv al Uniunii, astfel încât, cu

excepţia notabilă a eliminării discriminării între femei şi bărbaţi, aceasta nu are competenţa de a

reglementa în materie. Uniunea poate introduce în acordurile internaţionale pe care le încheie

clause, privind respectarea drepturilor omului ca o concretizare a obligaţiei sale. Afirmarea

drepturilor fundamentale în ordinea juridică pe care o studiem s-a realizat pe cale pretoriană, iar

ulterior la nivel de tratate. Alături de Cetăţenia europeană, ea este consubstanţială integrării

politice şi procesului de constituţionalizare a Uniunii [28, p.244].

Făcînd o tangență la procesul de globalizare și care e impactul asupra acestui proces privind

instituțiile cetățeniei atunci putem menționa că conform unor sondaje efectuate în anul 2011 de

către Biroul de statistică al UE (Eurostat) s-a stabilit că Românii reprezintă cel mai mare grup de

cetăţeni europeni (26.000 de persoane), care au primit în anul 2011 cetăţenia unui alt stat

membru al Uniunii Europene, urmaţi de polonezi (11.000), italieni (7.500) şi portughezi (6.900)

În 2011, statele Uniunii Europene au acordat cetăţenia unui număr de 783.100 de persoane, cu

4% mai puţin faţă de 2010. Scăderea, care intervine după trei ani consecutivi de creştere, are loc

ca urmare a acordării unui număr mai mic de cetăţenii în patru state importante ale UE: Marea

53

Britanie (177.600 de persoane, mai puţin cu 9% decât în 2010), Franţa (114.600, în scădere cu

20%), Spania (114.600, în scădere cu 7%) şi Italia (56.200, în scădere cu 15%). Doar în

Germania s-a înregistrat o creştere a numărului de cetăţenii acordate (109.600, +5%). Aproape

trei sferturi dintre cetăţeniile acordate de ţările UE provin din aceste cinci ţări.  În raport cu

populaţia totală a fiecărui stat membru, Luxemburgul a acordat cel mai mare număr de cetăţenii

(6,6 cetăţenii acordate la 1.000 de locuitori), Suedia (3,9), Marea Britanie (2,8) şi Belgia (2,7).

Zece state membre ale UE, între care şi Italia, au acordat mai puţin de o cetăţenie la 1.000 de

locuitori, în timp ce media UE este stabilită la 1,6 de cetăţenii acordate.

În 2011, noii cetăţeni UE au provenit în principal din Africa (26% din total), Asia (23%), din

ţările europene din afara UE (19%), America de Nord şi de Sud (17%) sau alte state membre ale

UE(11%).

Cele mai mari grupuri, care au dobândit cetăţenia unui stat membru al Uniunii Europene, sunt

de origine marocană (64.300 de persoane, dintre care 55% care au dobândit cetăţenie franceză

sau spaniolă), Turcia (48.900, dintre care 58% au dobândit cetăţenia germană ), Ecuador (33.700,

dintre care 95% au dobândit cetăţenia spaniolă) şi India.

Se estimează că 4-5 milioane de australieni aveau dubla cetăţenie în 2000, aproximativ 60%

din elveţienii, care locuiesc în afara ţării, aveau dublă cetăţenie în 1998. În 1994 se estima că 1,2

milioane de persoane, care deţin cetăţenia Germaniei, aveau şi a doua cetăţenie.

Tot cu referire la statele membre ale Uniunii Europene putem să analizăm măcar în cîteva state

procesul de dobîndire a cetățeniei întrucît aceasta este considerată un element forte a procesului

de globalizare [38].

Spre exemplu, putem menționa Austria care este singura ţară din Europa, unde exista un

program prin intermediul căruia se poate cumpăra cetățenia. Acesta este însa accesat de puține

persoane și dus pana la capat de înca și mai putine. Motivul ar putea fi suma necesara pentru

investitii si anume 10 milioane de dolari. Avantajele sunt însa pe masură: Viena a fost desemnat

cel mai bun oras pentru standardul de viata, într-un sondaj realizat de Mercer, în 2012, iar tara

face parte din Schengen. Pentru cei care traiesc efectiv în Austria, taxa pe venit se ridica, însa,

pîna la 50%, una dintre cele mai mari din lume [39].

54

Un alt exepmlu ar putea fi Germania, care dispunde de “Legea cu privire la cetătenie în

varianta perfectata a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2000”. Legea dispune de prevederi pentru

cetăţenii străini ce locuiesc în Germania şi anume dacă sunt născuti în Germania, copiii ai căror

părinti sunt cetăţeni străini, capăta cetatenie germană, în cazul în care aceste conditii sunt

îndeplinite făra încălcări. Ei trebuie, totuşi, să decidă între 18 şi 23 de ani daca vor să-şi păstreze

cetăţenia germană sau cetăţenia parinţilor lor [6].

Pentru ca aceste condiţii să fie îndeplinite, cetăţenii străini, în general, au dreptul să fie

naturalizaţi numai după 8 ani de reşedinţă habituală în Republica Federală Germană în loc de 15

ani, cum se decretase anterior.

Principiul evitarii multiplei cetăţenii marchează încă legea cu privire la cetăţenie. Acei care

solicita naturalizarea trebuie, în principiu, să refuze cetăţenia lor străină.

Prevederile pentru cetăţenii germani, ce locuiesc în străinatate, sunt în special pentru copiii

născuţi în străinătate ai căror părinţi germani sau numai mama, sau tatal german, s-au nascut în

afara Germaniei pînă la 31 decembrie 1999 (intrarea în vigoare a reformei legii cu privire la

cetăţenie), nu vor mai capata, în principiu, niciodată cetăţenie germană.

Acum e mai ușor pentru foştii germani, care şi-au pierdut dreptul anterior de a avea cetăţenie

germană, deoarece au căpatat o cetăţenie străină, de a recăpăta cetăţenia germană, daca ei sunt

rezidenţi ordinari în ţară şi îndeplinesc condiţiile cerute.

Foştii germani pot, de asemenea, să-şi recapete cetăţenia fără a trebui să renunţe la locul său

de reşedinţă din strainatate, deşi, se acordă o importanţă considerabilă poziţiei adoptate de

misiunea străină relevantă.

Străinii din afară pot să capete cetăţenie germană în condiţiile în care aceasta este justificată

prin legături speciale cu Germania.

Cetăţenii germani solicitaţi de a face serviciul militar, care intră voluntar în forţele sau

grupurile armate ale unei ţări în care suntm de asemeneam cetăţeni, fără permisiunea consiliului

regional de încorporare, pierd automat cetăţenia germană, potrivit legii. Persoanele, care nu sunt

subiecţi ai serviciului militar obligatoriu în Germania, vor pierde în orice caz cetăţenia germană

odată ce vor intra în forţele armate ale altor state, deoarece nu e posibil ca ei să primească

permisiunea consiliului regional de încorporare.

Repatriaţii recenţi capătă automat cetăţenie germană, imediat ce lor li s-a eliberat certificatul

în concordanţă cu Articolul 15 al Decretului Federal Expellees. Acest grup va trebui să treacă

mai întai printr-o procedură specială de naturalizare.

55

Alte informaţii, privind aspecte individuale ale reformei legislative cu privire la cetăţenie, pot

fi furnizate de autoritatile competente de naturalizare în Germania.

Germania nu admite multipla/dubla cetăţenie, decît ca o excepţie aplicabilă în situaţii foarte

speciale. A existat un proiect înaintat în 1999 de către guvernul numit roşu-verde şi dezbateri cu

privire la schimbarea atitudinii faţă de multipla/dubla cetăţenie, însă propunerea a fost respinsă

în special în urma opoziţiei partidelor CDU şi CSU. În 1997 din totalul naturalizărilor doar în

21,9% de cazuri a fost admisă multipla/dubla cetăţenie. Atitudinea reticentă a germanilor vine

din concepţia tradiţională cu privire la definirea cetăţeniei în Germania care are la bază ideea

cetăţeniei etno-culturale. Abia prin modificările operate în lege în 1999, în vigoare din 1 ianuarie

2000, practica de acordare a cetăţeniei în baza lui jus sanguinis (prin descendenţă) a fost

completată cu principiul de jus soli (naşterea pe teritoriul statului). Această adaptare a legislaţiei

poate duce în viitor la creşterea numărului cetăţenilor germani care deţin şi o altă cetăţenie,

deoarece în urma modificării legii vor avea de beneficiat în mod special persoanele provenite din

familii de migranţi .

Un alt exemplu pe care îl vom menţiona este Grecia şi anume faptul că în Grecia Cetăţenia

poate fi dobandită prin nastere - copilul cetățeanului Greciei dobîndeşte cetăţenia prin naştere,

precum şi orice persoană născută pe teritoriul Greciei, dacă nu dobîndeşte cetăţenia străină sau

cetăţenia lui nu este cunoscută.

Prin recunoaştere – copilul, care s-a născut în afara căsătoriei şi a fost legal recunoscut ca şi

copil al cetăteanului Greciei, devine cetăţean al Greciei din momentul recunoaşterii, dacă în acel

moment el / ea n-a împlinit varsta de 18 ani.

Dobandirea cetăţeniei de copiii persoanelor naturalizate - copilul persoanei naturalizate

devine cetăţeanul grec, dacă în timpul naturalizării, el/ea nu este căsătorit şi nu a împlinit 18 ani.

Aceştia pot pierde cetăţenia greacă dacă:

o Nu sunt de originea etnică greacă;

o Păstrează cetăţenia pe care o aveau în timpul naturalizării părinţilor lor;

o Renunţă la cetăţenia greacă în faţa autorităţilor sau oficiului consular grecesc de la locul lor de

reşedinţă într-un an de la data împlinirii vîrstei de 18 ani. Copia acestei declaraţii este imediat

depusă la Ministerul de Interne al Greciei.

Prin recrutarea în serviciul militar - străinii de origine greacă, care intră în şcolile militare

pentru a deveni ofiţeri sau au fost recrutaţi ca voluntari, dobîndesc cetăţenia din momentul

recrutarii lor, fără nici o formalitate [45].

56

Un alt stat membru al Uniunii Europene, pe care l-am analizat, este Italia. Cetăţenia italiană

poate fi dobandită: Automat

Prin naştere din părinte italian: Copilul născut din tată italian sau mamă italiană devine automat

cetăţean italian;

Prin naştere pe teritoriul Italiei:

o dacă părinţii sunt necunoscuţi sau apatrizi;

o dacă părinţii străini nu transmit cetăţenia copilului lor;

o dacă minorul a fost abandonat pe teritoriul italian;

Prin recunoaştere: de unul sau ambii părinți sau ca rezultat al unei declaraţii juridice de filiaţie a

minorului;

Prin adopţia minorului;

În baza solicitării

1. dacă solicitantul este descendent al unui cetăţean italian (pînă la al doilea grad) el poate obţine

cetăţenia prin:

o efectuarea serviciului militar în Forţele Armate italiene;

o efectuarea Serviciului Civil pentru Statul italian, chiar şi peste hotare;

o Şederea legală pe teritoriul Italiei cel puțin doi ani înainte de împlinire a vîrstei legale.

1. daca solicitantul s-a născut pe teritoriul italian, va primi cetăţenia prin:

o Şederea legală şi permanentă pe teritoriul Italiei de la data naşterii pîna la vîrsta adultă.

2. Prin căsătoria cu un cetăţean italian şi dacă sunt îndeplinite urmatoarele cerințe:

o Trei ani de căsătorie sau şedere legală pe teritoriul Italiei de cel puţin şase luni după căsătorie;

o Lipsa sentinţelor pentru infracțiuni împotriva statului; infracţiuni pentru care legea prevede cel

mult trei ani de detenţie;

o Lipsa impedimentelor cu privire la securitatea naţională.

3. Cetăţenia italiană poate fi dobandită prin naturalizare, daca sunt îndeplinite urmatoarele condiţii:

o Zece ani de şedere legală în Italia;

o Resurse financiare suficiente;

o Absenţa antecedentelor penale;

o Renunţarea, în caz de necesitate la cetăţenia iniţială.

Dacă cetatenia este obţinută prin căsătorie, atunci persoana nu este obligată să renunţe la

cetăţenia iniţială. Dacă, însă, cetăţenia se obţine prin naturalizare, persoana este obligată să

renunţe la prima cetăţenie. Păstrarea primei cetăţenii este admisă, doar în cazuri bine întemeiate

[41].57

Un alt stat pe care îl vom analiza este Portugalia, iar condiţiile necesare pentru solicitarea

cetăţeniei sunt:

1. copiii străinilor care sunt născuţi pe teritoriul Portugalia, dar trebuie să dovedească că părinţii au

trăit pe teritoriul Portugaliei mai mult de 10 ani şi nu lucrează pentru statul de origine.

2. Persoanele căsătorite cu cetăţenii portughezi:

3. Persoanele adoptate în Portugalia

4. Prin naturalizare (este necesar cunoasterea limbii portugheze; dovada că au trăit pe teritoriul

Portugaliei mai mult de 10 ani;Dovada de integrare în comunitatea portugheză).

Legislaţia portugheză, de asemenea, stabileşte că persoanele naturalizate în Portugalia vor

păstra cetăţenia străină, iar cetăţenii portughezi, care obţin o altă cetăţenie, nu vor fi obligaţi să

renunţe la cetăţenia portugheză [43].

O altă referire vom face statului Spania şi anume vom menţiona faptul că cetăţenia spaniolă

este dobîndită, daca sunt îndeplinite toate criteriile stabilite de legea spaniolă.

Cetățenia poate fi obţinuta de:

1. Străinii majori şi minorii independenţi;

2. Străinii mai mari de 14 ani, dacă sunt însoţiţi de părinti sau tutore;

3. Reprezentanţii legali ai persoanelor incapabile daca:

o Străinul a locuit în Spania legal şi continuu;

o Migrantul dovedeşte un bun comportament civic;

o Migrantul este suficient integrat în societatea spaniolă.

Legislaţia spaniolă cere ca străinul să fi avut reşedinţa în Spania timp de 10 ani.

Termenul poate fi redus în urmatoarele cazuri:

5 ani în cazul refugiaţilor;

1 an în cazul:

Străinilor născuţi în Spania;

Străini căsătoriţi cu cetăţeni spanioli;

Soţi văduvi ai spaniolilor;

Străini aflaţi sub tutela spaniolilor cel puţin 2 ani;

Orice persoană născută de părinte spaniol sau bunici spanioli.

Şi, de asemenea, trebuie să menţionăm că în Spania nu este admisă cetăţenia dubla .

Un alt exemplu, care implică cetăţenia şi are oarecum o piedică privind procesul de

globalizare, este faptul că în Belgia începînd cu anul 2012 obţinerea cetăţeniei a devenit mai

dificilă şi anume datorită faptului că Guvernul Belgiei a aprobat noi reglementări

58

privind cetățenia, adoptate anterior de Parlament. Astfel, miniştrii au decis să ignore tendința

atestată în Europa în ultimii ani şi să nu simplifice, dar să înăsprească condițiile de dobîndire a

cetățeniei.

Conform noului cod, persoana care doreşte să devină cetățean al Belgiei, va trebui să

vorbească una dintre limbile oficiale și să locuiască pe teritoriul statului timp de cinci sau zece

ani.

În cazuri excepţionale va fi posibil să se obţină cetăţenie după trei ani de şedere în ţară.

Fireşte, codul păstrează dreptul la obținerea cetăţeniei la naştere.

Astfel, în rezultatul unei munci îndelungate asupra textului codului, au fost stabilite patru

modalități de a deveni cetăţean al Belgiei:

1. Primul mod este prevăzut pentru străinii născuți în Belgia.

2. A doua modalitate se referă la cei care au venit în Belgia şi au trăit în ţară legal timp de cel

puțin cinci ani. Pentru această categorie de cetăţeni, rămîne a fi obligatorie procedura de

confirmare a cunoaşterii unei limbi naţionale din ţară şi integrarea socială.

3. Cea de-a treia modalitate îi vizează pe străinii care au trăit în mod legal în Belgia timp de

peste 10 ani. În acest caz, procedura de obţinere a cetăţeniei va include: cunoaşterea unei limbi

naţionale, integrarea socială, economică şi culturală, precum şi obligaţia de a respecta principiile

constituţionale ale ţării.

4. Pentru a obţine cetăţenia ţării după trei ani de şedere în Belgia, este necesară posedarea unor

merite deosebite în domeniul sportiv, știință sau cultură, adică ceea ce poate fi atribuit noţiunii de

"Culturalizare Internaţională a Belgiei" [41].

Cît priveşte Estonia, trebuie să menţionăm că acolo există cîteva probleme de naţionalitate.

Din 1991 ţara numără mai multe zeci de mii de "non-cetăţeni", ruşi, care s-au stabilit în Estonia

în perioada sovietică. După obţinerea independenţei, în 1991, Tallin a decis să limiteze acordarea

automată a cetăţeniei estoniene persoanelor care locuiau în ţară înainte de anexarea sa de către

Uniunea Sovietică şi descendenţilor acestora. Cei, care veniseră după 1940, ca şi copiii lor

născuţi în Estonia de altfel, au putut dobândi cetăţenia estoniană cu condiţia de a stăpâni limba şi

de a cunoaşte istoria ţării. Vreo 125 000 de rusofoni, care nu au reuşit testele sau au refuzat să se

prezinte la ele, au devenit astfel apatrizi sau "non-cetăţeni", titulari ai unui paşaport de culoare

gri. Alţi câţiva zeci de mii au optat pentru paşapoartele ruseşti propuse de Moscova, de culoare

roşie. Din 1995 toţi copiii născuţi în Estonia după 1992 pot obţine cetăţenia estoniană fără alte

condiţii.

59

Numărul de non-cetăţeni în Estonia se micşorează pe an ce trece. Motivele sunt multiple: unii

dintre ei  optează pentru paşapoarte ruseşti, alţii mor... În sfârşit, unii obţin totuşi cetăţenia

estoniană. Potrivit datelor ministerului Afacerilor Interne, numărul de non-cetăţeni a trecut în

luna aprilie la mai puţin de 100 000 de persoane pentru prima oară de la independenţa Estoniei.

Potrivit vice-cancelarului ministerului estonian, numărul de non-cetăţeni ar trebui să continue să

scadă în viitor, deoarece cererile de paşapoarte estoniene pentru copiii (vorbitorilor de limba

rusă) sunt numeroase.

Cererea pentru cetăţenia estoniană a cunoscut un anumit avânt în momentul intrării Estoniei

în Uniunea Europeană, în 2004. Dar apoi, decizia Moscovei (legea din 17 iunie 2008) de a

autoriza deţinătorii de paşapoarte gri să intre fără viză în Rusia şi intrarea Estoniei în spaţiul

Schengen (în 2007), care garantează rezidenţilor permanenţi libertatea de circulaţie în toată

Europa occidentală, indiferent de cetăţenia lor, a răcit dorinţa de a obţine cetăţenia estoniană.

"Decizia Rusiei de a renunţa la vize, pentru cei care au un paşaport gri, nu poate fi considerată ca

fiind un act prietenos faţă de Estonia, deoarece urmăreşte să perpetueze problema", consideră

Koort.

A avea cetăţenia estoniană uşurează desigur căutarea de locuri de muncă, dar tinerii au motive

întemeiate de a-şi păstra paşaportul gri: dacă ei sunt cetăţeni estonieni, trebuie să-şi facă serviciul

militar, dacă au un paşaport rusesc, li se poate cere să intre în armata rusă. Dar, în schimb, nici

una dintre cele două ţări nu impune non-cetăţenilor obligaţia de a efectua serviciul militar [41] .

În Irlanda menţionăm că situaţia nu este atît de complicată, o persoană dobîndeşte cetăţenia

irlandeză prin intermediul uneia dintre următoarele modalităţi:

• prin dreptul la cetăţenia irlandeză pentru anumite persoane născute în Irlanda;

•prin dreptul de descendență în cazul în care unul dintre părinţi a fost un cetăţean irlandez la

momentul naşterii persoanei;

• prin naturalizare, la discreţia absolută a Ministrului de Justiţie şi Egalitate.

Cetățenie prin naștere

O persoană născută în Irlanda după 1 ianuarie 2005 la părinţi, dintre care cel puţin unul a fost

un cetăţean irlandez sau britanic sau are dreptul de şedere în stat sau în Irlanda de Nord, fără

restricţii asupra reședința acestuia, are dreptul la cetăţenie irlandeză. În caz contrar, o persoană

născută în Irlanda după 1 ianuarie 2005 are dreptul la cetăţenia irlandeză numai dacă, în cursul

perioadei de patru ani, care precede imediat naşterea persoanei, unul dintre părinţi a fost resident

(Anumite reședințe nu pot fi supuse, inclusiv șederea ilegală, şederea acordată în scop de studii şi

perioadele în care a existat o permisiune de şedere provizorie în aşteptarea deciziei referitor la o

60

cerere de azil), în Irlanda pentru o perioadă de nu mai puţin de trei ani şi nici un părinte nu a avut

dreptul la imunitate diplomatică în stat.

Cetățenie prin descendență

Dacă unul dintre părinţi a fost un cetăţean irlandez în momentul naşterii, copilul este

considerat un cetăţean irlandez, indiferent de locul de naştere (cu excepţia cazului în una dintre

condiţiile speciale legate de naştere în afara Irlandei se aplică; acestea sînt descrise mai jos). În

cazul în care părintele prin care se obţine cetăţenia irlandeză nu era în viaţă la momentul naşterii,

dar ar fi fost un cetăţean irlandez, dacă ar fi fost în viaţă la acea dată, se consideră, de asemenea,

un cetăţean irlandez. Se consideră cetăţean irlandez printr-un părinte irlandez, chiar dacă părinţii

erau căsătoriţi sau nu în momentul nașterii copilului.

Dacă copilul a fost născut în afara Irlandei la un cetăţean irlandez, care a fost el însuşi născută în

afara Irlandei şi unul dintre bunicii a fost născut în Irlanda, atunci are dreptul de a deveni un

cetăţean irlandez şi poate face acest lucru prin înregistrarea naşterii în Registrul Nașterilor

Externe menţinut de către Departamentul Irlandez al Afacerilor Externe.

Cetățenie prin naturalizare

Naturalizarea este un proces prin care un cetăţean non-irlandez poate aplica pentru a deveni

un cetăţean irlandez. Cererile sînt decise de către Ministrul Justiţiei şi Egalității, care are

discreţie absolută, chiar şi în cazul în care solicitantul îndeplineşte anumite condiţii prevăzute în

legislaţie, dacă să acorde sau nu naturalizarea.

Condiţiile de naturalizare sînt:

• Persoana trebuie să fie majoră (de exemplu, optsprezece ani sau mai în vîrstă, s-au căsătorit,

dacă are mai puțin de optsprezece ani).

• Trebuie să fie de un caracter bun.

• Trebuie să fi avut o perioadă de un an de şedere continuă recunoscută în stat, imediat înainte

de data cererii şi, în timpul celor opt ani precedenți, să fi avut o şedere totală recunoscută în stat

pentru o perioadă de patru ani.

• Trebuie să facă o declaraţie de fidelitate faţă de naţiune şi loialitate faţă de stat.

• Ministrul Justiţiei şi Egalității  are puterea (în discreţia sa absolută) de a renunţa la una sau mai

multe dintre condiţiile de mai sus pentru naturalizare în anumite circumstanţe, după cum

urmează:

    În cazul în care o persoană este de origine irlandeză sau de asociaţii irlandeze, sau este un

părinte, sau tutore solicitant în numele unui copil minor de descendenţă irlandeză sau asociaţii

irlandeze.

61

    În cazul în care o persoană are dreptul la cetăţenia irlandeză, dacă el sau ea a fost născut în

Irlanda.

    În cazul în care o persoană este soţul unui cetăţean irlandez sau o persoană naturalizată.

    În cazul în care o persoana a fost rezident în străinătate în serviciul public.

    În cazul în care o persoana este recunoscută ca refugiat (în conformitate cu Convenţia de la

Geneva din 1951 privind statutul refugiaţilor) sau un apatrid (în conformitate cu  Convenţia

ONU din 1954 cu privire la Apatrizi) [45].

În privinţa Suediei menţionăm că se consideră că cetăţenia suedeza este un angajament legal

dintre un stat şi un individ (cetatean), care incepe fie în mod automatic la nastere, fie prin proces

de aplicare sau notificare.

Doar cetatenilor suedezi li se permite să dețina pasapoarte suedeze. Un cetațean suedez are

dreptul neconditionat de a trăi și de a lucra în Suedia.

În Suedia cetăţenia se obţine:

Prin naștere

Adopție

Legitimizare(căsătoria părintilor)

Aplicare (naturalizare)

Notificare (copii, adulți tineri cu vîrste cuprinse între 18 si 10 de ani și cetățeni nordici)

Cetațenia dublă.

Una dintre principiile de baza a legii civile suedeze a fost evitarea cetațeniei duble. Totusi,

odata cu adoptarea Actului de Cetatenie din 2001, Suedia a abandonat acest principiu.

În anul 2001, Iulie, a intrat în vigoare un alt Act al Cetateniei în Suedia. Această nouă lege face

cetațenia dublă posibilă. Aceeaşi lege permite copiilor oportunitatea de a deveni cetăţeni suedezi,

indiferent de părinţii acestora [38].

Recent s-a mediatizat că Slovacia vrea retragerea cetăţeniei slovace celor care o cer pe cea

ungară, guvernul de la Bratislava a aprobat un proiect de lege prin care cetăţenii slovaci, care cer

o altă cetăţenie, să o piarda automat pe cea slovacă. Măsura vine după ce Parlamentul ungar a

aprobat legea, privind obţinerea cetăţeniei ungare de către maghiarii, care locuiesc în afara ţării.

Legea nu se va aplica în cazul în care un cetăţean slovac va obţine o altă cetăţenie prin

căsătorie sau dacă un copil se naşte într-o altă ţară şi primeşte automat şi cetăţenia acelei ţări.

Legea, privind obţinerea cetăţeniei ungare de către maghiarii, care locuiesc în afara hotarelor,

prevede că o persoană poate obţine cetăţenia ungară, dacă are un strămoş, care a fost cetăţean

ungar sau dacă demonstrează provenienţa ungară şi faptul că are cunoştinţe de limba maghiară.

62

Două milioane de etnici maghiari, care trăiesc în Europa centrală și de est vor putea astfel obţine

cetăţeniamaghiară. 

Noul act normativ nu dă drept de vot şi nici dreptul de a beneficia de sistemul social şi de

pensii din Ungaria.

În ciuda acestui fapt aceste măsuri interprinse de conducerea Slovaciei vor avea un impact

negativ în procesul de globalizare.

Reţinem, prin urmare, că în conţinutul reglementărilor UE regăsim conceptul de cetăţenie a

Uniunii Europene şi prevederi ce se constituie în elemente ale instituţiei cetăţeniei în accepţiunea

ei clasică.

Nu putem vorbi, însă, despre o cetăţenie a UE în înţelesul pe care îl cunoaştem din definiţia

dată de legislaţiile naţionale ale statelor membre. Pentru a acoperi lipsa elementelor definitorii se

face, după cum am constatat, trimitere la cetăţenia statelor membre. Vom observa că cetăţenia

UE înseamnă existenţa calităţii de cetăţean al unui stat membru peste care se suprapun drepturile

şi privilegiile menţionate.

Calitatea de cetăţean al unui stat membru apare, deci, ca o condiţie pentru atribuirea

drepturilor şi privilegiilor în cadrul UE. În acest sens, cetăţenia UE este definită de experţi ca

fiind o supracetăţenie, aflată într-un raport de complementaritate cu cetăţenia naţională, şi nu ca

o instituţie, care concurează cetăţenia naţională. Prin urmare, nu putem afirma în prezent că o

persoană, care deţine cetăţenia naţională şi cetăţenia UE, ar deţine de fapt două cetăţenii.

Dacă vom aborda cetăţenia UE din perspectiva definiţiei clasice a instituţiei vom observa că

aceasta s-a edificat pe durata a mai multor decenii prin reglementarea unor drepturi ce se

constituie în elemente ale cetăţeniei şi se conturează în măsura în care sunt adoptate noi

elemente. Cetăţenia Uniunii Europene dispune în prezent de valori comune europenilor şi de

unele elemente ale cetăţeniei [37].

Dacă ne raportăm la cetăţenia definită de constituţia explicată în termenii contractului social,

vom vedea că elementul esenţial, care lipseşte cetăţeniei europene este actul de asumare de către

persoanele în drept să o revendice. Acest act de asumare vizează sistemul de valori, instituţii,

drepturile şi obligaţiile cetăţenilor şi instituţia cetăţeniei ca atare. Adoptarea Constituţiei

europene prin votul cetăţenilor statelor membre ar însemna un asemenea act, care ar contura un

concept al cetăţeniei europene apropiat de conceptul clasic.

Nu lipsesc şi adepţii unei cetăţenii distincte a Uniuni Europene, care încearcă să dea un

conţinut instituţiei cetăţeniei, care ar face să fie posibilă o definire a cetăţeniei europene.

Definitivarea ulterioară a cetăţeniei UE în baza Constituţiei europene va depinde însă de voinţa

63

statelor. Este de aşteptat că în viitorul previzibil statele membre nu vor accepta reglementarea

unei cetăţenii europene distincte de cetăţenia naţională.

3.2 Instituţia cetăţeniei în Federaţia Rusă

Fără exagerare putem să spunem că locuitorii din federaţia Rusă, precum și pentru milioane

de oameni, care trăiesc în state independente vecine și în afara fostei Uniuni Sovietice, noua lege

"cu privire la cetățenia Federației Ruse” este de o importanță capitală, deoarece acest document

este principalul regulator ale normelor de cetățenie. Cetățeniea, conform juriştilor ruşi, este unul

dintre elementele de bază ale statutului juridic al unei persoane şi determină relația fundamentală

între stat și începutul personalității, în general, principala condiție, care este necesară pentru a fi

distribuită la întregul volum de drepturile care îi revin, libertățile și obligațiile recunoscute pentru

cetățeni, precum și protecția statului său. Această înțelegere a cetățeniei este din ce în ce mai

frecventă în doctrină, legea și practica referitoare la drepturile omului și libertățile în multe țări.

Toate relațiile cu privire la cetățenie sunt reglementate de Constituție și Legea "Cu privire la

cetățenia Federației Ruse ", din data de 28 noiembrie 1991 , astfel cum a fost modificată

Legea din 17 iunie 1993. Înainte de această lege pe teritoriul Federației Rusă a URSS era " legea

care acționează privind cetățenia din URSS , " decizia Curții Supreme de Justiție la 23 mai 1990

"Cu privire la Aplicarea Legii URSS " ," privind cetățenia din URSS " și alte reglementări .

La moment, pe baza Legii "Cu privire la cetățenie”, Decretul prezidențial al Federației Ruse

din 10 aprilie 1992, astfel cum a fost modificat prin Decretul din 27 decembrie 1993, a aprobat

Regulamentul privind procedura pentru luarea în considerare a problemelor de cetățenie.

Regulamentul Federația Rusă cu privire la cetățenia a Administrației Prezidențiale a Federației

Ruse. Relațiile legate de cetățenia Federația Rusă sunt reglementate în Constituția și legislația

relevantă. Toate documentele de mai sus reglementează normele de cetățenie. Constituția actuală

a Federației Ruse și-a extins numarul de reguli, care guvernează cetățenia și cele mai importante

reguli în acest domeniu sunt legate de fundamentele sistemului constituțional [32, p. 138] .

Conform Constituţiei Federaţiei Ruse distingem că “Cetățeniea este una dintre instituțiile-

cheie, fundamentale, politice și juridice ale unui stat democratic, o parte integrantă a noii ordini

constituționale a statului.” [7]. Tot în cadrul constituţiei este menţionat că “în forma sa cea mai

generală, cetățeniea este atitudinea omul faţă de un anumit stat. Prin urmare - natura politică a

cetățeniei”. În cele din urmă, este menţionat că valoarea politică și juridică a cetățenie este

64

subliniat în preambul și în mai multe articole din Constituția Federației Ruse. Aceste definiţii

sunt identificate în articolele 6 , 61 , 62 și 63 din Constituția Federației Ruse [7].

În conformitate cu preambulul din Legea "Cu privire la cetățenia Federației Ruse ", din data

de 28 noiembrie 1991, cu modificările și completările la 17 iunie 1993 și 6 februarie 1995,

cetățeniea are legătură juridică stabilă cu statul, exprimîndu-şi în ansamblul drepturile lor

reciproce, obligațiile și responsabilităţile de bază pentru recunoașterea și respectul pentru

demnitatea, drepturile și libertățile fundamentale ale omului .

Aşa, deci, mai întâi de toate trebuie să distingem art . 6 din Constituția Federației Ruse :

1 . Cetățenia Federației Ruse trebuie să fie obţinută și încheiată în conformitate cu legea federală.

2 . Fiecare cetățean al Federației Ruse are pe teritoriul statului său toate drepturile și libertățile și,

de asemenea, trebuie să suporte taxe egale prevăzute de Constituția Federației Ruse .

3 . Cetățeanul rus nu poate fi privat de cetăţenia sa şi nici de dreptul de a o schimba .

Acest lucru este similar cu prevederile fundamentale - reguli cu privire la naționalitate a

Federației Rusă .

Legea Federației Ruse "Cu privire la cetățenia Federației Ruse" dezvoltă concrețiuni,

diferențiază diverse aspecte ale statutului juridic al cetățeanului, caracteristicile și particularitățile

sale .

Dispozițiile generale din aceeași lege stabilește următoarea dispoziție esențială - norma.

Dreptul la o cetățenie . În Federația Rusă , toată lumea are dreptul la cetățenie.

În Federația Rusă , nimeni nu poate fi lipsit de cetățenia sa .

Cetățeanul Federației Ruse nu poate fi extrădat către un alt stat decât în baza legii sau a unui

tratat internațional la care este parte Federația Rusă .

Cetățenia și naționalitatea din Federația Rusă. Cetățenii ruși sunt persoane fizice care au

obţinut cetățenia Federației Ruse în conformitate cu legea. Cetățenia Federației Ruse este egală,

indiferent de motivele care stau la baza obţinerii ei [30, p.20].

Cetățenie dublă. În cadrul federaţiei Ruse nu este recunoscută dubla cetăţenie, cu excepția

cazului în care sunt prevede altfel prin tratatele internațional la care este parte Federația Rusă .

Cetățeni ai Federației Ruse, care au, de asemenea, o altă cetățenie, nu pot din acest motiv să

fie restricționați în drepturile sale. Legea Rusiei cu privire la cetăţenie defineşte în art. 3 dubla

cetăţenie ca fiind „posesia de către un cetăţean al Federaţiei Ruse a cetăţeniei unui stat străin”.

Alineatul 2 al art. 6 stabileşte că dobîndirea de către cetăţeanul Federaţiei Ruse a unei alte

cetăţenii nu atrage încetarea cetăţeniei Federaţiei Ruse. Cetăţenia Federaţiei Ruse poate fi

obţinută: prin naştere, fie în baza descendenţei, fie în baza principiului Jus soli, dacă este născut

65

din părinţi străini şi nu obţine cetăţenia părinţilor sau dacă părinţii nu sunt cunoscuţi, prin

acordare, prin redobîndire, în temeiul altor motive prevăzute de tratatele internaţionale ale

Federaţiei Ruse [32, p.20].

De asemenea, trebuie să menţionăm că conform art. 13 (2,a) al legii Federaţiei Ruse,

persoanele care s-au născut pe teritoriul Federaţiei Ruse şi au avut anterior cetăţenia Uniunii

Sovietice, vor beneficia de un termen de 1 an domiciliu obligatoriu în Rusia, faţă de termenul

general de 5 ani. Art. 14 (1) elimină condiţia cu privire la obligativitatea domiciliului pentru

unele categorii de persoane, inclusiv pentru persoanele care au avut cetăţenia Uniunii Sovietice,

au locuit sau locuiesc în fostele state sovietice, dacă nu au obţinut cetăţenia acestor state şi sunt

persoane fără cetăţenie.

Conform Legii federale a Rusiei cu titlul „Despre politica de stat a Federaţiei Ruse cu privire

la compatrioţii din străinătate”, art. 11 (2), persoanelor care au avut cetăţenia Uniunii Sovietice,

descendenţilor compatrioţilor, care sunt cetăţeni ai unui stat străin, la cererea lor poate fi

acordată cetăţenia Federaţiei Ruse în condiţiile şi conform procedurilor stabilite prin tratatele

internaţionale ale Federaţiei Ruse şi legislaţia Federaţiei Ruse. Conform art. 11 (6), Persoanele

cu venituri reduse vor fi scutite parţial sau în totalitate de plata taxei pentru depunerea cererii.

Conform art. 1 (2), prin noţiunea de „compatrioţii din străinătate” se înţelege categoria de

persoane formată inclusiv din persoanele care au avut cetăţenia Uniunii Sovietice, care locuiesc

şi dispun de cetăţenia statelor, ce au fost în componenţa Uniunii Sovietice, persoanele care îşi au

originea în fosta Uniune Sovietică şi sunt cetăţeni ai altor state, descendenţii care provin din

categoriile menţionate. De asemenea, trebuie să menţionăm că, spre exemplu, conform art. 13 (3)

al legii Federaţiei Ruse, persoana, care are merite deosebite în faţa statului rus, poate obţine

cetăţenia Federaţiei Ruse fără îndeplinirea condiţiilor generale prevăzute de lege. Art. 6 al legii

Federaţiei Ruse, care reglementează dubla cetăţenie, prevede în alineatul 1 că „Cetăţeanul

Federaţiei Ruse, care are şi o altă cetăţenie, este privit de către Federaţia Rusă doar ca cetăţean al

Federaţiei Ruse, cu excepţia cazurilor reglementate prin tratatele internaţionale ale Federaţiei

Ruse sau prin lege o federală”. Vom aminti, de asemenea, de art. 6 al legii Federaţiei Ruse,

conform căruia, dacă Federaţia Rusă nu are cu un alt stat un tratat, persoana va fi privită de către

statul rus „numai ca cetăţean al Federaţiei Ruse”. Vom constata că, dacă persoana va fi solicitată

sa-şi îndeplinească obligaţiile în alt stat, acest fapt este irelevant pentru Federaţia Rusă, dacă nu

are tratat cu acel stat sau dacă acel stat nu este parte la un acord cu privire la evitarea dublei

impozitări [31, p.63].

66

3.3 Instituţia cetăţeniei în Statele Unite ale Americii

Cetățenia în Statele Unite ale Americii cănsideră că fiind un cetățean, este o stare care implică

drepturi specifice, privilegii și taxe. Cetățenia este înțeleasă ca un " drept de a avea drepturi ",

deoarece servește ca o bază pentru o serie de drepturi ulterioare, cum ar fi dreptul de a trăi și de a

lucra în Statele Unite și de a primi asistență federală .

Există două surse primare de cetățenie: cetățenie dreptul celui născut, în care o persoană se

presupune a fi un cetățean, cu condiția că el se naște în limitele teritoriale ale Statelor Unite și

prin naturalizare un proces în care un imigrant aplică pentru obţinerea cetățenie și este acceptat.

Aceste două căi pentru cetățenie sunt specificate în clauza Cetățeniei a Constituției a

paisprezecea din 1868 modificare care prevede :

Toate persoanele născute sau naturalizate în Statele Unite ale Americii și supuse jurisdicției

acestora sunt cetățeni ai Statelor Unite și ale statului în care își au reședința. Din Amendamentul

al paisprezecelea.

Cetățenia națională semnifică ideea că membrul în țară este ca un întreg, cetățenie de stat, în

schimb, înseamnă o relație între o persoană și un anumit stat și a cărei aplicare este limitată în

general la problemele interne. Cetățenia statului poate afecta deciziile de impunere și de

eligibilitate pentru unele beneficii oferite de stat, cum ar fi învățământul superior și de

eligibilitate pentru posturile politice, de stat, cum ar fi senatorul Statelor Unite ale Americii.

La articolul Unu din Constituție, puterea de a stabili o " regulă uniformă de naturalizare " se

acordă în mod explicit de către Congres [6] .

Legislația americană permite multipla cetățenie. Un cetățean din altă țară naturalizat ca un

cetățean american poate păstra cetățenia precedent. Un cetățean american își păstrează cetățenia

americană, atunci când devine cetățeanul unei alte țări, dacă legile acestei țări permite acest

lucru. Cetățenia poate fi eliminată în proporție de cetățeni americani care dețin, de asemenea, o

altă cetățenie printr-o procedură formală de la Ambasadă SUA și poate fi, de asemenea,

restaurate [48].

Instituţia cetățeniei în SUA a început încă din timpurile coloniale ca o relație activă între

oamenii care lucrează în cooperare pentru rezolvarea problemelor municipale și participă în mod

activ la procesul decizional democratic, cum erau de exemplu în New England întâlnirile la nivel

local. Oamenii se întâlneau în mod regulat pentru a discuta despre afacerile locale și să ia decizii

administrative. Aceste întâlniri în orașe au fost descrise ca fiind "cea mai timpurie formă de

democrație din America", care a fost vitală, deoarece participarea cetățenilor la viața publică a

67

contribuit la menținerea democrației "robustă", menţionată de de Alexis de Tocqueville în 1835.

O varietate de forțe a schimbat aceste relaţii pe parcursul istoriei statelor. Cetățenia a devenit mai

puțin definită prin participarea la viața politică și mai definită ca un raport juridic cu drepturi de

însoțire și privilegii. În timp ce domeniul participării civice în sfera publică a scăzut, franciza de

cetățenie a fost extinsă pentru a include nu doar bărbati adulți de culoare albă, dar şi bărbaţii de

culoare și femeile adulte.

Cetățenia americană este, de obicei, dobândită prin naștere, atunci când un copil este născut

pe teritoriul Statelor Unite. În plus, față de statele din SUA, aceasta include Districtul Columbia ,

Guam, Puerto Rico, Insulele Mariane de Nord și Insulele Virgine SUA. Cu toate acestea,

cetăţenia nu a fost specificată în Constituția Originală. În 1868, Amendamentul al paisprezecelea

a definit în mod specific persoanele care au fost fie născute sau naturalizate în Statele Unite și

supuse jurisdicției sale în calitate de cetățeni. Toți copii născuți în Statele Unite, cu excepția

celor născuți de străinii inamici în timp de război sau de copiii diplomaților, se bucură de

cetățenia americană, Curtea Supremă de Justiție a interpretat că Amendamentul al paisprezecelea

prevedea modificările: " Toate persoanele născute sau naturalizate în statele Unite ale Americii ,

și supuse jurisdicției acestora, sunt cetățeni ai Statelor Unite și ale statului în care își au

reședința. " Rămânea o dispută cu privire la cine este " sub jurisdicția " a Statelor Unite la

naștere .

Prin actele Congresului fiecare persoană născută în Puerto Rico, Insulele Virgine Americane,

Guam și Insulele Mariane de Nord este un cetățean al Statelor Unite ale Americii de la naștere .

De asemenea, fiecare persoană născută în zona din Canalul Panama al cărui tată sau mamă ( sau

ambele) sunt sau au fost un cetățean al statelor unite este considerat un cetățean Statelor Unite

ale Americii prin naştere [46].

Indiferent de locul unde se nasc, copiii cetățenilor americani, ei sunt consideraţi cetățeni

americani, în cele mai multe cazuri. Copiii născuți în afara Statelor Unite, cu cel puțin un părinte

american, de obicei, părinţii au dreptul să hotărască ce cetăţenie va deţine copilul.

În timp ce persoanele născute în Statele Unite sunt considerate a fi cetățeni și pot avea

pașapoarte, copii sub vârsta de optsprezece ani sunt consideraţi minori și nu pot vota sau deţine

un birou. La momentul cînd împlinesc 18 ani ei sunt considerați cetățeni cu drepturi depline, dar

nu există nici o ceremonie de recunoaștere a acestui raport sau orice corespondență între noul

cetățean și a guvernului în acest sens. Se presupune că legătura de cetățenie există, iar relația se

presupune să rămână valabilă până la moarte sau până când se renunță la cetăţenie sau este

dizolvată de către un alt proces legal. Școlile secundare din Statele Unite învață elementele de

68

bază ale cetățeniei și formeză "cetățeni informați și responsabili ", care sunt " calificaţi în artele

de deliberare și acțiune eficientă "[48].

Americanii, care trăiesc în țări străine și doresc să devină membri ai altor state, în unele cazuri,

a fost deposedaţi de cetățenie, cu toate că au existat cazuri în instanță în care s-au inversat decizii

cu privire la cetățenie .

Oamenii, care doresc să devină cetățeni ai Statelor Unite ale Americii, trebuie să

îndeplinească anumite cerințe. De exemplu, au existat cerințe pentru solicitanți de a fi trăit în țară

timp de cinci ani (trei dacă erau căsătoriți cu un cetățean american), fie de " caracter moral bun ",

adică nu are antecedente penale, fie de " minte sănătoasă " în judecata imigrare, să aibă

cunoștințe din Constituție și să fie capabil de a vorbi și înțelege limba engleză, cu excepția

cazului în care sunt în etate sau cu handicap . Solicitanții trebuie să treacă, de asemenea, un test

de cetățenie simplu. Până de curând, un test conţinea întrebări simple, cum ar fi " Câte stele sunt

pe drapelul nostru ? " și " Ce este Constituția ? " sau " Cine este președintele Statelor Unite azi ?

" La un moment dat, Government Printing Office vinde cartonașe pentru 8.50 dolari pentru a

ajuta persoanele supuse testului să se pregătească pentru test. În 2006, guvernul a înlocuit fostul

test cu un test oral de zece întrebări conceput pentru a facilita procedura şi consta prin redarea

unor fapte istorice simple despre America, care pot fi povestite în câteva cuvinte pentru mai

multe explicații cu privire la principiile democrației americane, cum ar fi libertatea. Un cronicar

a descris noul test pentru cetățenie ca " grijuliu ". În timp ce unii au criticat noua versiune a

testului, oficialii contracara că noul test este un "moment docil ", fără a face un concept mult mai

dificil, deoarece lista de posibile întrebări și răspunsuri, ca și mai înainte, este la dispoziția

publicului. Șase răspunsuri corecte constituie o nota de trecere.

Serviciul militar este, de multe ori, o modalitate pentru locuitorii imigranți să devină cetățeni.

Din moment ce mulți oameni caută cetățenie pentru beneficiile sale financiare și sociale,

promisiunea de cetățenie poate fi văzută ca un mijloc de motivare a persoanelor de a face

activități periculoase, cum ar fi lupta în războaie. De exemplu, un articol din 2009, în New York

Times a declarat că recrutarea militară în statele unite este în marea majoritate de " imigranți

calificați care trăiesc în această țară cu vize temporare, promițând o oportunitate de a deveni

cetățeni în mai puțin de șase luni, în schimbul servicii în Afganistan și Irak . " Opțiunea nu a fost

deschisă pentru imigranții ilegali. O estimare generală a fost că, în 2009, armata SUA a avut

29.000 de persoane de origine străină. Soțiile cetățenilor sau non-cetățenilor, care au servit în

armata americană, de asemenea, li se facilitează procedura de a deveni cetățeni. Un analist a

remarcat faptul că " mulți imigranți, nu încă cetățeni, s-au oferit voluntar pentru a servi în forțele

69

militare Statele Unite ale Americii... Unii au fost uciși și alții răniți ... poate că acest lucru poate

fi văzută ca o încercare cinică de a se califica mai ușor pentru cetățenia americană ... Dar credem

că serviciul în armata SUA trebuie să fie luată ca un angajament destul de serios în Statele

Unite . "Soldați imigranți care luptă pentru SUA au de multe ori o cale mai ușoară și mai rapidă

spe a obţine cetățenia. În 2002, președintele Bush a semnat un ordin executiv de a elimina

perioada de așteptare de trei ani și a făcut personal de serviciu imediat pentru a primi cetățenia.

În 2003, Congresul a votat pentru a " reduce perioada de așteptare pentru a deveni un cetățean de

la trei ani până la un an "pentru imigranții care au servit în cadrul forțelor armate. În 2003, de 1,4

milioane membrii ai serviciului militar, 37.000 de membri activi în regim de aşteptare nu erau

cetățeni, iar dintre acestea, 20 la suta aplicaseră pentru cetățenie. În iunie 2003, cu 12% mai

mulţi non-cetățeni au murit luptând pentru Statele Unite în războiul din Irak [46].

Regula bunicilor face parte din hotărârea obscură din secțiunea 322 a legii de imigrare din

1994 care a permis persoanelor să emigreze în Statele Unite în cazul în care acestea ar putea

dovedi că un bunic a fost un cetățean al Statelor Unite ale Americii. În 2006 au existat 4.000 de

cereri de cetățenie prin bunici indiferent de faptul că părinții au o oricare altă naționalitate pot

folosi legea, israelienii cuprindeau 90 % din cei care au avut avantaj de clauza dată.

Spre deosebire de alte state în Statele Unite ale Americii procesul de cetățenie a fost descris

ca un ritual, care este foarte semnificativ pentru mulți imigranți. Mulți cetățeni noi îşi jură

credinţă în timpul unei ceremonii organiate în luna iulie. Cele mai multe ceremonii de cetățenie

au loc în birourile Serviciilor de Cetățenie și Imigrare din SUA [48].

Taxele de naturalizare au fost 60 de dolari în 1989, 90 dolari în 1991, 95 dolari în 1994, 225

dolari în 1999, 260 dolari în 2002, 320 dolari în 2003, 330 dolari din 2005 taxe de aplicații au

crescut de la 330 dolari pînă la 595 dolari și 80 dolari taxă suplimentară de amprentare

computerizată a fost adăugată.

Problema cetățeniei naturalizare este o problemă extrem de controversată în politica

americană, în special în ceea ce privește imigranții ilegali. Candidații la alegerile prezidențiale

din 2008, cum ar fi Rudolph Giuliani a încercat să " creeze o cale de mijloc ", cu privire la

problema imigrației ilegale, dar rivali, cum ar fi John McCain a susținut legislația, care impune

imigranți ilegali să părăsească țara înainte de a fi eligibil pentru a aplica în calitate de cetățeni .

Au existat controverse bazate pe speculații despre care cetățenii mod recent naturalizați sunt

susceptibili de a vota. Imigranți din multe țări au fost consideraţi inapţi de a vota Democrat, dacă

sunt naturalizați, deoarece au fost depuse eforturi de către administrațiile democratice pentru a

70

simplifica aplicațiile de cetățenie înainte de alegeri pentru a crește prezența la vot, republicanii,

în schimb, au exercitat presiuni pentru a încetini procesul de naturalizare

În general, eligibilitatea pentru cetățenie este refuzată pentru milioane de oameni care trăiesc

în Statele Unite ilegal, deș,i din când în când, au existat amnistii. În 2006, au existat proteste de

masă de sute de mii de oameni de-a cerând cetățenia americană pentru imigranții ilegali.

Străinii ilegali, care sînt arestați, se confruntă cu dificultăți în sala de judecată, deoarece aceştia

nu au dreptul constituțional de a contesta rezultatul audierilor lor de deportare .

În concluzie, făcînd o tangenţă asupra ideii de globalizare şi privind instituţia cetăţeniei în

Statele Unite ale Americii putem ferm menţiona că cetăţenia în SUA este una din cele mai

rîvnite, deşi, obţinerea ei este foarte costisitoare, statisticele demonstrează că anual un număr

considerabil de persoane obţin această cetăţenie, dar mai ales prin intermediul programului

Green Card. SUA se înscrie în rîndul statelor ale căror legislaţii nu fac trimitere expresă la

multipla/dubla cetăţenie, dar care nu interzic cetăţenilor să dispună de două sau mai multe

cetăţenii. Din practica existentă în Statele Unite, inclusiv cea a Curţii Supreme, au fost constatate

modalităţile în care o persoană poate ajunge să aibă două sau mai multe cetăţenii. Astfel, pe scurt

în Statele Unite o persoană poate obţine două sau mai multe cetăţenii prin una din următoarele

căi:

1. Prin naştere pe teritoriul Statelor Unite din părinţi imigranţi.

2. Prin naştere în afara teritoriului Statelor Unite dintr-un părinte care este cetăţean al Statelor

Unite şi un alt părinte care este cetăţean al unui alt stat.

3. Prin naturalizarea ca cetăţean al Statelor Unite cu menţinerea în acelaşi timp a cetăţeniei unui

alt stat.

4. Prin redobîndirea cetăţeniei în ţara de origine după ce o persoană a fost naturalizată ca

cetăţean al Statelor Unite.

Aşadar, Statele Unite nu recunoaşte în mod formal multipla/dubla cetăţenie. Totodată,

Statele Unite nu adoptă nici un fel de măsuri sau atitudini împotriva multiplei/dublei cetăţenii,

atît din punct de vedere legal, cît şi politic.

Prin urmare, un cetăţean american nu va pierde cetăţenia sa, dacă va obţine cetăţenia altui

stat. Aceasta este valabil chiar şi dacă persoana călătoreşte cu un paşaport străin, votează în alt

stat sau este angajat într-o funcţie publică în alt stat. În cele mai multe cazuri este irelevant

pentru Statele Unite, dacă un alt stat solicită un cetăţean american în calitate de cetăţean al său.

Este semnificativă recomandarea adresată persoanelor cu două sau mai multe cetăţenii în Statele

Unite. Dacă o persoană a obţinut două sau mai multe cetăţenii, inclusiv pe cea a Statelor Unite,

71

este important ca ea să înţeleagă drepturile şi obligaţiile pe care urmează să le aibă în consecinţă.

Ca un exemplu putem să menţionăm că statul american nu este interesat, dacă cetăţeanul său este

solicitat să îndeplinească obligaţii în alt stat. Statele Unite va solicita cetăţenilor săi să plătească

taxele chiar dacă locuiesc permanent în altă ţară [46].

Pentru a face o concluzie în baza capitolului dat vom menţiona că înainte de toate trebuie

arătat că politicile cu privire la cetăţenie, inclusiv cu privire la multipla/dubla cetăţenie,

constituie un domeniu ce ţine de dreptul de suveranitate al statelor. Reglementările internaţionale

nu stabilesc criterii sau standarde care ar obliga statele la însuşirea unei anumite atitudini sau la

adoptarea unor politici care ar limita comportamentul lor în această materie. Nici măcar la

nivelul unor entităţi, cum este Uniunea Europeană nu au fost elaborate norme care ar prescrie

acţiunea statelor membre şi modul în care acestea trebuie să reglementeze instituţia cetăţeniei.

Nu există indicii că în timpul apropiat lucrurile se vor schimba. Statele membre se confruntă cu

probleme diferite, astfel încît sunt solicitate şi soluţii diferite. Prin urmare, standarde unice care

ar fi aplicabile tuturor statelor membre deopotrivă este de presupus că nu vor apărea.

În cadrul Uniunii Europene există state care recunosc dreptul la multipla/dubla cetăţenie, state

care nu au consacrat în mod expres conceptul şi state care îngrădesc accesul la mai multe

cetăţenii.

Preocupările comunităţii internaţionale în materie de cetăţenie, materializate în tratatele cu

privire la drepturile omului, sunt axate pe crearea condiţiilor ca o persoană să poată avea

cetăţenie pentru a beneficia de protecţia dată de calitatea de cetăţean.

În acest sens sunt şi prevederile Convenţiei europeane cu privire la cetăţenie care stabileşte în

art. 3 (1) că „este de competenţa fiecărui stat să determine prin legislaţia sa care sunt resortisanţii

săi”. Se menţionează cu privire la aceasta că legislaţia trebuie să fie în acord cu convenţiile

internaţionale aplicabile, dreptul internaţional cutumiar şi principiile de drept general

recunoscute în materie de cetăţenie [4].

Standardele, ce guvernează materia cetăţeniei, sunt formulate în principiile stipulate în art. 4 al

Convenţiei în felul următor: a. Fiecare individ are dreptul la o cetăţenie; b. Apatridia trebuie să

fie evitată; c. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetăţenia sa; d. Nici căsătoria, nici

desfacerea căsătoriei între un resortisant al unui stat parte şi nu străin, nici schimbarea

naţionalităţii (cetăţeniei – n.a.) unuia din soţi în timpul căsătoriei nu poate avea efecte de drept

asupra cetăţeniei celuilalt soţ.

72

Convenţia conţine prevederi cu privire la pluralitatea de cetăţenii şi delimitează cazurile în

care statele sunt obligate să permită pluralitatea de cetăţenii şi cazurile în care statele au dreptul

de a decide în conformitate cu interesele proprii.

Prima categorie de cazuri este reglementată de art. 14 care stabileşte că un stat trebuie să

permită mai multe cetăţenii: a. Copiilor care au dobîndit automat la naştere cetăţenii diferite,

păstrînd aceste cetăţenii; b. Resortisanţilor săi de a avea o altă cetăţenie, cînd această cetăţenie

este dobîndită automat prin căsătărie.

Art. 15 stabileşte o altă categorie de cazuri în care statele au dreptul de a determina în propriile

lor legislaţii situaţiile de pluralitate de cetăţenii. Conform acestui articol statele pot stabili în

dreptul lor intern dacă: a. Resortisanţii săi care dobîndesc sau posedă cetăţeni altui stat îşi

păstrează sau pierd cetăţenia acestui stat parte; b. Dobîndirea sau păstrarea cetăţeniei sale este

subordonată renunţării sau pierderii unei alte cetăţenii.

Aşadar, Convenţia ca expresie a unei practici generalizate a statelor, obligă în unele cazuri

statele să recunoască pluralitatea de cetăţenii şi lasă la latitudinea lor dreptul de a admite

pluralitatea de cetăţenii în toate celelalte cazuri. Iar art. 16 lărgeşte foarte mult categoriile de

persoane care pot deţine mai multe cetăţenii stabilind că „Un stat parte nu trebuie să facă din

renunţarea sau pierderea unei alte cetăţenii o condiţie pentru dobîndirea sau menţinerea

cetăţeniei sale, cînd această renunţare sau această pierdere nu este posibilă sau nu poate fi

rezonabil cerută” [4].

Statele au urmat îndemnul Convenţiei şi au elaborat legislaţii care să acopere categorii cît mai

largi de persoane în vederea acordării cetăţeniei, astfel încît să fie eliminate situaţiile în care o

persoană ar putea rămîne fără cetăţenie. Ca o consecinţă firească, un număr important de

persoane obţin a doua sau multipla cetăţenie în urma circumstanţelor care îi pun în poziţia de a fi

beneficiarii prevederilor legale a două sau mai multe state. Astfel, copilul născut din părinţi

străini pe teritoriul unui stat poate obţine în acelaşi timp cetăţenia statului în care s-a născut şi

cetăţenia părinţilor.

O altă situaţie întîlnită frecvent este cea în care statele creează un regim mai favorabil de

obţinere a cetăţeniei soţului străin, temeiul fiind asigurarea condiţiilor adecvate pentru traiul

comun al soţilor.

Una din situaţiile, ce constituie sursă de extindere a numărului de persoane cu mai multe

cetăţenii, este cea în care fostele imperii consideră că trebuie să nu rupă relaţiile cu cetăţenii

fostelor colonii, cum este cazul Portugaliei, Marii Britanii, etc. Există şi state care doresc să

73

menţină relaţii speciale cu persoane de aceeaşi origine etnică, dar care sunt cetăţeni ai altor state.

Baza şi justificarea acestor relaţii îl constituie identitatea etnică comună.

Politicile statelor cu privire la accesul la cetăţenie prin naturalizare sunt elaborate în strînsă

legătură cu politicile lor migraţionale. În numeroase cazuri, obţinerea unui permis de şedere

legală într-o ţară poate însemna un prim pas spre naturalizare. De exemplu, obţinerea unor

anumite tipuri de viză în SUA înseamnă o primă treaptă spre accesul în viitor la cetăţenie. De

cele mai multe ori, pentru o persoană este mai dificil să obţină dreptul de reşedinţă într-o ţară, iar

odată obţinut dreptul de reşedinţă aceasta are condiţii ca ulterior să îndeplinească şi criteriile

pentru obţinerea cetăţeniei.

Politicile migraţionale ale statelor sunt determinate, de regulă, de evoluţiile economice, de

situaţia demografică şi efectele pe piaţa forţei de muncă. Iar reglementarea condiţiilor de

naturalizare a migranţilor reprezintă modalitatea uzitată de către state pentru modelarea

politicilor de integrare care poate avea ca finalitate accesul la cetăţenie. În acest fel, politica

migraţională generoasă a unui stat poate constitui premisa pentru apariţia pluralităţii de cetăţenii.

Însă şi migraţia necontrolată creează în mod inevitabil presiuni sociale asupra autorităţilor

statelor determinînd decizia acestora. Exemplul cel mai recent este pertinent în acest sens. Fostul

ministru de interne al Franţei, la data evenimentului era candidat pentru preşedinţia Franţei,

Nicolas Sarkozy, a participat la ceremonia de eliberare a actelor unor foşti migranţi care au

devenit cetăţeni francezi. Dincolo de semnificaţia electorală a cazului, trebuie admis că acesta a

reprezentat şi consecinţa manifestărilor care au avut loc în toamna anului 2005 în mai multe

oraşe ale Franţei şi care au fost organizate de tinerii proveniţi din familii de migranţi.

74

ÎNCHEIERE

În încheiere menţionăm că scopurile şi obictivele propuse la începutul lucrării au fost după

părerea proprie atinse, astfel pînă la finele prezentei lucrări noi am:

Cercetat evoluţia istorică a cetăţeniei şi am determinat cum a evoluat şi influenţat aceasta

asupra omenirii pe parcursul istoriei încă din cele mai veci timpuri.Astfel, concluzionînd

putem menţiona că încă din perioada antică, din momentul apariţiei termenului dat, din

cadrul civilizaţiei romane am determinat că o dată cu evoluţia istoriei sensul şi

delimitările noţiunii de cetăţenie au evoluat în timp şi asupra persoanelor, iar iniţial

cetăţenia se considera a fi „un statut ce se extindea asupra unui număr restrîns de indivizi

şi era definit în diferite etape ale istoriei prin capacitatea persoanei de a participa la viaţa

publică şi/sau de a dispune de libertate.”. Astăzi termenul de cetăţenie se identifică ca a

fi “ legătura politică şi juridică permanentă dintre o persoană fizică şi un anumit stat.

Această legătură se exprimă prin totalitatea drepturilor şi a obligaţiilor reciproce dintre o

persoană şi statul al cărui cetăţean este şi, mai mult, este o legătură juridică specială,

reflectată pe plan extern, păstrată şi prelungită oriunde s-ar găsi persoana, în statul său de

origine, în alt stat, pe mare, într-o aeronavă sau într-o navetă spaţială.”.

De asemenea, am identificat diverse definiţii şi trăsături caracteristice noţiunilor de

cetăţenie şi globalizare, cît şi natura lor juridică cele mai elocvente şi des întîlnite fiind

aceea că „cetăţenia fiind legătura juridică între o persoană şi un stat” şi determinînd

statutul juridic prin faptul că există mai multe concepţii în ceea ce priveşte natura juridică a

cetăţeniei. Unii autori consideră că aceasta reprezintă statutul unei persoane. Alţii înţeleg

cetăţenia în termenii contractului, fie ca un contract sinalagmatic, fie un simplu raport

contractual. Se susţine, de asemenea, că cetăţenia ar fi o situaţie juridică, un raport juridic,

un act unilateral de putere politică. Vom achiesa la opinia Profesorului Ioan Muraru şi vom

constata că cetăţenia reprezintă o parte a capacităţii juridice a persoanei ca subiect al

raporturilor de drept constituţional. Tot aici menţionăm că cetăţenia se poate dobândi, în

principal, fie prin naştere, fie prin naturalizare. Dobândirea cetăţeniei prin naştere împarte

statele, inclusiv cele membre ale Uniunii Europene, în state în care cetăţenia este

întemeiată pe principiul „jus sanguinis", principiu potrivit căruia copilul dobândeşte

cetăţenia părinţilor, indiferent de locul naşterii şi state, în care se aplică principiul „jus soli"

- potrivit căruia copilul dobândeşte cetăţenia statului pe teritoriul căruia se naşte, indiferent

de cetăţenia părinţilor. Dobândirea cetăţeniei prin naturalizare se realizează numai la

75

cererea persoanei interesate şi în urma unui act al autorităţilor statului care o acordă, cu

îndeplinirea condiţiilor stabilite de legile acestui stat. Naturalizarea intervine, cel mai

adesea, ca urmare a căsătoriei dintre două persoane având cetăţenii diferite sau a şederii

prelungite pe teritoriul unui alt stat, decât statul de origine. Cetăţenia unui stat se poate

pierde, potrivit practicii internaţionale a majorităţii statelor, prin renunţare sau retragere.

Renunţarea reprezintă o „formă amiabilă" de stingere a legăturii juridice instituite

prin cetăţenie între o persoană şi un stat. Retragerea cetăţeniei apare, de regulă, ca o

sancţiune şi se aplică, în general, persoanelor care au comis fapte grave împotriva statului

de origine sau au obţinut cetăţenia în mod fraudulos. Iar cu referire la termenul de

globalizare am identificat noţiunea ca un “fenomen de transformare a lumii într-o unitate,

care se manifestă la scara întregului glob prin mijloace specifice”.

Cît priveşte instituţia cetăţeniei atît în Republica Moldova, cît şi în alte state de pe arena

internaţională putem menţiona faptul că, atunci cînd vorbim despre instituţia cetăţeniei în

Republica Moldova, nu putem evita referirea la ceea ce numim multipla sau dubla

cetăţenie, dat fiind semnificaţia specială a acesteia în Moldova. R. Moldova a recunoscut

dreptul cetăţenilor moldoveni de a dispune de două sau mai multe cetăţenii prin operarea

modificărilor în Legea cetăţeniei.

Şi facem tangenţă la termenul de dublă şi multiplă cetăţenie, deoarece acestea sunt elementele

de bază ale instituţiei cetăţeniei care contribuie în mod direct la desfăşurarea procesului de

globalizare. Chiar dacă în prezent există mai mult de nouăzeci de state care au recunoscut dreptul

la dubla sau multipla cetăţenie, pluralitatea de cetăţenii a început să intereseze relativ recent la

nivel de experţi şi la nivel de reglementări. Motivul îl constituie numărul restrîns de cazuri de

pluralitate de cetăţenii întîlnit pînă nu demult şi caracterul lor circumstanţial şi excepţional.

Oportunităţile de circulaţie şi creşterea semnificativă a mobilităţii unei părţi importante a

populaţiei la nivel global tind să determine schimbarea percepţiei cu privire la pluralitatea de

cetăţenii. Dacă pînă nu demult acţiunea statelor era în sensul limitării pluralităţii de cetăţenii,

astăzi se vorbeşte tot mai des de multipla cetăţenie ca despre un fenomen inerent epocii

globalizării.

Se estimează că 4-5 milioane de australieni aveau dubla cetăţenie în 2000, aproximativ 60%

din elveţienii care locuiesc în afara ţării aveau dublă cetăţenie în 1998. În 1994, de asemenea, se

estima că 1,2 milioane de persoane, care deţin cetăţenia Germaniei, aveau şi a doua cetăţenie .

76

Statele arată, însă, în continuare o atitudine circumspectă în ceea ce priveşte

reglementarea pluralităţii de cetăţenii, preferînd să menţină cadrul legal ce permite o abordare

mai flexibilă a problematicii cu privire la cetăţenie.

Făcînd o cercetare cu privire la apartenenţa etnică şi lingvistică foarte multe state

reglementează proceduri speciale în ceea ce priveşte dobîndirea cetăţeniei pentru persoanele care

îşi au originea istorică în respectivele state. Baza o constituie identitatea etnică comună, iar acele

state sunt şi ceea ce numim patriile istorice ale indivizilor vizaţi. Relaţia specială între individ şi

patrie izvorăşte din principiul Jus sanguinis, „dreptul sîngelui”, care la origine nu înseamnă

altceva decît recunoaşterea dreptului copilului de a obţine cetăţenia părinţilor.

Dat fiind varietatea situaţiilor specifice, pe care statele le-au cunoscut pe parcursul

istoriei, acest Jus sanguinis a fost extins la persoanele de aceeaşi etnie indiferent de statutul

ascendenţilor. Majoritatea statelor, care au pierdut teritorii sau care au trecut prin cataclisme

istorice, au adoptat reglementări de acest fel. De exemplu, conform art. 25 al Constituţiei

Bulgariei, persoanele de origine bulgară vor obţine cetăţenia Bulgariei prin accesul la o

procedură mai favorabilă. Nu raporturile anterioare cu statul bulgar constituie temeiul acordării

cetăţeniei, ci apartenenţa la comunitatea etnică bulgară indiferent de cetăţenia persoanei.

Legea finlandeză conţine prevederi asemănătoare şi asigură dreptul de repatriere al

etnicilor finlandezi din fosta URSS, singura cerinţă fiind trecerea unui test în limba finlandeză.

Legislaţia Turciei permite persoanelor de origine turcă, soţiilor şi copiilor lor, să ceară cetăţenia

turcă fără a fi obligaţi să aştepte 5 ani, aşa cum este prevăzut în cazul altor imigranţi..

Mai mulţi autori încearcă să redefinească cetăţenia, considerînd că cetăţenia naţională nu

mai este în stare să răspundă nevoilor omului modern. Însă, pînă la găsirea unor modalităţi prin

care ar fi înlesnită circulaţia oamenilor, pluralitatea de cetăţenii rămîne o soluţie pentru evitarea

restricţiilor .

Astfel, statele lumii nu fac altceva decît să se înscrie în tendinţa generală constatată la

nivel internaţional. Pe de altă parte, statele sunt supuse unor presiuni legate de problema

cetăţeniei şi trebuie să găsească soluţii pentru a preveni apariţia blocajelor care ar fi în dauna

propriilor cetăţeni. Prin urmare, recunoaşterea prin lege a dreptului cetăţenilor de a dispune de

două sau mai multe cetăţenii reprezintă o măsură corectă şi oportună.

Acţiunea statului în materie de pluralitate de cetăţenii trebuie să pornească de la

constatarea că aceasta reprezintă o problemă, în care drepturile şi interesele persoanei sunt

prioritare în raport cu acţiunea autorităţilor statului. Autorităţile trebuie să studieze problema

multiplei cetăţenii ca pe un element al mobilităţii populaţiei şi care este în beneficiul cetăţenilor.

77

În condiţiile în care statele nu poate asigura standarde comparabile cu cele la care aspiră cetăţenii

săi, multipla/dubla cetăţenie nu trebuie tratată ca fiind în dauna statalităţii, iar persoanele, care au

două sau mai multe cetăţenii, nu trebuie priviţi ca oameni neloiali statului de origine.

După cum am mai menţionat şi anterior în cadrul lucrării de faţă, instituţia cetăţeniei nu este

doar un instrument extrem de important pentru fiecare stat în parte, dar este şi un instrument-

cheie, care contribuie direct la înfăptuirea procesului de globalizare prin intermediul persoanelor,

care tind să se naturalizeze în cadrul altui stat, să îşi redobîndească statutul de cetăţean în cadrul

altor state. În goana după viaţă mai bună, studii eficiente sau călătorii cetăţenii inconştient

favorizează procesul de globalizare, iar instituţia cetăţeniei este obiectul care legalizează acest

proces.

78

BIBLIOGRAFIE

Izvoare normative

1. Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994. În Monitorul Oficial al

Republicii Moldova, Nr.1, din 12.08.1994. http://lex.justice.md/index.php?

action=view&view=doc&lang= 1&id=311496

2. Legea cetăţeniei nr. 1024-XIV din 02.06.2000 cu modificările ulterioare. În Monitorul

Oficial al Republicii Moldova, Nr. 98     art Nr : 709, din 10.08.2000.

http://lex.justice.md/md/311522/

3. Codul electoral Nr. 1381-XIII din 21.11.97. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova,

Nr. 81/667 din 08.12.1997 http://www.e-democracy.md/files/elections/electoral-code-17-

09-2010-ro.pdf

4. Convenţia europeană cu privire la cetăţenie din 06.11.1997, Strasbourg, prin Hotărîrea

Parlamentului nr. 621-XIV din 14.10.1999.

http://cetatenie.just.ro/wp-content/uploads/Conventia_Europeana_asupra_Cetateniei_Stra

sbourg_6_noiembrie_1997.pdf

5. The constitution of the United States of America, adoptată şi definitiv ratificată la 17

septembrie   1787  . (în limba engleză " http://www.law.cornell.edu/constitution

6. Legea cetăţenieia Republicii federative Germane, a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2000.

http://de.wikipedia.org/wiki/Eugenik

7. „Конституция Российской Федерации”, adoptată în 25 decembrie 1993

http://www.constitution.ru/

Monografii, articole de specialitate

8. Arseni A. Drept Constituţional şi Instituţii Publice, vol. II. Chişinău: Print Color, 1997.

387 p.

9. Arseni A., Ivanov V., Suholitco L. Drept Constituţional Comparat. Chişinău: f.ed., 2003.

295 p.

10. Aristotel, Politica. Bucureşti: Editura ART, 2001. 522 p.

11. Bache I. Stephen G. Politica în Uniunea Europeană. Chişinău:Epigraf, 2009. 664 p.

79

12. Baltag D. Teoria Generală a Dreptului. Chişinău: f.ed., 2013. 356 p.

13. Bădescu M. Drept Constituţional şi Instituţii Publice. Bucureşti: Lumina Lex, 2001.

335p.

14. Boucher D., Kelly P. Mari gînditori politici, de la Socrate pînă astăzi. Bucureşti: Editura

ALL, 2008. 502 p.

15. Costachi G. Aspecte juridice ale societăţii civile. Realităţi şi perspective. Chişinău: f.ed.,

2003. 688 p.

16. Cârnaţ T. Drept constituţional. Ediţia a II-a (revăzută şi adăugită). Chişinău: Print- Caro,

2010. 513 p.

17. Drept European. Evoluţíe, Instituţii, Ordine Juridică. Bucureşti: f.ed., 1996. 448 p.

18. Ionescu C. Drept constituţional şi Instituţii Publice, Sistemul Constituţional Românesc.

Vol. II. Bucureşti: Lumina Lex, 1997. 399 p.

19. Iancu G. Drept constituţional şi Instituţii politice. Bucureşti: Lumina Lex, 2002. 462 p.

20. Goldstein J.S., Pevehouse J.C. Relaţii Internaţionale. Iaşi: Polirom, 2008. 779 p.

21. Groza A. Uniunea Europeană: Drept Instituţional. Bucureşti: C.H. Beck, 2008. 410 p.

22. Mihalachi I. Drept Privat Roman: note de curs. Chişinău: Litera AVN, 2012. 268 p.

23. Mihăilă M. Elemente de drept internaţional public şi privat. Bucureşti: All Beck, 2001.

480 p.

24. Muraru I., Tănăsescu S. Drept constituţional şi Instituţii politice, ediţia a X-a, (revăzută şi

completată). Bucureşti: Lumina Lex, 2002. 660 p.

25. Smochină A. Istoria Universală a Statului şi Dreptului, Chişinău: f.ed., 2009. 552 p.

26. Tănăsescu S. Drept constituţional şi Instituţii politice, ediţia a X-a (revăzută şi

completată). Bucureşti: Lumina Lex, 2002. 664 p.

27. Tănăsescu S., Deaconu Ş. Drept constituţional şi Instituţii Publice: Caiet de seminarii,

Ediţia a II-a. Bucureşti: All Beck, 2002. 325 p.

28. Weiler J.H.H. Constituţia Europei. Iaşi: Polirom, 2009. 349 p.

29. Zaharia V., Hriptievschi N ş.a. Îndrumar juridic elemntar pentru cetăţeni, Chişinău:

Cartier, 2011. 982 p.

30. Габричидзе Б.Н, Елисеевым Б.П, Чернявский А.Г, Конституционное право

современной России: Учебник для вузов. Москва: Дело и Сервис, 2001. 416 p.

31. Сравнительное конституционное право: Учебное пособие. Москва:

Международные отношения, 2002. 448 p.

32. Конституционное право зарубежных стран: Учебник. Москва: Юристъ, 2001. 600 p.

80

Site internet.

33. www.5ballov.ru

[online] http://5ballov.qip.ru/referats/preview/82806/6/?diplom-institut-grajdanstva-rf

(citat la 11.01.2014)

34. www.biblioteca.regielive.ro

[online]http://biblioteca.regielive.ro/proiecte/drept-civil/cetatenia-in-contextul-

globalizarii-aspecte-de-drept-comparat-171460.html

(citat la 18.12.2013)

35. www.capital.ro

[online] http://www.capital.ro/detalii-articole/stiri/record-european-absolut-peste-26000-

de-romani-au-primit-cetatenia-unor-state-ue-in-2011-189309.html

(citat la 20.12.2013)

36. www.dexonline.ro

[online] http://dexonline.ro/definitie/globaliza/395474

(citat la 15.01.2014)

37. www.diseara.ro

[online] http://www.diseara.ro/ro/conversatii/stiri-si-politica-11/slovacia-vrea-retragerea-

cetateniei-slovace-celor-care-o-cer-pe-cea-ungara-1524

(citat la 20.12.2013)

38. www.europa.eu

[online] http://europa.eu/about-eu/countries/member-countries/index_ro.htm

(citat la 20.12.2013)

39. www.incont.ro

[online]http://www.incont.ro/social/cele-mai-bune-tari-in-care-poti-sa-ti-cumperi-a-doua-

cetatenie-la-propriu-au-plaje-exotice-si-servicii.html

81

(citat la 20.12.2013)

40. www.legeaz.net

[online] http://legeaz.net/dictionar-juridic/

(citat la 20.12.2013)

41. www.locuri-de-munca-in-strainatate.com

[online]http://www.locuri-de-munca-in-strainatate.com/cetatenia-suedeza-si-cetatenia-

dubla.html

(citat la 20.12.2013)

42. www.m.noi.md

[online] http://m.noi.md/md/news/33689

(citat la 20.12.2013)

43. www.presseurop.eu

[online]http://www.presseurop.eu/ro/content/article/637161-cateva-probleme-de-

nationalitate

(citat la 20.12.2013)

44. www.ru.scribd.com

[online] http://ru.scribd.com/doc/22838343/globalizarea

[online] http://ru.scribd.com/doc/127752979/Cetatenie-European-Licentaoriginal

(citat la 17.12.2013)

45. www.tjobs.ro

[online] http://www.tjobs.ro/sfaturi/cetatenia-intr-o-tara-straina

(citat la 20.12.2013)

46. www.uscis.gov

[online] http://www.uscis.gov/us-citizenship

(citat la 11.01.2014)

82

47. www.viza.md

[online] http://www.viza.md/node/19188

(citat la 20.12.2013)

48. www.wikipedia.com

[online] http://en.wikipedia.org/wiki/Citizenship_in_the_United_States

(citat la 11.01.2014)

49. www.webcache.googleusercontent.com

[online]http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:http://

biblioteca.regielive.ro/proiecte/drept-civil/cetatenia-in-contextul-globalizarii-aspecte-de-

drept-comparat-171460.html

(citat la 11.01.2014)

50. www.ziarulnational.md

[online]http :// www . ziarulnational . md / cetatenia - moldoveneasca - tot - mai - ocolita - de -

straini /

(citat la 12.01.2014)

83

SUMMARY

The term of citizenship are identified as being " permanent political and legal bond

between an individual and a particular state. This relationship is expressed by all rights and

mutual obligations between an individual and the State of nationality and , moreover, is a special

legal relationship reflected externally maintained and extended wherever they find the person , in

his State of home in another state, by sea , an aircraft or a spacecraft . "

   From the view of professor Ion Muraru find that citizenship is part of the legal capacity

of the person as the subject of the constitutional relationship . Here we mention that citizenship

may be acquired mainly either by birth or by naturalization . Acquiring citizenship by birth

divided states, including the states of the European Union , in countries where citizenship is

based on the principle of " jus sanguinis " principle that the child acquires citizenship of the

parents regardless of place of birth and states that the principle of " jus messengers " - that the

child acquires the nationality of the State in which it arises , regardless of the citizenship of the

parents . Acquiring citizenship by naturalization shall be made only at the request of the person

concerned and after an act of state authorities that granted with the conditions laid down by the

laws of this state . Naturalization occurs most often as a result of marriage between two persons

of different nationalities or extended stay in another country than the country of origin .

Citizenship of a State may be lost , according to the international practice of most states, the

waiver or withdrawal . Surrender is a " friendly form " fighting legal relationship established by

nationality between a person and a State . Deprivation of citizenship is usually seen as a penalty

and generally apply to persons who have committed serious offenses against the State of origin

or obtained citizenship fraudulently. Again with reference to the period of globalization we have

identified the concept as a "phenomenon of transforming the world into a unity which is

manifested world -wide through specific means ."

     And we tangency to the term double and multiple citizenship because they are the basics of

the institution of citizenship that contribute directly to the process of globalization. Although

there are now more than ninety countries that have recognized the right to dual or multiple

citizenship , multiple citizenship recently started to inquire and expert in regulations . The reason

is the limited number of cases of multiple nationality and until recently met circumstantial and

exceptional character . Significant growth opportunities for movement and mobility an important

part of global population tend to cause change perceptions about multiple citizenship . If until

84

recently was the action states to limit the plurality of people today are talking increasingly of

Multiple Citizenship as a phenomenon inherent in the globalization era .

    Several authors tried to redefine citizenship , considering that national citizenship is no longer

able to meet the needs of modern people. However , until finding ways facilitated the movement

of people as multiple citizenship remains a solution to avoid restrictions .

     The countries of the world do nothing than to the general tendency observed internationally.

On the other hand , states are under pressure on the issue of citizenship and must find solutions

to prevent bottlenecks that would be to the detriment of its citizens. The recognition by law of

the right of citizens to have two or more people constitute an accurate and timely .

85